Sunteți pe pagina 1din 160

SORIN CERIN

PE ARIPILE LUMINII DIVINE

în limba engleză

“ The Origin of God”

EXODUS

1

CAPITOLUL 1

In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti, Amin, Lectio Sancti Evangelii secundum, Mateum Simt cum mă lasă puterile, îmi este din ce în ce mai greu, mai rău. Un fel de gheară dureroasă îmi strânge coşul pieptului. N-aş vrea să observe credincioşii că însuşi cardinalului Anthony Mc Coulough i se face rău tocmai în Sfântul Altar înainte de a citi Sfânta Evanghelie după Matei.

În seara aceasta va începe izolarea în Conclav a cardinalilor pentru alegerea unui nou Papă. Simt că mă prăbuşesc. Doamne, ştiu că destinul meu este în mâinile Tale, Te rog, nu mă părăsi, Fii alături de mine. Vreau să devin neapărat Papă, poate că mă vor alege pe mine ca să te pot sluji şi mai bine decât până acum, Doamne. Vreau ca după Conclavul de mâine să apară fumul alb şi nu cel negru. Să se strige Havemus Papa iar cel ales să devin eu. Havemus Papa! Acum chiar mă prăbuşesc, iar odăjdiile preoţeşti îmi devin din ce în ce mai grele. Cei câţiva preoţi tineri practicanţi sub directa mea îndrumare mă privesc iscoditor. Poate m-i se pare, cine ştie dacă mai sunt eu sau altul. Probabil se întreabă de ce cardinalul Mc Coulough nu-şi împreunează mâinile şi nu începe să citească Evanghelia după Matei. Tocmai eu cardinalul care nu odată le-am zis că atunci când se roagă să nu-şi desfacă mâinile sub sutană, ci să le împerecheze. Nu mai am aer să respir. Mă sufoc, parcă tot aerul din lume a fost furat de văzduh şi ţinut undeva departe de orice suflet omenesc. Mă prăbuşesc. Un tânăr preot practicant se îndreaptă spre mine. Aud un murmur de mirare a celor din Basilica San Pietro unde ţin slujba din această dimineaţă.

- Vă e rău părinte? îmi zice preotul practicant.

- Rău, nu pot vorbi, îmi simt limba ca şi cum ar fi devenit din plumb. Acum realizez că am căzut, că mă aflu lungit undeva în altar. Oare sunt eu? Cine sunt eu? M-am născut acum şaizeci şi opt de ani într-un cartier mărginaş al New- York-ului, din părinţi emigranţi irlandezi, într-una dintre zonele ieftine ale Brooklyn-ului cu blocuri lungi, interminabile, stereotipe şi apartamente cu camere strâmte care-ţi dădeau senzaţia că te strivesc nu numai trupeşte dar mai ales sufleteşte. Cu toate acestea întreaga mea viată mi-am amintit cu drag de acele apartamente ale primei mele copilării, încât şi acea senzaţie de privire îmi deveni prietenoasă şi, de ce să nu recunosc, făcea parte din fiinţa mea. Nu-mi pot imagina cum ar arăta viaţa noastră fără să cunoaştem senzaţia de strivire? Cu siguranţă n-am mai simţi niciodată largheţea. Simt cum o stânca enormă se prăbuşeşte de undeva din ceruri şi cade pe inima mea strivind-o, în timp ce o funie îmi cuprinde gâtul, sugrumându-mă. Şi strivit şi spânzurat, cam aceasta este tot ceea ce simt în aceste momente. Cu toate că mă striveau iubeam acele cămăruţe ieftine din Brooklyn. Acum propria lor senzaţie de strivire mă eliberează sufleteşte de stânca care-mi apăsa inima. În faţa ochilor mi se aşterne un văl negru la fel ca şi nopţile noroase şi fără lună din pădurile dese aflate în Colorado. Eram elev la o şcoală din Brooklyn când într-o vacanţă de vară împreună cu câţiva colegi şi însoţiţi de profesorul de geografie am făcut o excursie în Colorado. Atunci am înţeles că Dumnezeu e alături de mine şi în întunecimea neagră a nopţii fiind în acel moment mai mult decât razele soarelui de dimineaţă. Mă rătăcisem de ceilalţi colegi. Se înnoptase şi tremuram de spaimă. Întunericul de plumb îmi strivea sufletul la fel ca şi această stâncă inima. Deodată mi-am zis în sinea mea: Doamne ajută! Nu ştiu ce-mi veni să rostesc acele cuvinte. Un fel de linişte şi pace nemaiîntâlnită până atunci se abătu asupra cugetului meu. Era pentru prima oară când Îl simţeam pe Dumnezeu alături de mine. Cu toate că nu-mi vorbea, că nu-L auzeam, ştiam că Dumnezeu este acolo, într-un locşor ştiut numai de inima mea alături de mine. Am început să merg prin întuneric vorbind în sufletul meu cu Dumnezeu. Îmi dădea acea pace interioară şi siguranţă de care aveam atât de mare nevoie, în acea noapte când copilăria mea s-a rătăcit pentru o clipă, lăsând loc unei frânturi de maturitate, frântura care-mi spunea să mă fac preot. Nu pot să uit fericirea pe care am simţit-o când am ajuns la cabană, fericire care mi-a redat copilăria dar nu m-a lăsat să uit nici acea frântură de maturitate pe care o avusem la nouă ani, pe care o descoperisem rătăcit într-o noapte întunecată din Colorado la fel ca această noapte din ochii mei în acest moment. Atunci m-am rătăcit dar acum nu sunt tot un rătăcit împotriva voinţei mele? Noapte de rătăcit în care mi-am găsit prin însăşi rătăcirea aceea drumul către Dumnezeu şi calea destinului meu în viaţă. Aud totul în jurul meu dar nu văd absolut nimic. – Ce are părintele cardinal? aud vocea unui preot practicant.

2

– Nu ştiu, zice o altă voce.

– Aţi chemat ambulanţa? E o voce necunoscută.

– Da, o voce la fel de necunoscută.

– Pare a fi infarct.

– Infarct?

– Deschideţi-i cămaşa.

– Da, imediat.

– Părinte cardinal, mă auziţi?

– „Da te aud”, „Da te aud”!

– Lasă-l, părinte, că nu poate să vorbească.

– „Eu pot să-ţi vorbesc, te aud îţi strig chiar, iar tu nu mă auzi?!“, „Nu sunt pregătit să mor. Nu cred că am fost vreodată pregătit pentru a muri cu toate că i-am învăţat pe alţii cum să se pregătească.“

– Să-i luăm pulsul.

– Of, Doamne, ajută-l pe părintele cardinal.

– Ajută-l, Doamne, că a fost un om deosebit.

– „Oare am fost un om deosebit sau un sforar nenorocit care o viaţă întreagă a dorit noi funcţii şi

noi onoruri? De ce toate astea când omul e un nimic în faţa lui Dumnezeu, când ştiam cât se poate de bine că totul e trecător şi nu vei lua nici-odată nimic cu tine pe lumea de dincolo. Oare de ce îmi pun abia acum o astfel de întrebare? Dacă nu acum, când? Când? Când? Puteam să-mi pun o astfel de întrebare cu zeci de ani în urmă. Nu acum. Atunci ce e de făcut? Unica mea şansă este să încerc să-l găsesc pe Dumnezeu ca pe

vremea când aveam nouă ani şi m-am rătăcit în Colorado. Nu înţeleg de ce acum nu-l mai pot regăsi ca şi atunci? Sunt cu siguranţă un altul.

– Au sosit cei de la ambulanţă, părinte cardinal. Aud vocea unuia dintre preoţii practicanţi…. Cred că nu mă aude părintele cardinal.

– „Ce bine că au sosit, le răspund eu“. Aud absolut totul, dar pesemne că nu pot vorbi.

– Să-l urcăm repede pe targă şi să-l ducem în ambulanţă, unde să încercăm o resuscitare. Aproape

că nu are puls. Poate că încă nu a decedat.

– „Nu, nu am decedat, doctore. Aud tot ce zici. Cum mi-ai luat pulsul când eu nici nu am simţit?“

– Trăieşte doctore?

– Da, trăieşte.

– Doamne, îţi mulţumim că-l ţii în viaţă pe părintele cardinal. Aud vocea cunoscută a unui preot urmată de murmurul

mulţimii care se află în Basilica San Pietro din Vatican. Oare mâine seară se va termina Conclavul şi se va alege un

nou Papă? Va fi fum alb?

În bezna întunericului în care mă aflu, observ în sfârşit o licărire de lumină care se apropie de mine de undeva dintr-o depărtare interioară a fiinţei mele. Ce sentiment ciudat! Întotdeauna am simţit spaţialitatea ca ceva exterior sufletului meu şi nu ca pe ceva interior. Lumina devine din ce în ce mai persistentă, căpătând încetul cu încetul anumite forme incerte ca în cele din urmă să o revăd pe propria mea mamă pe care o pierdusem de aproape cincizeci de ani. Nu ştiu ce să cred. în jurul meu toate vocile pe care le-am auzit s-au stins. Sunt numai eu şi mama. - Ce dor mi-a fost de tine, Tommy, de cât timp nu am mai putut vorbi cu tine, cu toate că eram

mereu alături de tine, într-un fluture, într-o viespe, pe care o alungai din camera ta. Nu rareori te vizitam în razele soarelui de dimineaţă care-ţi luminau destinul, dragul meu copil Tommy.

– Nici mie nu-mi vine să cred că te vad, că-ţi aud iarăşi vocea după atâta amar de ani, mama. Ce

plăcut e să poţi rosti acest cuvânt pe pământ şi nu în gând, dragă mamă. E rău pentru cei fără mamă indiferent de vârsta pe care o au.

– Dragul meu copil Tommy

– Nu mi-a mai zis nimeni Tommy de zeci de ani. Unde suntem de fapt? Ştii că am simţit o stânca care-mi strivea inima?

Ştiu, Tommy.

– Ce se întâmplă cu mine acum?

– Nu pot să-ţi spun Tommy fiindcă doar Dumnezeu va hotărî locul în care te vei afla.

– Bine, dar în prezent unde mă aflu?

3

– Acum, dragul meu Tommy… zicea mama lăcrimând ca şi pe vremea când n-aveam mai mult de

cinci ani iar proprietarul apartamentului vroia să ne alunge în stradă. Atunci am suferit şi eu pentru prima dată alături de mama, cu toate că, pe de altă parte, eram şi fericit fiindcă ningea frumos în Brooklyn.

– Acum, în prezent unde … Am întrebat-o din nou.

– Te afli nicăieri, Tommy, nicăieri, nicăieri… zice mama în timp ce se depărtează de mine, redevenind o rază de lumină fără formă care se pierdu în întuneric. Aud o voce: –… nu mai are rost să-l resuscitam, e mort.

– „Cine e mort? Eu nu sunt mort. Sunt viu, cât se poate de viu.“ Încetul cu încetul, negrul întunecat

din faţa mea se destramă, reapărând zorii dimineţii care prind din ce în ce mai persistent contur. Noaptea

adâncă devine o dimineaţă înceţoşată în care-şi fac apariţia tot felul de forme, unele mai caudate decât altele. Oare aceasta să fie dimineaţa morţii sau zorii noii vieţi? Ceaţa tinde să se destrame încetul cu încetul, iar în jurul meu văd doi medici şi un sanitar. Mă aflu într-o ambulanţă care goneşte undeva.

– „Unde mergem doctore?“, întreb eu. Ciudat, cei doi doctori nu mă aud. Încerc să-mi mişc gura.

Văd că pot. Atunci de ce se prefac aceste persoane că nu mă aud? Simt că pot să-mi mişc şi mâinile şi

picioarele.

– „Unde mergem, doctore?“, întreb răstit de data aceasta! Nimeni nu-mi acorda nici o atenţie.

Încerc să mă ridic. Mă simt mai în formă ca niciodată. Nu se poate, Anthony Mc Coulough, poate că am înnebunit şi de aceea oamenii ăştia nu-mi mai acordă nici o importanţă. Eu nebun? E un delir? Cu toate că m-am ridicat în picioare corpul meu zace inert pe targa ambulanţei. Mai mult decât atât simt că pot pluti prin aer. Ce senzaţie plăcută e să poţi pluti prin aer, când o viaţă întreagă ai fost încătuşat să te târăşti pe pământ cu greutate. Oare am murit? Aceasta să fie viaţa de după moarte? Nu pot să înţeleg de ce plutesc deasupra tărgii unde se află corpul meu inert? Degeaba strig cât mă ţine gura că nimeni nu mă mai aude. De fapt, poate că nici nu mai am gură, ci doar senzaţia că o mai deţin. Sunt un spirit şi atât. Fie-ţi milă de mine, Doamne Dumnezeule, şi arată-mi calea pe care să-mi pot călca moartea spre viaţa lumii de apoi. Eu nebunul, veselul şi tristul, ticălosul şi sfântul, Anthony Mc Coulough, nenorocitul şi norocosul, om al deşertăciunii deşertăciunilor celor patru vânturi, celor patru stâlpi cardinali ai zărilor nesfârşite date de simţire şi suflu cu viaţă de la Tine Doamne, să ştim că există întotdeauna un Încotro şi o Cale, ca niciodată, stâlpii cardinali nu se vor urni sfidând viaţa pentru că au fost zidiţi ca tocmai viaţa să se rezeme de ei în nimicitoarea luptă pentru supravieţuire. Atunci, Doamne, dacă în această luptă nu am jucat întotdeauna cinstit a fost numai şi numai pentru faptul că în viaţă mi-am dorit să fiu cu un pas înaintea tuturor, să devin un învingător şi niciodată un învins. Oare chiar am fost un învingător fiindcă am purtat braţul de cardinal? Oare mi-am învins propria mea viaţă sau m-a învins aceasta pe mine dându-mi lovitura de graţie nu atunci când o înfruntam, ci mult mai perfid, în braţele morţii. Poate că acum viaţa mă urmăreşte în moarte ca să mă învingă dacă nu a putut cât timp am fost în braţele ei. Joacă la fel de necinstit cu mine în moarte pe cât de necinstit am jucat eu cu ea în viaţă. Ce n-aş da să mai pot trăi măcar o zi sub soare? Să-mi pot îndrepta pe cât posibil unele greşeli. Abia în acest moment al adevărului care este viaţa de după moarte, îmi dau seama de nu ştiu câte ori mai mult de deşertăciunea clipelor petrecute sub soare. Abia acum realizez mai mult ca niciodată că tot ce rămâne în urma noastră în marele fond universal care este asemeni unei biblioteci celeste, e binele care l-am făcut în viaţă şi atât. În rest e deşertăciune. Un gând astral îmi spune în spiritul meu că în trecuturile uitate de timp ale omenirii, spiritele care se năşteau pentru a muri erau pline de bunătate, de compasiune, de înţelegere. Nu existau clase sociale în înţelesul pe care îl ştim noi, şi nici oameni ai puterii care să decidă asupra altor destine. Fără o atare structură sociala oamenii nu doreau să devină învingători împotriva altor oameni, mărind astfel fondul universal cu fapte rele cum se întâmplă în prezent. Unica luptă pe care o lăsase Dumnezeu spiritelor era aceea de a lupta împotriva naturii răului, natura care le poate aduce pieirea, nu doar pe cea trupească în timpul vieţii, ci mai ales pe cea sufletească. Oare ce a mai rămas din noi, din acea formidabilă Cutie a Pandorei pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca zestre ca atunci când vom fi îndeajuns de pierduţi să o golim până la fund încât toate relele ce le-ar fi deţinut această cutie să ne călăuzească îndeajuns de mult spre calea penitenţei. Nici Cutia Pandorei nu a fost îndeajuns pentru noi întrucât acum stă goală asemeni unei prostituate ruginite şi uitate la margine de drum.

Ce a mai rămas din Cutia Pandorei dată de Dumnezeu să ne fie călăuză la răscrucea marilor timpuri şi destine ale omenirii? Deşertăciunea, ticăloşia, lenea, hoţia, minciuna, invidia, arivismul şi lista ar putea continua la nesfârşit întrucât nu avem îndeajuns cuvinte şi nici nu se vor inventa vreodată îndeajuns de multe pentru a putea reflecta în totalitate răul pe care şi l-a făcut omenirea prin civilizaţie şi cunoaştere.

4

Toate aceste rele au luat locul încetul cu încetul iubirii, purităţii, sincerităţii, adevărului, frumosului, într-un cuvânt binelui. Atunci unde mai e Cutia Pandorei care să ne ajute a ne îndrepta? E cu siguranţă mai pierdută decât vremea prin această existenţă, cu siguranţă nu mai exista mai demult decât însăşi timpul pentru noi. Nici măcar râvnitele rămăşiţe ale Pandorei nu au mai rămas să ne îndrepte cu toate relele ei care azi ar fi devenit mai mult o virtute de neatins decât un viciu. Societatea actuală cu bănci luxoase cu dictaturi ale politicului sau ale banului, cu oameni alienaţi care aleargă fără să ştie încotro şi luptă fără să ştie de ce o viaţă întreagă, toate pentru un loc mai înalt pe scara socială. De ce? Televiziuni cu reclame mincinoase şi funduri care proslăvesc sexul pe bani, pentru banii unor proxeneţi de cea mai joasă speţă. Toate acestea proslăvind sexul ca industrie de consum şi nu ca iubire. Noi stiluri în artă din ce în ce mai vulgară, o promiscuitate ajunsă la nivel de mare artă datorită unor critici imbecili şi vânduţi. O societate cu mame care-şi abandonează nou-născuţii prin maternităţi în care copiii ajung să se drogheze înainte de a şti scrie sau citi, o societate cu prea multă durere şi deznădejde. O societate cu violuri şi crime şi preoţi care-şi vând sufletul pe un nenorocit de pumn de arginţi, după care se spovedesc la fel de des ca şi cum Dumnezeu ar fi o prăvălie ordinară undeva la periferia unei metropole, unde şi-ar face veacul printre curve şi proxeneţi şi câte un preot, care să-i spovedească zilnic pe toţi pentru a li se ierta păcatele de peste zi, urmând ca la apariţia unui nou client să păcătuiască iar. Un astfel de popă al arginţilor am fost şi eu. Nu ştiu ce aş mai putea face acum pentru a mă căi? Recunosc, Doamne Dumnezeule, şi-mi pare rău numai că acum nu mai pot schimba nimic, fiind la fel ca şi înainte de a mă naşte. Poate că atunci eram mult mai pur decât acum, după ce m-am întinat în noroiul pestilenţial de sub soare. Mi-e teamă, Doamne, sunt un fricos şi o spurcăciune înaintea Ta. Fie-ţi milă de mine pentru că eşti un Dumnezeu bun şi milostiv, care ai ştiut întotdeauna să ierţi. Iarta-mă, Doamne Dumnezeule, cu mare mila Ta, Amin. Atunci am ajuns undeva într-un ţinut de piatră. Era Petra. O veche cetate sculptată în stâncă în Orientul Mijlociu. Era un soare arzător. Un duh sau nu ştiu ce anume m-a dus în piaţa din centrul minunatei Petra, oraş unde caravanele ce transportau smirna găseau un loc de refugiu şi de odihnă. Înainte smirna era mult mai preţioasă ca şi aurul. Duhul sau acea forţă nevăzută, nedesluşită dar cât se poate de prezentă, m-a rugat să o urmez într-una dintre cele mai reprezentative clădiri care avea sculptată în stânca poate unul dintre cele mai frumoase portaluri care mi-au fost dat să le văd. Avea o arhitectură ce–mi exprima un sen-timent ciudat ca şi cum geneza frumuseţii, al stilului arhitec-tonic, al clasicismului ar fi pornit de la Petra. Important este că am intrat pe portalul respectiv şi am ajuns într-o sală răcoroasă, mare cât o hală de aeroport. În cele din urmă am văzut o uşă strâmtă şi am fost cât se poate de curios să aflu ce se ascunde în spatele ei, deoarece era încadrată de cranii omeneşti şi simboluri geometrice dintre cele mai bizare. Simţeam cum curiozitatea mi se împleteşte cu speranţa cu dorinţa, anihilându-mi orice voinţă a îndoielii. O forţă nevăzută care mi se păru invincibilă venise de undeva din spatele acestei uşi. Eram asemeni unei frunze duse pe aripile vântului undeva într-un loc nedefinit dar dorit. Am încercat să deschid uşa dar fără nici un rezultat. Am mai încercat odată şi încă odată, dar în zadar. Uşa rămânea la fel de inertă şi la fel de închisă ca şi la început. Nu ştiu ce-mi veni să o lovesc cu pumnii, să strig din toată fiinţa mea:

Deschide-te!!! Deschide-te, uşă ce-mi stăvileşti cele mai arzătoare dorinţe şi speranţe ale mele. Atunci am auzit o voce care venea de undeva din spatele meu, dar în acelaşi timp se afla şi în faţa

mea.

- De ce vrei să deschizi această uşă, suflete fără de nume şi fără de loc? Suflete ce vrei să-ţi unelteşti destinul care nu se poate unelti! Calfă mincinoasă şi nerecunoscătoare a Celui Atoatedătător de speranţă, de dorinţă şi de existenţă! De ce să înfrunţi cu dorinţa şi speranţa ta însuşi dorinţa şi speranţa Marelui Creator al Universului? Tu nu eşti nici măcar fărâma de praf de la răscrucea drumurilor Marelui Destin fiindcă vântul clipelor te-a spulberat de atât de mult timp încât Vremea nu-şi aminteşte să te fi văzut vreodată nici măcar înainte de a se naşte. Tu, care L-ai înfruntat pe Marele Creator al Universului, uneltind, minţind, batjocorind, înjurând, clevetind! Tu, care prin trufia ta, spurcă-i până şi altarul creat de suflete în lumea cu Vreme. Tu, la fel ca şi alte calfe spurcate, dar sfinţite cu apa peştilor ce s-a scurs pe lemnul crucii la o răscruce de Destin unde şi-a ales Vremea drumul, ai ales mântuirea de păcate ca fiind o moară care le macină mereu neîncetat, pe tot timpul vieţii, dăruindu-ţi în schimb virtute? Ce minciună, ce mare spurcăciune asupra Mântuirii! Mântuirea nu a fost dată să poţi greşi ci tocmai să nu-ţi continui viaţa în păcat, fiindcă odată te-a spălat de marele păcat!

5

– Cine eşti tu, voce, am întrebat privind piatra ce-mi deveni din ce în ce mai apăsătoare a murilor

reci şi impersonali.

– Cine sunt eu? Dar mai întâi, cine eşti tu, calfă spurcată şi mincinoasă cu semnul crucii pe frunte!

– Eu sunt Anthony Mc Coulough, preot al lui Dumnezeu.

– Tu, preot al lui Dumnezeu, pramatie ordinară, calfă abjectă! Întreaga ta viaţă ai fost un oportunist

care nu ai făcut altceva decât să tragi sfori în stânga şi dreapta pentru că erai însetat de funcţii, dregătorii cât mai mari şi putere. Ai călcat pe cadavre pentru a deveni marele prelat.

– Nu am ucis pe nimeni. Sunt conştient că am făcut ceea ce trebuia. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.

– Să-ţi ajute ţie, mincinos nenorocit. Pui de năpârcă zămislit în nodurile întunecate ale curviei, la cascada

Vremurilor când se sfărâmau stâncile virtuţii şi pioşeniei, şi mai mult decât atât, ale dreptăţii. Eşti atât de mare mincinos încât te minţi pe tine însuţi, încât roua cerurilor ar păli dacă ar fi conştientă ce năpârca o priveşte şi se bucură de existenţa ei.

– N-am ucis pe nimeni, am repetat eu.

– Eu nu spun că ai ucis pe cineva fizic, ci moral. Toate astea pentru setea ta de putere ai călcat până

şi pe Mântuire, păcătuind mereu iar asemeni unui magician alergai a doua zi în altar săţi speli mârşăviile. Ai călcat pe mântuire, ai călcat pe martir. Pe propria ta cruce încrustată de Destin pe fruntea ta scriindu-ţi cei trei de şase în locul martirului.

– Cine eşti tu, femeie, am strigat înfricoşat, dacă exişti cu adevărat arată-te!!!

– Cine sunt eu? Priveşte-mă! Nu-mi venea să cred ceea ce vedeam. O femeie nemaipomenit de

frumoasă, împodobită cu aur, pietre scumpe şi smaralde, însoţită de un miros persistent de smirnă. În mână ţinea un potir de aur, la fel ca şi în Biblie, Curva cea Mare. În acel potir pesemne că ţinea spurcăciunile şi necurăţeniile curviei ei. Pe fruntea femeii scrie: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului. Este la fel ca şi în Apocalipsa din Sfânta Biblie, capitolul şaptesprezece, versetul cinci. Aceasta e femeia care s-a îmbătat cu sângele sfinţilor şi al ucenicilor lui Iisus. Deodată, am ajuns să aud o altă voce, era puternică asemeni unui tunet şi mai ameninţătoare decât toate uraganele pământului la un loc. Era o voce de bărbat care-mi zise:

- „Vino să-ţi arăt judecata Curvei celei Mari care şade pe ape mari“. Era primul verset al capitolului al şaptesprezecelea tot din Apocalipsă. Atunci nu ştiu cum îmi veni în minte versetul al optulea tot din acelaşi capitol al Apocalipsei: „Fiara pe care am văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume nu au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni.“

M-am îngrozit. Curva cea Mare este peste Vremurile pe care le-a năşit la sorocul acestora. De data aceasta o privesc în faţă îngrozit. O forţă lăuntrică mă îndeamnă să acţionez, să mă apăr.

– Tu, care eşti Curva cea Mare să mă judeci pe mine? Eu, care L-am slujit o viaţă întreagă pe

Dumnezeu! Tocmai tu?!

– Eu sunt judecătorul Destinului tău, Anthony Mc Coulough!

– Dacă aş fi fost musulman, şiit, sunit, budist, lamaist, hindus, shintoist, evreu sau ateu cine m-ar fi

judecat?

– Fiecare suflet este judecat în legea lui. Nici un suflet nu poate exista fără Lege şi nici o lege nu

este mai aspra sau mai uşoară decât alta. Toate legile se reduc la suma faptelor bune şi ale celor rele, în funcţie de importanţa acestora. Cântarul Marelui Creator al Universului, nu înşeală niciodată fiindcă această balanţă e Adevărul Absolut în sine.

– Atunci Marele Creator al Universului de ce nu ne-a dat şi nouă posibilitatea de a cunoaşte Adevărul Absolut? Ca să ştim de ce să ne ferim.

– Dacă aţi cunoaşte Adevărul Absolut, Începutul şi Sfârşitul, Infinitul şi Destinul, n-aţi mai fi suflete ci Dumnezeu. Amin, zise tulburătoarea femeie ce se afla în faţa mea.

– Atunci de ce ne-a mai creat Dumnezeu, doar ca să ne chinuie? Îi place să vadă mereu suflete

supuse greşelii, care păcătuiesc? – În nici un caz, calfă ticăloasă. Dacă n-aţi exista, oare aţi cunoaşte ce înseamnă fericirea, împlinirea de sine?

6

– Nu, Mare Curvă, dar n-am cunoaşte nici suferinţa, lupta acerbă pentru existenţă. În viaţă e mai

multă durere decât fericire, mai mult plânset decât împlinire, i-am strigat intrigat Marii Curve.

– Ai dreptate, zise aceasta, numai că sufletele tind către fericire, indiferent de balanţa faptelor bune

sau rele.

– Nu înţeleg, i-am răspuns tulburătoarei femei.

– Nu înţelegi? Sufletele cu o încărcătură mai mare negativă, deci care au săvârşit mai multe fapte

rele, vor plăti mai întâi ca pe urmă să-şi reia iar cursa după ispăşirea pedepsei către ţelul final: Fericirea.

– Oare e normal să fiu judecat de Marea Curvă? am întrebat-o.

– Dacă e normal sau nu, asta nu eşti tu cel care hotărăşte. Ce pot să-ţi zic, este că în toată murdăria

mea atemporală eu sunt mult mai curată decât tine! Îmi recunosc mizeria şi spurcăciunea în care mă aflu, pe când tu încerci pe orice cale să minţi, dar chiar mai mult, să te minţi pe tine însuţi. Deodată, uşa la care bătusem cu putere cândva, se deschise singură. O forţă nevăzută, dar superioară oricărui gând de-al meu îmi dăduse de ştire să pătrund prin cadrul acelei uşi. Încercam să mă

împotrivesc, dar nu puteam, fiindcă înaintea mea se afla Fiara! Atunci mi-am amintit şi cel de-al treilea verset din capitolul al şaptesprezecelea din Apocalipsa Bibliei: „Şi m-a dus duhul într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne“. Acea Fiară se afla în acele momente în faţa mea. Mugea înspăimântător. O teamă cum nu avusem niciodată îmi cuprinse inima. Ştiam că dincolo de uşă mă aştepta Fiara Curvei Celei Mari din Apocalipsă. Fiara femeii care mă judecase.

– De ce ne lasă Dumnezeu să păcătuim doar pentru că are plăcerea sadică de a fi judecăţi şi mai

apoi supuşi pedepsei?

– Fără durere nu poate exista fericirea. Dumnezeu vă iubeşte şi atunci când vă pedepseşte.

– Oare Dumnezeu e fericit?

– Nu sunt eu Curva cea Mare care să ştiu dacă e fericit sau trist. Tot ce ştiu e că NU SE SUPUNE

DURERII PENTRU FERICIRE, întrucât nu are nevoie de mai multă fericire cum nici de mai multa durere.

Dumnezeu le are pe ambele mai mult ca oricine. Pentru El, durerea e acea doză de elixir sorbită în extazul atoateştiutorului, şi atoatestărilor Noţionale şi Noţiunilor, Personalizărilor, Persoanei Şi a Marii Contemplări ale Sale.

– E normal să fiu judecat de Curva cea Mare?! am strigat iarăşi în timp ce mi-am întors privirea

către Curvă.

– Curva cea Mare ar putea deveni într-o zi nu numai ţelul pe care l-ai dori să-l atingi întrucât sunt mult mai presus decât bunătatea dreptatea şi sinceritatea ta.

– Adică vrei să-mi spui că ai mai multe virtuţi decât mine? Tu, Curva cea Mare?

– Vor mai trece multe vremuri ale omenirii prin pustiul sentimentelor şi vorbelor goale aruncate în

vânt până când aceasta va fi atât de matură încât să înţeleagă că ar fi bine să-şi dorească ca scop atingerea calităţilor mele.

– Omenirea să-şi dorească a deveni Curva cea Mare? De ce? Care sunt calităţile tale ce ar trebui

venerate? – În primul rând nu sunt o curva falsă ci Curva cea Mare, cea adevărată, care-şi recunoaşte

renumele încă din sfânta carte a Bibliei. Sunt Curva cea Mare, ce va participa la banchetul de sfârşit de omenire în amfiteatrul Apocalipsei. Răutatea, falsitatea, minciuna, trufia, perfidia, adulterul, înşelătoria, cât şi multe altele, sunt blazoanele mele, dar cu care mă mândresc şi pe care le port cu mine mereu în această inimă de curvă care mai ticăie încă aşteptând Apocalipsa. Tu, Anthony Mc Coulough, după ce ai făcut o baie de omenire timp de o viaţă, încercând să-ţi speli murdăria ancestrală din tine însuţi, crezi că ai reuşit? Să nu-mi spui că n-ai găsit săpunul sau că nu ţi-a curs apa la duş, că nu te cred! Nici eu, Curva cea Mare din Apocalipsă nu-L înţeleg pe Dumnezeu, de ce a trebuit să construiască acele băi comunale care sunt Clipele Omenirii? Atâta timp cât nici un suflet nu a ieşit curat de acolo? Unii ajung la mine puţind mai mult sau mai puţin de păcate, cu jegul faptelor negative pe care le-au săvârşit în timpul vieţii mai mare sau mai mic, dar absolute, cu toţii jegoşi de păcatele grele pe care le-au târguit la tejgheaua vieţii lor.

– Dar sufletele care ajung în Rai? am întrebat-o pe frumoasa femeie.

– În rai, zise, nu ajunge niciodată şi dintotdeauna şi fără timpi şi spaţii, nici un suflet. În cazul că ar

ajunge acolo, raiul s-ar transforma pe dată în Iad. Tot ceea ce obţii într-o existenţă sau alta îşi pierde valoarea odată ce-l ai, devine plictis sau angoasă. Raiul e un vis frumos şi poate cel mai ciudat vis care

7

există dincolo de timpi şi spaţii. E SINGURUL VIS CARE-ŢI AMINTEŞTE CÂTĂ NEVOIE AI DE IAD,

fiindcă doar din Iad vei putea admira şi înţelege frumuseţea raiului, iar din rai frumuseţea Iadului. Nu înţeleg de ce se tem oamenii atât de mult de Iad, îmi zise Curva cea Mare.

– Acolo, în Iad, e tot ce poate fi mai rău, mai urât, e foc, suflete chinuite care-şi ispăşesc tot felul de pedepse, i-am zis eu.

– Suflete chinuite în Iad?! îmi spuse strigând Curva cea Mare.

– Da, chinuite, am întărit eu.

– Dacă în iad sunt chinuite, atunci în rai cum sunt? mă întrebă pe un ton batjocoritor.

– Sunt fericite şi împlinite.

– Palavre! Palavre, palavre, popă nebun! De ce crezi că ar fi fericite sufletele din rai? Pentru că

mănâncă şi beau cât doresc? Sau se distrează cât e ziua de lungă? Pentru că vânătorii au vânat, popii

enoriaşi cu bani, curvarii curve, şoferii maşini luxoase, marinarii vapoare, iar curvele amanţi? De asta e bine în rai? Nu cred. Adevărata poartă a raiului e însăşi uşa care-ţi stă deschisă şi pe care, în prostia ta, o numeşti infern. Paradisul bancherilor ar fi banii atât de mulţi încât să nu se mai poată număra, al politicienilor acela de a le fi crezute şi cele mai năstruşnice minciuni, iar al criminalilor acela de a ucide fără a fi descoperiţi. Zi-mi, popă nebun şi nelegiuit, cum ar fi paradisul dacă ar deveni aşa cum şi-l doreşte fiecare? Îti spun eu, Curva cea Mare, care nu vroiai să fie părtaşă la judecata ta: ar fi cel mai adânc infern.

– Atunci de ce răsplata pentru faptele bune este paradisul şi pentru cele rele infernul? am întrebat-o

eu.

– Răsplata! Răsplata, răsplata, pentru fapte bune sau rele care au fost sau n-au fost făcute acolo

unde timpul nu există decât în iluzie. Nu există nici o răsplată cu paradis ci doar infern fiindcă doar în

infern vei putea fi răsplătit cu paradis.

– Nu înţeleg, am replicat eu.

– Dacă ai comis pe pământ fapte bune acestea îţi vor fi răsplătite în infern cu aceeaşi monedă.

– Dar faptele rele?

– În infern vor deveni apăsătoare asemeni norilor grei de plumb ce-ţi vor învălui oceanul propriului

tău suflet. Şi cei care ajung în paradis au fapte rele în sufletul lor doar că acelea sunt fapte rele pentru paradis, zise Curva cea Mare.

– Oare faptele rele rămân apăsătoare în paradis? am întrebat-o.

– Depinde, sunt fapte rele care odată ajunse în paradis îl chinuie mult mai cumplit pe sufletul ajuns

acolo decât dacă acele fapte ar fi fost în infern, iar altele se şterg. Depinde de importanţa păcatului săvârşit.

– Cum ar putea să ţi se întoarcă o faptă de genul, dacă ajuţi o bătrână să treacă strada? Atâta timp

cât în paradis nu există bătrâneţe şi, prin urmare, nici un suflet nu te va putea ajuta la bătrâneţe să treci strada?

– Este adevărat, zice Curva cea Mare. În paradis nu există bătrâneţe, ci doar o eternă şi plicticoasă

tinereţe. Nu există durere şi nici competiţie, pentru că toate sufletele au ceea ce le trebuie. Fiecare suflet în

parte îi face numai bine celuilalt. Prin urmare, primeşte numai bine la rândul lui. Unica dorinţă neîmplinită

în paradis este aceea că oricât doresc sufletele să li se facă rău sau ele să poată face rău, aşa ceva nu le este permis. În paradis „nimeni nu calcă iarba comună, ci doar în locurile special amenajate nimeni nu înjură şi nici nu aruncă resturi de ambalaje aiurea ci doar la coşurile de gunoi sau în locurile special amenajate, nimeni nu are voie să fumeze sau să bea alcool. Nimeni nu poate face un chef sau să curvească, doar să convieţuiască cinstit şi serios cu soţul respectiv. Nimeni nu are voie să devină trufaş şi nici mai bogat decât altul, cu toate că fiecare are mai mult decât şi-ar fi dorit într-o viaţă pământeană. Acesta e paradisul, popă nelegiuit, îmi zise Curva cea Mare.

– Cum pot să scap de paradis? am întrebat-o eu.

– Simplu! strigă Curva cea Mare.

– Cum? am repetat eu.

– Învăţând în timpul vieţii tale poate cel mai important lucru pe care ar trebui să-l ştie fiecare om!

– Care e ? am reîntrebat-o, poate mai curios ca niciodată.

– TOATĂ VIAŢA TA SĂ NU FACI ALTCEVA DECÂT SĂ ÎNVEŢI CUM TREBUIE SĂ MORI! Toată viaţa ta nu valorează doi bani dacă momentul în care mori te prinde nepregătit. Află că paradisul sufletului e infernul, iar sufletele care au ajuns în paradis făcând nu ştiu câte fapte bune, se află acolo pentru că aveau un Scop şi anume acela de a face bine pentru a fi răsplătite. Acum îşi primesc

8

răsplata cu vârf şi îndesat. În viaţă e bine să alegi întotdeauna calea de mijloc. Niciodată să nu aştepţi răsplată pentru o faptă indiferent dacă aceasta e bună sau rea. Un mare păcat este să aştepţi răsplată. Sufletul tău nu e o marfă care se pune pe taraba unui destin şi nici un mercenar al vieţii tale. Tot ceea ce

faci, să-l faci din inimă, pentru inimă şi nu pentru buzunar. Fiecare om îşi are paradisul şi infernul său. Eu mă aflu aici pentru a-i da fiecăruia după merit. În privinţa ta, popă nebun, am să mă răzgândesc. Îţi voi închide în nas uşa infernului şi te voi trimite în paradis, acolo unde nimeni nu greşeşte, unde paradisul există doar pentru toţi şi pentru nimeni în parte, acolo unde nimeni nu poate să-l supere pe celălalt prin excesele sale, fiindcă toţi sunt bogaţi şi TREBUIE să fie fericiţi. - Te rog, Curvă cea Mare, nu-mi închide uşa infernului în nas, fiindcă doresc să-i trec pragul.

– Acum nu mai e cale de întoarcere, popă nebun. Acum chiar şi aici unde nu mai există nici timpi şi

nici spaţii, e foarte târziu. Prin urmare, uşa infernului îţi va rămâne închisă. Unica ta cale e paradisul

fiindcă o viaţă întreagă nu ai făcut nimic decât să-ţi doreşti paradisul în oportunismul tău statut pe care l-ai afişat plin de emfază până şi aici la judecata ta de apoi, cum o numiţi voi, muritorii.

– Te implor, Curvă cea Mare, nu mă trimite în paradis.

– Hotărârea este deja luată, îmi zise frumoasa femeie.

– Atunci, nu ar putea exista un paradis al meu, doar pentru mine?

– În nici un caz, jigodie oportunistă. Paradisul tău ar fi acela în care toţi oamenii ar trebui să-ţi facă

pe plac, iar tu să te simţi bine. Aşa ceva nu se poate, fiindcă atunci când alţii doresc să-ţi facă pe plac, creându-ţi un paradis, pentru ceilalţi ar putea fi un infern, iar paradisul tău ar avea tălpi de infern pentru ceilalţi. Paradisul trebuie să rămână paradis întru totul altfel, nu mai e paradis. Crezi că dacă ai fi singur,

fără să poţi comunica cu nimeni, dar să ai tot ce-ţi trebuie, ai fi fericit? Oare dacă ai trăi o veşnicie în singurătate, dar să ai tot ce visezi în afară de o societate alături de tine ai fi fericit? Nu numai omul e o fiinţă socială, cât mai ales sufletul acestuia după ce s-a desprins de trup, când nu mai e parte din om, ci din Marea Contemplare a Marelui Creator. Paradisul, ca orice fel de existenţă în parte, are nevoie de un termen

de comparaţie. La fel şi tu, ca suflet, ai nevoie de alte suflete cu care să te compari, altfel totul nu mai are sens. Doar astfel au valoare acţiunile tale. Oare cum ar fi fost dacă te-ai fi născut doar tu singur pe pământ? Cu toate că ai fi fost proprietarul întregului pământ, aceasta n-ar fi avut nici o relevanţă în inima ta atâta timp cât erai singur. Fiinţa are nevoie de comparaţie.

– Cum, faţă de cine? am întrebat-o pe tulburătoarea femeie.

– Până şi faţă de fenomenele naturii. Faţă de căldură, frig, ploaie, furtună, munţi, câmpii, oceane,

stele, soare, lună, într-un cuvânt faţă de tot ceea ce te înconjoară şi toate astea nu ţi-ar fi de ajuns dacă ne erau finite pentru că tu te-ai născut fiinţă. Fiinţa umană are ca esenţă a existenţei sale iluzorii pe pământ COMPARAŢIA. Fără comparaţie, fără comparative, conştiinţa îşi pierde orice amprentă a existenţei sale. Prin urmare societatea, cultura, normele juridice, ştiinţa ar dispărea. Poate că ar fi mai bine să-l numiţi pe Homo Sapiens, Homo Comparatus. NU EXISTĂ PARADIS DECÂT PRIN COMPARAŢIE. Cu cât eşti mai singur cu atât paradisul tău devine mai diminuat. Dacă n-ar fi răul cu care să se compare binele, paradisul tău ar fi nul. Acesta e un mare paradox al existenţei şi anume: „Niciodată paradisul nu poate fi doar pentru tine şi atât. El niciodată nu-ţi va aparţine în singurătate. La el participă tot ceea ce te înconjoară, pentru care paradisul tău poate deveni infern. De aceea exist eu, Curva cea Mare din Biblie, pentru a da îndeajuns infern care să nască paradis. Faptele rele nu ar exista dacă nu ar fi cele bune. „Dacă nu ar fi binele şi răul nu am fi existat nici noi, fiindcă existenţa noastră în sine se bazează pe contrarii:

binele şi răul, frumosul şi uratul, pozitivul şi negativul şi câte şi mai câte, astfel de contrarii. Nici un suflet nu poate exista doar prin bine, cum nu poate exista doar prin rău. Contrariile sunt cele care nasc comparaţiile deci inteligibilitatea noastră. Cei care se laudă că nu vor să facă decât numai bine nu fac altceva decât rău fiindcă, sunt nişte oportunişti ordinari, aşteptând mereu răsplata cerească. Nu pot să afirm

că nu sunt şi suflete care fac bine altora fără să aştepte nici o răsplată în schimb. E la fel de adevărat că doar acest bine va fi cu adevărat răsplătit. Asemenea fapte sunt rare fiindcă fiinţa umană îşi axează în principal acţiunile sale pe Scop şi de ce să nu recunoaştem zicala că scopul scuză mijloacele, zicală atât de caracteristică omului.

– Dar morala? am întrebat-o pe superba femeie.

– Morala! Ha,ha,ha, îmi vine să râd ca de unul dintre cele mai bune bancuri când îmi aminteşti de

acest termen tu, Anthony Mc Coulough, tu suflet de om! Ce este morala? Ce se vrea morala? Un cod a ceea ce e bine să faci sau nu? Un cod făcut de nişte mincinoşi şi oportunişti ordinari, de nişte destrăbălaţi

9

sau criminali, ucigaşi de alte naţiuni mai slabe în războaie nedrepte de cuceriri, încât nu le ajungeau imensele bogaţii şi doreau din ce în ce mai multe mai fără de capăt? De ce nu mă întrebi ce este morala poftelor mârşave de avere sau ale unor meschini atât de degenerate încât cred că faptul de a fura averile sau

munca altora este ceva moral. Câte societăţi, atâtea morale! Oare morala din antichitate nu era diferită faţă

de aceea din Evul Mediu sau din Comuna Primitivă?

– În Biblie există cele zece porunci, i-am zis Curvei cele Mari.

– Aşa este, popă nerod. Biblia a apărut în momentul când răul din suflete era mult prea mare faţă de

bine dar şi pentru faptul că poporul lui Israel avea nevoie de o coloană vertebrală pe care să-şi clădească propriul viitor. Cele zece porunci sunt foarte bune pentru sufletul care nu le respectă din oportunism doar,

ci o face necondiţionat. Prea mult rău ar fi ucis poporul lui Israel, dar niciodată prea mult bine. Sufletul

uman tinde spre bine, dar depinde cum este acest bine. Ceea ce e bine azi, mâine va putea deveni rău.

Sufletul urcând o nouă treaptă spre bine, lăsând ca rău binele de ieri, iar răul de ieri ca şi mai rău azi.

– Ce anume a născut binele şi răul în existenţa noastră? am întrebat-o eu pe Marea Curvă.

– Timpul, fără acesta nu ar fi fost posibilitatea de comparaţie.

– Dar spaţiul, am intervenit eu.

– Spaţiul este tot timp, dar care în Iluzia vieţii va apare ca o desfăşurare de geometrii.

– Încotro se îndreaptă omenirea?

– Către mine, Curva cea Mare şi Apocalipsa.

– Către tine?

– Da!

– De ce, Curvă cea Mare?

– Fiindcă omenirea îşi doreşte paradisul.

– Nu e normal să-şi dorească paradisul?

– Este cât se poate de normal.

Şi atunci? i-am zis eu.

– Acesta e paradoxul care a născut Păcatul Originar. Cu cât omul va alerga mai mult către paradis,

cu atât porţile Infernului se vor deschide mai larg pentru el, îmi zise frumoasa femeie.

– Dar dacă va alerga spre infern, va ajunge în paradis?

– Asta, nu! îmi răspunse cu un aer hotărât.

– Prin urmare, unica noastră interdicţie e doar paradisul?

– Nu e o interdicţie îmi zise, doar că omul nu va trebui niciodată să caute paradisul pentru a-l

obţine. Oricât de ciudat ţi s-ar părea dar pentru a căuta paradisul nu trebuie niciodată să te lupţi, însă pentru infern va trebui cu toată puterea ta să accepţi lupta vieţii de apoi!

– Viaţa este o luptă, am intervenit eu.

– Bineînţeles că este o luptă şi tocmai de aceea devine de la sine o Cale a Mirajului propriei Iluzii

care o trăieşte, o Cale spre infern. Poţi să-mi spui, popă nerod ce a născut lupta vieţii, această luptă dură şi

neîndurătoare, luptă atavică, de la apariţia omului pe această planetă? – La început a fost lupta pentru hrană care, odată cu dezvoltarea tehnologiei, s-a transformat în lupta pentru ciolan! Crezi că acum omul cu atâtea tehnologii avansate este mult mai liber decât acum o sută de mii de ani? Te înşeli! E adevărat că nu se mai luptă cu fiarele pentru a le răpune, dar se luptă pentru o poziţie mai bună pe plan social, pentru averi care niciodată nu sunt de ajuns, pentru putere! După cum vezi, în infern şi-a găsit omul hrana pentru a subzista, infern care odată cu aşa zisa evoluţie a devenit un infern social, al poziţiilor în societate, într-un cuvânt, goana după putere! Indiferent ce formă îmbracă aceasta putere:

financiară, politică, juridică, tehnologică, culturală sau atâtea alte forme, această goană este una infernală. Fiinţa umană a fost o fiinţă damnată de însăşi momentul când a apărut pe pământ! Indiferent dacă

la început trăia în mici grupuri de culegători-vânători, această fiinţă a fost damnată să se lupte pentru

propria ei existenţă, ucigând pentru a nu fi ucisă, pentru a supravieţui de a scăpa de foamea endemică şi chinuitoare care, asemeni unui monstru, fără nici o milă, o mistuia cu bătaia focului existenţei. Ce ar fi avut de făcut? Să se chinuie murind înfometată sau să ucidă? Foamea a născut societatea, ştiinţa, iar cultura i-a dat omului conştiinţa, urcându-l pe o nouă treaptă în ierarhia infernului, aceea de a deveni din ce în ce mai conştient în postura să de condamnat pe această planetă, de condamnat la foame, disperare şi angoasă. În nebunia sa, fiinţa umană credea că aleargă spre Paradis, inventând focul, acul, Mărul Evei, Coasta lui Adam, filosofia, poezia, tehnologia, dar nu a fost absolut deloc aşa. Te înşeli, popă nebun. Cu atât mai

10

mult, Omul se afundă în mocirla adevăratului Infern, ajungând în cele din urmă să controleze până şi naşterile, ceea ce în Paradis nu este permis, în adevăratul Paradis şi nu în Infernul creat de Om şi denumit atât de pompos Societate. Abia atunci când omenirea a cucerit Pământul, ajungând în vârful ierarhiei piramidei lanţului trofic, abia atunci a cucerit cu adevărat Infernul, fiindcă adevăratul Paradis nu se cucereşte ci se dobândeşte. Care sunt treptele sociale spre Infern? Indiferent de tipurile de societăţi şi anume:Primitivă, Sclavagistă, Feudală, Capitalista sau Comunistă, toate toate aveau o ierarhizare în structura care le alcătuia. Toate deveneau astfel Porţi ale Infernului. Niciodată stăpânii de sclavi nu erau sclavi la fel ca şi patronii sau conducătorii comunişti, muncitori! Prin urmare, Paradisul devenea din ce în ce mai restrâns, doar pentru anumiţi favorizaţi de soartă şi care ţineau cu dinţii pentru a-l menţine în

detrimentul majorităţii din ce în ce mai mari, majoritate care-şi trăia infernul de zi cu zi, majoritate care-şi dorea moartea în Paradisul potentaţilor, tocmai pentru a primi Paradisul Biblic propovăduit de popi ca şi tine, dar asta doar în cazul în care vor respecta cât mai strict Dogma religiei pe care tu o ocoleai. Este adevărat că e bine să se respecte anumite legi ale religiei cum ar fi cele Zece Porunci în cazul Bibliei. Este foarte bine pentru sufletele care, chiar dacă nu le vor putea respecta în totalitate pe Pământ, să se străduiască cel puţin, iar dacă greşesc să dobân-dească până şi în cele mai ascunse unghere ale lor Conştiinţa Păcatului. Poarta Paradisului este tocmai Conştiinţa Păcatului pe care va trebui să o deschidă sufletele mai devreme sau mai târziu dacă vor dori să părăsească pentru totdeauna Poarta Infernului, adică într-un cuvânt orice Societate cu minciunile şi înstrăinările ei faţă de Om. Astfel, Lupta Omului Se Dă Între CONŞTIINŢA PĂCATULUI Şi Societatea Umană, adică între Poarta Paradisului şi Poarta Infernului între Bine şi Rău. Nevoia de Păcat Originar cât şi de Blestem provine din momentul în care Omul îşi dă seama că nu poate trăi fără societatea cu relele ei, dar nici nu se poate debarasa de dorinţa unui Paradis care nu poate fi compatibil cu societatea. Astfel, Omul se vede obligat să dorească Paradisul dându-i unul dintre cele mai mari preţuri ale propriei sale conştiinţe şi anume acceptând greutatea Conştiinţei Păcatului, greutate care, la origini, primeşte conotaţii de Păcat Originar. Doar astfel Omul va putea visa la Paradis, şi nu greşeşte! Atunci de ce nu se leapădă de Societate şi nu se refugiază în Paradis întrutotul? Tocmai fiindcă Omul este o fiinţă socială şi Paradisul dorit ar fi un Infern în actuala lui dezvoltare ca şi conştiinţa socială, adică ca şi cognoscibilitate, ca volitiv şi afectiv! Astfel, Omul este Damnat să iubească Infernul până când va fi îndeajuns de matur încât va înţelege Paradisul pe care şi-l doreşte din toată inima dar fără să-l poată accepta! Acesta este cel mai mare Paradox al Condiţiei Umane! Omul este el însuşi un Paradox fiindcă în el se da lupta acerba dintre Infern şi Paradis, neputând exista fără Infern, dar dorind întreaga lui existenţă Paradisul într-un cuvânt Omul este pe jumătate Fiară şi pe jumătate Înger! Paradisul Fiarei este Infernul cu Poarta lui Societatea Umană acest tratat de crimă şi pedeapsă, iar Paradisul îngerului este Conştiinţa Păcatului, Infern pentru Fiară dar alinare şi extaz pentru ÎNGER! În adevăratul Paradis nu există nici un suflet care să beneficieze de munca şi slujirea altora, într-un cuvânt de Infernul altora la fel ca şi pe Pământ. Ierarhia Sociala de pe Pământ nu este absolut echivalenta cu cea din Paradis fiindcă în Paradis tipul de ierarhizare va fi în totalitate opus celui de pe Pământ, ceea ce va duce la raţionamentul că Dumnezeu nu este privit în Paradis ca şi un Conducător al tuturor cum Crede Omul în orbirea sa terestră ci ca şi un Aproape sau CEL MAI APROAPE de gândirea LOCUI-TORILOR PARADISULUI ADEVĂRAT CARE-L TRĂIESC ŞI-L SIMT! FIARA va avea şi ea Paradisul ei CARE a devenit INFERN OMULUI ÎN MOMENTUL ÎN CARE ACESTA A PRIMIT CONŞTIINŢA DE SINE ŞI

A ŞTIUT CĂ EXISTĂ CEEA CE DEMONSTREAZĂ CĂ OMUL ŞI-A DAT SEAMA DE

NOCIVITATEA PARADISULUI FIAREI ŞI ÎNCEARCĂ SĂ EVADEZE DIN EL CHIAR DACĂ ESTE TRIBUTAR PARADOXULUI ŞI ANUME CĂ NU POATE TRĂI PE MOMENT FĂRĂ DE