Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
5.canoanele Întregitoare
5.canoanele Întregitoare
Ioan Ajunătorul zice: Eu socotesc că celor care judecă drept nu li se pare că scurtarea de către
noi a timpului de pocăinţă nu este o părere salvatoare, deoarece nici Părintele Vasile cel Mare şi
nici cei ce mai vechi dumnezeieşti Părinţi ai noştri nu au stabilit pentru cei ce păcătuiesc vreo
ajunare, sau priveghere, sau număr de plecări de genunchi, fără numai îndepărtarea de la Sfânta
împărtăşanie. Noi am socotit ca în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi
chinuiesc trupul cu disciplină aspră şi cuînţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând
răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă.
De pildă, dacă cineva ar primi să nu bea vin în anumite zile, am judeca să-1 iertăm şi noi un an din
epitimia hotărâtă de către Părinţi, pentru greşeala lui.Aşijderea, dacă ar făgădui reţinerea de la
carne până la un timp, am socotit să-i tăiem alt an, iar dacă de la brânză şi de la ouă, sau peşte,
sau de la untdelemn, şi astfel pentru fiecare reţinere de acest fel să-i iertăm un an. Tot astfel să
procedăm dacă acela va voi să îmblânzească pe Dumnezeu prin îmbelşugatele plecări de
genunchi; şi mai ales de va arăta râvnă şi hotărâre nestrămutată pentru milostenie. Iar dacă
cineva după păcătuire s-a dedat vieţii de Dumnezeu iubitoare şi singuratice, am socotit că
este bine sădobândească iertare încă şi mai scurtă, ca prin acest fel de vieţuire să răzbune în
viitor patima respectivă în cursul vieţii.
(12 sin. I ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira; 74 Vasile cel Mare)
CANONUL 4 Ioan Ajunătorul (BÂNTUIREA DE ISPITE)
Năvălirea poftei prin gânduri în inimă este cu totul de nepedepsit, fiind un păcat încă
nesăvârşit.
CANONUL 35 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU NĂDUŞIREA CU VOIE SAU FĂRĂ DE VOIE A
PRUNCULUI)
Femeia care adoarme asupra pruncului şi-l îneacă, după trei ani se învredniceşte de
împărtăşire, îndepărtându-se în zile rânduite de cărnuri, şi de brânză, şi celelalte săvârşindu-le
cu osteneală. Iar dacă din lenevire şi din neînfrânarea părinţilor s-a întâmplat aceasta, se
aseamănă cu uciderea intenţionată. Dacă însă din viclenia vrăjmaşului, atunci fapta este
vrednică de iertare. Totuşi, si aceasta are trebuinţă de epitimii potrivite; căci din cauza altor
greşeli s-a întâmplat această părăsire.
CANONUL 8 Nichifor Marturisitorul (COPIII DIN FLORI ŞI CEI DIN CĂSĂTORIA A DOUA ŞI A
TREIA SE POT HIROTONI)
Copiii născuţi din ţiitoare sau din cei ce s-au căsătorit a doua oară sau a :reia oară şi care
dovedesc că au viaţă vrednică de preoţie se hirotonesc.
(76 ap.; 33 Trai; 14 sin. Vil ec; 15 Laod.)
(81, 83 ap.; 3, 6, 7, 16 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. l-Il)
Întrebarea 4: Cuvine-se a cânta şi a se ruga în biserici pângărite de aceiaşi preoţi, dar care nu le-au
deţinut?
Răspuns: Negreşit că se poate intra în astfel de biserici, spre a cânta şi a se ruga, anume dacă nu
se mai pângăresc de acei eretici, ci se deţin de ortodocşi până acum. Şi în privinţa aceasta s-a hotărât
ca un episcop sau presbiter, care sunt de credinţa cea mântuitoare, să facă deschiderea bisericii
prin rugăciunea cuvenită; astfel că, dacă s-a făcut aceasta, nimic nu se mai opune ca într-însa să se
săvârşească chiar liturghie; drept pildă servească împrejurarea că Sfântul Atanasie, fiind rugat de
către împăratul Constantin să acorde o singură favoare, de a da arienilor în Alexandria o biserică în
care să se adune pentru rugăciune, s-a învoit numai dacă şi lui i se va da în Constan-tinopol aceeaşi
favoare, ca ortodocşii să se adune la rugăciune într-o biserică deţinută mai înainte de arieni.
Întrebarea 8: Cuvine-se a se primi la masa comună şi la cântare monahii care comunică fără
deosebire cu oricine şi se roagă şi mănâncă împreună cu aceştia?
Răspuns: Deoarece Apostolul zice: „Feriţi-vă de oricare frate care vieţuieşte necumpătat, iar nu
potrivit predaniei primite de la noi" (II Tes. 3, 6); astfel, cum nu judecaţi înşivă ceea ce este bine? Deci
dacă se vor despărţi de obiceiul păcătos, primind şi epitimia cuvenită, se vor primi. Dar trebuie să
se bage de seamă cine sunt acei „oricare" despre care vorbiţi, ori de' sunt eretici, sau osândiţi
lămurit după viaţa lor? Despre aceştia zice Apostolul: „Dacă vreunul, numindu-se frate, desfrânat,
sau lacom, sau idolatru, şi asa mai departe, cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi împreună" (I Cor.
5, 11).
Întrebarea 9: Ori de se cuvine a primi la masă împreună şi la cântare fără pecetluire pe presbiterii
care au mâncat cu ereticii o dată sau de două ori, dar nu au stat în comuniune cu dânşii, nici n-au
iscălit eresul?
Răspuns: In privinţa acestora să se bage de seamă dacă preoţii au mâncat cu preoţii sau cu laicii
eretici, recunoscându-se ori de au mâncat cu cei cu cuget drept, dar n-au stat în comuniune cu ereticii,
dar mai mare este pedeapsa în privinţa preoţilor. însă fiecare trebuie să se primească cu epitimie
potrivită. Şi se cuvine a-i primi în comuniune atât la rugăciuni, cât şi la pecetluire.
Întrebarea 10: Ori de se cuvine ca acei laici care au iscălit pentru eres şi au stat în comuniune cu
eretici, să mănânce împreună cu laicii ortodocşi?
Răspuns: Indiferenţa este cauza relelor; căci proorocul zice: „N-a făcut deosebire între cel curat
şi cel pângărit" (Iez. 22, 26). Deci se cuvine ca ortodocşii, dacă sunt zeloşi, să nu admită pe unii ca
aceştia la masa comună, dacă mai înainte au îndeplinit epitimia pentru iscălirea păcătoasă şi dacă nu
s-au îndepărtat de comuniunea eretică. Dar, deoarece unii, din nevoie fugind deprimejdii, s-au
pângărit cu comuniunea eretică, se vor primi la masa comună după ce-şi vor mărturisi nechibzuinţa şi
se vor pocăi; şi aceasta să nu se facă fără discernământ, ci potrivit împrejurărilor acelui caz, şi să
producă folos amândurora din aceasta, iar nu pagubă sufletească.
Întrebarea 11: Cuvine-se ca cei ce doresc să se boteze, mai ales dacă-i ameninţă moartea, sa
se boteze de către preoţi pătaţi sau necunoscuţi, dacă nu se găseşte vreun presbiter.ortodox sau
neprihănit?
Răspuns: Aici, în privinţa acestora s-a pronunţat de către ierarhii mărturisitori şi superiori norma
aceasta, se permite ca presbiterii menţionaţi, care sunt opriţi de la liturghisire din cauza comunicării
cu ereticii, dacă nu se găseşte preot ortodox, atât să boteze, cât şi să dea Sfintele Taine, sfinţite
mai înainte de către un preot necopleşit de erezie, şi să dea schima monahală, şi să săvârşească
rugăciunea la înmormântare, şi să rostească Evanghelia la Utrenie, şi să binecuvânteze apa la
Teofanie, dar, precum s-a spus, numai în caz de primejdie, pentru ca poporul să nu rămână cu totul
fără de ascultareaEvangheliei şi neluminat prin botez. Şi de sunteţi şi voi de acord, aceeaşi normă
să fie în vigoare şi acolo.
Întrebarea 12: Se poate da epitimie celor care s-au dezbinat, şi prin pocăinţă au revenit? sau a se
primi aceştia?
Răspuns: Mai înainte s-a lămurit deja că trebuie să li se dea epitimie; şi este superfluu a repeta
aceeaşi chestiune.
Întrebarea 13: Dacă un episcop căzând în vreo infracţiune a fost caterisit de către sinod, apoi
totuşi ar sfinţi vreun presbiter, intrând în mănăstire, primeşte epitimie pentru un timp anumit de la
părintele său, şi după aceea săvârşeşte lucrările din preoţie, rugăm să se lămurească, ori de se
cuvine a primi pe acest presbiter, dacă este nepătat?
Răspuns: Deoarece incorectitudinea este clară, nici nu trebuie să ne întrebaţi despre infracţiunea
aceasta; căci Domnul a zis: „Pomul rău nu poate produce fructe bune " (Le. 6, 43); nu numai cel ce de la
superiorul său propriu, dar nici chiar cel ce de la vreun sfânt, de ar fi primit epitimie, nu se admite
săliturghisească; căci nici acela nu este preot, nici cel ce l-a dezlegat nu este sfânt; căci în felul
acesta s-ar răsturna şi desfiinţa toate prescripţiile canonice.
Întrebarea 14: În privinţa presbiterilor care au fost hirotoniţi de ortodocşi, dar care nici n-au iscălit,
nici n-au intrat în comuniune, ci numai au mâncat împreună cu mitropolitul Constantin, cum să se
procedeze?
Răspuns: În privinţa acestei chestiuni s-a răspuns mai înainte. Prin urmare, ori de a fost o masă
comună cu Constantin, ori cu oricare dintre ortodocşi, cel ce a mâncat împreună cu aceştia se va
absolvi de infracţiune numai prin pocăinţa cuvenită, nu numai pentru ca să poată mânca laolaltă cu cei
ce s-au păstrat curaţi, ci şi pentru ca să poată participa la preoţia de care s-a învrednicit. Iar măsura
eptimiei nu se poate hotărî precis mai înainte, atât din cauza însuşirilor persoAnei, cât şi
împrejurărilor, este suficient însă a se da epitimie de două ori sau de trei ori 40 de zile.
Întrebarea 15: Cum să se procedeze în privinţa presbiterilor care au fost hirotoniţi de asemenea de
către ortodocşi, dar care din neştiinţă au mâncat împreună cu presbiterii, care au mâncat împreună
cu acelaşi mitropolit?
Răspuns: Este scris: „Tot cel ce va păcătui din neştiinţă se va curaţi" (Lev. 4, 2); astfel că aceştia
vor fi liberi de orice epitimie.
Întrebarea 16: Oare presbiterii ortodocşi, anume Ilariu şi călugărul Eusta-tiu, au dreptul de a da
epitimii?
Răspuns: încă mai înainte s-a spus că trebuie să se dea epitimii. Dar, deoarece s-a pus Întrebarea
ori de se cuvine să se dea epitimie cel ce nu are preoţia, în lipsă de presbiter, se poate afirma că nu se
cuvine ca şi călugărul simplu să dea epitimie.
Întrebarea 17: Cum să se procedeze în privinţa monahului care din neştiinţă a primit schima
sfântă de la un presbiter hirotonit de către un episcop caterisit?
Răspuns: în alt capitol s-a spus că orice s-a pângărit din neştiinţă se cură-ţeşte; şi nu se permite a
se feri de a mânca împreună cu unul ca acesta; şi tot aşa cu alţii, care întreţin înţelegerea şi prietenia.
Acestea ţi le-am desfăşurat după putinţă, ca unuia ce eşti în armonie şi împreună lucrător cu noi,
iar tu transmite-le cu prudenţă fraţilor care vor întreba. „Credinţa nu este a tuturor" (II Tes. 3, 2), şi
nici acestea nu se vor expune multora, nu numai din cauza nepriceperii călcătorilor de lege, cât şi din
cauza ispitirii celor care deţin puterea. Iar pentru multele şi frumoaseledaruri trimise de cei
preacucernici, să primească de la Dumnezeu răsplata meritată şi aici, de la noi, aceste două coşuri
întru amintirea prieteniei. Rămâneţi cu bine întru Domnul, preacinstiţilor, rugăndu-vă pentru noi
păcătoşii, spre a ne învrednici de cele mai bune şi care aduc mântuirea.
Prescripţia 1. Prescripţia aceasta este un extras dintr-o Epistolă (240 al. 192) a Sfântului Vasile
cel Mare, adresată presbiterilor din Nicopole, în anul 376, în legătură cu un oarecare Fronton, care a
fost ilegal instituit episcop şi care persecuta pe presbiterii care nu-1 recunoşteau. în cazul acestuia,
arătând că norma canonică generală ce se aplică aici este că cei rânduiţi necanonic nu sunt episcopi,
îndeamnă pe presbiterii persecutaţi să nu-1 accepte pe episcopul instituit necanonic şi să nu
descurajeze sufleteşte, ci să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu, care-i va scăpa de acel om,
despre care Sfântul Vasile declară că nu-I recunoaşte ca episcop canonic instituit.
Sfântului Vasile cel Mare, scrisă la anul 372, unui oarecare Cesarie. În ea se arata rânduiala pentru timpul şi chipul
cuminecării, răspunzându-se anume la două chestiuni: cât de des trebuie să ne împărtăşim şi dacă, în
lipsa preotului, credinciosul simplu se poate cumineca cu mâna sa proprie. A se vedea şi can. 58 şi
101 ale sinodului Trulan, pentru răspunsul la a doua chestiune.
Prescripţia 4. Această prescripţie cuprinde îndrumările adresate duhovnicilor de către Sfântul Ioan
Gură de Aur. A se vedea şi canonul 11 sin. I ecumenic, şi N. Milaş, Canoanele,partea I, voi. I, p. 63.
Prescripţia 6. Prescripţia aceasta canonică aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, ea fiind un extras
dintr-o cuvântare a sa despre Epistola sfântului Apostol Pavel către Evrei, privitoare la cuminecarea
deasă sau rară.
Prescripţia 7. Această prescripţie canonică cuprinde răspunsul canonic dat de Sfântul Anastasie,
patriarhul Antiohiei, din anul 561, despre împrejurarea când şi cum trebuie mai bine să ne
împărtăşim, mai des sau mai rar, la care serăspunde cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că
totdeauna să se primească Sfânta împărtăşanie cu vrednicie, fiindcă „cel ce cu nevrednicie mănâncă
şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind Trupul Domnului". Despre această
chestiune se tratează şi în Canoanele anterioare 2, 5, 6.