Joël Pommerat

Reunificarea celor două Corei

Traducere din franceză de

Vlad Russo

1
 DIVORŢUL

FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE

AVOCATA

AVOCATA: De cât timp sunteţi măritată?

FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: De douăzeci de ani.
AVOCATA: Lucraţi undeva?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Am fost întotdeauna casnică, cum se spune.
AVOCATA: Câţi copii aveţi?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Trei. Sunt mari deja. Fiecare are viaţa lui.
AVOCATA: Deci locuiţi singură.
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Nu, cu soţul meu.
AVOCATA: Evident. Şi el stă acasă?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Nu, lucrează în învăţământ.
AVOCATA: De ce vreţi să divorţaţi?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Nu există dragoste între noi.
AVOCATA: Dar sunteţi căsătoriţi de mult. Lucrurile au stat întotdeauna aşa, sau…
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Întotdeauna.
AVOCATA: Deci acum, când copiii îşi au viaţa lor, aţi vrea să plecaţi, nu-i aşa?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Soţul meu e un om foarte corect. N-am nimic să-i
reproşez. A fost un tată extraordinar. Nu ne-am certat niciodată. Avem un
apartament foarte bun. Iubim amândoi muzica de cameră şi ne-am înscris chiar
într-un grup de muzică de cameră. Facem deci muzică de cameră.
AVOCATA: Sună foarte bine.
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: E-adevărat, sună bine. Numai că nu există dragoste
între noi. N-a existat niciodată.
AVOCATA: Iertaţi-mi întrebarea, aţi întâlnit cumva pe altcineva?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Nu.
AVOCATA: Dar soţul dumneavoastră?

2
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: După câte ştiu, nu.
AVOCATA: Şi n-o să vă simţiţi cam singură?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Ba da, cred că da. Dar prefer singurătatea asta lipsei
totale de dragoste.
AVOCATA: Cum se manifestă lipsa asta de dragoste?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: În nici un fel.
AVOCATA: I-aţi spus soţului dumneavoastră că vreţi să divorţaţi?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: Bineînţeles. I-am spus încă de acum cincisprezece
ani că nu mai vreau să trăiesc cu el, fiindcă nu există dragoste între noi. A înţeles
perfect. M-a rugat să aştept să crească copiii. Acum au crescut toţi trei şi nu mai
locuiesc cu noi. Aşa că pot în sfârşit să divorţez.
AVOCATA: Şi soţul dumneavoastră ce spune?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: M-a rugat să mă mai gândesc. M-a întrebat de sute
de ori ce nu merge în relaţia noastră. I-am răspuns că nu putem continua fără
dragoste. Atunci, m-a întrebat în ce-ar trebui să constea dragostea asta. Eu i-am
răspuns că habar n-am, fiindcă nu poţi descrie un lucru pe care nu-l cunoşti. Îmi
imaginez că am în mine un potenţial de dragoste, dar el rămâne închis în adâncul
meu.
AVOCATA: E groaznic!
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: E groaznic. Se întâmplă într-adevăr ceva bizar.
Simţurile, vreau să spun pipăitul, vederea, auzul, încep să mă trădeze. De pildă,
pot spune că asta e o cameră mare. Dar, de fapt, senzaţia pe care mi-o dă e
abstractă. Şi cu toate se întâmplă la fel. Muzica, parfumurile, chipurile oamenilor,
vocile lor. Totul devine din ce în ce mai sărac, mai cenuşiu.
AVOCATA: Cred că ar fi mai bine dacă aţi obţine acordul soţului pentru divorţ.
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: El spune că refuză să-şi de acordul, pentru binele
meu, spune că am să regret.
AVOCATA: Dar dumneavoastră sunteţi ferm hotărâtă?
FEMEIA CARE VREA SĂ DIVORŢEZE: N-am de ales. Înţelegeţi ce vreau să spun?
AVOCATA: Da, cred că da.

3
 CEARTA

PRIMA FEMEIE

A DOUA FEMEIE

PSIHOLOGUL

Scena e în desfăşurare, ca după o ceartă puternică, psihologul încearcă să intervină.

PRIMA FEMEIE: Ce josnică eşti!

A DOUA FEMEIE: Şi tu eşti de căcat, de căcat!
PRIMA FEMEIE: Nu-i adevărat!
A DOUA FEMEIE: Ai rostit cuvântul!
PRIMA FEMEIE: Ce cuvânt?
A DOUA FEMEIE: „Nu-i adevărat“, da, nu-i adevărat, noi două nu suntem „adevărate“, şi
vina e ta, eu una ştiu că eram gata să fiu, să avem o relaţie adevărată, să facem
ceva adevărat, dar tu nu, şi nu vrei s-o recunoşti.
PRIMA FEMEIE: Cine poate spune că e adevărat, că e într-adevăr adevărat?
A DOUA FEMEIE: Eu.
PRIMA FEMEIE: Tu eşti adevărată?
A DOUA FEMEIE: Da.
PRIMA FEMEIE: De unde ştii?
A DOUA FEMEIE: Trebuie doar să nu te îndoieşti, eu nu mă îndoiam, nu mă îndoiam, mai
ales n-am chef să mă îndoiesc, fiindcă n-am timp de pierdut, asta e.
PRIMA FEMEIE: Deci ştii ce-ţi rămâne de făcut în continuare!
A DOUA FEMEIE: Da, ştiu.
PRIMA FEMEIE: De ce nu reuşim noi să ne despărţim, pur şi simplu, calm, ca toată
lumea?
A DOUA FEMEIE: Simplu: fiindcă tu nu eşti în stare.
PRIMA FEMEIE: Hai să punem punct.
A DOUA FEMEIE: Nu.

4
PRIMA FEMEIE: Te rog, ascultă-mă.
A DOUA FEMEIE: Nu, ar fi prea uşor să punem punct acum, prea uşor şi prea simplu,
pune tu punct, dacă vrei, eu nu vreau, fiindcă nu pot, nu pot fiindcă între noi două,
pentru mine, lucrurile sunt adevărate, înţelegi, adevărate, nu false, nu, adevărate,
eu sunt adevărată, aşa că n-am de ales, dar tu nu poţi să-nţelegi asta.
PRIMA FEMEIE: E groaznic.
A DOUA FEMEIE: Da e groaznic, tu eşti groaznică, e groaznic să fii ca tine, te plâng.
PRIMA FEMEIE: Taci din gură.
A DOUA FEMEIE: Nu tac, eu sunt adevărată, sunt adevărată şi de-aia vorbesc şi voi vorbi
mereu, fiindcă sunt adevărată.
PRIMA FEMEIE: Mă ucizi.
A DOUA FEMEIE: Foarte bine, crapă, dar din păcate cred că nici de asta nu eşti în stare, o
spui doar aşa, pur şi simplu, o spui şi atât, n-ai fi în stare să mori pentru noi,
pentru mine, pentru tine dragostea e doar un pic de distracţie, un joc de societate,
te joci, asta-i tot.
PRIMA FEMEIE: Mă înspăimânţi.
A DOUA FEMEIE: Nu mă ştiai aşa.
PRIMA FEMEIE: Cred că te urăsc, te urăsc şi te plâng.
A DOUA FEMEIE: Şi eu te urăsc.
PRIMA FEMEIE: Atunci hai să ne despărţim.
A DOUA FEMEIE: Asta niciodată!
PRIMA FEMEIE: De ce?
A DOUA FEMEIE: Fiindcă nu se poate.
PRIMA FEMEIE: Cum adică?
A DOUA FEMEIE: Mai întâi trebuie să-mi dai înapoi ce-i al meu.
PRIMA FEMEIE: Ce-i al tău?
A DOUA FEMEIE: Da, altfel nu te las.
PRIMA FEMEIE: Ce-i al tău?
A DOUA FEMEIE: TOT ce e AICI (o arată cu degetul) şi-mi aparţine.
PRIMA FEMEIE: Unde aici?

5
A DOUA FEMEIE (atingând corpul primei femei): Aici. Tot ce păstrezi în tine… din
mine… partea din mine care se află în tine… tot ce-am investit aici… Vreau să-mi
dai înapoi totul înainte să… să ne despărţim una de alta… dacă nu-mi dai, să ştii
că nu te las.
PRIMA FEMEIE: Mă îngrozeşti!
A DOUA FEMEIE: M-am săturat de noi amândouă, de tine, de mine… de toate, dar
înainte trebuie să-mi dai înapoi ce-i al meu… ce păstrezi în tine.
PRIMA FEMEIE: Eşti nebună de legat!
A DOUA FEMEIE: Dă-mi totul înapoi, te rog, dă-mi… Dă-mi înapoi tot ce-ai păstrat în
tine din mine.
PRIMA FEMEIE: Nu pot.
A DOUA FEMEIE: Ai în tine ceva care-i al meu, e-al meu, dă-mi-l înapoi.
PRIMA FEMEIE: Eşti nebună!
A DOUA FEMEIE: Ba tu eşti nebună! Dă-mi înapoi ce-i al meu.

Cele două femei se încaieră, psihologul încearcă să le despartă.

6
 FEMEILE DE SERVICIU

PRIMA FEMEIE DE SERVICIU

A DOUA FEMEIE DE SERVICIU

CORINNE

PATRONUL

PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Asta-i nebunie curată, trebuiau să repare, ce dracu’!

A DOUA FEMEIE DE SERVICIU (intrând cu o lanternă): Nu e prima oară că pică lumina.
Ăştia chiar ne cred lilieci. (Descoperă un corp spânzurat.) Nicole!
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU (continuând să facă treabă): Ce e?
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU (încetând să mai lumineze corpul): Lasă peria şi vino
încoace.
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU (întorcându-se): Ce s-a întâmplat?
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU : Vino încoace. (Prima femeie de serviciu se teme, dar încă
nu vede corpul, priveşte pe jos în jurul ei şi se mişcă de parcă s-ar feri de un
pericol, apoi vede corpul. Pauză.) Cine-i ăsta?
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Hai să chemăm pe cineva… (A doua femeie de serviciu se
apropie de corp.) Ce faci acolo?
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU (apropiindu-se de corp cu lanterna): Cine-i tipu’ ăsta? Ce
demenţă să vii aici ca să faci aşa ceva!
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Te-ai ţăcănit de tot?
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU (luminând corpul): Paştele mă-si! Unde-i Corinne?
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Ce tot spui?

Pauză.

A DOUA FEMEIE DE SERVICIU: Tâmpitu’! Trebuie să dăm telefon.

CORINNE (intrând cu o găleată şi o mătură): Cum staţi cu treaba? Eu m-am săturat! Ce
faceţi? Ce s-a întâmplat? (Pauză.) Aţi terminat?

7
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU: Nu.
CORINNE: Ce mutre aveţi! Sigur ne dau afară, dacă continuăm aşa. (Ironică, plictisită:)
Mie nu-mi pasă dacă mă dă afară, mai e puţin şi primesc pensia alimentară.
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU: Crezi!?
CORINNE: Glumesc, n-o s-o plătească niciodată. Ce mutră a făcut ieri când judecătorul i-
a comunicat suma! (Scurtă pauză.) Nu credea c-am să merg cu divorţul până la
capăt. (Lumina se reaprinde.) Când se stinge, când se-aprinde, împuţită treaba
asta cu lumina.
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Bun, hai să ieşim de-aici, Corinne.
CORINNE: De ce să ieşim?
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Vrem să-ţi spunem ceva.
CORINNE (surprinsă): Ce să-mi spuneţi? Ieşim fără să terminăm treaba?
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Ieşim o clipă, înainte să terminăm.
CORINNE: Despre ce vreţi să vorbim?
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Nu aici, afară.
CORINNE: Despre Patrice?… V-a telefonat?… V-a zis că vrea să omoare copiii? Ştiu,
mi-a zis şi mie.
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU şi PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Zău?
CORINNE: Copiii sunt la soră-mea, m-a sunat adineaori … Despre ce vreţi să vorbim?
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Despre ceva, da’ nu aici.
CORINNE: Dacă v-a zis că se cuplează cu prima tâmpită care-i iese-n cale, ştiu şi asta.
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Oricum, ce-ţi mai pasă?
CORINNE: O spune numai că să mă calce pe nervi.
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU: După tot ce-ai îndurat de la el…
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Hai să ieşim de-aici, Corinne.
CORINNE: Vă zic eu, nu cred c-o să-i reuşească trampa cu nimeni, nu credea c-o să merg
până la capăt, acum o să-i fie cam nasol, să mai sufere şi el… La mine e o
tactică… să merg până la capăt… acum o să aibă tot timpul să se gândească, o să-
şi dea seama de toate tâmpeniile pe care le-a făcut… o să-nţeleagă… o să-
nţeleagă ce se petrece… a mers prea departe… după ce-o să se gândească bine de

8
 tot, când i-o ajunge cuţitul la os, o să fie obligat să se schimbe, şi atunci… putem
lua totul de la capăt…
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU: Ce?
CORINNE: …ne reluăm viaţa dinainte, dar altfel… nu ca acum, nu, cum eram la-
nceput… cum eram înainte… când nu devenise încă aşa cum e azi… sunt sigură
că aşa o să se petreacă lucrurile… aşa că nu-mi pasă dacă stăm şase luni despărţiţi
şi divorţaţi… doar e Patrice al meu, e marea mea dragoste, şi ştiu că şi eu sunt
marea lui dragoste…
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Corinne, tu ne spuneai tu mereu că te-ai săturat de el.
CORINNE: …ce-mi închipui eu, e o prostie, ştiu, este că după ce-o să ne regăsim şi după
ce el o să se schimbe, o să ne recăsătorim… o să fie o nuntă mai ceva ca prima
dată, fiindcă, la urma urmei, dragostea e mai frumoasă când e cu năbădăi, e mai
frumoasă când e complicată şi trece prin încercări… chiar el o să mi-o ceară, şi o
s-o facem… da’, atenţie, eu pun condiţiile, nu el… şi hotărârea o să fie a mea, n-o
să cedez la şantajul lui împuţit, iar el va trebui să se schimbe cu-adevărat… să
redevină cum a fost la început, la început de tot (scurtă pauză), când era aşa de
bine… Aici n-avem ce discuta… nici nu se pune problema…
PATRONUL (din culise): Aţi terminat treaba?
PRIMA FEMEIE DE SERVICIU: Da, da, totul e-n ordine.
PATRONUL (din culise): Vin s-arunc o privire.
A DOUA FEMEIE DE SERVICIU: Nu, nu, nu e cazul.

9
 PRIMA DRAGOSTE

FEMEIA

BĂRBATUL

PRIMA DRAGOSTE

Un cuplu merge pe întuneric, se aud ultimele salve ale unui foc de artificii, sărbătoarea
satului, în depărtare muzică de bal. În spatele cuplului apare silueta unui bărbat.

BĂRBATUL: Ciudat, tu n-ai niciodată chef să vorbeşti cu oamenii care-mi sunt simpatici.
FEMEIA: Zău? Ţie ţi se păreau simpatici oamenii ăia?
BĂRBATUL: Îţi baţi joc de mine?
FEMEIA: Nu, deloc, eram doar un pic obosită, asta-i tot.
PRIMA DRAGOSTE: Bună seara! (Cuplul se opreşte, se întoarce.) Bună seara, Muriel!
FEMEIA: Da!? Cine e?
PRIMA DRAGOSTE: Te las să mai bâjbâi puţin, vrei?
FEMEIA: Mă cunoaşteţi?
PRIMA DRAGOSTE: Cum să nu! Şi tu mă cunoşti, cred.

Pauză.

FEMEIA: Nu se poate… visez… ce-i cu povestea asta!

PRIMA DRAGOSTE: Îmi închipui că nu te-aşteptai să mă-ntâlneşti aici.
FEMEIA: Nu-mi vine să cred!
PRIMA DRAGOSTE: Iartă-mă, nu puteam să te las să treci pe lângă mine, aşa, fără să te
opresc, fără să-ţi spun o vorbă.
BĂRBATUL (către Muriel): Ai amuţit? (Către Prima dragoste:) În orice caz, aţi reuşit s-o
surprindeţi.

Pauză.

10
FEMEIA (către Bărbat): Noi doi ne-am cunoscut cu mult timp în urmă.
BĂRBATUL: Aha!

FEMEIA (către Bărbat): Dar nu ţi-am spus niciodată nimic.

BĂRBATUL: Nu, nu cred, mi-aş fi adus aminte.
FEMEIA: Nu ştiam cum să-ţi spun, e o poveste din copilărie.
BĂRBATUL: Zău!? Nu-i nici o problemă, nu suntem obligaţi să ne spunem totul.
FEMEIA: Da, adică nu, mi-ar fi plăcut să-ţi spun, dar nu ştiam cum s-o fac.
BĂRBATUL: Nu-i nici o problemă. Iertaţi-mă, ce faceţi pe-aici? Sunteţi din zonă sau
sunteţi în vacanţă?
PRIMA DRAGOSTE: Nu, o aşteptam pe Muriel, atâta tot.
BĂRBATUL (după un scurt râs nervos): O aşteptai pe Muriel aici? La 11 noaptea? Da’ de
unde ştiai c-o să treacă pe aici?
PRIMA DRAGOSTE: Ştiam că o să veniţi pe-aici şi v-aşteptam.
BĂRBATUL: Până la urmă, ce-i cu tâmpeniile astea? Iartă-mă, Muriel. Mie nu-mi pasă,
vorbeşti cu cine vrei, faci ce vrei cu viaţa ta. Nici nu suntem căsătoriţi, la urma
urmei. Numai că nu vreau să fiu luat drept un imbecil.
FEMEIA: N-am cum să-ţi explic mai bine situaţia.
BĂRBATUL: Aveaţi întâlnire? Nu-i nici o problemă.
FEMEIA: Termină cu prostiile!
BĂRBATUL: Atunci explică-mi mai clar! Spune-mi ce am de făcut. Pot să plec, dacă vrei.
FEMEIA: Nu, nu pleca, nu mă lăsa.
PRIMA DRAGOSTE: Îmi cer scuze, vreau să fac o precizare: între mine şi soţia dumitale
nu s-a petrecut nimic. E doar o dragoste din copilărie, o poveste de copii, atât, şi
totul s-a petrecut în mintea noastră, cred.
BĂRBATUL: Nu e soţia mea.
PRIMA DRAGOSTE: Muriel, am venit aici că să te iau cu mine, cum spuneam cândva.
FEMEIA: Eu nu mai înţeleg nimic.
PRIMA DRAGOSTE: N-ai chef să plecăm acum?
FEMEIA: Unde vrei să plecăm? Nu înţeleg cum de eşti aici, în faţa mea. Simt că-
nnebunesc.

11
BĂRBATUL (către Prima dragoste): De fapt, ce doreşti dumneata? Nu prea înţeleg. Nu
mă-ndoiesc că aţi trăit o frumoasă poveste voi doi, dar dincolo de asta, dacă ea n-
are chef să meargă, trebuie s-o laşi în pace.
PRIMA DRAGOSTE: Nu cred că n-are chef să meargă cu mine.
FEMEIA: Nu, n-am chef şi mi-e foarte frică de tine.
PRIMA DRAGOSTE: N-ai nici un motiv să-ţi fie frică, şi nu cred că ţi-ai înmormântat toate
dorinţele, sau poate că nu spui adevărul.
FEMEIA: Viaţa pe care-o duc mă mulţumeşte pe deplin… pe tine te-am uitat, cât priveşte
viaţa adevărată, iar cât priveşte cealaltă viaţă, mă însoţeşti mereu şi n-am nevoie
de mai mult.
PRIMA DRAGOSTE: Nu-i adevărat ce spui, nu te cred, ai renunţat numai în capul tău…
Eşti deja plină de amărăciune, o simt. Întreabă-l, a remarcat şi el asta şi-l doare, e
incapabil să te facă fericită. Bărbatul ăsta n-o să fie niciodată în stare să-ţi
împlinească dorinţele, o ştie şi el, dar n-are nici o soluţie.
BĂRBATUL: Tipu’ ăsta e total sărit de pe fix.
PRIMA DRAGOSTE: Iartă-mă, te rog, dacă ce spun te jigneşte. Fii sinceră, Muriel, nu te
mai frământa, hai să plecăm imediat.
BĂRBATUL: Da’ las-o-n pace odată! Gata! Ai auzit, ţi-a zis că nu vrea să meargă cu
dumneata.

Pauză.

PRIMA DRAGOSTE: Hai cu mine.

FEMEIA: Tu n-ai ce căuta aici.
PRIMA DRAGOSTE: Dorinţa e mai puternică decât orice explicaţie.
BĂRBATUL: Da’ încetează odată! (Către Muriel:) Fii şi tu mai hotărâtă! Vă zăpăciţi de
cap unul pe altul. (Către Prima dragoste:) Încetează cu insistenţele, eşti total
lipsit de tact, trecutul comun nu-ţi dă dreptul să insişti atâta… E prietena mea şi
deocamdată e femeia vieţii mele… a vieţii mele, nu a dumitale.
PRIMA DRAGOSTE: Ce înseamnă „deocamdată“? Nu pari foarte sigur?
BĂRBATUL: Eşti complet ţăcănit! Grav bolnav! Hai să ne cărăm, Muriel, m-am săturat.

12
Bărbatul pleacă. Femeia nu se clinteşte; pauză.

BĂRBATUL: Ce faci? (Pauză.) Muriel, ce faci?

FEMEIA (către Bărbat): Iartă-mă, poate c-o să fac un lucru pe care n-o să-l înţelegi.
BĂRBATUL: Adică?

FEMEIA: Poate că n-o să vin cu tine.

BĂRBATUL: Ce, nu ţi-e bine?
FEMEIA: O să te părăsesc.
BĂRBATUL: Nu pot să cred!
FEMEIA: Brusc frica a trecut pe planul doi, aşa că o să merg, o să merg cu el, o să-ncerc.
Îţi jur că nu-nţeleg nimic din tot ce se-ntâmplă. Acceptă lucrurile aşa cum sunt.
Nu există o explicaţie, e doar o dorinţă, foarte mare, prea mare.
BĂRBATUL: Aţi luat-o razna de tot! Nu pot să vă las! Viaţa e altceva! Nu aşa se iau
hotărârile, Muriel!
FEMEIA: Ştiu, poate că-i o greşeală…

Prima dragoste o ia de mână pe Femeie. Bărbatul o reţine.

BĂRBATUL: Nu te las!
FEMEIA (către Bărbat): Lasă-mă!
PRIMA DRAGOSTE: Las-o!
BĂRBATUL: Ba nu!

Cei trei se încaieră.

FEMEIA: Lasă-mă, te implor!

BĂRBATUL: Nu te las!

Are loc o luptă. În cele din urmă, Bărbatul rezistă, Prima dragoste îi dă drumul Femeii
şi pleacă după un timp.

13
FEMEIA: Îţi mulţumesc că m-ai ţinut, că nu m-ai lăsat să plec, îţi mulţumesc, nici nu ştii
cât îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să plec.
BĂRBATUL: Îmi mulţumeşti?
FEMEIA: Da, îţi mulţumesc că m-ai ţinut pe mine şi l-ai gonit pe el.
BĂRBATUL: Dar ce s-a întâmplat n-are nici un sens, Muriel, tu nu-ţi dai seama? Dacă te
lăsam să pleci, plecai…
FEMEIA: Da, ştiu… hai se ne-ntoarcem acasă, am să-ţi povestesc tot ce pot povesti,
trebuia s-o fac de mult.
BĂRBATUL: E umilitor ce s-a petrecut cu noi, Muriel… Ce reprezint eu pentru tine? Un
colac de salvare de care te agăţi ca să nu te îneci?
FEMEIA: Hai acasă acum.
BĂRBATUL: Să ştii că între noi lucrurile nu merg prea bine, văd asta, simt.
FEMEIA: Ce simţi?
BĂRBATUL: Că eşti gata să mă laşi pentru primul venit.
FEMEIA: Nu era primul venit.
BĂRBATUL: Asta am înţeles.
FEMEIA: Nu, nu asta vreau să spun… persoana de adineaori nu e vie… e moartă.
BĂRBATUL: Încetează, am auzit destule în seara asta!
FEMEIA: Persoana asta nu e ca noi, ca tine şi ca mine, nu mai există de foarte mult
timp… Nu mă lăsa…
BĂRBATUL: Continui să-ţi baţi joc de mine. Te las, am plecat, tu întoarce-te dacă vrei,
dar nu mă aştepta, ba chiar nu mă mai aştepta deloc, e mai bine aşa, cred.

Iese în partea pe care au intrat.

FEMEIA: Nu mă lăsa, te implor.

14
 JUSTIFICAREA DRAGOSTEI

CAROLINE

CHRISTELLE

CHRISTIAN

NATHALIE

MARIE-ÈVE

MYRIAM

SOŢUL LUI MYRIAM

CAROLINE: Christelle, opreşte-te!

CHRISTIAN: Cum?
CHRISTELLE: Ce mai e?
CAROLINE: Nu puteţi face asta, nu se poate!
CHRISTELLE: Ce tot spui? Ce nu se poate?
CAROLINE: Nu vă puteţi căsători, m-am gândit… nu pot…
NATHALIE: Ce-i cu povestea asta, Caroline?
CHRISTELLE: Şi de ce, mă rog?
CAROLINE: Christelle, am impresia că tu nu-ţi dai seama cât rău îmi faci.
CHRISTIAN: Ce?
CHRISTELLE: Ascultă, Caroline, ce se petrece azi în viaţa mea e-un lucru foarte serios.
CAROLINE: Ştiu foarte bine cât e de serios, dar e vorba şi de viaţa mea… cred că n-o să
mai pot trăi dacă mergeţi până la capăt cu ce v-aţi propus.
CHRISTELLE: Cum?
CHRISTIAN: Ce-i nebunia asta?
CHRISTELLE: Ne-ai otrăvit aproape toată viaţa noastră de familie… dar azi nu mai ţine,
e nunta mea… te omor cu mâna mea dacă mai faci scene de-astea de căcat!
CAROLINE: Christelle, îţi jur că n-am înnebunit, e o treabă serioasă, nu pot altfel… îţi
cer să-mi fii cu adevărat soră, soră geamănă. Nu vă căsătoriţi! Nu suport ideea
asta. Nici nu-ţi închipui cât rău o să-mi facă faptul că vă uniţi vieţile…

15
CHRISTELLE: Eşti îndrăgostită de Christian?
CAROLINE: Da, la nebunie, şi mă iubeşte şi el… la nebunie, ştiu, simt…
CHRISTIAN: Ce naiba mai e şi povestea asta!
CHRISTELLE: Şi abia azi o spui? O spui ca să mă scoţi din sărite?
CAROLINE: Am încercat să mă abţin, jur, dar nu pot, n-am destulă putere, nu reuşesc…
Nu vreau să vă căsătoriţi, nu suport ideea! E împotriva legilor firii! E o treabă
foarte serioasă! Mă iubeşte şi el, mă iubeşte aşa cum îl iubesc şi eu…
CHRISTIAN: Da’ nu-i adevărat, e mai nebună ca niciodată…
CAROLINE: Christian, te rog nu mă insulta.
NATHALIE: E în plină criză.
CAROLINE: Nu insulta dragostea noastră, ştiu că nici ţie nu ţi-e uşor.
CHRISTIAN:Ce tot spui acolo? Baţi câmpii…

Intră Marie-Ève.

MARIE-ÈVE: Ce naiba faceţi aici? S-a întâmplat ceva?

CHRISTELLE: Caroline ţine morţiş să-mi dea nunta peste cap.
NATHALIE: Lasă-ne în pace, Caroline… azi nu mai putem face nimic pentru tine! Ce
faci tu e foarte grav, dacă strici momentul ăsta din viaţa lui Christelle, nimeni din
familie n-o să ţi-o ierte, niciodată!
CAROLINE: S-ar zice că voi chiar nu înţelegeţi nimic.
CHRISTIAN: Iertaţi-mă, toate astea mă privesc şi pe mine, vreau să spun şi eu ceva…
CHRISTELLE: Şi de când eşti tu îndrăgostită de Christian, ia zi-mi?
MARIE-ÈVE: E-ndrăgostită de Christian?
NATHALIE: Aşa se pare… era de aşteptat… Eram sigură c-o să facă un pocinog astăzi.
MARIE-ÈVE: Da’ lăsaţi-o naibii, nu vă mai ocupaţi de ea, nu vedeţi că-şi face numărul?
Toată lumea întreabă ce se petrece. Daţi-i bătaie!
CAROLINE: Şi tu, fir-ar să fie! Ce decepţie! N-aş fi crezut.
CHRISTELLE: Fata asta mi-a otrăvit toată viaţa, şi o face şi azi!
CAROLINE: Ba azi tu îmi otrăveşti mie viaţa!
CHRISTELLE: Eu ţi-o otrăvesc ţie?

16
CAROLINE: Da, vrei să-mi iei bărbatul, bărbatul pe care-l iubesc, şi te afişezi cu el sub
ochii mei!
CHRISTELLE (explodând): Da’ de când îl iubeşti tu pe Christian?
CAROLINE: De când eram mici, dintotdeauna!
CHRISTELLE: De când eraţi mici?
CAROLINE: Da.
CHRISTIAN: Baţi câmpii!
NATHALIE: Chiar că bate câmpii, de ce-om sta noi la discuţii?!
CHRISTELLE (apropiindu-se): Bun, să zicem, dar azi îl iubesc eu, şi el mă iubeşte pe
mine. Dovada: ne căsătorim.
NATHALIE: Da’ de ce mai discuţi?
CAROLINE: Căsătoria nu-i o dovadă… de unde ştii că te iubeşte cu-adevărat pe tine, şi
nu pe mine?
CHRISTELLE: Întreabă-l!
CHRISTIAN: De ce mai stai la discuţii cu ea când toată lumea ne aşteaptă?!
CAROLINE: Nu încerca să scapi, Christian!
CHRISTIAN: Eu m-am săturat până peste cap!
CHRISTELLE: Christian m-a ales pe mine, îmi pare sincer rău pentru tine, nu ştiam că-l
iubeşti în secret.
CAROLINE: Şi el mă iubeşte.
CHRISTIAN: Da’ nu-i adevărat!
CAROLINE: Atunci dovedeşte-mi c-o iubeşti pe ea, şi nu pe mine.
CHRISTIAN: Mă însor cu soră-ta, nu mă-nsor cu tine.
CAROLINE: Asta nu-i o dovadă. Câţi oameni nu se căsătoresc de nevoie, sau ca să-şi
respecte cuvântul dat, într-o zi când erau piliţi, de exemplu? Dar tu mă iubeşti pe
mine, şi o ştii foarte bine.
CHRISTIAN: Ce tot îndrugă asta?
CAROLINE: Dovedeşte-mi atunci c-o iubeşti pe ea! Te ascult… (Scurtă pauză.)
Dovedeşte-mi c-o iubeşti pe ea mai mult decât pe mine, dacă poţi. Îţi jur că după
asta vă las în pace.

17
CHRISTIAN: Ba n-o să-ţi dovedesc nimic, asta-i nebunie curată… eşti nebună, Caroline,
asta e.
CAROLINE: Evident, nu poţi să dovedeşti… Asta şi e dovada… Dar eu ştiam… mă
iubeşti, asta se simte, să ştii…
NATHALIE: Se împute treaba! Criza e serioasă!
CAROLINE: Iar dovada este că ne-am sărutat, tu m-ai sărutat… (către ceilalţi) M-a
sărutat…
CHRISTELLE: Ce-ai zis?
NATHALIE: Ce-ai zis?
CHRISTIAN: Cum adică te-am sărutat?
MARIE-ÈVE: E nebună!
CAROLINE: Cum adică sunt nebună? Nu ne-am sărutat, Christian? Nu m-ai sărutat?
CHRISTIAN: Chiar că eşti infectă, eşti o scârbă, şi mai ales complet ţăcănită!
CAROLINE: Da’ sunt şi mincinoasă? E sau nu adevărat că ne-am sărutat?
CHRISTIAN: Vrei să arunci totul în aer, nu-i aşa?
CAROLINE: Nu vreau să-mi distrugi viaţa, şi s-o distrugi pe-a ta.
CHRISTELLE (către Christian): Voi doi v-aţi sărutat?
CHRISTIAN: Da’ de unde!
CAROLINE: Negi?! Ce joc e ăsta, Christian? De ce minţi? De ce vrei să te sacrifici
însurându-te cu Christelle, când de fapt o iubeşti doar ca pe o prietenă, şi între voi
nu-i pic de dragoste, ţi-e mai mult milă de ea, cum mi-ai şi zis, fiindcă a suferit
mult cu bărbatul dinainte…
CHRISTELLE: Eşti un monstru, asta eşti!
CAROLINE: Ce, nu-i adevărat, Christian?
CHRISTELLE: Fir-ar să fie, nu pot să cred! Ce naiba mi se-ntâmplă? Sora asta a mea e un
coşmar! Eşti un adevărat coşmar! Coşmarul meu! Nu-mi vine să cred! Vrei să mă
ucizi? Vrei să mă distrugi, vrei moartea mea?
CAROLINE: Iartă-mă dacă-ţi fac rău, dar în dragoste cred că nu raţiunea obişnuită trebuie
să vorbească, ci altceva. Christian se însoară cu tine fiindcă nu vrea să te înşele şi
să-ţi facă un rău, dar în sinea lui cu mine vrea să fie… În viaţă nu trebuie
niciodată sacrificată dragostea adevărată, niciodată, chiar dacă sună crud.

18
CHRISTELLE: Bun, eu mă las păgubaş… până aici! Mergeţi şi spuneţi-le tuturor că
anulăm totul! Încetăm în acest moment! Eu mă-ntorc acasă, nu mai pot!
NATHALIE: Ce, nu ţi-e bine?! Doar n-o să-ţi distrugi viaţa fiindcă asta e bolnavă şi e în
criză… Boala ei e să-ncerce să distrugă… şi uite că e cât pe ce să reuşească.
CAROLINE: Sigur, vă convine ideea asta cu boala!
CHRISTELLE (către Christian): Şi tu? Ai sărutat-o sau nu pe zăpăcita asta? (Pauză.) Te
rog, răspunde-mi!
CHRISTIAN: Ne-am sărutat o dată, e-adevărat. Nu ştiu de ce-am făcut-o, a fost un
impuls, mi-a venit într-o seară când o conduceam cu maşina, eram disperat. Dar a
doua zi am vorbit cu ea ca să punem lucrurile la punct şi am hotărât să nu mai
discutăm despre asta. Fir-ar să fie, doar am trecut prin atâtea de doi ani încoace,
oricum, a fost al naibii de complicat, divorţurile, şi-al tău, şi-al meu, pe urmă
vremea când nu mai ştiam dacă ne iubim fiindcă ne cunoaştem de patruzeci de
ani, sau fiindcă ne iubim cu-adevărat.
CHRISTELLE: Aoleu, dracu’ să mă ia!
MARIE-ÈVE: Deci ai sărutat-o?
CHRISTIAN: Da, ştiu, n-a fost cel mai inteligent lucru…
CAROLINE: Nu fii aşa de crud cu mine, te rog, ştiu că vrei s-o cruţi pe ea, dar totuşi…
CHRISTELLE: Da’ de ce-ai făcut-o? Ştii foarte bine ce fel de om e.
CHRISTIAN: Da, ştiu, dar am şi o anumită legătură cu ea… normal, doar vă cunosc pe
amândouă de atâta timp, ne cunoaştem din copilărie cu toţii… numai că acum
vrea s-arunce în aer tot ce e între noi, asta e!
CHRISTELLE: Da’ de ce-ai sărutat-o?
NATHALIE: E slabă de înger, e bolnavă, Christian, ştiai bine la ce te expui făcând asta!
MYRIAM (intrând cu soţul ei): Ce se-ntâmplă aici? Adjunctul primarului trebuie să plece
în două minute… e turbat de furie…
SOŢUL LUI MYRIAM: Şi în plus e şi-un mare tâmpit…
MYRIAM: Ce se-ntâmplă aici?
NATHALIE: Suntem în plină criză.
CHRISTELLE: Da’ de ce-ai făcut asta? Eşti total iresponsabil!

19
CHRISTIAN: Habar n-am, eram obosit, asta e… La dracu’, avem 45 de ani, în curând 50!
Ce-nseamnă un sărut? Am sărutat-o, n-am făcut dragoste cu ea.
CAROLINE: Era cât pe ce, nu te mai ascunde după deget.
CHRISTIAN: Am sărutat-o, doar n-o să ne distrugem viaţa noastră de adulţi şi viitorul
nostru pentru un sărut, ce dracu’!

Scurtă pauză.

MARIE-ÈVE: Până la urmă, tu ai sărutat toate fetele din familie?

CHRISTELLE: Cum adică?
CHRISTIAN: Ce vrei să spui?
MARIE-ÈVE: Nu-nţelegi ce vreau să spun?
CHRISTELLE: Ce vrei să spui?
MARIE-ÈVE: Nimic, nimic.
CHRISTELLE: Ba spune acum, dacă ai început!
MARIE-ÈVE: Acum cinci ani am avut şi eu parte de sărutul meu cu Christian, asta e.
CHRISTELLE: Ce fel de sărut ?
MARIE-ÈVE: Păi, sărut. Doar n-o să vă fac un desen!
CHRISTIAN: Da’ ce legătură are? În plus, nu-i vorba de aceeaşi perioadă şi era la o
petrecere unde eram beţi morţi.
MARIE-ÈVE: Şi am vorbit şi noi a doua zi, ca să ne spunem că nu trebuie să mai vorbim
despre asta.

Pauză.

SOŢUL LUI MYRIAM: Anulăm totul deci? Mă rog, eu mă duc să-i anunţ pe ceilalţi. (Iese.)
CHRISTIAN: Ba nu, ba nu! Sper că bărbatu-tău glumeşte, Myriam!
MYRIAM: Cred că da.
CAROLINE: Ce vrei tu să insinuezi cu asta, Marie-Ève? Că e-ndrăgostit şi de tine?
CHRISTIAN: Simt că visez! Voi vă daţi seama că suntem pe cale să aruncăm în aer tot ce-
am plănuit, Christelle şi cu mine, să facem din viaţa noastră. Şi totul pentru o

20
 poveste cu un sărut pe gură… e suprarealist… parc-am fi într-o sectă catolică, la
ţară, la capătul lumii, în secolul al XIX-lea… nu pot să cred!
CHRISTELLE: Adică, după tine, evoluat înseamnă să seduci toate surorile dintr-o familie,
nu-i aşa?
CHRISTIAN: Hai că baţi câmpii! Vă cunosc de atâta timp, pe tine şi întreaga familie,
eram vecini, n-o fi vina mea că le cunosc pe toate surorile tale de atâta timp… le
cunosc aproape ca pe tine… am stat cu ele cum am stat şi cu tine, ştii foarte
bine… Ba chiar am fost mai apropiat de Nathalie decât de tine, eram în aceeaşi
clasă la liceu…
CHRISTELLE: Da, dar cu Nathalie nu s-a întâmplat nimic, după câte ştiu, aşa mi-ai spus
întotdeauna!
CHRISTIAN: Nu… şi, la urma urmei, fir-ar să fie, ne-am trăit cu toţii viaţa înainte… N-o
s-o studiem acum la microscop! Azi problema este ce vrem să facem din viitorul
nostru, al tău şi-al meu, nu trecutul e important, paştele mă-sii!
CHRISTELLE: Vrei cumva să-mi spui că s-a petrecut ceva şi cu Nathalie?
CHRISTIAN: De ce mă-ntrebi? Ţi-am spus adineaori că n-a fost nimic, ştii foarte bine…
întreab-o dacă vrei.
CHRISTELLE: De ce mi se-ntâmplă mie toate astea tocmai astăzi? (Plânge.)
CHRISTIAN: Da’ ce ţi se-ntâmplă, nu înţeleg?
CHRISTELLE: E groaznic ce simt, aşa, dintr-odată… groaznic!
CHRISTIAN: Ce e groaznic?
CHRISTELLE: Am senzaţia că mă prăbuşesc de la etajul cincizeci fără să mă opresc… c-o
să mă zdrobesc de pământ… Nathalie mi-a zis acum un an… când relaţia noastră
devenea serioasă… mi-a zis că între voi s-a petrecut ceva în adolescenţă… că era
secretul vostru… Eu credeam că nu-i foarte grav, aşteptam să-mi spui într-o zi,
numai că astăzi nu mai ştiu… până la urmă, mi se pare foarte grav…
CHRISTIAN: Aoleu, aoleu, aoleu!
MARIE-ÈVE: Al dracului de complicată situaţie!
CAROLINE: Mie mi se pare că toate astea arată ce eroare ar fi căsătoria asta.
CHRISTIAN (către Nathalie): Şi tu de ce dracu’ i-ai spus?!

21
NATHALIE: Fiindcă ăsta-i adevărul… i-am spus adevărul, e sora mea, ce naiba? Îmi
zicea că e-ndrăgostită la nebunie de tine şi că urmează să vă căsătoriţi.
CHRISTIAN: Aoleu, aoleu, aoleu!
MARIE-ÈVE: V-aţi sărutat doar, sau aţi mers mai departe?
NATHALIE: Nu, ne-am sărutat doar, am flirtat cam două săptămâni… în cel mai mare
secret… totul a luat sfârşit când a ieşit într-o seară cu Myriam…
CAROLINE: Cu Myriam?!
CHRISTIAN: Aoleu, aoleu, aoleu!
NATHALIE: Asta n-am suportat! Pe atunci aveam principii… nu l-am putut ierta că m-a
trădat, şi încă cu sora mai mare… Era la o petrecere… zicea c-a sărutat-o doar…
mi-a zis că au făcut-o fiindcă erau tare nefericiţi amândoi… noi doi tocmai ne
certasem… mi-a zis că regretă îngrozitor … N-am vorbit niciodată cu Myriam
despre asta.
CHRISTELLE: Mie nu mi-ai zis niciodată nimic!
NATHALIE: N -am îndrăznit, ţi-am zis ce mă privea pe mine, nu şi ce-o privea pe
Myriam.

Pauză.

MARIE-ÈVE: Aoleu, aoleu, aoleu!

CHRISTELLE: Te-a sărutat Christian?
MYRIAM: O, de mult de tot! Sunt douăzeci de ani de-atunci! Doar n-o să ne otrăvim azi
vieţile cu poveşti vechi de douăzeci de ani!
CHRISTIAN: Ah, OK, îţi mulţumesc! În sfârşit, o vorbă înţeleaptă!
CHRISTELLE: Totuşi, între surori sunt lucruri care pot fi spuse.
MYRIAM: Nu cred deloc aşa ceva.
SOŢUL LUI MYRIAM (intrând): Ei, unde aţi ajuns? Tipul de la primărie stă să plece! Ce
mutre de înmormântare aveţi! Ce s-a mai întâmplat?
CAROLINE: Eu am plecat… Christian, nu încerca să mă chemi înapoi… (ieşind)
Povestea cu Myriam mi-a pus capac…

22
MARIE-ÈVE (către soţul lui Myriam): Totul e din vina nevesti-tii… nunta lui Christelle
se duce dracului… ca şi relaţia dintre Christian şi Caroline, Myriam a fost
picătura care a umplut paharul.
CHRISTELLE: Plec şi eu şi sunt foarte tristă, Christian. Nu ştiu dacă sunt de modă veche,
cum spui tu, dar peste asta nu pot să trec, am impresia că sunt într-o telenovelă,
vorbim mai târziu. (Iese.)

Pauză.

SOŢUL LUI MYRIAM: Ce, Christian avea o relaţie cu Caroline?

MARIE-ÈVE: Da şi cu Myriam, cu nevastă-ta!
SOŢUL LUI MYRIAM: I-auzi!?
MARIE-ÈVE: Să meargă cineva după Christelle, eu mă duc să-i anunţ pe ceilalţi… (Iese.)
NATHALIE: Mă duc eu. (Iese.)
MYRIAM: Christian şi cu mine ne-am sărutat acum douăzeci de ani… Nu merită să
pornim un război nuclear din cauza asta, ce crezi?
SOŢUL LUI MYRIAM: Păi, nu… Totuşi e ciudat, nu mi-ai spus niciodată nimic.
MYRIAM: Nici nu-mi mai aduceam aminte.

Soţul lui Myriam iese.

MYRIAM (către Christian): A fost plăcut în seara aia, ţi-aduci aminte? Eu da.
De fapt, e-o tâmpenie, dar am regretat întotdeauna că lucrurile n-au mers mai
departe între noi.

23
 DOLIUL

FEMEIA

DOCTORUL

BĂRBATUL

Tatăl era în comă, fiica îl veghea de mai mulţi ani…

FEMEIA: Am ezitat să vă chem.

DOCTORUL: De ce?
FEMEIA: Nu vroiam să vă deranjez în toiul nopţii.
DOCTORUL: Sunt doctorul tatălui dumitale încă de la început, mi s-ar fi părut de
neînţeles să nu mă chemi imediat.
FEMEIA: Dar cred că sunteţi foarte obosit.
DOCTORUL: Ca şi dumneata.
FEMEIA: De când a intrat în comă, n-am făcut ceva mai obositor în viaţa mea, am
aşteptat, am tot sperat… şi l-am vegheat.
DOCTORUL: Cum ai rezistat atâta timp?
FEMEIA: Ca în basmele cu zâne: am sperat… am sperat mereu ca tata să se trezească.
(Pauză) Dar adevărul e că am crezut în ceva imposibil. (Pauză) Sunteţi singurul
doctor care nu mi-a înăbuşit speranţa.
DOCTORUL: Fiecare trebuie să fie liber să spere.
FEMEIA: Da.

Pauză, atmosferă apăsătoare.

DOCTORUL: Acum sper c-o să te gândeşti un pic şi la dumneata? La viitorul dumitale?

FEMEIA: La viitor? Sigur că da, trebuie să mă gândesc. De fapt, astăzi, pentru mine
începe o viaţă total nouă… Mă mărit…
DOCTORUL: Nu mai spune!? Te măriţi? De necrezut!

24
Pauză.

FEMEIA: Am luat hotărârea acum câteva luni, viitorul meu soţ e aici, alături. E un om
foarte cumsecade…
DOCTORUL: Asta-i foarte bine… te felicit… mă bucur enorm.
FEMEIA: Zău? Plecăm după înmormântare… ne mutăm la familia lui, ca să-mi mai
schimb… lucrează toţi în finanţe… (Râde.) Eu care am trăit toată viaţa printre
artişti!

Pauză.

DOCTORUL: Bun… acum te las … mă duc acasă, e târziu.

FEMEIA: Da.
DOCTORUL: Îţi urez numai bine… în viaţa care te aşteaptă… să fii fericită… profită de
viaţă, meriţi din plin… La revedere, Marianne. (Îi întinde mâna.)
FEMEIA: Mulţumesc.

Ea îi ia mâna, apoi îl îmbrăţişează pătimaş, strângându-l la piept; el, surprins,

încremenit, se lasă îmbrăţişat. Se despart. Pauză. Se aude o uşă, apoi paşi, intră soţul.

BĂRBATUL: Bună seara.

DOCTORUL: Bună seara.
FEMEIA: Să vă prezint. El e Antoine, despre care v-am vorbit adineaori.
DOCTORUL: Încântat.
BĂRBATUL: Bună seara, domnule doctor, încântat. Vă mulţumesc din suflet pentru tot
ce-aţi făcut în casa asta.
DOCTORUL: Nu mi-am făcut decât datoria…
BĂRBATUL: Eu cred că aţi făcut mai mult.
DOCTORUL: Ba nu, ba nu… (Scurtă pauză.) Nu vreau să vă mai deranjez… în orice caz,
vă felicit… Marianne mi-a spus că vă căsătoriţi.

25
BĂRBATUL: Mulţumesc, sunteţi foarte amabil… aşa e viaţa… plecăm imediat ce va fi
posibil… Marianne a dorit foarte mult…
DOCTORUL: Eu o să mă retrag, vă las singuri, dacă n-aveţi nimic împotrivă.
BĂRBATUL: Nu, bineînţeles.

Femeia se agaţă de mâneca hainei doctorului şi o ţine strâns.

FEMEIA: Nu, bineînţeles.

Pauză.

DOCTORUL (surprins, dar încercând să nu dea importanţă): Şi vă urez încă o dată multă
fericire!
BĂRBATUL (la fel de surprins, fără să dea importanţă): Vă mulţumesc… vă mulţumesc
încă o dată.
DOCTORUL (cu multă delicateţe): Într-un sens, cred că Marianne a înţeles perfect… ar fi
bine ca totul să se sfârşească… lin, fără suferinţă, pentru ca o nouă viaţă să se
deschidă înaintea ei…
BĂRBATUL: Absolut!

FEMEIA: Da, absolut.

DOCTORUL: Când plecaţi?
BĂRBATUL: Imediat ce reglăm totul aici… cât mai curând, sper.
DOCTORUL: E foarte bine.
FEMEIA: Da, e foarte bine.
DOCTORUL: …Şi unde o să locuiţi?
BĂRBATUL: Undeva la munte, în Elveţia.
DOCTORUL: Înţeleg, înţeleg perfect.
FEMEIA: O să ne simţim foarte bine acolo… o să fie linişte.
BĂRBATUL: Da.
FEMEIA: Suntem foarte bucuroşi că plecăm.
BĂRBATUL: La revedere, şi încă o dată mulţumiri, domnule doctor.

26
DOCTORUL: La revedere.
FEMEIA: Începe o nouă viaţă, e formidabil!
DOCTORUL (în şoaptă): La revedere, Marianne.
FEMEIA: O să fie formidabil, mă bucur de pe-acum… ne căsătorim peste o lună… abia
aştept… abia aştept să mă mărit cu soţul meu… abia aştept… de mult doream să
întâlnesc un bărbat ca el şi să mă mărit… cu un bărbat ca el… sunt fericită!

După încleştare, bărbatul reuşeşte să se desprindă şi să plece. Cuplul rămâne singur,

femeia plânge, soţul o consolează.

Apariţia Celui sau Celei care cântă.

27
 FILTRUL DE DRAGOSTE

FEMEIA

BĂRBATUL

Cameră de hotel.

FEMEIA: Bună dimineaţa, domnule Dengé, vă deranjez? Vroiam să vă anunţ că persoana

cu întâlnirea de la ora 10 a ajuns la hotel, de fapt a venit ceva mai devreme,
aşteaptă jos în hol.
BĂRBATUL: Zău, deja? Enervant… mă scot din sărite tâmpiţii ăştia care vin prea
devreme.
FEMEIA: I-am spus că e prea devreme şi cred că totul e-n regulă.

Femeia pare jenată şi nu reuşeşte să plece.

BĂRBATUL: Mai e vreo problemă sau ce e?

FEMEIA: Vreau să-mi cer scuze că am adormit aseară aici, în cameră… e cam ruşinos.
BĂRBATUL: Mda… Suntem toţi obosiţi… cu seminarul ăsta tâmpit… Oricum, era
miezul nopţii, nu? Era momentul să încheiem.
FEMEIA: De fapt, am o întrebare, domnule Dengé.
BĂRBATUL: Te ascult.
FEMEIA: Nu s-a întâmplat cumva… ceva… în camera asta, în timp ce dormeam?
BĂRBATUL: Adică?

FEMEIA: Am, aşa, o vagă impresie… că dimineaţă, când m-am trezit…

BĂRBATUL: O vagă impresie că ce?
FEMEIA: La început n-am avut-o… dar mai târziu în cursul nopţii şi, pe urmă, azi-
dimineaţă…
BĂRBATUL: Ce vrei să spui?

28
FEMEIA: Nu mi-o luaţi în nume de rău… dar am impresia… sau mai degrabă
sentimentul… ba nu, impresia… că cineva m-a penetrat azi-noapte… (scurtă
pauză) sau, mai exact, că m-aţi penetrat azi-noapte…
BĂRBATUL: Că te-am penetrat azi-noapte? Eşti dusă rău cu pluta, Myriam, săraca de
tine!
FEMEIA: Sigur că da! Asta trebuie să fie! La drept vorbind, îmi spuneam şi eu
adineaori… eşti nebună de legat, Myriam!
BĂRBATUL: Asta spuneam şi eu. Oi fi visat, săraca de tine!
FEMEIA: Precizez că sentimentul ăsta vag pe care-l am după noaptea trecută nu mi-a
lăsat o amintire neplăcută…

Scurtă pauză.

BĂRBATUL: Cum?
FEMEIA: Par nebună când vorbesc aşa, nu? Tocmai eu care v-am respins toate
avansurile…
BĂRBATUL: Asta vreau să spun şi eu!
FEMEIA: E-adevărat, le-am respins, şi n-au fost puţine… dar am făcut-o, fireşte, fiindcă
sunt măritată, dar mai ales fiindcă n-aveam nici o dorinţă… În dimineaţa asta
însă, simt că există posibilitatea unei evoluţii… simt că ceva… ceva ca o frână…
ca o jenă aici (îşi arată capul)… ceva care mă împiedica să ajung la dorinţa
mea… a dispărut ca prin farmec…

Pauză.

BĂRBATUL: Ascultă, Myriam, cred că mai avem mult de lucru azi înainte să luăm trenul
diseară.
FEMEIA: Absolut de acord.
BĂRBATUL (ezitând): Dar, în fine, cum ţi-am mai spus, nu m-aş opune unei anumite
evoluţii a relaţiilor noastre, într-un cadru bine definit! Înţelegi ce vreau să zic?
(Râde nervos.)

29
FEMEIA: Îmi cer scuze, aş vrea totuşi mai întâi un răspuns la întrebarea mea.
BĂRBATUL: Adică?

FEMEIA: E posibil să fi făcut dragoste cu mine aseară, în timp ce dormeam… să fi

penetrat cumva… în mine aici pe fotoliu?
BĂRBATUL: Acuzaţiile tale sunt foarte grave, sper că-ţi dai seama!
FEMEIA: Puteţi să-mi spuneţi fără nici o teamă, domnule!
BĂRBATUL (foarte supărat): Dar cum îţi închipui c-aş fi putut să fac aşa ceva? Drept
cine mă iei? Câtă rea-intenţie e în ce-mi spui… (ameninţător) Acum te rog să ieşi
afară! Te previn că insinuările tale ar putea avea consecinţe!
FEMEIA: Repet, dacă s-a petrecut ceva cumva între noi azi-noapte, cât eram adormită în
fotoliu, aş vrea să ştiu şi eu, asta-i tot… nu fac reproşuri… nu judec… ba chiar
dimpotrivă. Ştiu, poate că sunt crudă când spun asta, milioane de femei de pe
pământ suferă abuzuri din partea bărbaţilor… e foarte rău că spun asta… Dar aşa
simt eu lucrurile… aproape că-mi vine să vă mulţumesc… fiindcă am impresia că
s-a deblocat ceva în adâncul meu… Deci vă rog să-mi răspundeţi… spuneţi-mi că
n-a fost vis, că ceva s-a întâmplat azi-noapte între noi. Vă e frică? Ţi-e frică, nu-i
aşa, Franck? Asta te opreşte să-mi spui, nu? Dar să ştii că n-ai de ce să te temi…
N-am deloc intenţia să te denunţ…
BĂRBATUL: Să mă denunţi?
FEMEIA: Vorbim despre fapte foarte grave, evident, condamnabile în cel mai înalt
grad… foarte sever pedepsite… Teoretic, ai putea avea neplăceri foarte mari în
urma unui asemenea comportament, Franck, nu încape îndoială. Dar eu îţi spun
că, paradoxal, n-am suferit deloc… ba chiar dimpotrivă…
BĂRBATUL: Dimpotrivă?
FEMEIA: Da… probabil că sunt un pic nebună, îmi dau seama.
BĂRBATUL (din ce în ce mai iritat): Ce vrei să afli mai exact?
FEMEIA: Păi, asta şi fac, îţi spun ce vreau!
BĂRBATUL: Şi ai fi într-adevăr dispusă la o mai mare apropiere între noi?
FEMEIA: Ţi-am zis… eu nu duc lipsă de aproape nimic… mintea mea are nevoie doar de
repere şi de înţelegere… pe urmă, cred…

30
BĂRBATUL: Poate că ai auzit nişte zvonuri în ce mă priveşte? Şi asta te face să crezi că
aş fi fost în stare…
FEMEIA (tăindu-i vorba): Nici gând, de altfel, eu nu plec urechea la zvonuri, în general.
Spune-mi… dacă ai acţionat în vreun fel ieri, când dormeam acolo… în fotoliu!
Spune-mi… (Pauză.) Parcă ţi-ar fi frică, Franck… Frică de mine… Din ce în ce
mai frică… Dar n-ai nici un motiv… îţi promit… aşază-te… spune-mi calm…
spune-mi doar ce s-a petrecut… ca unei prietene, ca unei aliate… nu vreau decât
să aud cuvintele… cuvintele adevărate ieşind din gura ta…

31
 PREOTUL ŞI PROSTITUATA

PREOTUL

PROSTITUATA

PROSTITUATA (conducându-l pe preot la uşă): Apropo, nu mi-ai spus nimic despre

mersul lucrărilor! Se apropie de sfârşit?!…
PREOTUL: Da’ de unde! Absida e încă în şantier! E moloz aproape peste tot… iar în
naosurile laterale e plin de praf… e foarte neplăcut.
PROSTITUATA: Zău!?
PREOTUL: Da, sunt departe de a se încheia… Au demontat mai multe vitralii săptămâna
asta şi încă nu le-au pus la loc.
PROSTITUATA: Cum se poate aşa ceva?
PREOTUL: E normal… Lucrările astea sunt foarte complicate într-o biserică, mereu apar
probleme legate de istorie… autorizaţii de obţinut de la un minister sau altul… tot
hăţişul administrativ… şi atunci totul se blochează, totul stă pe loc… iar noi stăm
în praf…
PROSTITUATA: Zău!? Cred că e foarte neplăcut.
PREOTUL: Foarte… iar slujbele, evident, abia dacă pot să le ţin.
PROSTITUATA: Sărmanul de tine!
PREOTUL: Bine zis… mă rog, sunt şi oameni mai sărmani ca mine.
PROSTITUATA: E-un fel de a spune.

Pauză.

PREOTUL: Vroiam să-ţi spun ceva… cred că n-o să mai vin… n-o să mai pot veni pe la
tine, asta e! Probabil că ne vedem pentru ultima oară, în orice caz în asemenea
împrejurări…
PROSTITUATA: Zău!? Da’ ce se-ntâmplă?

32
PREOTUL: Păi, se-ntâmplă… ceva special… se-ntâmplă c-am întâlnit pe cineva… Am
întâlnit o femeie… acum câteva săptămâni…

Pauză lungă, la radio se aud cântând Bee Gees.

PROSTITUATA: Nu-nţeleg.
PREOTUL: Nu-nţelegi? Păi, e evident, în noua situaţie, cred că e imposibil să mai vin pe
la tine…
PROSTITUATA: Ai întâlnit pe cineva? O femeie?
PREOTUL: Da… Evident, e cu totul neaşteptat şi pentru mine… întreaga poveste… şi
foarte complicat, bineînţeles… poţi să-ţi închipui, în situaţia mea… dar chiar am
sentimente profunde faţă de ea.
PROSTITUATA: De când asta?
PREOTUL: De câteva săptămâni… Aşa că e foarte dificil să mai justific venirea mea aici.
PROSTITUATA: Dificil să justifici?!
PREOTUL: Da.
PROSTITUATA: Faţă de cine?
PREOTUL: Faţă de noua situaţie, evident.
PROSTITUATA: Totul pare foarte evident pentru tine… îmi vine să-ţi spun că pentru mine
nu e deloc!
PREOTUL: Înţeleg.
PROSTITUATA: Înţelegi?
PREOTUL: Da. De altfel, am hotărât să-ţi fac o propunere… Îţi propun o despăgubire
pentru câştigul pierdut din cauza mea. Am pregătit o sumă. (Îşi scoate portofelul.)
Nu e tot ce intenţionez să-ţi ofer, bineînţeles… e ca un acont… mă gândesc să-ţi
propun o sumă care să corespundă cu întreg câştigul pierdut pe zece ani…
modalităţile de plată le stabilim de comun acord. Cam asta ar fi… Sper că
socoteşti onestă hotărârea mea. Şi nu lipsită de respect.

Scurtă pauză.

33
PROSTITUATA: De cine îţi baţi tu joc, Daniel?
PREOTUL: Ce vrei să spui?
PROSTITUATA: Ce legătură au banii în toată povestea asta?
PREOTUL: Au avut un anumit rol în relaţia noastră… nimic altceva… eu nu judec… din
ei ai trăit… nu-i nimic rău dacă vorbim despre bani… mai ales între noi, nu? Doar
ştii ce cred despre asta.

Pauză; femeia nu ia banii pe care-i întinde bărbatul.

PROSTITUATA: Deci crezi că nu mai poţi justifica venirea ta aici?

PREOTUL: Nu. Asta am şi zis.
PROSTITUATA: Şi crezi că poţi rezolva povestea asta cu bani?
PREOTUL: Nu-ţi înţeleg reacţia. Te-am jignit? Relaţia noastră se baza în mare parte pe
bani, Élise… Pe mine nu mă şochează deloc interesul tău pentru bani… E vital
pentru tine…
PROSTITUATA: Îţi baţi joc de mine, Daniel?
PREOTUL: Nu. De ce? Nu înţeleg.
PROSTITUATA: Daniel, tu n-ai înţeles ce loc ai ocupat în viaţa mea?
PREOTUL: Nu, probabil că nu. Uite, începi mă îngrijorezi.
PROSTITUATA: Cum ai interpretat tu faptul că acum doi ani am încetat să-ţi mai cer să
plăteşti?
PREOTUL: Ce vorbe sunt astea? Eu am insistat de fiecare dată să te plătesc! Nu poţi să
negi.
PROSTITUATA: E-adevărat… ai insistat, dar de fiecare dată eu insistam mai tare decât
tine să nu plăteşti!
PREOTUL: Aşa e, şi eu mă simţeam jenat… ţi-am şi spus-o… de la început m-am simţit
jenat în povestea asta.
PROSTITUATA: Tu crezi că eu făceam aşa cu fiecare client? Ţi-ai pus vreodată întrebarea
asta?

34
PREOTUL: Îmi spuneai mereu: „treacă de data asta…“, nu m-am gândit că devenise un
principiu… stabilit o dată pentru totdeauna… şi nici n-am discutat foarte serios
despre asta!
PROSTITUATA: Şi-acum vii şi-mi spui, pur şi simplu, uite, eu nu mai pot veni pe la tine
fiindcă am întâlnit pe cineva, o femeie! Şi, „evident“, nu mai pot să justific faţă de
ea faptul că vin la tine…?
PREOTUL: Da, exact asta spun!
PROSTITUATA: Dar eu? Eu cine sunt?
PREOTUL: Mi se pare că e o cumplită neînţelegere la mijloc.
PROSTITUATA: Eu nu sunt femeie? Nu sunt o fiinţă umană? O creatură a lui Dumnezeu?
PREOTUL: E o cumplită neînţelegere între noi.
PROSTITUATA: Cum adică? N-ai înţeles că sunt o creatură a lui Dumnezeu?
PREOTUL: Nu, nu asta!
PROSTITUATA: Atunci, ce?
PREOTUL: Nu m-am gândit că relaţia noastră era ce spui tu că era!
PROSTITUATA: Şi ce spun eu?
PREOTUL: Că era bazată pe sentimente!
PROSTITUATA: Nu ţi-ai dat seama? Nu mai spune!? În şapte ani? Da’ atunci ce-am fost
eu pentru tine în toţi anii ăştia… un orificiu?
PREOTUL: Încetează cu vorbele astea, te înjoseşti pe tine şi meseria ta…
PROSTITUATA (din ce în ce mai emoţionată): Şi tu vii să-mi spui privindu-mă în ochi: „A
apărut o FEMEIE în viaţa MEA“! Tu n-ai simţit că se năştea ceva când vorbeam,
când ne mângâiam? N-ai simţit că-mi place să fac dragoste cu tine?
PREOTUL: Credeam că-i doar o dovadă de prietenie… că face parte din firea ta caldă…
din meseria ta…
PROSTITUATA (emoţionată): Şi eu care credeam că o să fii cea mai frumoasă relaţie a
vieţii mele… singura mea relaţie cu un bărbat numai al meu… pentru tot restul
vieţii… singurul bărbat statornic pe care-l puteam cunoaşte. Fir-ar să fie! Ce
tâmpită am fost! M-am îmbătat cu apă rece!
PREOTUL (dându-şi seama): Îmi pare sincer rău, Élise, dacă te-am jignit şi dacă eşti
nefericită din cauza mea, mă simt vinovat, sunt vinovat, îmi pare sincer rău!

35
PROSTITUATA: Da’ mie!
PREOTUL: Iartă-mă. N-am înţeles că legătura ta cu mine e aşa de importantă. Am crezut
că e o legătură oarecare.
PROSTITUATA: Eşti jalnic!
PREOTUL: Sau poate că am înţeles doar ce-mi convenea mie! S-ar putea… Îmi pare
sincer rău.
PROSTITUATA: Şi eu ce mă fac?
PREOTUL (intrând un pic în panică): Élise, nu pot avea o relaţie cu două femei în acelaşi
timp. E imposibil. Poate că în adâncul sufletului am această dorinţă,
mărturisesc… Dar, evident, nu se poate… ca să nu mai vorbim de jurământul meu
şi de viaţa mea religioasă…
PROSTITUATA: Găseşte o soluţie!
PREOTUL: Nu-mi cere să rup relaţia!
PROSTITUATA: Cealaltă relaţie?
PREOTUL: Da… te rog, nu-mi cere asta, m-am angajat…
PROSTITUATA: Nu, nu-ţi cer să rupi cealaltă relaţie… Nu i se poate cere nimănui aşa
ceva … Eşti într-adevăr gata să faci ceva pentru mine?
PREOTUL: Da. Crede-mă… sunt sincer… vreau să port întreaga răspundere… Dar nu
ştiu cum…
PROSTITUATA: Dă-mi ceva… numai mie!
PREOTUL: Ce?
PROSTITUATA: Nu ştiu, dă-mi timp, uite, vino să petrecem o parte din timp împreună.
PREOTUL: Timp?

PROSTITUATA: Da, vino din când în când să iei masa la mine.

PREOTUL: Cum adică?
PROSTITUATA: Uite aşa, vino să iei masa la mine, îţi fac de mâncare în fiecare seară,
toată săptămâna, în afara zilelor libere. N-o să mai fie nimic altceva între noi…
nimic, nici un contact fizic… aşa că n-o să ai ce să-ţi reproşezi faţă de cealaltă
femeie a ta…
PREOTUL: În fiecare seară?

36
PROSTITUATA: Da, până la ora zece, aşa o să ai toate serile de week-end libere. Vrei într-
adevăr să faci ceva pentru mine? Fă asta… Asta ar fi o despăgubire.
PREOTUL: E totuşi foarte complicat de pus în practică ce-mi ceri tu.
PROSTITUATA: Ba e foarte simplu: nu înseamnă decât să împarţi masa cu mine, cum a
împărţit-o Isus cu apostolii… de luni până vineri.
PREOTUL: Să ştii că o să fie foarte complicat.
PROSTITUATA: Te descurci tu cumva. (Pauză) Te simţi vinovat în situaţia asta?
Răspunde-mi!
PREOTUL: Da.
PROSTITUATA: Atunci, fă asta pentru mine, e singurul lucru pe care ţi-l cer.

Pauză.

PREOTUL: Bine, o să-ncerc, de vreme ce sunt vinovat… Când vrei să-ncepem?

PROSTITUATA: Mâine.
PREOTUL: Mâine?
PROSTITUATA (gravă): Da, începând de mâine, pentru tot restul vieţii…

37
 MASA

BĂRBATUL

FEMEIA

CELĂLALT BĂRBAT

Un cuplu aşezat la masă se plictiseşte. Atmosfera e apăsătoare, mohorâtă, se aude un

zgomot de chei răsucite în broască, apoi uşa de la intrare care se deschide scârţâind şi
apoi se închide la loc.

BĂRBATUL: Uşa era deschisă?

FEMEIA: Da’ de unde!

Se aud paşi.

BĂRBATUL (neliniştit): Totuşi, parcă a intrat cineva…

Un bărbat, soţul, intră din partea opusă celei în care se află masa şi înaintează către
cuplul aşezat, cu cheile în mână. La început, cuplul rămâne tăcut, împietrit.

BĂRBATUL: Ce-i nebunia asta? Cineva intră la noi în casă! Şi are şi cheile… Visez, sau
ce se-ntâmplă aici?
CELĂLALT BĂRBAT (oprindu-se în faţa mesei): Bună seara, Élisabeth.
FEMEIA: Bună seara, Constantin. (Către bărbat:) E soţul meu, e Constantin. Mă rog,
fostul meu soţ, iartă-mă…
BĂRBATUL: Ai reluat legăturile cu el?
FEMEIA: Nici gând!
BĂRBATUL: Păi, aşa s-ar zice, nu?
FEMEIA: Dacă-ţi spun că nu!

38
BĂRBATUL: Măgarul ăsta a plecat pur şi simplu acum zece ani şi n-a mai dat nici un
semn de viaţă… şi deodată… bună seara ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pauză.

CELĂLALT BĂRBAT: Élisabeth…

FEMEIA: Da, Constantin.
CELĂLALT BĂRBAT: Vroiam să-ţi cer iertare. Acum zece ani când am plecat de-acasă am
uitat să-ţi spun un lucru foarte important… şi-am regretat mereu că nu ţi l-am spus
(pauză): „La revedere“.
FEMEIA: Îţi mulţumesc… Drăguţ din partea ta… că ţi-ai adus totuşi aminte. (Celălalt
bărbat se întoarce să plece.) La revedere, Constantin.

Pauză. Celălalt bărbat se îndepărtează.

BĂRBATUL: Am impresia că visez. (Scurtă pauză.) Ce-i cu povestea asta? (Scurtă

pauză.) Sunt total depăşit! Şi mai avea şi cheile! Cheile de la casa mea!
FEMEIA: Păi, da… aşa s-ar zice.
BĂRBATUL: Cum se poate aşa ceva?
FEMEIA: Nu ştiu… Mă rog, ştiu, înainte erau cheile lui.
BĂRBATUL: Cum?
FEMEIA: Păi, înainte era şi casa lui, nu?!
BĂRBATUL: Dar acum nu mai e! Trebuie să ne dea cheile, ce naiba! Altfel, se poate
întoarce când îi vine lui. Şi a mai şi plecat cu ele!
FEMEIA: E-adevărat. Nu s-a gândit.
BĂRBATUL: Nu pare să se gândească la prea multe… trebuie să i le cerem… urgent!

Pauză.

FEMEIA: Ştii, trebuie să-l înţelegi. I-o fi venind greu să nu se mai simtă acasă aici.

39
BĂRBATUL: Cum adică? Nu pot să cred! Ce să-nţeleg? Că tipul intră pur şi simplu ca la
el acasă după zece ani. Şi pe urmă pleacă… cu cheile de la casa mea… Asta-i
nebunie curată! (Se aude uşa de la intrare închizându-se.) Poftim, a şi plecat…
FEMEIA: A plecat de la tine… dar un pic şi de la el.
BĂRBATUL: Ce-ai spus?
FEMEIA: În mintea lui… vreau să zic.

Se aude cheia răsucindu-se de mai multe ori în broască. Femeia schiţează un zâmbet,
Bărbatul pare înspăimântat.

40
 ÎNVĂŢĂTORUL

DIRECTOAREA

ÎNVĂŢĂTORUL

BĂRBATUL

FEMEIA

Directoarea şi părinţii sunt deja prezenţi. Intră învăţătorul. Directoarea pare foarte
jenată. Părinţii îşi înăbuşă furia şi se arată foarte reci cu învăţătorul.

DIRECTOAREA: Domnul şi doamna Védrani, domnul Jobert. Daniel, domnul şi doamna

Védrani au dorit să aibă o discuţie despre Antoine. Le-am propus să avem o scurtă
întâlnire toţi patru.
ÎNVĂŢĂTORUL: De acord.
FEMEIA: Fiul nostru s-a întors acasă foarte tulburat după excursia trecută… mai mult…
suntem foarte îngrijoraţi… şi am vrea să auzim ce aveţi de zis… ca să-nţelegem
mai bine situaţia…
ÎNVĂŢĂTORUL (jenat): Vă stau la dispoziţie… Care e problema mai exact?
FEMEIA: Mai întâi, când s-a întors acasă, Antoine a vomat tot timpul, iar acum stă pe
pat, e apatic, plânge şi are coşmaruri… Doctorul zice că nu înţelege…
BĂRBATUL: După el, băiatul nostru e sănătos tun.
ÎNVĂŢĂTORUL: E îngrozitor.
FEMEIA: Aşteptăm mult de la explicaţiile dumneavoastră.
ÎNVĂŢĂTORUL: Am vrea să-nţelegem ce a putut să-l tulbure în aşa hal pe fiul nostru.
FEMEIA: Nu s-a petrecut nici un eveniment special pe timpul şederii acolo?
ÎNVĂŢĂTORUL: Nu. În afară de faimoasa seară despre care v-am vorbit la întoarcere, ca
şi doamnei directoare.
DIRECTOAREA: Mai spune o dată, Daniel, dacă n-ai nimic împotrivă.
ÎNVĂŢĂTORUL (agasat şi în continuare jenat): Într-o seară, Antoine a fost batjocorit de
colegi în dormitor, nu ştiu exact de ce. S-a trezit în toiul nopţii, făcuse pipi pe el,

41
 rătăcea pe culoar şi nu vroia să se mai întoarcă, de teamă ca ceilalţi să n-o ia de la
capăt. L-am liniştit şi l-am calmat. A doua zi lucrurile au reintrat în normal.
FEMEIA: Fiul nostru spune că a dormit în camera dumneavoastră.
ÎNVĂŢĂTORUL: Cum adică?! L-am dus în camera mea, e-adevărat. L-am schimbat,
fiindcă era ud tot. Plângea, l-am liniştit şi, într-adevăr, l-am pus să se întindă în
patul meu.
BĂRBATUL: Cum, l-ai culcat pe fiul nostru în patul dumitale?
DIRECTOAREA: Mie nu mi-ai spus asta!
ÎNVĂŢĂTORUL: Nu! L-am dus în camera mea ca să-l schimb, ca să nu rămână pe culoar
şi să fiu nevoit să-l dezbrac în plin curent… Aşa cum v-am mai spus, colega mea
era bolnavă în noaptea aia şi n-am îndrăznit s-o deranjez… Am încercat să fac faţă
situaţiei.
DIRECTOAREA: N-ai fost prea inspirat!
ÎNVĂŢĂTORUL: Probabil, îmi dau şi eu seama.
BĂRBATUL: Ţi se-ntâmplă des să iei copiii în camera dumitale, domnule?
ÎNVĂŢĂTORUL: Ce vorbe sunt astea! Niciodată, evident. A fost un caz special, a trebuit
să fac faţă unei situaţii speciale… l-am luat pe Antoine în camera mea cât să-i
schimb hainele, să-i înlocuiesc aşternutul în dormitor şi să-l liniştesc.

Scurtă pauză.

FEMEIA: Domnule, te rog să ne spui ce s-a întâmplat exact în camera dumitale cu fiul
nostru!
ÎNVĂŢĂTORUL: Ce s-a întâmplat exact? Antoine plângea, îi era frig, nu mai vroia să se
întoarcă în dormitor cu ceilalţi, era speriat, l-am dus în camera mea şi m-am dus
să caut haine uscate. M-am întors, l-am schimbat şi în primul rând l-am calmat, l-
am întins în patul meu, pica de somn. Până la urmă a adormit. Şi l-am lăsat să
doarmă.
FEMEIA: L-ai lăsat să doarmă în camera dumitale?
DIRECTOAREA: Cum, a dormit în camera ta toată noaptea?

42
ÎNVĂŢĂTORUL: Da. M-am dus să-i schimb aşternutul, iar dimineaţa, când s-a trezit şi l-
am văzut liniştit, l-am dus înapoi în dormitor. Colegii lui dormeau încă… nu şi-au
dat seama de nimic… Asta-i tot, a doua zi a fost foarte liniştit. Uitase complet
incidentul.
BĂRBATUL: Adineaori ai spus că n-ai făcut decât să-l schimbi, nu că a dormit cu
dumneata?
ÎNVĂŢĂTORUL: N-a dormit cu mine, a dormit în camera mea.
FEMEIA: În patul dumitale?
ÎNVĂŢĂTORUL: Evident.
BĂRBATUL: Şi dumneata unde-ai dormit?
ÎNVĂŢĂTORUL: Pe jos.
FEMEIA: Dar cum a fost posibil ca fiul meu să doarmă în camera dumitale!
ÎNVĂŢĂTORUL: Am făcut ce era mai bine pentru el, doamnă. Aţi fi preferat să-l las ud de
pipi? Sau să-l schimb în dormitor, în faţa colegilor care sigur s-ar fi trezit şi deja îl
priveau ca pe o oaie neagră după ce-l umiliseră cu o zi înainte? Poate c-aţi fi
preferat să vă spun că puţin îmi pasă de copil… şi că l-am tratat cu indiferenţă?
BĂRBATUL: Nouă să ne spui dacă nu cumva ai dormit în pat cu fiul meu, şi nu lângă
pat?
ÎNVĂŢĂTORUL: Mă insultaţi!
FEMEIA: Păi, dumneata te-ai contrazis tot timpul şi ai minţit de la bun început.
ÎNVĂŢĂTORUL: N-am minţit deloc, am omis să vă dau anumite detalii, regret sincer, a
fost greşeala mea.
FEMEIA: Greşeala dumitale, domnule, este de a fi făcut gesturi deplasate faţă de fiul
meu!
ÎNVĂŢĂTORUL: Ce gesturi deplasate?
FEMEIA: Antoine ne-a spus că l-ai mângâiat! A folosit exact cuvântul ăsta.
ÎNVĂŢĂTORUL: Mângâiat?
FEMEIA: Da, ne-a spus: „Nu, domnul Jobert a fost foarte drăguţ şi chiar m-a mângâiat
când am plâns.“
ÎNVĂŢĂTORUL: Ce, nu vă e bine?! În nici un caz nu l-am mângâiat pe copil în sensul pe
care-l daţi dumneavoastră. V-am spus că plângea şi că l-am consolat, da, probabil

43
 că l-am mângâiat pe cap, pe păr… poate… ca să-l calmez, v-am spus că era
terorizat şi confuz din cauza coşmarului, din cauză că făcuse pipi în pat şi din
cauza brutalităţii colegilor lui. Nu mai suport, gata, n-am ce vorbi cu oamenii
ăştia…
FEMEIA: Nici un gata, domnule, eu vreau să ştiu ce relaţie ai întreţinut cu copilul meu în
noaptea aia, ba chiar ce relaţie ai cu el în general.
ÎNVĂŢĂTORUL: Ce relaţie?
FEMEIA: Da, relaţie. Din moment ce socoteşti că ai avut o atitudine potrivită faţă de el,
defineşte relaţia pe care o ai cu fiul meu, cu propriile dumitale cuvinte…
ÎNVĂŢĂTORUL: Da’ ăsta-i un proces în toată regula!
DIRECTOAREA: Daniel, ei sunt părinţii! Au suspiciuni şi vor să audă ce spui, nu pot să-i
condamn, după toate lucrurile pe care l-am aflat şi de care habar n-aveam.

Pauză.

ÎNVĂŢĂTORUL: Antoine e un copil special, mai delicat şi mai sensibil decât ceilalţi, deci
mai fragil, aşa că l-am tratat cu o atenţie specială… Asta-i tot, îmi place relaţia pe
care o am cu el, e vioi, inteligent, e o plăcere să stai de vorbă cu el… De asta am
şi făcut meseria asta, fiindcă-mi place şi-mi dă posibilitatea să am o relaţie cu
copiii… Da, am o afecţiune pentru băiat şi nu mi-e ruşine s-o spun, nu e nici un
rău să ai preferinţe în viaţă, şi eu am pentru Antoine… Dar ştiu unde să mă
opresc, doamnă, îmi cunosc meseria… mi-o fac cu dragoste, dacă vreţi să ştiţi, nu
ca un funcţionar… fac meseria asta fiindcă iubesc copiii… şi-l iubesc pe acest
copil, dacă vreţi să ştiţi… da, simt că-l iubesc şi nu mi-e ruşine deloc.
BĂRBATUL: Ce-ai zis?
FEMEIA: Îl iubeşti pe copilul meu? Nu! Nu pot s-aud aşa ceva!
ÎNVĂŢĂTORUL: Da, doamnă, nu mi-e ruşine de cuvântul iubire. Îl iubesc pe Antoine. Şi
cuvântul ăsta nu are pentru mine semnificaţia pe care i-o daţi când mă priviţi
aşa… de-aia nici nu mi-e ruşine de acest cuvânt… în noaptea respectivă mi-am
făcut datoria, exclusiv datoria, dar făcându-mi-o am acţionat cu iubire şi din iubire

44
 pentru el… era datoria mea faţă de suferinţa lui… dar am acţionat şi din afecţiune,
din iubire pentru el.
BĂRBATUL: Lucrurile devin extrem de grave!
DIRECTOAREA: Ce-ai de spus la asta, Daniel?
FEMEIA: Cum ai zis?
BĂRBATUL: Îl iubeşti pe fiul meu?
ÎNVĂŢĂTORUL: Da, şi sunt mândru şi nu mi-e ruşine s-o spun şi n-am de gând să mă
ascund câtuşi de puţin.
FEMEIA: O să facem plângere!
BĂRBATUL: Dumneata ai copii, domnule?
ÎNVĂŢĂTORUL (scos din fire): Da, domnule. Am douăzeci şi cinci de copii, în fiecare zi,
de zece ani încoace. Copii cărora încerc să le dau tot ce am mai bun, adică timp,
atenţie, dar şi iubire, afecţiune… cărora încerc să le transmit valorile iubirii, şi
când văd că unul nu e-n apele lui, şi se întâmplă des, încerc să-l ajut, să-l sprijin,
acţionez din tot sufletul, nu ca un funcţionar, după regulament… Şi tocmai asta
îmi reproşaţi? Că am acţionat din tot sufletul şi cu iubire faţă de Antoine?
FEMEIA: Încetează să mai vorbeşti despre iubire, nu mai rosti cuvântul ăsta, nu suport!
ÎNVĂŢĂTORUL: Sunteţi nişte brute! Nu mă feresc să v-o spun în faţă.
FEMEIA: Vezi că o iei razna!
DIRECTOAREA: Daniel, încetează imediat!
ÎNVĂŢĂTORUL: Iar întrebările despre starea actuală a copilului ar trebui să vi le puneţi
vouă mai degrabă!
DIRECTOAREA: Încetează, Daniel!
ÎNVĂŢĂTORUL: Nu încetez deloc, lumea se scufundă din lipsă de iubire, şi două brute ca
astea dau lecţii altora şi ne împing spre catastrofă!
FEMEIA: Fiul nostru a făcut o depresie din cauza unui criminal… a fost violat, iar noi
suntem insultaţi… sper din tot sufletul să putrezeşti în puşcărie, domnule!
ÎNVĂŢĂTORUL: Ştiţi ceva? Să vă spun eu de ce duce lipsă Antoine, după părerea mea, o
lipsă cumplită: suferă fiindcă nu i se spune că-i iubit! Fiindcă nu-i spuneţi că-l
iubiţi! Credeţi că-l protejaţi acuzându-mă pe mine? Sunteţi foarte mândri, vă

45
 simţiţi îndreptăţiţi ca părinţi? Ştiţi de ce cred eu că suferă Antoine cel mai tare?
De faptul că părinţii lui sunt incapabili să-şi exprime iubirea pentru el!
DIRECTOAREA: Daniel, taci din gură!
ÎNVĂŢĂTORUL: Incapabili să-i spună că-l iubesc! Şi că învăţătorul lui trebuie să le ţină
locul, deşi nu ăsta-i e rolul! Iată care e adevărata lui problemă, şi în loc să priviţi
problema asta în faţă şi s-o rezolvaţi, de teamă, vă năpustiţi asupra mea…
BĂRBATUL: Te distrug, domnule, fii sigur de asta, te fac zob, ca să nu mai poţi să faci
niciodată rău nimănui!
ÎNVĂŢĂTORUL: Vă rog chiar, eu sunt pregătit!

46
 CUPLUL ÎNŞELAT

BĂRBATUL

FEMEIA

BĂRBATUL: Bună seara.

FEMEIA: Bună seara.
BĂRBATUL: Vă deranjez cumva?
FEMEIA: Nu, nu.
BĂRBATUL: Am văzut lumină pe sub uşă şi am înţeles că nu v-aţi culcat încă.
FEMEIA: Nu… Intraţi.
BĂRBATUL: Soţia mea nu s-a întors încă… şi mi-am zis că n-o să reuşesc nici eu să
adorm.
FEMEIA: Da!? Foarte bine aţi făcut. Nici soţul meu nu s-a întors.
BĂRBATUL: Da, ştiu… la drept vorbind… pândesc fiecare zgomot pe palier de mai bine
de două ore şi nu l-am auzit venind…
FEMEIA: Soţia nu v-a telefonat?
BĂRBATUL: Nu.
FEMEIA: Nici soţul meu.

Pauză.

BĂRBATUL: Eraţi ocupată cu ceva?

FEMEIA: Nu, nu, cu nimic.

Scurtă pauză, se aude zgomot de paşi.

FEMEIA: Parcă urcă cineva pe scări.

BĂRBATUL: Da, e cineva.
FEMEIA: Cât o fi ceasul?… E o femeie.

47
BĂRBATUL: Da.

Pauză, se aude o uşă.

BĂRBATUL: S-a oprit la patru.

Scurtă pauză.

FEMEIA: Ce-am mai râs aseară! Vă amintiţi?

BĂRBATUL: Da, am râs, deşi nu prea era motiv de veselie.
FEMEIA: Nu, e-adevărat, dar totuşi e ciudat.
BĂRBATUL: Da… acum câteva luni nici nu ne cunoşteam, ne întâlneam uneori pe
palier… şi astăzi ne petrecem serile împreună.

Se aude un zgomot, amândoi ciulesc urechea, dar e o alarmă falsă.

FEMEIA: Soţul meu şi cu mine avem o încredere infinită unul în altul… Ne-am căsătorit
fiindcă ne-am recunoscut de parcă am fi găsit unul la celălalt ce ne lipsea
fiecăruia… Eu nu pot trăi fără el şi nici el fără mine… E bărbatul vieţii mele…
bărbatul care o să-mi umple viaţa până la moarte… Să vă spun un secret: de
curând am hotărât să facem un copil. E definitiv hotărât, aşa că în scurt timp ne
mutăm.
BĂRBATUL: Formidabil!

Pauză.

FEMEIA: E deja două noaptea, gata… (plângând aproape) sunt frântă… m-am săturat…
(scurtă pauză) o s-arăt groaznic mâine când mă trezesc.
BĂRBATUL: Vă faceţi griji de pomană, mie îmi păreţi destul de drăguţă… chiar şi
obosită… Nu e prima oară că remarc. (Scurtă pauză.) Am spus destul de drăguţă

48
 ca să nu vă simţiţi jenată… în sinea mea însă vă consider foarte drăguţă, îmi cer
scuze.
FEMEIA: Nu face nimic.

Scurtă pauză.

BĂRBATUL: Soţia mea şi cu mine am hotărât să nu facem copii, copiii nu ni se par

absolut necesari în viaţa de cuplu…
FEMEIA: Vreţi să punem muzică?
BĂRBATUL: Poate c-ar fi mai bine să mă retrag, e târziu.
FEMEIA: Da’ nu facem nimic rău.
BĂRBATUL: Evident că nu…

Se aude zgomot de paşi.

FEMEIA: Ah, aud paşi pe scări… (scurtă pauză) am auzit şi-o voce.
BĂRBATUL: Parc-ar fi a soţului dumneavoastră.
FEMEIA: Aşa e, dar sunt două persoane… o fi cuplul de la trei…
BĂRBATUL: Poate, dar mie mi se pare că au trecut de trei.
FEMEIA: Fiind cinci etaje, de data asta sigur vin aici! E soţia dumneavoastră împreună
cu soţul meu.
BĂRBATUL: Da, ciudat. (Scurtă pauză.) Probabil că s-au întâlnit la intrare sau în parcare.
Şuşotesc, le e teamă să nu ne trezească… Ciudat, poate c-ar trebui să plec…
FEMEIA: Ar fi straniu să ieşiţi tocmai acum, cât sunt pe palier, nu?
BĂRBATUL: De ce, avem ceva să ne reproşăm?!
FEMEIA: Poate c-aveţi dreptate… Nu le mai aud vocile.

Ascultă amândoi, pe palier se aud şoapte.

49
BĂRBATUL: Iertaţi-mă, n-aş vrea ca soţia mea să-şi închipuie c-o aşteptam cu
nerăbdare… am putea spune că mi-aţi cerut un mic serviciu, că am venit să v-ajut,
pe urmă am rămas să stăm de vorbă şi n-am simţit cum trece timpul.
FEMEIA: Perfect, dar să nu fie nici o ambiguitate.
BĂRBATUL: Bineînţeles, ce-ar putea fi ambiguu?
FEMEIA: Nimic, bineînţeles…

De pe palier se aud zgomote din ce în ce mai puternice, mai întâi gâfâieli, apoi gemete.
Cei doi par stingheriţi, au amuţit, dar îşi recapătă controlul.

BĂRBATUL: Sau poate că totuşi un pic de ambiguitate ar fi binevenită, nu?

FEMEIA: Mie nu-mi place să mă joc cu lucruri de-astea, să provoc artificial gelozia doar
ca să-i văd neliniştiţi pe soţul meu şi pe soţia dumneavoastră.
BĂRBATUL: Nici mie, detest comportamentul ăsta la alţii… nu m-am purtat niciodată
aşa cu soţia mea. Sunt jocuri perverse şi nesănătoase.
FEMEIA: Absolut.

BĂRBATUL: Soţia mea şi cu mine ne-am făgăduit să nu cădem în mediocritate, cum se-
ntâmplă cu majoritatea oamenilor…
FEMEIA: Nu e neapărat necesar, sunt de acord. În dragoste încrederea şi eleganţa sunt
esenţiale.
BĂRBATUL: În dragoste nu încap compromisuri, dragostea e întreagă, absolută, sau nu e
deloc…
FEMEIA: Exact. (Zgomotele continuă.) Mă gândeam să pun puţină muzică… Ce ziceţi?
BĂRBATUL: Sigur că da, puneţi.

Femeia pune un disc.

FEMEIA: Trebuie să rămânem generoşi în adâncul sufletului… trebuie să ştim să ne

rămânem fideli nouă înşine. Dacă ne păstrăm credinţa, nu se poate întâmpla nimic
grav.
BĂRBATUL: Sunt absolut de acord, exact aşa văd şi eu lucrurile.

50
FEMEIA: La urma urmei, semănăm destul bine noi doi.
BĂRBATUL: Chiar, e formidabil, simt şi eu asta.
FEMEIA: Şi e foarte plăcut… că ne înţelegem aşa de bine.

Apariţia Celui sau Celei care cântă. Bărbatul şi femeia încep să danseze.

51
 FIUL PLEACĂ LA RĂZBOI

FEMEIA

BĂRBATUL

Fiul ascultă discuţia părinţilor.

FEMEIA (şocată): Ce se întâmplă? E-adevărat ce mi-a spus adineaori fiul tău?

BĂRBATUL: Bănuiesc că da. Nu văd de ce te-ar minţi.
FEMEIA: Tu erai la curent?
BĂRBATUL: Da.
FEMEIA: Şi de ce nu mi-ai spus nimic?
BĂRBATUL: Vroiam s-auzi din gura lui.
FEMEIA: Şi nu l-ai împiedicat?
BĂRBATUL: Nu.
FEMEIA: Dar o să-l împiedici?
BĂRBATUL: De ce-aş face-o? E bărbat în toată firea.
FEMEIA: Ba e-un copil încă.
BĂRBATUL: Şi sunt mândru de el.
FEMEIA: Eşti mândru că se duce să moară?
BĂRBATUL: Da, sunt mândru de curajul şi de voinţa lui. A hotărât să-şi pună la bătaie
viaţa lui pentru a salva vieţile altora, oameni ca tine şi ca mine, la celălalt capăt al
pământului.
FEMEIA: Nu-şi dă seama ce face, e prea tânăr încă… e periculos, o să fie omorât.
BĂRBATUL: Ştiu cât e de periculos şi mi-e şi mie teamă.
FEMEIA: Cum?
BĂRBATUL: La ce bun să ne minţim. Ştie foarte bine ce-l aşteaptă. Dacă s-ar întâmpla
ceva, aş înnebuni de durere, dar aş fi şi foarte mândru, cu siguranţă.
FEMEIA: Mândru că-ţi moare copilul? (Pauză.) N-aş fi crezut că o s-aud asemenea vorbe
din gura tatălui copilului meu.

52
BĂRBATUL: E război. E normal ca nişte copii, ai unor părinţi ca noi, să moară.
FEMEIA: E dezgustător ce spui, e un război care nu-l priveşte.
BĂRBATUL: Ne priveşte pe toţi, îl priveşte şi pe el… E un război foarte important şi
necesar, din păcate. Mă întristează că nu înţelegi.
FEMEIA: Da’ ce se petrece în casa asta? Ce-ai făcut?
BĂRBATUL: Eu, nimic, fiul nostru a făcut tot, s-ar zice că şi-a luat viaţa în mâini.
FEMEIA: Împiedică-l! Nu-l lăsa să se ducă la moarte!
BĂRBATUL: Nu, e hotărârea lui. E răspunzător pentru viaţa lui acum.
FEMEIA: Pe noi nimic n-a reuşit să ne despartă sau să ne învrăjbească, nici o hotărâre,
nici un dezacord, nimic, şi deodată apare povestea asta! E de neînchipuit!…
Trebuie să-l aperi, e fructul iubirii noastre!
BĂRBATUL: Iartă-mă, nu putem rămâne toată viaţa prizonierii măruntei noastre iubiri.
Uită-te la fiul tău, el simte nevoia să privească mai departe, în perspectivă.
FEMEIA: E-ngrozitor ce-aud!
BĂRBATUL: E preocupat de ceilalţi, a căror suferinţă n-o poate suporta. Şi asta-i tot
iubire.
FEMEIA: Deci pentru tine iubirea noastră a devenit măruntă?!
BĂRBATUL: Nu răspund la asemenea tâmpenii!
FEMEIA: De când nu mă mai iubeşti?
BĂRBATUL: Hai că baţi câmpii!
FEMEIA: Mai bine răspunde-mi, nu te mai ascunde după vorbe mari şi după războiul
ăsta… Ştii foarte bine că, lăsându-l să plece, distrugi legătura noastră… dar îl laşi
totuşi! (Bărbatul tace.) Hai să-i punem capăt noi doi, dar scuteşte-l pe el, te
implor!
BĂRBATUL: N-am de gând să-i pun capăt.
FEMEIA: E singura explicaţie logică pentru tot ce spui. Eşti gata să-l vezi murind, deşi
urmăreşti doar să scapi de legătura noastră.
BĂRBATUL: Nu vreau să moară şi nu vreau nici să punem capăt legăturii noastre.
FEMEIA: Minţi! Dacă nu faci nimic ca să-l salvezi, cu mine ai terminat-o, ştii foarte
bine.
BĂRBATUL: Astea sunt deci armele tale?

53
FEMEIA: Da, suntem în război.
BĂRBATUL: Legi iubirea noastră de viaţa copilului nostru? Eşti odioasă!
FEMEIA: Ba nu, războiul e odios, războiul e murdar. Tu lupţi mişeleşte, înaintezi pe
ascuns… maschezi pierderea iubirii pentru mine sub mari principii şi mari
idealuri… scuteşte-l pe băiatul meu.
BĂRBATUL: E prea târziu.
FEMEIA: Prea târziu?
BĂRBATUL: …Îmi pare sincer rău, iartă-mă, dar astăzi există pentru mine lucruri mai
importante şi mai urgente decât ideea de iubire pe care o susţii tu…

Femeia e zdrobită, nu mai face nici o mişcare. Fiul iese, ezitând să se apropie de ea.

54
 COPIII

FEMEIA

BĂRBATUL

DOICA

Doica e aşezată, aşteaptă. Se aude radioul. Apoi se aud cheile răsucindu-se în broască
şi paşi pe culoar. În cameră intră un cuplu.

FEMEIA: Bună seara.

DOICA: Bună seara, doamnă.
FEMEIA: Cum a mers? Fără prea mari complicaţii?
DOICA (stingherită): Nu, a mers foarte bine.
BĂRBATUL: Bună seara, doamnă.
DOICA: Bună seara, domnule.
BĂRBATUL: Totul e-n regulă? A mers uşor?
DOICA (stingherită): Da… da.
BĂRBATUL: Şi cu masa a mers bine?
DOICA (stingherită): Da… foarte bine.
BĂRBATUL: N-au fost prea agitaţi?
DOICA: Nu… nu.
BĂRBATUL: Sunt cam agitaţi, nu?

Doica nu răspunde. Femeia se întoarce.

FEMEIA (pare înnebunită): Unde sunt copiii?

DOICA: Cum adică?
FEMEIA: Unde sunt copiii? La ora asta!
BĂRBATUL (privind neîncrezător către femeie): Ce tot spui acolo?
FEMEIA: Copiii nu sunt în camere, te rog spune-mi unde sunt copiii?

55
DOICA: Nu-nţeleg.
BĂRBATUL: Ce tot spui acolo? N-or fi la noi în cameră? (Dă să iasă.)
FEMEIA: Te întreb unde ne-ai dus copiii?
DOICA: Şi eu vă zic că nu-nţeleg ce spuneţi.
FEMEIA: Femeia asta e nebună… (Către bărbat:) Du-te şi vezi în baie, vezi la toaletă. Şi
dumneata răspunde, te rog! Ce-ai făcut cu copiii noştri? Unde sunt? Răspunde!
DOICA: Nu-nţeleg nimic.

Bărbatul iese.

FEMEIA: Ce se-ntâmplă aici? Spune-ne ce se-ntâmplă, te rog!

DOICA (zdrobită şi înfricoşată): Încetaţi, vă rog… încetaţi!
BĂRBATUL (întorcându-se): Nu, nu sunt! Ce se-ntâmplă aici? E-un vis urât!
FEMEIA (către soţul ei): Asta-i nebună de legat!
BĂRBATUL (către doică): Dacă nu răspunzi imediat, să ştii că devin violent… Spune-ne
ce s-a întâmplat cu copiii noştri!
DOICA: Nu e nici un copil aici.
FEMEIA (zdrobită, într-o criză de nervi): Nu vreau să li se fi întâmplat ceva rău!
BĂRBATUL: Calmează-te.
FEMEIA: Sună la poliţie!
BĂRBATUL: Explică-ne dracului ce se-ntâmplă!
DOICA: Nu-nţeleg nimic.
BĂRBATUL: Te poftesc să ne spui ce s-a întâmplat cu copiii noştri!
DOICA: Nu era nici un copil…
FEMEIA: Sună!
BĂRBATUL: Sun. (Formează numărul.)
FEMEIA: Ah, la dracu’! La dracu’! La dracu’! La dracu’! La dracu’!
BĂRBATUL: Bună seara, domnule. Am ieşit în oraş cu soţia şi am lăsat copiii în grija
unei doici. Ne-am întors adineaori, dar copii sunt de negăsit, iar doica refuză să
răspundă, sau dă răspunsuri incoerente… Nu, domnule, nu încape nici o altă
explicaţie, femeia nu ne dă nici o explicaţie.

56
DOICA: E total absurd, vreau să plec acasă.
FEMEIA: Eşti nebună de legat… Să ştii că dacă li s-a întâmplat ceva copiilor, te omor!
BĂRBATUL: Avenue de la Séparation nr. 15, etajul 7, uşa din faţa liftului.
FEMEIA (către bărbat): Li s-a întâmplat o nenorocire! Iubitule! Li s-a întâmplat o
nenoricire!
BĂRBATUL: Încetează!
FEMEIA: De ce, de ce, de ce, de ce, de ce? Spune-mi!
BĂRBATUL: Încetează! O să aflăm, îi găsim imediat. (Către doică:) Ia ascultă… nu le-ai
făcut nici un rău, nu? Hai zi!… Nu le-ai făcut nici un rău copiilor? Iubeşti copiii,
nu-i aşa? Suferi de vreo boală? Urmezi un tratament? (Bărbatul încearcă să se
stăpânească.) Gata, acum ne calmăm şi o să ne explici în linişte totul. O să ne
spui… tot ce s-a întâmplat în seara asta… Haide!
DOICA: Nu s-a întâmplat nimic, am aşteptat să vă-ntoarceţi, nu eram în apele mele, asta-
i tot.
BĂRBATUL: De ce nu erai în apele tale?
DOICA: Fiindcă n-ar fi trebuit s-accept ce m-aţi rugat.
BĂRBATUL: Adică?

DOICA: Să am grijă de copii, când nu era nici un copil.

BĂRBATUL: Nu era nici un copil?
FEMEIA (plângând): Cum poţi să fii aşa de calm?
DOICA: Nu, nu aveţi copii, domnule… ştiţi foarte bine.
FEMEIA: Las’ că vine poliţia şi o să spui tot, nebună ce eşti!
BĂRBATUL: Linişteşte-te!
FEMEIA: Pierdem timpul… tu nu-ţi dai seama că sunt undeva pe-afară, şi noi stăm şi nu
facem nimic…
BĂRBATUL (explodând): Vezi tu altă soluţie? Ce-ai vrea să faci? Să cobori în stradă? Să
alergi ca un ogar pe străzi? De unde ştii că nu sunt deja departe, sau foarte
aproape, aici…? Trebuie să-ncercăm să-nţelegem ce are în cap femeia asta… ca
să vedem ce-a făcut. Hai, ajută-mă un pic…
FEMEIA: Oricum, o să vină poliţia…
BĂRBATUL (calmându-se): Deci zici că n-avem copii?

57
DOICA: Nu, domnule, nu aveţi.
BĂRBATUL: Atunci de ce ţi i-am lăsat în grijă în seara asta?
DOICA: Fiindcă vă purtaţi ca şi cum aţi avea!
BĂRBATUL: Zău?!
DOICA: Da, fiindcă simţiţi nevoia asta, aşa mi-aţi zis!
BĂRBATUL: Nu mai spune!
DOICA: Da, simţiţi nevoia să vă purtaţi ca şi cum aţi avea. Am ezitat când am aflat
despre ce-i vorba… până la urmă am acceptat, fiindcă am nevoie de bani…
BĂRBATUL: Şi de ce, mă rog, am face aşa ceva?
DOICA: Mi-aţi zis ca aşa simţiţi nevoia.
BĂRBATUL: Ţi-am zis eu toate astea… eu?
FEMEIA: Eu nu mai pot s-o ascult… Ce dracu’ fac poliţiştii ăia?
DOICA: Iar la plecare, după ce mi-aţi povestit tot, când eram la uşă, eu nu eram în apele
mele, mi-aţi spus zâmbind cu o privire ciudată „aveţi mare grijă de copiii
noştri“… eu am răspuns „OK, de acord“… „nepărat!“, chiar aşa aţi zis,
„neapărat“… şi pe urmă „copiii sunt tot ce-avem mai scump, aveţi grijă să nu li
se-ntâmple ceva“… am răspuns c-o să fac tot ce pot… mă simţeam foarte rău…
BĂRBATUL: Neapărat? Am zis eu asta?
DOICA: Da, neapărat!
FEMEIA: E dementă, mi-e foarte frică Franck, foarte frică.
BĂRBATUL: Uite ce e, de fapt discuţia asta nu slujeşte la nimic, eşti nebună… Te implor,
atât… Dă-ne înapoi copiii teferi, vii, te rog, te implor!
DOICA: N-am cum.
FEMEIA (calmată): Ai un suflet bun, poate că eşti şi mamă, nu? Nu contează de ce ai
făcut ce-ai făcut, spune-ne unde sunt şi dacă sunt bine sănătoşi.

Se aud bătăi în uşă, apoi „Poliţia! Deschideţi!“, apoi soneria.

FEMEIA (surprinsă şi speriată): Poliţia…!

Pauză, părinţii rămân nemişcaţi.

58
BĂRBATUL: Hai, fă un efort, spune-ne ce s-a întâmplat… Fie-ţi milă… copiii sunt tot ce-
avem mai scump pe lume, sunt viaţa noastră…
BĂRBATUL şi/sau FEMEIA: Dacă ne iei copiii s-a zis cu viaţa noastră, cu existenţa
noastră, povestea noastră n-o să mai aibă nici un sens, totul se prăbuşeşte, viaţa
noastră n-o să mai aibă nici o justificare, până la urmă o să ne pierdem unul de
celălalt, mai întâi o să ne îndepărtăm, pe urmă o să ne pierdem de tot, întreaga
noastră poveste va cădea de la sine, încet, ca praful, fiindcă, în fond, trebuie să
mărturisim, noi n-avem nimic important să ne spunem, nimic să ne împărtăşim…
N-avem nimic în comun cu-adevărat, nimic important de făcut împreună, cu-
adevărat necesar, crucial, fără copiii noştri, şi o să devenim doi străini, două
fantome, şi asta nu vrem în ruptul capului… nu, ne temem de asta ca de moarte…
nu vrem pieirea cuplului nostru… asta-i tot ce-l ţine în viaţă… ştii, un cuplu e ca
o fiinţă vie, un cuplu ţine loc de viaţă, e un reper fundamental, e ca un far care
luminează viaţa, viaţa noastră… cuplul e şi o lumină care le-arată celorlalţi că
exişti, aşa ne-a explicat psihoterapeutul care ne tratează… toată povestea noastră
s-a clădit pe copiii noştri… aşa că, fără copii, dispărem, n-avem nici o identitate
proprie, nimic, zero… Spune, ţi-e milă de noi acum? Te rog, răspunde, dă-ne
copiii înapoi, dă-ni-i înapoi!

Pauză.

BĂRBATUL: Gata, deschidem uşa… şi lăsăm poliţia să intre… dacă nu te hotărăşti să

vorbeşti…

Pauză. Doica n-are nici o reacţie, poliţia pare să fi plecat. Femeia, care se afla alături
de bărbat, se îndepărtează de el şi se întinde pe jos.

DOICA: Bun, eu mă retrag acum… Aţi putea totuşi să mă plătiţi? Îmi pare sincer rău, dar
chiar am nevoie de bani…
BĂRBATUL: Bineînţeles. (Către femeie:) Tu ai bani la tine?

59
FEMEIA (de pe jos): Du-te dracului de tâmpit!
BĂRBATUL: Bineînţeles. (Îşi scoate portofelul) Uite.
DOICA (luând banii): Mulţumesc.
BĂRBATUL: Mulţumesc. Îmi pare sincer rău.
DOICA: Şi mie… pentru dumneavoastră… la revedere.
BĂRBATUL: La revedere.

Doica iese. Se aude uşa închizându-se.

60
 FEMEIA AMNEZICĂ

BĂRBATUL

FEMEIA

BĂRBATUL: Hai să umblăm un pic, Cécile.

FEMEIA: De ce?
BĂRBATUL (plictisit): Fiindcă e timpul să umblăm, să ne plimbăm un pic… ca-n fiecare
zi, fiindcă e timpul s-o facem, ce mai.
FEMEIA: Zău?! Umblăm în fiecare zi?
BĂRBATUL: Da.
FEMEIA: I-auzi!
BĂRBATUL: Nu vrei să umblăm azi?
FEMEIA: Ba da… ca-n fiecare zi?
BĂRBATUL: Aproape.

FEMEIA: Împreună?
BĂRBATUL: Absolut.

FEMEIA: Mda, nu-mi aduc aminte de dumneavoastră… Cine sunteţi de fapt?

BĂRBATUL: Sunt bărbatul tău.
FEMEIA: Bărbatul meu?
BĂRBATUL: Da.
FEMEIA: Suntem căsătoriţi?
BĂRBATUL: Absolut.

FEMEIA: Zău?! Mă rog… Deci suntem căsătoriţi? Noi doi!?

BĂRBATUL: Absolut.

FEMEIA: De cât timp?

BĂRBATUL: De şaptesprezece ani.
FEMEIA: Aste-i mult…? Vreau să zic ca durată?
BĂRBATUL: Destul de mult.

61
FEMEIA (dându-şi seama): Deci sunteţi soţul meu!? Şi cum vă cheamă?
BĂRBATUL: Serge.
FEMEIA: Serge? (Râde sau zâmbeşte mirată.)
BĂRBATUL: Să ştii că poţi să mă tutuieşti!
FEMEIA: Evident, doar suntem căsătoriţi. Ce ciudat e…
BĂRBATUL: Ştiu.

Scurtă pauză.

FEMEIA: Deci sunt soţia dumneavoastră?

BĂRBATUL: Păi, da.
FEMEIA: Sunt soţia ta. Ce ciudat!… Ce meserie ai?
BĂRBATUL: Vând automobile.
FEMEIA: Asta e-o meserie?
BĂRBATUL: Da, e-o meserie.
FEMEIA: Şi locuim împreună?
BĂRBATUL: Nu, nu mai locuim împreună… Tu locuieşti aici…
FEMEIA: Deci suntem despărţiţi?
BĂRBATUL: Da şi nu. Tu eşti la spital… de doi ani.
FEMEIA: Cum naiba!?
BĂRBATUL: Asta e.
FEMEIA: Da’ ce-am păţit?

Bărbatul oftează.

BĂRBATUL: Ah, nu, nu începe iar cu povestea asta, te rog.

Scurtă pauză.

FEMEIA (dezamăgită): Nu?! Mie mi se părea important, dar, mă rog… (Scurtă pauză,
bărbatul, vizibil agasat, nu răspunde.) În orice caz, se vede că memoria mea nu

62
 mai e cine ştie ce… (Scurtă pauză.) Nu-mi vine să cred că sunt căsătorită cu
dumneavoastră… (Scurtă pauză.) Asta înseamnă că suntem îndrăgostiţi? Sau c-
am fost? (Scurtă pauză.) Cu siguranţă!… Ce ciudat!
BĂRBATUL: Ce e ciudat?
FEMEIA: Păi, ideea asta! Mi se pare că v-am mai pus întrebările astea, nu?
BĂRBATUL: Aproape în fiecare zi.
FEMEIA: Vă pun întrebări în fiecare zi?
BĂRBATUL: Da, cam la aceeaşi oră, când vin să te văd… e ora care-mi convine… vin şi
ne plimbăm… tu-mi pui întrebări… de obicei prima e: „Cine sunteţi
dumneavoastră?“ şi, gata, de-aici începe totul…
FEMEIA: E enervant… nu-mi amintesc nimic…
BĂRBATUL: Într-adevăr, nimic… (în şoaptă) e enervant. Dar nu-i grav… sunt şi vieţi
mai complicate ca a noastră… să nu ne plângem…
FEMEIA: Nu, dar e sâcâitor… Nu toată lumea e aşa, evident… (Scurtă pauză.) Avem
copii?
BĂRBATUL: Doi.
FEMEIA (foarte uimită): Zău?! Şi câţi ani au?
BĂRBATUL: Treisprezece şi şaptesprezece.
FEMEIA: Fete sau băieţi?
BĂRBATUL: Şi, şi.
FEMEIA: Şi cum îi cheamă?
BĂRBATUL: Antoine şi Marie-Ève.
FEMEIA (dezamăgită): Zău?!
BĂRBATUL: Ce, nu-ţi mai place cum îi cheamă?
FEMEIA: N-am zis asta… (Îşi ia capul în mâni, foarte mişcată.) Deci am copii…?
BĂRBATUL: Da, ai copii, avem copii.
FEMEIA: Da’ cum se poate? (Scurtă pauză.) De ce nu vin să mă vadă?
BĂRBATUL: Ba vin, cum să nu… mai ales în week-end… au fost acum două zile.
FEMEIA: Acum două zile?
BĂRBATUL: Fii liniştită, te iubesc amândoi foarte mult.
FEMEIA: Aha! Da’ eu? Eu îi iubesc?

63
BĂRBATUL: Sigur că da! Îi iubeşti mult, bineînţeles.

Pauză.

FEMEIA: Abia aştept să-i văd. (Scurtă pauză.) Mă iubiţi şi dumneavoastră?

BĂRBATUL: Sigur.

Scurtă pauză.

FEMEIA: Eu n-aş putea spune că sunt la fel de sigură că vă iubesc… totul s-a întâmplat
prea repede…
BĂRBATUL: Ştiu, nu-ţi fă griji.
FEMEIA: E totuşi jenant ca doi oameni căsătoriţi să nu fie siguri că se iubesc, nu vi se
pare?
BĂRBATUL (plictisit): Nu, nu e grav.
FEMEIA: Zău?!
BĂRBATUL: Mie nu-mi pasă.
FEMEIA: Nu mai spuneţi?!
BĂRBATUL: Iartă-mă, ce-ar fi să-ncerci să mă tutuieşti… uneori reuşeşti!

Scurtă pauză.

FEMEIA: De acord… Iartă-mă, pot să te mai întreb ceva: noi am făcut dragoste
împreună?
BĂRBATUL: Păi, da! Cel puţin de două ori.
FEMEIA: Asta-i o glumă?
BĂRBATUL: Cam aşa ceva.
FEMEIA: Am făcut dragoste sau nu?
BĂRBATUL: Evident c-am făcut. Ascultă, ştiu că n-o faci dinadins, dar azi întrebările tale
mă calcă pe nervi tot mai tare! Cu atât mai mult cu cât… (cu lacrimi în ochi) sunt
obosit.

64
FEMEIA: Iartă-mă, sunt simple întrebări… mie mi se par fireşti…

Bărbatul oftează.

BĂRBATUL (mişcat): Iartă-mă pe mine, memoria ta mai dă rateuri, n-am nimic cu tine,
dar uneori e greu de suportat, am făcut doi copii împreună, deci, sigur că da, am
făcut dragoste… (scurtă pauză) ba am făcut chiar ieri, dacă vrei să ştii…
FEMEIA: Am făcut dragoste ieri?
BĂRBATUL: Da, pe fugă, când ne-am întors de la plimbare, în camera ta. Asta e, în
anumite zile ai mare chef să faci dragoste!
FEMEIA: Zău?!… Nu-mi vine să cred! (Râde aproape.)
BĂRBATUL: Ba da, aşa e… Stăm puţin de vorbă, ca acum, tu-mi pui cam aceleaşi
întrebări şi, la un moment dat, când te aduc înapoi în cameră, mă-ntrebi dacă am
chef… îmi spui că ţie ţi-a venit cheful discutând cu mine… cheful să faci dragoste
cu cineva… şi-atunci mă-ntrebi dacă sunt de acord să fac dragoste cu tine…
FEMEIA: Chiar aşa îţi spun?
BĂRBATUL: Cam aşa.
FEMEIA: Şi tu ce-mi răspunzi?
BĂRBATUL: Depinde. Ieri ţi-am răspuns de acord, sunt de acord să fiu eu persoana… cu
care să-ţi satisfaci cheful de a face dragoste cu cineva…

Pauză. S-a instalat un soi de răceală, cei doi continuă să meargă în tăcere.

FEMEIA: Am putea să ne luăm în braţe, dacă vreţi?

BĂRBATUL: Ai chef?
FEMEIA: Nu ştiu, dar tu?
BĂRBATUL: Dacă ai tu…
FEMEIA: Mie mi se pare că e prima oară…
BĂRBATUL: Ştiu.
FEMEIA: Atunci am putea încerca… (Rămân amândoi nemişcaţi.) Cine începe?
BĂRBATUL: Tu, dă-i drumul!

65
Femeia se apropie şi, după câteva ezitări, îl ia pe bărbat în braţe; bărbatul îşi deschide
şi el braţele, se strâng în braţe o clipă, apoi se despart.

FEMEIA: E prima oară.

BĂRBATUL: Da, ştiu.
FEMEIA: Prima oară că iau un bărbat în braţe. Cum ne iubeam când ne-am căsătorit?
BĂRBATUL: Ca un cuplu obişnuit care abia s-a căsătorit.
FEMEIA: Ce-i aia un cuplu obişnuit?
BĂRBATUL: Păi, oameni obişnuiţi care se căsătoresc.
FEMEIA (dezamăgită): Atâta tot?!
BĂRBATUL: Nu, când ne-am întâlnit era perfect. Eram ca două jumătăţi care s-au pierdut
şi s-au regăsit. Era minunat. Era ca şi cum Coreea de Nord şi Coreea de Sud şi-ar
fi deschis graniţele şi s-ar fi reunificat, iar oamenii care au fost împiedicaţi să se
vadă ani de zile s-ar fi reîntâlnit. Era sărbătoare, ne simţeam legaţi, ba chiar de
foarte multă vreme…
FEMEIA: Deci aşa era… Există lucruri asupra cărora suntem amândoi de acord astăzi?
Sau pe care ne place să le facem împreună mai presus de toate?
BĂRBATUL: În afară de dragoste?
FEMEIA: Mda…
BĂRBATUL: Să culegem ciuperci!
FEMEIA: Zău!?
BĂRBATUL: Da.
FEMEIA: E ridicol!
BĂRBATUL: Absolut, ştiu, dar ne place la nebunie!
FEMEIA: Zău!?
BĂRBATUL: Da.

Pauză.

66
FEMEIA: Nu ne-am putea întoarce un pic în cameră, dac-aţi vrea, dacă ai vrea… sunt
cam obosită.
BĂRBATUL: Eşti obosită?
FEMEIA: Da, un pic, am chef să mă duc în cameră…
BĂRBATUL: Bine, mergem… mai am puţin timp.
FEMEIA: Bun! Sunt un pic obosită. (Pleacă într-o direcţie.)
BĂRBATUL: Nu, camera ta e pe-aci!
FEMEIA: Da?! Bine.

Femeia pleacă, bărbatul o urmează, o ia de mână.

67
 PATUL

BĂRBATUL

FEMEIA

BĂRBATUL: Ce faci? Nu poţi să dormi?

FEMEIA: Da.
BĂRBATUL: Ce da?
FEMEIA: Ba da, pot.
BĂRBATUL: Păi, atunci de ce te scoli?
FEMEIA: De fapt, plec.
BĂRBATUL: Unde te duci?
FEMEIA: La fratele meu.
BĂRBATUL: La fratele tău?
FEMEIA: Da.
BĂRBATUL: Ca să ce?
FEMEIA: Mă duc să stau la el. N-o să ne mai vedem. Ne despărţim.
BĂRBATUL: Cum adică ne despărţim? Ce se-ntâmplă? E-o glumă?
FEMEIA: Nu.
BĂTBATUL: Nu s-a întâmplat nimic! Nici măcar nu ne-am certat!
FEMEIA: Nu.
BĂRBATUL: Şi-atunci? Ai înnebunit sau ce-i cu tine? Ce tot baţi câmpii? Cum adică ne
despărţim?
FEMEIA: Uite-aşa.
BĂRBATUL: Când ai luat hotărârea asta?
FEMEIA: Nu mai ştiu.
BĂRBATUL: Eşti nebună!
FEMEIA: Deloc, m-am gândit foarte bine.
BĂRBATUL: La ce?
FEMEIA: La treaba asta, la noi doi, la dragoste, la dragostea noastră… şi sunt sigură…

68
BĂRBATUL: Sigură că ce?
FEMEIA: Că dragostea nu-i de-ajuns.
BĂRBATUL: Cum?
FEMEIA: Dragostea nu-i de ajuns.
BĂRBATUL: Mai spune o dată, te rog,
FEMEIA: Ne iubim, dar nu-i de-ajuns.
BĂRBATUL: Ne iubim, dar nu-i de-ajuns?
FEMEIA: Da.
BĂRBATUL: Baţi câmpii!
FEMEIA: Deloc.
BĂRBATUL: I-auzi! Şi ce-ţi lipseşte?
FEMEIA: Nu ştiu.
BĂRBATUL: Ai întâlnit pe cineva?
FEMEIA: Absolut pe nimeni.
BĂRBATUL: Şi mă părăseşti?
FEMEIA: Da.
BĂRBATUL: Cine a mai pomenit să părăseşti pe cineva pentru un asemenea motiv?
FEMEIA: S-o mai fi pomenit.
BĂRBATUL: Eu sunt sigur că nu… dacă-mi faci aşa ceva, nu ştiu dacă o să-mi revin, îţi
jur… spune-mi măcar ceva, orice… te rog…
FEMEIA: Îmi pare sincer rău. Te iubesc, dar asta nu-i de-ajuns.
BĂRBATUL: Nu se poate aşa ceva!
FEMEIA: Îmi pare sincer rău.
BĂRBATUL: Simt că-nnebunesc.
FEMEIA: Dragostea, de fapt, nu-i de-ajuns. (Se întoarce pentru ultima dată, pare să stea
pe gânduri.) Da, asta e, e îngrozitor, dragostea nu-i de-ajuns.

Iese.

69
 CEI DOI PRIETENI

PRIMUL BĂRBAT

AL DOILEA BĂRBAT

PRIMUL BĂRBAT: Ce bine ne simţim aici!

AL DOILEA BĂRBAT: Oamenii sunt nervoşi, am ieşit în oraş azi după-amiază.
PRIMUL BĂRBAT: Zău?! Da’ noi ne simţim bine aici, eu cred că n-am fost niciodată mai
fericit.
AL DOILEA BĂRBAT: Apropo, îţi aminteşti de ziua în care am devenit prieteni noi doi?
PRIMUL BĂRBAT: Bănuiesc că era o zi frumoasă, oricum. Numai că nu ne-o amintim
precis… ştii, pentru mine, e ca şi cum am fi dintotdeauna prieteni.
AL DOILEA BĂRBAT: Totuşi n-am fost dintotdeauna. De asta mi-aduc aminte!
PRIMUL BĂRBAT (aproape şocat): Tu mai ţii minte vremea când încă nu eram prieteni?
AL DOILEA BĂRBAT: Bineînţeles că da… îmi amintesc de vremea în care nu eram încă
prieteni, ci doi străini.
PRIMUL BĂRBAT: Ce trist!
AL DOILEA BĂRBAT: Îmi amintesc de vremea când eram doar vecini… când locuiam pe
aceeaşi stradă şi te priveam cum te-ntorceai acasă şi-mi spuneam ce antipatic e
ăsta, şi mi se părea că eşti aşa de antipatic din cauza aerelor tale… îi priveai cu un
dispreţ suveran pe toţi.
PRIMUL BĂRBAT (jignit, dar încă blând): Nu-i adevărat, eu nu sunt aşa!
AL DOILEA BĂRBAT: Bineînţeles că nu! Dar eu luam aerele tale drept dispreţ, ba chiar
suficienţă! Îmi spuneam, tipul ăsta e cu siguranţă unul cu nasul pe sus!
PRIMUL BĂRBAT (şocat, dar încă blând): Nu-i deloc adevărat!
AL DOILEA BĂRBAT: Mă priveai ca pe-un străin, mă priveai în aşa fel, că-mi spuneam:
„Ce dispreţ afişează ăsta cu aerele lui!“
PRIMUL BĂRBAT: Cum poţi să spui aşa ceva?! Nu se poate, nu se poate!

70
AL DOILEA BĂRBAT: Ba da, aşa era! Chiar aşa! Îmi amintesc clar acum, parcă te văd!
Cum am putut să uit… acum îmi aduc aminte foarte clar. Ce ciudat! Parcă te văd
cum mă priveai cu aerul tău dispreţuitor, aoleu!
PRIMUL BĂRBAT: Nu-i adevărat, nu-ţi aminteşti bine, eu nu-mi amintesc aşa ceva, să nu
mai spui asta!
AL DOILEA BĂRBAT: Dar e adevărul adevărat, ne întâlneam uneori, aici am o amintire
foarte precisă, ne întâlneam uneori la ghena de gunoi comună a blocurilor noastre,
fiecare cu coşul lui de gunoi, dacă te-ai fi văzut atunci, în ziua când eu ieşeam şi
ţi-am ţinut uşa ca să intri tu…
PRIMUL BĂRBAT: MINŢI!
AL DOILEA BĂRBAT: Nu mint deloc! Dacă te-ai fi văzut! Ce mutră mi-ai făcut! Abia dac-
ai remarcat că-ţi ţineam uşa ca să intri cu coşul tău enorm plin de resturi, plin de
deşeuri care emanau o putoare, că mi-am zis ăsta chiar n-are motiv să se poarte cu
nasul pe sus faţă de mine, cu putoarea pe care-o emană…
PRIMUL BĂRBAT: Da’ nu-i adevărat, nu înţeleg ce spui şi mai ales de ce-mi spui toate
astea, nu stă-n picioare, doar ştii cât sunt de maniac şi ce grijă am de curăţenie la
mine acasă…
AL DOILEA BĂRBAT: Şi ce dacă? Ce dacă!? Ce legătură are… asta nu-nseamnă nimic, nu
e nici o legătură între ce emani în afară şi realitatea pură, ştii foarte bine, realitatea
pură şi profundă, tu în momentul ăla erai indiferent, indiferent şi cu nasul pe sus,
asta emana din tine, în vreme ce realitatea pură şi profundă era poate cu totul alta
în fond, în fond erai deja ce eşti astăzi pentru mine, dar nu se vedea, nu se vedea
deloc, erai deja tipul care putea deveni prietenul meu, dar eu nu-mi dădeam seama
pentru că încă nu emana din tine…
PRIMUL BĂRBAT: Ba nu, nu-i adevărat!
AL DOILEA BĂRBAT: Da’ ce importanţă are, de ce negi adevărul, ce legătură are?
PRIMUL BĂRBAT: De ce murdăreşti totul, de ce vrei cu tot dinadinsul să deformezi
adevărul, să mânjeşti tot ce-i mai frumos, adică pe noi şi prietenia noastră, faptul
că suntem prieteni, de ce încerci să strici tot ce avem mai de preţ?
AL DOILEA BĂRBAT: De ce zici că „stric“, de ce?

71
PRIMUL BĂRBAT: Până la urmă… mă întreb unde vrei s-ajungi, mă întreb, iartă-mă, dacă
nu cumva încerci să obţii ceva, şi mă întreb ce anume?
AL DOILEA BĂRBAT: De ce te temi, în fine, ce motive ai să te temi?
PRIMUL BĂRBAT: Mă tem fiindcă ţin la tine, prietenia mea pentru tine e tot ce am mai
scump pe lume, dacă n-aş avea-o, cred că mi-ar fi mult mai greu, aş fi probabil cu
totul altfel, aş fi nefericit.
AL DOILEA BĂRBAT: Şi de ce să-ţi fie teamă pentru prietenia noastră dacă recunoşti, pur
şi simplu, că a fost o vreme când nu eram cum suntem astăzi, şi că în vremea aia
te purtai cu nasul pe sus şi chiar dispreţuitor faţă de mine?
PRIMUL BĂRBAT: TACI!

AL DOILEA BĂRBAT: Aproape că mi se face frică!

PRIMUL BĂRBAT: DE CE SPUI ASTA? DE CE?
AL DOILEA BĂRBAT: Fiindcă ridici tonul şi mă priveşti cu ochii ăştia ca nişte guri de foc.
Asta numeşti tu prietenie? Nu prea se potriveşte, nu înţeleg de ce nu vrei tu să
accepţi, pur şi simplu, că n-ai fost întotdeauna omul care eşti astăzi, şi nu înţeleg
nici ce ţi s-ar întâmpla dac-ai recunoaşte.
PRIMUL BĂRBAT: NU VREI SĂ TACI ODATĂ!?
AL DOILEA BĂRBAT: Nu, de ce, de ce, de ce-ar trebui să tac? Ce spun?
PRIMUL BĂRBAT: De ce vrei să distrugi totul?
AL DOILEA BĂRBAT: Nu vreau să distrug nimic, nu încerc să distrug, spun doar adevărul,
adevărul pur şi simplu, spun doar că n-ai fost întotdeauna prietenul meu, ba chiar
că a fost o vreme când…
PRIMUL BĂRBAT: TACI!

AL DOILEA BĂRBAT: …când te purtai cam dispreţuitor cu mine…

PRIMUL BĂRBAT: TACI!

AL DOILEA BĂRBAT: …dispreţuitor şi chiar, iartă-mă că o mai spun o dată, mi se pare că

te purtai cam cu nasul pe sus, ca să nu zic arogant, asta-i tot, nu-i aşa o dramă.
PRIMUL BĂRBAT: Nu-i adevărat, nu-i adevărat! Doamne, Doamne, cât te urăsc, distrugi
totul, faci praf totul, dac-ai şti cât de importantă era pentru mine prietenia ta, era
fundamentală, n-am avut în viaţa mea ceva mai de preţ, şi uite ce faci tu din ea,
cum o distrugi cu vorbele tale, uite cum distrugi, cum strici totul!

72
AL DOILEA BĂRBAT: Ba nu distrug nimic, nu-i adevărat! Cum distrug, spune-mi, cum
distrug? Nu spun nimic altceva decât adevărul, atât, că înainte de a-mi fi prieten
nu-mi erai prieten, asta-i tot.
PRIMUL BĂRBAT: TACI DRACULUI DIN GURĂ!
AL DOILEA BĂRBAT: Da’ tu nici nu m-asculţi, eu nu distrug nimic, nu stric nimic, spun
doar purul adevăr!
PRIMUL BĂRBAT: TACI DIN GURĂ, FIR-AI AL DRACULUI, TACI DIN GURĂ! TE
OMOR DACĂ NU TACI, TE POCNESC DE NU TE VEZI! ÎŢI ARD UNA DE
TE SPARG! JUR C-O FAC DACĂ NU TACI!
AL DOILEA BĂRBAT: Nu pot să cred, nu pot să cred, uite în ce hal am ajuns, nu pot să
cred, uite în ce hal am ajuns, e absurd!
PRIMUL BĂRBAT: Ba nu, tu strici, tu distrugi tot ce am mai de preţ pe lume.
AL DOILEA BĂRBAT: Nu stric nimic, absolut nimic, spun adevărul adevărat.
PRIMUL BĂRBAT: Ba da, distrugi, îmi vine să te omor, da, îmi vine să te omor fiindcă
îmi distrugi viaţa, distrugând tot ce am mai de preţ.
AL DOILEA BĂRBAT: Da’ ce fac, spune-mi şi mie?
PRIMUL BĂRBAT: Distrugi prietenia noastră!
AL DOILEA BĂRBAT: Asta-i o minciună!
PRIMUL BĂRBAT: Ba nu.
AL DOILEA BĂRBAT: Ba da, eu am zis doar, am repetat doar o amintire, nişte amintiri,
câteva amintiri de-ale mele dinaintea începutului prieteniei noastre, cum erai
înainte să fim prieteni, înainte să devii prietenul meu, amintiri despre tine, aşa
cum erai, ştiu foarte bine ce spun, ştiu că ăsta-i adevărul, amintiri despre tine care
mă tratai cu indiferenţă… te purtai dispreţuitor şi chiar cu nasul pe sus, asta era
impresia pe care o lăsai atunci, că eşti dispreţuitor…

Întuneric, se aude zgomot de lovituri, de oase rupte, un ţipăt.

PRIMUL BĂRBAT: Nu!

Apariţia Celui sau Celei care cântă şi a maşinuţelor de bâlci care se tamponează.

73
 PREŢUL DRAGOSTEI 1

PROSTITUATA

BĂRBATUL

Pe un teren viran, noaptea.

PROSTITUATA: Bună!
BĂRBATUL: Bună seara.
PROSTITUATA: Ce mai faci?
BĂRBATUL: Bine!
PROSTITUATA: Pot să te-ajut?
BĂRBATUL: Cu ce?
PROSTITUATA: Cu o treabă simplă şi extraordinară în acelaşi timp, o putem facem chiar
aici, alături, pe întuneric sau pe lumină, cum preferi. Durează trei minute.
BĂRBATUL: Nu prea mă interesează.
PROSTITUATA: Nu te interesează sau nu te interesez eu?
BĂRBATUL: Nu, nu dumneata! Da’ n-am timp… În plus, am principiile mele…
PROSTITUATA: Te costă 120 de dolari.
BĂRBATUL: 120 de dolari!
PROSTITUATA: Ţi se pare prea scump? Ce, nu-i merit? N-ai chef sau n-ai bani?
BĂRBATUL: N-am bani şi, în plus, m-aşteaptă acasă. M-aşteaptă nevasta. Nu vreau s-o
înşel… E femeia vieţii mele.
PROSTITUATA: Hai că-ţi fac un rabat… scad la 100 de dolari… pentru 100 de dolari sunt
toată a ta… şi-ţi fac tot ce ţi-aş fi făcut pentru 120, dar cu 100. Ce zici?
BĂRBATUL: N-am bani.
PROSTITUATA: Nu-ţi plac? O facem pentru 80, 80 de dolari… sub asta nu pot să scad.
BĂRBATUL: Nu-i vorba de preţ.
PROSTITUATA: Pentru 80 îţi fac cam acelaşi lucru ca pentru 100…
BĂRBATUL: Îmi pare rău… Plec acasă… stăm prea mult la discuţii şi se face târziu.

74
PROSTITUATA: Tu chiar ai o problemă de parale, mi se pare… Hai, las la 60… pentru 60
sunt a ta… toată… Să nu-mi zici că-i prea scump. Bun, hai să mergem, că se face
târziu… se crapă de ziuă.
BĂRBATUL: Nu, nu.
PROSTITUATA: Ce nu?
BĂRBATUL: Nu merg cu dumneata!
PROSTITUATA: De ce?
BĂRBATUL: Fiindcă trebuie să mă duc acasă, ţi-am zis… Bună seara. (Dă să plece.)
PROSTITUATA: 40 de dolari!

Bărbatul se opreşte.

BĂRBATUL: Cât ai zis?

PROSTITUATA: 40 de dolari… cu 40 ai chef sau nu? (Bărbatul tace.) Hai zi!
BĂRBATUL: Ţi-am zis că nu-i vorba de bani, nu ştiu cum să te fac să-nţelegi.
PROSTITUATA: Da’ tu cu cât vrei?
BĂRBATUL: Nu-i vorba de cât vreau eu.
PROSTITUATA: 20 de dolari.
BĂRBATUL: Nu-i am.
PROSTITUATA: 10 dolari! (Bărbatul tace.) Nu mă vrei pentru 10 dolari?
BĂRBATUL: Nu-i vorba de asta!

Pauză.

PROSTITUATA: Da’ dacă am face-o pe nimic, pe gratis, ţi-ar conveni? Aşa vrei? Dacă mă
ofer gratuit, ai chef sau nu? (Bărbatul tace, ezită.) Ce zici?
BĂRBATUL: …în condiţiile astea… dacă astea-s condiţiile! Da, de ce nu.

Se apropie.

PROSTITUATA: Chiar ai chef?

75
BĂRBATUL: Da’ e sigur pe gratis?
PROSTITUATA: Da, e pe gratis… ca să-ţi faci cheful… (neliniştită) da’ chef ai? (Îl
priveşte ţintă.)
BĂRBATUL: Da.
PROSTITUATA: Păi, atunci hai!

Ies amândoi.

76
 DOCTORUL ŞI VAGABOANDA ÎNSĂRCINATĂ

BĂRBATUL

FEMEIA

BĂRBATUL: Ascultă, Annie, te-am chemat s-avem o discuţie… am aflat în ce situaţie eşti
şi sunt foarte îngrijorat. Mi s-a spus că-ţi menţii hotărârea, aşa e?
FEMEIA: Da, aşa e.
BĂRBATUL: Cum?
FEMEIA: Da, aşa e.
BĂRBATUL (reluând): Deci aşa e? De cât timp ne cunoaştem noi doi, Annie?
FEMEIA: De doisprezece ani.
BĂRBATUL: Doisprezece ani… Şi n-ai făcut bine că ai avut încredere în mine în toţi anii
ăştia?
FEMEIA: Ba da.
BĂRBATUL: Da? Atunci de ce nu vrei să m-asculţi astăzi? Ia spune-mi, tu ai mai făcut
avorturi până acum?
FEMEIA: Da.
BĂRBATUL: Şi-atunci ce s-a schimbat astăzi?
FEMEIA: S-a schimbat.
BĂRBATUL: S-a schimbat? Ce s-a schimbat?
FEMEIA: E copilul meu… copilul iubirii mele.
BĂRBATUL: Copilul iubirii tale?
FEMEIA: Da.
BĂRBATUL: Adică?

FEMEIA: E copilul lui Frédéric, e copilul nostru, al meu şi-al lui Frédéric.
BĂRBATUL: Te rog, Annie! Ştii foarte bine că nu poţi conta pe individul ăsta. Cum o să
ai tu grijă singură de un copil, spune-mi şi mie?
FEMEIA: Mă simt bine, sunt bucuroasă, asta-mi dă puteri.
BĂRBATUL: Eşti bucuroasă?

77
FEMEIA: Da.
BĂRBATUL: Poate că eşti bucuroasă în momentul ăsta… din cauza unei uşoare tulburări
hormonale datorate sarcinii, dar asta o să treacă…
FEMEIA: Nu, e din cauza dragostei.
BĂRBATUL: Din cauza dragostei? Ce dragoste?
FEMEIA: Dragostea lui Frédéric.
BĂRBATUL: Frédéric? Iar mă iei cu Frédéric? Ăsta are probleme mai mari ca tine,
Annie… am şi hotărât să nu-l mai ţinem aici din cauza purtării lui absolut
incalificabile… el o fi autorul în cazul sarcinii tale, dar cu siguranţă nu e un tată
pe care să poţi conta. Trezeşte-te, Annie!
FEMEIA: Ne iubim, suntem îndrăgostiţi şi aştept un copil de la el.
BĂRBATUL: Annie, aş vrea să nu-mi mai vorbeşti de dragoste când discutăm despre un
asemenea individ. Îl ştiu şi eu de ani de zile pe Frédéric ăsta al tău, îl cunosc chiar
foarte bine… l-am văzut cum se poartă în viaţa de zi cu zi, e extrem de agresiv, ba
chiar violent, se ştie c-a încercat să exploateze sexual mai multe femei din centrul
nostru, l-am şi ameninţat că-l dăm pe mâna poliţiei. (Sună telefonul, bărbatul
răspunde, enervat.) Alo, da… nu-mi pasă, v-am mai zis… mi-am schimbat
părerea… asta e, gata! (Pune receptorul în furcă).
FEMEIA: Pot să plec?
BĂRBATUL: Nu, nici vorbă, trebuie să luăm o hotărâre, Annie, o hotărâre gravă şi
importantă pentru tine, pentru viitorul tău. Păstrăm sau nu păstrăm copilul ăsta?
FEMEIA: Frédéric şi cu mine am hotărât să-l păstrăm.

Telefonul sună iarăşi, dar bărbatul nu răspunde.

BĂRBATUL (din ce în ce mai nervos): Tu nu vezi că toată lumea încearcă să-ţi vorbească,
să-ţi spună anumite lucruri… nu sunt singurul care-ţi spune toate astea, toată
lumea pe care-o cunoşti îţi spune exact acelaşi lucru, cu aceleaşi cuvinte, toată
lumea îţi spune că eşti pe cale să intri într-o poveste care o să sfârşească rău, că o
să fii foarte nefericită, că o să suferi…
FEMEIA: De când iubesc mă simt foarte fericită.

78
BĂRBATUL: Da’ iubirea nu există, Annie, ce dracu’, astea sunt invenţii din capul tău,
sunt fantasmele de-ale tale, iubirea e un fel de boală, iubirea nu-i frumoasă,
încetează cu tâmpeniile astea, iubirea te pune să faci lucruri absolut nebuneşti,
periculoase, iubirea e periculoasă pentru oameni… dovada… Trezeşte-te, Annie…
Îţi pui viaţa serios în pericol, eşti în pericol, Annie!
FEMEIA: Nu, nu cred, Frédéric e puternic şi o să ne apere.
BĂRBATUL: Annie, eşti îndrăgostită de un desfrânat, un hiperviolent, un asocial, un
afemeiat compulsiv, un alcoolic…

Telefonul sună lung, bărbatul nu răspunde.

FEMEIA: Da’ atunci de ce mă simt aşa de fericită?

BĂRBATUL: Ce se petrece în tine e o simplă reacţie neuro-chimică, Annie, asta-i tot,
nimic altceva, e ceva pe care-l fabrici chiar tu, ca şi cum ţi-ai fi prescris singură
un antidepresiv foarte bun, poate că tratamentul tău nu-i foarte potrivit, îl putem
schimba ca să te simţi mai bine, fără să-ţi mai fabrici tot felul de dulcegării în
capul tău şi să pici în capcane de-astea, care-ţi pun viaţa în pericol… (ridică
receptorul telefonului, care n-a încetat să sune) V-am zis să mă lăsaţi dracu’-n
pace… sunt într-o şedinţă… (pune receptorul în furcă) Bun, deci când facem
avortul, Annie? (Pauză, apoi disperat:) Să ştii că suntem într-o situaţie disperată,
nu te putem lăsa să faci asta, nu putem, nu putem!
FEMEIA: Eu ştiu că totul o să meargă foarte bine, nu-mi fac atâtea griji. (Se ridică.)
BĂRBATUL: O să meargă bine?
FEMEIA: Da, graţie iubirii o să meargă bine.
BĂRBATUL (se duce să se aşeze): Uite, Annie, şi-n viaţa normală, în viaţa oamenilor fără
handicap, iubirea e ceva ireal, ceea ce numesc oamenii iubire e o idee, e ca
alcoolul sau drogul, ascultă-mă că ştiu ce spun, când te trezeşti după trei luni, trei
ani sau cincisprezece zile de iubire, îţi dai seama c-a fost un delir, o fantasmă, că
nu rămâne nimic, că celălalt e-un nimic, sau că e-un tâmpit, sau că miroase urât, şi
te întrebi cum ai putut face aşa ceva… fericirea în viaţă trebuie s-o cauţi în tine,
nu în ceilalţi, şi mai ales nu în iubire…

79
FEMEIA: Diferenţa e că Frédéric şi cu mine ne iubim cu-adevărat, în plus am hotărât că
o să ne iubim toată viaţa… nu doar un pic… ci toată viaţa. (Bărbatul o priveşte
disperat) Acum pot să plec?
BĂRBATUL: Du-te, du-te!
FEMEIA: Nu vă faceţi griji, totul o să meargă bine, doar sunt fericită…

Femeia pleacă, sună telefonul, bărbatul rămâne singur.

80
 PREŢUL DRAGOSTEI 2 (CONTINUARE)

Femeia şi bărbatul reintră în scenă.

BĂRBATUL (încheindu-se la pantaloni, jenat): Bun, te las acum…

PROSTITUATA: A fost bine sau nu?
BĂRBATUL: Păi, a fost…
PROSTITUATA: De fapt, aveai chef de mine sau nu?

Pauză.

BĂRBATUL: Bun, am plecat… la revedere.

PROSTITUATA: Dă-mi, te rog, 20 de dolari înainte să pleci.
BĂRBATUL: Ce-ai zis?
PROSTITUATA: Ce, nu merit 20 de dolari?
BĂRBATUL: N-am bani la mine, cum să te fac să-nţelegi?…
PROSTITUATA: Tu îţi dai seama de ce-ai avut parte pe gratis? Ai putea să-mi dai măcar
20 de dolari, nu?
BĂRBATUL: Îţi jur pe ce-am mai scump, pe copiii mei, că n-am bani!
PROSTITUATA: Nici 15 dolari?
BĂRBATUL: Mi-ai zis că-i pe gratis.
PROSTITUATA: Ia uită-te în buzunarul de la pantaloni, parcă e o cută, acolo, lângă sex…
BĂRBATUL: Nu pot să cred! M-am săturat de tine până peste cap! Nu pot să cred!
PROSTITUATA: Nu te las să pleci dacă nu-mi dai nimic, mă ţin scai de tine până în iad
dacă nu-mi dai măcar 10 dolari!
BĂRBATUL: Nu pot să cred!
PROSTITUATA: Nu mă las călcată-n picioare de unu’ ca tine… am şi eu mândria mea!
BĂRBATUL: Şi de unde să scot bani?
PROSTITUATA: Sărăntoc zgârciob şi profitor ce eşti!
BĂRBATUL: Ia vezi că-mi sare muştaru’ dac-o ţii tot aşa!

81
PROSTITUATA: Atunci dă-mi ceva, acolo…
BĂRBATUL: Să ştii că până la urmă chiar mă scoţi din pepeni, nu mai răspund de mine şi
rişti s-o încasezi, te previn că sunt foarte violent!
PROSTITUATA: Mi se rupe, nu mi-e frică, merg până-n pânzele albe, am şi eu mândria
mea şi mi-o apăr, nu mă las călcată pe bătătură de nimeni, dă-mi tot ce ai în
buzunar!
BĂRBATUL: Am chei în buzunar.
PROSTITUATA: Mincinosule! Dă-mi ce-ai în buzunar… nu te las nici moartă… merg
după tine pân’ la capătul pământului… până te hotărăşti să-mi dai ceva…

Pauză. Bărbatul scoate două bancnote din buzunar.

BĂRBATUL: Fir-ar a dracului! Nu se poate! Uite, am zece dolari… ia cinci şi păstrez

cinci… am şi eu nevoie… doar n-o să rămân fără un ban! (Îi întinde banii.)
PROSTITUATA: OK, merci! Ai văzut?!
BĂRBATUL: Asta fiindcă-i vorba de tine, jur… ai obţinut ce-ai vrut… acum pot să plec?
PROSTITUATA: Da, cară-te! (Bărbatul se pregăteşte să plece.) Măcar atât, cinci dolari,
doar nu sunt animal… Bună seara.
BĂRBATUL (plecând): Bună seara.
PROSTITUATA (în şoaptă): Pe curând, poate.

Apariţia Celui sau Celei care cântă şi a dansatorilor.

82