Scînteia

Penultimul număr al ziarului Scânteia

Scînteia a fost organul de presă al Partidului Comunist Român, înainte de căderea lui în
decembrie 1989. Urmaşul ziarului Scînteia este ziarul Adevărul.

Istoric
Ziarul Scânteia (după ortografia vremii, devenit Scînteia în urma reformei ortografice din
1953) a apărut ilegal între 15 august 1931 şi octombrie 1940 în condiţiile regimului
burghezo-moşieresc. Începând din 21 septembrie 1944 activitatea acestui tip de presă a
fost acceptată, prin „Scînteia” înţelegându-se acel „factor mobilizator în lupta oamenilor
muncii pentru înfăptuirea hotărîrilor guvernului, pentru victoria socialismului în patria
noastră”.

Prima echipă a „Scînteii” a fost, din declaraţiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de
analfabeţi şi oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul şef de atunci, Miron
Constantinescu, după caracterizarea succintă făcută de Brucan, era „un filozof tobă de
carte care avea nevoie de un căligraf şi de un grămatic să-i facă articolele inteligibile”.
Îndeobşte, întrega echipă era una atipică, deoarece, din descrierile lui Silviu Brucan,
fiecare avea un cusur. Aşadar, era vorba despre Pavel Chirtoacă, specialistul în
agricultură, ce avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de puşcărie, Demenyi
Iosif Ardeleanu, care ştia mai bine ungureşte decât româneşte, Stela Moghioroş, care ştia
mai bine ruseşte decât româneşte şi Matei Socor, care ştia mai bine muzică decât
gazetărie”.

Singurul care mai avusese experienţă gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu
Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacţie. Aşadar, după spusele acestuia,
majoritatea membrilor ce întregeau prima echipă a ziarului „Scînteia” din 21 septembrie
1944, erau amatori, neprofesionişti, în ceea ce priveşte gazetăria. Brucan a ocupat postul
de redactor-şef adjunct al ziarului partidului până în 1956, el fiind un „ideolog
neînduplecat” ce „a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forţa a populaţiei ţărăneşti în
gospodăriile colective şi ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării
puterii de către comunişti”.[necesită citare]

Cu timpul, au fost aduşi în redacţie Nestor Ignat, Ion Călugăru şi Traian Şelmaru, pentru
ca „să se mai întărească compoziţia culturală a colectivului redacţional”, după cum
menţionează Brucan în aceeaşi carte. Cu toate acestea, reticenţa lui Iosif Chişinevschi
faţă de noii „intruşi”, l-a obligat pe acesta să introducă în redacţie câţiva „muncitori
fruntaşi”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacţie şi „industria grea”. În
primul an de publicare legală a „Scînteii”, celelalte gazete de pe piaţă erau realizate
profesional aşa că, spune Silviu Brucan, „eram siliţi să facem faţă concurenţei. Bătălia
pentru cititori era aprigă”. Mai mult decât atât, ceea ce se poate lesne vedea din paginile
ziarului este că, limba de lemn nu-şi făcuse încă apariţia, iar „duşmanii poporului”
(legionari, universitari, chiaburi şi moşieri etc.) erau aspru şi violent criticaţi.

În perioada de aproximativ opt ani (1944-1951), materialele aveau un pronunţat atac

asupra „ororilor antonesciene” şi a legionarilor. Fără îndoială însă, atacul comunist avea
în vizor pe oricine era sau se considera necomunist, decretând în acesta un „duşman al
poporului”. Cu alte cuvinte, aveai la îndemâna doua căi, fie te supui orânduirii impuse cu
forţa de socialişti, te reeduci şi accepţi regulile „jocului”, fie accepţi să mori în propria
lege şi să devii disident.

Un articol, evident antinazist, semnat de Silviu Brucan, sugereză din titlu ideea de
zdrobire, de nimicire a „fiarei naziste şi a uneltelor ei din ţară”. Acest text vetuperant nu
făcea altceva decât să îndemne „clasa muncitoare din România”, să lupte împotriva
„călăilor nazişti, antonescieni şi legionari”, cu scopul de „a ridica România democrată de
mâine”. Pentru a accentua şi demonstra cele spuse mai sus referitor la textul semnat de
Brucan, iată în continuare un scurt fragment: „Trădătorii clasei muncitoare vor fi
nimiciţi".

După ce a dat cea mai grea contribuţie de jertfă românească pe altarul măreţei lupte
antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei
hitleriste şi a uneltelor ei din ţară, aducând sptijinul cel mai preţios, cel mai dârz, plin de
abnegaţie şi sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei
hitleriste.

Cu elan patriotic, cu o hotărâre nesdruncinată, clasa muncitoare din România pune

temelia reconstrucţiei ţării după devastările, jafurile şi nelegiuirile bestiale ale călăilor
nazişti, antonescieni şi legionari, păşind cu fermitate la ridicarea României democratice
de mâine”

Pe prima pagină apăreau de obicei articole acuzatoare ce instigau la lupta împotriva

fasciştilor şi naziştilor. Articolul „Canalia fascistă lucrează” este un alt text calomniator
publicat în 13 octombrie 1944 în numărul 22. Iată un fragment ce era dedicat „oamenilor
muncii”: „Uneltele hitleriste pot fi înlăturate numai prin unirea şi solidaritatea
muncitorilor. Prin lupta dârză, muncitorimea, alături de toate forţele democratice va şti să
impună direcţiunii dela SET şi guvernului însuşi, înlăturarea tuturor duşmanilor
poporului român, din aparatul de stat şi din intreprinderile industriale şi comerciale”.
(„Scânteia, anul I, nr. 22, 13 octombrie, 1944, p. 3)

Sărbătorile naţionale precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie erau aniversate în paginile

„Scânteii” aşa cum se cuvenea, cu numere dedicate în totalitate Uniunii Sovietice,
tovarăşului Stalin şi tuturor „oamenilor muncii”. Numărul 49 din 8 noiembrie 1944
dedicat „Marii Revoluţii Proletare Socialiste din octombrie 1917”, are un surplus de 12
pagini. Din toate aceste pagini, nici măcar una nu aduce cititorilor un gram de informaţie,
alta decât cuvântări, statistici agricole ale U.R.S.S. şi telegrame omagiale în cinstea lui
Stalin.

În cele ce urmează sunt prezentate succint câteva titluri ce se revărsau în paginile

numărului „mamut”, care abunda în elogii la adresa fratelui de la răsărit, un frate de la
care România va învăţa multe lucruri. Aşadar, iată câteve titluri „incitante”: „Trăiască
Marea Revoluţie Socialistă din octombrie”, „Armata Roşie”, „Uniunea Sovietică –
salvatoarea omenirii”, „Cinematografia sovietică” sau „Eroii muncii” din care un pasaj
este demn de reţinut: „Munca este o datorie de onoare. Cine nu munceşte nu mănâncă.
Aşa sună art. 12 din Constituţia U.R.S.S.. După acest principiu s’a călăuzit poporul
muncitor sovietic în munca sa titanică de a duce şi susţine războiul sfânt pentru apărarea
Patriei”.

Atitudinea critică, influenţele reciproce dintre membrii grupurilor, tradiţiile, cultura sunt
toate eludate, eliminate. În esenţă, folosirea propagandei prin presă este un „viol psihic”,
iar în acest caz, presa acţionează ca un declanşator infailibil de comportament social
programat şi poate determina orientarea în direcţia dorită, a atitudinii şi
comportamentului publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui
Ceauşescu, propaganda şi manipularea erau la ordinea zilei. În faţa forţei imense a mass-
media, indivizii erau dezarmaţi, intoxicaţi şi hrăniţi cu articole ideologice, ceea ce ducea
în final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri parţiale cu minciuni
credibile, creează într-un final acel produs hibrid numit de comunişti „informaţie
oficială”. Ziariştii erau obligaţi să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o
imagine falsă a realităţii reuşitelor şi progresului. Realitatea era filtrată cu grijă,
evenimente dispar şi sunt înlocuite cu expresii şi cuvinte doctrinare plate cu limbă de
lemn.

Tot ceea ce e negativ este pus doar în cârca occidentului, atitudine care este prezentă în
materialele din campania anticapitalistă, pentru ca textele despre România să prevadă şi
să prezinte doar imaginea unei societăţi perfecte.

În România, în afară de presa aservită puterii, încă de la înfiinţarea sa din 1956,

Televiziune naţională a însemnat principalul instrument al propagandei şi manipulării
populaţiei. Fiind permanent sub controlul ideologic al puterii politice, televiziunea a avut
rolul de îndoctrinare, unde ideologul stalinist şi editorul principal al organului de partid
“Scînteia”, Silviu Brucan, a devenit – prin rotaţia cadrelor – şi directorul TVR. Într-
adevăr, „în cei peste 30 de ani de existenţă în regimul comunist, Televiziunea Română a
fost o televiziune guvernamentală, fiind subordonată în totalitate factorului politico-
ideologic”.

Cum spunea şi Joseph Goebbels – “marele tribun al viului grai şi un propagandist care
folosea minciuna într-un mod atât de constant şi de cinic” – „propaganda bună este aceea
care duce la succes, iar propaganda rea este aceea care-şi ratează scopul, oricât ar fi de
inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”.
Conform studiului făcut de Vladimir Volkoff, Goebbels dispunea de trei sute de ofiţeri şi
cinci sute de angajaţi care munceau non-stop la manipularea informaţiei, căci tot „micului
doctor” i se atribuie şi următoarea expresie, cum că: „o minciună repetată de o mie de ori
rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, căci
„propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”. Pe de altă parte, într-un alt studiu,
acelaşi Goebbels este citat ca spunând: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a
obţine un anumit efect”.

Al doilea numar din Scânteia Poporului

Legat de numele ziarului rămâne şi Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii", unde acesta a
fost tipărit până în 1989.

În 22 şi 23 decembrie 1989 a apărut un număr special, cu titlul "Scînteia poporului",

tipărit pe o singură faţă a paginii. Ulterior, ziarul şi-a schimbat titlul în Adevărul,
comitetul redacţional rămânând iniţial acelaşi.