Psihoterapia ORT La SF Păr PDF

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI
UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCA

CENTRULUNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIOUMANE, TEOLOGIE ŞI ARTĂ
Specializarea: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ
PSIHOTERAPIA ORTODOXĂ
LA SFINŢI PĂRINŢI
Baia Mare
PSIHOTERAPIA ORTODOXĂ LA SFINŢI PĂRINŢI
2014
2
PREFAŢĂ
Motivul alegerii subiectului

Importanța practică a tematicii.
Actualtatea temei
Modul de abordare a subiectului (metodologia de lucru)
3
I. INTRODUCERE
„Trupul este templul lui Dumnezeu”, al Duhului Sfânt (1 Cor. 3, 16) şi de aceea trebuie
avut respectul şi evlavia cuvenită pentru el, inima din el fiind ”sălaşul” lui Hristos. Medicina
alopată (clasică) priveşte şi tratează trupul ca fiind un organism, o maşinărie chimică, la care a
apărut un dezechilibru în chimismul său. Astfel se ajunge în situaţia recunoscută chiar de
medici: „Corpul a fost monopolizat de o medicină şi o chirurgie supusă legilor ştiinţifice ale
cauzalităţii (limitate), în timp ce psihicul, parţial neglijat de filozofie şi teologie, a fost acaparat
de o psihologie care nu i-a oferit niciodată accesul la o ştiinţă la care aspira…… vezi şi
paragraf următor” 1. De aceea nu avem un act medical adresat unei persoane, ci unui individ,
unei unităţi fizice ce trebuie reparată. Necesitatea unei Psihoterapii Ortodoxe apare cu atât mai
mult cu cât „În stadiul actual al ştiinţei, pentru marea majoritate a tulburărilor mintale nu
există o cauză biologică cunoscută”.2 De vreme ce medicina alopată, precum şi psihologia şi
psihiatria la rândul lor, toate le analizează şi le judecă în afara conceptului de Dumnezeu, este
firesc să nu accepte nici ideea de diavol şi influenţă ori manifestare demonică, precum şi
manifestarea patimilor omeneşti şi atunci multe din concluziile lor sunt eronate şi sfaturile
privesc doar aspectul material, fizic al vieţii şi al trupului omenesc, neglijând ceea ce este cel mai
important în această lume: Sufletul, căci spune Hristos: „ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”
(Marcu 8, 36-37) şi că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).…… …… . . . . . . . . . . . .
Pe lângă celelalte atribuţii teologice şi mărturisitoare ale Bisericii un rol important al ei
este vindecarea, ea primindu-l pe om aşa precum se află el, cu păcatele şi patimile sale; Biserica
fiind un spital, nu un tribunal, căci „Hristos este primul care ne primeşte aşa cum suntem, ne
înţelege neputinţele şi slăbiciunile noastre, dar nu acceptă patimile şi păcatelele noastre,
renunţările noastre…”3 aceasta regăsindu-se şi în rolul şi folosul canonului, şi a epitimiei de la
spovedanie, scopul vieţii creştine, deci şi a Bisericii, fiind sfinţirea omului, îndumnezeirea lui
„Fiți sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7; Psalmul 98, 9; etc.), „Şi pentru
1
Antoine Alameda, 7 Păcate ale vieţii de familie, Editura Trei, Bucureşti 2012, p. 43-44
2
Părintele Amedee, Dr. Dominique Meggle, Monahul şi psihiatrul, Editura Christiana, Bucureşti, 1997, p. 13.
3
Ibidem, p. . . . .
4
ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei sa fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17, 19), şi "Eu am zis:
dumnezei sunteţi?" (Psalmul 81, 6; Ioan 10, 34). De aceea pe treptele ei, în pridvor, în naos,
sub Pantocrator, în faţa potirului sunt oameni păcătoşi, oameni cu dorinţa fierbinte de a se
vindeca, oameni în curs de vindecare şi oameni vindecaţi - adică sfinţi - care se străduiesc să nu
cadă.4
P. S. sa Hierotheos Vlachos spune că scopul Bisericii este să vindece centrul cunoaşterii.5
Pentru că în această epocă a secularizării şi a progresului ştiinţific ce caută detronarea lui
Dumnezeu, doctorii şi bolnavii sunt bântuiţi de pericolul unei lucrări laice, păgâne - care se
adresează exclusiv biologiei umane.6 Chiar dacă „Suferinţa psihologică este mai răspândită
decât caria dentară, cancerul sau infarctul şi îi atinge pe toţi oamenii, fără excepţie”,7
Medicina creştină propune schimbarea de atitudine pentru că tratează actul medical ca pe
un act eclezial: „în bolnav suferă Hristos, în preot dezleagă Hristos”; acest lucru fiind „expresia
vie a unei conştiinţe eclesiale”.8 De aceea preotul, duhovnicul prin Psihoterapia Ortodoxă îl
ajută pe cel în suferinţă:
- ca să se descopere ca persoană umană, ca fiu al lui Dumnezeu, adică să-şi dezvăluie
acea dimensiune tainică, cea a comunicării şi comuniunii sale cu Dumnezeu;
- să conştientizeze legătura sa cu Dumnezeu şi, pe de altă parte, dependenţa sa socială;
- să conştientizeze propriile sale limite, ca fiinţă umană, dar şi pe cele ale ştiinţei , dar şi
puterea ce se arată în slăbiciune (lucrarea lui Dumnezeu - citat);
- să-şi conştientizeze nevoia de rugăciune către Dumnezeu;9
- să înveţe să-L primească pe Dumnezeu în viaţa sa lăsându-i Domnului conducerea
existenţei, ajutându-l să-şi mărească credinţa că Dumnezeu toate le face bine, precum şi nădejdea
că toate-i sunt cu putinţă lui Dumnezeu, dar şi acceptarea faptului ca Domnul ne dă doar ce ne
este de folos în mântuirea sufletului nostru păcătos;
Legile naturale nu au milă şi omul nu le poate schimba; este obligat să le respecte pentru
a nu fi înfrânt de ele. Vindecarea însă, - ca proces intrinsec al evoluţiei spre Creator - se
întemeiază pe milostivirea legilor duhovniceşti, care presupun posibilitatea şi şansa de a le
schimba prin rugăciune, post şi practicarea virtuţilor' "Nu este lucru mic ca omul să poată
4
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Vindecarea, Editura Christiana, Bucureşti 2009, p. 139-140
5
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Secularismul, Editura Biserica Ortodoxă, Galați 2004, p. 21
6
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Vindecarea, Editura Christiana , Bucureşti 2009, p. 140
7
Părintele Amedee, Dr. Dominique Meggle, Monahul şi psihiatrul, Editura Christiana, Bucureşti, 1997, p. 13.
8
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Vindecarea, Editura Christiana , Bucureşti 2009, p. 138
9
5
schimba hotărârea lui Dumnezeu"10. Şi aici intervine preotul, Duhovnicul care prin spovedanii,
discuţii, şi nu în ultimul rând prin ierurgii şi prin Sf. Taine îl ajută pe om să se schimbe și să
schimbe hotărârea lui Dumnezeu. Aici apare ceea ce Sf. Părinţi practicau (părinţi neptici) şi
recomandau cu asiduitate şi astăzi se numeşte Psihoterapia Ortodoxă.
Astfel Psihoterapia Ortodoxă devine strigătul unui act terapeutic eclezial de a întoarce
sufletul spre Creator și de-al face să „evolueze„ spre El.11
II. STAREA DE NORMALITATE (A FIRESCULUI) şi de SĂNĂTATE
II.1. Definiții, principii generale
Despre termenul ”normal”, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl defineşte astfel:

"care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural", "sănătos",
"care este conform cu o normă";12 totul fiind definiri cu caracter general, neparticularizând.
La rândul său, Random Hause Webstrer’s Dictionary, postulează starea de normalitate
drept: "starea conformă cu standardul sau cu tipul comun, uzual, natural", "sănătos", "liber de
boală sau malformaţii", "liber de anomalii mentale", sau definind altfel ca o stare ce urmează o
normă egală cu "media caracteristicilor umane".13
În ceea ce privește noțiunea de ”firesc”, Dicționarul Enciclopedic o definește: ”care este
conform legilor naturii”, ”care este conform așteptărilor, cum era normal să fie”, ”de la sine
înțeles” făcând apoi trimiteri la termenii ”natural”, ”normal” și ”obișnuit”.14
Normalitatea, pentru om se poate referi dintr-un anumit punct de vedere atât la sine, dar și
la aspectul relaţiilor omului cu semenii, relații ce sunt indispensabile în prezent în toate
domeniile socialului, politicului, economicului, etc. Privitor numai la sinele omului, normalul se
poate împărți într-un aspect static ce ar fi dat de anumite caracteristici medii în ceea ce privește
10
11
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ieromonah Teofan Munteanu, Psihologia în textele Sfintei Scripturi, Editura
Christiana, București 2012, p. 21
12
***, Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București 1998, p.669
13
*** , Random Hause Webstrer's Dictionary, versiune pe CD-rom.
14
***, Dicționar Enciclopedic, vol. II, Ed. Enciclopedică, București 1996, p.324
6
sănătatea sau poziția sa față de bolile fizice și mintale; și într-un aspect dinamic ceea ce ar viza
aspectele filozofice ale existenței, scopul său și sensul final al vieții.
De asemenea ar trebuii definiţi şi alţi termeni folosiţi în limbajul cotidian.
II.2. Firescul, normalitatea, sănătatea din perspectiva psihologiei
1. Psihologia se poate defini ca o știință a faptelor psihice.15

Deși conform viziunii lui S. Freud, psihologia ar fi trebuit să devină o ştiinţă a
inconştientului, ea studiind aproape exclusiv sfera conștiinței și-a dobândit statutul de ştiinţă
independentă. Astfel, psihologia este definită ca ştiinţa care studiază ”legile generale ale
devenirii, funcţionării şi mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară animală şi
umană”.16
Detailând Andrei Cozmici explică: ”Definirea psihologiei ca ştiinţă pare a fi destul de
simplă. Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi
însuşirilor psihice verificabile. Dar simplitatea este aparentă, deoarece e foarte greu de lămurit
ce se înţelege prin fenomen psihic şi mai ales ce este un fenomen psihic. Viaţa sufletească e încă
un mare mister pe care filosofii îl discută de milenii. Dar nici în ce priveşte manifestările ei nu
există un acord, încă şi astăzi obiectul psihologiei este subiect de controverse. De aceea, mulţi
psihologi, ca de pildă P. Greco, susţin că nu poate fi vorba de un obiect limitat al psihologiei,
întrucât există de fapt mai multe psihologii”.17
Pentru definirea psihologiei, Maurice Reuchlin stăruia, pe necesitatea satisfacerii unor
criterii specifice ştiinţei, importante, şi anume, verificabilitatea. "Psihologia este ştiinţa care
descrie şi explică conduita organismului într-o manieră verificabilă” ([198], p. 11).18
După Mielu Zlate, definind o ştiinţă trebuie să aduci informaţii, fie şi într-o formulare
generală, despre obiectul, metodele, legile și finalitatea ei. Astfel luând în atenție aceste
elemente, el definește psihologia ca fiind „ştiinţa care studiază psihicul ( procese, însuşiri, stări,
15
Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, ediția a II, Editura Univers Enciclopedic Gold, București 2009, p. 240
16
Prof.univ.dr. MIHAI GOLU, Fundamentele_psihologiei.Compendiu[1], EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA
DE MÂINE Bucureşti, 2000, UNIVERSITATEA SPIRU HARET, pag 9-11
17
Andrei Cozmovici -- Psihologie generala, Ed Polirom , Iaşi 1996, pag. 13
18
MIELU ZLATE-FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
7
condiţii, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii

legităţii lui de funcţionare, în scopul descrierii, explicării, integrării, optimizării şi ameliorării
existenţei umane”.19
Dicționarul de psihologie al lui Norbert Sillamy nu dă explicații pentru noțiunea de

”firesc”, ci doar definește termenul ”normal” ca: ”conform unei reguli”, recunoscând apoi că
”normalitatea este o noțiune relativă, variabilă de la un mediu sociocultural la altul, și în timp
ceea ce se observă cel mai adesea într-o societate dată la un moment anumit de timp”20.
Normalitatea se sustrage bolii care agresionează viaţa psihică, pe când sănătatea se
indepărteaza de boală fiind o normalitate ideală. Noţiunea de sănătate este mai legată de
aspectele somatice, de corporalitate, in timp ce noţiunea de normaIitate este mai apropiată de
aspectele mintale, psihice. Cu alte cuvinte, din punct de vedere somatic omul poate fi sănătos
sau bolnav, in timp ce din punet de vedere psihic, el poate fi normal sau anormal.21
De asemenea ar trebui definiţi şi alţi termeni folosiţi în limbajul cotidian.
PSIHICUL - „Psihicul este o formă de manifestare a materiei vii superior organizate.
Admitem că psihicul se dezvoltă iniţial în raport cu nevoile biologice. Apariţia psihicului în
lumea vie poate fi considerată ca apariţia unui nou tip de reacţii ale organismului la mediul său
de viaţă , şi ca apariţia unui nou tip de interacţiuni între organisme. Psihicul realizează reglări
şi adaptări după principii noi, reînnoieşte tactica biologică a adaptării la mediu.”22
Datorită diveselor interpretări și definiții o înțelegere mai a potrivită a naturii psihicului

devine mai posibilă prin raportarea lui la noțiunea de informație. Și astfel avem : ”Psihicul
apare și se manifestă ca o modalitate informațională specifică, legată de un mecanism
specializat în recepționarea și procesarea semnalelor despre stările mediului extern și intern al
organismului, sistemul nervos, creierul.”23
19
Mielu Zlate-Fundamentele Psihologiei, Ed. Proh………., pag
20
21
Ionescu, George - Tratat de psihologie medicala si psihoterapie, . . . . . . , pag.79
22
Dr. Doc. Athanasiu A - Elemente de psihologie medicală, Ed. Medicală, Buc 1983, pag . 11-15
23
Prof. Univ. Dr. Mihai Golu, Fundamentele Psihologiei, Compendiu, Ed. Fundației România de Mâine,
Buc. 2000, p. 14
8
II.3. Firescul, normalitatea, sănătatea din perspectiva psihiatriei

Definind Psihiatria, Norbert Sillamy o prezintă ca un ”studiu și tratament al maladiilor
mintale”24.
”Sănătatea este o stare a celui care se simte puternic și asigurat”.25
II.4. Firescul, normalitatea, sănătatea din perspectiva învățăturii ortodoxe
Teologia ortodoxă înglobează în învățătura sa Elemente eterne și totodată noi pentru

științele moderne. Astfel omul este înțeles ca o creaţie a lui Dumnezeu, având chipul și
asemănarea lui Dumnezeu în ființa sa, în conformitate cu referatul biblic: ,,Și a zis Dumnezeu:
«Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările
cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! »” (Facere 1,
26).
În această situație Modelul ideal de normalitate, moralitate şi sănătate este Iisus Hristos,
Dumnezeul-Om. Iisus Hristos este firescul, este singurul model pe care omul trebuie să-l urmeze
în dorința sa, în strădania sa de trăire a stării de normalitate, a firescului, El este modelul ce l-au
urmat sfinții, și pe care și l-au împropriat în firea lor, fără, totuși, a-şi pierde identitatea. citat
De asemenea ceea ce este nou și totodată etern în învățătura despre om pe care Biserica o
propune, despre firescul omului, este destinul său la care omul e chemat dintotdeauna: de a fi fiu
al lui Dumnezeu, de a se sfinți: „Fiți sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt" (Lev. 11, 44; 19, 2; 20, 7;
Ps 98, 9; etc) și „Şi pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr”
(Ioan 17, 19) precum și „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt". (Ps 81, 6, Ioan 10, 34-
35), adică de a fi desăvârșiți: ”Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este.” (Matei 5, 48) (1 Corinteni 14, 20; Coloseni 4, 12; Iacov 1, 4)
Dumnezeu- Fiinţa supremă , Existenţa Divină personală. Imaginea lui Dumneyeu este
dată de El însuşi in actele Sale de manifestare in creaţie şi în venirea Sa prin Întruparea Fiului. 26
Făcătorul cerului şi a pământului, a tuturor celor văzute şi nevăzute.27
24
25
9
Spirit- factor ideal al existenţei; constiinţă, gândire,raţiune, inteligenţă.28(Ion M. Stoian,

Dicţionar Religios, Editura Garamond, Bucuresti pag. 258)
Suflet- elementul de origine divină , imaterial, substanţial si raţional, care dă forma
individuală, personală, liberă şi nemuritoare a fiinţei omeneşti, prin care se distinge atât de
Dumnezeu cât şi de celelalte creaturi.29
Suflet- anima, spiritus-duh suflare , nu numai o componentă specifică a fiinţei umane
(„oare nu sînteţi voi cu mult mai presus decât ele (păsările cerului)?”- MT 6, 26 ), ci şi
principiul formator , unitar şi dinamic al personalitatii . Sufletul este „entelehia „ trupului ,
elementul substanţial şi raţional, care dă forma individuală şi personală a fiintei omeneşti prin
care se distinge atât de Dumnezeu cât si de celelalte creaturi. Deşi Noul Testament foloseste
doua nume pentru suflet „psyhhi „ si „pnevma”(Lc 1.46 si 47; Fil. 1 , 27) , conţinutul biblic este
acelaşi ; sufletul este substanţa care face omul , om, ca fiinţă liberă , personală şi nemuritoare
(Mt, 10, 28): „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va
pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul său?” ( MT. 16, 26). El este creat din voinţa
lui Dumnezeu , prin suflul divin intr-un mod cunoscut numai de Creator . Sufletu este primit de
la Dumnezeu , prin suflul dumneyeiesc dătător de viaţă , odatăcu trupul , în timpul zămislirii,
astfel că fiinta umană apare in lume ca unitate psiho- somatică. Defapt duhul divin, care
produce sufletul dă şi putere de a forma trupul. Sufletul are viaţă ca fiinţă , de aceea el nu trebuie
să fie confundat cu puterea vitală, imanentă . Care există in animale şi în toate creaturile . El
este subiectul, suportul personal al acestei energii vitale , având viaţa prin sine ca fiinţa şi pentru
el însuşi. ( Pr. Prof. DR. Ion Bria , Dicţionar de Teologie Ortodoxă Ediţia a II-a Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Anul 1986 pag. 367, 368 )
Diavol- spiritul suprem al răului, care ispiteşte pe om şi îl răzvrăteşte cu perfidie contra lui
Dumnezeu; drac ,satana, necuratul, demon, aghiuţă.30
II.5. Interferenţe, conexiuni, diferențe
26
Pr. Prof. DR. Ion Bria , Dicţionar de Teologie Ortodoxă Ediţia a II-a Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Anul 1986 pag. 138
27
CREZUL +
28
Ion M. Stoian, Dicţionar Religios, Editura Garamond, Bucuresti pag. 258
29
Ion M. Stoian, Dicţionar Religios, Editura Garamond, Bucuresti pag. 262
30
Ion M. Stoian Dicţionar Religios Editura Garamond Bucureşti pag. 81
10
Reiese, astfel, că dacă psihologia este ştiinţa faptelor observabile şi verificabile, ea nu se va ocupa de investigarea, descrierea şi
explicarea faptelor non-verificabile. Deci relaţiile omului cu Dumnezeu şi cu diavolul, influenţele acestora asura omului, dominarea patimilor
pentru că nu pot fi verificabite, controlate și „cântărite” psihologia nu le dă atenţie şi astfel studiul ei este foarte subiectiv incomplet sau confuz şi
astfel concluziile pot fii nu de puţine ori denaturate şi false.
Biserica recunoaşte folosul medicului, urmând astfel învăţăturii Sfintei Scripturi : „“Cinsteşte pe doctor, cu cinstea lui pentru trebuinţe
că şi pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Prea Inalt este leacul… Domnul a făcut din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele”
(Întel. Sirah, 38, 12).
„de-a lungul unei epoci sau al alteia, uneori al unor intervale mai scurte de timp criteriul axiologic nu poate fi operant, normalul ideal devenind
astfel extrem de variabil."31
În viziunea teologică modelul ideal trece de obstacolul dinamicităţii pe care conceptul de normal îl revendică. Iisus Hristos. modelul
ideal, nu devine „statuie sau idol" ci, prin Biserica Sa, devine trup viu cu ramificaţii atât în transcendent cât şi în cotidian în acelaşi timp. Modelul
nu este tributar nici unei orânduiri sociale, economice, politice etc. căci "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36), aşa încât
axiologic nu suferă modificări de-a lungul vremurilor.
Ceea ce lumea profană disprețuiește, în tradiția și învățătura ortodoxă este la loc de cinste : ”Frica de Dumnezeu este începutul
înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine”. (Pilde 1, 7)
III. STAREA DE BOALĂ
O caracteristică specifică lumii de azi este căutarea unei forme eficiente şi cuprinzătoare de
psihoterapie sau, mai general spus, de terapie a individului. Peste tot, oamenii sunt invadaţi de
probleme care pot evolua în boli de natură „psihică“. Aceste boli sunt, din perspectiva
psihoterapiilor laice, fie expresia unor dezechilibre psihice datorate unor factori diverşi, specifici
comunităţilor umane aglomerate, fie încercări susţinute de evadare din lumea reală, devenită
insuportabilă, într-una imaginară, fantastică.
O altă cauză majoră a bolilor pare să fie, cel puţin în viziunea lui Victor Frankl, fondatorul
logoterapiei, lipsa de sens a vieţii, care se manifestă sub forma unui aşa-numit vid existenţial.32
III.1. Noţiunea de boală psihică, concepte generale - boală sufletească, psihică,
mintală, etc
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, la cuvântul boală găsim următoarele:
"modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al organismului; proces patologic
care afectează organismul; maladie, afecţiune, beteşug." Nu găsim o explicaţie clară a noţiunii
de boală psihică. Pentru termenul psihic găsim: "formă specifică de reflectare a realităţii,
31
Constantin Gordos, Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie, volumul III, editura Medicală, Bucureşti, 1989, p. 275
32
Nevoia universală de terapie şi răspunsul Bisericii,
http://terapiabolilorspirituale.blogspot.ro/2012/09/nevoia-universala-de-terapie-si.html
11
produsă de activitatea sistemului nervos şi prezentă la animalele superioare; totalitatea

fenomenelor şi proceselor proprii acestei reflectări; structură sufletească proprie unui
individ".33
Aceeaşi neclaritate şi în ceea ce priveşte termenii boală sufletească, boală mintală.
III.2. Noţiunea de boală psihică din perspectiva psihologiei
III.2.1. Definiție, noţiuni
Dicționarul de psihologie al lui Norbert Sillamy nu dă explicații pentru noțiunea de ”boală”, dar prin asimilarea?????, celorlalte definiri
se subînțelege o afecțiune cerebrală, mintală sau nervoasă (a sistemului nervos) 34.
Boală psihică sau mintală este un termen utilizat pentru a defini o grupare de tulburări ce cauzează o severă disturbare în gândire,
afectivitate și în relațiile sociale. Boala mintală poate afecta pe oricine, indiferent de vârstă (copii, adolescenți, bătrâni).35
”Maladia e definită ca o alterare a sănătății ca urmare a incapacității corpului de a-și utiliza mecanismele organice de apărare contra unei
agresiuni din exterior (traumatism, toxiinfecție, etc.) sau de a-și rezolva problemele, conflictele psihologice”36
III.2.2. Personalitatea umană
III.2.3. Etiologie şi semiologie

„
Suferinţa psihologică este mai răspândită decât caria dentară, cancerul sau infarctul şi îi
atinge pe toţi oamenii, fără excepţie”,
Părintele Amedee, … Monahul şi psihiatrul, Christiana, Bucureşti, 1997, p. 13.
33
***, Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București 1998, p
34
35
http://www.testerapide.net/psihologie/boli-psihice.php#.Ux61M4X4bCY
36
Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, ediția a II, Editura Univers Enciclopedic Gold, București 2009, p. 179-
180
12
III.2.4. Terapie
”Psihoterapia – aplicare metodică a unor tehnici psihologice determinate, pentru

restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane”37
”după modul lor de acțiune se disting 3 mari categ. De psihoterapii: psih., bazate pe
sugestie (persuasiune, direcționare morală); bazate pe catharsis (retrăirea sub efectul hipnozei
sau a subnarcozei a sentimentelor refulate); și acelea care permit pacientului să-și modifice
personalitatea prin analiza conflictelor sale profunde , care integrează în conștiința sa afecte
inconștiente și îi modifică mecanismele de apărare.”38
III.2.5. Consecințe, urmări
Concepția clasică a psihologiei (redată de Strupp şi Hadley (1977)) merge pe varianta că succesul psihoterapiei ar putea fi evaluat
ținând cont de trei criterii principale;
• trăirea subiectivă a pacientului (dispariţia simptomelor; se simte mai
bine, e mai mulţumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);
• recunoaşterea socială (progresele realizate de pacient în profesie,
familie, la învăţătură etc);
• materializarea expectaţiilor psihoterapeutului în ceea ce priveşte
modificările realizate în sfera personalităţii şi în comportamentul subiectului.
Astfel o bună parte din pacienţi cel puţin temporar se simt amelioraţi,atunci când reușesc
să scape de acele simptome neplăcute ce îi deranjează şi care i-au determinat să apeleze la un serviciu de psihoterapie.39
Acestea atestă lipsa unei pocăinţe şi alunecarea spre automulţumire, autosuficienţă care nu va duce la rezolvarea reală a problemelor.
Aceste modalităţi laice de rezolvare duc la o soluţionare de moment sau de suprafaţă a problemelor sufleteşti ignorând izvorul binelui, al păcii şi
liniştii care este Hristos; citate: „… învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”, şi predarea problemelor nostre lui Hristos: „Luaţi
jugul Meu asupra voastră […] şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)
„Dependenţa dezvoltării psihice a individului de contactul şi interacţiunea cu mediul sociocultural se va accentua continuu, cu fiecare
nouă perioadă istorică ajungând ca pentru dezvoltarea psihocomportamentală optimă (normală) a omului contemporan această dependenţă să
devină absolută.”40 Ceea ce poate duce la o subjugare d.p.d.v. moral, etic, s.a. , o corupere a omului de către aspectele negative ale societăţii, de
37
38
39
Irina-Holdevici-Valentina-Neacsu, Sisteme-de-Psihoterapie-Si-Consiliere-Psihologica, pag. 11
40
Prof. univ. dr. Mihai Golu, Fundamentele Psihologiei , Vol. 1 Ediţia A V-A, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2007, pag 58
13
către valorile relative şi trecătoare pe care societatea respectivă le promovează la un moment dat, adâncind astfel şi mai mult criza interioară a
omului, conflictul său existenţial....
Psihoterapia nu poate fi desparțită de concepţia despre lume a celui care o practică. Psihoterapiei de până acum îi lipseşte autoritatea
tradiţiei milenare și nici nu poate revendica o aprobare culturală ca îndeletnicire spirituală.
Atât cultul creștin ortodox dar și celelalte culte se bazează pe confesiune. Scopul ei
principal este un ritual de sacralizare, nu psihoterapeutic. Pentru o gândire consecvent ştiinţifică
și radicală, religia însăşi este un factor relevant de nevroza. Nevroza la terenuri nevrotice,
dependența și prevalența la fanaticul religios, poate fi delir la deliranţii mistici și poate fi valoare
spirituală la oamenii superiori ai religiei - conducători religioși care nu au nimic psihopatologic.
Nivelul personalităţii orientează valorizarea religioasă. În Occident, dar și în mănăstirile noastre
ortodoxe, cei cu formare religioasă vor exclude pe cei cu fond instabil, nevrotici.
Terapia psihiatrică înseamnă altceva - alt gen de relație, alte mecanisme - nu implică
nimic transcendent sau supranatural. Terapiile toate sunt complementare într-o sinteză
individuală.41
III.3. Noţiunea de boală psihică din perspectiva psihiatriei
În psihiatrie boala se raportează la normalul mediu iar această stare include limite superioare şi inferioare, fără ca subiectul să iasă din
categoria normalului şi să intre în categoria patologicului. Între aceste limite se cuprinde multitudinea de forme pe care o îmbracă personalitatea
umană. Nu putem fundamenta personalitatea umană pe persoană, deoarece în psihiatrie conceptul de persoană este slab pus în evidenţă, şi nu
îndeajuns de bine studiat. Astfel Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatrie defineşte persoana ca "ansamblu de manifestări care conţin, disimulat, o
parte a psihismului colectiv şi, în acelaşi timp , se constituie în iluzie a unei individualităţi."
Fiind o realitate secundară şi o disimulare a psihismului colectiv, psihiatria nu uzitează frecvent cu această noţiune, dar se concentrează
asupra alteia, mai empirică, şi anume asupra personalităţii. Orice deformare a personalităţii printr-o caracteristică ce depăşeşte limitele
normalităţii, întră în zona patologicului, şi deci, în atribuţiile psihiatrie.
”Sănătatea psihică optimă poate fi gândită ca fiind atinsă atunci când potențialitățile native s-au dezvoltat optim, respectând semenii,
dreptul lor la aceeași dezvoltare și respectând regulile general admise, derivate din cultura momentului și locului.”42 (o societate bolnavă implică
indivizi, persoane bolnave ce – promovează valorile societății bolnave)
”Sănătatea , și gradul de recuperare în urma tratamentului (chimic,

psihoterapeutic și socioterapeutic) sunt evaluate în termeni de calitate a vieții.”43
Vezi și Prof. Dr. Gavril Cornuțiu, Breviar de Psihiatrie, Ed Univ. din Oradea, 2008, p. 39-43
41
- pt LICENTA.doc, . Elemente de terapie spiritual religioasă. ,
http://asociatiaterapiasufletului.blogspot.ro/2013/02/elemente-de-terapie-spiritual-religioasa_27.html
42
Prof. Dr. Gavril Cornuțiu, Breviar de Psihiatrie, Ed Univ. din Oradea, 2008, p. 37
43
14
III.3.2. Personalitatea umană

Iată cum defineşte Dicţionarul enciclopedic de Psihiatrie noţiunea de personalitate:
"ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau defecte care
caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, individualitatea ei comparativ cu alte
persoane."
în general se acceptă faptul că personalitatea este compusă din elemente a căror natură este
diferită şi că este rezultatul unui proces genetic, nefiind un dat ci reprezintă procesul modelării în
timp, corespunde mai mult unei organizări afective, că are o parte conştientă şi una inconştientă.
Astfel în anul 1910 Klages cita "4000 de termeni care puteau contribui la descrierea
personalităţii" [6], iar în 1951 se înregistrează peste 100 de definiţii ale noţiunii.
În funcţie de cele trei caracteristici puse în evidenţă, la ora actuală există mai multe teorii
cu privire la personalitate:
1. Teorii obiectiviste (neobehavioriste) care "încearcă să explice fenomenele psihologice
prin extrapolarea rezultatelor psihologiei experimentale şi psihofiziologice". [7] Dezvoltarea
personalităţii se pune pe seama reflexelor specifice învăţării: pulsiunea, semnul, răspunsul şi
recompensa, accentuând rolul determinant al învăţării precoce şi al frustrărilor secundare.
2. Teorii psihodinamice care "analizează personalitatea ca o istorie a pulsiunilor primare,
obţinând o viziune longitudinală a individului, coerentă în dinamica ei." [8] Avem de-a face aici
cu şcoala lui Freud, Jung, Lucan etc. Avem de-a face cu Id-ul, ego-ul şi super-ego-ul.
"funcţionarea corectă a ego-ului care-şi utilizează energia pentru controlul id-ului şi super-ego-
ului este asigurată de o serie de mecanisme de apărare care îl ajută să evite angoasa generată de
diferite conflicte. Aceste mecanisme ar fi: introjecţia, proiecţia, refularea, sublimarea,
condensarea, fantezia." [9]
3. Teorii sociale care consideră mediul social şi cultural ca factori predominanţi ai
organizării personalităţii. Aici se vorbeşte de "personalitate de bază" ca funcţie a factorilor
sociali, economici, axiologici, etico-morali, juridici iar acest fond psihologic comun ar cuprinde:
tehnici comune de a gândi, explica şi înţelege realitatea, sisteme de securitate şi în plus un sistem
comun de credinţe, rituri, mituri.
15
III.3.4. Terapie
1. TRATAMENTE BIOLOGICE;
MEDICAŢIA - Definiţie: Substanţele utilizate ca medicamente , utile în tratamentul suferinţelor psihice,

poartă numele genetic de psihotrope. Ele fac parte din categoria mai largă a neurotropelor, substanţe
utilizate ca medicamente cu acţiune pe SNC. Dar, neurotropele , nu au ca efect principal efectul
terapeutic psihic , aşa cum sunt: analgezicele, antiepilepticele, narcoticele, nu intră în categoria
psihotropelor. De asemenea substanţele care acţionând pe SNC influenţează psihicul, dar nu în sens
terapeutic, aşa cum sunt: alcoolul, antiepilepticele, drogurile etc .… nu intră ele în categoria
psihotropelor.44
Orice tratament are un aspect general, derivat din diagnostic şi un aspect personalizat, specific
cazului.45
Electroşocul (E.Ş) Din era premodernă E.Ş este singurul tratament rămas în uz astăzi. Nu se ştie exact
care este modul de acţiune. Se presupune că, descărcând instantaneu toate rezervele de
neurotransmiţători , ale tuturor neuronilor, se repun în poziţie de echilibru sistemele de transmisie
interneuronală, permiţând şanse unei reechilibrări între sisteme , prin resurse proprii.46
Efectul clinic se afirmă a fi în relaţii cu lungimea apneei şi a stopării pulsului. Prin rărirea şedinţelor, la
această frecvenţă, sunt evitate tulburările de memorie. 47
Şocurile insulinice nu sunt fără rezultat clinic (în procente modeste totuşi), dar sunt laborioase şi la
limita riscului biologic, de fiecare dată. Superioritatea şi limita riscului biologic le-a făcut desuete.48
Narcoanaliza (Jagodka) Este o subnarcoză obţinută cu ajutorul amitalului sodic 2 % injectat i.v, în timpul
căreia conştiinţa clivează, dialogul purtându-se fără funcţia şi rezervele criticii pacientului. 49
grupăm principalele terapii astfel:

44
Gavril Cornuţiu, Breviar de Psihiatrie , Editura Universităţii din Oradea 2008, pag. 180-181
45
Gavril Cornuţiu, Breviar de Psihiatrie , Editura Universităţii din Oradea 2008, pag. 173
46
47
48
49
16
1. Chimioterapia care uzitează de: psiholeptice (sedative) care au drept factor comun
inhibarea activităţii sistemului nervos, diminuarea activităţii mintale determinând scăderea
vigilităţii, a activităţii intelectuale şi emoţionale. Din rândul psiholepticelor fac parte sedativele,
anticonvulsionantele, neurolepticele, tranchilizantele; de psihoanaleptice (stimulente) care au
scopul de a stimula activitatea sistemului nervos central. Din rândul acestora fac parte
timolepticele (stimulează dispoziţia), timoanalepticele (antidepresive), nooanalepticele
(stimulente ale vigilenţei); de psihoizoleptice (stabilizatoare) ca sărurile de litiu; de
psihodisleptice (perturbatoare).
2. Terapii speciale a căror acţiune nu este pe deplin cunoscută sau explicată dar care au o
eficacitate uimitoare. Dintre aceste amintim electroterapia, insulinoterapia şi chiar
psihochirurgia.
3. Psihoterapii care sunt individuale (dialectice, hipnoză, sugestive, comportamentale, ale
creativităţii) şi colective (de grup, psihodramă, familială etc. )
Desigur că în tratarea unui caz se pot aplica, şi se aplică, toate cele trei categorii de terapie, în
funcţie de necesităţi. Dar asta nu înseamnă că psihiatria poate vindeca toate formele de boală
psihică. Există multe forme incurabile unde chimioterapia ameliorează doar efectele, neexistând
la ora actuală un sublimat de voinţă, voinţă de vindecare de care bolnavul ar trebui să dea
dovadă, chiar dacă prin hipnoză se încearcă aducerea de aport energetic exterior care să susţină
voinţa bolnavului. Nu toţi pacienţii răspund bine la hipnoză, sau nu în toate gradele de evoluţie a
bolii se poate face apel la acest procedeu terapeutic.
tratamentulm
Profesorul Dr. Gavril Cornuțiu recunoaște în cartea sa ”Breviar de Psihiatrie” că

suspendarea sau întreruperea chimioterapiei în multe din manifestările simptomatologiei bolilor
psihiatrice (anxietatea, ........ nu) duce chiar la ”surpriza unei anxietăți reactive chimic (de
rebound) , de intensitate mai crescută decât cea anterioară tratamentului.50
Întrucât multe din cele discutate nu se întâlneau pe vreamea Sfinților Părinți, ele fiind
apanajul secolului XX și mai ales a ultimelor sale decenii, pentru confruntare voi apela la unele
afirmații ale părinților contemporani ce s-au confruntat cu aceste tendințe de tămăduire și mai
ales cu consecințele lor.
50
17
Părintele Epifanie Teodoropoulos, demontând mitul Psihanalizei Freudiene, spune: „Epoca

noastră însă, o epocă, din nefericire, a deplinei moleşeli, a dezminţit răsunător pe Freud,
deoarece, potrivit teoriei lui, astăzi, când nu există constrângerea instinctului sexual, ci deplina
lui libertate şi satisfacere, ar trebui să se fi redus bolile sufleteşti, dar se întâmplă exact
contrariul: adică numărul bolnavilor psihici s-a mărit, potrivit cu informaţiile ce le avem în
ultimii ani.” Şi, în general, despre tratamentul psihiatric medicamentos mărturiseşte: „că aşa-
numitele psihomedicamente sau calmante, adică aceste substanţe materiale, nu pot sub nici o
formă să dea sufletului omului liniştea dorită, nici să aducă mângâiere şi nădejde în sufletul
unei mame, de pildă, căreia i-a murit fiul, nici măcar să uşureze conştiinţa unui om de
remuşcările păcatelor ce le-a săvârşit. Aceste daruri numai “de sus sunt, pogorând de la
Părintele luminilor”. Şi numai preoţii şi mai ales duhovnicii Bisericii pot tămădui aceste stări
ale oamenilor.” Şi acentuează în continuearea prezentării sale diferenţa între tulburarea
sufletească şi cea a creierului şi că fiecăreia îi trebuie dat ce are nevoie.51
III.4. Noţiunea de boală din perspectiva ortodoxiei

„Exista o pozitie clara a Sfintilor Parinti ai Bisericii în privinta faptului ca Ortodoxia se
deosebeste de toate sistemele antropocentrice. Multe religii pot folosi aceleasi exprimari, aceiasi
termeni, dar întelegerea lor este diferita.”52

În Sfânta Scriptură întâlnim des acest termen. Termeni ca „boala”, „boală”, „bolnav” –i,
etc întâlnim în peste 170 de versete. De asemenea la vremea redactării Sfintei Scripturi, multe
expresii fiind mai simple, ele cuprindeau un spectru larg de sensuri. Astfel întâlnim termenul de
”nebun”, care avea o înțelegere mult mai cuprinzătoare decât termenul de „bolnav psihic”, dar şi
mai variată, încât cuvântul „nebun”, „nebunie” și a derivatelor acestora apare de peste 190 de
ori în Sfânta Scriptură.
51
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/12/03/fericitul-parinte-epifanie-teodoropoulos-despre-psihanaliza-
boli-psihice-demonizare-medicamente-si-medici/
52
H Vlachos, BOALA SI TAMADUIREA SUFLETULUI ,http://prosistemhaha.wordpress.com/boala-si-
tamaduirea-sufletului-in-traditia-ortodoxa/
18
Iată doar câteva locuri din Sfânta Scriptură unde observm termenul „nebun”:
"Şi s-a prefăcut nebun înaintea ochilor lui, făcând năzdrăvănii şi scriind pe uşi; mergea în mâini
şi lăsa să-i curgă balele pe barbă."
(I Regi 21,13)
"Atunci a zis Achiş robilor săi: "Nu vedeţi că este un om nebun? La ce l-aţi adus la mine?"
(I Regi 21,14)
"Am văzut pe nebun prinzând rădăcină şi pe loc am blestemat sălaşul lui."
(Iov 5, 3)
"Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu!" Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru
îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul."
(Psalmi 13, 1)
"Zis-a cel nebun întru inima sa: "Nu este Dumnezeu!"."
(Psalmi 52,1)
"Fiul înţelept înveseleşte pe tatăl său, iar cel nebun este supărarea maicii lui."
(Pilde 10, 1)
"Mai degrabă să întâlneşti o ursoaică lipsită de puii ei decât un nebun în nebunia lui."
(Pilde 17, 12)
"Feciorul nebun este necaz pentru tatăl lui şi amărăciune pentru maica lui."
(Pilde 17, 25)
"Dacă nebunia este prinsă de inima tânărului; numai varga certării o va îndepărta de el."
(Pilde 22, 15)
"Nebunul când râde îşi înalţă glasul, iar omul cuminte abia va zâmbi"
(Înţelepciunea lui Isus Sirah 21, 20)
"Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această seară voi cere de la
tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?"
(Luca 12, 20)
"Zicând că sunt înţelepţi au ajuns nebuni pentru că au schimbat slava lui Dumnezeu celui
nestricăcios întru asemănare chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru
picioare şi al târâtoarelor."
(Romani 1, 22-25)
19
Din cel prezentate mai sus şi mai amănunţit în toate cele 90 de apariţii ale termenului
”nebun” și a derivatelor acestuia (nebunie), vedem că acesta desemnează nu atât starea
patologică cât mai ales o anumită normalitate incompatibilă cu sănătatea morală şi spirituală
specifică ordinii divine a lumii. "A-ţi închipui că sufletul poate fi hrănit cu cele materiale, a
schimba slava lui Dumnezeu cu slava celor zidite (adică materiale), a te închina făpturii şi nu
Făcătorului, a schimba adevărul în minciună, acestea toate sun semne şi definiţii ale nebuniei."
[11]
Sf. Grigorie Palama îi scria Xeniei despre moartea sufletului, zicând: „Că precum întru adevăr
despărţirea sufletului de trup este moartea trupului, asa si despărţirea sufletului de la Dumnezeu
este moarte a sufletului. Si aceasta este după adevăr moarte nemuritoare a sufletului. Că pre
această moarte o însemna cu porunca carea au dat-o Dumnezeu lui Adam în Rai (...), pentru că
atuncea a murit sufletul lui prin călcarea poruncii, fiindcă s’a despărţit de Dumnezeu. Iară
trupeste a urmat a mai trăi încă 930 de ani (Fac. 5, 3- 4). Însă moartea care s’a făcut sufletului
prin călcarea poruncii nu numai pre suflet îl face netrebnic si pre om blestemat, ci si pre acest
trup ticălosit si mult chinuit si stricăcios l-a prefăcut, si mai pre urmă l-a dat morţii”.53
Negresit, Dumnezeu a plăsmuit pe om pentru fapte bune si i-a poruncit să trăiască după dumnezeiasca Sa poruncă.
Dar omul, neascultând, de bunăvoie s’a supus diavolului si a păcătuit (Rom. 5,12).332 Cu dreptate este el osândit la
moarte (Rom. 6,16). Sf. Grigore Palama
«...Blestemat să fie pămîntul întru lucrurile tale ; întru necazuri vei mînca dintr-însul în toate
zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă va răsări ţie şi vei mînca iarba pămîntului. întru sudoarea feţii
tale vei mînca pîinea ta, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, din care eşti luat; că pămînt eşti şi în
pămînt te vei întoarce» (Fac. III, 17—19).
După învăţătura Bisericii, păcatul omului a făcut întreaga natură să sufere împreună cu el:
«Printr-un om a intrat păcatul în lume, iar prin păcat moartea...» (Rom. V, 12). Urmările
dezastruoase ale păcatului originar asupra firii zidite au făcut-o să aştepte şi să dorească şi ea
izbăvirea din stricăciune, ca şi omul, precum spune Sfîntul Apostol Pavel: «Căci făptura s-a
supus deşertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, în nădejdea că şi făptura însăşi
se va slobozi din robia stricăciunii, spre slobozenia măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că
toată făptura împreună suspină şi împreună are durere pînă acum...» (Rom. VIII, 20—22).
Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală
I. Originea şi cauza suferinţei
53
Sf. Grigorie Palama , Către preacinstita între monahii Xenia cuvânt pentru patimi si pentru bunătăţi”,
Filocalia de la Prodromu, vol. II, Ed. Universalia, 2001, p. 230.
20
II. Rostul bolii
Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră

grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa
pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta
să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena).
Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi
să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute;
deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt,
Sfaturi duhovniceşti).54
1. …înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu

păcatul,
2. Ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci
după voia lui Dumnezeu. (1Pt 4, 1-2) 55 , precum şi Jean-C. Larchet, Creştinul în faţa bolii, suferinţei
şi morţii, Ed. Sofia, p.68-69
Invatatura Sfintilor Parinti despre plantele medicinale

Publicat pe Sep 23, 2013 în Ghid de supravietuire, Medicină & Sănătate, Sfinţii Părinţi ne
învaţă
III.4.2. Personalitatea persoana umană
Sufletul având deci trei părţi, precum s'a arătat mai înainte [căci trei sunt părţile lui: raţiunea,
iuţimea şi pofta, dacă în iuţime este dragoste şi iubire de oameni şi în poftă, curăţie şi
neprihănire, raţiunea este luminată; iar dacă în iuţime este ură de oameni şi în poftă desfrânare,
raţiunea este întunecată.56
54
Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală, - pt LICENTA.doc ,
http://farmaciadomnului.blogspot.ro/2012/01/invatatura-sfintilor-parinti-despre.html
55
Jean-C. Larchet, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii, Ed. Sofia, p.68-69
56
Sf. Ioan Damaschin, Filoc 4, . . . . . . . . . . . . ., p. 192-193
21
Din aceste relatări rezultă clar că spiritele acţionează asupra noastră nu numai prin gânduri, ci şi
prin imagini deşarte şi păcătoase, prin atingeri şi diverse relaţii. Pentru călugărul ce duce o viaţă
atentă şi conformă poruncilor Evangheliei, toate acestea devin clare din proprie experienţă.
Dracii pătrund în simţurile şi în mădularele trupului; ne fac să privim, să auzim, să respirăm într-
un mod pătimaş, ne sugerează să vorbim ce nu se cuvine, ne umplu ochii de desfrânare, ne
aruncă în nelinişte, acţionează dinafară şi dinlăuntrul nostru.57 Cap. 43
Teologia ortodoxă priveşte omul în integralitatea sa dihotomică cu toate că se recunosc trei
dimensiuni ale fiinţei omeneşti: trupească, psihică şi spirituală. "Dihotomia (trup-suflet) coexistă
cu trihotomia (trup-suflet-spirit) () psihicul şi trupescul există unul în altul, dar fiecare este
condus de legile sale proprii; pe când elementul spiritual nu formează o a treia sferă, sau al
treilea etaj al structurii omeneşti, ci este principiul care se exprimă prin psihic şi prin trupesc şi le
spiritualizează." [22] Din această perspectivă gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă
în legătură cu bolile mintale ajungând să distingă la originea lor "trei cauze posibile: organică,
demonică şi spirituală." [23] Viziunea gândirii creştine asupra bolii mintale faţă de altele este
una mai amplă şi, din această cauză, repertoriul terapeutic creşte.
Sfântul Ignatie Briancianinov redând învățăturile Sfântului Varsanufie cel Mare și făcând
trimiteri scripturistice la Evanghelia după Matei 7, 15 și Epistola către Romani 16,18, arată că:
„gândurile care vin de la diavoli sunt mai întâi pline de tulburare şi de tristeţe şi travestindu-se
atrag cu dibăcie sufletul să le urmeze;, sugerându-ne gânduri care în aparenţă sunt drepte şi
adevărate, înşelând inimile cele fără de răutate, prezentându-le lucrurile rele şi vătămătoare ca
fiind bune”. De asemenea subliniază că „toţi marii dascăli ai monahismului tratează acest
subiect într-o manieră asemănătoare”.58 Cap. 43 - comentariu: ce poate face
psihologia dar mai ales psihiatria împotriva tulburărilor ce au ca
sursa asemenea influențe
III.4.4. Terapie
căci Domnul îţi ajută după cuvîntul Psalmistului : «Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va
hrăni» (Ps. 54, 25.). îngăduie să-ţi adresez rugămintea să veghezi în orice clipă şi să nu te laşi
57
Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospățului, Ed. , , p.
58
Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospățului, Ed. , , p.
22
dus de obiceiuri rele, ci cu ajutorul lui Dumnezeu să le schimbi în bine toate cîte îţi vor ieşi în
cale.59 (EPISTOLA 161 Lui Amfilohiu, cu ocazia hirotonirii ca episcop Scrisă în anul 374 I)
Rădăcina tuturor virtuţilor este frica plină de evlavie faţă de Dumnezeu,dincare

provin credinţa în Dumnezeu, lăsarea sinelui în voia lui Dumnezeu, nădejdea, lipirea de
Dumnezeu şi sentimentul dragostei împreună cu uitarea a tot ceea ce este creat.60
„De bună seamă că îmi vei spune acestea :«Dumnezeu ne-a dat, pentru a ne îngriji
trupul, ierburile pământului şi doctoriile ; a prevăzut îngrijirile doctoriilor de bolile trupului, şi
a dispus ca acest (trup), care este făcut din pământ, să poată fi vindecat cu diferite produse ale
pământului ». Şi eu sunt de acord că aşa stau lucrurile. Însă, ia aminte şi cunoaşte în ce fel şi cui
au fost date aceste (mijloace) şi pentru cine le-a rânduit Dumnezeu în marea şi nesfârşita Lui
dragoste de oameni. ( Au fost date) atunci când omul a călcat porunca pe care o primise, când a
devenit obiect al mâniei……….. când a căzut sub stăpânirea întunericului şi a rătăcit din cauya
patimilor şi bolilor cărnii, el care mai înainte era nepătimitor şi scutit de boli. Or, este clar că
toţi cei născuţi din el sunt supuşi aceloraşi patimii.
Deci, Dumnezeu a rânduit (toate) acestea « pentru cei slabi şi necredincioşi, pentru că,
Bun fiind, n-a voit să nimicească în întregime neamul cel păcătos al oamenilor. El a dat
oamenilor din această lume şi celor din afară leacuri pentru îngrijirea, vindecarea şi
59
Sf. Vasile cel Mare, P.S.B. 12, ............ . . . . . . ,
60
Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi Înţelepte, Ed. Cartea Ortodoxă, , p. 462
23
reconfortarea trupului şi a permis celor ce nu pot să se încreadă întru totul în Dumnezeu, să se

foloseasca de ele.»”61
„Pentru a respinge gândurile şi imaginaţiile păcătoase, Părinţii propun două mijloace: 1.

Mărturisirea imediată a gândurilor şi imaginaţiilor părintelui duhovnic; 2. Intoarcerea imediată
înspre Dumnezeu cu o rugăciune fierbinte prin care să-I ceară să-i împrăştie pe nevăzuţii
vrăjmaşi.”62 Cap. 44
De asemenea Sfântul Ioan Casian zice: “Supraveghează întotdeauna capul şarpelui, adică
prima manifestare a gândurilor, şi mărturiseşte-te imediat părintelui tău duhovnic. Vei învăţa
astfel să nimiceşti lucrătura lor primejdioasă dacă le vei mărturisi pe toate, fără excepţie,
părintelui tău duhovnic”. 63
Din
Fratele Ilarion, despre care am amintit şi mai înainte, i-a povestit fericitului Nestor următoarele:
– Am suferit multe în chilia mea din partea demonilor. Într-o noapte, abia mă aşezasem pe pat când s-a înfăţişat
înaintea mea o întreagă ceată. M-au atacat. Mă trăgeau de păr, mă târau pe jos şi mă băteau. Alţii au ridicat tot zidul
din faţa mea şi mi-au spus ameninţător: «O să-l aruncăm peste tine ca să te omorâm!»
Situaţia aceasta s-a repetat şi în nopţile următoare. Nu mai puteam deja suporta şi am mers la cuviosul Teodosie. I-
am spus că mă gândesc să-mi schimb chilia. El însă nu a fost de acord. «Nu frate!», mi-a spus, «nu pleca, să nu se
bucure duhurile cele necurate, văzând că te-au învins şi te-au forţat să fugi. În acest mod îţi vor provoca un rău şi
mai mare, deoarece vor obţine o anumită putere asupra ta. Să rămâi acolo şi să îţi cultivi rugăciunea. Iar Dumnezeu,
văzând răbdarea ta, îţi va dărui izbânda asupra lor». Atunci eu i-am spus din nou: «Părinte, te implor, îmi este
imposibil să mai rămân în chilia mea. Are înăuntru o mulţime de demoni». Atunci cuviosul m-a însemnat cu semnul
Sfintei Cruci şi mi-a spus: «Du-te, fratele meu, în chilia ta. De acum înainte nici nu-i vei mai vedea, nici nu îţi vor
mai face nici un rău». Am crezut ceea ce mi-a spus, am făcut metanie şi m-am îndepărtat.
Viclenii demoni nu s-au mai arătat în chilia mea niciodată. Rugăciunile cuviosului Teodosie îi alungaseră. 64
"In tratarea trupului - spune, la fel, Sfantul Grigorie de Nyssa - scopul medicinii este
unul singur, si anume vindecarea bolnavului. Cu toate acestea, multe si felurite sunt
ingrijirile, dupa cum si bolile sunt multe si diferite. Tot astfel, bolile sufletului fiind si ele
de multe feluri, modul in care sunt ingrijite trebuie sa fie cel cuvenit fiecareia dintre ele,
61
Din PSB 34: Sf. Macarie Egipteanul, Scrieri , Ed. IBMBOR, Buc 1992, p. 277-278
62
Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospățului, Ed. , cap. XLIV , p. 98 din 118
63
Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospățului, Ed. , cap. XLIV , p. 98 din 118
64
Patericul Lavrei Pesterilor de la Kiev, . . .. . . . . . . . , p. (in ed electr. P.45 din 184)
24
pentru ca leacul sa fie pe potriva raului". Iar Sfantul loan Gura de Aur precizeaza ca
pentru tamaduirea sufletului, ca si pentru cea a trupului, trebuie nu numai sa aplici
tratamentul potrivit, ci sa-l si dai la timp.65
si Sfantul Ciprian: "Preotul Domnului trebuie sa se foloseasca de leacuri care

tamaduiesc cu adevarat. Cel care trateaza cu blandete abcesele si lasa puroiul sa se
raspandeasca inlauntrul trupului este un medic nepriceput. Rana trebuie indata
deschisa, arsa si curatita, legata si ingrijita. Si chiar daca bolnavul la inceput se
impotriveste, striga si se plange ca nu mai poate de durere, la urma, cand se face
sanatos, ii multumeste doctorului pentru toate". Sfantul loan Scararul nu se fereste sa-l
indemne pe duhovnic: "intristeaza pe cel bolnav pentru o vreme, ca sa nu se lungeasca
mult timp boala sau sa moara din pricina tacerii vrednice de osanda". Iar Sfantul
Simeon Noul Teolog spune ca atunci cand bolnavul se impotriveste tratamentului,
pentru ca nu este cel la care se astepta, duhovnicul poate apela la o mica inselaciune,
cu totul nevinovata si foarte folositoare:66
III.5. Interferențe, conexiuni, diferențe
Iluzia Demoor-Charpentier. „Dăm unei persoane să compare două cuburi de lemn

inegale ca mărime, dar absolut egale ca greutate. Ea va aprecia ca fiind mai greu cubul mai
mic: ne pregătim cu un efort mai mare pentru cubul mai mare, care de obicei e mai greu; nefiind
mai greu, ni se pare mai uşor. Această iluzie este o probă de normalitate psihică; bolnavii
mintal apreciază cuburile ca egale!”67 Aceastaă capacitate intuitivă de apreciere corectă
dincolo de aparenţe se consideră boală, iar ceea ce se lasă amăgită de aparenţe sau influenţe se
65
Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc, http://www.crestinortodox.ro/morala/rolul-terapeutic-
parintelui-duhovnicesc-70879.html
66
Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc, http://www.crestinortodox.ro/morala/rolul-terapeutic-
parintelui-duhovnicesc-70879.html, din - pt LICENTA.doc
67
Andrei Cozmovici -- Psihologie generala, Ed Polirom , Iaşi 1996, pag. 112
25
numeşte din punct de vedere al psihologiei ca sănătate. Comentariu: . . . . . . . . .

.??????? ? ? ? ?
Cert este că atât duhovnicul cât şi medicul trebuie să aibă conştiinţa că cel ce vindecă, cel
ce toate le plineşte şi le desăvârşeşte este Dumnezeu, şi că orice se întâmplă cu un om pe
parcursul vieţii ţine de o iconomie numai de Dumnezeu ştiută, de un Dumnezeu care nu are pe
nimeni de pierdut ci pe toţi să-i aducă la lumina cunoştinţei.
Pocăinţa ta este psihică sau duhovniceasca?

Este o diferenţă clară între cea psihică şi pocăinţa autentică, pocăinţa duhovnicească!
26
Capitolul III
PSIHOTERAPIA ORTODOXĂ
III.1. Psihologia în Biblie

Sfânta Scriptură fiind o carte adresată omului, un mesaj al lui Dumnezeu pentru
călăuzirea persoanei umane prin meandrele sinuoase și periculoase ale vieții și confruntării cu
ispititorul de veacuri a omului, este firesc să conțină pe lângă îndemnurile la sfințenie și sfaturile
pentru păzirea de cursele celui rău și învățături și precepte prin care omul să se cunoască mai
bine pe sine, slăbiciunile sale, precum și cele ascunse ale inimii și sufletului său. Putem spune
astfel că Biblia pe lângă celelalte carecteristici duhovnicești ale sale este și un ghid al
”psihicului” uman și un îndreptar terapeutic pentru suferințele și problemele omului din toate
timpurile. Are o universalitate și valabilitate terapeutică permanentă și . . . . . . . . *(acoperă
toate spectrele necesităților terapeutice și medicale) . . . . . .
Psihologia este alcătuită din concepte, definiţii ale unor stări şi din metode de terapie,
căi de îndreptare a problemei, în speţă a suferinţei. Toate acestea le întâlnim și în Sfânta
Scriptură, mai ales dacă vom căuta să înțelegem că dincolo de limbajul vechi cu termeni
generali, uneori prezentarea simplă, sunt lucruri și sunt descrise stări profunde ale sufletului
omenesc, trăiri și lupte interioare ale fiecărui om de la Adam încoace. Astfel avem concepte
despre ură, dragoste, mândrie şi smerenie, bucurie şi nădejde, tristeţe şi pocăinţă, credinţă şi
îndoială, dar şi despre frica de Dumnezeu şi îndepărtarea de Dumnezeu, deznădejde şi si.nuc . . .
. . .etc mânie şi …….
Cuvintele rău, răutate, răutăcios întâlnim în peste 540 de versete:
8. „Rău este (omul) cel care pizmuieşte cu ochiul, şi cel care îşi întoarce faţa, şi cel care trece
cu vederea sufletele.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 14, 8)
5. „Oamenii răi nu pricep nimic din ceea ce e drept, iar cei ce caută pe Domnul înţeleg tot.”
(Pilde 28, 5)
27
11. „Omul rău aţâţă răzvrătirea; pentru aceasta un sol aprig va fi trimis împotriva lui.” (Pilde
17, 11)
Despre dragoste, iubire ne vorbesc peste 200 de versete:
4. „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se
laudă, nu se trufeşte… Dragostea nu cade niciodată”. Adică este veşnică. (I Cor 13, 4, 8)
1. „Cunoştinţa semeţeşte, iar iubirea zideşte.” (I Cor 8, 1)
Cuvinte ca: mândrie, mândru, trufaş, semeţ cu derivatele şi sinonimele
corespunzătoare avem peste 186 de versete:
5. „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului.” (Pilde 16, 5)
4. „Ochii semeţi şi inima îngâmfată sunt sfeşnicul păcătoşilor. Aceasta nu este decât păcat.”
(Pilde 21, 4)
24. „Cine este semeţ şi îngâmfat se cheamă batjocoritor; acela se poartă cu prisos de trufie.”
(Pilde 21, 24)
7. „Urâtă este înaintea Domnului şi înaintea oamenilor trufia, căci faţă de amândoi ea este
păcatul nedreptăţii.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 10, 7)
12. „Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu şi a-şi întoarce inima sa de la Cel care
l-a făcut.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 10, 12)
Smerenia peste 160, iar umilinţa peste 50
23. „Mândria umileşte pe om, iar de cinste are parte cel smerit.” (Pilde 29, 23)
7. „Omul drept se îngrijeşte de pricina celor sărmani; celui fără de lege nu-i pasă de ei.” (Pilde
29, 7)
4. „Rodul umilinţei şi a temerii de Dumnezeu sunt: bogăţia, mărirea şi viaţa.” (Pilde 22, 4)
14. „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.
(Luca 18, 14)
7. „Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând,… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se
până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni 2, 7-8)
Mânia, mânie, mânios şi derivatele se regăseşte în peste 620 de versete:

22. „Un om mânios aţâţă cearta şi cel aprig săvârşeşte multe păcate.” (Pilde 29, 22)
2. „Mânia ucide pe cel fără de minte, iar aprinderea omoară pe cel rătăcit.” (Iov 5, 2)
4. Nu cumva pentru tine care te sfâşii în mânia ta, o să ajungă pământul să se pustiiască şi
stâncile să se mute din locul lor? (Iov 18, 4)
28
B bucuria peste 460

20. Înşelăciunea este în inima celor ce gândesc rău, iar bucuria pentru cei ce dau sfaturi de pace.
(Pilde 12, 20)
8. Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde, bucuria mea; izbăveşte-mă de cei ce m-au
înconjurat. (Psalmul 31, 8)
4. Şi acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină. (I Ioan 1, 4)
16. Nu este mai bună avuţia decât sănătatea trupului şi nu este bucurie mai mare decât bucuria
inimii. (Înţelepciunea lui Isus Sirah 30, 16)
Nădejde în peste 186 de locaţii
18. Atunci tu vei fi la adăpost, căci vei fi plin de nădejde, te vei simţi ocrotit şi te vei culca fără
grijă. (Iov 11, 18)
8. Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat.
(Psalmul 4, 8)
18. Atunci poporul meu va locui într-un loc de pace, în sălaşuri de nădejde şi în adăposturi fără
grijă. (Isaia 32, 18)
Trist şi întristare peste 120 de versete

43. Şi s-a dus regele lui Israel acasă, trist şi aprins de mânie şi a venit în Samaria. (3 Regi 20,
43)
5. Şi apoi, întorcându-mă, m-am spălat şi mi-am mâncat pâinea cu întristare. (Tobit 2, 5)
21. Nu da spre întristare sufletul tău şi nu te necăji cu sfatul tău. (Înţelepciunea lui Isus
Sirah 30, 21)
28. După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar
în depărtarea de cel rău stă priceperea". (Iov 28, 28)
1. Necredinţa călcătorului de lege spune inimii mele, că nu este într-însul frica de Dumnezeu.
(Psalmul 35, 1)
35. Şi vor cunoaşte cei rămaşi că nimic nu este mai bun decât frica Domnului şi nimic nu este
mai dulce decât a ţine poruncile Domnului. (Înţelepciunea lui Isus Sirah 23, 35)
30. Frica de Dumnezeu este un rai binecuvântat, şi mai mult decât toată mărirea, preţul ei.
29
Iar despre cele ce tulbură sufletul:

6. Mânia, râvna şi tulburarea, zbuciumul şi frica morţii, pizma şi cearta nu cruţă pe nimeni; şi în
vremea odihnei, întru aşternut, somnul nopţii gândul lui îl împovărează.
4. Şi a venit Ahab acasă trist şi mânios pentru cuvântul care i-l spusese Nabot Izreeliteanul,
zicând: Nu-îi dau moştenirea părinţilor mei. Şi cu duhul tulburat, s-a culcat în patul său, s-a
întors cu faţa la perete şi n-a mâncat. (3 Regi 21, 4)
16. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău. (Iacov 3, 16)
Precum întâlnim şi metode educaţionale:

15. „Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui)
face ruşine maicii sale.” (Pilde 29, 15)
27. Frica de Dumnezeu este un izvor de viaţă, ca să putem scăpa de cursele morţii. (Pilde
14, 27)
6. În casa celui drept sunt comori fără de număr; în câştigul celui fără de lege este tulburare.
(Pilde 15, 6)
15. Pentru gândurile cele neînţelegătoare ale destrăbălării lor, care îi rătăceau … ai trimis peste
ei, Stăpâne, pedeapsă, …ca să înveţe că prin ceea ce păcătuieşte cineva, prin aceea se şi
pedepseşte. (Înţelepciunea lui Solomon 11, 15-16)
III.2. Sfânta Scriptură componentă a Psihoterapiei
Printre primele măsuri profilactice legiferate pentru un mod de viaţă curat şi îndreptat
au fost preceptele Decalogului (Deuteronomul 5, 6-21)
31. …să smeriţi sufletele voastre prin post. (Leviticul 16, 31)
8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. (Iacov 4, 8)
30
9. Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate
vor trăi mult. (Tobit 12, 9)
22. … rătăcesc cei ce plănuiesc fărădelegea, iar cei ce cugetă la lucruri bune au parte de
milostivire şi de adevăr. (Pilde 14, 22)
1. Un răspuns blând domoleşte mânia, iar un cuvânt aspru aţâţă mânia. (Pilde 15, 1)
15. Prin răbdare se poate îndupleca un om mânios şi o limbă dulce înmoaie oase. (Pilde 25, 15)
24. Cuvintele frumoase sunt un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase.
(Pilde 16, 24)
9. În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui.
36. Nu te întoarce de la cei ce plâng, şi întristează-te cu cei întristaţi. Nu te teme a cerceta pe
bolnavi că pentru aceste fapte vei câştiga iubirea. (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 36-37)
Şi toate acestea pentru că fiind slijitori ai Domnului avem menirea ca „noi (să) surpăm
iscodirile minţii, şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl
robim, spre ascultarea lui Hristos.” (II Cor. 10, 4-5)
III.3. Conceptul de psihoterapie la Sf. Părinți
IV:2.1. Concepția Sf. Părinți despre boală

Patologicul este tratat ca atare, este recunoscut ca atare şi se bucură de o atenţie, mai cu seamă în
creştinismul autentic, deosebită: "grija Sfinţilor Părinţi, cum ar fi Sfântul Teodosie, de a-i face
pe bolnavii mintali să participe activ la vindecarea lor dovedeşte respectul care le este arătat,
încrederea care li se acordă, refuzul de a fi consideraţi drept simplii pacienţi, total supuşi puterii
terapeutului sau dependenţi de rezultatele unei terapeutici externe, şi se întâlneşte cu
preocupările cele mai moderne, făcându-ne, prin mai multe aspecte, să ne gândim la încercările,
evocate mai înainte, ale <<comunităţilor terapeutice>>" [12]
31
IV.2.2. Bolile psihice (sufletești) între osândă și mântuire
Uneori se amestecă în lucrarea noastră slăbiciunea firii umane cu lucrarea dracilor.68 În

această situaţie ce îndrumare poate da psihologul sau psihiatru de vreme ce ei, ştiinţa lor, exclud din
start existenţa şi lucrarea demonilor.?
De asemenea exemplu practic despre discernământul duhovnicesc al deosebirii duhurilor ( al
slăbiciunii firii, al patimii sau a lucrării diavoleşti), se observă şi în răspunsul 518, p. 585, precum
şi următoarea (R519 şi p. 586; R 526 şi p. 590). Sf. Varsanufie cel Mare, Filocalia 11,
Sau că o boală ori suferinţă este de la Dumnezeu sau de la fire(R: 520, p. 587; R 522 şi 588) Căci mai
apoi la întrebarea despre deosebirile bolilor este dat de sfântul părinte următorul răspuns : „Boalele
din negrijă şi din neorânduiala vieţii sunt de la fire. Iar cele trimise omului spre îndreptare se
trimit pentru neascultare. … Cât despre relele întâmplări (accidente), şi unele din ele sunt din
negrije şi sunt spre folos pentru îndreptare, ca să ne pocăim.” Şi atrage atenţia apoi că nu oricine
poate înţelege, deosebi aceste situaţii.: „e o însuşire a omului duhovnicesc să le poată deosebi.”69
IV.2.3 Bolile mintale
IV.2.4. Bolile somatice (organice)
IV.2.5.
68
Sf. Varsanufie cel Mare, Filocalia 11, . . . . . . . . ., p. 576 şi 579 şi 586 şi 588 (întrebarea + R: 509 +
511+519+522)
69
Sf. Varsanufie cel Mare, Filocalia 11, . . . . . . . . ., p. 588
32
A fi nebun pentru Hristos
Nebunul pentru Hristos nu e nebun cu adevarat, si aceasta este marea deosebire. El este deplin
sanatos la minte. El numai "fatareste" nebunia, el alege sa para nebun, el face totul pentru ca toti
ceilalti sa-l socoteasca cu adevarat nebun, ramanand insa stapan pe gesturile si vorbele sale,
folosite intotdeauna cu un anume rost.
In fata celor care i-au aflat taina sau a celor alesi de el, ca si atunci cand e singur, leapada masca
nebuniei, aratandu-se intreg la minte si deplin sanatos. Atunci cand nebunia pentru Hristos si-o
arata doar o data in viata, purtarea sa de mai inainte ori de dupa aceea nu are in ea nimic
patologic.
Cel cu adevarat nebun, chiar daca ajunge sa-si indure nebunia sa in Hristos, nu este un adevarat
nebun pentru Hristos in adevaratul inteles al cuvantului. Pentru ca cel nebun pentru Hristos nu
indura silit nebunia, ci insusi se sileste sa se arate nebun. Singur si-a ales conditia de nebun si
poate s-o paraseasca oricand voieste si sa se intoarca iarasi la ea, cand socoteste ca-i este de
folos. Nu-i pentru el un handicap, nu-i vatama viata psihica si nu-i tulbura nici viata
duhovniceasca. E ca si actorul, care ramane el insusi, chiar daca-si pune tot sufletul in rolul pe
care il are de jucat.
Ca nebunul pentru Hristos doar "fatareste" nebunia se spune in toate vietile de sfinti. Despre
Ammona, de pilda, se spune: "Batranul se facea nebun". Avva Or indeamna si el la aceasta,
zicand: "Sau fugind fugi de oameni sau batjocoreste lumea si pe oameni, facandu-te pe tine
nebun in multe".
Istorisirea despre Isidora poarta acest titlu: "Despre fecioara care fatarea nebunia" si incepe
astfel: "In aceasta manastire (a Tabenisiotilor) era o fecioara care fatarea nebunia si facea pe
indracita".
Despre avva Silvan se spune ca "se prefacea nebun", "facea pe nebunul". Tot asa despre Marcu
din Alexandria se spune ca "se prefacea a fi nebun", si el insusi spunea despre sine: "si intr-o
buna zi mi-am zis: Acum du-te in cetate si fa-te pe tine nebun".
Ioan din Efes spune despre Teofill si Maria ca, imbracandu-se in vesminte de comedianti, "in
toata vremea topaiau si se scalambaiau", adaugand ca faceau aceasta "spre inselarea celor care-i
priveau". In Viata lui Simeon se spune de multe ori ca nebunia sa era doar paruta.INTERNET,
VEZI CARTEA . . . . . . . . . . . ..
33
Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii
pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si acto¬rie -
unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios,
"neispra¬vit" in~ toate privintele. Usor este, oare, sa te deose¬besti de parerea lumii ? Iar lumea,
cum sa-1 cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu
totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu
bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra
cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui,
in¬fierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceas¬ta infierbantrare nenorocita si
pierzatoare. Sfant si gata ! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe
care le are societatea ome¬neasca spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apostolul Pavel catre
Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va pri¬veste
cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz" (2 Cor. 11, 20).70
Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune

sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor
spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. "Cel ce vede duhul amăgirii - in vedeniile
care-i sunt infatisate", a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, "foarte adesea este supus
iutimii si maniei; buna-mireasma a smere¬niei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape
intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta
si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Prea¬cuviosului Maxim
Capsocalivitul cu Preacuviosul Gri¬gore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).71
Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a
judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-
in¬sul nu este inselare de sine.
Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednicde Dumneyeu si
cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul ,
acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de
unde urmeaza caderea in in-tunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
70
Sf. Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, . . . . . . . . . . , p. 23 din 46
71
34
Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se
recu¬noasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine,
sa-I spuna lui Dumnezeu "Vorbeste, Doamne, ca ro¬bul Tau Te asculta".72
"Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevred¬nici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat
vrednicia, care consta in smerenie." (Sfan¬tul Isaac Sirul, cuvantul 36).
Toti inselatii de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor
este cuprins de mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care s-au
infatisat in chipul ingerilor si le-au ur¬mat; altora li se aratau demonii in propriul lor chip si se
inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea lor, lucru prin care ii ducea la inalta¬rea mintii;
unii isi atatau imaginatia, isi infier¬bantau sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si
luau aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea diavolilor, intr-o desavar¬sita
intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile lepadate.73
Vederea pacatului nostru si pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu tre s arsit pe
pamant. Prin vederea pacatului, se trezes e poca¬inta; prin pocainta se dobandeste curatenia;
ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta
ome¬neasca, pe care mai inainte din pricina intuneca¬rii sale el nu le zarea deloc.74
Mare nenorocire este parerea de sine ! Mare neno¬rocire este lepadarea de smerenie ! Mare
nenorocire este acea intocmire si stare sufleteasca in care aflan¬du-se monahul, fara a fi chemat
sau intrebat, manat de constiinta "valorii sale", incepe sa invete, sa acuze, sa mustre pe aproapele
! Fiind intrebat, refuza sa dai sfat si sa-ti spui parerea, ca unul care nu stii nimic, sau la mare
nevoie, vorbeste cu cea mai mare chibzuinta si modestie, ca sa nu te ranesti pe tine cu slava
desarta si cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvant greu si neso¬cotit. Atunci cand, pentru
osteneala ta in via porun¬cilor, Dumnezeu te va invrednici sa simti in suflet ravna
Dumnezeiasca, atunci vei vedea limpede ca rav¬na aceasta te. va indemna la tacere si smerenie
inaintea aproapelui, la iubire fata de el, la miluirea lui si la compatimirea pentru el, precum a
spus Sfantul Isaac Sirul (Cuvantul 38). Ravna Dumnezeiasca este foc, dar care nu aprinde
72
73
74
35
sangele ! Ea stinge in acesta aprinderea, aducandu-l intr-o stare de tihna (Filocalia rom. vol. VII,
Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul). Ravna
cugetarii trupesti este intotdeauna impreunata cu aprinderea sangelui, cu navalirea a numeroase
pa¬timi si inchipuiri.
Urmarile ravnei oarbe si nestiutoare, daca aproapele i se impotriveste, sunt de obicei, mania
asupra lui, ranchiuna, spiritul de razbunare in felurite chipuri, iar daca acesta se supune -
multumirea de sine plina de slava desarta, atatarea si inmultirea cu¬getarii trufase si a parerii de
sine.75
Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare
luare- aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetind aceea cu toata
osar¬dia; dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere" (din Sf.
Grigorie Sinaitul - Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).76
Exemple de înșelare:
Ucenicul: Nu ti s-a intamplat vreodata sa vezi pe cineva venit in stare de inselare draceasca din
pricina zburdarii inchipuirii in vremea rugaciunii ?
Staretul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functionar care traia in Petrersburg, se nevoia cu

asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobisnuita. Despre nevointa lui si
urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperamantul Macii
Domnului, care este in Kolomno. Protoiereul, vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-
Petersburg, 1-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul.
"Starea ciudata in care a ajuns functionarul din pricina nevointei", a spus cu mult bun-simt
protoiereul, "ar putea fi lamurita mai lesne de niste traitori in manastire, ca unii ce sunt mai
deprinsi cu amanuntele si intamplarile neprevazute ale nevointei ascetice". Monahul s-a invoit.
Dupa oarecare vreme, functionarul a venit in manastire. La convorbirea dintre el si monah am
fost si eu de fata. Functionarul a inceput indata sa povesteasca despre vedeniile sale - ca vede
mereu la rugaciune lumina venind din icoane, simte bunamireasma, iar in gura o dulceata
neobisnuita si asa mai departe. Monahul, ascultand aceasta istorisire, 1-a intrebat pe functionar:
"Nu v-a trecut prin gand sa va puneti capat zilelor ?". "Cum sa nu !" a raspuns functionarul: "m-
am aruncat, deja, odata in Fontanka(afluent al raului Neva), dar m-au scos". S-a aratat ca
functionarul intrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfantul Simeon, care aprinde
inchipuirea si sangele, omul capatand, intre timp, o putere nemaipomenita de postire aspra si
priveghere. La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a
adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine omeneasca a trecut in vadita
inselare diavoleasca. Functionarul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata
pe care le simtea atarnau de simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele
mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovnicesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55):
75
Sf. Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, . . . . . . . . . . , p. 5-6 din 46
76
36
nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre
harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci
petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia
daruita de har iau parte si simturile cele trupesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece
din starea patimasa, in cea despatimita. Moriahul a inceput sa-1 induplece pe functionar sa
paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest fel de
rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a impotrivit
sfatului cu incapatanare. "Cum sa ma lepad de un har vadit !" - a raspuns el impotriva.
Luand aminte la purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si
deopotriva mi s-a parut oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urmatoarea intrebare:
"Atunci cand din imbelsugarea dulcetii mi se umple gura de scuipat, acesta incepe sa curga pe
podea: e pacat, oare ?" Intocmai: cei care se afla in inselare draceasca starnesc mila, ca unii care
nu se mai stapanesc pe sine si se afla, cu mintea si inima, in robia celui viclean, a duhului celui
lepadat. Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati de catre duhul
cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de injosire, amagindu-i prin slava desarta si
semeata cugetare. Cei inselati nu pricep nici robia in care se afla, nici ciudatenia purtarii lor,
oricat de batatoare la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii. Iarna lui 1828 spre
1829 am petrecut-o in Pustia Ploscensk (Eparhia Orlov).
In vremea aceea, traia acolo un batran aflat in inselare. Acesta si-a retezat mana, pre-
supunand ca implineste prin aceasta porunca evanghelica si povestea oricui avea placerea sa-1
asculte ca mana retezata s-a facut sfinte moaste, fiind pastrata si cinstita cu evlavie in manastirea
moscovita Simonov; ca el, batranul, aflandu-se la cinci sute de verste departare de Simonov,
simte cand arhimandritul de acolo saruta mana dimpreuna cu obstea. Staretul era apucat de
tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea aceasta·ca o roada a rugaciunii;
privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica doar de mila ori de ras. Copiii orfani care
traiau pe langa manastire, se amuzau pe seama batranului, maimutarindu-1 inaintea ochilor lui.
Batranul se mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Nimeni dintre
monahii vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-1 incredinteze pe cel inselat ca se afla
intr-o stare de amagire, in neorinduiala sufleteasca.
Dupa ce functionarul a plecat, 1-am intrebat pe monah: "De unde v-a trecut prin gand sa-
1 intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata ?".Monahul a raspuns: "Asa cum in
timpul plansului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impacare a constiintei, lucru care
alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei mincinoase, aduse de inselarea
draceasca, vin clipe in care inselarea isi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gustata asa cum
este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite ! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta
amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi mai usor celui
inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vindeca.
Vai ! Inceputul inselarii este trufia - iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat,
socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor
apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de deznadejde devin din
ce in ce mai puternice: in cele din urma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incununeaza
prin sinucidere. La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia Kursk)
schimonahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mirenilor prin viata sa aspra, inalta. O
data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intai-statator, a povestit
minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a vazut in rai numai
pe sine, iar din obste pe nimeni altcineva. Faptul nu a atras intai-statatorului luarea-aminte
cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-
a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a
oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci
cand 1-au gasit spanzurat in chilia sa".
Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vrednica de luare-aminte. M-a cercetat,
odata, un ieroschimonah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de
37
oaspeti, si a inceput sa-mi zica: "Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult !". In
vreme ce-mi spunea acestea, simteam dragostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si ras-
puns: "Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit ?" si 1-am rugat sa
intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in
gandul meu lui Dumnezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui
ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: bagasem de
seama la el ceva deosebit. In chilia dinlauntru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am
inceput sa-1 rog: "Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de
pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de
numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea
de taina a rugaciunii si ii calauzesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si
Grigore Palama, dupa pilda multor altor luminatori atoniti". Ieroschimonahul s-a invoit numai-
decat sa-mi fie povatuitor - si o, groaza ! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate
metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchipuire. Ma uit la el - era intr-o
infierbantare grozava ! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea ! Era in multumire de sine, in
extaz, in amagire de sine, in inselare ! Lasandu-1 sa se descarce, am inceput, putin cate putin,
jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre ruga-
ciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca. Atonitul a cazut intr-o
nedumerire desavarsita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu
privire la rugaciune ! In continuarea discutiei noastre, i-am zis: "Uite ce e, starete ! Vei locui in
Petersburg - sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos !". De ce asa
?" a intors cuvantul atonitul. "Pentru ca", am spus eu, "daca le trece prin cap ingerilor ca,
rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si luandu-te de la catul de sus, te
vor scapa, ai sa te strivesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te wor scapa, ai sa te-
alegi doar cu lovituri usoare".Inchipuie-ti", mi-a raspuns atonitul, "de cate ori, "deja, stand la
rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos !" S-a vadit
ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simiea in trup
asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii
noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-1 rog pe atonit ca el, postitor si
nevoitor fiind, sa puna la incercare asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie
la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luarea-
aminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului
Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.l7).77
Pazeste-te de ganduri ce par a aduce sfintenie si de ravna fara socoteala. De aceea alegoric zice
Dumnezeu : " Luati seama de proorocii mincinosi, cari vin la voi in haine de oi, iar inlauntru sunt
lupi rapitori, din roadele lor ii veti cunoaste " ( Mt. 7, 15 ). Roadele lor sunt sa lase in suflet
intristare si suparare. Caci toate cele ce te departeaza de smerenie, pace si liniste interna, in orice
forma ar fi, sunt proorocii mincinosi, imbracati in chip de oi poate cu fatarnicie de ravna, pentru
a folosi pe aproapele tau fara socoteala, in realitate sunt lupi rapitori ce-ti rapesc smerenia si acea
pace si liniste de care oricine doreste progres temeinic, are atata nevoe.
Si cu cat lucrul are mai multa fata si chip de sfintenie cu atat trebue sa-l cercetezi mai temeinic.
Fa aceasta cu multa odihna si liniste launtrica, dupa cum am spus. Iar daca vreodata te-ai aratat
77
Sf. Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, . . . . . . . . . . , p. 20,21,22 din 46
38
lipsit, de vreuna din acestea nu te turbura, ci smereste-te inaintea Dumnezeului Tau, recunoaste-
ti neputinta si invata-te pentru viitor. Caci poate aceasta e slobozita de Dumnezeu ca sa
smereasca o mandrie ce se afla ascunsa in tine si tu n-o cunosti.78
III.4. Cauzele spirituale ale bolilor

„Bolile spirituale pot avea trei cauze distincte: cauze trupești, lucru vădit de Părinții
Bisericii, după cum, de altfel, subliniază și Sfântul Grigore de Nyssa. Consumul mare de alcool,
de pildă, produce probleme la nivel mintal, deci cauza este una trupească. Cauză poate fi și
diavolul însuși, lucrarea diavolească, dar această influență nu trebuie exagerată. Se întâmplă ca
unele persoane să fie demonizate, dar nu putem explica toate bolile spirituale prin prisma luării
în stăpânire de către demoni și să le atribuim lucrării diavolului. Sunt puține cazurile care se
datorează demonizării. Și, desigur, există și cauze spirituale pentru o serie de boli spirituale. De
pildă, paranoia este adeseori pusă în legătură cu trufia, depresia este corelată cu ceea ce Sfinții
Părinți numesc tristețe sau akedie. Procedura de identificare a cauzelor pentru fiecare situație
este una complicată. În unele cazuri, bolile mintale pot fi vindecate prin tămăduirea trupului, în
alte cazuri prin cea a sufletului, iar în alte situații prin intermediul unei abordări speciale în
ceea ce privește aceste boli mintale”.79
Una din soluţiile importante în îndreptarea noastră este„să-I încredinţăm toate
problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem
indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi
chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie”.80
1. Falsa vinovatie
Fericit este cel pe care nu-l învinovăţeşte sufletul lui şi care n-a căzut de la nădejdea sa. (Isus
Sirah 14,2)
78
Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, cap 17
79
Jean Claude Larchet, despre bolile mintale, trupeşti şi spirituale,
http://terapiabolilorspirituale.blogspot.ro/2012/12/jean-claude-larchet-despre-bolile_10.html
80
Ioan Gura de Aur - Problemele vietii, p. 356
39
Insa nu sentimentul de vinovatie este producator de boala, ci„falsa vinovatie” este cea care
imbolnaveste. Fondat, in acest caz, pe o idee deliranta, e insotit de vointa de autopedepsire, care
poate merge pana la automutilare sau suicid81
2. Falsa frica si falsa ingrijorare

Frica sta in centrul maladiilor psihice numite „nevroze fobice”, avand forma unei temeri insotite
de neliniste, produsa de anumite obiecte sau situatii.
Angoasa este prezenta in majoritatea bolilor psihice si componenta majora a tuturor nevrozelor.
eama si ingrijorarea sunt chipuri ale unei patimi: frica.82
3. Absolutizarea relativului
Absolutizarea relativului este o componenta esentiala a celor mai multe boli psihice
Pierzand intelegerea Absolutului, omul se idolatrizeaza pe sine, se indumnezeieste fara de Dum-
nezeu si in afara lui Dumnezeu, si-si face dumnezei din lucrurile marginite ale acestei lumi, omul
ajunge sa creeze idoli.83
4. Falsele ritualuri
Falsele ritualuri se regasesc in multe dintre maladiile psihice, dar ocupa un loc central in nevroza
obsesionala.84
Se pare că, de fapt, în majoritatea cazurilor, e vorba de pierderea controlului moral, ca și a
celui fizic și psihic. O reeducare este însă posibilă, și în multe cazuri terapiile mai sus aminitite
pot fi aplicate cu succes.85
81 Jean Claude Larchet, Sursele spirituale ale bolilor psihice, http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/10/15/jean-

claude-larchet-despre-sursele-spirituale-ale-bolilor-psihice-fragment-vinovatia-frica-idolatria-obsesiile-injosirea-de-
sine-s-a/

sine-s-a/
83 ,
sine-s-a/
85 Jean-Claude Larchet, Inconștientul Spiritual, Adâncul neștiut al inimii, Ed.Sophia, 2005, p,223
40
5. Agresivitatea perversă
Agresivitatea, poate fi îndreptată fie împotriva propriei persoane, fie împotriva sltora, este
o componentă a multor boli psihice.86
6. Pervertirea dorinței
La multe boli psihice a atât de prezentă în prim planul simptomelor patologia dorinței,
incât nevrozele au fost numite chiar „boli ale dorinței”, fie că e vorba de o alăbire, fie
dimpotrivă, de o exaltare sau de o exacerbare, sau chiar de pervertirea ei.87
7. Prețuire excesivă de sine

La anumite boli psihice una dintre cauze este prețuirea excesiva de sine. Ea poate sî
priveascî anumite aspecte ale eului, stând alături de sentimentul de devalorizare pe care subiectul
îl încearcă în legătură cu alte aspecte ale eului său, sau poate fi „ compensarea” unui sentiment
de devalorizare a eului, mai profund.
La baza prețuirii excesive de sine se află trei boli spirituale: filautia, cenodoxia și
mândria.88
8. Injosirea bolnavicioasa de sine

Injosirea de sine se intalneste in multe boli psihice, mai ales in depresii si in melancolie. Multe
dintre dificultarile relationale prezente in majoritatea nevrozelor sunt legate de ea.
Multi Parinti spun ca, paradoxal, injosirea de sine izvoraste din iubirea de sine patimasa si rea.89
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea pătimașă de sine vine din necunoșterea lui
Dumnezeu și de sine.90
9. Relația patologică cu trupul

E vorba de erotizarea sau de folosirea lui drept mijloc de a atrage atenția și dragostea, ca
în nevroza isterică.
86
Jean-Claude Larchet, Inconștientul Spiritual, Adâncul neștiut al inimii, Ed.Sophia, 2005, p,224
87
88
89
Jean Claude Larchet, Sursele spirituale ale bolilor psihice, http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/10/15/jean-
sine-s-a/
90
41
Pe lângă acestea, există și diferite alte tulburări ale relației cu trupul care, fără să fie propriu- zis
boli psihice, au totuși un caracter patologic. În spatele lor se află frica de a fi exclus din societate,
de bătrânețe și moarte.91
11. Tristețea și akedia

Tristețea și akedia sunt două patimi sau boli spirituale îndelung cercetate de ascetica
creștină, și felul tămpduirii lor a fost cu multă înțelepciune cugetat. Ceea ce se numește astăzi
depresie ține în mare măsură de aceste două boli spirituale și de aceea pentru ea e potrivită în
foarte multe cazuri terapeutica duhovnicească.92
13. Lipsa de iubire
mulţi oameni suferă de boli psihice din pricina faptului că au avut de îndurat, din cauza
fragilităţii lor emoţionale, efectele negative – mai ales în copilărie – ale bolilor spirituale de care
suferă cei din jurul lor. O cauză frecventă a tulburărilor psihice este lipsa de iubire din partea
celor din jur, şi mai ales a părinţilor.93
14. Iubirea care nu-i iubire

O alta cauză de natură spirituală a bolilor psihice – de care sunt răspunzătoare rudele apropiate
ale bolnavului (tatăl sau mama, sau amândoi parinţii), şi nu el, dar ale cărei efecte
îmbolnăvitoare le suportă -, este iubirea care nu-i iubire. Nu e vorba că mai înainte de o lipsă de
iubire, ci, dimpotrivă, de o „iubire” dominatoare, sufocantă, care nu ţine seama de libertatea
celuilalt, care vrea să-i faca bine cu sila.
Iubirea care nu-i iubire este de fapt chip al unei boli spirituale de care am vorbit deja pe larg,
anume al filautiei, iubirea egoistă de sine. În acest caz e necesară o dublă terapeutică
duhovnicească:94
91
92
93
Jean-Claude Larchet, Delirul, lipsa de iubire, falsa iubire şi bolile psihice, http://jurnalspiritual.eu/delirul-lipsa-de-
iubire-falsa-iubire-si-bolile-psihice/
94
Jean-Claude Larchet, Delirul, lipsa de iubire, falsa iubire şi bolile psihice, http://jurnalspiritual.eu/delirul-
lipsa-de-iubire-falsa-iubire-si-bolile-psihice/
42
Imaginaţia, fanteziile, reveriile cu ochii deschişi
Aşteptările imediate
Şablonarea (părerea despre ceilalţi prin părere de sine)
10. Perturbarea relației cu celălalt

Perturbarea relației cu celălalt este un simptom comun al celor mai multe nevroze, dar și al
multor psihoze, însă din rațiuni diferite. Ea poate consta în «dificultăți relaționale», luând forma
inhibițiilor – fuga de ceilalți, greutatea de a stabili contacte și a intra în relație cu ei – sau a
raporturilor conflictuale, în care agresivitatea este prezentă sub diverse forme.95
12. Falsa reprezentare a realității
toate bolile psihice au la bază o falsă reprezentare a realităţii, fie că e vorba de sine, de
ceilalţi sau de lumea din jur. Această falsă reprezentare a realităţii îşi află formele extreme în
delir, întâlnit în psihoze. În aceste forme, cauzele organice joacă adesea un rol determinat (ca, de
pildă, delirul produs de droguri sau de alcool); ele ţin, aşadar, de o terapeutică medicamentoasă.
95
43
Pe de altă parte, patimile falsifică cunoaşterea pe care o are omul despre lume şi viaţă, şi numai
prin vindecarea patimilor, care duce la apatheia sau nepatimire, omul poate redobândi o
cunoaştere cu adevarat justă. 96
Capitolul IV
METODE PSIHOTERAPEUTICE
„Vrajmasul nostru, diavolul, obicinueşte a se bucura de amestecul si turburarea inimii,

ca lupul de furtuna si vifor. De aceea cauta a ne sorbi de tot sufletele si a le departa de
smerenie, a se apleca omul spre sine si vointa lui, a nu vedea lucrul darului dumnezeesc, numit
inainte incepator”.97 Şi din dragostea lui Dumnezeu „ispite ca aceea se intampla la multi daca-l
sloboade Dumnezeu pe diavol, ca sa-i ispiteasca pentru inaltarea si mandria lor, ca sa-i
smereasca si sa-si vina intru cunostinta, sa-si cunoasca neputinta lor si sa se pocaiasca de
mandria lor. Iar unora fiind smeriti si cucernici, li se intampla lor o ispita ca aceea, din zavistia
si pizma vrajmasului diavol”.98
Numai „cel ce isi descopere si isi arata gandurile sale, indata se tamaduieste, iar cel ce
isi acopera si isi tainuieste gandurile sale, acela are mandrie. De nu vrei sa te incredintezi si
nimanui sa-ti descoperi si sa-ti arati gandurile, apoi este semn ca nu ai smerenie; ca smerenia
toate bunatatile le are”99 ne sfătuiesc de peste veacuri părinţii pustiului.
Astfel, pentru înţelegerea a ceea ce se întâmplă cu noi şi pentru călăuzire printre cursele
satanei, pentru discernământ avem nevoia de duhovnic, povățuitorul și îndrumătorul spre cele
ale lui Dumnezeu; căci fără de discernământ ajungem să nu împlinim ce trebuie sau să depăşim
96
Jean-Claude Larchet, Delirul, lipsa de iubire, falsa iubire şi bolile psihice, http://jurnalspiritual.eu/delirul-
lipsa-de-iubire-falsa-iubire-si-bolile-psihice/
97
98
Patericul Egiptean, . . . . . . . . ., cap, 8, 2
99
Pateric Egiptean, . . . . . . . . . , cap. 2, 20
44
măsura, şi mai ales greşim neştiind lucrările şi strategiile demonilor. Aici întervine povăţuitorul
duhovnicesc care, preot sau nu, prin cunoaștea prin cultura dată de Experințe
și dezvăluire Sfinților Părinți........
Necesitatea discenământului și folosul exeperinței în lupta cu
patimile
preum și
Iar de va chema omul din tot sufletul sau pe Dumnezeu si atunci va merge si va intreba pe vreun
om, cerand sfat pentru gandurile sale, ii va raspunde lui acel om si mai vartos Dumnezeu, Cel ce-
a deschis gura asinei lui Valaam, Acela va deschide si gura acelui om, pe care-l vei intreba spre
folosul tau, macar de va fi chiar si pacatos omul acela.100
Patimile se cearta intre ele spunand una al¬teia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din
mana in mana, ma intarata, ma nelinistesc. Peste min¬tea mea este trasa o perdea de
nepatrunsa intune¬cime; pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire.101
Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. "Imbracati-va in Domnul nostru
Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 14), spune Apostolul.
Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, leapada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce
lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.
Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vrajmasi, sa binecuvantam pe cei ce ne
blesteama, sa facem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva
noastra.102
Dumnezeu nu ne cere împlinirea acestor porunci că are El nevoie de ele, sau dintr-o
pornire legiuitoare și despotică în sens selectiv pentru destinația ”Împărăția Cerurilor”, ci pentru
faptul că noi avem nevoie de niște căi metode de a obține firescul pierdul al ființei umane, de
aobține cât depinde de om pacea, bucuria și vederea în Dumnezeu, adică de a ne întoarce la
originile creației ființiale, la starea Adamică în Duhul Sfânt. Despre aceste reușite și împliniri
ale destinației umane stau mărturiile viețile sfinților de mei demult și de azi: Sf. Pavel Tebeul, Sf.
100
101
102
Sf. Ignatie Briancianinov, Despre Înșelare, . . . . . . . . . . , p.39 din 46
45
Antonie cel Mare, Sf. Paisie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie
Sinaitul, Sf. Maxim Cavsocalivitul, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Siluan Athonitul, Cuv. Gheron
Iosif Isihastul, Sf. Porfirie Aghioritul ??????
IV. 1. Psihoterapeutica bolilor mintale de origine demonică
„În privinţa boalei, dacă trupul primeşte hrană în fiecare zi şi totuşi slăbeşte, e dela
draci”.103
„Eu numesc nevroza starilor obsesive «forma de tulburare nevrotica cu cea mai mare
implicare demonica»”.104
IV.1.1. Diavolul şi imixtiunea sa în viaţa omului
„Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu”.
(I Ioan 4, 1)
„…că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la
duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor”. (I Timotei 4, 1)
De multe ori gândurile pot fi induse de mediul nostru în care trăim sau de
circumstanţele, şi felul nostru de a fi în care ne complăcem. De aceea „orice mişcare pătimaşă a
puterilor noastre naturale e stăpânită de un lucru sensibil, sau de un drac, care aţâţă prin acel
lucru sufletul spre păcat”.105 Dar să vedem ce sunt demonii (diavolii, dracii) în învăţătura Sf.
Părinţi ai Bisericii. Pentru aceasta apelăm la explicaţiile Sf. Ioan Damaschin despre demoni:
"dintre aceste puteri îngereşti, înaintea stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a încredinţat
păzirea pământului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine şi nu
avea în el de la creator nici cea mai mică urmă de răutate (…) ci, prin voinţa lui liberă, (…) el
este cel dintâi care s-a depărtat de bine şi a căzut în rău Răul nu este nimic altceva decât lipsa
binelui, după cum şi întunericul este lipsa luminii Căci binele este lumina spirituală; în chip
asemănător şi răul este întuneric spiritual. (…) a ajuns întuneric prin voinţa lui liberă.
103
Sf. Varsanufie cel Mare, Filocalia 11, . . . . . . . . ., p. 228
104
Dr. Dimitri Avdeev, Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe, Ed. Sophia, Cartea Ortodoxă, București 2007,
p. 46
105
Sf. Maxim Mărturisitorul, Filoc 2, . . . . . . . . . . . , p. 223
46
Mulţimea nenumărată de îngeri aşezaţi sub el s-a dezlipit, i-a urmat lui şi a căzut împreună cu
el. Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de
Dumnezeu în scopul mântuirii (…) dar odată ce Dumnezeu le îngăduie au putere, se schimbă şi
iau forma pe care o vor după fantezia lor. (…) Toată răutatea şi patimile necurate au fost
născocite de ei. Le este îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci
noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi."106
Ei se folosesc de orice ocazie, prilej, lucru care poată să aducă o modificare cât de mică
în simţirile noastre. Acum la începutul mileniului trei, influenţarea cea mai mare a omului vine
prin vizual (aşa se naşte pofta, căci ce vedem apoi râvnim). Televiziunea, şi, mai ales, Internetul
ne furnizează importante informaţii pentru viaţa noastră de zi cu zi, uneori şi pentru cea
spirituală dar, sunt ca un cuţit cu două tăişuri, căci în acelaşi timp, ele conduc spre o catastrofală
lucrare: dependenţa, la care se adaugă pofta simţurilor şi răceala inimii (vezi sfătuirea Sf. Teofan
Zăvorâtul despre citirea ziarului). Apare astfel o fisură pentru trăirea şi lucrarea duhovnicească
care în timp duce la spusa Sfântului Siluan Athonitul că: “împreună cu gândurile rele pătrunde
în noi puterea vrăjmaşului”.107
În legutură cu această pătrundere a gândurilor şi senzaţiilor putem accepta următoarea
clasificare a modurilor de ispitire:
1. Ispitirea de sus:
a. Nevointa duhovniceasca peste puterile noastre (de ex. post prea aspru)
b. Talcuirea proprie a Sfintei Scripturi, peste cresterea sau pregatirea noastra
duhovniceasca.
2. Ispitirea de jos: Este trandavia vis-à-vis de lucrarea duhovniceasca pe care trebuie sa o
indeplinim.
3. Ispitirea din dreapta:
a. Lucrarea faptelor bune cu scop rau (exemple: a ne mandri, sau a face rău cuiva)
b. Inselarea prin vedenii sau naluciri in chip dumnezeiesc sau ingeresc
4. Ispitirea din stanga: Este savarsirea pacatului cunoscut, de buna voie.
5. Ispitirea din fata: Este anticiparea lucrurilor viitoare in ganduri si imagini.
6. Ispitirea din spate: Este atacul mintii prin imaginatie si ganduri legate de pacatele
noastre din trecut.
7. Ispitirea cea dinlauntru: Este izvorata din patimile ce ies din inima noastra (gandurile
cele rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtisagurile, marturiile mincinoase, hulele).
106
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 49-50.
107
Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura „Deisis”, Alba Iulia, 1994, p. 200
47
8. Ispitirea ce adin afara: Este cea care intra prin ferestrele sufletului, adica cele cinci
simturi ale noastre.108
În ceea ce priveşte lucrarea gândurilor, „imaginaţia este o facultate a spiritului nostru
cu o sferă de activitate mult mai largă decât i se atribuie de obicei.”109 De aceea ea e „calea pe
care vine în faţa conştiinţei, precizându-se, tot ce pleacă din adâncul nostru sufletesc”110dar şi
prin partea sensibilă şi impresionabilă tot ce vine din exterior. Astfel apare un instrument pe care
vrăjmaşul diavol îl exploatează din plin pentru unii semeni ai noştri „căci căutînd cu îndrăzneală
şi cu obrăznicie cele ce trec de starea lui (Înţel. Sir. III, 21), urmăreşte cu îngîmfare să ajungă la
ele înainte de vreme”.111 „Pentru că vrăjmaşul i-a amăgit să le caute pe acestea (lucrări şi
virtuţi) înainte de vreme, ca nu cumva, răbdînd, să le afle pe acestea la vremea lor.”112 De aceea
în această alergare după cele „bune”, (de fapt este o goană, o căutare a slavei deşarte), „cu cât e
mai departe omul de îndreptare şi virtute, cu atât mai puternic şi mai subţire se ascunde această
năzuinţă în el prin făţărnicie”. Astfel apare o primă formă de înşelare, când începe a se mima
cele duhovniceşti, când le afişăm poate nu ostentativ, dar suficient în faţa celorlalţi. Şi atunci
„ascunşi sub masca făţărniciei, ascunşi sub masca virtuţii şi sfinţeniei, ei pregătesc şi săvârşesc
cele mai mari fărădelegi. Pentru că Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug,
Se depărtează de minţile fără de pricepere şi Se dă în lături când se apropie fărădelegea
(Înțelepciunea lui Solomon 1,5). Cu cât este mai iscusit alcătuită masca, cu atât reuşeşte mai
lesne fărădelegea”. De altfel, încă de la începuturi, „sub masca făţărniciei se ascund şi îngerii
căzuţi”.113 Şi pentru că este o lucrare căreia (după smărturiile Sf. Ignatie Briancianinov, mai mult
sau mai puţin) toţi îi cădem pradă, este necesar ca „înşelarea, pe care mulţi o înţeleg în urmările
ei vădite, trebuie cercetată, pătrunsă chiar în temeiul său: în gândul mincinos, care slujeşte
drept temei tuturor rătăcirilor şi stărilor sufleteşti nenorocite, în gândul mincinos al mintii
fiinţează deja întreaga zidire a înşelării”.114
„Căci tot ce e în planul gîndit cu mintea poate produce o asemănare şi un chip al
imaginaţiei. El vede apă unde nu e apă şi clădiri înălţate şi atîrnate în aer, cînd ele sînt aşezate
pe pămînt. Dacă aşa se arată în cele trupeşti, cugetă că e la fel şi cu cele netrupeşti. Şi oricîte
asemănări va căuta mintea să înfiripe, sînt închipuire şi nu adevăr. Iar faptul de a vedea mintea
108
***, Razboiul crestinilor cu diavolii, Ed. Panaghia,p. 53-55
109[23]
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, editura Mănăstirii Putna, 1992, p. 136.
110[25]
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, editura Mănăstirii Putna, 1992, p.137
111
Sf. Grigorie Sinaitul, Filocal 7, . . . . . . . . . . . ., p. 195
112
Sf. Ioan Scărarul, Scara, Filoc IX, . . . . . . . . . ., p. 131
113
Sf. Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni, . . . . . . . . , pp. 148-149
114
Sf.Ignatie Briancianinov- Experiente ascetice vol.4, . . . electr. . . . . , p. 10 din 142
48
mereu alta şi alta i se întîmplă din faptul că nu s-a curăţit. Căci firea adevărului rămîne pururea
neschimbabilă, neschimbîndu-se niciodată în asemănări. Pricina nălucirii chipurilor este
slăbiciunea şi nu curăţia minţii”.115
Arătând modul de lucru al diavolului Sfântul Casian „spune că ”un duh rău poate
exercita asupra sufletului nostru o putere tainică de convingere, dar îi este cu totul imposibil să
pătrundă înlăuntrul sufletului – deși el este duh – și să facp aceasta”. În continuara explică felul
în care lucrează duhurile necurate asupra celor demonizați, până ce aceia nu mai pot,
nefericiții, să-și controleze nici vorbele, nici mișcările. Spune: ”Aceasta li se întâmplă nu pentru
că sufletul lor își pierde vreo însușire, ci pentru că trupul slăbește. Duhul necurat, pătrunzând în
mădularele unde își are sălaș puterea sufletuli și supunându-le unor poveri nesuferite, îneacă
însușirile intelectuale într-un întuneric profund. Vedem, de altfel, că vinul, febra, o răceală
gravă sau alte boli serioase provoacă simptome asemănătoare”.116 Iar ca strategii de atac şiluptă
dar şi ca slăbiciuni ale lor, Sf. Ignatie Briancianinov mărturiseşte: „când aceştia se apropie de
noi, se poartă potrivit cu starea în care ne găsesc şi îşi potrivesc nălucirile la gândurile de care
vom fi cuprinşi atunci. Dacă ne vor afla în frică şi în tulburare, vor năvăli în această stare a
noastră, asemenea tâlharilor ce au aflat un loc neapărat de nimeni. Ceea ce noi înşine cugetăm, ei
se străduieşte să ne înfăţişeze umflat. Dacă vor vedea că ne-am speriat şi tremurăm, ei ne
înfăţişează, potrivit propriei noastre stări de sperietură, năluciri şi sperietori, şi nefericitul suflet
este supus pedepsei cu lucrul pentru starea sa cea lăuntrică. Iar de ne vor afla bucurându-ne în
Domnul, cugetând la bunătăţile viitoare, întăriţi întru gândul că totul se află în dreapta lui
Dumnezeu, că dracii sunt cu totul neputincioşi faţă de creştini, că ei nu au în nici o privinţă nici
cea mai mică stăpânire; dacă, zic, vor afla sufletul îngrădit cu această armă, se vor depărta de la
el cu ruşine. Vrăjmaşul 1-a aflat astfel întrarmat pe Iov, şi s-a depărtat de la el; iar pe Iuda 1-a
aflat fără această armă, şi 1-a atras în robia sa”.117
Când prezintă aceste forme de înşelare Sf. ignatie Briancianinov, pe de o parte caută să
facă o clasificare a lor, unori nu suficient argumentată şi documentată, iar pe de altă parte
vorbind la modul general de aceste influenţe şi manifestări drăceşti le in clude aproape pe toate
sub acelaşi termen de „înşelare”, deşi doreşte a face o clasificare, o categorisire a lor.
Astfel indentificăm diferite grade de destrămare a conştiinţei personale:
115
SFÎNTUL ISAAC SIRUL, Filoc X, . . . . . . . . . ., p. 505
116
Sfântul Casian, Apud. ***, Demonii și lucrările lor, Învățătura Bisericii și o culegere de povestiri despre
duhurile rele, editura Egumenița, București, 2007, pag.. 68, 69
117
Sf. Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni, . . . . . . . . , p. 50 din 66
49
1. Părere de sine. „parerea de sine, falsifica modul in care ne vedem cu mintea pe noi
insine, iar drept urmare, intreaga noastra activitate se lipseste de dreapta socoteala -
exact ce le trebuie demonilor”.118 „Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama
Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu
desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite "parere"”.119
Mereu se strecoară în noi această "părerea" sub diverse chipurile „drepte” si, ne
conturează "eu-ul" nostru, încât alunga harul Dumnezeiesc de la noi. Această mască a
dreptăţii –„eu ştiu mai bine”- este foarte răspândită. „Cei molipsiti de inselare prin
"parere" pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste
vreun fel oarecare de vrednicie , si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bisericii
Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dogma sau predanie dupa cum il taie pe el
capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inselare”(…) căci „slava
desarta si parerea de sine iubesc a invata si a povatui pe altii”.120 „"Parerea" este
alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase.”121 Astfel întâlnim adeverită
spusa Sf. Marcu Ascetul ce arată în Cuvant despre legea duhovniceasca: "Cei care nu se
socotesc pe sine datornici catre orice porunca a lui Hristos, cinstesc trupeste legea lui
Dumnezeu, neintelegand cele ce zic, nici cele pe care se intemeiaza: de aceea ei socotesc
ca implinesc legea desavarsit prin fapte".122 „Acestea sunt gândurile celor cu cugetarea
nedreaptă, care se amăgesc , căci viclenia lor i-a orbit” (Înțelepciunea lui Solomon
2,21), şi asta pentru că „adevăraţii drepţi gândesc neîncetat că sunt nevrednici de
Dumnezeu. Faptul că se socotesc ticăloşi, nevrednici de purtarea de grijă Dumnezeiască,
mărturiseşte adevărul lor… Din cugetarea aceasta sfântă reiese că cei ce doresc a
săvârşi semne doresc aceasta din trupească înfierbântare, fiind traşi de patimi pe care nu
şi le pricep, chiar dacă li se pare, poate, că sunt călăuziţi de râvna pentru lucrarea lui
Dumnezeu, în aceeaşi stare de amăgire de sine şi înfierbântare se află si cei care doresc
să vadă semne. A-L ispiti pe Dumnezeu este un lucru care calcă evlavia fată de El şi este
întotdeauna oprit”123
118
119
120
121
122
Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească in 200 de capete, Filocalia vol. I, Institutul de Arte Grafice
"Dacia Traiana " S.A, Sibiu 1947, p.233
123
50
„Cei molipsiti de "parereaîî despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia
lor, sunt in stare si gata de orice uneltire, de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice
fapta rea. Ei sufla cu vrajba neimpacata impotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se
asupra lor cu ura incrance¬nata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea pe
care "parerea" ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi oarbe cu duhul”.124
Mai mereu „«părerea»stă in socotinţa ca insusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine,
si in nascocirea pentru sine a unor insusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu
marturisirea rece si numai la aratare a Rascumparatorului. Dumnezeu este proslavit de inselat doar cu
scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de "parere" sunt de¬dati in cea mai mare
parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai inalte stari duhovnicesti, nemai¬pomenite in adevarata
nevointa ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la inrobirea grosolana fata de pati¬ma dulcetii, dar asta
numai pentru ca in ei precumpa¬neste pacatul pacatelor – trufia”.125
2. Amăgire de sine:
„Dracul luptă uneori să întineze pe cei ascultători, cu murdării şi-i face învîrtoşaţi
la inimă; alteori, să-i turbure protivnic obiceiului; şi iarăşi alteori să-i facă pe unii uscaţi
şi neroditori, trîndavi şi greoi la rugăciune, somnoroşi şi întunecaţi, ca să nu se mai
folosească cu nimic din ascultare, ba să dea şi înapoi şi să iasă din ascultare. Un astfel de
„înşelător a fost adeseori respins de către unii prin răbdare. Dar apoi, încă vorbind
acesta, alt «înger» înfăţişîndu-se, încearcă după puţin timp să –l amăgească”.126 Cazurile
de acest fel nu sunt minuţios prezentate dar le putem lesne identifica după semnalmentele
prezentate mai sus. Ca exemplu aducem pe Cuviosul Aretas de la Lavra Peşterilor,127 şi pe
un călugăr al Patericului Egiptean,128 precum şi pe cuv. Malh (26 martie)129. De multe ori
asemenea situaţii sunt de fapt etape intermediare spre o înşelare mai amarnică.
Unii autori înscriu aici pe cei ce se apucă de învăţături greşite, de tâlcuiri amăgitoare
ale scrierilor sfinte, ca şi pe cei ce propovăduiesc erez ii şi sunt fondatorii diverselor secte.
Alţi autori însă îi încadrează pe aceştia din urmă la înşelări demonice, iar dacă ne
coborâm în vechime întâlnim catlogarea pentru ei drept demonizeţi, ca nişte luptători
contra adevărului şi împotriva lui Hristos.
Sf Ioan Scărarul mărturiseşte: „ Am văzut ascultători ajunşi la multă umilinţă, blînzi,
124
125
126
Sf. Ioan Scărarul , Scara, Filoc IX, . . . . . . . . . ., p. 109
127
128
Pateric Eg. . . . . . . . . . . , p. 338-340, c.10
129
***, Vieţile Sfinţilor pe luna Martie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1997, pp. 189-190
51
înfrînaţi, sîrguincioşi, nerăzboiţi, fierbinţi subacoperămîntul părintelui, de care

apropiindu-se dracii le-au semănat gîndul că sînt întăriţi acuma pentru liniştire (pentru
sihăstrie- ori pentru alte lucrări-), sau pentru lupta desăvîrşită şi prin ea pot ajunge la
nepătimire. Şi amăgiţi astfel şi ieşind din port la largul mării, apoi prinzîndu-i furtuna şi
neavînd cîrmaci, s-au primejduit jalnic de această mare murdară şi sărată.”130 De aceea
„năzuinţa spre săvârşirea de minuni (sau de alte fapte minunate) e foarte dojenită de către
Sfinţii Părinţi: această năzuinţă dă în vileag amăgirea de sine care trăieşte în suflet si
stăpâneşte sufletul, întemeiată pe părerea de sine si slava deşartă”.131 Şi pentru aceea
„Semeţia inimii tale te-a înşelat!”(Avdie 1,3)
Se vede din cele prezentate, destul de clar, cum lipsa smereniei şi a trezviei, precum
şi a discernământului duhovnicesc poate produce pagube foarte mari, şi mai ales pe
nebănuite. Astfel se face trecerea către gradul următor al uneltirii şi influenţei demonice,
cel al înşelării propriu-zise.
3. Înșelarea:
„Înşelarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar.
Înselarea are şi ea mai multe etape căci „lucreaza mai intai asupra felului de a gandi;
dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se imparta¬seasca
inimii, corupand simtirile inimii; luand stapa¬nire asupra fiintei omului, ea se revarsa in
toata activi¬tatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit
cu sufletul de catre Ziditor”.132 Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte
vesnica.”133
Mândria şi autoîncrederea în propriile forţe şi cunoştinţe poate face chiar şi pe un
nevoitor din mănăstire (cu atât mai mult pe un mirean simplu) „a îndrăzni să viseze în
capul său slava crucii fără ca mai înainte să fi tămăduit neputinţa gândurilor prin
petrecerea răbdătoare întru lucrarea purtării crucii. Asta înseamnă ceea ce s-a zis de
către Sfinţii cei bătrâni: «Dacă mintea va vrea a se sui pe cruce mai înainte ca simţurile
să se vindece de boală, pe unul ca acesta îl ajunge mânia lui Dumnezeu». Suirea pe cruce
(adică angajarea la lucrări ce depăşesc statura lui duhovnicească) atrage mânia Lui (căci e
130
Sf. Ioan Scărarul , Scara, Filoc IX, . . . . . . . . . ., p. 109-110
131
132
133
52
dovada falsei smerenii a mândruleţului) atunci când este săvârşită nu cu cea dintâi parte,
a răbdării necazurilor sau răstignirii trupului, ci prin năzuinţa către vedere, prin cea de-a
doua parte, ce are loc după tămăduirea sufletului. Mintea unuia ca acesta este spurcată
cu patimi de ruşine, şi tinde către vise şi gânduri ale părerii de sine”.134 Asemenea lucrări
şi pedepse îngăduite de Dumnezeu le găsim în diverse paterice, exemplele fiind
numeroase: Cuvioşii Teodor şi Vasilie de la Lavra Peşterilor şi alţii135 la ostenitorii ruşi,
diverşi nevoitori sihaştri, în pustiul Patericului Egiptean,136 sau cazul părintelui Zaharia
(din Sf. Munte la sfârşit de sec. XIX), care din înşelare a sărutat mâna uneui episcop de-al
locului, dar care de fapr era diavolul sub mască înşelătoare şi care în momentul sărutlui
respectuos i-a dat părintelui şi „harisma” sa, precum şi situaţia părintelui Sava de la Sf.
Ana care şi el sărutase mâna diavolului în travesti.137 Aproape fiecare pateric are măcar
câteva istorioare despre uneltirile şi amăgirile demonice, unele doar pentru încercare, sau
pentru a se arăta smerenia nevoitorului ( ca şi la încercarea lui Iov), însă altele pentru
neorănduiala duhovnicească a firii, pentru că cel smerit şi cuvios întotdeauna la arătare,
în interiorul, în ascunzişul inimii, ştiut numai de Dumnezeu „este indrăznet, plin de sine şi
dispreţuitor-după cuvantul Sfântului Grogorie Sinaitul , din Filocalie - ”umblând sa-şi
caute mai mult faimă pentru sine, cu îngâmfare , se sileşte să devină desăvarşit mai
înainte de vreme.” Unul ca acesta, plin de trufie , inspirată de cel rău, fara a dobândi
adevărul, îşi închipuie că poate ajunge pe o treaptă înalta duhovnicească, şi astfel va fi
uşor prins de diavol in cursele sale , făcându-l slujitor al său”.138
Despre cei ce cugetă nedrept, Solomon în înţelepciunea sa mărturiseşte că: „ei se
amăgesc, viclenia lor i-a orbit”. (Înţelepciunea lui Solomon 2, 1, 21)
„Mulţi bolnavi nici nu ştiu că sunt bolnavi. Răutatea este boală a sufletului, iar
înşelarea — pierderea adevărului. Foarte mulţi, molipsiţi de aceste boli, trâmbiţează că
sunt sănătoşi, fiind lăudaţi de mulţi”.139 Trebuie să luăm aminte la noi, să socotim, să
analizăm la rece poftele noastre. Căci fără de smerenie suntem vrednici de aprimi
134
Sf. Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si impovarati. (Experiente ascetice vol. III), Ed.. .
. . . . .. , p. 35 din 115
135
***, Patericul Lavrei Pecerska, Ed. . . . . . . . . . . , pp.
136
***, Patericul Egiptean, Ed. . . . . . . . . . . . , pp. 334-341 şi 471-473
137
***, Demonii și lucrările lor, Învățătura Bisericii și o culegere de povestiri despre duhurile rele, Ed. Egumenița,
București, 2007, p. 269 şi 258
138
Sfantul Serafim de Sarov Povăţuiri Duhovniceşti, Apud. Ierom Serafim Rose şi A.A. Nilus , Sfantul Serafim de
Sarov, Ed. Axioma, Bucuresţi, pag. 73
139
53
mustrarea Sf. Ignatie : „Dacă în tine se ascunde aşteptarea harului - ia seama: te afli într-
o stare primejdioasă! O asemenea aşteptare dă mărturie că într-ascuns te socoti vrednic,
iar faptul că te socoti vrednic dă mărturie despre părerea de sine tăinuită, întru care este
trufia. Această stare este stare de înşelare, în ea intrăm, în ea suntem surpaţi pentru trufia
şi iubirea noastră de sine”. 140 „Cel ce iubeşte sufletul său pierde-l-va pe el, şi cel ce îşi
urăşte sufletul său în lumea aceasta, în viaţa veşnică îl va păzi pe el.” (In. XII, 25).
Cel care năzuieşte a dezvolta în sine simţământul dragostei de

Dumnezeu se află deja în înşelare de sine. Această înşelare de sine nu
întârzie a-1 îndepărta de slujirea lui Dumnezeu, a-l băga în multe feluri de
rătăcire, şi se încheie prin vătămarea şi pieirea sufletului.141
4. Înşelare demonică:
Am arătat mai înainte „că cel care recunoaste in sine vreun lucru bun, se afla in
stare de amagire de sine. Aceasta stare de amagire de sine slujeste ca temei pentru
inselarea demonica: ingerul cazut isi afla adapost in intelegerea gresita, trufasa a
crestinului, la care se adauga lesne si amagirea sa, iar prin amagire il supune pe om
stapanirii sale, aruncandu-1 in asa- numita inselare demonica.”142
Situaţia aceasta este şi mai critică pentru că influenţa demonică este covârşitoare,
uneori aducându-l pe cel încercat până în pragul demonizării. Adică cel amăgit este înşelat
şi batjocorit de demonul cel încearcă şi ajunge la o formă superficială, incipientă de
posesiune demonică, ori suferinţă cruntă sau chiar moarte. De fapt sinţurile şi raţiunea sa
ajung pervertite şi instrumentate de diavol, pentru că a acceptat liber şi nesilit de nimeni
ori manifestarea înşelării obişnuite , ori s-a închinar din voia sa arătării demonice.
Exemple de acest fel deşi mai rare din fericire, sunt îndestulătoare, pentru prevenirea
noastră, în paterice sau vieţile sfinţilor. Astfel avem pe Isaachie Zăvorâtul, şi Nikita
episcop de Novgorod la Lavra Kievului,143 pe Avramie şi alţi zeloşi ostenitori în Patericul
Egiptean,144
Se mai întâmplă uneori şi lucrări la acest grad de manifestare demonică care aparent
nu ţin de păcatele ori slăbiciunile omului, doar aparent. În viaţa Sf. Nil de Sorska este
istorisită o minune a sfântului ce a făcut-o cu un copil dispărut, care se poate foarte bine
140
141
Sf.Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol.3, . . . electr. . . . . , p. 31 din 115
142
143
Patericul L Kievului, . . . . . . . . , p.
144
Pateric p. 331, c. 1; p. 332, c. 2; p. 333, c. 3; p. 337, c. 9
54
încadra, din detaliile povestite, în grupul întâlnirilor de gradul III, a disputelor OZN-
istice,145 ceea ce denotă că gradul de influenţă şi de răspândire a influenţelor şi
manifestărilor demonice este mult mai mare decât de poate bănui. Tot aici se presupun că
se pot încadra acele desene ciudate din lanurile de păioase de pe unele câmpii din Anglia
şi din America despre care s-a presupus a fi de origine extraterestră, însă despre unele s-a
demontrat mai apoi erau produse de vânt, sau curenţi puternici de aer, dar care produceau
desene nu tocmai circulare, şi se manifestau local (maxim 1 hectar) şi pe perioadă scurtă
de timp câteva minute bune (maxim 20-30 minute).
5. Demonizarea:
„Nimeni nu poate fi amăgit de diavol, dacă n-a consimţit el însuşi prin voinţa sa
liberă la aceasta."146
Sfântul Casian denumește și mai concret legătura aceasta. Spune că ”un duh rău
poate exercita asupra sufletului nostru o putere tainică de convingere, dar îi este cu totul
imposibil să pătrundă înlăuntrul sufletului – deși el este duh – și să facp aceasta”.147 "Nu
trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în aşa fel, încât el să se
contopească cu substanţa sufletului şi să se unească cu acesta înlocuindu-l şi vorbind
aşadar el prin gura celui suferind…, că nu printr-o micşorare a sufletului ci prin slăbirea
trupului se întâmplă aceste lucruri , duhul necurat intră în acele membre în care se
găseşte puterea sufletului şi, cufundă şi înăbuşă într-o întunecime foarte deasă puterile
minţii."148[38] Ni se dă şi explicaţia cum aceia ce pătimesc în acest mod nu mai pot, să-și
aibă un control al vorbelor, expresiile feţei, sau a mișcărilor: „aceasta li se întâmplă nu
pentru că sufletul lor își pierde vreo însușire, ci pentru că trupul slăbește. Duhul necurat,
pătrunzând în mădularele unde își are sălaș puterea sufletuli și supunându-le unor poveri
145
Sf. Nil de Sorski, Scrieri Ascerite, Ed. Sofia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2010, p.
146
Sf. Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 419.
147
Sf. Ioan Casian, Apud. ***, Demonii și lucrările lor, Învățătura Bisericii și o culegere de povestiri despre
duhurile rele, editura Egumenița, București, 2007, pag.. 68
148[38]
Sf. Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. pp. 420-421.
55
nesuferite, îneacă însușirile intelectuale într-un întuneric profund. Vedem, de altfel, că

vinul, febra, o răceală gravă sau alte boli serioase provoacă simptome asemănătoare”.149
„Este sigur că duhurile necurate nu pot pătrunde altfel în trupurile celor pe care urmează
să le dobândească, decât după ce au pus stăpânire mai întâi pe gândurile şi preocupările
lor... Fără îndoială că duhurile necurate pot cunoaşte felul gândurilor noastre, dar după
arătări din afară, adică după înclinările, cuvintele, preocupările spre care au văzut că
suntem mai înclinaţi. Însă la acelea care încă n-au ieşit din cele lăuntrice ale sufletului
ele în nici un caz nu pot să ajungă."150[39]
Iar Sfântul Grigore Palama, explicând pericopa demonizatului din Evanghelie, care
târându-se pe jos, scrășnea din dinți și, făcea spume la gură, ne dă următoarea explicație:
„Diavolul pune stăpânire pe creier, care se află în partea de sus a trupului, și de acolo
comandă tot trupul”. Atunci când creierul suferă, apar probleme serioase ale nervilor și
mușchilor, fapt care duce la cutremurări și mișcări făcute fără voie de toate membrele
trupului, și îndeosebi de bărbile celor demonizați. Și din pricina tulburării organelor
interioare, răsuflarea devine grea, lichidele ies pe gură sub formă de spumă, trupul se
deshidrateaă și se usucă.”151
De asemenea: "trebuie să ştim că nu toţi demonii insuflă orice patimă în oameni, ci
fiecare viciu îşi are duhurile sale", şi „trebuie să ţinem seama şi de faptul că nu toate
duhurile au aceeaşi ferocitate şi aceleaşi dorinţe, nici aceeaşi puterea de a face rău".152[40]
Şi ca o mângâiere în privinţa limitării puterii şi influenţei demonice fântul ne
încurajează chiar dacă între sufletul uman şi ele există o „oarecare asemănare şi înrudire
de substanţă" dar „nu se poate în nici un chip ca ele să se unească şi să se întrepătrundă
în aşa măsură, încât unul să-l cuprindă pe celălalt. Numai Dumnezeu are această
însuşire".153[37]
149
Sf. Casian, Apud. ***, Demonii și lucrările lor, Învățătura Bisericii și o culegere de povestiri despre duhurile
rele, editura Egumenița, București, 2007, pag.. 68, 69
150[39]
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. pp. 420-421.
151
Sfântul Grigore Palama, Apud. ***, Demonii și lucrările lor, Învățătura Bisericii și o culegere de povestiri
despre duhurile rele, editura Egumenița, București, 2007, pag. 68, 69
152[40]
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.., pp. 425-426.
153[37]
Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele mânăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.., p. 420.
56
Explicaţii asemănătoare găsim şi în istorisirile Patericului Egiptean: „vine vicleanul şi

îngreunează sufletul cu leneviri, cu împuţinări de suflet, cu gânduri; apoi îngreunează şi trupul
cu boale, cu slăbiciuni, cu slăbănogirea genunchilor şi a tuturor mădularelor şi slăbeşte puterea
sufletului şi a trupului şi fiecare poate să zică: sunt slab şi nu pot să-mi fac canonul”.154 Şi că
„nu ştie satana de ce fel de patimi se biruie sufletul. Seamănă într-adevăr, dar nu ştie de va
secera unele gânduri, adică pentru curvie, iar altele pentru grăirea de rău şi asemenea şi
celelalte patimi. Şi la ce fel va vedea sufletul că se pleacă, aceea i-o dă lui"155
O plezentare clară şi în cuvinte simple a modului de influenţare a omului (în toate
treptele ei) de către diavol ne-a lăsat-o şi Cuviosul Maxim Cavsocalivitul: „duhul rău al
amăgirii, cînd se apropie de om, îi zăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte; îi face inima aspră şi o
întunecă ; îi pricinuieşte frică, temere şi mîndrie ; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi
înfioară tot trupul ; îi iscă, prin nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e
curată, ci roşie ; îi scoate mintea din frîu şi o îndrăceşte; îl mişcă să spună cu gura cuvinte
necuviincioase şi hulitoare. Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de mai multe ori, se mînie şi se
umple de furie. El nu cunoaşte deloc smerenia, nici plînsul şi lacrima adevărată, ci totdeauna se
laudă cu bunătăţile lui ; e plin de slava deşartă şi fără înfrînare şi temere de Dumnezeu şi
totdeauna e stăpînit de patimi. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din minţi şi vine la pierzania
deplină”.156
154
AmmaTheodora, Patericul Egiptean, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia 2003, p.
100
155
Avva Matoi, Patericul Egiptean, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia 2003, p.155
156
Cuviosul Maxim Cavsocaliv1tul, Filoc. VIII, . . . . . . . ., p. 544
57
IV.1.2. Terapeutică
„Dacă omul, nu-i pune la dispoziţie Satanei ocazia de a cădea sub influenţa sa, acesta
nu-l poate domina prin forţă”.157
Metodele terapeutice pentru aceste influenţe şi lucrări demonice, poate nu sunt vaste
(impresionante ca număr), însă sunt variate. Esenţiale însă, nu numai ca început şi final al
acestor procedee terapeutice, sunt întotdeauna credinţa şi smerenia, căci: „dacă veţi avea
credinţă şi nu vă veţi îndoi,… toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt 21,
21-22), şi cine „nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice
va zice” (Mc 11, 23).
Numai harul şi puterea lui Hristos poate risipi lucrările duhurilor necurate, alunga
diavolii, şi aduce vindecare sufletelor năpăstuitei. Dar aceste lucrări aa lui Hristos se umplinesc
acolo unde este smenie şi credinţă, la care se adaugă, după cum ne învaţă chiar Mântuitorul
Hristos, postul şi rugăciunea. (Matei 9, 29). Sfinţii, bineplăcuţi Domului ştiu că o asemenea
lucrare e imposibilă prin forţele proprii, şi atunci când ea se realizaează – uneori la cerere, alteori
simplu ca un fapt firesc158 - ei dar şi cei ce le cer ajutorul trebuie să aibă smerenie şi credinţă.
. „Nu este de mirare dacă un începător este amăgit chiar şi după osteneli multe: fiindcă
asta s-a întâmplat cu mulţi nevoitori din vechime şi de acum... Dacă vezi ceva în chip simţit sau
cu mintea, înăuntrul sau în afara ta, nicicum să nu primeşti, ori că va fi chipul lui Hristos sau al
unui înger sau al vreunui Sfânt, ori că va fi înfăţişată prin închipuire lumină în mintea ta:
fiindcă şi mintii însăşi îi este proprie prin firea ei închipuirea, şi ea alcătuieşte cu uşurinţă
chipurile pe care le doreşte, cum se întâmplă de obicei cu cei care nu iau aminte la sine cu
asprime, lucru prin care ei îşi aduc vătămare sieşi...”159
De aceea „privegherea se opune începuturilor păcatului: gândului şi simţământului
păcătos. Ea împlineşte poruncile în profunzimea vieţii psihice a omului: în gândurile şi
simţămintele sale. Ea îi arată omului care priveghează starea sa de cădere; ea îi arată spiritele
căzute şi această dependenţă a omului de ele.”160 Astfel „pregătirea sufletească a noastră, cu
157
Sf. Macarie Egipteanul, Apud. Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospăţului, . . . . . . . . , p. 19 din 118
158
Cuv. Macarie şi Sisoe, Patericul Egiptean, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia 2003
p. 142 şi 226
159
160
Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospăţului, . . . . . . . . , p. 66 din118
58
trezvie (priveghere) necontenită și rugăciune neîntreruptă, îl dezarmează pe vrăjmaș de o armă

puternică, care este atacul neașteptat.” 161
Căci „dacă mintea va fi găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului
Iisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al Lui, ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se va
depărta amăgitorul viclean. Însă de aci înainte se va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar
urmarea va fi că mintea cunoscând cu de-a-mănuntul înşelăciunea celui viclean, va câştiga si
mai multă experienţă în a deosebi aceste două lucrări.”162
„Putere diavolească este distrusă nu numai prin rugaciunea de obște, dar și prin
Tainele sfințitoare săvârșite în Biserica lui Dumnezeu”.163 Mai întâi pomenim rugăciunile ce se
fac la Sf. Botez începând cu exorcismele164, ca mai apoi să avem pe cele din rânduiala Sf.
Împărtăşanii: „să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre zid şi ajutor, spre izgonirea celor potrivnici
şi spre ştergerea greşelilor mele celor multe,165 spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei
rele şi a lucrării diavoleşti, care se lucrează cu gândul în mădularele mele,166 spre tărie, spre
vindecare şi spre sănătatea sufletului şi a trupului şi spre ştergerea şi pierderea cu totul a
cugetelor, a gândurilor şi a deprinderilor mele celor rele, şi a nălucirilor de noapte ale
duhurilor celor viclene şi întunecate”167. precum şi rugăciunile de la slujba Sfântului Maslu168
Dar pentru folosul acestor lucrări a sfintelor Taine menţionate mai sus es te nevoie de
smerenie şi o pocăinţă autentică pentru că „diavolul se teme de pocăință și de spovedania
sinceră, care se face din inimă cu zdrobire adâncă, și cu râvnă noastră smerită pentru
ucenicie”.169 Şi „atunci când omul se nevoieşte duhovniceşte aşa cum trebuie, harul lui
Dumnezeu cel sădit în noi la sfântul Botez începe să ne vindece puţin câte puţin de orbirea
duhului prin mijlocirea frângerii inimii, începem să intrăm în starea de vedere, potrivnică stării
de orbire”.170
161
București, 2007, pag. 73
162
DIADOCH AL FOTICEEI, Filoc 1, . . . .. . . . .. , p. 346
163
164
CATEHISM . -. - .- . -. -.
165
***, Liturghierul Pastoral, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 2004, p. 353
166
167
168
MASLU, Molitfelnic
169
170
59
Pentru aceasta corectă lucrare sfinţii ne îndeamnă mereu şi ne sfătuiesc precum o face şi
Sf. Ioan Gură de Aur: „Poţi să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care
sunt acestea? Nevoinţe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: „De ce ne spui toate acestea
nouă, care nu suntem călugări?” Nu le spun eu, ci Apostolul Pavel: Faceţi în toată vremea, în
Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi
rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de
trup să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci
şi pentru oamenii trăitori în lume.”171
Ca sfat şi mai ales ca exemplu avem alteori pentru cei ce caută a sta în trezvie că e de
ajuns împotrivirea în cuvânt apaririţiei drăceşti: „Raspuns-a lui batranul : eu nu voi sa-l vad pe
Hristos cu ochii mei in lumea aceasta. Acestea auzind diavolul, s-a facut nevazut”,172 ca şi în
cazul unei frate îmbunătăţit când răspunsul a fost: „de ai fi tu cum zici, ingerul lui Dumnezeu, n-
ai veni la mine noaptea, sa-mi smintesti pravila si rugaciunea, ci ai veni ziua. Deci, eu nu te
socotesc a fi ingerul lui Dumnezeu, desi esti asa de stralucitor, ci mi se pare ca esti ingerul
intunericului, caci pentru aceea te arati tu noaptea, nu ziua”,173 ori răspunsul plin de smerenie:
„cred ca vei fi fost trimis la altii, caci eu sunt pacatos si nu sunt vrednic sa vad inger”.174 Sau în
alte situaţii prin supunerea faţă de un bătrân în totală ascultare şi încredinţare lui în toate.175
Precum şi supunerea în faţa experienţei şi autorităţii Sf. Antonie cel Mare când a fost chestionat
în legătură cu nişte vedenii.176 Spre îndreptare se foloseşte ceartarea şi ameninţarea ruperii
comuniunii,177 precum şi pedeapsa ca în altă situaţie când cel înşelat a primit şi închipuirea
diavolului, şi anume înaintarea lui în treapta preoţească, ca terapie „au poruncit parintii de i-au
pus fiare mari in picioare si l-au trimis la o manastire afara din pustie si au poruncit sa fie acolo
in paza si sa-l smereasca cu ascultari grele, fara de odihna, pana ce se va smeri si isi va
cunoaste neputinta si inselaciunea sa”.178
„Cea dintâi vedere duhovnicească este vederea păcatelor proprii, care până atunci
erau acoperite de uitare şi neştiinţă. După ce le-a văzut prin mijlocirea frângerii de inimă,
nevoitorul primeşte neîntârziat cunoaştere din cercare despre orbirea de mai înainte a duhului
171
Sf. Ioan Gura de Aur - Problemele vietii, p. 367-368 din 383
172
***, Patericul Egiptean, Ed. . . . . . . . . , p. 240 din 348, c. 6 sau p. 244, c. 12
173
***, Patericul Egiptean, Ed. . . . . . . . . , p. 239 din 348, c. 4
174
175
***, Patericul Egiptean, Ed. . . . . . . . . , p. 240-241 din 348, c. 8
176
***, Patericul Egiptean, Ed. . . . . . . . . , p. 3 din 348, c.14
177
178
***, Patericul Egiptean,Ed. . . . . . . . . , p. 242 din 348, c. 9
60
său. Nevoitorul trece prin cercare de la cunoaşterea păcatelor sale la cunoaşterea păcătoşeniei
sale, de care este molipsită firea sa, la cunoaşterea patimilor, altfel spus a feluritelor boli ale
firii.”179 De altfel „cum poate fi înşelat cel ce n-are altă ambiţie decât aceea de a-şi vedea ca
singură calitate aceea de a fi păcătos, şi conştient de păcatele sale şi le mărturiseşte? «Când
diavolul vede, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, că cineva îşi petrece viaţa în plâns, nu rămâne
aproape de el, căci el fuge de smerenia pricinuită de lacrimi». Sigur că diavolul îi ispiteşte şi pe
cei ce plâng, numai că aceştia îl recunosc şi îl alungă. Cel ce are o înaltă părere despre sine, cel
ce crede că are oarecare merite, nu poate respinge ispita diavolului ce vine din exterior, pentru
că a fost deja înhăţat şi înlănţuit de ispita interioară.”180 Pe când „cel smerit nu se simte
niciodată înteţit, grăbit şi tulburat. În el nu sînt gînduri înfierbîntate şi uşuratice”.181 De aceea
„smerita cugetare, este virtutea care atrage cu deosebire harul lui Dumnezeu și face din suflet o
cazemată de netrecut în fața tacurilor turbate ale diavolului”.182 De aici putem înţelege
„tulburarea, nedumerirea sunt semne vrednice de crezare ale gândurilor, simţă-mintelor şi
arătărilor drăceşti, însă şi după aceste semne îl poate recunoaşte pe ispititor numai cel care a
deprins vreme îndelungată simţurile duhului său să deosebească binele de rău (Evrei V, 14)”.183
Şi astfel apare necesitatea discernământului duhovnicesc, iar sfinţii sfătuiesc pentru
aceasta: „trebuie să ne înarmăm cu mult discernământ, ca să cunoaștem când trebuie să luptăm
cu pricinile patimilor, și cu care dintre acestea.”184 Căci în spatele unei patimi este ascuns un
drac, 185 şi atunci când ne luptăm cu patima , ne luptăm cu dracul ce instrumentează aceea
patimă. Şi este nevoie de această cunoaştere şi înţelegere a celor nevîzute pentru că : „toate
fenomenele drăceşti au însuşirea că până şi cea mai măruntă luare-aminte care li dă este
primejdioasă; dintr-o asemenea luare-aminte, pe care omul şi-o îngăduie chiar fără nici o
împreună-simţire faţă de respectivul fenomen, el poate primi o întipărire cât se poate de
vătămătoare, să fie supus unei ispite grele. Smerita cugetare este nedespărţită de înţelegerea
duhovnicească, căci grăieşte sfântul Isaac Şirul în cuvântul 89, (care în filocalia românească nu
179
180
Sf. Ignatie Briancianinov, Faramiturile ospatului, . . . electr. . . . . . . . ., p. 116 din 118
181
Sf. Isaac Sirul, ……., Fil X, p. 403
182
183
Sf. Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni, . . . . . . . . , p. 53-54 din 66
184
Sfântul Ioan Sinaitul, Apud. ***, Demonii și lucrările lor, Învățătura Bisericii și o culegere de povestiri despre
duhurile rele, Ed. Egumenița, București, 2007, pag. 74
185
- - - - - - - - --
61
există, şi nici o altă frază asemănătoare): Numai cel ce are smerenie poate fi socotit drept
înţelegător; cel ce nu are smerenie nu va dobândi înţelegere niciodată.” 186
De aceea „harul Duhului Sfânt nu lucrează înţelepciunea în Sfinţi fără mintea care să o
primească; nici cunoştinţa, fără raţiunea capabilă de ea; nici credinţa, fără convingerea minţii
şi a raţiunii despre cele viitoare şi deocamdată nearătate; nici darurile vindecărilor, fără
iubirea de oameni cea după fire; nici vreun altul dintre celelalte daruri, fără deprinderea şi
puterea capabilă de fiecare. Dar iarăşi nu va dobândi omul ceva din cele înşirate numai prin
puterea naturală, fără puterea lui Dumnezeu, care să le dăruiască”.187
Experienţa sfinţilor şi a cuvioşilor de veacuri ai Ortodoxiei ne propovăduieşte: „calea
duhovnicească a pocăinţei şi a lacrimilor are această caracteristică importantă: este scutită de
ispita drăcească a nălucirilor. Pentru a-l seduce pe un ascet, îngerul căzut încearcă, la început,
să-l convingă de meritele sale, cum se poate vedea din exemplele amintite mai înainte. Dar cum
ar putea fi înşelat cel ce încearcă prin toate mijloacele să fie conştient de păcatele sale, să le
plângă, şi care, odată ce le-a descoperit este încurajat să descopere şi altele mai mari?”188
Şi astfel apare conlucrarea lui Dumnezeu cu sufletul omului: „frângerea inimii este
primul simţământ duhovnicesc adus acesteia de către harul lui Dumnezeu atunci când o
adumbreşte. Ea stă în gustarea întristării celei plăcute lui Dumnezeu.” 189 Dar nu trebuie să
uităm nici prima pruncă a lui Hristos după Înviere: „Bucuraţi-vă!” (.- . -. - .- . -. - .)
„Iar de ne vor afla bucurându-ne în Domnul, cugetând la bunătăţile viitoare, întăriţi
întru gândul că totul se află în dreapta lui Dumnezeu, că dracii sunt cu totul neputincioşi faţă de
creştini, că ei nu au în nici o privinţă nici cea mai mică stăpânire; dacă, zic, vor afla sufletul
îngrădit cu această armă, se vor depărta de la el cu ruşine. Vrăjmaşul 1-a aflat astfel întrarmat pe
Iov, şi s-a depărtat de la el; iar pe Iuda 1-a aflat fără această armă, şi 1-a atras în robia sa”.190
Astfel „când omul a dobândit credinţa, acţionează Dumnezeu pentru el. Este de atunci
încolo în afară de orice influenţă vicleană nu numai a oamenilor, ci şi a demonilor. Cel ce a
dobândit credinţa, poate să ajungă la rugăciunea adevărată, la rugăciunea pură, care nu este
tulburată de nici o grijă, care este eliberată de orice teamă, de frică şi de închipuirile oferite
imaginaţiei de către spiritele rele… El trăieşte în simplitatea inimii şi lipsit de griji”.191 De
aceea „dacă vrem să-l dispreţuim pe vrăjmaş, să rămânem cu osârdie întru poruncile
186
187
Sfântul Maxim Mărturisitorul , Filoc 3, . . . . . . . . . . . .. , p. 343
188
Sf. Ignatie Briancianinov, Faramiturile ospatului, . . . electr. . . . . . . . ., p. 116 din 118
189
190
191
62
Dumnezeieşti, ca să rămână sufletul mereu întru bucuria pricinuită de nădăjduirea în

Dumnezeu”.192
Nu ne este nouă lupta împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor si a
domniilor, si a stăpânitorilor veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri
(Efeseni VI, 12).
„Iar semnele harului sînt acestea : Cînd vine la om harul Preasfîntului Duh, îi adună
mintea şi-l face să fie cu luare aminte şi smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de
judecata viitoare şi de osînda veşnică ; îi face sufletul de se frînge uşor, de plînge şi se tînguieşte
; îi face şi ochii liniştiţi şi plini de lacrimi. Şi cu cît se apropie mai mult de suflet, cu atît îl
mîngîie mai tare prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui
iubire de oameni şi-i prilejuieşte minţii vederi înalte şi adevărate şi anume :
1) cu privire la puterea necuprinsă a lui Dumnezeu, care cu un singur cuvînt a adus toate din
nefiinţă la fiinţă ;
2) cu privire la puterea nemărginită, care singură cîrmuieşte şi are grijă de toate ;
3) cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi şi la noianul nestrăbătut al fiinţei dumnezeieşti şi
celelalte. Atunci mintea omului parcă e răpită de acea lumină şi luminată de lumina cunoştinţei
dumnezeieşti. Inima i se face senină şi blîndă şi dă la iveală roadele Sfîntului Duh : bucuria,
pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, compătimirea, iubirea, smerenia şi celelalte. Sufletul lui
primeşte o bucurie de negrăit”.193
192
193
Cuviosul Maxim Cavsocaliv1tul, Filoc. VIII, . . . . . . . ., p. 544-545
63
IV.2. Psihoterapeutica bolilor mintale de origine spirituală

„Toate bolile psihice au la bază o falsă reprezentare a realităţii, fie că e vorba de sine,
de ceilalţi sau de lumea din jur.”194
„din pricina patimilor toate gândurile necurate, ce stăruie în noi, duc mintea la
stricăciune şi pieire.”195
„Păcatul lucreaza in mine prin gandul pacactos prin simtirea inimii si prin simtirea
trupului, lucreaza prin simtirile trupesti, lucreaza prin inchipuire.”196 „Acelaşi lucru se întâmplă
şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi al altor gânduri.”197 Căci „trufia pune in miscare nervii,
aprinde sangele, stârneste inchipuirea, trezeste viata caderii; (pe când) smerenia linisteste
nervii, potoleste miscarea sangelui, nimiceste visarea, omoara viata caderii, desteapta viata in
Hris¬tos Iisus.”198 De aceea apare necesitatea: „Supune-te lui Dumnezeu în poruncile Lui, ca să
te audă pe tine în rugăciunile tale.”199 Pentru că „toate gândurile necurate, stăruind în noi din
pricina patimilor, duc mintea la stricăciune şi pieire.”200 „Urmarile unei vieti pacatoase sunt:
orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele,
nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti.”201 „Căci precum icoana
pâinii zăboveşte în cel flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din pricina setii, tot aşa şi
ideea avuţiei şi a banilor stărueşte din pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce
se nasc din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre.” 202
De cele mai multe ori „căderea (păcatului) este ascunsa in toate chipurile biruintei;
dorinta de a placea oa¬menilor, fatarnicia, slava desarta sunt ascunse sub toate chipurile
virtutii. Amagirea, intunecata inselare, poarta chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea
sufle¬teasca, adesea patimasa, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfatarea mincinoasa,
194
Jean Claude Larchet, Delirul, lipsa de iubire, falsa iubire şi bolile psihice, http://jurnalspiritual.eu/delirul-lipsa-
de-iubire-falsa-iubire-si-bolile-psihice/
195
Evagrie Ponticul, filocalia 1, . . . . . . , p.66
196
197
198
199
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 16 la Statui
200
201
202
64
inchipuita, °se da drept desfatare duhovniceasca. Stapanitorul lumii acesteia se straduieste prin
toate mijloacele sa-1 tina pe om in¬chis in firea cazuta: si aceasta este de ajuns, fara sa fie
nevoie de pacate grosolane, pentru a-1 face pe om strain de Dumnezeu.”203
„Pe de o parte, necunoaşterea lui Dumnezeu apare ca izvor al tuturor relelor, mai ales al
patimilor, având în frunte iubirea de sine. Pe de altă parte, patimile falsifică cunoaşterea pe
care o are omul despre lume şi viaţă, şi numai prin vindecarea patimilor, care duce la apatheia
sau nepatimire, omul poate redobândi o cunoaştere cu adevarat justă.”204
Iar despre o asemănătoare înţelegere falsificată ne vorbește și Sf. Ignatie când, smerit,
își face o radiografie interioară duhovnicească: „S-a pierdut până şi înţelegerea că trupul meu,
(ca unul ce este făcut pentru veşnicie şi este capabil de dorinţe şi mişcări dumnezeieşti), nu mai
înţelege că năzuinţele cele asemănătoare celor dobitoceşti nu sunt decât neputinţa lui, introduse
într-însul prin cădere”. Tot datorită căderii „diferitele părţi care alcătuiesc fiina mea: mintea,
inima şi trupul - sunt ciopârţite, dezbinate, lucrează în dezacord, se împotrivesc una alteia;
numai atunci lucreaza în înţelegere când lucrează pentru păcat, potrivnic lui Dumnezeu.
Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. Dar eu sunt
multumit cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina
impietririi mele. Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit
prin moarte de suflet”.205 Însă aceată viziune, înţelegere . . . . (nepărtinitoare şi neiubitoare de
sine, sau, funestă, descurajatoare, neplăcută, autocritică, etc - de ales) . . . poate fi una
din etapele educaţiei şi chemării către sfinţenie,pe care Dumnezeu, în pedagogia mântuirii o
dăruieşte (fiindcă aici este şi o lucrare a Duhului Sfânt) unuia sau altuia după cum mărturiseşte
Sf. Nicodim Aghioritul: „dacă Dumnezeu, dorind a-i aduce la cunoştinţa si recunoasterea de ei
insisi si la adevarata cale a desavarsirii, le trimite necazuri si suferinte, ori ingaduie a veni peste
dânşii persecuţii, atunci îşi arată tainitele inimii lor complect corupte ”206 de diverse patimi ori
pofte.
După cum am mai arătat fără de povăţuitor e greu a avea o viaţa duhovnicească. Căci
„cel ce nu ştie să umble pe calea duhovnicească, nu e cu grijă la gândurile pătimaşe, ci toată
preocuparea lui se mişcă numai în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia
203
204
205
206
65
pântecelui, în neînfrânare, în supărare, în mânie şi în pomenirea răului şi prin aceasta i se

întunecă mintea, sau se dă la o nevoinţă fără măsură şi-şi tulbură înţelegerea.207
Adică cel stăpânit de aceste patimi, supus păcatelor lor i se întunecă mintea datorită
cugetărilor pătimaşe şi de aici urmează şi tulburarea înţelegerii, a cunoştinţei ceea ce duce la
alegeri greşite în viaţă. Iată rezultatul depărtării de Hristos şi de poruncile Sale. Iar fără de
Hristos cum poate cineva să susţină că e lipsit de patimi, de aplecările cugetului spre cele ale
trupeşti? Adică, fără de Hristos a ajuns la nepătimire? De aceea e scris: „fără Mine nu puteţi
face nimic” (Ioan 15, 5). (, căci El, ca om adevărat, a biruit lumea cu ale ei, şi pe diavol cu
ispitele şi vicleşugurile lui, iar ca Dumnezeu adevărat, are stăpânire peste toate, peste viaţă şi
moarte, peste boală şi sănătate, peste diavol şi lume. ) – să pun fraza aceasta aici ?????
Ca un izvor al răului „căpeteniile patimilor celor mai mari sunt trei : lăcomia
pîntecelui, iubirea de argint şi slava deşartă. Iar cele ce urmează acestora sînt cinci : curvia,
mînia, întristarea, trîndăvia şi mîndria.”.208 Iar „cele trei rele cari ameninţă necontenit sufletul
sunt: uitarea, lenea şi neştiinţa. Împotriva lor trebue să se lupte cu amintirea binefacerilor lui
Dumnezeu, râvna şi cunoştinţa luminată”.209
E de ştiut că „lăcomia pîntecelui este cea dintîi dintre cele opt căpetenii ale răutăţii.
Iar dumnezeiasca frică (cea de Dumnezeu) şi prima poruncă (a iubi pe Dumnezeu) le surpă pe
toate. Că cel ce nu o are pe aceasta, nu poate avea nici alt bine”.210 Hristos „n-a zis numai
«fereşte-te de la rău», ci şi «fă binele»... Căci fiecare patimă are o virtute contrară ei. Mîndria
are smerita cugetare, iubirea de arginţi are milostenia, risipa are înfrînarea, descurajarea are
răbdarea, mînia are blîndeţea, ura are iubirea. Pe scurt, orice patimă are, cum am zis, o virtute
contrară”.211
De aceea „cel ce voieşte să păzească poruncile trebuie să înceapă de la frica de
Dumnezeu, ca să nu se rostogolească în haos; dacă nu începe cineva de la frică, nu poate urca
la celelalte (daruri ale Duhului Sfânt), aşa şi în fericirile Domnului. Căci «începutul
înţelepciunii este frica Domnului»”212
„Armele de nebiruit împotriva diavolului, pe care Sfînta Treime ni le-a dăruit nouă sînt
acestea trei: adică smerenia, iubirea şi mila.”213 Iar despre iubire sunt foarte multe de spus
207
208
Sf. Grigorie Sinaitul, . . Filoc 7, . . . . . . ., p. 121
209
Sfântul Marcu Ascetul, Filocal I, . . . . . . . ., p. 228
210
Sf. Petru Damaschinul, Filocal 5, . . . . . . . . . . . ., p. 197
211
Avva Dorotei, Filoc , . . . . . . , p. 605
212
Sf. Petru Damaschinul, Filocal 5, . . . . . . . . . . . ., p.51
213
cele 100 de capete ale lui calist şi ignatie xanthopol , Filoc 8, . . . . . . . ., p. 165
66
pentru că acest cuvânt are multew sensuri, în limbajul obişnuit, îmbrăcând şi semnificaţia
pasiunii, a patimii ascunse, sau a unor stări bolnăvicioase de dependenţă ori stăpânire, pentru că:
„o cauză frecventă a tulburărilor psihice este lipsa de iubire din partea celor din jur, şi mai ales
a părinţilor… sau… O alta cauză de natură spirituală a bolilor psihice – de care sunt
răspunzătoare rudele apropiate ale bolnavului (tatăl sau mama, sau amândoi parinţii), şi nu el,
dar ale cărei efecte îmbolnăvitoare le suportă -, este iubirea care nu-i iubire. Nu e vorba că mai
înainte de o lipsă de iubire, ci, dimpotrivă, de o „iubire” dominatoare, sufocantă, care nu ţine
seama de libertatea celuilalt, care vrea să-i faca bine cu sila”.214
IV.2.1. Relaţia duhovnic-ucenic, mijloc de depistare şi terapie a bolii

spirituale
Avva loan de Gaza da acest sfat: "întreabă pe Părintii duhovnicesti şi fă cum ti-or
spune. Nu urma judecatii tale, ca sa nu te primejduiesti prin nestiinta".215
Despre începuturi: „Vrajmasul caută si se sileste a pune pe fiecare sa se socoata mai

ravnitor decat altul, ca ar putea primi mai bine darurile lui Dumnezeu. Deci, diavolul se sileste
ca omul sa faca lucrurile bune cu mandrie, fara a-si recunoaste neputinta sa. De aceea trece cu
gandul si defaima pe ceilalti ca nu fac cele bune pe care le face el.
Pentru aceasta, de nu vei lua bine seama si nu vei trece indata la alta stare, de a te
ruina, smeri si defaima, cum am spus, te va face sa cazi in mandrie, ca fariseul, care se lauda cu
virtutile lui si osandea pacatele oamenilor.
Daca in acest fel iti va castiga vrajmasul voinţa, te va stapani complect si te va arunca
in tot felul de rautati. Atunci mare iti ve fi paguba si primejdia.”216
Pe de altă parte „formarea omului se află în dependenţă de influenţele înconjurătoare; ea este
săvârşită de către ele. Nici nu poate fi altfel: aşa suntem făcuţi”217. Aparent ele sunt inofensive,
aparent nevinovate, dar, oare nu-şi are, şi aici, parte de influenţă cel ce duşmăneşte neamul
omenesc şi-i vrea pieirea? Oare nu va încerca sub masca celor bune, sau nevinovate să ne
214
215
Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospățului, Ed. , cap. XLIV. . . , p.
216
217
Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol 2, . . . electr .. . . . . , p. 111 din 163
67
seducă? Căci „însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi
slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii…” (II Cor. 11, 14-15 ). Sf. Ioan Gură de Aur arată
că: „Păcatul nu este rezultatul firii noastre, nici nu este săvârşit prin constrângere. Păcatul este
o chestiune de liberă alegere. La fel stau lucrurile şi cu virtutea. Totul depinde de voirea omului
şi nu de firea sa. Tocmai de aceea este posibil ca cel mai păcătos om să ajungă, prin căinţă, pe
culmile frumuseţii duhovniceşti, după cum este posibil ca cel mai curat suflet, dacă nu are grijă
de el însuşi, să cadă în păcate murdare, ajungând astfel la urâţenie sufletească.”218 Căci
„păcatele de bună voie întunecă, înăbuşă, adorm conştiinţa. Orice păcat necurăţit prin pocăinţă
lasă o întipăriră vătămătoare în conştiinţă”.219
Apare deci necesitatea spovedaniei, pentru curăţirea de păcate şi totodată de a avea un
povăţuitor, îndrumător şi totodată cel în care te oglindeşti, iar el îţi dezvăluie, scoate la iveală, la
cunoştinţă, defectele, slăbiciuni şi patimile, şi de ate feri ori întări în ispitele viitoare. Căci:
„poveţele unui părinte purtător de duh îl conduc pe novice pe calea poruncilor evanghelice, şi
nimic nu-l desparte de rău şi de diavolul, izvorul răului, ca o constantă şi sinceră mărturisire a
păcatului. O asemenea spovedanie stabileşte între om şi demon o vrăjmăşie statornică şi
mântuitoare. Distrugând duplicitatea sau nehotărârea de a alege între iubirea lui Dumnezeu şi
iubirea păcatului, spovedania îi insuflă o forţă extraordinară pentru buna orientare, şi-l face să
progreseze rapid, lucru de care ne putem convinge din nou din viaţa Sfântului Dositei ( zi, luna,
manastirea).”220 Cap . 44 De aceea duhovnicul ne îndeamnă: „Crede-ma fiule, i-am spus, ca
dupa pacate sunt multe si felurite, tot asa de multe sunt si leacurile. Dar daca vrei sa te
vindeci, spune-mi cu adevarat pacatele tale si eu iti voi da un canon potrivit lor. Căci
intr-un fel se vindeca desfranatul, altfel ucigasul, altfel fermecatorul si altul este ajutorul
dat lacomului”.221 Şi mulţi „s-au înşelat deci cei ce s-au încrezut în ei înşişi şi au socotit că
n-au nevoie de nici un povăţuitor”.222 „Fiindcă mintea omului nu poate să urce vreodată la cer
fără vreun povăţuitor ; iar neurcîndu-se şi nevăzînd, nu poate spune ceea ce n-a văzut.”223
Toate cele care le percepem, „gânduri şi simţăminte trebuie mărturisite părintelui
nostru duhovnicesc aşa de des cum apar, chiar dacă el este un om obişnuit şi fără faimă de
sfinţenie. Credinţa ta în Sfânta Taină a Spovedaniei te va scăpa; harul lui Dumnezeu, prezent în
218
Ioan Gura de Aur - Problemele vietii, p. 369 din 383
219
220
Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile Ospățului, Ed. , cap. XLIV. . . , p.
221
[ Limonariu, p. 83]
222
Sf Ioan Scărarul, Scara, Filoc IX, . . . . . . , p. 48
223
Petru Damaschin, Învăţaturi Duhovniceşti, Filoc IV. . . . . . . . , p. 62-63
68
taină, te va vindeca.”224 Căci „principalele stavile in calea inaintarii duhovnicesti sunt patimile,
care, asa cum am aratat, sunt de fapt boli ale sufletului. De aceea, pentru ca-l ajuta sa scape de
ele, rolul duhovnicului este in chip fundamental terapeutic. Lucrarea duhovnicului este socotita
de Sfintii Parinti drept lucrare de lecuire a sufletelor, intru totul asemanatoare cu cea de
tamaduire a trupurilor, si adeseori in scrierile ascetice duhovnicul este numit "doctor
duhovnicesc", fie, direct, "doctor", sau contextul ni-l arata in chip limpede ca atare”.225 Pentru
sfinţii primelor veacuri de vieţuire monastică acesta era unul din aspecte importante ale vieţii
duhovniceşti. „Sfantul Atanasie al Alexandriei spune despre Sfantul Antonie cel Mare ca era
"daruit de Dumnezeu in intregime Egiptului ca un doftor". Avva Ammona spune ca indeobste
Parintii pustiei "de Dumnezeu au fost trimisi in mijlocul oamenilor, intariti fiind in virtute, ca
sa-i vindece de bolile lor", caci "erau doctori ai sufletelor si putere aveau sa le tamaduiasca de
boli". Sfantul Antonie cel Mare spune si el la fel: "Parintii din vechime au fugit in pustie ca sa se
tamaduiasca, si s-au tamaduit; si facandu-se doctori iscusiti, s-au aplecat cu dragoste spre cei
care erau bolnavi, si i-au vindecat". Sfantul loan Gura de Aur arata ca monahul incercat
"ajunge sa-l vindece cu totul" pe cel care vine la el ca sa-i ceara ajutorul. Sfantul loan Scararul
spune ca "cei bolnavi vor afla leacul tamaduitor prin purtarea de grija a lui Dumnezeu si prin
iscusinta doftorilor duhovnicesti" si vorbeste de "cei tamaduiti de patimile sufletesti prin
ingrijirea doctorilor". Tot el indeamna: "Dezgoleste-ti rana in fata doftorului", caci "rari sunt
cei ce se tamaduiesc fara doftor". Sfantul loan de Gaza ii spune unuia care-i cerea sfatul: "Pri-
meste-i (pe sfinti)... ca cel ce, fiind bolnav, are nevoie de doctor. Si foloses-te-te de ei, pana te va
duce Dumnezeu la cele desavarsite". Sfantul Grigorie de Nazianz vorbeste despre preotii care au
luat jugul duhovniciei ca despre niste doctori "carora" s-a incredintat indeplinirea slujirii de a
tamadui", adaugand ca "noi, preotii, impreuna lucram si impreuna slujim aceasta medicina
(duhovniceasca)"”.226
„legatura dintre parintele duhovnicesc si fiul sau duhovnicesc este o legatura de iubire
reciproca. Aceasta inseamna ca menirea duhovnicului nu este, ca cea a maestrului, numai de a
instrui. Parintele duhovnicesc, asa cum de altfel arata si numele, are rostul de a-l naste intru
duh pe ucenic, de a-l face sa se nasca "de sus", de a-l ajuta sa creasca pana la masura
barbatului desavarsit in Hristos, asa cum le spune Apostolul fiilor sai duhovnicesti: "O, copiii
224
Sf. Igantie B….., Fărâmit Oapăţului, . . . . . . . . .., p. 58 din 118
225
Jean Claude Larche, http://www.crestinortodox.ro/morala/rolul-terapeutic-parintelui-duhovnicesc-70879.html
226
Jean-Claude Larchet, Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc, http://www.crestinortodox.ro/morala/rolul-
terapeutic-parintelui-duhovnicesc-70879.html,
69
mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi !" (Gal. 4, 19).
Rostul lui, deci, nu este unul speculativ, ci active”.227
Aspectele relaţiei duhovnic ucenic erau importante pentru creşterea duhvnicească a
celui ce se supunea pentru că uneori putea să lase loc poftelor, şi astfel să crească ascuns unele
patimi: „Se înşeală pe ei înşişi acei ascultători care simţind pe povăţuitor că se înconvoaie şi se
apleacă uşor spre dorinţele lor, îi cer ascultări după voia lor.”228
„Nevoia unui parinte duhovnicesc este cu atat mai mare cu cat omul se afla in primejdia
de a umbla dupa voia sa, care, in starea pacatoasa in care se afla el, nu face decat sa se
impotriveasca voii lui Dumnezeu. "Daca omul nu infatiseaza toate ale sale - spune Avva Dorotei
- mai ales daca vine de la o obisnuinta si de la o vietuire rea, diavolul gaseste in el o voie si o
pornire spre indreptatire, si prin ea il va rapune (...) Caci atunci cand tinem la voia noastra (...),
atunci noi insine uneltim impotriva noastra cu viclenie, convin-gandu-ne ca un lucru e bun si nu
ne dam seama ca ne pierdem. Caci cum putem cunoaste voia lui Dumnezeu, sau sa o cautam pe
ea, cand ne incredem in noi insine si tinem la voia noastra?". Dandu-se in grija unui duhovnic,
omul poate sa-si biruiasca voia sa, care, dupa spusa Avvei Pimen, este «zid de arama intre el si
Dumnezeu si piatra care bate impotriva»”.229
„Gândurile şi simţămintele păcătoase se ivesc în firea noastră căzută; dar dacă ele ne
hărţuiesc mereu şi cu insistenţă, este semn că ele ne sunt sugerate de către vrăjmaşul, de către
îngerul căzut, acesta determinând firea noastră căzută să le înmulţească. Aceste gânduri şi
simţăminte trebuie mărturisite părintelui nostru duhovnicesc aşa de des cum apar, chiar dacă el
este un om obişnuit şi fără faimă de sfinţenie. Credinţa ta în Sfânta Taină a Spovedaniei te va
scăpa; harul lui Dumnezeu, prezent în taină, te va vindeca”.230
„Iar după intrarea în stadionul evlaviei şi al supunerii, să nu mai judecăm pe
povăţuitorul cel bun al luptei noastre în nici o privinţă, chiar dacă am vedea în el ca într-un om
unele uşoare greşeli. Căci de nu, judecîndu-l, la nimic nu ne va folosi supunerea”.231 Acest lucru
se întâmplă pentru că ne îngrijim de păcate străine după cum spune la limonariu: „Pentru că nu
ne cunoaştem pe noi (nu ne vedem păcatele noastre). Cel care se cunoaste pe sine nu se uita la
viata si faptele fratilor”.232 „Purtarea cu răbdare a crucii proprii este adevărata vedere şi
227
228
229
230
231
232
[ Limonariu , p. 139]
70
recunoaştere a păcatului propriu, în această recunoaştere nu este nici o amăgire de sine;

Purtarea răbdătoare a crucii proprii este adevărata pocăinţă”.233
Iar dacă pe lângă greutăţile şi necazurile vieţii şi se pare grea ascultarea de duhovnic,
sau ni se pare că ne smereşte prea mult, avem îndemnul sfinţilor: .„Nu fugi de mîinile celui ce te-
a adus la Domnul. Că nu te vei ruşina în toată viaţa ta de altcineva ca de acela”.234
Multora după câţiva ani de schimbarea a vieţii şi după ceva rugăciune şi cărţi citite , li se pare că
acum au gândul mereu la Dumnezeu şi-şi cred lor că au crescut însemnat duhovniceşte. Lor le
răspund sfinţii Ignatie şi . . . . . . . . . .: Preacuviosul a răspuns: „Nu e lucru mare
acesta, că gândul tău este la Dumnezeu; mare lucru este a te vedea pe tine mai jos decât toată
zidirea"22. 235
De aceea, spune Avva Zenon, „omul nu se poate "increde in sine" si "nu-si poate fi
singur de folos". Avva Dorotei invata, in acest sens: "Aflandu-te in starea celui supus, niciodata
sa nu crezi inimii tale. Caci vechile impatimiri te orbesc"; "nicicand sa nu ne incredem in inima
noastra, caci ceea ce este stramb, chiar si pe cele drepte le stramba din pricina impatimirii”.236
Iar cel ce se încrede în el şi din ispită diavolului sau împlinirea unei patimi (nu mai suportă
certarea, sau i se pare că ascultarare nu i se potriveşte), „întîi se lipseşte acela însuşi de plata ce
vine din certarea povăţuitorului; al doilea, că putând să folosească şi pe ceilalţi din virtutea
altuia, nu o face aceasta ; al treilea şi cel mai greu lucru e că şi cei ce par purtători de osteneli,
făcîndu-se o vreme fără grijă şi nefiind mustraţi sau certaţi de întîistătătorul, ca unii ce ar fi,
chipurile, virtuoşi, se lipsesc de blîndeţea şi de răbdarea ce se cuvine să o aibă”.237 „Câtă
vreme este bantuit de patimi, judecata omului este stramba. Mai ales daca este biruit de slava
desarta si de mandrie, el "repede vede pacatul altuia, dar este zabavnic in a-si cunoaste
propriile-i pacate", dupa cum arata Sfantul Vasile. Or, asa cum am vazut, sporirea
duhovniceasca atarna de recunoasterea propriilor pacate”238 Şi pentru asta trebuie să alegem….
Să deosebim ascultările ce ni se potrivesc şi să le alegem în chip cuvenit după însuşirile patimilor

din noi. Ţie, celui aplecat spre lăcomia pîntecelui, să-ţi fie povăţuitor un nevoitor neîndurat în
cele ale hranei şi nu mai degrabă un făcător de minuni şi gata spre primirea şi aşezarea la masă a
233
234
235
236
237
238
71
tuturor. Iar tu, cel cu grumazul ţapăn, să ai un povăţuitor aspru şi neîngăduitor şi nu unul blînd şi
de oameni iubitor239
„Cînd vederea şchioapătă în puterea de a deosebi (discernămînt), firea se goleşte de

lucrare. Lipsa vine astfel din neputinţa minţii, din zăpăceala voinţei, din alegerea nepotrivită a
scopului, din lipsa curăţirii, din faptul de a nu afla un dascăl şi povăţuitor; din acestea vine
oprirea harului.”240
„Am văzut, e drept foarte rar, în cîte o împrejurare povăţuitori pătimaşi stăpînind peste
cei nepătimaşi, care ruşinîndu-se pe încetul de cei conduşi, au pus capăt patimilor lor. Aceasta
cred că a lucrat-o în ei plata celor mîntuiţi. Şi aşa stăpînirea lor pătimaşă li s-a făcut pricină de
nepătimire”.241
„Dar nu numai prin cuvintele sale de invatatura ii ajuta duhovnicul pe fiii sai; ci,
neincetat ingrijindu-se de mantuirea lor, pururea se roaga pentru acestia, pentru ca harul
tamaduitor al lui Dumnezeu sa se reverse asupra lor si sa lucreze in ei”.242
„Fiindcă ceea ce se face după Dumnezeu şi nu după altceva, cum zice Scărarul, ni se
socoteşte ca bine prin har, chiar dacă n-ar fi deloc bine ceea ce se face. Dar dacă nu e aşa şi nu
are nici răbdare, nici smerenie multă, va pătimi cele ce le-au pătimit mulţi care s-au pierdut prin
nebunia lor, crezînd înţelegerilor proprii şi închipuindu-şi că umblă pe calea cea bună fără
povăţuitor, sau fără experienţa ce se dobîndeşte prin răbdare şi smerenie”.243
Cei ce vin în spital, să-şi facă de la început cunoscute suferinţele lor. Iar cei ce vin la ascultare, să arate
smerenia ce li se cuvine. Celor dintîi, uşurarea suferinţelor, iar celor de al doilea, adausul cunoştinţei de
sine li se va arăta, mai mult decît oricare altul, ca un semn neînşelător al însănătoşirii lor.244
„Într-adevar, primejdia de a se rataci sau de a cadea este cu atat mai mare cu cat omul
a sporit mai mult in viata duhovniceasca. Laturile si cursele vrajmasilor se inmultesc si sunt tot
mai viclene atunci cand omul se apropie de sfarsitul alergarii,”245
„Povăţuitorul mai trebue să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută niciuna din
uneltirile vrăjmaşilor şi să poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor
239
240
Sfântul Isaac Sirul, Scrieri, Filocal X, . . . . . . , p. 350
241
Sf Ioan Scărarul, Scara, Filoc IX, . . . . . . , p. 441-442
242
243
Petru Damaschin, Învăţaturi Duhovniceşti, Filoc IV. . . . . . . . , p. 180
244
245
72
încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face
biruinţa neostenicioasă şi-i va scoate încununaţi din luptă”.246
Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi
înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei.247
Această relaţie de dependenţă devine virtute morală prin strădania de unire cu Hristos, în tendinţa de a ajunge la
asemănarea cu El (deci are orizont infinit) şi se numeşte smerenie creştină. Caracteristica esenţială care defineşte smerenia
creştină, ca virtute este conştiinţa insuficienţei proprii ca dispoziţie şi tensiune sufletească de căutare şi găsire nelimitată a noilor şi
variatelor dimensiuni ale binelui, spre a fi înfăptuit în viaţa personală şi în relaţiile cu semenii.248
Ceea ce este comun ca terapie tuturor acestor stări prezentate mai sus dar mai ales a patimilor şi universal ca aplicare sunt:
spovedania, rugăciunea şi smerenia. Dar se cuvine a face mai întâi o prezentare a acestora şi a altora, înaintea prezentării metodelor terapeutice
specifice, şi a virtuţilor contrare.
Domnul luminează ochii orbi ai celor ascultători prin virtuţile povăţuitorului, iar prin lipsa lor, îi
întunecă. Dar urîtorul de bine (diavolul) face dimpotrivă.249
Se înşeală pe ei înşişi acei ascultători care simţind pe povăţuitor că se înconvoaie şi se apleacă

uşor spre dorinţele lor, îi cer ascultări după voia lor.250
246. Uşurarea de osteneli nu înseamnă ocolirea ostenelilor înainte
de curăţirea de patimi prin lupta cu ele, ci izbăvirea adevărată de ele.
Dar şi atunci uşurarea de osteneli o dă numai ajutorul lui Dumnezeu în
lupta cu ispitele care se pot ivi. Aceştia se pot linişti pe drept cuvînt.
Căci nu încep lucrarea liniştii fără socoteală, fără pregătire.
247. P.G.: «Bine este să rabzi pe lîngă un învăţător aspru pînă la
sfîrşit şi să nu cauţi pe vreunul gata la pogorăminte şi la slăbirea frîului».
P.G. şi ed. 1970 : «E lucru primejdios şi pierzător ucenicilor să-şi aleagă
251
un povăţuitor după voia lor. Căci aceştia conduc în prăpăstii şi în locuri
246
Nil Ascetul, Scrieri, Filocal I, . . . . . . , p. 179-180
247
248
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri (Partea treia), vol. XXIII, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 174.
249
250
251
73
Vom dovedi spusele noastre prin Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi; vom vorbi'despre faptul că
drumul către Hristos începe şi se termină sub călăuzirea fricii de Dumnezeu; în cele din urmă, vom arăta
că dragostea de Dumnezeu este acea fericită odihnă în Dumnezeu întru care intră cei ce au
terminat de străbătut calea ce nevăzută către Dumnezeu.252
Povăţuitorul nu trebuie să le ceară tuturor celor ce vin la el să meargă pe calea îngustă şi plină de
necazuri. Nici nu e fiecăruia jugul blînd şi sarcina uşoară. Ci trebuie mai degrabă să se aplice leacurile
potrivite.253
IV.2.2. Virtutea ascultării ca psihoterapeutică a voinţei

„Nu caut voia Mea, ci voia Tatălui, Celui Ce M-a trimis” (In. V, 30).
„Un mirean iubitor de Hristos, foarte înfrînat şi cu grijă la sufletul lui, a trimis să se
întrebe acelaşi Bătrîn: E de folos oare cuiva să facă ceea ce i se pare lui că e bine, sau trebuie
să întrebe pe Părinţi ? Şi a primit răspuns: De socoteşte cineva de la sine că un lucru e bun şi nu
prin întrebarea Părinţilor, e în afara legii şi n-a lucrat potrivit legii. Iar de face ceva prin
întrebare, împlineşte legea şi proorocii. Căci a întreba e semnul smereniei. Şi unul ca acesta e
următor lui Hristos, care sa smerit pînă a se face rob.”254 Căci de fapt: „Cel ce se osteneşte fără
sfat, e sărac în toate.”255 De aceea „…Cel ce doreşte să vieţuiască fără greşeală trebuie să
petreacă în supunerea faţă de un părinte încercat şi nesupus înşelării … şi să socotească
porunca şi sfatul lui ca pe cuvintele şi sfatul lui Dzeu …”,256 ibid., p. 40.
„Ascultarea de parintele duhovnicesc nu este totuna cu supunerea oarba fata de o autoritate
silnica. Ea se intemeiaza pe credinta, incredere desavarsita si mai ales pe iubire. Respectul
deplin fata de libertatea fiilor sai duhovnicesti este, de altfel, o insusire a adevaratilor Parinti,
care indeamna, si nu silesc, care sfatuiesc, si nu poruncesc, urmand intru totul cuvantul
Sfantului Apostol Petru: "Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetand-o, nu cu
252
Sf. Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si impovarati. (Experiente ascetice vol. III), Ed.. .
. . . . .. , p. 31 din 115
253
254
Sf. Varsanufie şi Ioan, Filocalia 11, . . . . . . . . ., p. 742
255
Sf. MARCU ASCETUL, Filoc 1, . . . . . . . . . . , p. 277
256
Sf. Ioan Scărarul, Filoc IX, . . . . . . . . . ., p. 40
74
silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu (...) Nu ca si cum ati fi stapani..., ci pilde facandu-va
turmei" (l Pt. 5, 2). Atunci cand fiii lor sporesc duhovniceste si inainteaza spre starea barbatului
desavarsit in Hristos, Parintii incetul cu incetul ii lasa slobozi pe cale, urmand pilda Sfantului
loan Botezatorul, cel care a rostit cu desavarsita smerenie: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa
ma micsorez" (In 3, 30).”257
Trecând în revistă unele din definiţiile din Pateric despre ascultare întâlnim istoriarele:
"zis-a avva Mios, cel al lui Veleu: ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe
Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul."258 (Mios, 1);
"au venit odată patru pustnici la marele Pamvo, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună
a celuilalt nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de-al doilea era neagonisitor şi cel de-al
treilea a câştigat multă dragoste. Se spunea încă şi despre cel de-al patrulea că 22 de ani avea
de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă, că fapta cea
bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câştigat-o, cu voia
sa a agonisit-o; iar acesta tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbaţi sunt
mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi aşa."259 (Pamvo, 4)
Asemenea şi la Avva Ruf:"zis-a avva Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părintele
duhovnicesc, mai multă plată are decât cel ce petrece singur în pustie. Şi spunea acesta, că a
povestit unul din părinţi, zicând: am văzut patru cete în cer. În cea dintâi era omul care este
bolnav şi mulţumeşte lui Dumnezeu. În a doua ceată era cel ce umblă după iubirea de străini şi
în aceasta stă şi slujeşte. În a treia ceată era cel ce umblă după pustie şi nu vede om, şi în a
patra ceată era cel ce şade în ascultare de părinte şi i se supune lui pentru Domnul. Şi purta cel
pentru ascultare lanţ de aur şi pavăză şi mai multă slavă avea decât ceilalţi. Iar eu am zis celui
ce mă povăţuia: cum acest mai mic are slavă mai multă decât ceilalţi? Iar el răspunzând mi-a
zis: fiindcă cel ce umblă după iubirea de străini, cu voia sa face, şi cel ce este în pustie cu voia
sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lăsându-le atârnă de Dumnezeu şi de
părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat decât ceilalţi. Deci fiilor pentru aceasta
este bună ascultarea, care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a
isprăvii acesteia! O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea
tuturor faptelor bune! O, ascultare aflătoarea Împărăţiei! O, ascultare, care deschizi cerurile şi
sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte
257
Rolul terapeutic al părintelui duhovnicesc, http://www.crestinortodox.ro/morala/rolul-terapeutic-parintelui-
duhovnicesc-70879.html din - pt LICENTA.doc
258
259
75
şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!"260
(Ruf, 2)
Aceasta reflectă o mare smerenie dar şi mare dragoste. „Adevarata smerenie este o taina
Dumnezeiasca: ea este de neatins pentru faptele omenesti. Fiind cea mai inalta intelepciune, ea
pare nebunie pentru intelegerea trupeasca. Domnul Iisus descopera Dumnezeiasca taina a sme-
reniei adevaratului Sau ucenic, care sade pururea la picioarele Sale si ia aminte la cuvintele cele
de viata facatoare. Si descoperita fiind, ea ramane ascunsa: ea este de netalcuit pentru cuvantul si
limba omeneasca.”261
Aceste cazuri, care cer o ingrijire cu totul speciala, nu trebuie sa ne faca sa uitam ca, in general,
tratamentul duhovnicesc cere, asa cum am aratat deja, conlucrarea activa si permanenta a celui
bolnav. Aceasta presupune ca el sa aiba fata de parintele sau duhovnicesc atitudinea cuvenita
celui care vrea cu adevarat sa se vindece. Dupa ce, cautandu-l cu multa grija, a aflat duhovnic
iscusit, el trebuie sa-i ramana cu totul credincios. "Bolnavii care, dupa ingrijirea din partea unui
doctor si dupa folosul avut de la el, il parasesc pe acesta, alegand pe altul inainte de a fi
desavarsit tamaduiti, sunt vrednici de toata osanda", scrie Sfantul loan Scararul. Fara aceasta
credinciosie, lucrarea de tamaduire nu da roade, caci pentru a dobandi sanatatea duhovniceasca e
nevoie de o ingrijire neincetata si indelungata, si orice intrerupere este daunatoare.
Acestea fiind spuse, prima indatorire a fiului duhovnicesc este ascultarea fata de parintele sau, la
care ne cheama Apostolul Pavel spunand: "Ascultati pe mai-marii vostri si va supuneti lor" (Evr.
13, 17). Ascultarea este adesea prezentata de Sfintii Parinti ca o cale neratacita prin care se
ajunge deindata la vindecare sufleteasca si mantuire, ducand in chip neinselat pe treptele cele
mai inalte ale vietuirii duhovnicesti, ea fiind calea pe care Domirul insusi ne-a aratat-o facandu-
Se ascultator lui Dumnezeu si Tatal paiia la moaf-te, si inca moarte de cruce (cf. Filip. 2, 8).
Sfantul loan Scararul vdrbeSte despre "doctoria ascultarii". Ascultarea fata de parintele
duhovnicesc il ajuta indeosebi pe om sa-si taie voia, care, fiind pricinuitoarea mandriei, este una
dintre cauzele bolilor sale. De aici, omul ajunge sa castige smerenia care, dupa cum vom vedea,
este una dintre virtutile fundamentale, usa a harului dumnezeiesc. Datorita ei, de asemenea el
poate ajunge iute la negrija duhovniceasca, care este lipsa desavarsita de grija fata de cele ale
lumii, instrainare de ea si alipire de Dumnezeu, si pace a inimii, care este rod al linistirii
(hesychia) ajunse pe cea mai inalta treapta. Se cuvine sa aratam ca ascultarea trebuie sa fie
desavarsita; din ea lipseste cu totul orice impotrivire in cuvant si orice forma de judecare a
duhovnicului. Ea presupune o predare deplina inaintea lui in toate. Aceasta inseamna ca omul
trebuie sa se supuna judecatii si voii duhovnicului in lucrurile cele mai mici si care i se par cu
totul neinsemnate, dar din care i se tese existenta si care, toate, au insemnatatea lor in ceea ce
priveste relatia lui cu Dumnezeu si inaintarea sa duhovniceasca.262
260
261
Sf. Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Ed.. . . . . . .. , p. 30 din 46
262
Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc, http://www.crestinortodox.ro/morala/rolul-terapeutic-parintelui-
duhovnicesc-70879.html
76
Cu atat mai mult va trebui omul sa-si marturiseasca duhovnicului fiecare dintre cugetele sale, sa
nu-i ascunda nimic din viata sa launtrica, ci pe toata s-o incredinteze voii aceluia, caci, asa cum
vom vedea in continuare, in lucrarea de tamaduire a sufletelor si de indrumare duhovniceasca,
marturisirea tuturor gandurilor inaintea duhovnicului are o importanta fundamentala. Este de
ajuns sa citam aici aceste cuvinte ale Sfantului loan Scararul: "Nu poate doctorul vindeca pe cel
ce sufera, nerugat mai intai de el si neajutat prin aratarea ranei lui cu deplina incredere".
Pe cei neînfrînaţi poate că-i va tămădui oamenii ; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mîndri,
Dumnezeu.263
"Ascultarea" duhovniceasca si ascultarea terapeutica
O ascultare duhovniceasca autentica "nu este impusa, ci liber consimtita; duhovnicul ne ia vointa
in vointa sa numai daca i-o oferim in toata libertatea vointei noastre; el nu ne distruge vointa, ci o
primeste de la noi ca pe un dar; o supunere din constrangere si fara voia noastra libera nu are,
evident, nici o valoare morala. Lucrarea parintelui duhovnicesc nu consta in distrugerea libertatii
unui om, ci in a-l ajuta sa vada adevarul prin sine insusi: nu suprimarea personalitatii, ci ajutor
pentru descoperirea de sine, pentru cresterea pana la deplina maturitate si devenire a ceea ce este
fiecare cu adevarat. Daca in anumite situatii, parintele duhovnicesc cere ascultare neconditionata
si in aparenta oarba, acesta nu e scop in sine si nu pentru a face din cineva un sclav. Scopul unui
asemenea "tratament de soc" este eliberarea ucenicului de "ego-ul" lui neautentic si iluzoriu, ca
sa ajunga la adevarata libertate.
Astazi, importanta ascultarii in relatia de ajutor este subliniata de toate scolile psihologice si
pastorale. Ea constituie "piatra unghiulara pe care se bazeaza toate raspunsurile generatoare
de ajutor psihologic. Cand cineva se simte ascultat, de fapt se simte valoros in ochii
interlocutorului", inteles si acceptat, fara sa se mai vada nevoit a depune un efort de "cosme-
tizare" a imaginii personale.
Se stie ca nu de putine ori "ascultarea celuilalt o facem prin propriile proiectii, ambitii, dorinte,
angoase, neauzind decat ceea ce vrem sa auzim, ceea ce ne satisface, ne convine, ne linisteste
sau ne alina pe moment suferintele". Ori, pentru a auzi, e necesar a face liniste atat in interior,
cat si in exterior.264
263
264
77
Atitudinea de ascultare din partea parintelui spiritual ajuta, mai intai de toate, pe credincios sa ia
tot mai clara constiinta de sine ca si credincios, capabil de a asculta cuvantul lui Dumnezeu. In
afara de aceasta il ajuta sa descopere alteritatea radicala a lui Dumnezeu fata de noi, care se
exprima prin tacere si un mai redus raspuns la cerintele pur umane, in asa fel incat creaturii sa-i
fie indus a se detasa de sine, a se in-treba si a se confrunta cu valori spirituale.
Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul, iar cea mai
mică neascultare îl va alunga. Duhovnicul este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune
duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe „chipul lui Dumnezeu".
Toate patimile, puţin câte puţin, se vindecă prin ascultare. Nu mântuieşte nici preoţia, nici
postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce
toate harismele. Prin ascultare Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuieşte rugăciunea, ci
ascultarea de duhovnic ne mântuieşte.
Un demonizat a intrat în ascultare la doi bătrâni şi prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a
povestit el însuşi cum vedea demonul înaintea lui şi când zicea o dată rugăciunea lui Iisus,
demonul se tulbura. Când zicea rugăciunea a doua oară, demonul începea să tremure. A treia
oară când zicea rugăciunea, demonul dispărea.265
Smerenia mincinoasa orbeste omul in asa hal, ca il sileste nu numai sa creada ca e smerit
si sa dea de inteles celorlalti ca este astfel, ci sa o spuna deschis, propavaduind-o cu mare glas.
("Urmarea lui Hristos", cartea III, cap.2).266
Smerenia cea din har este nevazuta, asa cum nevazut este si Daruitorul ei - Dumnezeu. Ea
este acoperita de tacere, simplitate, nefatarnicie, lipsa de sfortare, libertate.
Smerenia cea mincinoasa iubeste scenele: prin aceasta ea amageste si se amageste.
Smerenia lui Hristos este imbracata in haina si camasa (Ioan 19, 24), in vesmantul cel mai
nemestesugit: 267
Voiesti sa dobandesti smerenia ? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va
salasui in inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfanta, adica placuta Domnului nostru Iisus
Hristos.
Inceputul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea in ea mai presus decat
toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfarsitul si desavarsirea ei este dragostea lui
Hristos.268
Canonul are mai mult un caracter terapeutic decât punitiv, deşi nu lipseşte nici aspectul de
certare din el. Când ascultă spovedania penitentului, duhovnicul este părinte iubitor şi prieten
265
Preot Ioan, Despre ascultarea de preotul duhovnic,
/img/avraam.jpeg=>//img/avraam.jpeg/img/Father_Makarios.jpg=>//img/Father_Makarios.jpg/img/3347953444_c8
421965b8_o.jpg=>//img/3347953444_c8421965b8_o.jpg/img/duhovnik.jpg=>//img/duhovnik.jpg
266
267
268
78
înţelegător, iar atunci când îi dă canonul este medic iscusit şi judecător. Paul Evdokimov
consideră canonul drept un exerciţiu pentru căinţă şi totodată un medicament: "El este o
doctorie, iar părintele duhovnicesc caută raportul organic între cel bolnav şi mijlocul de
vindecare. Scopul canonului este să-l pună pe penitent în nişte condiţii noi, în care nu mai este
ispitit de păcat”.269
IV.2.3. Discernământul duhovnicesc
„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor,

împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi
împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.” (Ef. 6, 12-13)
„dupa cum pacatele sunt multe si felurite, tot asa de multe sunt si leacurile. Dar
daca vrei sa te vindeci , spune-mi cu adevarat pacatele tale si eu iti voi da un canon
potrivit lor. Caci intr-un fel se vindeca desfranatul, altfel ucigasul, altfel fermecatorul si
altul este ajutorul dat lacomului.”270 Dar trebuie să înţelegem şi diferenţa între păcat şi patimă,
căci un păcat chiar dacă poartă numele unei patimi poate fi instrumentat de o altă patimă pe care
să o întreţină. „Iubitorul de plăceri iubeşte argintul, ca să-şi procure dezmierdări printr-însul;
iubitorul de slavă deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul, ca să-l ascundă şi
să-l păstreze temându-se de foamete, de bătrâneţe, de boală, sau de ajungerea între străini.
Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi
Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi.”271 Aşadar patimile
pervertesc totul şi se ascund sub diverse înfăţişări, arătându-se a fi altceva , ca apoi căutând a
trata ceea ce pare să te osteneşti de fapt în zadar. Şi pentru a înţelege acestă pervertire şi
falsificare ce o aduce patimă pun înainte mărturia Sf. Ioan Scărarul: „Uneori cîntarea (de psalmi)
269
Paul Evdokimov, Ortodoxia, EIBMBOR, Bucureşti 1996, p. 316.
270
[ Limonariu , p. 83]
271
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filoc. II , . . .. . . . . . . , p. 117
79
cu măsură risipeşte iuţimea în chipul cel mai bun. Alteori, cînd e fără măsură şi la timp
necuvenit, se însoţeşte cu iubirea de plăcere. Să ne folosim deci de cîntare, rînduind bine
timpurile”,272 şi că „ţinerea de minte a răului e o tîlcuitoare a Scripturii, găsind în cuvintele
Duhului înţelesuri străine, după pofta ei”.273
„Precum, aşadar, sînt sănătatea şi boala faţă de trup, aşa sînt virtutea şi păcatul
faţă de suflet, şi ştiinţa şi necunoştinţa faţă de minte. Şi pe cît se îngrijeşte cineva mai mult de
evlavie sau de făptuire, pe atît se luminează mintea mai mult întru cunoştinţă „103. Căci
întotdeauna „sufletul pătimaşului e fabrică de gânduri rele; şi din vistieria lui scoate cele rele.
Iar vistieria cea bună este deprinderea virtuţilor; şi mintea bună scoate din aceasta cele
bune”.274 Avem nevoie de aceste virtuţi, avem nevoie de priveghere şi de o minte curată, pentru
că numai ea poate sesiza mişcările diavolilor, a le pricepe strategiile şi amăgelile. „Demonii sunt
vicleni: ei sunt în stare să ia felurite înfăţişări şi chipuri. Deseori se înfăţişează cântând psalmi,
rămânând nevăzuţi, şi amintesc cuvintele Scripturii. Foarte adeseori, atunci când noi citim ei
repetă îndată cele citite, asemenea unui ecou. Când dormim, ei ne scoală la rugăciune, ca să nu
ne lase deloc să ne odihnim prin somn. Uneori, luând chip de monahi, la arătare cât se poate de
cucernici, intră în vorbă ca să amăgească prin nălucirea veşmântului şi chipului şi să-i atragă
unde vor pe amăgiţi Ei fac asta nu cu scop de evlavie ori virtute, ci cu scopul de a-i aduce pe cei
mai simpli la deznădejde. Ei înfăţişează viaţa nevoitoare ca pe o viaţă lipsită de folos, insuflă
dezgust faţă de petrecerea monahală ca şi cum aceasta ar fi de o greutate nesuferită; ei lucrează
cu scopul de a pune toate piedicile cu putinţă acestei vieţuiri.” 275 Şi această amăgire şi influenţă
. . . . . pentru că: „Orice lucrare care are ca scop mântuirea sufletelor este supusă de la început
atacurilor”.276
După boala patimii care stăpîneşte în noi şi după putreziciunea păcatului aflătoare în noi,
sînt şi încercările care vin asupra noastră. Iar paharul amă răciunii judecăţilor lui Dumnezeu
ni se dă mai aspru sau mai milos”.277 Rolul părintelui duhovnicesc este de a discerne aceste
lucruri, a intui adâncimea păcatului , gradul său de infetstare în noi şi modalităţile de îndreptare
potrivite. De asemenea trebuie să discearnă între lucrările drăceşti , cele ale firii sau din rânduiala
lui Dumnezeu. „Dacă frica nu se va depărta de la suflet, acesta este semn al venirii vrăjmaşilor.
272
273
274
Talasie Libianul, Filoc. IV , . . .. . . . . . . , p. 24
275
Sf. Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni, . . . . . . . . , p. 41-42 din 66
276
Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele Vieţii, . . . .. . . . .. . , p. 21
277
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, Filoc 6, .. . . . .. .. . ., p. 265
80
Dracii nu înlătură nicidecum frica, precum au înlăturat-o marele arhanghel Gavriil când s-a
arătat Măriei si Zahariei, si îngerul când s-a arătat femeilor la mormânt. Dimpotrivă, dracii,
văzând că omul s-a speriat de ei, sporesc nălucirea, pentru a-1 lovi cu groază mare si a-1
batjocori, făcându-1 să se închine lor”.278
Mişcarea şi lucrarea demonilor era importantă de ştiut pentru ca, la fel ca la un război,
trebuie ştiut cu ce să stai impotrivă: „A zis un batran : daca curvia se lupta cu trupul tau, vezi din
care pricina s-a pornit razboiul asupra ta si o indrepteaza. Sau din desfatare, sau din somn mult,
sau din mandrie, sau de te socotesti pe tine mai bun decat pe altul, sau ai osandit pe cineva cand
gresea, fiindca afara de acestea nu se lupta omul spre curvie”,279 sau care va fi următoarea lui
mişcare: „Raspuns-a batranul : un gand ca acesta ni se intampla noua din clevetire, defaimare si
osandire, dar mai vartos din mandrie si dintru a-si face cineva voile sale si a se lenevi in
rugaciunea sa, si din manie si iutime care sunt semne ale mandriei, caci aceasta ne arunca pe
noi in patimile ce s-au zis si de acolo se naste gandul hulii si de va zabovi in suflet il da dracul
hulii la cel al curviei si de multe ori il aduce pana la iesirea din minti, iar de nu se va destepta
omul, piere”.280
De asemenea trebuie ştiut că : „dracii, arătându-se îndeobşte în chip de îngeri, se
străduieşte a-1 amăgi pe om prin laudă, să facă plăcere curiozităţii şi slavei lui deşarte. Gândul
că vederea trupească a duhurilor e vreun lucru mare este un gând greşit. La vederea
duhovnicească a duhurilor ajung numai creştinii adevăraţi, iar la cea trupească sunt în stare cel
mai mult oamenii cu viaţă cât se poate de stricată”.281 Acest lucru se întâmplă pentru motive ce
ţin de o aplica re greşită a rânduielilor duhovniceşti, mai bine zis de o desconsiderare a lor. „Este
primejdioasă despătimirea mai înainte de vreme ! Este primejdioasă primirea mai înainte de
vreme a desfătării harului dumnezeiesc. Darurile suprafireşti pot să îl piardă pe nevoitorul care
n-a cunoscut neputinţa sa prin căderi, nu are experienţă de viaţă, nu este încercat în lupta cu
gândurile păcătoase, n-a făcut cunoştinţă amănunţită cu viclenia şi răutatea demonilor, cu
nestatornicia firii omeneşti”. 282 Şi trebuie cunoscut că : „cunoaşterea de Dumnezeu, smerita
cugetare harică, rugăciunea curată sunt însuşirile deosebitoare ale înţelegerii duhovniceşti; ele
sunt părţi alcătuitoare ale ei. Dimpotrivă, necunoaşterea de Dumnezeu, necredinţa, orbirea
duhului, trufia, nădăjduirea în sine şi părerea de sine sunt însuşiri deosebitoare ale cugetării
278
279
Patericul Egiptean, . . . . . . . . , cap. 6, 42
280
281
282
81
trupeşti”.283 În această stare a firii căzute „rugându-se cineva poate sa simta emotie, bucurie si
sa creada ca este harul lui Dumnezeu, desi nu este. Asa cum, in alta situatie, poate sa simta
manie, tristete, si sa creada ca harul a plecat, desi nu este asa! Si intr-o situatie si in cealalta,
exista inlauntru stari psihice pe masura. Nu trebuie sa le confundam cu harul lui Dunmezeu.”284
Pe lângă toate aceste acte de discernământ pentru nevoile celui aflat în suferinţă, pentru a-l
adduce pe calea duhovnicească preotul trebuie să discearnă atunci când e nevoie dacă persoana
din faţa sa are mai mult nevoie de psihatru decât de duhovnic. Sunt situaţii când problemele de
ordin somatic alăturate unui dezechilibru chimic al organismului să producă stări confuse şi
uneori conflictuale în cel îngenunchiat înaintea epitrahilului. Dintre multele semnalmente „se
poate spune că două amănunte îl deosebesc pe omul posedat de psihoticul authentic. Primul este
că duhurile rele Îl cunosc pe Dumnezeu, se cutremură în fața puterii Crucii lui Hristos, a
rugăciunii, a agheasmei, a Sfintelor lui Hristos Taine. Al doilea este că tulburările psihice (mai
ales comportamentale) ale îndrăciților poartă amprenta constrângerii, pentru că sufletului
omenesc îi repugnă ceea ce îl obligă vicleanul sa facă”.285 La care se mai poate adăuga ca cei ce
suferă de pe urma influenţei sau a manifestărilor demonice nu prezintă problem în aşi prezenta
istoricul suferinţei chronologic, ascendend şi descendent, pe când la un bolnav cu problem e
psihiatrice aceasta poate fi o dificultate greu de depăşit, sau coordonat.
IV.2.4. Sentinţe psihoteraputice ale sf părinţi
Mijloace prin care diavolul luptă pe om:

1. „Ne războiesc prin cugete.
2. Ne războiesc prin patimile care există în noi, răvășindu-ne toate cele trei părți ale
sufletului.
3. Ne războiesc prin simțurile trupești, și îndeosebi prin văz.
4. Ne războiesc prin închipuire.
5. Ne războiesc, de asemenea, și prin mijlocirea semenilor noștri.
6. Demonii au putință de a ne vătăma și prin deochi, cum se spune in popor.
283
284
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Pocainta ta este psihica sau duhovniceasca?,
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/pocainta-este-psihica-duhovniceasca-96153.html
285
Dr. Dmitri Avdeev, Psihiatria Ortodoxă, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p.34
82
7. Un alt mijloc de războire este prin boli și, în general, prin suferințe trupești. Diavolul
provocându-ne boli, se străduiește să facă să ne pierdem răbdarea și să cărâm
împotriva lui Dumnezeu.
8. Un alt mijloc de războire este și înfricoșarea. Diavolul se străduiește să ne înfricoșeze
prin zgomote exterioare, trăsnete și voci, încât să ne descurajeze de la orice lucrare
duhovnicească.”286
Una din soluţiile importante în îndreptarea noastră este„să-I încredinţăm toate

problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem
indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi
chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie”.287
Ţinând cont de cele prezentate până aici dar şi de faptul că Sfinţii Părinţi şi scriitorii
bisericeşti nu au fost unanimi în alcătuirea unei aşa-zise liste cu patimile de căpetenie, ele variind
de la un timp la altul de la o zonă geografică la alta, şi în funcţie de cei cărora le era destinată,
mediu ascetic-sihăstresc, viaţă de obşte sau pentru mireni, mi-am luat libertatea de a trata cele
mai des întâlnite patimi în zilele noastre, cu specificaţia că am omis cu bună ştiinţă iubirea de
sine-izvorul multor fărădelegi şi instrumentul menţinerii altor patimi, iar celelalte cum ar fi slava
deşartă, trufia se împletesc destul de bine cu mândria încât uneori linia lor de separare este aşa de
fină încât se nasc foarte uşor confuzii în ceea ce le priveşte chiar şi printre călugări şi slujitorii
Domnului de la altar, ori scaunul spovedaniei.
IV.2.4.1. Sentinţe în terapeutica lăcomiei

"Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase () este o
amăgire a ochilor, care înghiţind puţine, doreşte să le înghită pe toate. () în inima lacomilor se mişcă visuri
de mâncări. () Fiul meu cel dintâi născut este slujitorul curviei, al doilea după el este cel al învârtoşării
inimii, al treilea e somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri, valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii
neştiute şi negrăite. Fiicele mele: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea
în cuvânt, grumazul ţeapăn, neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le
urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi
neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea cea mai cumplită dintre toate."288
286
***, Demonii și lucrările lor, Învățătura Bisericii și o culegere de povestiri despre duhurile rele, editura
Egumenița, București, 2007, pag.. 44-47
287
Ioan Gura de Aur - Problemele vietii, p. 356
288
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., pp. 212-221.
83
Tot sfinţii ne dau nu numai cauzele păcatelor şi a patimilor dar şi urmările lor:
„defăimările cele lumeşti pricinuiesc multe despărţiri, iar lăcomiile pîntecelui satisfăcute în
tovărăşii dau naştere la toate căderile şi călcările de lege”.289 Căci „imbuibarea pantecelui este
maica curviei, iar postul si infranarea este bogatia sufletului, deci aceasta sa ne silim sa o
castigm cu smerita intelepciune,”290 pentru că „…patima lăcomiei stomacului a lipsit multe
virtuţi de fii, pierzându-i prin gândul lucios şi lunecos al plăcerii, ca printr-o sabie. Căci prin
necumpătare stârpeşte seminţele cumpătării, prin lăcomie strică cumpăna egală a dreptăţii, prin
iubirea trupească de sine taie legătura naturală a iubirii de oameni, şi scurt vorbind patima
lăcomiei pântecelui omoară toţi copiii ce se nasc din virtute. Iar această patimă o desfiinţează,
precum am zis, numai harul Botezului şi împlinirea poruncilor prin ascultarea lui Dumnezeu”.291
„Alcolismul și narcomania sunt boli, - dar boli în cea mai nare parte duhovniceşti”292
după cum afirmă medicul pshiatru Dimitri Avdeev şi nu este departe de adevăr de vreme ce ele
țin de patima lăcomiei amestecată cu iubirea de sine pătimașă, sau sunt influenţe ale celui rău
spre distrugerea omului respectiv ori ca din el să facă o unealtă spre tulburarea apropiaţilor săi. 293
De asemenea întâlnim şi manifestări înşelătoare: "Gândul lăcomiei sugerează călugărului
căderea grabnică din starea de asceză. El îi înfăţişează stomac, ficat, splină şi hidropizie sau vreo boală
îndelungată, apoi lipsa celor de trebuinţă precum şi absenţa medicilor. Adesea îi împinge să-şi amintească
de unii fraţi care-au căzut odinioară pradă acestor suferinţe. Alteori îi îndeamnă pe bolnavii înşişi să
meargă la cei ce trăiesc în abstinenţă şi să le povestească toate nenorocirile lor ca şi cum acestea li s-ar fi
întâmplat din pricina ascezei."294
Şi primim şi măsurile mâncării şi ale postului. „Trei hotare are mîncarea : înfrînarea,
îndestularea şi săturarea. Înfrînarea stă în a se scula cineva flămînd de la masă ; îndestularea,
în a mînca atîta cît să nu rămînă flămînd, dar nici să nu se îngreuneze ; iar săturarea stă în a se
îngreuna puţin. Iar dacă mai mănîncă cineva după ce s-a săturat, a deschis poarta lăcomiei
pîntecelui, prin care intră curvia”.295
Lăcomia ne îndeamnă să mâncăm fără rânduială, să ne îmbuibăm peste măsură, să cautăm

mâncări scumpe, etc.
Ca terapeutică, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti recomandă:
289
290
Patericul Egiptean, . . . . . . . . , cap. 5, 7
291
292
Dr. Dimitri Avdeev, Când Sufletul este bolnav, ed. . . . . . . ., p. 129
293
294[63]
Evagrie Ponticul, op. cit., p. 46.
295
Sf. Grigorie Sinaitul, Filocal 7, . . . . . . . . . . ., p. 194
84
1. Alungarea gândului: „…a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se

amăgească nimeni cu săturarea pântecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului”.296
Precum şi „ia-ţi gândul dela orice lăcomie şi atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului”.297
2. Tăierea poftei: „Lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare”298 şi prin treptele postiri: „dacă
nu ne aflăm sub un război foarte greu, sau nu ne ameninţă primejdia unor căderi, să tăiem întîi
mîncările care îngraşă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”.299 vei
vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele,
întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este
menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care
distrug trupul.300
3. Răbdare în ispită: : „un bătrân oarecare, pustnic, se înfrâna să nu bea apă 40 de zile, şi când
era căldura mai mare, îşi spăla paharul cel de băut apă şi umplându-l de apă îl punea înaintea
sa. Odată l-au întrebat fraţii, zicând: de ce faci asta părinte, că de apă posteşti şi nu bei, iar
paharul îl umpli cu apă şi-l pui înaintea ta? Bătrânul le-a răspuns: pentru că văzând paharul
plin cu apă înaintea mea mai multă sete şi poftă să-mi fie, şi să mă silesc să pătimesc şi să rabd,
ca mai multă plată să iau de la Dumnezeu”.301
4. Mâncare cu rânduială: Alta este înfrînarea potrivită celor nevinovaţi şi alta, cea potrivită celor
vinovaţi.302
5. Mâncare simplă: „De e cu putinţă, dă pîntecelui hrana care-l umple şi e uşor de mistuit, ca
prin săturare să săturăm pofta lui, iar prin mistuirea grabnică să ne izbăvim de aprindere ca de
un bici”303
6. Compensare bucatelor bune cu asceză ulterioară mai aspră: „se spunea despre avva Macarie, că
atunci când se întâmpla a fi cu fraţii, îşi punea sieşi hotar, că de se va afla vin pentru fraţi să
bea, dar în loc de un pahar de vin, o zi să nu bea apă. Deci fraţii, pentru odihnă, îi dau lui. Iar
bătrânul cu bucurie lua, ca pe sineşi să se chinuiască. Iar ucenicul lui ştiind lucru, zicea fraţilor:
296
Cassian Romanul, filocalia 1, . . . . . , p. 98
297
Sf. Marcu Ascetul, Filocalia 1, . . . . . . . , p. 245
298
Sf. Ioan Damaschin, Filoc 4, . . . . . . . . . . . . ., p. 192
299
300
301
***, Paterul Egip,. . . .. . . . , p. 291
302
303
85
pentru Domnul, nu-i daţi, căci în chilie vrea să se chinuiască pe sine! Şi înştiinţându-se fraţii,
nu-i mai dădeau vin.”304
7. Ocolirea meselor din praznic: "zis-a un bătrân oarecare: se bucură călugărul tânăr, când se
apropie ziua vreunui praznic, ştiind că atunci o să se pună la masă mai bune bucate, iar celui ce
este adevărat călugăr, mâncarea cea mai bună şi băutura lui sunt umilinţa şi lacrimile." 305
8. Mulţumirea cu ceea ce ai: : "câţiva fraţi au mers la un bătrân, iar acesta, pentru
dragoste le-a pus masă şi a stropit bucatele cu ulei de ridichi. Văzând fraţii, au îndrăznit şi au
zis: pune părinte un ulei mai bun! Bătrânul şi-a făcut cruce şi a zis lor: de când sunt nu am ştiut
că mai este şi alt fel de ulei."306 "Când sufletul nostru pofteşte tot felul de mâncăruri, să-i fie
dor de pâine şi apă, pentru ca să se bucure şi de-o simplă îmbucătură. Căci sătulul pofteşte o
mie de feluri de bucate, în timp ce flămândul socoteşte că a te sătura cu pâine e o fericire
dumnezeiască."307[64]
9. buna osteneală: „Cînd te va birui stomacul, domoleşte-l prin osteneli. Iar dacă nici aceasta nu-i
cu putinţă, din pricina slăbiciunii, luptă cu el prin priveghere”.308
10. Cugetarea la cele viitoare: „Să facem mort pîntecele cu gîndul focului (veşnic).”309
„Şezînd la masa cu bucate, adu-ţi aminte de moarte şi de judecată. De abia aşa vei împiedeca
puţin patima. Bînd băutura nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi de fierea Stăpînului. Şi,
negreşit, sau te vei înfrîna, sau, suspinînd, îţi vei face cugetul mai smerit”.310
IV.2.4.2. Sentinţe în terapeutica mândriei

"Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica
osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea
ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire de draci, izvor al mâniei, uşa făţărniciei,
cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui
Dumnezeu, rădăcina hulei"311[53]
„Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl socoteşte ca nefiind
nimic şi pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede şi de nu se va sârgui să
scape de ea, vine încetul pe încetul şi la a doua mândrie, prin care se mândreşte şi împotriva lui
304
(Macarie, Paterul Egip, c.10)
305
***, Paterul Egip,. . . .. . . (V, 14)
306
Avva Veniamin, Pater………., p.46
307[64]
308
309
310
311[53]
86
Dumnezeu, şi-şi pune pe seamă isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu”, Avva Dorotei,
Despre smerita cugetare, Filocalia 9, Buc. 1980, p. 500 apud Spovedanie, p. 66.
Cum putem discerne prezenţa mândriei şi puterea vrăjmaşului înlăuntrul sufletului nostru? –
Sfântul Siluan ne dă câteva criterii: „ispita de a ne ridica mai presus de ceilalţi, de a-i respinge, a-i
invidia şi a-i judeca; gustul puterii, al preamăririi de sine şi al bogăţiei; uitarea de Dumnezeu,
ataşamentul faţă de lucrurile pământeşti, gândurile răutăcioase şi necurate, neliniştea minţii şi lipsa
stăpânirii de sine lăuntrice, tendinţa de a împlini voia proprie, în loc de a o căuta pe cea a lui Dumnezeu,
neputinţa de a ne ierta şi chiar a ne iubi vrăjmaşii”, Maxim Egger, Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul
Siluan, Sophia, Bucureşti, 2004, p. 39.
Mândrie – slava deşartă : „Ele au numai atâta deosebire între ele câtă are
pruncul prin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul e începutul, iar
al doilea sfârşitul”, Sfântul Ioan Scărarul, Scara XXI, 1, Filocalia 9, Buc. 1980,
p. 267 apud Spovedania p. 64.
Socotinta ca suntem ceva se numeste prezumtie. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine
izvorul, inceputul si cauza celorlalte pasiuni, dar atat de subtila si tainica e aceasta mandrie, incat
cei ce o au n-o simt. E un rau tot atat de mare pe cat e de subtil si tainic. Aceste patimi inchid
prima usa a mintii prin care Harul lui Dumnezeu voeste a intra, nu-l lasa sa intre si Harul se
retrage. Caci cum poate veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi ceva mare; ca-i
intelept si ca n-are nevoie de alt ajutor, Domnul sa vindece aceste boale si patimi luciferice. Cei
ce-si aroga acest drept sunt nenorociti, cum spune Profetul : Vai de cei ce se socotesc intelepti in
ochii lor proprii " ( Isaia V, 2 ), si Apostolul : " Nu va socotiti intelepti " ( Rom. XII, 16 ) si
Solomon : " Nu socotiti ca sunteti ceva " ( Proverbe III,7 )312
Părinţii Pustiei ştiau că mândria este "începătoarea şi născătoarea tuturor patimilor"313[54], că

aceasta a doborât pe îngeri şi pe oameni, că cel mândru îşi este însuşi "drac şi vrăjmaş ce se războieşte
cu sine"
Mândria este însoțită de slavă deșartă și/sau trufie - vezi Hrană
duhovnicească – Sf. Ioan Iacob Hozevitul
Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:
1. Cunoașterea lui Dumnezeu: „Cum putem limmita trufia? Aprofundând cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dacă trufia vine din necunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu o va alunga.”314
2. Rugăciunea: : „vindecă slava deşartă, prin lucrarea ascunsă a poruncilor şi prin rugăciunea
necontenită întru zdrobirea inimii;315
"zis-a avva Ammona: patrusprezece ani am făcut în schit, rugându-mă lui
Dumnezeu noaptea şi ziua, ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia." (Ammona, 3)
312
313[54]
314
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte Alese, Ed. REÎNTREGIREA, Alba-Iulia 2002, p. 64
315
87
3. Smerenia: Nimic nu e mai bun decât a vieţui în smerenie şi iubire; atunci în suflet va fi
mare pace şi el nu se va ridica deasupra fratelui. 316
Un frate a mers la un batran si l-a intrebat, zicand : parinte, ce voi face, ca ma supara mandria si
inaltarea ? Raspuns-a lui batranul : bine faci, fiule, ca doar tu ai facut cerul si pamantui. Aceasta
auzind fratele, s-a umilit cu inima si facand metanie pana la pamant batranul a zis : iarta-ma,
parinte, ca nici una din acestea n-am facut. Zis-a lui batranul : daca Cel ce a facut cerul si
pamantui s-a smerit pentru noi, noi care suntem tina si tarana, pentru ce sa ne inaltam ?317
Iar sfîrşitul patimilor este slava deşartă şi mîndria a celui ce nu ia aminte. Pe acestea le pierde această
căprioară înţelegătoare (smerenia n.tr.) care păzeşte pe cel ce vieţuieşte împreună cu ea (pe omul smerit
n.tr.)318
cand gand de inalta cugetare sau de mandrie va intra iti tine, cerceteaza-ti cugetul daca ai pazit
toate poruncile, daca iubesti pe vrajmasii tai si te intristezi de scaderea lor si daca te socotesti pe
tine rob netrebnic si mai pacatos decat toti. Si atunci nici asa sa nu cugeti cele inalte, ca si cum
toate le-ai ispravit stiind ca acest gand toate le prapadeste.319
Smerita cugetare este acoperămînt dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbîndirile noastre
320
Ea acoperă virtuţile noastre ca să nu ne mîndrim şi să le pierdem prin aceasta. Le acoperă chiar faţă de noi.
Dacă mîndria a făcut pe unii, din îngeri, draci, negreşit smerenia poate face şi din draci,
îngeri. Drept aceea să îndrăznească cei ce au căzut.321
4. Iubirea vrăjmașilor, a celor ce ne tulbură: Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va
avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra.322
5. Fuga de ocaziile mândriei: Dracul trupurilor şi al mîniei, al nebuniei pîntecelui,
al trîndăviei şi al somnului, nu obişnuieşte să înalţe cornul minţii; dar cel al iubirii de arginţi, al
iubirii de stăpînire şi de multă grăire, şi alţii mulţi, obişnuiesc să adaoge rău peste rău. Apropiat
de aceştia este şi cel al judecării altora.323
6. Nejudecarea celorlaţi şi Propria defăimare: mândria, prin aceea că nu judecăm şi nu dispreţuim pe nimeni,
cum a făcut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urmă dintre toţi324
7. Fapta bună în ascuns: vindecăm slava deşartă, prin lucrarea ascunsă a poruncilor325
să biruiască în tine pururea cumpăna milosteniei, pînă ce vei simţi în tine mila (lui Dumnezeu)
faţă de lume... Căci inima aspră şi nemilostivă nu se curăţă niciodată198. Dar omul milostiv este
doctor chiar al sufletului său, pentru că alungă întunericul patimilor din lăuntrul său, ca printr-
o suflare puternică.326
316
Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, ........., p. 92
317
Patericul Egiptean, . . . . . . . .. p. 10, 5
318
Sfântul Ioan Scărarul, filoc, . . .. . . .., p. 300
319
Patericul Egiptean, . . . . . . . .. , pentru Avva Or, 11
320
Sfântul Ioan Scărarul, cara, Filoc IX, ........ . . ., p. 305
321
322
Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, ........., p. 92
323
324
325
326
Sf. Isaac Sirul, Filoc. , . . . .. . . . . , p. 192
88
8. Tăcerea: Multa vorbire este catedra slavei deşarte, prin care aceasta se arată pe sine şi se face
cunoscută. Multa vorbire este semnul neştiinţei,327
Tăcerea şi liniştea sînt duşmanele slavei deşarte.328
9. Comparaţia cu cei mari în fapte: Cel ce cere de la Dumnezeu lucruri mai prejos de vrednicia sa,
va primi fără îndoială cele mai presus de sine 670. Despre aceasta dă mărturie vameşul, care a
cerut iertare, dar a primit îndreptarea (Lc. 18, 14), şi tîlharul care a cerut numai pomenirea în
Împărăţie, şi a moştenit raiul întreg (Lc. 23, 24).329
10. Nebunia întru Hristos:
11. Gândul la moarte şi la ce va fi după moarte: „Gândiţi-vă la gheenă, gândiţi-vă la toate
greşelile care cheamă pedeapsa dumnezeiască… Toate acestea vă vor smeri duhul.”330
IV.2.4.3. Sentinţe în terapeutica iubirii de argint

Iubirea de argint este rădăcină a tuturor răutăţilor, după Apostolul (l Tim. 6: 10).
"Iubirea de arginţi este închinarea la idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli,
prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestirea foametei; dracul cel cu mii de capete."331[56] Este "rădăcina
tuturor relelor" iar cel ce o are "e străin de trândăvie."332[57]
22) Iubirea de arginţi este şi se numeşte rădăcina tuturor relelor (păcatelor). Căci ea a pricinuit
ură, furtişaguri, pizmuiri, despărţiri, duşmănii, certuri, ţinerea de minte a răului, nemilostivirile şi
uciderile.333
Iată cum defineşte Patericul această patimă: "acelaşi avva Isaia a fost întrebat ce este iubirea de
argint? Iar el a răspuns: a nu crede lui Dumnezeu că poartă grijă de tine, a te deznădăjdui de făgăduinţele
lui Dumnezeu şi a iubi peste măsură ca să te întinzi cu avuţiile." (Isaia, 9)
Nu vor lipsi valurile din mare, nici mînia şi întristarea din iubitorul de arginţi.334
1. Neprimirea argintului:
2. Nelegarea de nici un lucru material: Mare este cel ce se leapădă cu bună credincioşie
de avuţii.335
327
Sfântul Ioan Scărarul, cara, Filoc IX, ........ . . ., p. 204.
328
329
330
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte Alese, Ed. REÎNTREGIREA, Alba-Iulia 2002, p. 64
331[56]
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 249.
332[57]
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p, p. 251.
333
334
335
89
Cel ce dispreţuieşte bunurile materiale, s-a izbăvit de judecăţi şi de certuri. Dar iubitorul de
agoniseală se luptă pînă la moarte pentru un ac.336
3. Pierderea voită a argintului:
4. Gonirea patimii:
5. Luarea aminte la nestatornicia bogăţiilor pământeşti:
6. Refuzul târguieli în vânzarea rucodeliei şi cumpărarea celor de trebuinţă:
7. milostenii: vindecă iubirea de argint, prin compătimirea celor săraci337;
Patimii iubirii de arginţi, se cuvin poruncile milosteniei.
338
Poate să facă să treacă celelalte patimi neobservate: „de aici, cu nădejdi nearătate îl
înşală pe el, ticălosul, punându-i lui în gând câştigul cel din rucodelie şi uşurarea cea dintru aceasta şi
negrija. Şi cu pomenirea câştigului cu totul legându-se, nimic din cele potrivnice nu va socoti, nici
turbarea mâniei, dacă vreodată i se va întâmpla să cadă în pagubă, nici întunecarea scârbei, de nu va
nimeri [lua] câştigul nădejdii, ci se face precum altora pântecele dumnezeu, aşa acestuia, aurul. Pentru
aceasta şi închinător de idoli este, după judecata Apostolului (cf. Col. 3: 5).”
Şi : Şi cu aceste gânduri întunecându-se monahul şi spre mai rău crescând, nici smerenie sau
ascultare a avea nu poate, ci se mânie şi se zădăreşte cu patima, şi către tot lucrul cârteşte şi
împotrivă grăieşte, şi nicidecum de dânsul nu se va păzi vreo poruncă sau evlavie, ci ca un cal prea
iute spre prăpăstii se trage, neajungându-se nici cu hrana cea din toate zilele. [Eveghetinosul, v. II, p.
102]
10. Ascultarea: Cei ce vieţuiesc în ascultare sînt străini de iubirea de arginţi.339
IV.2.4.4. Sentinţe în terapeutica desfrânării

"Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea
morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşii: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin
cuvinte şi fapte, c) după rânduiala firească când se face în afara căsătoriei, d)împotriva rânduielii naturale,
ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o
săvârşesc desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu."340[59]
"Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care
se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie
spre trebi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi
chiar în faţa ochilor lor."341[60]
336
337
338
Avva Dorotei, Filoc IX, . . . . . . . . . . . . ., p. 586
339
Sf. Ioan Scărarul, Filoc IX, . . . . . . . . . ., p.252
340[59]
Dr. Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă,
vol. I, Morala Generală, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1979, p. 425.
341[60]
90
Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta
Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de
sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.
Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea
acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se
înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.
Curăţia (castitatea) este o însuşire a firii netrupeşti. Curăţia este casa prea iubită a lui Hristos şi
cerul pe pămînt al inimii. Curăţia este tăgăduirea mai presus de fire a firii şi o întrecere adevărată
şi minunată a trupului muritor şi stricăcios cu cei netrupeşti342
Curăţia (castitatea) este apropierea desăvîrşită de Dumnezeu şi asemănarea cu El, pe cît e cu
putinţă oamenilor.343
1. Rugăciunea: Cel ce a alungat cîinele acesta cu rugăciunea se
aseamănă celui ce se luptă cu un leu.344
21) Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale, cunoscînd neputinţa ta, şi vei lua darul
(harisma n.tr.) neprihănirii pe nesimţite.345
Dobîndeşte plînsul (rugăciunea cu lacrimi), ca să te înstrăineze pe tine de îndrăzneala ce destramă
sufletele celor ce au cîştigat-o pe aceasta346
2. Postul: Viaţa cotidiană a părinţilor deşertului…., p. 88,
Săturarea de bucate este maica curviei 429, iar necăjirea pîntecelui e pricinuitoare de curăţie.347
Cel ce-şi îngrijeşte stomacul său şi luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voieşte să
stingă pîrjolul cu gaz.348
Precum uleiul potoleşte marea, chiar fără să vrea, aşa postul potoleşte fierbinţeala trupului chiar
fără să vrea.349
Păzeşte-ţi deci ochii şi să nu mănînci pe săturate.350
3. Răbdarea: EVERGHETINOS v. 2
4. Nădejdea: curvia,(e stinsă) prin dorul dumnezeesc şi prin dorinţa bunurilor viitoare351;
5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: Dorinţele şi imboldurile trupeşti le opreşte
înfrînarea şi aprinderile inimii le răceşte citirea dumnezeieştilor Scripturi, le smereşte rugăciunea
neîncetată şi le potoleşte, ca un untdelemn, umilinţa.352
6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: pentru curvie,, posteşte, priveghează, osteneşte-te şi petrece în
singurătate.353
342
343
344
345
346
347
348
349
350
351
352
Cuviosul Nichita Stihatul, Filoc 6, . . . . . . . . . ., p. 286
353
91
În acele vremuri se afla un bătrân singur în pustie, care nu văzuse oameni de treizeci de ani şi nu mîncase
nici pîine, ci numai rădăcini; dar a spus că în toţi anii aceia era supărat foarte de dracul desfrînării. Şi au
socotit Părinţii că nici trufia, nici hrana n-a fost pricina războiului aceluia, ci faptul că bătrînul nu era deprins
cu trezvia minţii şi cu lupta împotriva amăgirilor vrăjmaşilor354
7. Smerita cugetare: 9) Cel ce se războieşte cu sudori şi încordări cu acest protivnic se aseamănă
cu cel ce a legat cu o frînghie pe vrăjmaşul său. Iar cel ce se războieşte prin înfrînare şi
priveghere se aseamănă celui ce l-a încătuşat pe acela cu lanţ. În sfîrşit, cel ce se războieşte prin
smerita cugetare şi nemîniere şi sete se aseamănă celui ce a omorît pe vrăjmaş şi l-a ascuns în
nisip 462. Prin nisip să înţelegi smerenia.355
Cînd cineva e neputincios cu trupul şi a săvîrşit păcate grele, să umble pe drumul smereniei şi al
însuşirilor acesteia. Căci altă mîntuire nu va afla.356
8. Fuga de prilej:
9. Fuga de compania sexului opus: socoteşte ca armă tare şi de nebiruit în această luptă,
înfrînarea de la vederea femeilor.357
10. Nepătimirea trupului cîştigată din liniştire (prin depărtare de prilejuri de orice fel),
apropiindu-se de multe ori de lume, nu rămîne neclintită. Dar cea care se naşte din ascultare, este
pretutindeni cercată şi neclătinată358
11. Pomenirea celor viitoare, meditaţii: Aducerea aminte de moarte să se culce cu tine
şi să se scoale cu tine;359
IV.2.4.5. Sentinţe în terapeutica mâniei

"Mânia este izbucnirea urii ascunse, a ţinerii de minte a răului. Mânia e pofta de a face rău celui ce
ne-a supărat. Iuţimea fierii este aprinderea inimii, iscată pe neaşteptate () este mişcarea uşor
schimbătoare a purtărilor şi o lipsă de aşezare a sufletului () e semnul închipuirii de sine. () Multă băgare
de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe. Căci are şi el împreună-lucrătoare firea noastră, ca şi cel
ce ispiteşte trupurile. () Jalnică privelişte am văzut arătându-ne din mândrie, fără să-şi dea seama, cei ce
se mânie. Căci mâniindu-se, din pricina înfrângerii s-au mâniat iarăşi. () Spune nouă, o, lipsito de minte şi
de ruşine, numele celui ce te-a născut pe tine şi a celei ce ţi-a dat viaţă spre rele, numele fiilor tăi şi ale
fiicelor necurate! Dar nu numai acestea, ci şi semnul celor ce te-au războit şi omorât! Iar aceea,
răspunzându-ne, va socoti să spună aşa: naşterile mele sunt multe; şi tatăl meu nu e unul. Iar maicile mele
sunt: iubirea de slavă, iubirea de arginţi, lăcomia pântecelui, iar uneori şi curvia. Şi cea care m-a născut se
numeşte trufia. Iar fiicele mele sunt ţinerea de minte a rău, duşmănia, dezvinovăţia şi ura. Pârâşele mele,
de care sunt ţinută acum legată, sânt cele potrivnice acestora: nemânierea şi blândeţea. Iar cea care
unelteşte împotriva mea se numeşte smerita cugetare."360[65]
354
Preacuviosul Nicon, Istoria Isihasmului In Ortodoxia Romana, Filoc 8, . . . . . . . . . , p. 601
355
356
Sfântul Ioan Scărarul, . . . . . . . . . . . , p. 375
357
Sf. Isaac Sirul, Filoc X, . . . . . . ., p. 151
358
359
360[65]
92
"Mânia este o patimă foarte iute. Se şi spune, de altfel, că este o înfierbântare a părţii pătimaşe
precum şi o pornire împotriva celui care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva. Ea înveninează sufletul
toată ziua, dar mai ales scoate mintea din ţâţâni în timpul rugăciunilor, oglindindu-i chipul celui care a
pricinuit supărarea. Uneori, când durează mai multă vreme, preschimbându-se în ranchiună, noaptea
provoacă tresăriri, moleşeala trupului paloarea feţei, atacuri din partea fiarelor cu înţepături veninoase
(senzaţie de înţepături n.n.). aceste patru semne care însoţesc ranchiuna pot fi descoperite în tovărăşia
mai multor gânduri rele."361[66]
Sfântul Vasile cel Mare consideră mânia ca compusă din două aspecte: o aprindere și o
creștere rapidă a patimii, precum și o durere ce nu trece ușor care caută răzbunarea pe cei ce au
comis nedreptatea , adică o pornire spre răzbunare re. Sfântul Grigore Teologul rezumând
părerile multora concide că mân ia este o aprindere a sângelui din vecinătatea inimii, și atribuie
această patimă trupului, ca și multe alte boli provocate din anumite cauze. Sfântul Grigore de
Nyssa repetă ideea sub aspect fiziologic, dar mai ia în atenție aspectul psihologic, adică mânia
este o întoarcer a răului cu rău.362
Smerenia nu poate veni fără răbdarea defăimărilor, a ocărilor.
Ocărâţi fiind, grăim de bine; huliţi, mângâiem, şi celelalte (cf. I Cor. 4: 12-13).
1. Rugăciunea: pentru ţinerea minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat şi te vei
izbăvi.363 şi înaripează cugetarea lui (a sufletului) cu rugăciunea;364
Sfântul Grigorie Teologul îndeamnă: Te blesteamă cineva? Roagă-te pentru el! Te amenință
cineva că-ți va face rău? Amenință, la rîndul tău că vei îndura! (Sf. Grigorle Teologul. op. cit., vv 338-344,
354-357, 836 A, 837 A, 838 A. )365
2. Frica de Dumnezeu: .. "acesta şi-a zis că mâniosul măcar de va scula vreun mort, nu
este primit de Dumnezeu." (Pateric Agathon, 19);
...fiule, cand se va porni un frate cu mandrie sau cu manie asupra ta si te va ocari si te
va batjocori inaintea oamenilor, atunci socoteste si zi in gandul tau asa : acestui frate,
Dumnezeu ii porunceste sa-mi zica mie aceste cuvinte. Si acestea zicand in gandul tau,
indata se va limpezi si se va linisti tulburarea inimii tale. Asa fa, fiule si vei fi linistit.366
cugeta acum, că dacă nu va ierta greşelile celui ce i-a greşit lui, nici Tatăl nu-i va ierta greşelile
sale. Îşi dă seama că nu este o poruncă
sau o virtute care să-l ducă mai repede la iertarea păcatelor, decît aceasta. «Iertaţi, zice, şi se va
ierta vouă»367
361[66]
362
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Mânia în Literatura Patristică, Revista Studii Teologice, Anul, XXVIII, Nr.
7+10/1976, p. 547
363
364
365 365
7+10/1976, p. 549
366
Patericul Egiptean, . . . . . . .,,,,,,,,, cap. 11, 2
367
Sf. Petru Damaschinul, Filocal 5, . . . . . . . . . . . ., p. 54-55
93
3. Smerenia: Dar se întristează pentru fratele, că din pricina păcatelor sale, a fost ispitit fratele
de către vrăjmaşul de obşte, făcîndu-se leac spre tămăduirea slăbiciunii lui. Fiindcă toată ispita e
îngăduită de Dumnezeu ca o doctorie spre tămăduirea sufletului celui bolnav.368
Dacă cineva te va învinui sub o formă oarecare de un păcat la care tu nu eşti părtaş - smereşte-te
în faşa celui ce te învinuieşte şi vei moşteni o cunună nestricăcioasă.(Sfântul Antonie cel
Mare)369
4. Iubirea vrăjmașilor : Cel ce a dobîndit iubirea s-a înstrăinat de nebunia mîniei. Iar cel ce
duşmăneşte îşi îngrămădeşte dureri fără rost, şi ...masa dragostei risipeşte ura şi darurile
curate înmoaie sufletul.370
"a zis unul din părinţi: de te va ocărî pe tine cineva, blagosloveşte-l! şi de va primi, bine va fi
amândurora, iar de nu va primi, el va lua de la Dumnezeu ocară şi tu blagoslovenie." (Pateric
XVIII, 23)
5. Postul: frânarea poftei neraţionale, prin hrana cu măsură;371
6. Trezvia, luarea aminte la gânduri:: frânarea gândurilor fără rînduială,, a nu vedea
răutatea vreunui om,372
7. Fuga de împrejurări care ar declanşa mânia: Pentru mânie şi întristare, dispreţuieşte slava,
cinstea şi lucrurile materiale.373
"zis-a avva Isidor: m-am dus odată în târg să-mi vând nişte vase mici şi văzând mânia
că se apropie de mine, lăsând vasele am fugit." (Pateric E. - Isidor, 7)
: "zis-a iarăşi că suindu-se odată pe calea Schitului cu împletitura a văzut pe cămilar
vorbind şi poruncindu-se el spre mânie şi lăsând vasele, a fugit." (Pateric E. - Ioan
Colov, 5);
6. Tăcerea: «Frânarea iuţimii se face prin tăcerea la vremea cuvenită;374 şi că „Multa vorbire este
împrăştierea minţii adunate în sine, pierzătoarea pazei de sine”.375
7. Răbdarea, Suferirea ocărilor a răbda netulburat în cele ce vin asupra noastră,376
Îl întîmpină vreo mînie din partea vreunui frate ? Trebuie să pună o piatră a îndelungii
răbdări.377, Iubirea necinstirilor este vindecarea mâniei,378
7. A lua partea bună a lucrurilor, optimism duhovnicesc: 2. Acelaşi zicea: „De-şi va aduce
cineva aminte de cel ce l-a necăjit pe dânsul sau 1-a batjocorit, sau 1-a păgubit, sau
altceva greu i-a făcut, dator e aşa a-şi aduce aminte de dânsul: ca de un doftor; şi
368
369
***, Grădina de flori duhovniceşti , Editura Bunavestire 1997, pag. 101
370
371
372
373
374
375
376
377
Avva Dorotei, Filoc, . . . .. .. .. . ... .. ,p. 620
378
Sf. Efrem Sirul, Apud , Dr. Dimitri Avdeev, Depresia ca patimă și ca boală, Editura Sophia, București,
2005, pag pag. 106-107
94
din suflet pentru dânsul a se ruga, iar de împleteşte gânduri asupra lui, îşi
vrăjmăşeşte sufletul ca şi dracii, şi mai vârtos lui..... Everghetinosul, electronic, p. 27
Râsul zice Sfîntul Grigorie, e cea mai puternică armă în lupta cu mînia ( ) 379
7. Cântarea , recitarea psalmilor: cîntarea (de psalmi) cu măsură risipeşte iuţimea în chipul cel mai bun...
şi să ne folosim deci de cîntare, rînduind bine timpurile.380
8. Milostivirea: mânia, prin dragostea faţă de toţi şi prin bunătate ; întristarea lumească, prin
bucuria duhovnicească381;
9. a face bine celor ce ne fac rău.382
9. Blândeţea: cum a zis Domnul : «Fericiţi cei blînzi» 99. Unul ca acela se face întărit ca o stîncă
şi nu mai e clintit de nici un vînt sau val al vieţii, ci e pururea la fel, în prisosinţă şi în lipsă, în
bună stare, în cinste şi în ocară.383
10. Trezvia și (sau) dreapta socoteală: Mânia, zice Sfîntul Ambrozie, trebuie prevenită prin
înscăunarea rațiunii sau a judecății la conducerea sufletului, ale cărui elemente
ea le pune în ordine. Jugul și frînele rațiunii temperează mânia, durerea, teama de
moarte și lovitura neprevăzută. (Sf. Ambrozie, De officiis ministrorum 1, 21, 97, P.L., XVI,
57 AB.)384
Dar nici în vreme de mînie nu se tulbură unul ca acesta, ci mai degrabă se bucură că a aflat
vreme de cîştig şi de înţelepţire, socotind că ispita n-a venit fără
pricină, ci a supărat mai înainte, în cunoştinţă sau în necunoştinţă, fie pe Dumnezeu, fie pe
fratele, fie pe altcineva.385
2. Acelaşi zicea: „De-şi va aduce cineva aminte de cel ce 1-a necăjit pe dânsul sau 1-a batjocorit,
sau 1-a păgubit, sau altceva greu i-a făcut, dator e aşa a-şi aduce aminte de dânsul: ca de un
doftor; şi din suflet pentru dânsul a se ruga, iar de împleteşte gânduri asupra lui, îşi vrăjmăşeşte
sufletul ca şi dracii, şi mai vârtos lui..... Everghetinosul, electronic, p. 27
A încerca să-i vedem pe ceilalţi mai buni ca noi, risipind mânia şi supărarea (să-i socotim doctori ai
sufletului pe cei ce ne vorbesc urât sau ne grăiesc de rău) [Avva Evagrie în Eveghetinosul v. II, p.67]
Blîndeţea o poţi dobîndi uşor, dacă îţi întorci sufletul de la toate şi îl mişti spre iubire şi taci cît mai mult, hrănindu-
te cu măsură şi rugîndu-te pururea, cum s-a spus de către Sfinţii Părinţi.386
ALUNGĂM MÂNIA PRIN URMAREA EXEMPLULUI LUI HRISTOS: Urmează lui Hristos, Care, ocărându-
Se, nu ocăra împotrivă, pătimind, nu îngrozea (cf. Matei 26: 53, 62 etc.); auzi-L pe Dânsul zicând şi cu
379
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Mânia în Literatura Patristică, Revista Studii Teologice, Anul, XXVIII, Nr. 7+10/1976,
p. 555
380
381
382
383
384
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Mânia în Literatura Patristică, Revista Studii Teologice, Anul, XXVIII, Nr. 7+10/1976,
p. 556
385
386
95
lucrul arătând: Spatele Mele le dădui spre bătăi, şi fălcile Mele spre pălmuiri, iar faţa Mea nu o am
întors dinspre ruşinea scuipătorilor (Is. 50: 6). [Everghetinosul v. II , p. 68]
De a fost un om mînios, nu ajunge numai să înceteze să se mînie, ci trebuie să dobîndească
şi blîndeţea. De a fost îndrăzneţ, nu ajunge să înceteze de a fi îndrăzneţ, ci trebuie să se şi
smerească.387
Mult mai multe aprecieri , safturi și remedii la mânie și la fiicele ei : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . , găsim la cei care au dedicat trarate întregi sau studii acestei patimi, mânia: Sf. Vasile cel
Mare, Sf. Grigore Teologul, Lactanțiu, Martin de Braga, și alți comentatori ai Sfintei Scripturi,
precum și Evagrie Ponticul, Sf. Marcu Ascetul, Sf. Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Sfântul Ioan
Cassian, ș.a.388
1. Cel care se răzbună, de la Domnul va afla pedeapsă şi păcatele lui le va ţine minte.
2. Iartă nedreptatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele. (Isus
Sirah 28, 1-2)
IV.2.4.6. Sentinţe în terapeutica acediei

"Demonul acediei, care se mai numeşte şi demonul de amiază, este cel mai apăsător dintre
toţi. El se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea şi dă târcoale sufletului acestuia până la
ceasul al optulea. Mai întâi el face ca soarele să-i pară că abia se mişcă sau chiar că stă pe loc, iar ziua
parcă ar avea 50 de ore. Apoi îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din chilie, să
cerceteze dacă soarele mai are mult până la ceasul al nouălea, ori să-şi poarte privirea roată-mprejur după
vreun frate. Pe lângă acestea, stârneşte ură faţă de locul în care-şi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă
de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că iubirea i-a părăsit pe fraţi şi nu mai are pe cine să cheme în
ajutor. Iar dacă, în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe călugăr, demonul profită ca să-i sporească ura.
Atunci îl face să tânjească după alte locuri, unde va putea găsi mai uşor cele de trebuinţă, unde ar lucra
fără atâta trudă, dar dobândind mai mult. Şi adaugă îndată că a fi plăcut Domnului nu ţine de un loc
anume: căci dumnezeirii, zice ele, i te poţi închina pretutindeni. La toate acestea el adaugă amintirea casei
părinteşti şi a vieţii de odinioară; îi înfăţişează cât de lungă e viaţa, aducându-i înaintea ochilor toate
chinurile ascezei. Într-un cuvânt, cum se spune, trage toate iţele pentru ca bietul călugăr, părăsindu-şi
chilia, s-o ia la fugă. Acest demon nu e urmat îndeaproape de nici un altul: o stare de linişte şi o bucurie de
nespus cuprind sufletul după încheierea bătăliei."389[67]
Dracul trîndăviei sufleteşti aduce pe la amiazi o tremurare de trei ceasuri, împreună cu
dureri de cap şi cu fierbinţeală şi cu ameţeli. Pe la ceasul al nouălea (pe la trei după amiază),
acestea se mai domolesc. Iar cînd se pune masa, sare din aşternut. Cînd soseşte vremea
387
Avva Dorotei, Filoc , . .. . . .. . ., p. 605
388
7+10/1976, p. 547
389[67]
Ibidem., pp. 52-53.
96
rugăciunii, iarăşi se îngreunează cu trupul. Stînd la rugăciune, îi scufundă pe călugări iarăşi în

somn şi le răpeşte stihul din gură cu căscături necuvenite.390
Acedia e un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie care înăbuşă intelectul
provocând o dezintegrare a persoanei umane. În termeni uzuali se defineşte a fi un soi de plictis, unit cu
melancolie şi inconfort interior. Intelectul se depliază, sufletul se repliază asupra lui însuşi. Este ceea ce
psihiatria înregistrează în majoritatea depresiilor.
Sfinţii Părinţi au descris trei cauze majore: munca în exces, scrupulozitatea şi clima.
"Să fie legat şi acest tiran de aducerea aminte a păcatelor şi să fie bătut cu lucrul mâinilor. Să fie
tras de gândul la bunătăţile viitoare şi pus înainte, să fie întrebat de cele cuvenite: spune, deci, tu,
moleşitule şi lâncedule, cine te-a născut pe tine din răutate? Cine sunt nepoatele tale? Cine, cei ce te
războiesc şi te ucid? Iar el, silit, va răspunde: eu nu am unde să-mi plec capul între cei cu adevărat
ascultători. Dar am loc şi vieţuiesc cu cei ce se îndeletnicesc cu liniştea. Iar cele ce m-au născut sunt multe
şi felurite. Câteodată nesimţirea sufletului, alteori neaducerea aminte de cele de sus; câteodată şi prea
multe osteneli. Iar nepoatele mele sunt cele care, cu toate mutările din loc în loc, rămân cu mine:
neascultarea părintelui, neaducerea-aminte de judecată, ba uneori şi părăsirea făgăduinţei. Duşmanii mei,
de care sunt legat acum în lanţuri, sunt cântarea de psalmi şi lucrul mâinilor. Cel ce mă războieşte este
gândul morţii. Iar cea care mă omoară cu desăvârşire este rugăciunea împreunată cu nădejdea sigură a
bunătăţilor viitoare."391[68]
1. Rugăciunea cu lacrimi: cea care mă omoară cu desăvîrşire este rugăciunea împreunată cu
nădejdea sigură a bunătăţilor (viitoare).392
2. Trezvie:
3. .
3. Alternarea rugăciunii cu munca: Duşmanii mei, de care sînt legat acum în lanţuri, sînt cîntarea de
psalmi şi lucrul mîinilor393
4. Nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu:
5. Rămânerea cu orice preţ în chilie: «Stăruie în locul în care şezi, împotrivindu-te moleşelii.394
6. Răbdare: Avem nevoie de răbdare, ca făcînd voia lui Dumnezeu să dobîndim făgăduinţele.
Iar cel ce e purtat din loc în loc de trîndăvie (acedie), s-a depărtat de răbdare,395
7. Gândul la moarte, la judecată: Cel ce mă războieşte este gîndul morţii.396
Să fie legat şi acest tiran de aducerea aminte a păcatelor şi să fie bătut cu lucrul mîinilor. Să fie tras de
gîndul la bunătăţile viitoare397
390
Sfântul Ioan Scărarul, Filoc IX, . . . . . . . . . ., p. 210
391[68]
392
393
394
*** , nota subsol, Scara, Filoc IX, . . . . . . . . . ., p. 211 (3755)
395
*** , nota subsol, Scara, Filoc IX, . . . . . . . . . ., p. 211 (3755)
396
397
97
IV.2.4.7. Sentinţe în terapeutica invidiei

Sfântul Ioan Damaschin defineşte mândria astfel: "este o amărăciune şi mâhnire ce o are cineva asupra
binelui aproapelui, pe care-l socoteşte luişi, un rău."398[70] Sfântul Nicodim Aghioritul spune despre invidie
că: "face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos."399[71] Invidia este o stare foarte josnică şi
degradantă care aduce pagubă atât invidiosului cât şi invidiatului. Sfântul Vasile cel Mare definind
invidia spune: "nici nu prinde în sufletele oamenilor o patimă mai nenorocită decât invidia care
prea puţin întristând pe ceilalţi, primul rău şi un rău propriu este pentru cine o are. Ci o singură
uşurare aşteaptă pentru răul lui: să vadă căzând pe careva din cei invidiaţi () nu se bucură cu
cel voios, dar lăcrimează cu cel care plânge, spre a-i face şi mai mare nenorocirea. () în
general, aşa cum mălura este boala grâului, tot aşa şi invidia este boala prieteniei."400[72]
Sfântul Ioan Scărarul nu are o definire ? clară a invidiei dar se poate desprinde ideea sa
despre această patimă din explicaţiile pe care le dă în cuvântul XXIV, adresat simplităţii şi
nerăutăţii, despre viclenie (ce însoţeşte invidia): „Viclenia este prefacerea stării de dreptate,
cuget rătăcit, mincinoasă cârmuire de sine ; jurăminte supuse pedepsei; cuvinte împletite; adânc
(voit ascuns) al inimii; prăpastie de viclenie ; minciuna îmbibată în fire; închipuirea de sine
devenită firească; contrara smereniei; făţărnicia pocăinţei; izgonirea plânsului; duşmana
mărturisirii; regulă de viaţă după plăcerea proprie; pricina căderilor; potrivnica învierii;
zâmbetul batjocurii; întristare nebună; evlavie prefăcută; viaţă îndrăcită”, şi despre făţărnicie:
„făţărnicia este o stare potrivnică sufletului şi trupului, împletită cu tot felul de gânduri.”401
Din cele de mai sus rezultă că rădăcina păcatului invidiei este mândria. Din ea izvorăsc: ura
aproapelui, vorbirea de rău, defăimarea, ocara, înşelăciunea, uciderea etc. Această patimă este una care
nu-l iartă pe cel ce o poartă, acesta primindu-şi plata încă de aici, sănătatea lui fizică şi psihică se
şubrezeşte repede.
Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea.402
Ca terapeutică Sfinţii Părinţii, recomandă:

1. Rugăciunea,
398[70]
Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoşilor, traducere românească, Bucureşti, 1893, p. 112.
399[71]
Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia, traducere românească, Bucureşti, 1937, p. 286.
400[72]
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XI, Despre invidie, P.G., XXXI, 372 ş.u. apud. Nicolae Mladin, Orest
Bucevsachi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, op. cit., p. 427.
401
Sfântul Ioan Scărarul, . . . . . . . . . . . ,
402
Sf. Antonie filocalia 1, . . . . . ., p. 23 , cuv 103
98
2. Smerenia: Cînd cineva e neputincios cu trupul şi a săvîrşit păcate grele, să umble pe

drumul smereniei şi al însuşirilor acesteia. Căci altă mîntuire nu va afla.403
1. Fuga celui ce se simte invidiat: "zis-a iarăşi avva Pimen: nu locui în locul unde vezi pe
unii că au zavistie asupra ta. Fiindcă nu sporeşti."404 (Pimen, 18)
2. Trezvia minţii celui invidiat:

3. Vindecarea invidiosului prin dragoste:
4. Primirea ocării:
7. Milostenia cu măsură către cel care invidiază:
6. Gândul la moarte şi la judecată:
IV.2.4.8. Sentinţe în terapeutica tristeţii

"Uneori tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor, alteori ea urmează mâniei. Tristeţea
pricinuită de neîmplinirea dorinţelor apare astfel: unele gânduri hulpave aduc aminte sufletului de casă, de
părinţi şi de viaţa dusă odinioară. Şi dacă văd că el nu se împotriveşte defel, ba dimpotrivă, le urmează,
risipindu-se în plăcerile minţii, atunci, înşfăcându-l, îl cufundă în tristeţe: nu mai am nici trecut, nici viitor
din pricina vieţii de acum. Şi, bietul suflet, pe cât se umflă de gândurile cele dintâi, pe atât se coboară şi
se umileşte de cele din urmă."405[73]
Din definiţia de mai sus identificăm două etiologii diferite ale tristeţii: una din neîmplinirea
dorinţelor, alta din gândurile de mânie.
În cazul neîmplinirii dorinţelor, acestea sunt legate de anumite speranţe pe care le avem, multe
dorinţe fiind legate de patimi. Astfel, continuând, Evagrie spune "cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti
e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea este lipsa unei plăceri, fie prezente, fie
viitoare. Şi nu se poate respinge un astfel de vrăjmaş dacă noi avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun
lucru pământesc. Căci el aşează năvodul şi produce tristeţe exact în locul spre care vede că suntem atraşi
mai mult." Ca remediu aflăm: "cel ce a învins pofta, a învins patimile, iar cel ce a învins patimile nu va mai fi
stăpânit de tristeţe"406[74]
Privind la cea de-a doua etiologie, acelaşi Evagrie spune: "mânia este o dorinţă de răzbunare, şi
răzbunarea nesatisfăcută produce tristeţea". Desigur că se poate întâmpla ca ea să survină după ce a
trecut valul de mânie, ca o părere de rău exagerată, născută din părerea de sine. Acest caz se întâlneşte şi
în cazul în care am fost jigniţi sau ni se pare că am fost jigniţi. Aici tristeţea este legată mai mult de
etiologia mâniei.
403
Sfântul Ioan Scărarul, . . . . . . . . . . . , p. 375
404
Pimen,
405[73]
406[74]
Ibidem., p. 64.
99
Pe lângă aceste două etiologii, mai există şi o tristeţe fără motiv a cărei etiologie are ca substrat
acţiunea demonică. Aceasta poate duce în cel mai grav caz, la disperare - care poate cauza chiar şi
moartea. "Că pe mulţi i-a omorât întristarea şi nu este folos întru ea." (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 30, 24)
1. Câştigarea fără-de-grijei:
2. Nelegarea de lucruri pământeşti: Fii treaz faţă de dracul întristării, ca nu cumva
pentru sărăcia şi necazul mare, să nu poţi ajunge la marile virtuţi, care constau în a nu te măsura
pe tine, în a putea suporta înjurătura şi în a nu fi luat în seamă în toate cele ale lumii acesteia.407
3. Smerenia: Fii treaz faţă de dracul întristării, ca nu cumva
pentru sărăcia şi necazul mare, să nu poţi ajunge la marile virtuţi, care constau în a nu te măsura pe tine, în a putea suporta
408
înjurătura şi în a nu fi luat în seamă în toate cele ale lumii acesteia .
5. Cântarea psalmilor: Cîntarea şi compătimirea şi neagonisirea sunt sugrumarea întristării.409

iar cântarea psalmilor, milostivirea și neagonisirea sunt ucigașii întristării.410
4. Bucuria duhovnicească, bucuria întru Domnul: întristarea lumească, prin bucuria

duhovnicească411;
Dacă vrei să înăbuși întristarea însoțită de așezarea întunecată a duhului, îmbtrățișează dragostea
voitoare de bine și îmbracă-te în bucuria fără răutate.412
5. Gândul la cele viitoare:

5. Citirea Sfintelor Scripturi: :„Întăritoare şi odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru
sufletele cuprinse de tristeţe. Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă din sufletul nostru tăria şi
fierbinţeala durerii şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra” ( Ioan gură de Aur, cf.Omiliile despre
pocăinţă, omilia a patra).
6. Alternarea stărilor de tensiune psihică cu stări de destindere:
7. Chiar şi un pahar de vin: (DIN BIBLIE - PILDE)
9. Gândul La Dumnezeu şi lucrările Sale: Dacă vrem să înţelegem odată că în viaţa noastră
vom avea de întâmpinat probleme şi greutăţi, boli şi infirmităţi, lipsuri şi nedreptăţi,
suferinţe şi chinuri, atunci niciodată nu vom fi luaţi prin surprindere şi nu ne vom
mâhni,413
Precum nu e drept ca cel cuprins de friguri să

se omoare, aşa nu trebuie să deznădăjduiască cineva,
pînă la ultima răsuflare.414
407
Avva Isaia, Filoc XII, . . . . . . . . . . ., p. 137
408
409
410
Sf. Efrem Sirul, Apud , Dr. Dimitri Avdeev, Depresia ca patimă și ca boală, Editura Sophia, București,
2005, pag pag. 106-107
411
412
Sf. Ioan casian, Apud , Dr. Dimitri Avdeev, Depresia ca patimă și ca boală, Editura Sophia, București,
2005, pag. pag. 102, 103
413
414
100
« 10. Nu fi ca un cal şi ca un catâr, la care nu este pricepere; cu zăbală şi cu frâu fălcile lor voi
strânge » (Ps. XX 'I, 10). Rostind aceste cuvinte psalmistul ar vrea să mai scadă cumva din
osânda celor încăpățânați ca și cum ar fi vrut să le micșoreze suferințele prin untdelemnul
încurajărilor sale. Pleacă-ți, deci, cerbicia, omule, supune-te poruncii, ca și cum te-ai supune
jugului.415
IV.2.4.8. Sentinţe în terapeutica lenei
De asemenea şi lenea, neîngrijirea sufletului, starea de pasivitate şi ignoranţa faţă de

natura proprie este un păcat foarte grav, calsificat de Biserică între cele şapte păcate de moarte
sau capitale. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Nu fiţi leneşi, ci următori celor ce moştenesc
făgăduinţele prin credinţă şi îndelungă răbdare” (Evrei VI, 12). Sufletul celui leneş este năpădit
de gânduri şi păcate multe. Leneşul este gata să înşele, să mintă, să fure ca să se sature pe sine
şi familia sa. Voinţa spre bine i-a slăbit. Lenea duce pe om la lipsuri, sărăcie, foame, mizerie,
boală şi moarte.416
Sfântul Ioan Scărarul descrie foarte desluşit acest păcat: „Fiind şi ea una din cele opt
întâistătătoare ale răutăţii, vom spune şi despre ea ceea ce am spus despre tot şirul acelora... ea
este lâncezeala sufletului, o moleşeală a minţii în nevoinţă, o defăimare a lui Dumnezeu ca
nemilos şi neiubitor de oameni”.417
Nu te cuprinde această patimă decât atunci când vrei să faci binele, să-I slujeşti lui
Dumnezeu. Atunci te apasă lenea luptându-se cu înverşunare să biruiască iubirea din om aşa
cum spune şi Sfânta Scriptură: „Multă răutate a învăţat lenea pe oameni” (Isus Sirah XXXIII, 22);
iar Sfântul Nicodim Aghioritul adaugă: „Aşa învaţă omul a păcătui cu gândul, dorind cu inima
ceea ce poate săvârşi cu fapta”.418 Tot în Sfânta Scriptură aflăm despre cei leneşi: „poftele ucid
pe cei leneşi, pentru că mâinile lor nu vor să facă ceva.” (Proverbe XXI, 25); lenea ucide mai ales
pentru că nu-1 lasă pe om să-L iubescă şi să-L slijească pe Dumnezeu.
1. rug
2. smerenie
3. răbdare: trândăvia, prin răbdare, stăruinţă şi mulţumire către Dumnezeu419;
Cel ce vrea să-şi ia rămas bun de la trîndăvie, e dator să lepede de la sine toată vorbirea
415
Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva celor care se întristează când sunt dojeniți, Revisata Mitropolia
Olteniei, Anul XXXVIII, Nr. 6/1987, p. 60
416
Pr. P. Teodor, op. cit., p. 39.
417
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, ..., p. 209.
418
Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovniceşti, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1995, p. 399.
419
101
de prisos şi somnul peste trebuinţă, şi să o lase pe aceasta (privegherea) să-i topească trupul şi
sufletul, pînă ce, săturîndu-se trîndăvia se va depărta, văzîndu-i răbdarea în gîndirea neîncetată
cea după Dumnezeu, în citire şi în rugăciune curată.420
4. Postul: Trândăvirea vine de răspândirea minții, iar răspândirea minții vine de la împreună-vorbirile
deșarte sau de îmbuibarea pântecelui.421
5. Lucrare: însoţite neîncetat de lucrul mîinilor, pentru înfrînarea trîndăviei.422
6. Gândirea la cele ale lui Dumnezeu cu Rugăciune şi citire:
7. Tăcerea: Multa vorbire este născătoarea trîndăviei sau pricinuitoarea ei,423

Iar poliloghia (multa vorbire) naşte lenea şi prostia.424
420
421
Cuviosul Isaac Sirul, Apud Dr. Dmitri Avdeev, Depresia ca patimă și ca boală, Ed.Sophia, 2008, p.155
422
Calist Şi Ignatie Xanthopol cele 100 de capete, Filocalia 8, . . . . . . . . ., p. 107
423
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, ..., p. 204.
424
102
IV.3. Psalmii în terapeutica ortodoxă
Conform relatărilor din carţile Vechiului Testament, muzica a fost una dintre artele
frumoase cultivate de evrei, alături de poezie şi arhitectură. Muzica a însoţit poporul biblic în
toate împrejurările tulburatei sale istorii, atât în manifestările particulare, cât şi în cele publice.
Aşa au apărut cântecele de preamărire a lui Dumnezeu, când poporul evreu a fost izbăvit din
robia egiptenilor şi când a obţinut victorii împotriva duşmanilor, sau când mâna Domnului i-a
ocrotit. Cântecul de jale s-a folosit în vremuri grele de robie, secetă, foamete şi alte încercări, în
necazuri şi supărări, în vreme de doliu şi moarte.
Cuvântul "psalm" derivă din cuvântul grecesc "psalmos" care traduce cuvântul ebraic
"mizmor" (de la "zamar" = a cânta cu acompaniament), cuvânt întâlnit de peste 57 de ori în
Cartea Psalmilor. Alţi psalmi sunt numiţi "si" = cântare, "maschil" = poem, "miktam" = cântec,
"si-gaion" = cântec, ditirambic, "thehiiah" = cântare de laudă, "thefila" = rugăciune.
Zice Marele Vasile: ,,Deoarece Psaltirea, după altă înţelegere, este alcătuirea
trupului nostru şi organ muzicesc potrivit spre laudele lui Dumnezeu, tot astfel şi psalmii s-ar
înţelege (că alcătuiesc) faptele trupului ce se dau spre slava lui Dumnezeu. Iar Sf. Grigorie al
Nyssei înţelege prin psalm viaţa noastră, căci nu răsună glasuri (adică înţelesuri) pământeşti, ci
lucrează pe glasul cel curat şi auzit din cele de sus şi cereşti; iar prin cântare înţelege
bunăcuviinţa cea despre cele ce se văd,”425 căci pentru viaţa duhovnicească nelipsită este
rugăciunea şi cântarea psalmilor.426
„De aceea s-a iscodit cântarea psalmilor, că prin cântare se împironeşte [întipăreşte] în
sufletele creştinilor celor ce aud, ca cu nişte cuie, folosul cel din psalmi, şi asprimea ce o au în
sine duhovniceştile doctorii, adică noimele Psaltirii, fără cântare citindu-se, doctoriile, zic,
acestea (fiind) aspre şi amare, ca prin miere le îndulceşte cântarea, şi aşa le face bine-primite
de oameni, pentru că, fireşte, tot lucrul ce pricinuieşte bucurie (precum este şi cântarea) intră
cu dulceaţă întru adâncul inimii şi mai statornică se face.”427 Căci şi „mânia când se tulbură, o
inceteaza cantarea de psalmi.”428
425
Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Ed. Cartea
Ortodoxă, p. 39, nota 16
426
Sf. Epifanie, Pateric, . . . . . . . ., p. 49 din 348, c. 3
427
Ortodoxă, p. 49
428
Evagrie Ponticul, Despre trezvie, Filocalia vol. I, Ed. Harisma, Bucureşti. . . . . . . , p. 72
103
„Cântarea are multă putere spre a intocmi moralul omului şi a-l îndrepta, pentru că îl
preface şi îl îndreptează spre mai bine, drept aceea, şi întru cei vechi, cântările erau socotite că
pricinuiesc patimi potrivnice (unele altora).”429
Încă de la începuturi cântarea psalmilor a avut un rol în echilibrarea sufletului, pentru
liniştirea lui. Primii psalmi cântaţi de David îşi arată acest folos, căci atunci când Duhul lui
Dumnezeu s-a depărtat de Saul şi cuprinzându-l un duh rău, el nu şi-a aflat liniştea decât cu
cântările lui David în care erau primii psalmi.430
Sfântul Ambrozie al Mediolanului găsea în psalmii lui David cele mai desăvârșite modele
de rugăciune pentru că, cuprind cele patru calități ale unei bune rugăciuni,431 și de asemenea
promova metoda îmbinării, învățăturii , educaţiei cu cântarea, pentru el primul scop al imnelor
sale și a psalmilor era instruirea, învățătura.432
Pe lângă aceasta, în epoca Noului Testament, sfinţii şi cuvioşii bineplăcuţi lui Dumnezeu
împărtăşesc şi ei ideea că „pentru folosul sufletului sunt cântați psalmii”433, căci „psalmii, hrană
şi viaţă sunt sufletului”434 (pricina 7 –la final)
Iar Sfântul Vasile cel Mare învaţă: ,,Fiindcă a vădut Duhul cel Sfânt că omul cu anevoie
este adus către fapta bună, şi pentru povârnirea cea către îndulcire, lenevindu-ne despre
viaţa cea dreaptă, veselirea cântării celei dulci o a amestecat în dogme, ca, prin potrivirea
şi cu netezirea auzului, nesimţit să primim folosul cel din cuvinte; şi precum doctorii cei
înţelepti, doctoriile cele mai iuţi şi amare dându-le bolnavilor să le bea, de multe ori ung
paharul cu miere, pentru aceasta s-au aflat pentru noi aceste potrivite cântări ale psalmilor.435
Astfel pe lângă efectul terapeutic sfinţii au găsit în psalmi şi un izvor de înţelepciune
după cum ne arată Marele Vasile: „Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de învățături
bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ceea ce i se potrivește. Tămăduiește rănile vechi ale
429
la Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Ed. Cartea
Ortodoxă, p. 50
430
conform . , I Regi, cap. 16, 14-23
431
Pr. Prof. Alexandru Moisiu, Sfântul Ambrozie, păstor și îndrumător al vieții și trăirii creștinești, Revista Studii
Teologice, Anul XXVI, Nr. 3-4/1974, p. 179
432
Pr. Prof. Alexandru Moisiu, Sfântul Ambrozie, păstor și îndrumător al vieții și trăirii creștinești, Revista Studii
Teologice, Anul XXVI, Nr. 3-4/1974, p. 182
433
Fragment scrisoare a Sf. Athanasie c.Mare în Pr. Michael E. Molloy, Apărătorul Adevărului, Editura Iona,
București 2011, p. 146
434
Everghetinosul, v. II , p. 77 ????
435
Ortodoxă, p. 51
104
sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel bolnav și
păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu
putință, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viața oamenilor; și face aceasta cu
seducție măsurată și cu dulceață, sădind în suflet un gând plin de înțelepciune.”436
De asemenea Sfântul Marcu Ascetul găsește că „învăţături ale legii duhovniceşti le-am
cunoscut din cele multe. Asupra lor stăruie neîncetat şi marele Psalmist, vrând să le înveţe şi să
le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul Iisus” arătând astfel izvorul de înțelepciune al
psalmilor dar și mângâiere.437
Această tămăduire, dar mai ales instrument de luptă cu patimile şi diavolul, îl găsim şi la
părinţii pustiului egiptean: „sileşte-te de învaţă psalmi şi rugăciuni sufleteşti către Dumnezeu,
pentru că acelea te vor păzi de robia vrăjmaşului”....438 Peste veacuri acelaşi leac pentru
tulburările şi nălucirile diavoleşti îl are şi Sf. Ierarh ignatie Briancianinov: „de câte ori nu mi-a
nălucit diavolul în pustie aur, cu scopul de a mă face fie şi numai să-1 ating ori să privesc la el!
însă am folosit arma cântării de psalmi, şi nălucirea a pierit”.439
Talasie Libianul pentru o viaţă echilibrată şi liniştită recomandă pe lângă alte lucrări
ascetice şi cântarea psalmilor căci: „Postul cumpătat, privegherea şi cântarea de psalmi fac
egală starea trupului”440, şi-n suta a patra : „Cetirea, privegherea, rugăciunea şi-psalmodia
opresc mintea de la rătăcirea în jurul patimilor”441
Aprofundând această tematică Sfântul Atanasie cel Mare găseşte că: „A cânta psalmi cere
o încordare atât de mare a întregii făpturi omenești asupra lor, încât făcând aceasta, se risipește
obișnuita împrăștiere a minții și neorânduiala trupească corespunzătoare ei... Deci atunci când
sunt cântați, nu este dintr-o simplă dorință de a asculta o dulce viersuire, ci este expresia din
afară a armoniei dinăuntru pe care o dobândește sufletul, pentru că o astfel de rostire
armonioasă este în ea însăși semnul unei inimi pașnice și bine așezate... Căci un suflet bine
așezat prin cântarea sfintelor cuvinte își uită propriile suferințe și contemplă cu bucurie numai
436
Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmi, EIBMBOR, București 2006, p. 7
437
Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipue că se îndreptează din fapte, Filocalia v. I, Institutul de Arte
Grafice "Dacia Traiana " S.A, SIBIU 1947, p. 273
438
***, Patericul Egiptean, c. 26 – pag. 230 din 348)
439
440
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, Filocalia vol. IV, Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu 1948, p. 21
441
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, Filocalia vol. IV, Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu 1948, p. 28
105
lucrurile lui Hristos.”442 (Fragment scrisoare a Sf. Athanasie c.Mare în Pr. Michael E.
Molloy, op.cit., p. 147)
Dezvoltând ideea de liniştire pe care o aduc psalmii şi ajutorul în depăşirea suferinţelor de

tot felul, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe fiecare creştin: „Da, psalmul este linişte a
sufletelor, conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia
sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe,
împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş al celui cu care a înălţat acelaşi glas
spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce deci cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună
este ca un lanţ care duce la unire; uneşte poporul în simfonia unui singur cor. Psalmul pune pe
fugă pe demoni şi aduce pe îngeri într-ajutor; este arma pentru frica de noapte; odihnă pentru
ostenelile zilei; este întărirea pruncilor, podoaba celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor,
găteala foarte potrivită femeilor”.443 Acestea și multe altele le spune Sfântul Vasile cel Mare
despre folosul psalmilor în viața omului. În omilia sa a doua la psalmul XIV care este destinată
cămătarilor se găsesc și îndemnuri la chibzuință și o viață echilibrată sufletește prin milostenii și
întrajutorare pentru cei neliniștiți din pricina banilor, sau a pierderii averii, ori a grijii zilei de
mâine, adică a celor afectați de stress. De asemenea are cuvinte de nădejde, speranță în omilia sa
la psalmul CXIV., ca şi în multe altele. De aceea el recomandă cântarea psalmilor în tot locul,
mai ales în biserică. Adică sfântul încearcă să ne facă să înţelegem şi aspectele mai ascunse ale
psalmilor arătând totodată şi efectul de mângâiere, efectul terapeutic pentru inimile şi minţile
tulburate de patimi ori griji, precum şi de povăţuire sau certare pe care psalmii pot să-l aibă, ca
astfel, asemenea părinţilor din vechime să ne conducem viaţa după cuvântul Domnului:
Exemple: La o pricină oarecare în schit Avva Agathon amestecându-se în discuţia părtinitoare

aduce aminte de cuvântul Psalmistului: „Căci este scris: de grăiţi adică, dreptate dupa adevăr,
judecaţi cele nedrepte, fiii oamenilor.” (Psalm 57, 1)444 Iar Avva Apollo făcând un păcat de
ucidere şi venind la schit pentru mărturisire , aude cântarea psalmilor şi se smereşte mult la
cuvântul: „zilele anilor noştri întru dânşii şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere optzeci de ani.
Şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere” (Psalm 89, 10 şi 11.).445 De asemenea
erau părinţi care-şi găseau umbră şi imagine a stărilor lor sufleteşti ori a imboldurilor şi
povăţuirilor duhovniceşti în psalmi precum Avva Pimen: ” Zis-a iarăşi : scris este: «în ce chip
doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu, Dumnezeule»” (Psalm 40, 1)446, sau
442
Fragment scrisoare a Sf. Athanasie c.Mare în Pr. Michael E. Molloy, op.cit., p. 147
443
Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmi, EIBMBOR, București 2006, p. 8
444
Avva Agathon în Patericul Egiptean, –-14 – pag. 15 din 307)
445
Avva Apollo în Patericul Egiptean, –-2 – pag. 24 din 307)
446
Avva Pimen, Patericul Egiptean, –-30 – pag. 114 din 307)
106
Avva Cronie: „Şi iarăşi David zice : «de voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi
celelalte»” (Psalm 131. 4),447 ori Sfântul Ignatie Briancianinov: «Pe calea poruncilor Tale am
alergat când ai lărgit inima mea» (Ps. 118, 32).448
De asemenea Sfântul Marcu Ascetul găsește că: „Ostenelilor pentru evlavie le urmează
mângâierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă” și că „Celui ce
flămânzeşte pentru Hristos, harul i se face hrană; […] celui ce plânge, mângâiere”.449 Căci
„Partea pătimaşă agitată se domoleşte prin cântarea psalmilor, răbdare şi milostivire - toate
acestea la timpul cuvenit şi cu măsură” 450.
(vezi împotriva celor opt gânduri rele 15) Părinţii marelui Pateric recunoscând că:
„Mânia când se tulbură, o încetează cântarea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila”.451 Și mai
ales „ca prin cântarea de psalmi să sfărâme pe cel ce ne tiraniseşte pe noi, pe vrăjmaşul şi
izvoditorul diavolul, vrăjmaş adică al faptelor celor bune şi izvoditor al răutăţii.” (vezi la nota
100)452
„Cântările diavoleşti ne stârnesc poftele şi împing sufletul la închipuiri neruşinate.
«Psalmii, imnurile şi cântările duhovniceşti» (Ef. 5,19), în schimb, îndeamnă mintea să-şi amin-
tească întotdeauna de virtute - ele răcesc patima clocotitoare din noi şi sting poftele.”453 Acest
lucru îl evidenţiază şi Avva Isaia: „Îngrijeşte-te, pe cât poţi, de meditarea Psalmilor, că aceasta
te va păzi de viaţa lipsită de curăţie.”454
„Câştig mai mult smerindu-mă. Citirea cuvintelor psalmilor e o hrană mai necesară
sufletului, ca să mă curăţ de patimi,”455 ca şi pentru alungarea mâniei lui Dumnezeu.456
„ Cetirea, privegherea, rugăciunea şi psalmodia opresc mintea de la rătăcirea în jurul
patimilor.”457 Şi aceasta pentru că „Psalmi ne învaţă doctoriile patimilor noastre, atât ale celor
sufleteşti, cât şi ale celor trupeşti, şi ale tuturor întâmplărilor şi ispitelor.”458
447
Avva Cronie, Patericul Egiptean, –-4 – pag. 82 din 307)
448
Sf. Igantie Briancianinov, Fărâmiturile Ospăţului, . . . . . .cap. XXVI, . . . ., p. 44 din 118
449
Sf. Marcu Ascetul, Filocalia v. I, . . . . . . . . . . .
450
Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Editura Polirom, Iași....., p. 76 ??????
451
***, Patericul Egiptean – c. 53 – pag. 377 din 348)
452
Everghetinosul, v. II ,
453
Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Editura Polirom, Iași....., p.
454
Avva Isaia, Filoc XII, . . . . . . . ., p. 525
455
Sf. Varsanufie cel Mare, Filocalia 11, . . . . . . . . ., p. 607, nota 732
456
Sf. Varsanufie cel Mare, Filocalia 11, . . . . . . . . ., p. 735, R 685
457
Talasie Libianul , Filoc 4, . . . . . . . . . ., p. 28
107
Mulţi sfinţi şi cuvioşi sau ocupat de-alungul timpului cu studierea Psalmilor şi sau
struduit să alcătuiască în diverse moduri, diverse lucrări pe marginea lor spre folosul tuturor.
Astfel avem pe Sf. Ambrozie cu lucrări exegetice la Psalmi ca: Enarrationes in XII Psalmos
Davidicos; Expositio Psalmi CXVIII. De asemenea mulţi …… sau străduit să alcătuiască
Comentarii la Psalmi precum Sf. Ignatie Teoforul, Sf.Vavila, Ipolit Romanul, Sf. Vasile cel
Mare, Didim cel Orb, Sf. Chiril al Alexandriei, Ghenadie de Constantinopol, Sf. Grigorie de
Tours. Remarcăm de pe plaiurile Daciei Pontice pe Sfântul Niceta de Remesiana care susţine
necesitatea cântării de imne si psalmi în slujbelor de noapte, ca mijloc de meditaţie si rugăciune,
şi lucrarea "Despre folosul cântării de psalmi". Nici genul omiletic nu a fost ocolit, Rufin
alcătuind 9 omilii la Psalmi; Fericitul Ieronim pe lângă Comentarii la Psalmi a alcătuit şi 59 de
Omilii, şi unele note la Psalmi.459
În psalmorum inscriptiones desluşim încercarea Sf. Grigorie de Nyssa de a descifra
posibile trepte ale cusului duhovnicesc. Făcând uz de interpretarea alegorică, el desluşeşte, în
întreaga aranjare a Psaltirii, un plan consistent de precepte ascetice si mistice (Quasten). Acestui
tratat îi este adăugată o Omilie la Psalmul VI.460
Sf. loan Hrisostom se remarcă prin calitatea deosebită a Omiliilor sale la Psalmi, ele fiind
cele mai reusite Omilii la Vechiul Testament sunt cele referitoare la Psalmi. El transformă, în
acest fel, comentariile sale la psalmi, în adevărate lucrării stiinţifice.461
Dorind după o relaţie şi trăire (asimilare) mai bună a creştinului cu psalmii biblici, sfinţii
au dat o utilizare directă a fiecărui psalm în parte, pentru multe din aspectele vieţii omului.
Astfel la vreme de bucurie sau necaz, la supărări sau întristări, la împliniri sau pagube, în ispite,
la tulburări de la oameni ori de la diavoli sfinţii au recomandat, au găsit de cuviinţă pentru
fiecare aspect al vieţii umane, să recomande spre folosul sufletului un psalm sau altul, după
împrejurările ivite.
Dacă Sfântul Vasile cel Mare în scrierile sale atribuia o omilie la psalmi sau alta vreunei
patimi sau aspect al vieţii omeneşti şi prin acesta se subînţelege recomandarea acelui psalm
pentru acea problemă luată în discuţie, Sfântul Athanasie cel Mare identifică pentru majoritatea
psalmilor (124) trimiteri clare şi concise pentru folosul sufletesc al omului. Peste timp şi
458
Ortodoxă, p. 7 ?
459
Patrologie, p. 32-191
460
Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură crestină din primul mileniu Ed. Lidia, Bucureşti 2003,
pp.
461
Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură crestină din primul mileniu Ed. Lidia, Bucureşti 2003,
pp. 405-406
108
revenind în ţinuturile Capadociei, Sfântul Arsenie realiză în versiune rurală ceea ce Sfântul
Athanasie cel Mare a alcătuit pentru populaţia citadină din vremurile sale. Astfel apar „liste a
psalmilor spre folosinţă ca binecuvântări”, ca nişte îndrumare de folosinţă a psalmilor pentru
diverse aspecte şi împrejurări ale vieţii omului. Diferenţa tematică a acestor liste are ca origine
un dublu sens: unul, cel de origine, marele ierarh Athanasie, teolog renumit preocupat de
aspectele dogmatice ale teologiei creştine şi preotul de ţară, care se străduia să aibă milă faţă de
toţi, chiar şi faţă de necreştini; şi al doilea, cel al mediului căruia este destinată lista psalmilor,
intelectualii citadini ai Alexandriei Egiptului sec IV, în plin avânt al disputelor teologice, şi
oamenii simpli, ţăranii ţinuturilor capadociene, de la sfârşitul sec. XIX, supuşi opresiunii
musulmane.
De aceea se poate şi observa că sunt aspecte pe care la un sfânt sunt tratate pe larg,
rezultă acest fapt din multidudinea psalmilor destinaţi acelei teme, cum ar fi credința și
mărturisirea credinței și mulțumire, ori agricultura și cele despre… pe când la celălalt, tratarea
este superficială (număr foarte mic de psalmi) ori lipseşte cu desăvârşire, aşa cu reiese din
tematicile: Agricultura, calamităţi, legi şi guvernare, pe de o parte şi psalmi de cântări, de
credinţă şi mărturisire, şi de mulţumire şi laudă, pe de cealaltă parte……… -. - . -. - .- . -. - . -. - .
-. - .- . - .- . -. - . -. - . -. - .- . –
.- . -. - . -. - .- . -. - .- . -. - .-
.- . -. - .- . -. - .- . -. - .- . -. - .- . -. - ..
Listă a psalmilor spre folosinţă ca binecuvântări

la Sfântul Arsenie Capadochianul
AGRICULTURA: . . . . . . . . . . Psalmii: 1, 26, 30, 50, 52, 62, 66, 71, 83, 124, 147, 148 ;
Exemplu: Ps. 1 - Atunci când un pom sau o viţă-de-vie este plantată, ca să poată aduce roadă.
Ps. 26 - Pentru ca Dumnezeu să îi ocrotească pe ţărani de oştile vrăjmaşe, ca ele să nu
vatăme oamenii sau câmpurile lor.
109
Ps. 52 - Pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze plasele şi să se umple de peşte.

Ps. 66 - Pentru ca locurile unde cresc cloştile să fie binecuvântate.
ANIMALE, neprietenoase: . . . Psalmii: 63, 123, 147
Ps. 63 - Când cineva este muşcat de un câine sau un lup ce are turbare. (Sfantul le dădea
şi să bea apă sfinţită).
Ps. 147 - Pentru ca Dumnezeu să aducă pace animalelor sălbatice, ca să nu vateme
oamenii sau roada câmpului.
CALAMITĂŢI: . . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 17, 21, 30, 50, 62, 68, 85, 89
Ps. 21 - Pentru ca Dumnezeu să oprească focul, ca să nu se petreacă vătămare mare.
Ps. 30 - Pentru ca Dumnezeu să dea grane şi roade îndeajuns, atunci când vremea nu este
bună pentru agricultură.
Ps. 85 - Pentru ca Dumnezeu să izbăvească lumea când vine epidemia şi oamenii mor.
CĂLĂTORIE ŞI EMIGRAŢIE: . . . . Psalmii: 28, 29, 31, 92, 135, 150
Ps. 31 - Pentru ca cei ce călătoresc să îşi găsească drumul atunci când s-au rătăcit şi
suferă din pricina aceasta.
Ps. 28 - Pentru cei cărora marea le face rău şi le este teamă de marea aspră.
Ps. 135 - Pentru ca Dumnezeu să îi ocrotească pe emigranţi când îşi lase căminele şi
pleacă, ca să fie izbăviţi de sălbatici.
COPII: . . . . . . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 22, 76, 109, 113, 114
Ps. 22 - Pentru ca Dumnezeu să-i îmblânzească pe copii cei foarte neascultători, care
aduc întristare părinţilor lor.
Ps. 109 - Pentru ca tinerii să îi cinstească pe cei bătrâni.
Ps. 113 - Pentru ca Dumnezeu să tămăduiască pe copii cei înapoiaţi cu mintea.
DUHOVNICEŞTI: . . . . . . . . Psalmii: 3, 9, 24, 25, 29, 49, 50, 57, 72, 91, 98, 99, 100, 104,
105, 108, 115, 119, 130, 134, 136, 149
Ps. 3 - Pentru ca răutatea să iasă de la oameni, ca să nu îşi mai chinuiască cu nedreptate
semenii.
Ps. 24 -Pentru cei a căror ispită îi tulbură foarte şi aduce astfel mereu necazuri în vieţile
lor, făcându-i să îşi piardă liniştea şi să se plângă.
Ps. 99 - Pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze şi să facă adevărate dorinţele oamenilor,
care sunt pe potriva voii Sale.
Ps. 115 - Pentru ca Dumnezeu să tămăduiască groaznica patimă a minciunii.
Ps. 119 - Pentru ca Dumnezeu să dăruiască răbdare şi stăpânire de sine celor ce trebuie să
vieţuiască cu oameni necinstiţi şi nedrepţi.
110
LEGE ŞI GUVERNARE: . . . . . Psalmii: 14, 16, 32, 36, 47, 51, 59, 72, 82, 84, 93, 101, 108,
110, 137, 140, 141, 143
Ps. 14 - Pentru ca talharii sau hotii să îşi schimbe cugetul şi să plece nefăcând vreo
vătămare, şi pocăindu-se.
Ps. 32 - Pentru ca Dumnezeu să descopere adevărul celor ce sunt întemniţaţi pe nedrept,
şi ca să fie eliberaţi.
Ps. 72 - Pentru ca criminalii să se pocăiască.
Ps. 82 - Pentru ca Dumnezeu să îi împiedice pe oamenii cei răi ce vor să ucidă.
Ps. 101 - Pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze pe oamenii ce au funcţii de putere, ca să îi
ajute pe oameni, cu bunătate şi înţelegere.
Ps. 110 - Pentru ca judecătorii cei nedrepţi să se pocăiască şi să judece cu dreptate
norodul lui Dumnezeu.
LUCRU: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 2, 38, 39, 46, 48, 51, 52, 57, 60, 64, 74, 81, 83, 100,
101, 103, 129, 137, 140, 144
Ps. 2 - Pentru ca Dumnezeu să îi lumineze pe cei ce se duc la întâlniri ăi soboare.
Ps. 38 - Pentru ca oamenii ce sunt părăsiţi şi abătuţi să găsească de lucru, ca să înceteze
a se mai necăji.
Ps. 39 - Pentru ca dragostea între patron şi lucrător să se întoarcă, atunci când s-au
schimbat vorbe grele.
Ps. 52 - Pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze plasele şi să se umple de peşte.
Ps. 64 - Pentru ca neguţătorii să prospere, ca să nu vorbească prea mult şi să profite de
oamenii simpli.
Ps. 137 - Pentru ca Dumnezeu să lumineze pe stăpânii locului ca cererile oamenilor să fie
tratate cu înţelegere.
MOARTE: . . . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 33, 150
OCROTIRE: . . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 9, 13, 34, 47, 48, 57, 90, 133
Ps. 9 - Pentru ca diavolii să înceteze a te chinui în somn, sau cu închipuiri în timpul
zilei.
Ps. 34 - Pentru ca Dumnezeu să îi libereze pe oamenii buni din cursele oamenilor răi, care
profită de norodul lui Dumnezeu
Ps. 90 - Pentru ca diavolul să piară, atunci când apare în faţa unei persoane şi o
îngrozeşte.
PACE (între prieteni şi în familie): …. Psalmii: 10, 19, 22, 35, 41, 43, 45, 54, 65, 76, 86, 94,
109, 116, 126, 127, 139
111
Ps. 10 - Pentru perechile cu inimă împietrită care se ceartă şi divorţează (când bărbatul
sau femeia împietrită la inimă îşi chinuiesc soţia sau bărbatul simţitor).
Ps. 35 - Pentru ca vrăjmaşia să piară cu desăvârşire după certuri şi neînţelegeri.
Ps. 43 - Pentru ca Dumnezeu să descopere adevărul perechilor, când s-a petrecut o
neînţelegere, ca să vină iarăşi la pace şi dragoste unul faţă de altul.
Ps. 86 - Pentru ca Dumnezeu să lungească vieţile acelor membri ai familiei de care are
încă mare trebuinţă restul familiei.
Ps. 109 - Pentru ca tinerii să îi cinstească pe cei bătrâni.
Ps. 139 - Pentru ca Dumnezeu să îl facă paşnic pe capul familiei care are o fire foarte
dificilă şi aduce suferinţă întregii familii.
PACE ŞI RĂZBOI: . . . . . . . . . . Psalmii: 26, 33, 35, 42, 73, 78, 93, 107, 111, 117, 118, 120,
127, 131, 132, 135, 140, 141, 143
Ps. 26 - Pentru ca Dumnezeu să îi ocrotească pe ţărani de oştile vrăjmaşe, ca ele să nu
vatăme oamenii sau câmpurile lor.
Ps. 42 - Pentru ca oamenii să se libereze din temniţele unui neam vrăjmaş.
Ps. 78 - Pentru ca Dumnezeu să ocrotească satele de prădarea şi furăciunea oştirii
vrăjmaşe.
Ps. 141 - Pentru ca Dumnezeu să îl facă paşnic pe răzvrătitul ce face rău; apoi, chiar dacă
este curd, devine un miel.
PREOCUPĂRI SOCIALE: . . . . . . Psalmii: 20, 32, 35, 38, 51, 53, 59, 77, 80, 81, 87, 93, 101,
110, 112, 113, 114, 119, 124, 137, 140
Ps. 20 - Pentru ca Dumnezeu să înmoaie inimile celor bogaţi şi ei să facă milostenie către
cei săraci.
Ps. 53 - Pentru ca Dumnezeu să lumineze pe oamenii cei bogaţi care au cumpărat robi, ca
să îi elibereze.
Ps. 77 - Pentru ca Dumnezeu să îi lumineze pe cei ce împrumută, ca să nu îi apese pe
semenii lor pentru datorie, şi ca să fie milostivi.
Ps. 101 - Pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze pe oamenii ce au funcţii de putere, ca să îi
ajute pe oameni, cu bunătate şi înţelegere.
Ps. 140 - Pentru ca Dumnezeu să îl facă paşnic pe stăpânul sălbatic al unui loc, ce îşi
chinuie semenii.
PROPRIETATE: . . . . . . . Psalmii: 14, 15, 23, 47, 83, 103, 124
Ps. 15 - Pentru ca cheia să se găsească, atunci când se pierde.
Ps. 47 - Când bande de tâlhari jefuiesc şi se petrec mari nenorociri; să se citescă repetat
vreme de 40 de zile.
112
Ps. 124 - Pentru ca Dumnezeu să ocrotească câmpurile celor drepţi de oamenii cei răi.
SĂNĂTATE, a femeilor: …. Psalmii: 18, 19, 40, 67, 75, 106, 142, 145
Ps. 18 - Pentru ca femeile să nască cu bine.
Ps. 19 - Pentru ca perechile ce din pricini medicale nu pot avea copii, ca Dumnezeu să îi
tămăduiască şi ca să nu divorţeze.
Ps. 145 - Pentru ca Dumnezeu să oprească curgerea sângelui, la oamenii ce suferă de ea.
SĂNĂTATE, sufletească/mintală: …. Psalmii: 4, 7, 8, 9, 11, 24, 27, 41, 55, 56, 60, 61, 69, 70,
80, 81, 84, 97, 100, 103, 128, 136, 138
Ps. 4 - Pentru ca Dumnezeu să tămăduiască pe oamenii cei simţitori, ce se îmbolnăvesc
de deprimare din pricina purtării oamenilor cu inima împietrită.
Ps. 11 - Pentru oamenii bolnavi cu mintea, care au răutate şi îi vatămă pe alţii.
Ps. 41 - Pentru cei tineri atunci când se îmbolnăvesc din pricina dragostei, şi unul este
rănit şi suferă.
Ps. 56 - Pentru acei oameni ce suferă dureri de cap din pricina unei mari supărări.
Ps. 80 - Pentru ca Dumnezeu să aibă grijă de cei săraci ce sunt în nevoie şi necaz şi sunt
abătuţi din pricina sărăciei.
Ps. 136 - Pentru ca Dumnezeu să aducă statornicie persoanei cu o fire nestatornică.
SĂNĂTATE, trupească: …. Psalmii: 5, 12, 28, 36, 37, 44, 56, 58, 63, 79, 86, 88, 95, 102, 108,
122, 125, 128, 145, 146
Ps. 58 - Pentru cei ce nu pot grăi, ca Dumnezeu să le dăruiască putinţa de a grăi.
Ps. 79 - Pentru ca Dumnezeu să tămăduiască pe cel al cărui chip se umflă şi îl doare tot
capul.
Ps. 88 - Pentru ca Dumnezeu să dea tărie celor ce cad cu uşurinţă bolnavi şi sunt slabi
trupeşte, ca să poată lucra fără să obosească şi să nu se deprime.
Ps. 122 - Pentru ca Dumnezeu să dăruiască vedere orbilor şi să tămăduiască ochii ce
sunt întru durere.
VRĂJI ŞI DIAVOLI: . . . . . . Psalmii: 5, 6, 8, 9, 13, 33, 57, 65, 90, 94, 96, 121
Ps. 6 - Pentru ca Dumnezeu să dezlege persoana ce se află sub o vrajă.
Ps. 8 - Pentru cei ce sunt răniţi de diavoli sau de oameni stricaţi.
Ps. 65 - Pentru ca cel rău să nu pună piedici în cămine şi sî provoace întristare
familiilor.
Ps. 94 - Pentru ca nici o vrajă să nu pricinuiască perechilor a începe să găsească motive
de ceartă şi bătaie.
Ps. 121 - Pentru ca Dumnezeu să îi tămăduiască pe cei ce suferă din pricina „ochiului
celui rău”.
113
Folosința psalmilor la Sf. Athanasie cel Mare
CÂNTĂRI: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 22 ??, 32, 64, 80, 94, 95, 97,

Ps. 32. – cânturi, de cântat împreună cu alții,
Ps. 44. – cântări către Domnul,
CREDINȚĂ ȘI MĂRTURISIRE: . . . . . . . . . . Psalmii: 2, 8, 9, 10, 11, 13, 29, 45, 52, 62,
70, 74, 75, 78, 86, 91, 97, 99, 104, 105, 106, 107, 110, 114, 115, 117, 125, 135, 137,
Ps. 08. – harul Mântuitorului nostru,
Ps. 13. – hulă, când oamenii hulesc numele Domnului,
Ps. 61. – încredere în voia lui Dumnezeu,
Ps. 75. – eretici, un răspuns către,
Ps. 91. – mărturisește-l pe Dumnezeu,
COPII:
DUHOVNICEŞTI: . . . . . . Psalmii: 5, 10, 11, 19, 25, 33, 34, 39, 41, 42, 43, 53, 55, 77, 88,
100, 104, 105, 113 , 119-133, 126,
Ps. 05. – cei răi, când cei răi te pândesc,
Ps. 11 . – mândrie, când cei mândri vorbesc din mândrie,
Ps. 42. – judecata lui Dumnezeu, lăsarea în mâinile lui Dumnezeu,
Ps. 113. – gând, cugetă la bunătatea lui Dumnezeu,
LEGE ŞI GUVERNARE:
LUCRU:
MILĂ: . . . . . . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 26, 53, 43, 45, 55, 56, 66, 73, 76, 77, 88, 104, 105, 113,
141,
Ps. 26. – fricos, a nu fi fricos,
Ps. 45. – milă, spune mila lui Dumnezeu,
Ps. 56. – prigoană, când ești prigonit,
Ps. 113. – părinții lui Israel, mila lui Dumnezeu către ei,
MOARTE: . . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 22, 32,
114
MULȚUMIRE ȘI LAUDĂ: . . . . . . . . . . . . Psalmii: 4, 9, 17, 18, 23, 31, 45, 23, 53, 54, 64,
74, 84, 93, 94, 102, 103, 104, 105, 112, 114, 115, 116, 134, 138, 139, 141, 144, 145, 146, 147,
148, 149, 150,
Ps. 09. – vrăjmași, biruință asupra lor,
Ps. 31. – fericit, a socoti pe cineva fericit,
Ps. 74. – mulțumește-i lui Dumnezeu la capătul unei suferințe,
Ps. 116. – psalmi de laudă,
Ps. 141. – laudă către Domnul, de la cei care au fost prigoniți,
NĂDEJDE: . . . . . . . . . . . . . Psalmii: 3, 7, 16, 22, 24, 26, 35, 36, 41, 53, 55, 56, 57, 58, 61, 82,
85, 87, 90, 139, 141, 143,
Ps. 55. – trădare, când prietenii te trădează,
Ps. 90. – încurajare,
Ps. 143. – încrederea în Dumnezeu, când se ridică un vrăjmaș puternic,
OCROTIRE: . . . . . . . . . . . . . .
PACE (între prieteni și în familie): . . . . . . . Psalmul 3,

PACE SI RĂZBOI: . . . . . . . . . . . . . . . . . . Psalmul 96,
PENITENȚĂ: . . . . . . . . . . . .. . . . Psalmii: 6, 37, 50, 73, 136, 138,
Ps. 37. – supărare, când Îl superi pe Dumnezeu,
Ps. 73. – mânie, când Dumnezeu e mânios pe poporul Său,
Ps. 136. – cădere, când ai căzut în păcat,
PREOCUPĂRI SOCIALE: . . . . . . . . . . . . Psalmii: 19, 40, 72,
Ps. 40. – săraci, încurajați-i pe cei care îi ajută,
PROPRIETATE: . . . . . . . .
SĂNĂTATE, a femeilor:
SĂNĂTATE, sufletească/mintală: . . . . . . Psalmii: 36, 63, 69, 70, 62, 26, 76, 101,
Ps. 36. – oamenii răi, nu le da atenție,
Ps. 70. – frică, nu te teme de vrăjmașii tăi,
Ps. 101. – supărat, când ești supărat
SĂNĂTATE, trupească: . . . . Psalmii: 27, 50,
Ps. 27. – strigă la Dumnezeu, în slăbiciune sau când ești atacat,
VRĂJI ŞI DIAVOLI: . . . . . . Ps. 126 ?,
115
Folosința psalmilor - şi după Psaltirea Românească -
MILĂ: . . . . . . Ps. 69,

MULȚUMIRE ȘI LAUDĂ: . . . . Ps. 33,
NĂDEJDE: . . . . Ps. 6, 66, 76,
PACE ŞI RĂZBOI: . . . . . . . . Ps. 84,
PENITENȚĂ: . . . . . . . . . . . .. . . . Ps. 45, 50, 70, 72,
SĂNĂTATE, trupească:. . . . . . Ps. 90,
VRĂJI ŞI DIAVOLI: . . . . . . Ps. 37,462
462
***, Psaltirea, EIBMBOR, Bucureşti 1943, p.458
116
IV.4. „Basmele” Terapeutice
„Aşa cum chemaţi doctorul, când copilul vostru se îmbolnăveşte trupeşte, la fel să
faceţi şi când el suferă sufleteşte. Sufletul este bolnav când păcătuieşte, când se desfrânează,
când fură, când face ceea ce Dumnezeu interzice.”( Sf. Ioan Gură de Aur)463
În ultimele 2 decenii a u început a se contura numeroase psihoterapii ca metode de
tratament pentru sufletele tulburate printre ele numărându-se ca o nouă procedură şi basmul
terapeutic, având mai ales ca ţintă sectorul de vârstă până-n 10 ani. El se vrea a fi mesagerul
nevăzut a unei informaţii revitalitoare sau sfâtuitoare pentru anumite probleme ale celui care îi
este adresat, indiferent de vârstă.
Basmele fac parte din viaţa noastră. Sunt reprezentări ale vieţii în forme fantastice, unde,
de obicei, binele învinge răul. Basmele sunt deseori utilizate în terapia copilului şi nu numai. Ele
sunt unice ca formă artistică şi literară şi perfect înţelese de copil. Fiecare copil va extrage
înţelesuri diferite din basm, în funcţie de nevoile lui, de interesele, dorinţele, aşteptările din acel
moment. Basmul este o istorisire în care fiinţe sau obiecte înzestrate cu forţe supranaturale,
reprezentând binele şi răul, luptă pentru sau împotriva fericirii unor personaje.464
Astfel basmul terapeutic „se adresează intuiţiei şi fanteziei, lărgind spaţiul interior al
copilului, reprezentând totodată o lecţie de viaţă care sparge vechiul tipar al conflictului
insurmontabil cu care este familiarizat”, el fiind totodată „un vehicol foarte potrivit pentru
modele comportamentale şi valori morale,” de multe ori el fiind asimilat „ca mesajul unui vis,
nefiind legat direct de experienţa vieţii reale”,465 însuşind astfel mult mai uşor mesajul
educaţional, pentru că „îndeplineşte câteva funcţii care aruncă o lumină teoretică asupra unui
adevăr simplu,”466 Contribuind astfel la o dezvoltare a unei atitudini noi în raport cu starea
patogenă, „aduce soluţii cu totul neaşteptate, cu efort emoţional pozitiv, ajungând chiar să
contrazică logica şi obişnuinţ”. Destinatarul se simte liber „să lărgească sensul original al
mesajului terapeutic deoarece basmul transmite un tip de creativitate”, mai ales că de multe ori
„mesajul terapeutic se tezaurizează, el putând fi imediat şi aparent, deghizat sau ascuns, şi
făcând ca mesajul terapeutic să poată fi reactivat în alte situaţii”.467
Potenţiale sfaturi ale terapiei pot fi şi îndrumările:
463
Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Cartea Românească, Ed. Egumeniţa, p. 129
464
Daniela Maria Gheorghe, Bruno Mastan, Ghid de Bune Practici, Tehnici creative, Ed. Vanemonde, Bucureşti
2005, p. 16
465
Maria Dorina Paşca, Povestea Terapeutică, Ed. Ardealul, 2004, p.20
466
Sempronia Filipoi, Basme terapeutice pentru copii şi părinţi, Fundaţia Culturală Forum, Cluj-Napoca 2008, p. 6
467
Maria Dorina Paşca, Povestea Terapeutică, Ed. Ardealul, 2004, p.21
117
 selecţia basmului să se facă în funcţie de mesajul dorit a fi transmis copilului, căci e

nevoie a fi potrivit cu problema emoţională a copilului (creşterea încrederii în sine,
autoevaluarea pozitivă, etc), adică mesajul vindecător de care copilul să aibă nevoie;
 să se transforme titlul, personajele, conţinutul basmului, anturajul personajelor,
sexul, vârsta, astfel încât asemănarea să fie cât mai mare cu a copilului căruia i se
adresează basmul;
 basmul trebuie spus în momentele în care copilul e dornic de comunicare , de a
asculta;
 trebuie urmărite reacţiile copilului (atenţia, tăcerile, precum şi gesturile, tresăririle,
mimica, ca şi comentariile);
 observaţi basmul care i s-a părut mai deosebit, care l-a impresionat (sunt deosebiri
importanteîntre felul de a gândi al copilului şi cel al adulţilor );468
Nevoia de poveşti a copilul mic e dată de necesitatea de a învăţa simbolic şi ssigur de
cum poate să-şi rezolve din propriile probleme. De asemenea la rândul său, şi cel adult se
confruntă mereu cu probleme noi, deseori de altă natură, şi are nevoie, fără a discredita unele
resurse ale trecutului, de noi instrumente şi insipaţii, pentru depăşirea dificultăţilor. „Povestea
terapeutică devine astfel un instrumen preţios care va scoate la iveală emoţii şi sentimente ce
riscă să rămână ascunse în inconştient:angoase, frici, dorinţe, obsesii, culpabilităţi, invidii,
întrebări la care nu le-am găsit dar nici căutat,
Sf. Ignatie învaţă că „tamaduirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu si Duhul lui
Dumnezeu”469, şi că „Dumnezeiestile Scripturi si cuvintele Sfintilor Parinti sunt numeroase ca
nisipul marii: cercetandu-le fara de lenevire, sa invatam din acestea“470 pe noi şi pe cei ce au
nevoie de acestea. „Ci mai drept spus: nu invatam noi, caci nevrednici suntem de aceasta, ci
invata fericitii Sfintii Parinti din Dumnezeistile Scripturi“471
Sf. Vasile cel Mare îndeamnă ca printre grijile noastre să fie și aceea de a avea „ca sfat
de obște trăirea nevoitorilor Ortodoxiei, pe care o cinstim, ca pe o ajutătoare la păzirea
poruncilor Evangheliei.”472
Îndemnuri foarte asemănătoare găsim şi la Sf. Ioan Gură de Aur, căci consideră că nu
există patimă trupească sau sufletească, ori tulburare din cele ce supără pe oameni, şi pentru care
468
Daniela Maria Gheorghe, Bruno Mastan, Ghid de Bune Practici, Tehnici creative, Ed. Vanemonde, Bucureşti
2005, p. 17
469
470
Sf. Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Ed.. . . . . . .. , p. 10-11 din 46
471
Sf. Nil de Sorski, Scrieri Ascerite, Ed. Sofia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2010, p. 11
472
Sf. Vasile cel Mare, Proloagele, Cuvânt la 11 August,. . . . . . . . . . . . , p……………..
118
să nu se găsească leacul în Biblie şi mai ales Noul Testament. Astfel aceste cărţi Sfinte sunt o
comoară plină cu tot felul de doctorii: „De vei cădea în oarecare ispite, aici vei găsi o mare
mângâiere. De cumva vei cădea în păcate, tot în această carte vei găsi mii de leacuri. De vei
ajunge în sărăcie sau în strâmtorare, uitându-te în această carte, vei vedea multe limanuri de
scăpare. De eşti drept, multă siguranţă găseşti în ea, iar de eşti păcătos, multă mângâiere
(Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, XVIII).473
Sf. Ioan Gură de Aur mai predaniseşte: „…copiilor nu le lăsaţi deci bogăţii, ci
învăţătură şi virtuţi. Educaţi-vă creştineşte copiii. Aceasta este datoria voastră Să-i învăţaţi
tainele Bisericii, dreptatea, înţelepciunea, vitejia sufletească, evlavia,. Să-i ajutaţi să se
cunoască pe ei, căci prin cunoaşterea de sine vor fi conduşi şi la cunoaşterea de Dumnezeu.
Acesta este cel mai bun mijloc pentru depăşirea sărăciei şi a tuturor problemelor vieţii. Fără
învăţătură vor fi ca animalele, care sunt lipsite de cuget. Educaţi-i, aşadar, duhovniceşte pe
copiii voştri, …să-i faceţi să aibă evlavie şi iubire. Educaţi-vă şi pe voi”. 474 Şi cum se poate face
câştigarea evlaviei şi a cunoaşterii de Dumnezeu, a unei educaţii creştine şi a dorinţei de virtute
fără citirea Sfintei Scripturi şi a vieţuirii sfinţilor şi cuvioşilor?
Domnul Însusi, grăieste: "Cercetati Scripturile, si in ele veti afla viata vesnică" (Ioan 5,
39). "Caci toate cate s-au scris mai inainte" in Sfintele Scripturi, "s-au scris spre invatatura
475
noastra" (Rom. 15, 4.). De aceea Sf. Ignatie învaţă : „Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă
veşnică”.476
Chiar şi psihologii moderni recunosc: „Cuvântul are putere magică, el poate vindeca
atunci când spus unde,cum şi de cine trebuie , recunoscându-i-se astfel, valoarea terapeutică,
acţionează ca o forţă. Povestea terapeutică prin nararea faptelor „comprimă” la maxim
experienţe de viaţă, menite a semnala o stare de fapt şi a atenua criza ce, inevitabil apare la un
moment dat, declanşată, precum, filosofic vorbind, de neînţelesuri ale înţelesului, ştiutelor şi
neştiutelor. Trăind în simbioză cu cel suferind, povestea terapeutică îşi are legile nescrise ale
vulnerabilităţii sale, ceea ce face ca simpla virgulă, să mai acorde o şansă, iar punctul, o
certitudine şi o reuşită.” 477
473
Sf. Ioan Gură de Aur, http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/sfantul-ioan-gura-de-aur-despre-folosul-
citirii-sfintei-scripturi
474
Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Cartea Românească, Ed. Egumeniţa, p. 125-130
475
476
Sf. Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si impovarati, Experiente ascetice, vol. III, Ed..
. . . . . .. , p. 29 din 115
477
Maria Dorina Paşca, Povestea Terapeutică, Ed. Ardealul, 2004, p. 23
119
Sfinţii şi vieţile lor sunt modele de o adevărată trăire şi credinţă, şi fiecare creştin poate
găsi asemănări a relaţiilor şi problemelor din viaţa de zi cu zi a sa, şi deci rezolvări prin sfaturi,
atitudini ori trăiri, care i-ar îmbunătăţi viaţa şi cugetarea duhovnicească.
De asemenea şi Sf. Ignatie îndeamnă să urmăm exemplul şi poveţele Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii,478 ca nişte următori şi tâlcuitori autorizaţi de experienţa , cunoaşterea lor şi nu în
ultimul rând de Harul lui Dumnezeu, şi buni predanisatori ai Cuvântului lui Dumnezeu, pentru
că: toţi sfinţii se socoteau pe sine păcătoşi, şi ca fiind nevrednici de grija lui Dumnezeu, şi erau
înţelepţiţi spre aceasta de Sfîntul Duh, prin aceasta ei şi-aratau vrednicia lor, ce constă în
smerenie.479
În trecut aceste terapii şi metode educaţionale verbale, pentru cei neştiutori de carte, le
aflam în serile de clacă ale oamenilor simpli , când bătrânii spuneau pe lângă glumele şi vorbele
deşarte, şi istorii de demult ale înaintaşilor curajoşi, povesteau istorisiri şi legende ale haiducilor
îndrăzneţi, dar şi din vieţile şi minunile Sfinţilor , auzite la predică, la înaintaşii lor , dar şi din
cele trăite : cum un anume sfânt a făcut cutare sau cutare minune cu el sau cu vecinul său, cum
Maica Domnului la ajutat sau la scăpat ori ocrotit într-un mare necaz. Si aceassta în vremurile
când oamenii nu ştiau a citi……. În perioada modernă când cititul şi scrierea au început a fi
deprinse de majoritatea copiilor, primele cuvinte, copiii, le silabiseau pe cărţile religioase pentru
că învâţător de multe ori era preotul. Citeau la şcoală dar şi acasă din Cazanie, Biblie dar şi din
Vieţile Sfinţilor şi cuvioşilor de demult.
În primii ani de mănăstire am întâlnit doi copii ce purtau cu bucurie numele a doi sfinţi la
mare cinste în zona respectivă: Sfinţii Pantelimon şi Grigorie. Copilul Pantelimon de vreo 6 ani
şi ceva, cu un temperament mai dinamic, uneori îl provoca la dispute (copilăreşti) pe fratele său
Grigorie de aproape 9 ani cu privire la superioritatea sfinţilor patroni ai fiecăruia faţă de celălalt.
Dincolo de mândria copilărească mai ales a lui Pantelimon se observa cu uşurinţă o cunoaştere
profundă a veiţii sfântului a cărui nume îl purta fiecare şi a faptelor lor, pentru că aceste .. . . . .
erau disputate mai ales de cel mic care, pentru minunile pe care le făcuse şi le făcea Sf.
Pantelimon , ca şi pentru bărbăţia şi curajul de care a dat dovadă în mucenicia sa, găsea o
superioritate a sfântului său de nume aspra celorlalţi. De asemenea când mama, dealtfel îndelung
răbdătoare, trebuia să-şi aducă odraslele la supunere şi docilitate, se folosea din plin de virtuţile
şi calităţile sfinţilor, argumentând că sfântului iar fi ruşine cu un asemenea „urmaş şi ucenic”,
spusă care de multe ori îşi atingea efectul scontat destul de imediat. Se vedea destul de clar că
părinţii au căutat să imprime copiilr o educţie în spiritul sfinţilor, o educaţie creştină bazată pe
478
Sf. Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si impovarati, Experiente ascetice, vol. III, Ed..
. . . . . .. ,. . . .. , p. 76 din 115
479
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia vol. I, Ed. . . . . . . . . . . . . . , p. 199
120
preceptele evanghelice. Copilul vrea să înveţe, este datul lui de la Dumnezeu, are nevoie de
exemple şi de modele. Dacă noi nu căutăm să i le oferim să i le impunem pe cele bune el singur
îşi ia ce apucă din jur, ce-i încântă simţurile, neavând discernământ, pentru noi trebuie să i-l
formăm şi pe acesta.
Avem mărturie pentru nevoia de învăţătură spusele Sf. Ioan Gură de Aur: „neşcolirea,
needucarea, este o boală a sufletului, şi desigur mare, pentru că din pricina ei se întâmplă
atâtea şi atâtea rele”.480
O formă de terapie şi de educaţie în formă incipientă sunt şi acele predici ale unor preoţi
(din fericire nu puţini), care impregnate de fapte ale sfinţilor şi cuvioşilor de demult sau din
zilele noastre îşi găsesc un larg ecou şi bun folos în inimile şi sufletele simple, dar pline de
imbold duhovnicesc. ale păstoriţilor cu mai puţină pregătire intelectuală, el fiind mai uşor de
asimilat, astfel ei găsind întotdeauna o mângâiere în predicile acelui preot ce parcă spune poveşti
frumoase. Folosul de pe urma lor apărea la câteva ceasuri sau zile de la auzirea istorioarei, în
funcţie de timpul necesar asimilării mesajului, acceptării şi găsirii unei modalităţi de a fi pus în
practică.
Toţi creştinii ar trebuie să ne ghidăm trăirea şi cugetarea după vieţile şi învăţăturile
sfinţilor, însă uneori este dificil pentru că nu este recomandat şi nici nu este nevoie să copiem
întru totul ce au făcut sfinţii, ei având fiecare personalităţi distincte şi de aceea şi comportamente
oarecum diferite pentru împrejurări asemănătoare. De aceea şi pentru copil ori tânăr trebuie
aleasă cu grijă ceea ce poate fi istoria terapeutică a unui sfânt ori cuvios, cu exemple de la sfinţi,
pe măsura celui ce i se adresează, astfel încât să le urmeze, întâi mai ales intenţia din faptele
făcute, duhul ce animă lucrările exterioare, şi mai apoi cugetarea şi lucrarea interioară.
În prezent însă s-a ajuns a fi depreciat de către lume lectura şi Vieţile Sfinţilor şi studiul
Sfintelor Scripturi. Se vede însă o revitalizare de formă dar cu fond schimbat a tradiţiei ortodoxe
de învăţare şi terapie prin Vieţile Sfinţilor şi citirea Sfintelor Scripturi, o revitalizare care
direcţionează pe tineri la depărtarea de valorile Ortodoxiei şi o înstrăinare de Dumnezeu, la o
însigurare şi foame sufletească şi duhovnicească, o creare a unei lumi imaginare care-l va rupe
pe om de realitateatea cotidiană, dar mai ales de cea cotidiană. O tendinţă de a-l scoate pe
Dumnezeu din viaţa şi mai ales din cugetele noilor generaţii, căci în trecut Vieţile Sfinţilor citite
ori trasmise verbal, precum şi învăţătura Sfintei Scripturi erau factorul educţional principal, şi
totodată terapeutic, pentru toate vârstele. Astăzi, (de peste un deceniu) educaţia o face
covârşitor mass-media, dar mai ales desenele animate şi telenovelele, rezultatul este grăitor de la
sine. Fără comentariu!
480
121
S-a constatat, de pildă, că în Franţa, la sfârşitul secolului al XII-lea, sporesc cazurile de

sinucideri datorită evoluţiei mentalităţii ateiste. „Credinţa este într-atât de stinsă în această ţară,
încât nu mai găsim nici măcar un singur tânăr care să nu vrea să fie ateu… încât se consideră că
toate sinuciderile pe care de la un timp le avem într-un număr atât de mare provin din ateism”[5].
Ateismul a proliferat apoi şi datorită crizei conştiinţei creştine a anilor 1580-1620[6], care,
accentuându-se în epoca iluministă şi dezvoltându-se în existenţialismul modern, care declară
viaţa „o cursă de la neant la neant”, a declanşat o adevărată molimă suicidară.
[1]
Georges Minois, Istoria sinuciderii, trad. Mircea Ionescu, Bucureşti, 2002,
[5]
G. Minois, op. cit., p. 177.
[6]
Idem, p. 106.
122
Concepţia despre boală şi bolnav pe care Sfinţii Părinţi au adus-o într-o lume în care
bolnavul nu era de interes pentru societate a fost revoluţionară. În societatea primitivă omul
bolnav se situa în afara interesului membrilor comunităţii. Cercetarea cauzelor bolii i-a condus
apoi pe oameni la concluzia că duhurile nevăzute stau la originea bolilor. În acest context apare
în societate rolul vrăjitorului ca intermediar, dar şi cu atribuţii de vindecător. La polul opus se
situează concepţia despre boală a neamurilor semitice, care nu mai considerau pe bolnav drept o
victimă nevinovată a duhurilor nevăzute, ci, dimpotrivă, ca pe un păcătos care şi-a atras mânia
divină prin păcatele săvârşite[31].
Pentru creştini, actul medical, adică descifrarea bolii, identificarea cauzelor biologice şi
spirituale, precizarea evoluţiei şi prognosticului, profilaxia şi tratamentul, se săvârşeşte în
Biserică, având ca temei dogma şi morala creştină. Hristos este Tămăduitorul absolut fără de
care vindecarea nu este posibilă.
[31]
Dr. Nicolae Vătămanu, „1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei. Cel dintâi aşezământ de asistenţă
socială şi sanitară”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4, 1969, p. 302.
"Fără Mine nu puteţi face nimic" este un cuvânt pe care de multe ori suntem tentaţi să-l
trecem cu vederea, şi avem impresia că putem şi noi ceva. Dar nimic nu este mai adevărat decât
acest cuvânt. Un singur lucru îl putem face de la noi înşine, lucru pe care Dumnezeu nu-L poate
face: păcatul, dar şi pe acesta îl facem cu îngăduinţa Lui şi dintr-o iconomie numai de El ştiută.
Orice medic, terapeut, duhovnic, bolnav, credincios, necredincios, etc. ar trebui să aibă
mereu în cuget acest adevăr. Dacă ai cu adevărat o iubire sinceră faţă de aproapele, de pacient,
de cel căzut între tâlhari şi vrei să-l vindeci, să-l ajuţi, să-i faci bine nu se poate să nu ceri
ajutorul dumnezeiesc, fără de care nu putem face nimic cu adevărat bun.
123
VII. CONCLUZII
Omul la început era chipul lui Dumnezeu, dar a ajuns chipul fiarelor dupa ce a căzut de la
Dumnezeu.
Trupul, fraţilor, deşteaptă poftele…. [ Limonariu, p. 147]
"Fără Mine nu puteţi face nimic" este un cuvânt pe care de multe ori suntem tentaţi să-l
trecem cu vederea, şi avem impresia că putem şi noi ceva. Dar nimic nu este mai adevărat decât
acest cuvânt. Un singur lucru îl putem face de la noi înşine, lucru pe care Dumnezeu nu-L poate
face: păcatul, dar şi pe acesta îl facem cu îngăduinţa Lui şi dintr-o iconomie numai de El ştiută.
terapeut, duhovnic, bolnav, credincios, necredincios, etc. ar
Fiecare din cei caută să vină în ajutorul aproapelui, a celui aflat datorită patimilor sau
alegerilor greşite să fie aproapele căzut între tâlhari, trebui să cugete mereu, să trăiască această
realitate: Tămăduitorul Tuturor este Hristos şi fără de El nu avem o vindecare deplină. Dacă ai
cu adevărat o iubire sinceră faţă de aproapele, de pacient, de cel căzut între tâlhari şi vrei să-l
vindeci, să-l ajuţi, să-i faci bine nu se poate să nu ceri ajutorul dumnezeiesc, fără de care nu
putem face nimic cu adevărat bun.
Prin lucrarea mea nu am căutat să desfiinţez, să duc o luptă contra acestor ştiinţe
contemporane ci doar să arăt prin cuvintele specialiştilor lor şi a celor apropiaţi lor, slăbiciunile ,
neputinţele, greşelile şi uneori nereuşitele doar a acestor ştiinţe, şi nu a omului, a specialistului .
Am căutat să reliefez incapacitatea şi subiectivismul acestor ştiinţe (zecile de şcoli de psihologie
ce se confruntă şi se contrazic între ele), la care prezentare se mai pot adăuga câteva cuvinte
despre aceste decenii de după revoluţia sexuală a anilor 60-80, care contrazic teoriile lui freud şi
a urmaşilor săi că instinctele sexuale inhibate , reprimate şi probleme nerefulate duc la probleme
pshice. Divorţurile şi copii familiilor destrămate stau mărturiile despre incapacitatea teoriilor
frued-iene. Iar argumentele secolului XX că religia tulbură, suceşte şi . . . . (strică ) minţile
oamenilor şi le fură libertatea, ce sun sunt promovate de cei ce susţin libertate a de conştinţă,
sunt demolate de numărul tot mai crescut al sinuciderilor pe care istoria le consemnează după
fiecare revoluţie şi „revigorare” umanistă (vezi Georges Minois, Istoria sinuciderii).
Toate aceste atitudini duc la concluzia că modul în care sunt privite aceste lucruri ……
(Interferențe, conexiuni, diferențe)
Din anumite puncte de vedere se observă o „redescoperire” a ştiinţei Sfinţilor Părinţi” din
partea Psihologiei şi pe undeva a Psihiatriei, de vreme ce ei ajung la aceleaşi concluzii în
124
legătura cu bolile psihice ce „des-fiinţează” persoana umană. (Astfel) (Dar) ajung să introducă
noi concepte şi denumiri pentru ceea ce sfinţii din vechime au desluşit prin şi cu harul lui
Dumnezeu despre om , şi să realizeze un sincretism aşa zis descoperire ştiinţifică amestecând
(redescoperind) conceptele despre fiinţa umană, persoană, suflet şi duh, ale ortodoxiei cu ideile
şi fantasmele imaginaţiei mai mult sau mai puţin pătimaşe date de propriile . . . . . . . . ale
educaţiei, salvei deşarte, concepţiilor morale sau sociale ale epocii, . . . . etc (vezi P. Faros, sau
Avdeev). Se poate spune că se observă aici o similaritate cu cazul rugăciunii inimii. Fiindcă erau
foarte mulţi îndrumători pentru ceea ce spunem noi ciclul gimnazial şi liceal , nu s-au păstrat
scrierile şi îndrumarele duhovniceşti de rugăciune pentru aceste categorii de doritori şi ne-au
rămas numai cele ale ciclului universitar şi post universitar. Şi-n această categorie de probleme
ale vieţii se remarcă o slabă . . . . . . . . . .
Înţelegerea aspectelor duhovniceşti ale „psihicului „ uman se realizează numai în timp cu multă
răbdare, interes, studiu adecvat şi nu în ultimul rând cu rugăciune şi lucrarea Harului Divin. De
vreme ce specialiştilor ştiinţelor moderne aceste ultime două aspecte le lipsesc cu desăvârşire,
este firesc ca ei să nu aibă habar de lucrările patimilor în om şi să trateze problemele date de
patimi cu pilule şi discuţii libere. Foarte puţini dintre ei fac excepţie de la această „Modă” a
modernităţi ştiinţelor psihice. Dar Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului ( Bible)
lucrează fără de încetare (Bible ) pentru folosul omului, căutând ale aduce toate la înţelegere.
Spun aceasta nu căutând să dispreţuiesc sau să ignor unele descoperiri sau interpretări ale acestor
ştiinţe, pentru că o parte din lucrarea lor este de la Dumnezeu, dar. . . . . .
Este foarte uşor să dai sfaturi şi să trasezi reguli generale de urmat atunci când cunoşti
problema, când ea este bine definită şi se cunosc şi cauzele ei. Dar a indentifica problema
omului, patima cel împinge să facă un lucru sau altul, precum şi cauzele patimii, precum şi
punerea omului de a duce o anumită terapie, este lucrarea cea mai dificilă şi mai greu de
împlinit. Poate şi de aceea uneori am făcut o prezentare mai pe larg a slăbicunilor, a patimilor,
a diferitelor tipuri de înşelare şi de influenţă demonică sau ...., precum şi a cauzelor lor, decât a
terapiei în mod general, pentru că de aici din această corectă identificare a suferinţei, îmbinată
cu mesajul evanghelic şi discernământul Sfinţilor Părinţi, izvorăşte întreaga metodologie a
Psihoterapiei Ortodoxe, care se cere aplicată specific de la caz la caz, de la persoană la
persoană. Duhovnicul, preotul ca psihoterapeut trebuie să vadă dincolo de cuvintele şi situaţia
prezentată de către cel îngenuncheat măcar sufleteşte în faţa sa, să înţeleagă înainte de toate
dacă suferinţa acelei fiinţe este o consecinţă a alegerilor sale păcătoase sau este vorba de
milostivirea lui Dumnezeu care caută întoarcerea păcătosului (citat : fiul bătut......), ori este
vorba despre o lucrare curăţitoare a omului ce caută să înainteze spre mântuire., sau o pervertire
125
a firii lăsată în voia patimilor şi a demonilor prin înstrăinare de Dumnezeu. Şi asta pentru că
…… Una este pocăinţa paihică care este o remuşcare pentru greşelile făcute şi alta este
pocăinţa duhovnicească,481 una este deznădejdea din mândrie trufie greşeli şi stirbirea slavei
deşarte şi alta disperarea din mustrarea coştiinţei pentru mulţimea păcatelor, ce uneori poate fi
legată cu tristeţea de nesuportat, alteori cu indiferenţa,482 una este întristarea apăsătoare ce
provine din slava deşartă lovită ori umilită, şi alta e întristarea cea după Dumnezeu care aduce
izbăvire şi uşurare sufletului,483 una este mânia pe aproapele ce provine dintr-o tulburare a
sufletului şi alta este mânia pentru păcatele noastre şi mânia pe diavol care este darul lui
Dumnezeu, 484 ca şi întristarea după Dumnezeu, ce ni le-a dăruit Domnul ca instrumente pentru
lupta cu păcatul şi cu ispititorul şi vrăjmaşul neamului omenesc.
Astfel există cumpătare precum există şi fapte bune şi chiar aşa zise „virtuţi” şi fără
de Hristos. Însă precum în pilda celor 10 fecioare erau şi cele care au fost numite
nebune, nebune pentru că nu au adunat cu şi pentru Hristos, şi atunci toată osteneala
lor s-a făcut pentru slavă deşartă (fariseul), din bun simţ, sau din rânduieli lumeşti,
ele nu au primit încuviinţarea şi dragostea lui Hristos, aşa şi aici performanţele
realizate de psiholog sau psihiatru în restabilirea sănătăţii omului vizează numai
aspectul trupesc (armonie interioară, să se simtă bine)sau cel lumesc (adaptare la
rânduielile sociale, adică la normalitatea păcătoasă , dată de o morală pervertită a
secularismului contemporan ), şi nu vor realiza ceea ce promovează Biserică:
crearea omului nou în Hristos, călăuzirea lui spre patria cerească, adică înfierea
după Dumnezeu. După cum am arătat aceste științe moderne din start sub diverse
motive îl exclud pe Dumnezeu. Attunci vor exclude şi tot ce are legătură directă sau
indirectă cu divinitatea , iar în această situaţie, problemele mai ales cele existenţiale
(date de „întoarcerea acasă, la Tata”), precum setea, şi foamea după hrana cea
veşnică nu pot fi rezolvate . Cum să poţi rezolva un Puzzle dăcă ai piese greşite şi o
parte din cele autentice lipsesc. Mereu vei avea puzzl-ul greşit, sau nerezolvat mereu
va lipsi ceva la configuraţia iniţială (structura fiinţială creată de Dumnezeu, cu toate
481
Simeon Kraop……
482
Hieroteos Vlacos, Mitropolit de Nafpaktos, Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă, Ed. Doxologia,
Iaşi 2011, p. 132
483
Sf. Ioan Gură de Aur,
484
Sf. Vasile cel Mare
126
atributele necesare devenii fii ai lui Dumnezeu după har), pentru împroprietărirea
veşniciei divine în fiinţa noastră nedesăvârşită şi trecătoare.
Adevărata viață a Bisericii se arată în tămăduirea omului.485
Final
485
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Secularismul, Editura Biserica Ortodoxă, Galați 2004, p. 21
127
PREZENTARE LA COMISIE
Doctorii există, şi pe ei ia lăsat Hristos pentru vindecarea celor ce trebuie uneori să se

smerească neaştăptând minuni de la Hristos, sau a celor ce nu trebuie să-L ispitească pe
Dumnezeu, sau din pricini numai de El ştiute. Însă valorile şi experinţa Sfinţilor Părinţi,
precum şi Harul iertării păcatelor ce vine de la Hristos, şi numai Biserica le deţine. Ignorând
aceste valori inestimabile , ştiinţele moderne se condamnă singure la un „întuneric
medieval”, chinuindu-se pentru diverse descoperiri despre psihicul sau în ceea ce priveşte
sufletul omului, realizând în final că au reinventat (redescoperit) involuntar sfaturile,
preceptele şi observaţiile de veacuri ale Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti,
Lucrarea de faţă, este astfel structurată încât să poată face legătura între conceptele de
pe care le utilizează psihologia şi psihiatria şi aceleaşi noţiuni în viziunea teologiei ortodoxe.
Ca exemplificare a viziunii teologiei ortodoxe am ales Sfinţii Părinţi şi operele sriitorilor
bisericeşti tocmai datorită faptului că sunt scrieri cu valenţe enciclopedice în ceea ce priveşte
ascetica ortodoxă, şi totodată îndrumare terapeutice pentru cei suferinzi, astăzi prea puţin
appreciate. De fapt, am încercat să structurez în aşa fel lucrarea încât să reliefez cât de puţin
ceea ce numim ascetica şi mistica ortodoxă.
Am căutat să aduc ca dovezi pentru inconsistența psihologiei și psihiatriei, chiar
mărturiile specialiștilor din domeniu despre neputințele și insuficiența științei respective,,
lăsându-i pe ei să vorbească, arătând slăbiciunile sau orientările greşite ale ştiinţelor
moderne.
Primele două capitole se vor a fi un preambul, o punere în ordine a noţiunilor în
vederea a ceea ce vom afirma pe parcursul capitolele III şi IV care reprezintă lucrarea în
sine.
Astfel capitolul I cuprinde o încercare de clarificare a noţiunii de normalitate, noţiune
fără de care nu există o raportare concretă a bolii. În cadrul acestui capitol, am încercat să
vedem anumite aspecte legate de noţiunea de normalitate în sine, apoi am arătat ce înţelege
psihiatria prin noţiunea de normalitate, apoi ce înţelege teologia prin aceeaşi noţiune, ca la
urmă să încercăm să descoperim anumite puncte comune între cele două domenii de studiu,
care să constituie baze de plecare pentru alte investigaţii pe aceeaşi temă.
128
În capitolul al II-lea m-am ocupat de noţiunea de boală psihică pe care am studiat-o,

din nou, ca noţiune în sine, apoi din perspectiva psihiatriei, apoi a teologiei, ca la urmă să
încercăm, din nou, să descoperim anumite puncte comune. În demersul nostru am privit
noţiunea de boală încercând să o definim fie din perspectivă psihiatrică, fie teologică, şi să
vedem anumite etiologii şi semiologii specifice fiecărei ramuri, iar la urmă ocupându-ne pe
scurt de mijloacele şi metodele terapeutice. Tot aici am studiat mici noţiuni despre obiectul la
care se raportează fiecare ramură în parte atunci când investighează normalul sau bolnavul:
la persoană şi personalitate în cadrul psihologiei şi psihiatriei cât şi în cadrul teologiei.
O cauză a acestei desfiinţări este şi faptul că psihologia cât şi psihiatria neglijând
persoana şi dând o importanţă deosibită personalităţii umane, dar mai ales tratând-o abstract,
nu numai că limitează ontologia omului, ci caută o eliberare a personalităţii umane, lucrare
despre care se poate spune că tinde spre anarhie,486 Şi cum poate fi altfel de vreme ce există
mai multe zeci de concepte şi definiţii ale personalităţii umane, fiecare având a viziune ,
înţelegere sau ţintă distinctă de celelalte. Ba mai mult începe a fi utilizat tot mai des termenul
de individ, în dauna persoanei;487 astfel apare tendinţa spre acea „des-fiinţare” a firii umane,
spre ruperea de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu zidită în noi, astfel ajungând la suferinţă
în noi. În literatura de specialitate se vorbește tot mai des despre depresia existențială sau
noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absenţa
sensului vieții.
După prezentarea acestor noţiuni introductive, am intrat în lucrarea propriu-zisă, în
cadrul căreia psihoterapeutica a fost legată, în scop de studiu, de cauzele şi mafifestările boli.
Am prezentat poate mai pe larg cauzele şi originile diverselor suferinţe, dar şi a patimilor şi
influenţelor demonice. Toate aceste atitudini duc la concluzia că modul în care sunt privite
aceste lucruri, superficialitatea sau indifernţa cu care sunt tratate de ştiinţele modern ridică
mari semen de întrebare asupra viitorului spiritual şi duhovnicesc al fiinţei umane.
Astfel am studiat fenomenologia bolilor mintale de natură demonică, alcătuind o
clasificare sumară a influenţelor demonice, şi legătura cu patimile, ştiut fiind faptul că ea este
prea puţin cunoscută, acceptată şi luată în calcul de psihologia şi psihiatria modern, arătând
apoi genul de psihoterapeutică ortodoxă.
486
Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, p. 72
487
În Psihologia Politică a Laviniei Betea, la Ed. Polirom 2001, încă din primele pagini se raportează preocuparea
psihologiei sociale şi prin urmare şi a celei politice la individ, ca fiind un organism, o fiinţă naturală, membră a unei
specii, cea umană. Persoana umană nu este adusă în discuţie, ci doar pluralul persoane ca sinonim al obiectelor
sociale, reliefând astfel o dezumanizare şi o anulare a valorilor divine sădite în om.
129
Ca una care are multe afinităţi şi similitudini cu psihanaliza, am studiat mai

aprofundat psihoterapeutica bolilor mintale de natură spirituală. Aici am încercat o definire a
relaţiei duhovnic ucenic, apoi am trecut la analizarea bolilor determinate de păcatele capitale
ca la urmă să arătăm că ascultarea de duhovnic este vindecarea voinţei şi ridicarea ei pe o
treaptă superioară, treaptă inaugurată de ordinea divină restaurată în Hristos.
Nu am făcut comentarii savante ci am lăsat să vorbească sfinţii părinţi , cu scrierile şi
apoftegmele, pe care le-am redat parţial sau în întregime, neiterând nimic de la mine pentru a
nu se pierde bogăţia de sensuri.
Pt invidie: Milostenia cu măsură către cel careinvidiază: „zis-a un bătrân: de vei auzi
despre cineva că te urăşte şi te ocărăşte, trimite-i sau dă-i lui puţină blagoslovenie după
puterea ta, ca să ai îndrăzneală să zici în ceasul judecăţii: iartă-ne nouă, Stăpâne, greşelile
noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri.”488
Pt mânie postul „frânarea poftei neraţionale, prin hrana cu măsură;489, dar se potriveşte şi
la invidie şi la lăcomie.
Pt mânie Fuga de împrejurări care ar declanşa mânia: „Pentru mânie şi întristare,
dispreţuieşte slava, cinstea şi lucrurile materiale.490
Pt întristare Cântarea psalmilor: „Cîntarea şi compătimirea şi neagonisirea sunt
sugrumarea întristării.”491
Ca şi Bucuria duhovnicească, bucuria întru Domnul: ,,întristarea lumească, prin
bucuria duhovnicească.”492
Fiecare capitol şi subcapitol s-a dovedit a fi o treaptă, o provocare, pe care împreună
cu dl prof îndrumător ne-am străduit să o depăşim încercând totodată a păstra o anumită
cursivitate a ideilor şi sensurilor, străduindu-ne a realiza o construcţie logică.
În ce măsură demersul nostru a reuşit, rămâne să fie apreciat de cei ce au competenţa
să o facă.
488
Ibidem, p. 417
489
Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete ale lui..., Filocalia, vol 8, p. 175
490
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, vol 2, p. 116
491
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, p. 370
492
Sfântul Ioan Damaschin, Cuvant minunat si de suflet folositor, p. 192
130
Este o diferenţă clară între cea psihică şi pocăinţa autentică, pocăinţa duhovnicească
Altceva este zdrobirea inimii, altceva cunoştinţa şi altceva smerenia655. Zdrobirea este fiica
căderii. Căci cel ce cade se zdrobeşte şi stă la rugăciune fără îndrăzneală, dar cu o neruşinare
vrednică de laudă 656, sprijinindu-se în toiagul nădejdii ca unul cu totul zdrobit, şi cu el alungând
câinele deznădejdii.493
Lui Dumnezeu îi place iubirea, cumpătarea, contemplaţia şi rugăciunea, iar trupului lăcomia
pântecelui, necumpătarea şi cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: «Cei ce sunt în trup nu pot
să placă lui Dumnezeu». 222Iar «cei ai lui Hristos şi-au răstignit trupul dimpreună cu patimile şi
cu poftele».223494
493
494
131
Întru cât omul a fost creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, creştinul este dator faţă de
sine însuşi, ca faţă de chipul lui Dumenzeu. De aceea îndatoririle către sine sunt absolut reale pentru toţi
creştinii care doresc să se mântuiască.495
- Sf. Scriptură componentă a psihoterapiei ortodoxe

- Psihoterapia Sf. Părinți – remediu împotriva bolilor mintale, psihice, organice, etc
„Necazurile, care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii”.496 De asemenea și bolile...
„Cel ce se înalţă împotriva oamenilor, se va înălţa şi împotriva lui Dumnezeu”, Sfântul Ioan Gură de Aur.
„Mândria este contra naturii”, Sfântul Ioan Gură de Aur.
„Mândria este dată de necunoaşterea lui Dumnezeu”, Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Împotriva celor opt gînduri rele
15
Mintea rătăcită este ţinută locului prin lectură, priveghere şi rugăciune. Pofta încinsă se stinge prin foame, trudă şi anahoreză. Partea
pătimaşă agitată se domoleşte prin cântarea psalmilor, răbdare şi milostivire - toate acestea la timpul cuvenit şi cu măsură. Căci ceea ce
nu are măsură şi cade la ceas neprielnic durează puţin; şi ceea ce durează puţin, mai degrabă strică decât foloseşte.
Gândurile 15-33 formează un mic tratat de medicină duhovnicească. Capitolul 15 constituie introducerea acestui tratat, proiectând dintr-un condei
reţete pentru cele trei părţi alcătuitoare ale fiinţei omeneşti: mintea (nous), partea poftitoare (epithymia) şi partea pătimaşă sau volitivă (thymos).
Schema tripartită se repetă de trei ori, una din obsesiile ezoterice ale lui Evagrie. Tabloul se prezintă astfel:
Boli duhovniceşti:
I) - minte rătăcită (nous planomenon)
II) - poftă încinsă (epithymian ekphlogoumenen)
III) - partea pătimaşă agitată (thymon kykomenon)
Leacuri duhovniceşti:
I. 1) lectură
2) priveghere
3) rugăciune
II. 1) foame
2) trudă
3) anahoreză
III. 1) cântarea psalmilor
2) răbdare (makrothymia = „mărinimie")
3) milostivire
520. întrebare : Spune-mi, Părinte, dacă boala poate

veni de la Dumnezeu şi de unde se cunoaşte aceasta?
Răspuns : Poate veni de la Dumnezeu. Când cineva simte boala, dar nu şi tulburarea pătimirii, o astfel de boală e de la
Dumnezeu şi ea risipeşte războiul 707
707
O boală e de la Dumnezeu când omul n-a ajuns în ea printr-o patimă şi nu întreţine patima: d. ex. de pe urma lăcomiei de mâncare, a
desfrâului, a beţiei. O astfel de boală nu dă loc războiului, nemulţumirii, revoltei, supărării etc. (Filocalia 12)
Într 712 - Răspuns: Dacă nu o simţi tu, o simt dracii şi auzindu-te, tremură. Deci nu înceta să
psalmodiezi şi să te rogi. Şi, pe încetul, se va înmuia prin Dumnezeu învârtoşarea. . (p. 630 , Filocalia 12)
495
Pr. Petre Teodor, Păcate şi virtuţi (cateheze), Valea Plopului – Prahova, 1994, p. 101.
496
Sf. Marcu Ascetul, Filocalia v. I, . . . . . . . . . . .
132
„Suferinţa psihologică este mai răspândită decât caria dentară, cancerul sau infarctul şi îi atinge
pe toţi oamenii, fără excepţie”,
Părintele Amedee, … Monahul şi psihiatrul, Christiana, Bucureşti, 1997, p. 13.
Dar, revenind la o fază când bolnavul este conştient, este pe deplin recunoscut că un rol esenţial
în vindecarea bolii o are lupta bolnavului cu sine, cu boala. În cazul când boala este determinată
de patimi, aşa cum spunea şi Nicolae Paulescu, "nu există decât un singur remediu moral eficace
în ceea ce priveşte patimile, iar acest remediu este voinţa, adică puterea pe care o are omul de a-
şi inhiba impulsurile instictive (normale sau alterate)."497[75]
Credinţa devine astfel, participaţie la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, devine lumină şi
cunoaştere. Iar credinţa sub aspect volitiv îmbracă forma mărturisirii.
Să vedem ce se spune în Pateric despre această mărturisire: "au venit odată patru pustnici la
marele Pamvo, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt nefiind acela de faţă.
Unul postea mult, cel de-al doilea era neagonisitor şi cel de-al treilea a câştigat multă dragoste.
Se spunea încă şi despre cel de-al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui
bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă, că fapta cea bună a acestuia este mai mare,
căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta
tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbaţi sunt mărturisitori, dacă până la
moarte se vor păzi aşa." (Pamvo, 4)
497[75]
Nicolae Pauleascu, Instincte, patimi şi conflicte, ciclul "Elite Interbelice", editura Anastasia, 1995, p.
124.
133
VIII. BIBLIOGRAFIE
"În deşert se tulbură tot muritorul"

Se tulbură, dar la sfârşit va pieri. Se
tulbură, dar mai înainte de aceasta este
înghiţit. Ca focul se aprinde, dar ca trestia
se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se
înalcă, dar ca praful piere. Ca flacăra
focului se aprinde, dar ca fumul se
împrăştie Ca floarea
IX. Lista Abrevierilor
Apoc. - Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Arhid. – Arhidiacon
col. - Colecţia
Cor. - Epistola către Corinteni
Dn. - Deuteronom
Dr. - Doctor
Ed. – Editura
ed. - Ediţia
134
Efes. - Epistola către Efeseni

EIBMBOR - Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
Evr. - Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel
F. Ap. - Faptele Apostolilor
Iac. - Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov
Lc. - Sfântul Evanghelist Luca
Mc. - Sfântul Evanghelist Marcu
Mt. - Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei
Op.cit. - opera citată
p. - pagina
pp. - paginile
Pr. - Preot
Prof. – Profesor
Ps. - Psalmii
PSB - Părinţi şi scriitori bisericeşti
Ptr. – Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Petru
Rom. – Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
Tim. - Timotei
Trad. - traducere
Vol. – volumul
Idem – acelaşi autor, operă diferită (se trece opera în italic)

Ibidem – acelaşi autor, aceeaşi operă
135
Curriculum –vitae
Declaratie
Preacuviosul Simeon a trait in veacul al zecelea dupa Nasterea lui Hristos, cu noua sute de ani inaintea
vremurilor noastre - si iata de atunci, deja, se ridica glasul unui drept in Sfanta Biserica a lui Hristos, tanguindu-se
de lipsa adevaratilor calauzitori, purtatori de Duh, de multimea dascalilor mincinosi. Odata cu scurgerea timpului, s-
au imputinat din ce in ce mai mult povatuitorii vrednici in ale monahismului. Atunci, Sfintii Parinti au inceput tot
mai mult sa indrepte spre calauzirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Parintilor. Preacuviosul Nil Sorski, trimitand
la Parintii care scrisesera inaintea lui, spune: "Nu mica nevointa este, au zis acestia, a afla un invatator neamagitor
pentru aceasta minunata lucrare (adevarata rugaciune monahala a inimii si mintii). Ei au numit neamagitor pe acela
care are lucrare si cugetare marturisita de Sfintele Scripturi si a dobandit dreapta socoteala duhovniceasca. Si aceasta
au mai zis Sfintii Parinti, ca si pe atunci abia se putea gasi un invatator neamagitor pentru asemenea lucruri, iar
acum, cand acesti invatatori s-au imputinat peste masura, ei trebuie cautati cu toata osardia. Iar daca nu poate fi gasit
unul ca acesta, Sfintii Parinti au poruncit a ne invata din Dumnezeiasca Scriptura, ascultand pe Domnul Insusi, care
graieste: "Cercetati Scripturile, si in ele veti afla viata vesnica" (Ioan 5, 39). "Caci toate cate s-au scris mai inainte"
in Sfintele Scripturi, "s-au scris spre invatatura noastra" (Rom. 15, 4. Inainte-cuvantare la Tipic sau Predanie). 498
Dumnezeiestile Scripturi si cuvintele Sfintilor Parinti sunt numeroase ca nisipul marii: cercetandu-
le fara de lenevire, sa invatam din acestea pe cei ce vin la noi si au trebuinta de ele (care cer, care
intreaba). Ci mai drept spus: nu invatam noi, caci nevrednici suntem de aceasta, ci invata fericitii Sfintii
Parinti din Dumnezeistile Scripturi" (Predania Preacuviosului Nil Sorski. Nu este de prisos sa observam
aici ca, desi Preacuviosul Nil Sorski avea harul lui Dumnezeu, insa nu indraznea sa talcuiasca Scriptura
499
de la sine, ci urma talcuirii facute de Parinti.
Vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca ? Cerceteaza cu osardie in Evanghelie poruncile Domnului si

sileste-te a le plini cu fapta, sileste-te ca sa prefaci virtutile evanghelice in deprinderi, in insusiri ale tale. Se cuvine
celui ce iubeste sa plineasca intocmai voia celui iubit.500
Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă veşnică 501
498
499
Sf. Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Ed.. . . . . . .. , p. 10-11 din 46
500
501
Sf. Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si impovarati. (Experiente ascetice vol.
III), Ed.. . . . . . .. , p. 29 din 115
136
Toţi sfinţii - toţi până la unul - s-au împărtăşit de calea cea necăjită
(Evr. XII, 8). Ei au străbătut cu toţii alergarea vieţii pământeşti prin spini,
hrănindu-se cu azimele lipsurilor de tot felul, stropindu-se cu isop amar,
adăpându-se mereu din paharul feluritelor ispite. Acest lucru a fost neapărat
trebuincios pentru mântuirea şi desăvârşirea lor: necazurile le-au slujit în
acelaşi timp şi ca mijloc de şlefuire duhovnicească, şi ca doctorie, şi ca
învăţătură. Firea vătămată nu a rămas nici într-un singur om fără să aducă,
într-o măsură mai mare sau mai mică, roadă sa proprie; firea noastră
vătămată are nevoie neîncetat, ca de un leac împotriva otrăvii, de necazuri:
prin ele se stinge în ea consimţirea la otrava păcătoasă a patimilor - mai ales
a trufiei (2 Cor. XII, 17),502 şi ca nota subsol.: Acest lucru se vede cu deosebită limpezime din cartea lui Iov. Dreptul
şi-a înşirat la început virtuţile, şi le-a înfăţişat într-un tablou minunat şi pitoresc; dar după ce s-a curăţit şi s-a
desăvârşit prin necazuri, atunci s-a schimbat în el felul în care se privea pe sine: el s-a văzut ca o pieritură faţă de
mărirea Dumnezeirii, sa socotit pe sine pământ şi cenuşă.
502
Sf. Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si impovarati. (Experiente ascetice vol.
III), Ed.. . . . . . .. , p. 65 din 115
137

Psihoterapia ORT La SF Păr PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihoterapia ORT La SF Păr PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCA

Motivul alegerii subiectului

II. STAREA DE NORMALITATE (A FIRESCULUI) şi de SĂNĂTATE

II.1. Definiții, principii generale

Despre termenul ”normal”, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl defineşte astfel:

II.2. Firescul, normalitatea, sănătatea din perspectiva psihologiei

1. Psihologia se poate defini ca o știință a faptelor psihice.15

condiţii, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii

Dicționarul de psihologie al lui Norbert Sillamy nu dă explicații pentru noțiunea de

Datorită diveselor interpretări și definiții o înțelegere mai a potrivită a naturii psihicului

II.3. Firescul, normalitatea, sănătatea din perspectiva psihiatriei

II.4. Firescul, normalitatea, sănătatea din perspectiva învățăturii ortodoxe

Teologia ortodoxă înglobează în învățătura sa Elemente eterne și totodată noi pentru

Spirit- factor ideal al existenţei; constiinţă, gândire,raţiune, inteligenţă.28(Ion M. Stoian,

II.5. Interferenţe, conexiuni, diferențe

III. STAREA DE BOALĂ

III.1. Noţiunea de boală psihică, concepte generale - boală sufletească, psihică,

produsă de activitatea sistemului nervos şi prezentă la animalele superioare; totalitatea

III.2. Noţiunea de boală psihică din perspectiva psihologiei

III.2.1. Definiție, noţiuni

III.2.2. Personalitatea umană

III.2.3. Etiologie şi semiologie

”Psihoterapia – aplicare metodică a unor tehnici psihologice determinate, pentru

III.2.5. Consecințe, urmări

• trăirea subiectivă a pacientului (dispariţia simptomelor; se simte mai

bine, e mai mulţumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);

• recunoaşterea socială (progresele realizate de pacient în profesie,

familie, la învăţătură etc);

• materializarea expectaţiilor psihoterapeutului în ceea ce priveşte

modificările realizate în sfera personalităţii şi în comportamentul subiectului.

III.3. Noţiunea de boală psihică din perspectiva psihiatriei

III.3.1. Definiție, noţiuni

”Sănătatea , și gradul de recuperare în urma tratamentului (chimic,

III.3.2. Personalitatea umană

III.3.3. Etiologie şi semiologie

MEDICAŢIA - Definiţie: Substanţele utilizate ca medicamente , utile în tratamentul suferinţelor psihice,

grupăm principalele terapii astfel:

III.3.5. Consecințe, urmări

Profesorul Dr. Gavril Cornuțiu recunoaște în cartea sa ”Breviar de Psihiatrie” că

Părintele Epifanie Teodoropoulos, demontând mitul Psihanalizei Freudiene, spune: „Epoca

III.4. Noţiunea de boală din perspectiva ortodoxiei

III.4.1. Definiție, noţiuni

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală

I. Originea şi cauza suferinţei

II. Rostul bolii

Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră

1. …înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu

Invatatura Sfintilor Parinti despre plantele medicinale

III.4.2. Personalitatea persoana umană

III.4.3. Etiologie şi semiologie

psihologia dar mai ales psihiatria împotriva tulburărilor ce au ca

sursa asemenea influențe

Rădăcina tuturor virtuţilor este frica plină de evlavie faţă de Dumnezeu,dincare

reconfortarea trupului şi a permis celor ce nu pot să se încreadă întru totul în Dumnezeu, să se

„Pentru a respinge gândurile şi imaginaţiile păcătoase, Părinţii propun două mijloace: 1.

si Sfantul Ciprian: "Preotul Domnului trebuie sa se foloseasca de leacuri care

III.4.5. Consecințe, urmări

III.5. Interferențe, conexiuni, diferențe

Iluzia Demoor-Charpentier. „Dăm unei persoane să compare două cuburi de lemn

numeşte din punct de vedere al psihologiei ca sănătate. Comentariu: . . . . . . . . .

Pocăinţa ta este psihică sau duhovniceasca?

III.1. Psihologia în Biblie