Cuprins:

Introducere

1. Construirea şi analiză a unui discurs politic

1.1. Problema de valori în comunicare politică.

1.2. Raţionamentul şi modele argumentative.
1.3. Aspecte discursive ale discursului politic.
1.4. Aspecte lingvo-pragmatice al discursului politic.
1.5. Parametri de analiză şi principiile de modelare a vorbirii

2. Studiu de caz al discursului politic al V. V. Putin

Concluzie

Bubliografie

Introducere

1
 Discursul Politic (DP) reprezintă un femomen complicat şi multidimensional. Analiza
ştiinţifică a acestuia necesită combinarea diferitor domenii al ştiinţelor umanitare.

Specificul DP ca parte importantă a comunicării contemporane este reprezentată de către

un număr de semne de structură distinctive. DP ca o forma comunicării publice pronunţate de
către orator este privit ca o forma de acţiune socială în general şi ca o acţiune politică în
particular. Pornind de la faptul ca DP este realizat ca o acţiune, după care de regulă stau grupuri
mari a societăîii (partide, organizaţii, mişcări) este de înţeles că ele au capacitate de influenţa
asupra societăţii. Discursuri în faţa grupurilor mari de oameni au particularităţile sare sistemice
şi sunt executate în conformitate cu regulile specifice. DP în general sunt orientate spre
executare standardelor şi normelor existente. In acelaşi timp este cunoscut că abaterea de la
normele respective poate aduce la creşterea puterii DP .

Subiectul analizei al studiului dat este discursul politic al Vladimir Vladimirovici Putin,
de pe timpul campaniei electorale pentru funcţia Preşedintelui Federaţiei Ruse. Deasemenea au
fost analizate tangenţial şi alte discursuri al persoanei respective, care se încadrau în setul de
discursuri preelectorale. Toate din ele au fost pronunţate în faţa auditoriului în condiţii de contact
nemijlocit între orator şi publicul. În acest context în plan teoretic se propune de avut o privire
separată a formelor de comunicare politică în şi înafara media. Această separare este
determinată de modificarea parametrilor de analiză în legătură cu forma de comunicare care se
în vedere. Este de înţeles că în condiţii zilelor actuale oare care eveniment de amploare şi
importanţă devine subiectul reproducerii sau translării în mijloacele mass-media. În acelaşi timp
discursul politic translat prin mass-media sau special pregătit pentru ele, are particularităţile sale,
parametrice de influenţă, care la rândul său necesită o cercetare adăugătoare. Mijloacele mass-
media lărgesc si multiplică auditoriul spre care este direcţionată comunicarea respectivă.
Folosirea unui potenţial mare al mijloacelor tehnice devine un factor important de multiplicare al
efectului în masa. Diferenţele semnificative sunt asociate cu procesul de percepţie vizuală:
persoană care este direct în sala / auditoriul, ascultând pe orator îl percepe prin prisma percepţiei
sale subiective, sub un alt unghi de vedere personală. În acelaşi timp difuzarea acestei
comunicare presupune procesul de montare şi interpretare a evenimentelor reale, plasarea
accentelor necesare pentru atragerea atenţie suplimentare. Bazându-se pe delimitarea mijloacelor
de comunicare politică media şi non media, drept ca forma non media poate fi considerată un DP
public în cadrul campaniei electorale, deşi comunicatul respectiv poate fi inclus complet sau
parţial în programul TV. Un exemplu de formă media al comunicării politice este un talk-show,

2
care este destinat în mod direct pentru televiziunea, cu publicul său de milioane de oameni, şi în
care un rol important joacă moderatorul.

Combinaţie a acestor trăsături urmează a fi analizat, pe de o parte, din aspectul constitutiv

de a genera mecanisme de comunicare sociale şi politice, şi pe de altă parte, din aspectul de
interpretare.
În scopul de a caracteriza mersul DP, efectului de vorbire, în contact direct cu publicul în
mod direct, trebuie de luat în considerare condiţiile de desfășurare a acestei acţiuni, condiţii de
rostire a discursului respectiv.
Acest lucru presupune identificarea nivelului de condiţionalitate [7, p.9]. Nivelul de
condiţionalitate presupune interacţiunea dintre vorbitor şi ascultător. Natura acestei interacţiuni
poate să fie manifestă prin opţiunea (1) sau opţiunea (2):

1) Grupul ţintă poate fi o formaţie omogenă (grup care împărtăşeşte ideile). În acest caz,
de regulă, discursul are loc într-o cameră închisă, şi numărul de participanţi este limitat.
2) Grupa ţintă eterogenă:
а) spaţiu închis, numărul de participanţi este limitat (de exemplu, parlament),
b) Numărul de participanţi nu este limitat (de exemplu, discursul prin radio / TV).

Nivelurile de condiţionare, la rândul său, se corelează cu funcţia comunicării şi intenţia

comunicării
Funcţia de comunicare (act de vorbire), şi intenţia de comunicare (de vorbire) nu sunt
noţiuni identice. Funcţia într-o măsură mai mare se referă la impactul asupra destinatarului, în
timp ce intenţia este de mai multe legată cu subiectul discursului, mentalitatea acestuia, misiunile
pe care le are de executat. Oratorii preferă să-şi apere poziţia fără a întra în conflicte şi încearcă
să ia în considerare spiritul şi aspiraţiile a electoratului. Activând în spaţiul formalităţii anumite,
discursul politic începe să achiziţioneze o caracteristică pronunţată de funcţionalitate, şi este
ghidat de o prezentare pragmatică a aşteptărilor rezonabile de conţinut, structuri conceptuale. În
general, conţinutul de bază al discursurilor politice este de a formula obiectivele, valorile şi
strategiile social-politice al unui grup politic în raport cu alegătorii, precum şi în raport cu
oponenţii lor politici.

1. Construirea şi analiză a unui discurs politic

3
 1.1. Problema de valori în comunicare politică.

Anume în cadrul DP se regăsesc mai vizibil principiile de bază ale teoriei actelor de vorbire
şi pragmalinguistice, în special cu privire la problema de valori

Aici ar trebui să facem apel la teoria K.Buler. În "Teorii ale limbii" Buler a dat un loc
important conceptului de "câmpul de caractere". Într-un fel limitând câmpul de caractere
lingvistice, Buler vede în el o bază pentru constituirea şi înţelegerea contextul în întregime [1,
p.54]. Anume contextul şi situaţia creează reperuri pentru interpretarea enunţurilor. În acest
context interpretarea câmpului lingvistic de caractere poate fi efectuată atât în ceea ce priveşte o
analiză imanentă a limbii, şi în aspectul de analiză avansată, inclusiv compararea cu alte sisteme
non-lingvistice de reprezentare..

M. Fuco indică la trei tendinţe în istoria gândirii occidentale, referitoare la procesele de

învăţare şi stăpânire a lumii. Iniţial, între cuvinte şi ceea ce ele însemnau a fost menţinută
coincidenţa valorică şi de preţ. . Valoarea monedelor a fost determinată de valoarea reală, care a
avut această monedă, în conformitate cu greutatea sa şi de metalul din care a fost perfectată.
Această tendinţă a continuat pana in perioada Renasterii. La începutul secolelor 16-17, aceasta
tendinţa puţin sa schimbat. Oamenii de ştiinţă fără a pierde contactul cu realitatea, într-o măsură
mai mare au început să folosească definiţii de identitate şi distincţie, în scopuri analitice. În ceea
ce priveşte valoarea metalului din care erau perfectate monede metalice el început să-şi piardă
importanţa (evident în afara metalelor prețioase). În acelaşi timp forma monedelor şi imaginea
monarhului a dobândit treptat o importanţă deosebită. De la sfârşitul secolului al optsprezecelea
valoare bunurilor a fost determinată nu de bani, ci de muncă necesară pentru producerea acestui
bun [2, p.634]. Universalitate de această tendinţă se aplică la procesele care au loc în dezvoltarea
discursului politic. Definiţii şi evident cuvintele schimbau sensul sau. Valoarea iniţială a timpului
pierdut absolut său, a devenit dependent de context, termenii de utilizare, dobândit determinarea
situaţională şi, astfel, relativitate. Terminologie politică a evoluat în aşa mod încât pentru a
explica o expresie apărea necesitate de utilizat altele expresii. În general, acest proces poate fi
urmărit în corelarea cu teoria lui A. Tarski: "Determinând fidelitate a unei dispoziţii aceasta
trebuie să fie inversată - la alte dispoziţii, pe care (dacă de evitat cercul vicios), duce din nou la
un regres infinit" [4, p. 164].

Problema sensului la nivelul cuvintelor individuale, concepte şi sloganuri, zicatori se

hotăreşte în cadrul sistemelor respective conceptuale şi de politică şi au o corelaţie temporală,

4
locală şi receptivă. Sub corelarea receptivă se subânţelege cooperarea oratorului cu grupa ţintă,
spre care este direcţionată comunicarea respectivă.

În procesul de interpritare a DP o rol important joacă aşa factor ca “cautarea viziunii variabile
asupra lumii schimbătoare” (Şcalovshi). Pentru perceperea discursului este important punctul de
referinţă (point of reference). El cuprinde timpul discursului, timpul evenimentului şi punctual de
de începere a calculului. Tot aici se referă şi noţiunea momentului DP. DP des apare din reacţii
argumentate la discursuri deja pronunţate. Aceasta coordinare, cuplare creează spaţiul de discurs.
[7, p.3]. DP se formează în măsura respectivă din enunţuri deja pronunţate. Oratorul face apel la
cele deja scrise sau pronunţate, el se alătura sau contrazice unei tradiţii politice.. În acelaşi timp
fiecare discurs nou este o viziune nouă, perspectiva nouă, şi în acelaşi timp şi „un montaj nou a
lumii” (Şclovsci). Este de menţionat că acest moment se referă nu numai la aspectele de
constatare dar şi din punctul de vedere de interpretare: aceasta este o viziune asupra actualului,
modalitate a moralei, diferenţa tradiţiilor. De aici şi cuvintele identici folosite în diferite sisteme
şi ocazii capătă o conotaţie diferită şi au un rezultat diferit.

1.2. Raţionamentul şi modele argumentative.

Sistemul de argumentare comunicării verbale cuprinde atât teorie cât şi practică concluziilor
făcute în mod raţional. În acelaşi timp argumentarea poate fi privită ca metoda metodico-filosiică
de depăşire a situaţiilor problematice.

Discursul politic ca un act de vorbire este în mare măsură văzut prin sistemul de utilizare a
argumentării. În acelaşi timp, argumentarea discursului depinde de acţiune politică. În sistemul
de comunicare social-politică argumentare şi strategie de argumentare execută o funcţie
specifică. În esenţa sa, complexitatea al sistemului argumentativ este direct proporţional cu
complexitatea mecanismelor de interacţiune socială. Un semn al societăţilor democratice
moderne este prevalenţa formelor discursive de interacţiune asupra celor de decizie. Acest lucru
înseamnă că discursul domină asupra ordinelor şi utilizarea forţei. Discurs ca un ansamblu poate
să dezvolte sisteme argumentative, care au un grad ridicat de complexitate.

În opinia lui J. Koppershmita în societăţile democratice, există o " nevoia de cooperare"

constantă şi în creşterea permanentă, care este pusă în aplicare prin intermediul unei forme
argumentative de justificare şi motivare pentru a anumite acţiuni. Acest lucru este impus de

5
interesele de auto-conservare a societăţii şi interesele unor grupuri sociale, care sunt orientate
spre atingere a unui nivel minim de loialitate faţă de deciziile politice luate. [10, p.52].

În acelaşi timp, J. Koppershmidt identifică o serie de condiţii pentru funcţionarea eficientă a

argumentelor din sfera publică şi politică.

Aceste condiţii includ:

1) capacitatea individului de a argumenta;
2) disponibilitatea individuală de a argumenta;
3) necesitatea socio-culturală de a argumenta;
4) necesitatea situaţională de argumentare.

Capacitatea individuală de argumenta poate fi interpretată ca prezenţă la ac imori

implicaţi în procesul de raţionament a anumiei competenţe individuale. Reconstructia acestor
competenţe de argumentare este de competenţa psihologiei (în special, problema este desfăşurată
în teoria lui Piage). Disponibilitatea individuală de a argumenta, în general, se bazează pe
motivarea puternică a subiectului de comunicare precum şi pe un potenţial de argumente
puternic. Necesitatea socio-culturală de argumentare se bazează pe faptul că procesul de
raţionament este o parte integrantă a vieţii sociale moderne, chiar dacă acest proces este pur şi
simplu un mijloc de atingere a interesele înguste al anumitor grupuri sociale.

Cu toate acestea, prin argument area se efectuează participarea în cale democratică a

cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor publice. Strategie argumentativă, de asemenea,
devină – un singur mod legitim de rezolvare a conflictelor sociale. Argumentul politic - este în
acelaşi timp şi o formă de comportament politic, şi în sine un act politic, conexiunea al
discursului politic şi al acţiunii. P.Burduie indică la creşterea rolului de argumentare, care în
opinia dânsului este un "capital simbolic" [8]. Anume tipul de argumentare oferă un fel de
parametri raţionale prin care este posibil de măsurat nivelul de raţionalitate într-o acţiune socială.
În acelasi timp Iu. Habermas apreciază argumentul ca un "conectare discursivă" în sistemul
acţiunii de comunicare, necesitatea de care apare numai atunci când temelia acţiunii
comunicative este instabilă [9, p.211].. Într-un astfel system argumentativ se exclude
absolutizarea acţiunii de argumentare în calitate de modulul comportamentului social şi
interpersonal. Forţă argumentativă de convingere verbală se bazează pe un număr de factori care
includ, în special, factorul de situaţie (timp şi loc), mass-media (comunicarea directă sau
indirectă), precum şi o serie de alţi factori. În cadrul acestei lucrări actualitatea şi interesul se

6
axează asupra modelor argumentative care sunt depistate la nivelul structurilor verbale care este
posibil de formalizat şi care permit de depistat şi analizat schema argumentării al V. Putin în
calitate de orator. Conceptul de raţionament şi argumentare, include, de asemenea, aspectul
impactului argumentelor asupra ascultătorului. Conceptul de raţionament şi argumentare se
referă la lingvistică, ritorica, analiza discursului, logica, psiholingvistică, pragmalinguistică,
lingvistica de text şi glottodidactică. În acelaşi timp, acest concept poate fi atribuit la orice sistem
de cercetare ştiinţifică. Începînd din anii 60 a secolului XX, conceptul de argumentare şi
efectului comunicativ a început să fie văzut în contextul ritoric. Una dintre abordările
metodologice majore a problematicei argumentării constă nu doar în percepea argumentării ca o
teorie şi practică de primire a concluziilor rationale, dar, de asemenea, şi în modalitatea depăşirii
a "situaţiile problematice", bazânduse pe o baza filosofică şi metodologică.

1.3. Aspecte discursive ale discursului politic

Dezvoltarea şi funcţionarea a discursului politic este strâns legată de problema politicii în

domeniul lingvistic şi de gestionare a activităţilor lingvistice. Funcţiile limbei ca un mijloc de
integrare este deasemenea şi un mijloc de a câştiga şi a consolida dominare politică. Modificări
în discursul politic pot să aibă un character cât planificat aşa şi neplanificat. Modificările pot fi
făcute de un grup politic pentru a stabiliza dominarea sa.. În acest caz, putem vorbi despre
încercarea de a rezolva problemele politice actuale în categoria de caractere (simboluri).
Modificările pot fi, de asemenea, rezultatul reacţie la noile condiţii externe.

În resultatul cercetării discursului din punctul de vedere a specificării acestuia, atenţia

savanţilor a fost atrasă la unele forme de specialitate ale discursurilor asociate cu diferite tipuri
de comunicare instituţională: zona de medicina, drept, comert, si diverse servicii de consultanţă
şi birocraţie.

Discursuri administrative şi juridice sunt în natura sa schematizate, nivelate, şi

normalizate. Discursul politic este mai flexibil, spontan, novatoriu şi emoţionant. În special acest
lucru se reflectă în discursuri oratorice.

Pentru a interpreta spatiul discursiv al lui V. Putin este actuală ideea lui P.Rikera, care
susţine că "în limba există numai unele diferenţe." În promovarea acestei idei, el a propus de luat
în considerare valori ce aparţin semnelor separate, "nu ca o etichetă într-o enumerare, dar în

7
calitate de semnele al valorilor relative, şi negativ, opuse unul altuia" [3, c.126]. În discursul
politic, totul este construit anume pe contrapunerea.

Acest lucru înseamnă că există dependenţă între componentele separate ale discursului.
Aceasta explică fenomenul de " îngreunare", unor sau alte definiţii politice, care par sa fie
neutrale din prima vedere. Această metoda este folosită pe larg în discursul analizat al V. Putin.
Cu toate acestea, ele sunt împovăraţi, deoarece din cauza utilizării lor pot aparea asocieri
negative, bazate pe faptul că în spaţiul discursiv este păstrată interacţiunea cu alte componente
lexice al acestuia. Legătură inevitabilă asociativă între trecut şi prezent, la utilizarea anumitor
elemente lexice confirmă caracterul de spaţiu al discursului socio-politic.

1.4. Aspecte lingvo-pragmatice al discursului politic

Explorând problemele de comunicare politică, U. Sartsinelli ridică problema de aşa-numita

"capcană de legitimitate." Contradicţie realităţii politice, element de discontinuitate şi o
nepotrivire se regăseşte în reprezentarea interacţiunii zonelor puterilor representative şi
executive, în care "să face" politică (Parlament, discursurile de politică publică de politicieni), şi
modul în care aceste evenimente, decizii, acţiuni arată, cum sunt raportate, şi cum sunt
vizualizate odată ce sunt infaptuite. Aceasta şi este "capcana de legitimitate." Problema constă în
a descoperi adevărata şi sinceră acţiune politică. În cazul în care mass-media acţioneză ca un
intermediar între politicieni şi cetăţeni, nu poate fi aceasta un element de modificare a realităţii?
Unii teoreticieni recunoscuţi în domeniul proceselor sociale contemporane (Sartsinelli,
Edelmann, Luhmann) se întreabă dacă nu este ceia ce interpretează mass-media pentru public,
"politica simbolică"? Această întrebare poate fi formulată într-un alt mod: este oare comunicare
politică publică executată de massmedia drept comunicare falsă?

Cercetând legătură şi interacţiunea între conceptele de "comunicare politică" şi "discurs

politic", U. Sartsinelli ridică problema de legitimitate, gândirii în spiritul legitimităţii şi îşi
exprimă ipoteza că au avut loc înlocuirea categoriei de legitimitate libere de la normele cu
funcţionalitate şi de auto-referire [11]. Problema de legitimitate, argumentare şi justificare a
guvernului nu este doar o temă de discuţie în domeniul orientării spirituale. Problema de
legitimitate a fost şi rămâne o temă centrală a studiilor teoretice a orientării democratice, de
analiză politică şi sociologică în ştiinţe politice.

8
 Legitimitatea înseamnă recunoaşterea unei structuri sociale în ierarhie de conducere. Baza
formelor constituţionale de guvernare într-un stat democratic modern, constă în faptul că
dominarea politică are nevoie de aprobare şi în acest sens - în justificare. Aprobare şi jistificare
se realizează cu sprijinul comunicarii politice. Categoria de legitimitatea poate exista doar în
condiţii unei Constituţiei democratice şi a unui sistem democratic de valori. Legitimitatea este ca
un fel de granita dintre cultura politică şi structura politică, între punctele de vedere, de
acceptabilitate, pe de o parte, şi normele şi instituţiile sociale, pe de altă parte.
În acest context şi se inscrie discursul politic al V Putin, facut în cadrul campaniei electorale
pentru preşedinţia în Federaţia rusă. Candidatul îşi caută legitimitatea prin explicarea situaţiei,
propunerea soliţiilor, argumentarea necesităţilor etc.

Putere, deţinerea acesteia necesită actualizări constante în comunicare, iar comunicarea

nu este un act de o singură dată, ci un proces executat în continue [11, p.552]. Sistemul
democratic depinde de comunicare, nu doar din cauza necesităţii de a supravieţui. Comunicare
politică determină în mare parte procesul de practica politică de zi cu zi. Viabilitatea sistemelor
politice, nu în ultimul rând este legată de capacitatea lor de a efectua în mod corespunzător
comunicare. Dacă urmaţi logica teoriei Sartsinelli, se dovedeşte că astfel de concepte ca stat,
politicile guvernamentale nu mai sunt ce au fost: monopolul centralizat de elita, cu un potenţial
de pericol şi de constrângere. Acest model corespunde unui model al statului în secolul al 19-lea.
Stat actual, dacă doreşte să fie eficient, urmează să coinştizeze pe sine în rolul unei cooperative,
de coordonare, "de intercomunicare", şi de comunicare. Chiar şi politicienii autoritari, aşa ca V.
Putin au nevoie de consolidare, în formă de model orientat spre cooperare, motivare,
comunicare, consens şi acceptarea publică. Pentru aceasta şi serveşte discursul politic electoral al
V Putin.

1.5. Parametri de analiză şi principiile de modelare a vorbirii

Strategie argumentativă este constituită pe baza unor modele de argumentare Un model

de argumentativ se manifestă şi se realizează în întreaga gamă de parametri, care sunt prezentate
în această lucrare, în special, pentru a dezvălui specificul discursului electoral al V Putin.
Studiul lingvistic al unui discurs politic, se poate baza pe principiul de analiza
comparativă şi, prin urmare, să folosească un parametru specific de comparaţie.

Se propun următoarele paramentre de comparare:

9
1. Formule de adresare spre publicul şi către adversarii politici
2.Relaţia dintre utilizarea singularului şi pluralului în prima persoană (eu, noi).
3. Câmpul atrebuitiv
4. Relaţii în timp
5. Formule de accentuare
6. Sloganuri

Angajamentul faţă de anumite obiective exprimate în moduri implicit (directe) şi explicit

(indirecte). În această privinţă, este posibil de identificat declaraţii explicite şi implicite ale
scopurilor, şi de stabilit corelarea acestora. De exemplu, o declaraţie explicită poate fi aniversare
a oraşului, purtătorul de cuvânt, si implicită - situaţia actuală şi marcrea poziţiei sale în legătură
cu ia. Astfel, problema explicării şi implicării obiectivelor politice este proiectată la nivelul de
situaţie.
Nivelul de situaţia se referă la trei tipuri de declaraţii, şi anume:
a) declaraţiile care s-au axat pe situaţia,
b) declaraţiile care s-au axat pe beneficiar,
c) declaraţii care se coreleaza cu o anumită sarcină.

2. Studiu de caz al discursului politic al V. V. Putin

În prezent în discursuri politice ruse la general şi în discursul politic lui V Putin în

particular se observă o schimbare bruscă a paradigmelor şi diferenţierea nouă a întregului discurs

10
politic. Motivul dominant al ultimei perioade a devenit cel al reformelor, consolidării locului său
geopolitic, dreptăţii, luptei cu corupţia şi ineficienţă birocratice. Motivul reformelor cuprinde
poate compartimente al societăţii (ocrotirea sănătăţii, pensii, economia, învăţământul etc.)
Drept subiectul nemijlocit al cercetării respective serveşte discursul lui V. Putin numit „Rusia se
concentrează – chemările la care noi trebuie să răspundem”.
Apariţia acestui discurs iniţiază dialogul candidatului de bază la Preşedinta Rusiei cu
societatea. În el V. Putin lămureşte, în special de ce el participă la alegeri în calitate de candidat.
Însăşi denumirea reprezintă o referinţă la fraza cneazului Gorceacov „Rusia se
concentrează”. După cum vedem se face referirea la valori istorice, se pune fundamentul ideii de
bază a discursului.
În preambul V. Putin dezvăluie actualitatea problemei, căreia îl este consacrat discursul -
provocările-ţării. Indică expres gândurile şi acţiunile elitei corespunzătoare, orientarea acesteia
spre acţiuni în termeni restrânşi. Sunt evidenţiate termenii restrânşi mai mult ca forma, decât ca
conţinutul programelor şi acţiunilor atât politice, cât şi economice. Fraza principală a lui V.Putin
din introducere „Ce trebuie să facem?” este o referire directă la V.I.Lenin şi lucrarea acestuia
despre problemele dezvoltării partidului „Ce să facem?” în cazul dat este vorba despre
problemele dezvoltării ţării. Introducerea se finalizează cu invitaţia la dialog, care, pe lângă
altele, presupune egalitatea părţilor şi subiectelor participante.

Prima parte „Unde noi ne aflăm şi unde mergem”.

Putin arată că astăzi Rusia trăieşte mai bine decât în anii 90. Sunt de acord. Tot odată se
face comparaţia cu realizările URSS în anul 1989. În privinţa acestei date pot apare întrebări
deoarece procesele restructurării şi destrămarea ţarii erau în toi. Putea fi aleasă şi altă dată. Dar
Putin vede ca rezultat de bază formarea clasei de mijloc. La drept vorbind aceasta este o
problemă discutabilă. Clasa de mijloc mici boieri? Care este mentalitatea de clasă a acestei
„caste”? Poate oare aceasta se constituie astăzi un pilon de bază? Apoi ulterior din lămuririle
autorului este clar că V. Putin ar dori ca persoanele cu studii superioare să fie activi şi pe plan
civil. Astfel dacă ei astăzi sunt pasivi şi nu reprezintă subiecţi atunci ei nu sunt clasă, ci doar
ceva intermediar, cât de numeroşi n-ar fi. După cum vedem oratorul foarte iscusit îşi alege
auditoriul ţintă al discursului său. El este clasa mijlocie precum şi doritorii a deveni partea
componentă a acesteia. Un pas, aşi spune foarte logic – cine nu doreşte să aibă o stabilitate
socială?
Dacă ar apărea mentalitatea de clasă la cei 25 mln. De persoane cu studii superioare, care
activează la locuri de muncă bine plătite, în domeniul tehnologiilor înalte (dezvoltate), atunci
aceasta nu va fi „clasa de mijloc” actuală. Cel mai bine ei ar trebui să divină „cognitariaţi” - clasa
persoanelor, care ar produce produse intelectuale, care ar realiza cine îl exploatează, care sunt
11
sarcinile ce stau în faţa ei, care este aliatul lui de clasa (proletariatului) şi cine este inamicul
acestea (boiri care exploatează acaparând produsul lor intelectual). Dar aceasta nu se va întâmplă
cu actuală clasă de mijloc! V. Putin anticipează această concluzie şi constată: „Chiar dacă la
momentul de faţă economiei noastre nu-i trebuiesc atâţi lucrători cu studii superioare – cale
întoarsă nu este”. Intra adevăr cale întoarsă nu este, societatea în acest caz se arhaizează şi
devine nevitală în lumea actuală. Înţelege oare V. Putin că fraza lui următoare „Nu oameni
trebuie să se conformeze structurii existente a economiei şi pieţii muncii – economia trebuie să
devină astfel, încât cetăţenii cu studii superioare, cu un nivel ridicat de cerinţe să-şi găsească
locul său”. Înseamnă că boierii şi elita actuală a ţării, care formează structura actuală a economiei
ruseşti moderne trebuie să lase loc noii clase, „cognitariatului”. Din partea mea eu numai aplaud
mişcarea în direcţia noii clase aşa cum este înţeleasă de însăşi autorul – vom vedea. Ceea ce este
regretabil că acelaşi Ziuganov în general nu scrie în programa sa despre noua clasă în nici un fel,
aceasta este o scăpare, ceia ce înseamnă că astfel el va fi ia în spatele lui V. Putin. Deşi vedem
auditoriul ţintă este ales şi el aude lucruri atractive, chiar daca ele din prima vedere sunt futuriste.
În acelaşi timp punctele de referinţă în timp, in idealuri sunt plasate.

Partea a doua „Despre noua etapa în dezvoltarea globală”.

V. Putin scrie: „Nu mai este actual modelul construit pe împrumuturi nelimitate, pe viaţa
în împrumut şi înghiţirea viitorului, pe active şi valori virtuale şi nu reale. În afară de aceasta,
bunăstarea generală se repartizează foarte neuniform între unele ţări şi regiuni”.
Sunt de acord modelul mondial actual a ajuns la final, clar dar nu poate fi definitiv.
Comentarii vor duce gândul la final, trebuie să sperăm. Mai important este trimiterea la valori pe
care le face oratorul. În metoda foarte explicită el denotă lacunele sistemului de valori al
perioadei de referinţă a Rusiei. Anticipând căutarea „ţapului ispăşitor” vinovat în devaluarea
valorilor actuale el deodată arată la sfârşitul acestora.
Citez în continuare „în mare ceia ce se întâmpină astăzi în lumea, - este o criză de sistem
acută, un proces tectonic de transformare global. Aceasta este o manifestare evidentă a trecerii
într-o nouă epoca culturală, economică, tehnologică şi geopolitică. Perioadă care va fi
îndelungată şi dureroasă”.
Foarte mult lămureşte cuvântul „turbulenţă”, instabilitate lucrurilor şi evenimentelor,
influinţa chiar a unor grupuri mici şi eforturilor depuse într-un punct crucial, întro-un loc şi la
momentul potrivit. Acest moment se referă la mentalitate şi cultura istorică rusă. Ruşii sunt
deprinşi că atunci când ceva se întâmplă atunci şi se va acţiona. În general V. Putin reflectă în
discurs înţelegerea deja formată în societatea experţilor despre trecerea într-o nouă epocă. În
acelaşi timp momentul dat este făcut pe înţelesul omului simplu şi cu accente respective în
câmpul valorilor. Dar care? Citez: „Participanţii procesului mondial pot şi înţeleg această nouă
12
epocă diferit. SUA nu mai este un hegemon, care conduce procesele direct, conducând intervenţii
în ţările lumii. Dar ei nici nu se dezic de influenţa asupra lumii, ci o transformă într-o altă
dimensiune, în conducerea prin instalarea haosului.” După cum vedem şi aici se regăseşte
vinovatul, care apropo este tradiţional pentru perceperea post-sovetică în Rusia.
Pe urmă V. Putin îşi aminteşte anii 2000, iarăşi făcând o legătură în timp, cum se
desfăşoară menţinerea integrităţii teritoriale a ţării şi unitatea acesteia. Aceasta este dreptul lui şi
îtradevăr meritul dânsului.
Trage linia în partea a doua fraza lui V. Putin: „Perioada de restabilire a trecut. Etapa post
sovietică în dezvoltarea Rusiei, de fapt cum şi în dezvoltarea întregii lumii s-a finalizat şi s-a
epuizat.” Şi cu aceasta tot putem să fim deacord. „Resursele şi teritoriile obţinute de aşa numită
„societate mondială” după destrămare ţării noastre au fost repartizate. Lumea capitalismului
triumfător a acumulat noi divergenţe, antagonistul din blocul comunist lipseşte, toată lumea este
asimilată de capitalism.” În acest citat se face un punct de referinţă din care urmează să apar
speranţele spre viitorul prosper al Rusiei necitând la nedreptate cu care ruşii sunt deprinşi. În
acelaşi timp se folosesc şi momentele ale fostei ideologii sovietice, având drept scop de a atrage
în audienţă aşa numiţii nostalgici.
V. Putin scrie: „S-au creat toate circumstanţele pentru mişcare înainte – pe o bază nouă şi
în calitate nouă. Chiar şi în condiţii economice şi politice externe dure, departe de a fi
confortabile. În acelaşi timp transformarea globală inevitabilă este pentru noi o şansă colosală.”
Citez mai departe: „ Posibil că Rusia are şanse să nu cadă în omenire cu multe nivele
unde ia nu are loc. Este şansă de a construi o societate nouă în Rusia şi de propus modelul său
celei alte omeniri. Unul din momentele necesare, cruciale în această societate este însăşi clasa
nouă, clasa cognitariatului.” Cum vede V. Putin nouă societate, cine va fi baza ei şi conducătorul
– vom vedea în discursurile dânsului din viitor.
Finisează V. Putin discursul cu lămurirea cauzelor după care el însăşi merge în calitate de
candidat la alegerea preşedintelui. V. Putin reaminteşte echipa sa care împărtăşesc ideile date,
care împreuna activează cu el din anii 2000. Aici el se referă la încă o valoare omenească simplă
ca prietenie, arătând prin asta ca şi el este un om de rând ca şi alţii. Acest moment cu succes
atrage auditoriul. Sarcina sa (cu toate că se vorbeşte la plural) autorul o vede în înlăturare
barierelor în dezvoltarea naţională. Este de dorit de aflat care anume piedici el le are în vedere. În
fraza sa finală V. Putin scrie că în următoarele săptămâni el va prezenta propuneri mai explicite.
Concluzii

Aşa dar spaţiul discusiv se desfăşoară ca realitate elementelor existente în ciocnirea

acestora, în rezultatul sistemei de interacţiune şi interdependenţă. Discursul politic electoral al V.

13
Putin, fiind un exemplu discursului modern rus cuprinde un set de modele de argumentare, care
sunt universale şi actuale. În acelaşi timp el le foloseşte cu o iscusinţă excelentă plasându-le în
proporţii respective şi folosind alegerea echilibrată, corespunzătoare situaţiei social politice ruse
bine studiate. În procesul formării discursului un rol important a jucat închegarea corectă a
componentelor acestuia, care sunt subordinate scopului ritoric de argumentat că anume V. Putin
cunoaşte realitate, ştie ce trebuie de făcut şi evident că poate cel mai bine s-o facă. În acelaşi
timp se observă şi o dinamică de adresare spre steriotipuri (arhetipuri) şi forme vechi, de
dobândire a înţelegerii al auditoriului, apelând la cleşeuri vechi al lui V.I.Lenin şi a altora. Acest
moment actualmente nu se regăseşte nici la lideri ruseşti de orientare comunistă (Ziuganov). De
asemenea se observă o tendinţă de a încorpora o nouă strategie de discurs – structurile de
propoziţii complexe, dar scrise şi rostite cu un vocabular simplu. Această dinamică în mod
evident necesită continuarea cercetării discursurilor V. Putin, care por fi considerate drept etalon
de dezvoltare a spaţiului discusiv al elitei politice ruse pentru următorii 12 ani.

Bibliografia:

1. Бюлер К. Теория языка. М., 1993

2. Реале Д., Антисери Д. Западная философия от истоков до наших дней. СПб., 1997

14
3. Рикер П. Конфликт интерпретаций. М. , 1995
4. Тарский А. Введение в логику и методологию дедуктивных наук. Биробиджан, 2000
5. Фуко М. Археология знания. Киев, 1996
6. Шкловский В.М. Энергия заблуждений. М., 1981
7. Юдина Т.В. Теория общественно-политической речи. М., 2001
8. Bordieu, P.: Was heisst sprechen? Wien, 1990
9. Habermas J.: Wahrheitstheorien //Wirklichkeit und Reflexion. Pfullingen.1973
10. Kopperschmidt, J.: Grundfragen einer allgemeinen Argumentationstheorie unter
besonderer Berucksichtigung formaler Argumentationsmuster //Wahlrapp, H.(Hrsg.):
Wege der Argumentationsforschung. Stuttgart -Bad Cannstatt. 1995
11. Sarcinelli, U. Reprasentation oder Diskurs? Zur Legitimitat und Legitimitatswandel
durch politische Kommunikation//ztschr.f.Politik, 1998, H.2

15