Naşterea infinitului.

Revoluţia nominalistă, 1300-1450

Unul dintre cei mai importanţi istorici ai ştiinţei Renaşterii, Allen G. Debus, susţinea că Nicolaus
Copernicus nu şi-ar fi conceput universul heliocentric (1543), iar William Harvey nu ar fi inventat
niciodată teoria cardiocentrică a circulaţiei sîngelui (1628) dacă nu ar fi existat metafizica
renascentistă a Luminii şi Soarelui aflate în centrul vieţii cosmice 1. în ciuda opiniilor contradictorii,
numeroşi filozofi, şi chiar cîţiva istorici, tind să vadă „revoluţia ştiinţifică" ai cărei mesageri erau atît
Harvey, cît şi Copernicus, drept cauza, mai degrabă decît rezultatul, unei „revoluţii ontologice".
„Ontologia" este pur şi simplu reflecţia asupra a ceea ce există cu adevărat, de la grecescul ontos, care
înseamnă fiinţă. Cu alte cuvinte, o nouă viziune despre lume a înlocuit-o pe cea veche. Viziunea
despre lume, ne învaţă antropologii2, este bazată pe nişte presupoziţii împărtăşite în mod tacit.
Filozoful Michel Foucault le-a numit „discursul murmurat" (discours murmure) al unei perioade
culturale3. în multe cazuri, asemenea presupoziţii ascunse pot fi negate în mod deschis, totuşi ele
continuă să funcţioneze ca nişte cripto-presupoziţii. Hans Joachim Kramer 4 a arătat că toate şcolile
eleniste de filozofie, inclusiv acelea care erau în mod deschis materialiste şi senzualist-empirice,
împărtăşeau un număr de presupoziţii criptoontologice formulate de Platon. Asta în pofida faptului că
îl respingeau pe Platon. Mai mult,
350
I.P. CULIANU
Kramer a susţinut în altă lucrare că problemele metafizicii greceşti, aşa cum se prezintă ele la Platon,
nu aparţin doar tradiţiei platonice, ci oricărei metafizici, de la teologia creştină la filozofia clasică
germană5.
Pentru a defini schimbarea viziunii despre lume care s-a petrecut în Occident în zorii modernităţii, ar
trebui să schiţăm seturile de presupoziţii deschise şi ascunse care au precedat şi au urmat perioadei
eforturilor revoluţionare. Procedînd astfel, şi încercînd să evaluăm cauzele care au provocat
schimbarea, poate că e bine să începem cu Platon însuşi.
S-a spus (A.N. Whitehead) că istoria filozofiei occidentale nu e decît o notă de subsol la Platon, ceea
ce e totuna cu a afirma că Platon a fost acela care a formulat cel mai bine setul presupoziţiilor
împărtăşite în mod tacit de cultura occidentală vreme îndelungat^. Este greu de stabilit exact cînd
anume aceste presupoziţii au încetat să mai fie convingătoare ; pentru unii - o minoritate - ele au rămas
astfel şi azi. Filozoful Nietzsche le-a declarat moarte (alături de Dumnezeu) cu mai bine de o sută de
ani în urmă.
Totuşi, majoritatea acestor presupoziţii, pe care le vom enumera curînd, sînt cu siguranţă anterioare lui
Platon. Ele reprezintă un bun comun al religiilor antice, şi se poate ca Platon să le fi moştenit de la
pitagoreism6. Rareori aveau să fie ameninţate în istoria gîndirii occidentale, şi niciodată cu succes.
Niciodată pînă în 1300. Astfel, pare corectă afirmaţia că istoria filozofiei occidentale nu a fost decît o
notă de subsol la Platon, dar numai pînă în 1300. După această dată, lucrurile au devenit mai
complicate, şi într-un fel încă mai trăim consecinţele acelor evenimente, a căror importanţă, dintr-un
motiv sau altul, rămîne în bună măsură nerecunoscută. Fiindcă urmările s-au insinuat în tăcere şi au
explodat mult mai tîrziu, fără să prezinte vreo continuitate
JOCURILE MINŢII
351
aparentă cu uimitoarele doctrine ale celor care le-au pregătit: cîteva generaţii de teo.logi, de la John
Duns Scot pînă la Nicolaus Cusanus, care, pentru a simplifica lucrurile, ar putea fi numiţi „ultimii
nominalişti"7.
*
Realitate, Fiinţă, Adevăr, Bunătate, Frumuseţe, Simplitate, Nobleţe : nu numai că toate aceste noţiuni
platoniciene sînt încărcate cu un sens memorabil şi cvasiesoteric, dar ele şi coincid. Ele reprezintă unul
şi acelaşi lucru. Şi unde se află ele ? Platon răspunde fără să ezite la această întrebare: în înaltul
cerului. Ce e mai înalt e mai real, ce e mai jos e mai puţin real. Ce e mai nobil e mai bun, ce e mai
vulgar e mai rău; şi nu doar Nobleţea, ci şi Frumuseţea - lucru mai imprevizibil - sînt asociate cu
înălţimea. Aceasta este o presupoziţie fundamentală, care amestecă în mod ciudat ontologia (adică
Fiinţa) şi experienţa (de pildă, a fi îndrăgostit). Dar asta nu e tot. întrebarea imediat următoare,
întrebarea existenţială, este : şi unde sîntem noi ? Din nou, Platon răspunde fără nici o ezitare: sîntem
cît se poate de jos. Totuşi, adaugă - şi asta e ce contează pentru el: dar nu sîntem din această regiune.
în lumea fizică, nu ne putem cunoaşte decît prin contrast, prin ceea ce nu sîntem. Platon decide că nu
sîntem animale, nici plante. Pe de altă parte, nici plantele nu sînt animale. Aşadar, trebuie să existe o
ierarhie a formelor de viaţă care duce de la plantă la animal şi la om. Cel din urmă diferă de animale
din mai multe motive (de fapt, dintr-un motiv principal: Raţiunea însăşi), şi statutul său este simbolizat
prin postura lui verticală. Acesta este tributul adus de Platon înălţimii şi capului uman în care e gravată
Fiinţa pură: sîntem asemeni unor arbori răsturnaţi, iar capul reprezintă partea prin care noi, oamenii, ne
avem rădăcinile în cer8.
352
I.P. CULIANU
Tot astfel, revoluţiile cerurilor au fost înscrise în Sufletul Lumii şi în sufletul nostru raţional care
sălăşluieşte în cap9.
Acestea sînt, aşa cum am menţionat deja, presupoziţii ontologice, în măsura în care sînt bazate pe o
scară a Fiinţei care merge de la exces la neant 10. Lor ar trebui să li se adauge încă două premise şi mai
generale : pe una o numim principiul inteligenţei ecosistemice, iar pe cealaltă - principiul antropic11.
Potrivit celui dintîi, ecosistemul nostru - universul în care trăim - are o cauză raţională, inteligentă şi
deci bună (numită de Platon Dumnezeu Meşteşugarul), fiind la rîndul său bun 12. Potrivit principiului
antropic, nu sîntem doar similari, ci şi analogi cu universul, iar universul este analog cu noi, în virtutea
sufletului nostru raţional conceput după Sufletul Lumii 13.
Nu este scopul acestei cărţi să demonstreze cum aceste presupoziţii au format - explicit sau implicit -
nucleul de bază al principalei - şi uneori singurei - viziuni occidentale despre lume pînă în secolul al
XlX-lea. (Şi chiar după ce Nietzsche le-a constatat moartea, aceste valori continuă să ne însoţească,
sau cel puţin să îi însoţească pe unii dintre noi, o minoritate care poate nu e deloc neglijabilă.) Totuşi,
va fi nevoie să vedem cum s-au întrupat ele în graţiosul edificiu al aristotelismului creştin construit de
dominicanul Toma d'Aquino. Formidabilii franciscani care au contestat această viziune despre lume au
făcut-o distrugînd (cu o oarecare plăcere, trebuie spus, în mod tradiţional caracteristică strădaniilor
ordinelor monastice rivale) fundamentele nobile, dar finite, ale tomismului. Din acest act de raţiune în
care există mai multă justiţie decît pietate, s-a născut un Infinit care e încă al nostru, nedepăşit de
vreun altul. Din acest punct de vedere, ne mai putem considera produsele intelectuale ale Revoluţiei
Nominaliste14.
JOCURILE MINŢII 353
Obiectivul cărţii. Cartea ar arăta felul în care majoritatea trăsăturilor pe care le asociem cu
modernitatea - cum ar fi infinitatea universului şi lipsa de centralitate a Pămîntului în sistem - sînt
produsul speculaţiilor teologice ale cîtorva gînditori nominalişti: Duns Scot, William Occam, Nicolas
d'Autrecourt, Nicolaus Cusanus şi alţii. însemnătatea teoretică a acestei analize istorice este că
imaginea universului nu a fost modificată de ştiinţă, ci de speculaţia teologică, şi că ştiinţa şi teologia
sînt inextricabil legate. Analiza oricărei tradiţii teologice majore (de exemplu, budiste) indică extra-
ordinare suprapuneri cu ştiinţa, inclusiv ştiinţa contemporană.
Traducere din engleză de Mona Antohi

Note
1. A.G. Debus, Man and Nature; vezi cartea mea Eros and Magic in the Renaissance, tr. M. Cook, The
University of Chicago Press, Chicago-London, 1987.
2. Vezi Clifford Geertz.
3. Michel Foucault, Les Mots et Ies Choses.
4. Hans Joachim Kramer, Platonismus und Hellenistische Philosophie, De Gruyter, Berlin/New York, 1971.
5. H.J. Kramer, Der Ursprung der Geistmetaphysik, P. Schippers, Amsterdam, 1964.
6. Vezi comentariile mele din Out-of-this-World: Otherworldly Journeys and Out-of-Body Experiences, from
Gilgamesh to Albert Einstein, Shambala, Boston, 1991.
7. Voi explica mai tîrziu cine erau nominaliştii şi de ce este impropriu să-i numim pe filozofii noştri
„nominalişti". Totuşi, pentru că sînt cunoscuţi ca grup sub eticheta nominalismului, am considerat inutil să
perturb tradiţia, inventînd noi categorii. în ce priveşte analiza noastră, aceşti gînditori, de la Duns Scot la
Cusanus,
354 I.P. CULIANU
împărtăşesc cîteva presupoziţii ontologice radical diferite de cele care aparţin moştenirii lor culturale. în loc să-i
numim „nominalişti tîrzii", i-am putea la fel de bine numi „noi onto-logi". însă, din punct de vedere istoric, s-ar
putea dovedi o pistă înşelătoare, în măsura în care ar implica „argumentul ontologic" şi controversele la care a
dus acesta, în care gînditorii noştri nu erau implicaţi ca grup.
8. Timaeus; cf. Anders Olerud, L'idee de Macrocosmos et de Microcosmos dans le Timee de Platon, Uppsala,
1951, p. 23 ; pp. 33-35 etc.
9. Timaeus.
10. Pentru Platon, o caracteristică a acestei Fiinţe este să aparţină unui loc şi să se afle totuşi în alt loc; în bună
măsură, asta şi sîntem noi, fiinţele umane: exilaţi dintr-un tărîm mai înalt într-unui inferior. Pentru a şti asta,
trebuie să iubeşti înţelepciunea, adică să iubeşti Adevărul care este Fiinţa; trebuie să fii un înţelept, nu un iubitor
nesăbuit al Frumuseţii.
11. Vezi cartea mea Les Gnosesdualistes d'Occident, Pion, Paris, 1990 (trad. engleză Harper&Row, San
Francisco, 1991).
12. Timaeus.
13. Timaeus.
14. Este poziţia adoptată de istoricul ştiinţei Amos Funkenstein în excelenta sa lucrare: Theology and the
Scientific Imagination : From the Middle Ages to the Seventeenth Century, Princeton University Press, 1986;
totuşi, Hans Blumenberg susţine contrariul într-o carte importantă: Săkularisierung und Selbst-behauptung,
Suhrkamp, Frankfurt, 1974. Cu privire la Blumenberg, vezi cartea mea Les Gnoses dualistes d'Occident,
Pion, Paris, 1990.