Fișă de personaj (Mama)

Și iară la mama, la acest cuvînt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cîntăm
decît îl rostim, și uneori se pare că tot ce-a fost mai frumos și mai măreț plăsmuit
în fața limbii noastre e legat de acest cuvînt. Eram mezin, al patrulea copil, ori, cu
cele două surori ce-au murit de mici, al șaselea, așa încît, atunci cînd m-am ridicat
și eu copăcel, rămăsese puțin din frumoasele gîțe negre pe care le avusese mama
de fată mare. Mai erau însă tineri și plini de viată ochii de-un căprui închis, senini,
binevoitori, fața bălaie, încununată de un zîmbet plin de bunătate - sfinte Dumne-
zeule, atîta bunătate creștinească, atîta bunătate omenească, încît orice cerșetor,
orice pui rătăcit de cloșcă, orice fir de iarbă călcat de roți pe-o margine de drum
găseau înțelegere și compătimire în inima ei.
Aș zice că era harnică și silitoare ca o furnică mama, dar nu știu ce fac furnicile
acolo în furnicarul lor iarna, pe cînd mama, iarna întreagă, torcea, țesea, cosea,
cîrpea, iar de cu primăvară și pînă toamna tîrziu, basmaua ei albă, căci purta
basma albă, zbura ca o pasăre - ba e în casă, ba e afară, ba e în Cubolta, unde ne
erau hectarele, ba se întorcea în amurg, albind ușor pe o dungă de deal, în seninul
serii; alerga, pentru că avea, cum zicea ea, copii, și azi, gîndindu-mă la pasărea
ceea albă a copilăriei mele, nu pot spune că am văzut-o măcar o singură dată,
măcar o singură clipă, stînd pe-o ramură, lîngă cuibul său.

Horodiște de Ion Druță

 Fișă de personaj (Tata)

Și iară mă întorc cu gîndul la tata, pentru că din tot potopul cela de lume
care a trecut prin viața mea, el rămîne figura cea mai dură, cea mai enigmatică. Nu
știu dacă a fost un om tocmai bun, pentru că mai rămîne de discutat ce înseamnă
om bun. Ceea ce azi pare un cusur, peste o vreme poate fi dovada unor merite
deosebite, iar ceea ce cîndva era prilej de mîndrie, azi poate stîrni doar zîmbete.
Oricum, atunci, în copilărie, tata mi se părea voinic, demn și veșnic. Voinic era
într-adevăr, căci la trîntă nu țin minte să-1 fi dovedit cineva în Horodiște. Și demn
era în măsura în care demn putea fi un țăran cu patru copii și patru hectare. Cît
despre veșnicie – firește, se schimba și el puțin cîte puțin, dar se schimba singur,
cu măsura și soroacele sale, nicidecum cu lumea ce-1 înconjura.
Mulți dintre eroii cărților mele au împrumutat anumite trăsături de la tata, adică
nu atît le-au împrumutat, cît le-au furat, pentru că tata, într-un fel pe care nu mi-1
pot explica nici acum, se ferea și de vorba, și de scrisul meu. Cultivînd o anumită
stimă părintească față de copiii mici, cum ne ridicam băietani, nu ne mai zicea
„tu”, ci neapărat „dumneata”. De cuvinte urîte sau înjurături în casa noastră nici
vorbă. Nu-i ieșeam din cuvînt nici noi, nici mama, și nu o făceam din frică, ci
pentru că așa era normal să fie, și tata, la rîndu-i, căuta ca toate în casa noastră să
rămînă în limitele buneicuviințe.
Chiar și acuma, după ce-au trecut ani de la înmormîntarea lui, simt o anumită
jenă vorbind despre dînsul, de parcă ar fi stat el aici, alături, și ar fi tăcut în felul
cela unic cum știa să tacă numai el, și tăcerea ceea parcă mi-ar fi zis: nu e bine,
dragul tatei, ceea ce faci, nu e bine...