Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Editura Ordessos
2015
PUBLICAŢIILE MUZEULUI JUDEŢEAN TELEORMAN
(X)
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Muzeului Judeţean Teleorman
ISBN 978-606-8604-18-3
Preot IOAN SPIRU (1914 - 1995)
†GALACTION
Episcopul Alexandriei și Teleormanului
NOTA EDITORULUI
Pavel Mirea,
Alexandria, noiembrie 2015
Din istoria bisericii teleormănene 1
autori Ioan Spiru şi Constanţa Rusenescu
10 Ioan Spiru
1
Mulţumesc şi pe această cale arhivistei Mioara Georgescu, de la Arhivele Statului
Alexandria, pentru sprijinul acordat la descifrarea documentelor cercetate.
2
Pe lângă plasa Târgului – Ruşii de Vede cum se numea actualul oraş Roşiorii de Vede, mai
existau şi plăşile Marginea, Mijlocul, Teleormanul şi Cotmeana, aceasta din urmă aflată în
nordul jud. Teleorman, care avea hotar nordic, până la 1838, marginea oraşului Piteşti.
3
Între cele două catagrafii sunt doar mici deosebiri.
4
Preot I. Spiru, Catagrafia judeţului Teleorman din 1810, Glasul Bisericii, 5-6 şi 7-8, 1974.
Din istoria bisericii teleormănene 69
1
pr. Ioan Spiru, Catagrafia judeţului Teleorman din 1810, Glasul Bisericii, 3-4 şi 5-6, 1974.
Din istoria bisericii teleormănene 77
PREOŢI ŞI BISERICI
ÎN PRIMA JUMĂTATE A VEACULUI AL XIX – LEA
1
pr. Ioan Răuţescu, Formalităţi ce se îndeplinea la hirotonisiri şi cununii, Glasul Bisericii,
7-8, 1962. Vezi Radu Creţeanu, Biserici de lemn din regiunea Bucureşti, Glasul Bisericii,
1-2, 1964 şi pr. Gh. Diaconescu, pr. Marin M. Branişte, Catagrafii bisericeşti în fostul judeţ
Olt la anii 1832-1838, Mitropolia Oltenie, 5-6, 1962.
2
pr. Ilie Diaconescu, pr. Marin Branişte, op. cit., p. 375, ş.u.
3
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române şi a Vieţii religioase a românilor, ediţia II-a, vol.
I, Bucureşti, 1929, p. 276-277.
4
pr. Ilie Diaconescu, pr. Marin Branişte, op. cit., p. 376.
90 Ioan Spiru
1
Spre a nu mă repeta, rog a se cerceta Bibliografia acestui articol.
2
Câteva informaţii asupra clericilor am găsit şi în lucrarea Indice cronologic, vol. I şi II,
publicată în 1961 de Arhivele Statului.
3
Este dat spre tipărire, de către Arhivele Statului Alexandria şi vol. II, referitor la
documentele judeţul Teleorman dintre 1700-1850.
148 Ioan Spiru
1
Satul Bâcâieni apare în documente, pentru prima dată, în secolul al XVII-lea.
2
O sută de ani - Alexandria, Bucureşti, 1935, p. 59.
Din istoria bisericii teleormănene 165
1
100 de ani. Alexandria, fără autor, Alexandria, 1934, p.110.
180 Ioan Spiru
Acest studiu, cu mici modificări, a constituit Capitolul V, intitulat Viața religioasă
alexăndreană (p. 101-117), al volumului Alexandria – 160 de ani. Monografie, autori Stan
V. Cristea, Ecaterina Țânțăreanu, Dumitru Avram, Ion Moraru, Gheorghe Popa, Ioan Spiru,
apărut la Editura „Teleormanul Liber”, în anul 1994 (n.ed.).
1
Alexandria – 100 de ani, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională
Bucureşti, 1935, p. 105.
2
Ibidem, p. 108.
3
Datele ne-au fost furnizate de Direcţia de Statistică a judeţului Teleorman
Din istoria bisericii teleormănene 211
1
G. I. Lahovari, C. I. Brătianu, G. Tocilescu, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. V,
Bucureşti, 1902, p. 278-279; Pantele Georgescu. Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric
al judeţului Teleorman, Bucureşti, 1897; Petre Stroescu, Roşiorii de Vede. Pagini de monografie.
Alexandria 1933; Nicolae Stoicescu. Bibliografia monumentelor feudale din România, vol. II,
Craiova 1970; Ion N. Staicu, Aşezările judeţului Teleorman, Turnu Măgurele, 1939.
2
N. Stoicescu, op. cit., p. 530.
3
P. Ş. Năsturel, Apropos de Tenou Orman (Teleorman) de Kinnamos, Geographica
Byzantina, Paris, fără dată.
236 Ioan Spiru
BISERICI – BORDEIE
I. BIBLIOGRAFIE
Marele merit de a fi sesizat existenţa acestor biserici-bordeie şi de a
fi atras în acelaşi timp atenţia asupra lor, revine regretatului om de ştiinţă
Constantin Nicolaescu-Plopşor. Încă de acum 50 ani, cu prilejul unor
cercetări arheologice şi numismatice efectuate în satul Covei din jud. Dolj,
adică în anul 1927, aflând despre existenţa unor astfel de biserici în sat, el
nota următoarele: „Fără îndoială această ştire legată de existenţa
1
Mulţumesc îndeosebi P.C. preoţii: Ilie Ştefan, protoiereu Băileşti, N. Manda protoiereul
protoieriei Corabia, E. Cumpănaşu, Orlea, P. Petrescu, P. Pârvan, Ilie Tudoran, T. Popescu,
Anton Căliman, pentru sprijinul acordat.
Din istoria bisericii teleormănene 259
1. Aşezare
Satul Surduleşti se află aşezat în partea de sud a Raionului Costeşti
şi depinde de comuna Miroşi, situată la 2 km nord. Prin calea ferată şi
şoseaua naţională Roşiorii de Vede - Costeşti - Piteşti, care trec prin sat, este
legat de aceste centre. Are deci o poziţie favorabilă legăturilor cu lumea din
afară. În schimb, e mai puţin favorabil în ceea ce priveşte aşezarea sa în
câmpia cunoscută sub numele de „Găvanul Burdea”, un pământ care cere
multă muncă ca să-şi dea rodul său.
Aşezarea lui este apoi la o răscruce de regiuni şi anume între Câmpia
Română şi regiunea „Mocănească” a Argeşului şi din cauza aceasta a fost
influenţată din amândouă părţile. O influenţă care se vădeşte prin munca şi
portul său mai mult de şes, precum şi o influenţă a regiunii „de la deal” şi care
şi-a pus pecetea în manifestările sale sufleteşti. De altfel, deşi aşezat în câmpie,
totuşi satul s-a răsfirat pe povârnişul întortocheat al pârâului Burdea încât dă
impresia de a fi aşezat pe dealuri, mai ales când în priveşti din spre Miroşi1.
Aspectul acesta constituie o nota plăcută care mai risipeşte monotonia şesului,
evocând tot deodată şi nostalgice doruri după frumuseţea munţilor noştri, pe
care numai în dimineţi senine şi reci de toamnă îi poţi zări din marginea satului
profilându-se departe ca nişte uriaşe şi tainice cetăţi, de pe altă lume.
2. Istorie
Despre începuturile satului, nu am găsit ştiri. Aşezări omeneşti însă au
fost aici din cele mai vechi timpuri. Aşa, epoca de vieţuire din neolitic este bogat
documentată în mai multe locuri, atât în vatra satului cât şi în împrejurimile lui2.
La fel, sunt urme din epoca fierului (La Tène), precum şi din epocile romană şi a
migraţiilor3. Cât priveşte epoca legată de începuturile satului propriu zisă, ştirile
sunt mai sărace. Abia în secolul XVI aflăm că, nu departe de actuala vatră a
satului, exista un sat „bătrân” în acest timp, pe nume Găguleşti4.
1
Raportul comisiei Sfântului Sinod, Bucureşti, 1889, p. 93.
2
Ioan Spiru, Cercetări arheologice în Raionul Roşiorii de Vede, Materiale Arheologice, V, 1959.
3
Ibidem.
4
„Iar dupe aceia să-i fie lui Dragomir logofătu… însă din Brugliştiţă de lângă satul cel
bătrân Găguleşti, până la Bucov… ” Actul este din 1569. A se vedea Ştefan Greceanu,
Genealogiile documentate ale boierilor, Bucureşti 1913, p. 95, 96.
266 Ioan Spiru
Satul Miroşi este unul din satele fruntaşe ale raionului Costeşti, regiunea
Piteşti, iar în ceea ce priveşte vechimea sa, din datele pe care le posedăm ca şi
din tradiţia locală, Miroşul este unul din cele mai vechi sate ale regiunii1.
În secolul XVII, Miroşul făcea parte din trupul de sate aflat sub
stăpânirea boierilor Bălăceni2, iar după 1700 satul trece în proprietatea
vornicului Drugănescu3.
În 1748, satul este trecut în lista satelor din Teleorman, în lucrarea de
istorie a lui Dionisie Fotino4.
La 1757, 20 martie5, Safta Drugănescu, în urma morţii soţului său,
lasă averea fiului său Scarlat Drugănescu, iar ea se călugăreşte la Mânăstirea
Ţigăneşti (jud. Ilfov).
În anul 17906, satul apare ca două unităţi aparte sub denumirea de
Miroşul de Sus şi Miroşul de Jos, confirmând de altfel o realitate a timpului,
când majoritatea satelor erau divizate în cătune distincte. După moartea lui
Scarlat Drugănescu în 1796, proprietatea Miroşului revine fiilor săi Iancu şi
Constandin, acesta din urmă numit Bălăceanu, după numele soţului al
doilea, al mamei sale7.
La 1810, catagrafia Mitropoliei ne informează că în Miroşul de Sus
şi în Miroşul de Jos erau 88 de case cu 309 suflete, fiecare sat cu biserica lui
la care slujeau trei preoţi şi 8 diaconi8.
Între anii 1830-1940, Iancu Drugănescu este amestecat în judecăţile
cu privire la hotărnicia moşiei moşnenilor Surduleşti şi Besneşti9 şi moşia
Răteasca, ce aparţinuse până la 1819 episcopului Gherasim al Buzăului,
1
N. Staicu, Aşezări în jud. Teleorman, Turnu Măgurele, 1939. La 1555, Albu din Miroşi,
scrie un hrisov domnesc lui Pătraşcu Vodă. (Catalogul documentelor Ţării Româneşti,
Bucureşti, 1947).
2
P. St. Greceanu, Genealogiile boierilor, Bucureşti, 1913, p. 177.
3
Ibidem, p. 52-54.
4
Dionisie Fotino, Istoria Daciei, Bucureşti, 1859.
5
P. St. Greceanu, op. cit., p. 196-197.
6
Academia R.P.R., ms. nr. 1003, din anii 1790-1791.
7
P. St. Greceanu, op. cit., p. 61.
8
Academia R.P.R. ms. nr. 1457, vol. 4.
9
Acte de judecată în proprietatea moşnenilor din Surduleşti.
Din istoria bisericii teleormănene 271
Articolul a fost reluat în revista Glasul Bisericii, XLIX, 3-4, 1990, p. 72-76 (n. ed.).
1
Arhivele Statului, filiala Alexandria, fond Protoieria Turnu Măgurele, dos. 2/1948, f. 36, 59.
Din istoria bisericii teleormănene 279
1
Istoria Românilor, cls. XI, Bucureşti, 1963, p. 213.
2
Iată o însemnare de pe un Penticostar din anul 1841, ce a aparţinut bisericii din satul
Licurici, raionul Alexandria şi care aminteşte de această foamete: „Să se ştie de când s-au
făcut foamete mare şi că nu s-au făcut nici grâu, de cât pe alocuri şi aici în Licurici
porumb s-a făcut, dar puţin şi umbla lumea din toată Ţara Românească după căpătat. Şi
veneau oamenii ori de pe la Caracal şi de la Piteşti după bucate. Şi foamete au fost 1866 la
1867 şi au murit încă şi oameni de foame pe alocuri şi în inimile lor au găsit cârpe, pleavă
şi pământ. Şi am scris să se pomenească. 1867 Mai 6. preot Andrei Duhovnicul”.
3
Gheorghe Ghiban, Cânta la Stupca o vioară, Bucureşti, 1962, p. 4.
4
Revista Arhivele Statului, nr. 2, 1963, p. 23.
Din istoria bisericii teleormănene 283
1
Arhivele Statului, Filiala Teleorman, Fond Protoieria Turnu Măgurele, dos. 478/4, 1877, f. 74.
Din istoria bisericii teleormănene 287
1
Hristache Emilian, Monografia social economică a jud. Teleorman, Turnu Măgurele,
1935, p. 74.
Din istoria bisericii teleormănene 297
1
Ion Agârbiceanu, Preotul şi familia preoţească, Sibiu, 1942, p. 28-29.
2
Însăşi numele de sat şi sătean dovedeşte continuitatea, prin identitatea între vechea limbă a
strămoşilor noştri şi actuala limbă a poporului român.
În seria „Publicaţiile Muzeului Judeţean Teleorman” au apărut: