Sf.

Nicolae Velimirovici: IISUS HRISTOS, IZVORUL

VIETII ADEVARATE SI VESNICE
Pe Tine, Izvorul vietii celei adevarate, Te-am parasit, si ne
adapam din stricaciune si desertaciune. Inviaza sufletele
noastre amortite de pacat si de rautate, Doamne, precum ai
inviat pe tanarul vaduvei!

“Multi si-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre
acestia ar fi putut macar sa viseze ca ar putea scapa omenirea de
moarte? Multi invingatori au fost, in istorie, dar cati dintre ei au
biruit moartea? Multi regi de pe pamant si-au numarat cu milioanele
supusii, dar intre ei cine si-a numarat drept supusi ai sai si viii, si mortii ?
Nimeni in afara de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos,
cu care nimeni nu se poate asemana. El nu este numai Omul
Nou, El este Lumea Noua si Ziditorul ei. El a arat campia celor vii
si campia celor morti si in amandoua a semanat samanta vietii. Mortii
sunt pentru El ca si cei vii, viii ca si cei morti. Moartea nu este opreliste
pentru imparatia Sa. A calcat-o in picioare si a deschis imparatia inapoi
in timp de la Adam si Eva si inainte peste veac pana la ultimul om ce va fi
traitor pe pamant. El S-a uitat si a vazul ca viata nu se sfarseste odata cu
moartea trupului, dar ii poate ajunge pe unii mai inainte de moartea
trupeasca.
Pe multi ii vedem vii in mormant, si pe multi morti in trupuri vii. Nu va
temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida (Matei 10, 28),
a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, asadar, cu sine moartea
sufletului; moartea sufletului o pricinuieste numai pacatul de
moarte…
A strabatut cu vederea Sa timpul cum strabate fulgerul norii si a vazut
standu-I inainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult si suflete
care se vor naste. Proorocului Iezechiel i s-a aratat in vedenie o vale plina
de oase moarte, si nu a stiut, pana ce Domnul nu i-a dezvaluit, daca
oasele acestea pot fi aduse sau nu la viata. Fiul omului, vor invia oasele
acestea? L-a intrebat Domnul. Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu stii
aceasta (Iezechiel 37,3). Hristos nu s-a uitat la oasele acestea
moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul si oasele sunt doar
vesmant si armura pentru suflet. Vesmantul imbatraneste si se
zdrentuieste ca o haina roasa de purtare, dar Dumnezeu il va innoi si va
imbraca iarasi in el sufletul dus odata.
Hristos a venit ca sa alunge frica cea veche din oameni, dar si
ca sa aduca o frica noua: frica de pacat. Frica veche era frica de
moartea trupului; frica noua va sa fie frica de moartea
sufletului, frica pe care Hristos a ascutit-o si a intarit-o. Frica
de moartea trupului il face pe om sa cheme in ajutor lumea. De
frica de moarte, omul se protapeste in lume, se agata de lume,
se intinde in lume. Doar-doar sa-si lungeasca permisul de rezidenta
intr-insa, doar-doar sederea sa-i fie cat mai lunga si cat mai dulce.
Nebune! i-a spus insa Domnul bogatului sarac sufleteste, in aceasta
noapte vor cere de la tine sufletul tau; si cele ce ai pregatit ale cui vor fi
? (Luca 12, 20). A spus Domnul ca omul care se teme pentru trup dar n-
avea grija de suflet este nebun. Si a mai spus inca: Viata cuiva nu sta
in prisosul avutiilor sale (Luca 12,15). Dar in ce sta? In
Dumnezeu sta, care da viata sufletului prin cuvantul Sau, si
prin suflet trupului.
Prin cuvantul Sau, Mantuitorul a inviat si invie sufletele pacatoase,
suflete care au murit mai inainte de moartea trupeasca. Si a fagaduit sa
invie si trupurile celor care au murit. Prin iertarea pacatelor, prin
invatatura Sa si prin preacuratul Sau Trup si Sange a inviat mortii si ii
invie si astazi. Iar ca, la sfarsitul veacurilor, va invia mortii, a aratat nu
numai prin cuvinte, ci si prin fapte, inviind pe unii din moarte inca in
vremea vietii Sale pamantesti si inviind El insusi:Adevarat, adevarat zic
voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui
Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia (Ioan 5, 25).
Multi din cei morti au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu si s-au
sculat imediat. Unul din ei ni se infatiseaza in pericopa de
astazi.
In vremea aceea, Iisus S-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El
impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Acestea se intamplau
la foarte scurta vreme dupa minunata tamaduire a slugii sutasului roman
din Capernaum. Grabindu-Se a face cat mai mult bine si sa fie pilda
credinciosilor Lui, Domnul a pornit din Capernaum pe drumul ce duce la
Muntele Tabor. Acolo, dincolo de munte, pe povarnisurile Hermonului,
sta pana astazi satul Nain, pe atunci o cetate intarita cu zid. Iisus era
insotit de ucenici si de o ceata mare de oameni, care vazusera multele
minuni din Capernaum si asteptau acum sa vada si sa auda si mai multe,
pentru ca ceea ce savarsea Hristos nu se mai vazuse si nu se mai auzise
pana atunci in Israel, iar cuvintele Sale curgeau asemeni unor rauri de
lapte si miere.
Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul
copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu
ea. De-abia ajunsese la portile cetatii, cand a intalnit alaiul de ingropare
care iesea din cetate. S-a intalnit Domnul cu slujitorul; Datatorul
de viata s-a intalnit cu moartea. Cel mort era un baiat, cum vedem
din cuvantul lui Hristos care i-a spus: Tinere, precum si din faptul ca l-a
dat mamei lui dupa ce l-a adus inapoi la viata. Mama trebuie sa fi fost
dintr-o familie bogata si nobila, de vreme ce impreuna cu ea venea un
alai atat de mare.
Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu
plange! Desigur ca alaiul venea dupa aceasta mama indurerata nu
numai pentru ca ea facea parte dintr-o familie de vaza ci sipentru ca
lovitura primita era deosebit de grea. Femeia isi pierduse
singurul fiu.Durerea tuturor celor de fata trebuie sa fi fost mare, iar
jalea generala sporea lacrimile si deznadejdea nefericitei mame. Cu
toate ca toti asteptam ca durerea sa ne fie impartasita de cei
din jur cand moartea ne smulge pe cineva drag, partasia
celorlalti la durerea noastra nu ne imputineaza cu nimic
suferinta. Cand ceilalti mangaie pe cei slabi, slaba e si mangaierea.
Pe cei adunati imprejurul unui trup mort ii incearca un
simtamant ascuns, nedat pe fata, si acest simtamant
este rusinea. Oamenii nu numai ca se tem de moarte, dar le e si
rusine de ea, iar rusinea aceasta este o dovada – o dovada chiar mai
puternica decat frica – a faptului ca moartea e urmarea
pacatului.[...] Rusinea de moarte dovedeste obarsia si destinul nostru de
nemurire. Animalele se ascund cand mor, de parca si lor le-ar fi rusine cu
moartea. Cat de puternic trebuie sa fie deci acest simtamant in fiintele
cuvantatoare! De ce folos ne sunt toate strigatele, toate
desertaciunile noastre, toata cinstea si lauda, cand simtim ca
vasul nostru pamantesc se sfarama? Atunci ne cuprinde rusinea,
atat pentru ca vedem cat de slab e acest vas, cat si pentru ca ne dam
seama de nebuneasca desertaciune cu care l-am umplut toata
viata, desertaciune a carei miasma, dupa ce murim, se va
raspandi din el nu numai peste pamant, ci si spre cer. Caci
esenta sufletului raspandeste in trup si suflet fie mireasma, fie duhoare,
dupa felul in care suntem si noi, si dupa felul lucrurilor cu care ne-am
umplut viata – mireasma cerului sau duhoarea pacatului.
Domnului Ii e mila de cei deznadajduiti. Ii e mila de slabiciunea
noastra. Si vazand multimile, I s-a facut mila de ele, ca erau necajite si
ratacite ca niste oi care n-au pastor (Matei 9, 36). Cata vreme oile il vad
pe pastor, nu sunt nici abatute, nici imprastiate. Daca L-ar avea
oamenii mereu inaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici
mahniti, nici rataciti. Unii il vad, unii cauta sa-L vada, altii insa
sunt orbi fata de El si isi bat joc de cei care il cauta. Asa se
ratacesc oamenii si o iau care incotro, fiecare fiindu-si
propriul sau pastor.
Daca s-ar teme oamenii de Dumnezeu macar pe jumatate asa
cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte.
Domnului i-a fost mila de acea biata mama. Nu plange! i-a spus. A citit
totul in sufletul ei. Era vaduva, era singura. Acum murise si singurul ei
fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate sa fie cineva
singur cand Dumnezeu e cu el? Poate omul sa aiba o insotire
mai stransa decat cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape
de noi decat ne sunt mama si tatal, si fratii, si surorile, fiii si
fiicele? El ne da rude, si tot El le ia de la noi, dar de parasit nu ne
paraseste; ochiul Sau nu osteneste a ne veghea, dragostea Lui nu
se schimba niciodata. Strapungerea mortii ne uneste si mai strans cu
Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel viu.
Nu plange! Cu aceste cuvinte mangaie Domnul mama
indurerata. Le spune Unul care nu crede, cum cred multi dintre noi, ca
sufletul baiatului mort a coborat cu el in mormant la despartire de trup;
le spune Cel care stie totul despre sufletul baiatului mamei, Cel care are
in puterea Sa acest suflet. Cu aceleasi cuvinte cautam si noi sa mangaiem
jalea celor indurerati, chiar daca si inimile noastre sunt pline de lacrimi.
Dar in afara compasiunii noastre nu le putem oferi
indureratilor nimic spre mangaiere. Puterea mortii intr-atat a
intrecut puterea noastra incat de-abia ne mai taram, ca niste gaze, in
umbra sa. Iar cand ingramadim pamant deasupra unui trup, ne e de
parca deasupra noastra insine ingramadim tarana in intunecimea gropii.
Hristos nu-i spune femeii: Nu plange! ca sa ne arate ca nu
trebuie sa plangem cand ne moare cineva. Si El a plans cand a
murit Lazar (Ioan 11, 35). A plans si pentru cei ce aveau sa sufere la
caderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plang:
aceia se vor mangaia (Matei 5,4). Nimic nu-l linisteste si nu-l curata
pe om mai mult decat lacrimile; in predania ortodoxa despre
mantuire, lacrimile sunt cel dintai mijloc de curatire a
sufletului, a inimii si a mintii. Si nu numai pe morti avem sa-i
plangem,ci si pe cei vii, si mai ales pe noi insine, asa cum
indeamna Domnul pe fiicele Ierusalimului: Nu Ma plangeti pe
Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23,28).
Sunt insa lacrimi si lacrimi. Apostolul Pavel ii indeamna pe
tesaloniceni: Sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au
nadejde (Tesaloniceni 4, 13), ca paganii si ca cei fara Dumnezeu, care isi
plang mortii ca pe niste pierduti. Crestinii sa-si planga mortii lor nu
pentru ca i-au pierdut si nu mai sunt cu ei, ci pentru ca au
murit in pacate, iar plansul lor trebuie sa fie legat cu
rugaciunea catre Dumnezeu, ca sa li se ierte celor morti
pacatele si sa intre ei, cu mila Lui, in imparatia
cerurilor. Crestinul trebuie sa planga si pentru sine insusi din
pricina pacatelor, si cu cat mai des, cu atat mai bine; nu ca cei
ce nu au credinta si nadejde, ci dimpotriva, ca unul care are
credinta in Dumnezeul cel viu si nadejde in mila Lui si in viata
vesnica.
Daca lacrimile ne sunt, in inteles crestin, de atata folos, de ce spune
Domnul acelei mame: Nu plange? Aici e cu totul altceva. Femeia
plangea ca cineva care nu are nadejde; si nu plangea pentru
pacatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea
copilului,pentru paruta lui nimicire, pentru vesnica despartire de el.
Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor si al mortilor. Nu are
de ce sa planga nimeni cu El de fata! Cand fariseii i-au cerut
socoteala Domnului pentru faptul ca ucenicii lui nu postesc, ca ei si ca
ucenicii lui loan, Domnul le-a raspuns: Puteti, oare, sa faceti pe fiii
nuntii sa posteasca, cata vreme Mirele este cu ei? (Luca
5,34). Poate, asadar, sa planga cineva cand este cu el Datatorul-
de-Viata, in a Carui imparatie nu sunt morti, ci numai vii? Dar
nefericita vaduva nu-L cunostea nici pe Hristos, nici puterea lui
Dumnezeu, isi jelea singurul copil cu bocete deznadajduite, ca toti iudeii
– si ca toti paganii – care n-au avut niciodata credinta in invierea
mortilor, sau avand-o vreodata, au pierdut-o.
Durerii ei iesite din minti, izvorate din nestiinta, i-a spus Dom-
nul: Nu plange! Nu i-a spus asa cum multi zic celor ce jelesc: „Nu
plange!” in intelesul ca lacrimile nu ajuta la nimic. „Nu plange! Plansul
tot nu-l aduce inapoi! Asa a fost sa fie; si noi vom merge pe aceeasi
cale.”Iata toata mangaierea, mai bine-zis lipsa de mangaiere, pe
care o putem aduce altora, si care nu mangaie pe nimeni. Dar
altceva vrea sa spuna Hristos cand zice: Nu plange! „Nu plange,
pentru ca sunt Eu aici. Eu sunt pastorul tuturor oilor, si nici una nu
poate sa fie ascunsa undeva unde sa nu stiu Eu. Fiul tau nu a murit
in felul in care crezi tu.Nu: doar sufletul i s-a despartit de trup. Eu
am putere asupra sufletului sau asa cum am putere si asupra trupului.
Pentru durerea ta, care vine din nestiinta, si a tuturor celor din jurul
tau, am sa unesc iarasi sufletul baiatului cu trupul, am sa-l aduc la
viata; nu atat pentru el, cat pentru tine si pentru toti oamenii acestia,
ca sa cunoasteti ca Dumnezeu vegheaza asupra oamenilor si ca Acela
Eu sunt, Mesia si Mantuitorul lumii“. Iata cu ce inteles a spus Hristos
mamei: Nu plange! A spus si a trecut la fapta.
Si apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a
zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te! A atinge mortii sau lucrurile dimprejurul
mortilor era socotit de Lege necuratie, si era oprit. Aceasta opreliste isi
avusese rostul ei cata vreme Dumnezeu si viata erau cinstite in Israel mai
presus de orice. Cand insa adevarata cinstire a lui Dumnezeu s-a
imputinat, si cu ea si pretuirea vietii omenesti, multe
asezaminte, printre care si acesta, au ajuns superstitii, si au
capatat intaietate asupra marilor porunci. Asa stateau lucrurile,
bunaoara, si cu taierea-imprejur a trupului, si cu odihna de
Sabat. Duhul acestor legi se pierduse, iar in locul duhului
ramasese zeificata forma desarta a Legii. Hristos a restaurat duhul
si viata acestor legi, insa inimile intaistatatorilor iudei, păstorilor Legii
Vechi, erau atat de invartosate si pline de intuneric incat, dupa ce Hristos
a vindecat un bolnav in ziua sambetei (Ioan 5, 16), au vrut sa-L
ucida. Pentru ei Sabatul era mai presus de om, mai presus chiar
si decat Fiul lui Dumnezeu!
Domnul insa nu S-a uitat la mania lor; El a cautat mai departe sa
arate, in orice imprejurare, ca viata si mantuirea sunt mai de
seama decat traditiile si obiceiurile. Si in imprejurarea de fata
iarasi a vrut sa arate aceasta, intrucat s-a atins de racla unde zacea
baiatul, impotriva Legii. Dar minunea invierii savarsite de Domnul a fost
atat de ravasitoare incat intaistatatorii evrei au ramas fara grai si nici n-
au mai putut sa scoata vreun cuvintel de impotrivire.
Tinere, tie iti zic, scoala-te! Iisus a poruncit baiatului in numele Sau,
iar nu cum au facut profetii Ilie si Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu sa
invie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta
este Unul-Nascut Fiul Lui. [...] Tie iti zic. Cu aceste cuvinte – pe care
Domnul nu le-a mai rostit altadata cand a inviat mortii – a vrut sa arate
ca a savarsit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere, ca are putere
asupra mortilor ca si asupra viilor. De asemenea, minunea nu s-a
facut ca raspuns la credinta, cum s-a intamplat la invierea
fiicei lui Iair; nici nu se astepta cineva din convoiul de
inmormantare la o minune, asa cum a fost la invierea lui
Lazar. Nu; minunea s-a savarsit numai cu cuvantul cel
puternic al lui Hristos.
Si s-a ridicat cel mort si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei
lui. Faptura a auzit glasul Facatorului si I-a ascultat
porunca. Aceeasi putere dumnezeiasca ce a insuflat pulberii suflare vie,
si a facut din pulbere om, lucreaza acum aducand viata pulberii moarte,
si a inceput sangele sa curga, ochii sa vada, urechile sa auda, oasele si
carnea sa se miste. De acolo de unde se afla, sufletul baiatului
mort a auzit glasul Stapanului si intr-o clipa s-a intors la trupul
sau, ca sa implineasca porunca. Supusul a cunoscut vocea
Domnului sau.Tanarul s-a ridicat din racla si a inceput sa vorbeasca.
De ce a inceput sa vorbeasca indata? Ca nu cumva sa creada oamenii ca e
doar vreun fel de nalucire vrajitoreasca, ori ca vreun strigoi a intrat in
trupul baiatului si l-a ridicat din racla. Trebuia sa auda cu toti glasul si
vorbele tanarului, ca sa nu ramana vreo indoiala cu privire la faptul ca el
insusi s-a intors cu adevarat la viata.
Tot de aceea Domnul l-a luat pe baiat si l-a dat mamei lui. De vreme ce
mama lui l-a cunoscut si l-a luat si l-a imbratisat, indoiala i-a parasit pe
privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca sa-i arate ca
este un dar, asa cum a fost si cand l-a nascut. Viata este darul
lui Dumnezeu. Dumnezeu da viata omului din mana Sa; El ia
de mana pe fiecare om zidit si-l da acestei vremelnice vieti
pamantesti. Domnul l-a luat pe baiat de mana si l-a dat mamei sale ca
sa-i arate ca nu in zadar i-a spus: Nu plange! I-a spus stiind ca are s-o
mangaie cu adevarat, nu numai cu cuvinte pe care poate ca ea le mai si
auzise de multe ori spunandu-i-se in ziua aceea, ci printr-o fapta cu
adevarat mangaietoare.
In sfarsit, Domnul a mai vrut si sa ne invete ca, atunci cand savarsim
vreo fapta buna, s-o facem pe cat se poate noi insine, cu luare-
aminte si din toata inima, nu prin altii, nu fara grija, nu plic-
tisiti si nu ca si cum abia am astepta sa scapam odata de
corvoada.Vedeti cata dragoste si frumusete este in fiecare cuvant si in
fiecare miscare a Mantuitorului. El ne arata si in aceasta imprejurare, ca
si in toate celelalte, ca nu numai orice dar al lui Dumnezeu e
desavarsit, ci desavarsit este si chipul daruirii.
Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare
s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Hristos le-
a alungat frica de naluci si de vrajitorii, dar frica tot a ramas in
ei. Dar frica aceasta este buna: este frica de Dumnezeu care-l
face pe om sa-L laude si sa-L slaveasca pe Domnul. Oamenii
vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu Il fagaduise
israelitilor inca din vremea lui Moise (Deuteronom 18, 18). Poporul
acesta nu era in stare sa se ridice la intelegerea ca Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, asa intunecati si asupriti de straini
cum se aflau, sa creada cel putin ca Hristos este un prooroc mare. Macar
sa fi ajuns si capii Ierusalimului la intelegerea aceasta de rand, ei care
vazusera minunile lui Hristos! Atunci poate s-ar fi dat inapoi de la
grozava lor crima. Dar fiecare face ceea ce-i sta in fire: Hristos a
adus celor morti viata, iar capii evreiesti au luat viata de la
Cel Viu. El era iubitorul de oameni, iar ei ucigasii de oameni – si de
Dumnezeu, El era facatorul de minuni al binelui, iar ei facatorii de
minuni ai rautatii[...] doar pe sine s-au lipsit de viata. Caci toti proorocii
pe care i-au ucis au ramas vii la Dumnezeu si intre oameni, pe cand ei au
ramas ascunsi ca serpii in umbra acestor prooroci, prin generatii, ca sa isi
primeasca osanda si sa fie anatema din neam in neam! Cand l-au ucis
pe Hristos, nu pe Hristos L-au ucis, ci pe sine.
Iar Cel care atat de lesne invia pe altii a inviat El insusi din morti, si S-a
aratat in cer si pe pamant ca Lumina cea mare care nu poate fi
stinsa, ci tot mai mult se inteteste, tot mai mult straluceste. Noi
toti in aceasta lumina vietuim. Si aceasta Lumina a lumii ni se va
arata inca o data, curand, si o vor vedea toti viii si toti mortii.
Si va fi aceasta la sfarsitul veacurilor, la capatul istoriei
omenesti, cand Iisus Domnul nostru vine sa judece toti oamenii care au
trait pe pamant, de la Adam pana la sfarsit. Atunci se va vedea inca o
data, in plinatatea lui, adevarul cuvintelor Mantuitorului: Adevarat,
adevarat zic voua, ca vine ceasul, si acum este, cand cei morti voi auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu, si cei ce vor auzi vor invia.
Minunea invierii fiului vaduvei din Nain a fost savarsita si din mila fata
de o mama indurerata, dar si pentru credinta noastra in obsteasca inviere
din morti, in minunea minunilor, in dreptatea dreptatilor, in bucuria
bucuriilor. Slava si lauda Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu
Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si
pururea si in vecii vecilor! Amin.”

(in: Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, Ed. Ileana)

“Tinere, tie iti zic: scoala-te!”

“Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când
găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de
alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este
făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel
toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă
şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem
şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că
acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o
stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci
când neputinţa sufletului se manifestă”.

“Iubiţi credincioşi,
… Sau mai bine zis iubiţi tineri, pentru că sunteţi atât de mulţi aici în
biserică. Astăzi este o duminică, o sărbătoare a tânărului. Un
tânăr moare, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din Nain, care-l
conduce spre mormânt. În cale se întâlneşte cu Mântuitorul, care-l învie
şi-l redă mamei sale. Toată lumea se bucură, dar se şi întreabă: de unde
atâta putere? Puterea pe care Hristos o avea – să dea viaţă – este puterea
lui dumnezeiască; este o mărturie a faptului că nu este numai un om
oarecare, ci că este Dumnezeu. Şi ce le spunea apostolilor şi celor care-l
urmau? Mergeţi şi spuneţi sfântului Ioan Botezătorul că orbii văd,
şchiopii umblă, morţii învie. Şi acesta este semnul că împărăţia lui
Dumnezeu este aproape. Aproape în sensul că este printre oameni, că
este în lume. De fapt, Dumnezeu coborându-se în lume mântuieşte
lumea, îi dă viaţă. Şi sigur că nu toţi cei care-l urmau pre tânăr spre
cimitir au înţeles că Hristos este şi Dumnezeu şi om. Doar puterea
aceasta mare, care ne uimeşte pre toţi şi astăzi atunci când se întâmplă
vreo minune, doar aceasta îi impresiona.
Să revenim însă la femeie şi la tânăr: este vorba în primul rând de o
mamă, care atât de mult îşi iubea copilul, atâta credinţă a avut, şi atâta s-
o fi rugat înainte, încât Dumnezeu i-a ieşit în cale. Atunci când nu mai
era nici o speranţă, atunci când nu mai putea să-şi puna
nădejdea în nici unul din oameni, în nimic din ceea ce este
omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese
înainte. Ştim că totul se petrece în lume cu voia lui Dumnezeu, dar iată
că dintr-o dată ne apare o femeie, o mamă, care era nemângâiată de
moartea fiului său. Această mamă însă avea şi multă credinţă: credinţa că
Dumnezeu poate orice, Dumnezeu poate totul, nu doar pentru viaţa
aceasta, ci pentru veşnicie. Dacă Hristos a împlinit rugăciunea ei
înseamnă că avea o credinţă dreaptă, o credinţă tare. Nu era o mamă ca
oricare, care vrea doar binele pământesc al copilului său, o mamă care
este legată doar trupeşte de copilul ei, ci o mamă care a înţeles că pentru
a-l face pe copil să trăiască trebuie să-i dea mai mult decât o viaţă
trupească, trebuie să-i deschidă poarta cerului, o perspectivă înspre mai
mult, înspre altceva.Poate că n-a făcut-o în viaţa ei îndeajuns, – dar sigur
a făcut-o această mamă: rugăciunea şi credinţa ei ne arată că
morţii pot învia.
Să revenim la noi, la cei de azi, la cei care vedem de multe ori minuni, şi
ştiţi bine că printre noi, printre dumneavoastră, printre tineri, se
întâmplă multe minuni, şi multe mame şi-au văzut copiii lor vindecaţi de
boli incurabile, atunci când medicii mai dădeau doar cîteva luni de trăit.
Şi sigur că uneori nu găsim aceeaşi credinţă la aceste mame, ca cea a
văduvei din Nain. Credinţa trebuie crescută, cultivată; să ştim că
transmitem copilului odată cu trupul – şi credinţa – prin felul nostru de
a fi, de a ne ruga, de a ne trăi – în Adevăr -, viaţa.
Să revenim la tânăr: nu ştim cum a trăit, nu ştim ce viaţă a avut; poate că
nu l-a cunoscut pe Dumnezeu aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, pe faţă;
poate că nu i s-a arătat Dumnezeu. Dar este foarte clar că începând
cu această zi când se trezeşte la realitatea existenţei şi a
prezenţei lui Dumnezeu în lume, în viaţa lui ceva se va
schimba. Acest tânăr îşi va dărui de acum viaţa lui Dumnezeu, singurul
care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre. Atunci când vedem
lumina cea ascunsă a vieţii noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi
cum am făcut-o înainte: Hristos cere ceva de la noi, cere să
cultivăm în noi cunoaşterea cea adevărată, cunoaşterea
lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice.
Noi suntem obişnuiţi să cultivăm în noi moartea, adică
lucrurile trecătoare, aşa cum a făcut probabil şi acest tânăr: a cultivat
în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea
din această viaţă. Şi să ne amintim din nou cuvintele pe care i le spune
Mântuitorul Mariei, sora lui Lazăr: „Maria partea cea bună şi-a ales,
care nu se va lua de la ea“.Orice am face noi pe pământ se ia de le
noi, şi drumul este spre cimitir. Dar atunci când lumina care ne
conduce este Hristos, când ne iese în cale, să nu-L pierdem. Să nu-
L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe,
şi toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea în
Liturghie ne rugăm în fiecare duminică în rugăciunile pe care trebuie să
le auziţi, deşi ele se spun în taină: „să ne cureţe Dumnezeu trupul şi
duhul de toată necurăţia“, şi trupească, şi sufletească.
Învierea este şi a noastră. Noi n-am murit, bineînţeles; şi dacă
vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar.
Duminica trecută a venit o tânără şi mi-a spus că un tânăr doctorand
român a murit undeva pe un şantier, unde lucra. Şi era o minte luminată,
care avea multe de învăţat şi de spus după aceea lumii. Noi avem
impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se
întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună şi nouă
că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că
pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să
căutăm altceva. Şi atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să
mergem pe fir până ne vom vedea faţă către faţă cu cel care
este Adevărul, cu Hristos.
Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când
găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de
alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este
făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel
toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă
şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem
şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că
acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o
stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci
când neputinţa sufletului se manifestă.
Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru
că în fiecare moment din viaţa noastră ne vom întâlni cu
moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici.Dar ne vom
întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră,
dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinţilor,
de credinţa lor, dacă a noastră este slabă, sau de credinţa noastră dacă a
părinţilor noştri este slabă. Spunem doar la cununie, dar este valabil
 oricând şi oriunde: rugăciunea părinţilor întăreşte temelia casei copiilor
lor.
Domnul să vă ajute şi să vă binecuvinteze!”

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii

( Despre mila lui Dumnezeu )
Şi văzînd-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu mai plînge! (Luca
7, 13)

Iubiţi credincioşi,

Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulţi care
duceau la mormînt pe fiul ei, nu au rugat pe Mîntuitorul să facă acea
preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei şi a-l da mamei sale. Ci Însuşi
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd-o plîngînd, I s-a făcut milă de ea,
după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Şi văzînd-o Domnul, I s-
a făcut milă de ea (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însuşirile
înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).

Toate însuşirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire şi nu le-a luat
din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca
şi celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea şi
Duhul Sfînt ne încredinţează, zicînd: Că mai mare decît cerul, este mila
Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).

Ştim cu toţii, că cea mai mare milă şi milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat
prin trimiterea Fiului Său pe pămînt, ca să mîntuiască neamul omenesc, din
robia cea amară şi grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I
Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice şi Tatăl îndurărilor şi
Dumnezeu a toată mîngîierea (II Corinteni 1, 3).

Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui

(Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam
spre cei ce se tem de Dînsul (Psalm 102, 17).

Iubiţi credincioşi,
Cînd Mîntuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin
această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie şi spaimă, atît mamei
copilului înviat, cît şi tuturor celor ce erau de faţă, încît toţi au dat slavă lui
Dumnezeu, zicînd: Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat
Dumnezeu pe poporul Său (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai
într-un loc şi într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu,
nicidecum.

Oceanul cel fără de fund şi fără de margini al milei şi milostivirii lui

Dumnezeu a lucrat şi lucrează în tot locul şi în toate timpurile asupra
tuturor zidirilor Sale, după cum spune şi dumnezeiasca
Scriptură:Îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine
nu a văzut vreodată, vara cînd seceta mare şi arşita ameninţă pe oameni şi
animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii cerul, de mare secetă, se
face ca fierul şi pămîntul ca arama (Levitic 26, 19) şi încep toate
vieţuitoarele de pe pămînt a simţi lipsa de apă şi de hrană, că îndată ce
preoţii adună poporul şi fac rugăciuni de ploaie şi Sfîntul Maslu în biserici,
pe cîmp şi prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunîndu-se şi
îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit pînă la
apus şi încep a cădea stropi de apă şi îndată vine ploaie mare şi curată, care
adapă ţarinile, cîmpiile şi grădinile şi aduc mare bucurie oamenilor,
plantelor şi tuturor vieţuitoarelor pămîntului.

Cine nu cunoaşte atunci şi nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu

îndurarea şi dragostea Lui faţă de oameni? Cine din cei credincioşi, care au
frică de Dumnezeu, nu mulţumesc din inimă Preaînduratului şi
Atotputernicului Dumnezeu pentru mila şi milostivirea Sa asupra zidirilor
Sale? Ba uneori, şi înainte de a se aduna credincioşii la rugăciune în
biserică, numai uitîndu-se la cer şi suspinînd din adîncul inimii pentru lipsa
de apă şi de hrană, Dumnezeu, ca un ştiutor de inimi, privind la inimile lor,
care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie şi vreme bună spre rodirea
pămîntului, aducînd mîngîiere şi bucurie tuturor, şi celor buni, şi celor răi.
Şi aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, plouă peste
cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste
cei răi (Matei 5, 45).

Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste

oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar
îndată ce se fac slujbe, rugăciuni şi Sfîntul Maslu la biserici şi prin casele
creştinilor, bolile se vindecă prin credinţă şi oamenii se fac sănătoşi ca mai
înainte, şi aduc mulţumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar
morţii nu I-a dat.

Uneori se ridică mari tulburări şi războaie între popoarele lumii care aduc
moartea a mii şi milioane de oameni. Însă, dacă oamenii îşi aduc aminte de
Dumnezeu şi aleargă la El cu rugăciuni şi zile de post din toată inima,
atunci Preabunul şi Atotputernicul Dumnezeu, potoleşte tulburările, stinge
războaiele şi aduce pace şi înţelegere între oameni. Căci Domnul se
milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi care se roagă pentru pacea lumii şi
unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) şi fericeşte pe
cei ce iubesc pacea, zicînd: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui
Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).

Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură şi grindină, aducînd mari
stricăciuni livezilor, grădinilor şi recoltelor, cu mari inundaţii şi alunecări
de teren, sau sînt cutremure grele de pămînt. Însă, dacă oamenii se căiesc
de păcatele lor şi aleargă cu lacrimi la post şi rugăciune, ploile încetează şi
cutremurele se liniştesc cu mila şi cu puterea cea negrăită a Preabunului
Dumnezeu, Care le stăpîneşte pe toate. Cine nu cunoaşte, atunci, mila şi
îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor şi purtarea Lui de grijă pe care o
are spre toate făpturile Sale?

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pămînt

boli grele şi fără leac şi mulţime de lăcuste, gîndaci, viermi, omizi şi alte
insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor şi tuturor
semănăturilor. Însă dacă preoţii şi credincioşii se adună în biserici şi fac
rugăciuni, Sfîntul Maslu, aghiasmă şi alte slujbe rînduite, îndată suferinţele
omeneşti se uşurează şi insectele stricătoare dispar prin mila şi purtarea de
grijă a Preabunului şi mult Milostivului Dumnezeu faţă de neamul
omenesc.

Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cît de mare şi

nemăsurată este îndurarea şi mila lui Dumnezeu, care pururea şi în tot
locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?

Aşadar, fraţii mei, cugetînd noi la mila şi îndurarea lui Dumnezeu, să ne

silim a fi milostivi faţă de fraţii noştri loviţi de atîtea suferinţe, care sînt tot
oameni ca şi noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care
zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Să ne
aducem aminte că, făcînd noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor
noastre, după mărturia care zice: Omul cel milostiv face bine sufletului său;
iar cel nemilostiv, pierde trupul său (Pilde 11, 17).

Cînd vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună şi cu bucurie, să dăm

celor săraci şi necăjiţi, aducîndu-ne aminte că roada omului drept este
"milostenia" (Pilde 19, 22) şi dacă cineva miluieşte să miluiască cu voie
bună (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să ştim că în toate se arată mila
lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47;
Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăşi mila lui Dumnezeu se arată în cruţarea
celor răi, datorită celor drepţi.

Cine vrea să înţeleagă clar acest lucru, să citească în Sfînta Scriptură despre
convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea
Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăşi vedem luminat din mărturia Sfintei
Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele
rele şi se căiesc de păcatele lor.

Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: Să-şi lase cel
necredincios căile sale şi omul fărădelegii sfaturile sale şi să se întoarcă la
Dumnezeu, şi va fi miluit (Isaia 55, 7). Şi prin marele prooroc Ieremia,
acelaşi lucru se arată: Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile
sale pe care le-a făcut şi va păzi toate poruncile Mele şi va face dreptate şi
milă, cu viaţa va trăi şi nu va muri(Ieremia 18, 7). Dumnezeu ameninţă pe
poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă şi zice prin
proorocul Osea: Ascultaţi cuvîntul Domnului, fii ai lui Israel, că va să
judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pămînt, fiindcă nu este credinţă, nici
milă şi nici cunoştinţa lui Dumnezeu pe pămînt (Osea 4, 1-2). Tot aşa şi
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de
talanţi, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său,
căruia îi zice: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă M-
ai rugat, nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu
tine, precum şi Eu am avut milă de tine? (Matei 18, 23-34).

Cu adevărat, fraţii mei, Dumnezeu este bun şi blînd şi mult milostiv tuturor
celor ce Îl cheamă pe Dînsul (Psalm 85, 4), dar voieşte ca şi noi să facem
milă cu cei ce ne greşesc nouă: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor,
nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 15; Marcu
11, 25). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voieşte de
la noi milă, decît jertfă:Mergînd, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu
jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la
pocăinţă (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).
 Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila şi

milostivirea lui Dumnezeu şi în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi
spune o istorie sfîntă despre mila, milostivirea şi îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la
pocăinţă. Cine a citit în Sfînta Scriptură istoria împăratului Manase, a
înţeles cîte răutăţi şi fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a
adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice
idolilor, mai bine zis demonilor, în amîndouă curţile templului Domnului,
cum a trecut pe fiii săi prin foc şi a făcut idol cioplit şi l-a aşezat în templul
lui Dumnezeu şi cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda şi pe toţi locuitorii
Ierusalimului la atîta rătăcire, încît ei au săvîrşit mai mult rău decît alte
popoare, pe care Dumnezeu le-a stîrpit din faţa fiilor lui Israel (I
Paralipomena 33, 2-9).

Dar mila, îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de

margini, s-au arătat şi asupra acestui împărat depărtat de la El şi, cu
judecăţile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăinţă şi la dreapta
credinţă pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile
armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul şi l-au dus legat cu cătuşe
de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz şi strîmtorare, şi-a adus
aminte de Dumnezeu şi de adîncul răutăţilor şi al fărădelegilor lui, pe care
le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere
din adîncul inimii sale a se ruga şi a cere milă şi îndurare de la Preabunul
Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima şi, rugîndu-se, zicea:

Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui

Isaac şi al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul şi
pămîntul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvîntul poruncii
Tale; Care ai încuiat adîncul şi L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel
înfricoşat şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi se cutremură din
pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea
strălucirei slavei Tale şi nesuferită este mînia urgiei Tale asupra celor
păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este mila făgăduinţei Tale...

Iar fiindcă era legat în lanţuri de fier şi nu putea să-şi plece genunchii săi la
rugăciune a zis: Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugînd
bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu
le cunosc, însă cer, rugîndu-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă
pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osîndi la întuneric sub pămînt,
căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste
mine bunătatea Ta, mîntuieşte-mă şi pe mine nevrednicul după mare mila
Ta şi Te voi proslăvi în toate zilele vieţii mele...

După această rugăciune plină de umilinţă, Manase a fost ascultat de

Dumnezeu şi nu numai că a fost miluit şi iertat de păcatele lui, cele mai
multe ca nisipul mării, ci şi din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu şi l-
a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăţia pierdută şi pînă la sfîrşitul său
a împărăţit peste Israel, neîncetînd a se pocăi şi a face tot felul de fapte
bune spre slava lui Dumnezeu.

Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă şi pe noi la

pocăinţă, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila şi milostivirea
lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se
mărturisească la duhovnic cu mare căinţă cu durere de inimă, cu hotărîrea
de a nu mai păcătui şi a-şi plini canonul dat. Aşa să nădăjduiască în mila lui
Dumnezeu, că va dobîndi iertare de toate păcatele şi mîntuirea sufletului
său.

Poziţia cea mai dreaptă şi mai ortodoxă a noastră faţă de mila lui
Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să
nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în
vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea
ne ajută pe calea mîntuirii.

Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, sîntem şi noi datori să
facem milă cu semenii noştri. Sînt atîţia oameni săraci, să-i ajutăm după
puterea noastră cu cele de trebuinţă vieţii: un ban, o haină, o pîine dăruite,
cu dragoste. Sînt atîţia oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mîngîiem, să ne
rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea şi alinarea suferinţelor lor. Sînt
atîţia creştini robiţi de păcate, căzuţi din dreapta credinţă, bolnavi la suflet.
Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune,
la un preot să-şi mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mîntuirii
şi de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască şi să urmeze cu
dreaptă credinţă lui Hristos. Numai aşa ne putem mîntui, că zice
Domnul: Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, şi să ne ajute

a face milă ca să dobîndim iertare şi Cerească Împărăţie care nu va mai
avea sfîrşit. Amin.
 Cuviosul Paisie Aghioritul despre INFRUNTAREA
MORTII

Pomenirea morţii

- Părinte, la ce trebuie să se gândească cineva în ziua naşterii sale?

- Să se gândească la ziua în care va muri şi să se pregătească
pentru marea călătorie.
- Părinte, dacă la dezgroparea unui mort se va afla trupul său
neputrezit, aceasta se datorează vreunui păcat de care acel om nu s-a
pocăit?
- Nu, nu întotdeauna pricina este un oarecare păcat. Aceasta se
poate datora şi medicamentelor pe care le-a luat, sau
pământului din cimitir. Dar, oricum ar fi, atunci când cineva
este scos neputrezit, îşi ispăşeşte oarecum păcatele sale prin
defăimarea pe care o suferă după moartea sa.
- Părinte, de ce noi uităm de moarte deşi ea este faptul cel mai sigur
pentru om?
- Ştii că mai demult în vieţile de obşte exista un monah care avea ca
ascultare să le aducă aminte celorlalţi părinţi de moarte? In timpul
ascultării sale trecea pe la toţi părinţii şi fraţii şi îi spunea
fiecăruia: ”Frate, vom muri”. Viata este înfăşurată într-un trup
muritor. Iar această mare taină nu este uşor să o înţeleagă acei
oameni care sunt numai “trupuri”, care nu vor să moară şi nici
măcar să audă de moarte. De aceea pentru unii ca aceştia sfârşitul
vieţii lor este o îndoită moarte şi o îndoită mâhnire.
Din fericire, însă, Bunul Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile aşa încât cel
puţin bătrânii, care fireşte sunt mai aproape de moarte, să se folosească
duhovniceşte de unele lucruri. Părul li se albeşte, curajul li se
împuţinează, puterile trupeşti încet-încet îi părăsesc, începe să le curgă
saliva, şi astfel se smeresc şi sunt nevoiţi să filozofeze la
deşertăciunea acestei lumi. Chiar şi de ar vrea să facă vreo
neorânduială, nu vor putea pentru că toate acestea îi frânează.
Sau dacă aud că cineva de vârsta lor sau mai tânăr a murit, îşi aduc
aminte şi ei de moarte. Vedem mai ales la sate, atunci când sună
clopotul de înmormântare, cum cei în vârstă îşi fac semnul
crucii şi întreabă cine a murit şi când s-a născut. “Ne vine şi
rândul nostru, spun ei. Toţi vom pleca din lumea aceasta”. Îşi
dau seama că anii au trecut, că firul vieţii lor începe să se scurteze şi că
moartea se apropie. Şi astfel îşi aduc aminte mereu de moarte. Spune-i
unui copil mic “adu-ţi aminte de moarte”, şi el îţi va spune “tra la la”şi
va continua să bată cu piciorul în pământ. Fiindcă de l-ar fi ajutat
Dumnezeu pe un copil mic să înţeleagă moartea, s-ar fi deznădăjduit
sărmanul şi s-ar fi făcut netrebnic, pentru că nu ar mai fi avut poftă de
nimic. De aceea Dumnezeu, ca un Părinte bun, iconomiseşte ca
acesta să nu înţeleagă moartea şi să se joace nepăsător şi
bucuros. Insă cu trecerea timpului, încet-încet va înţelege şi el
moartea. Vezi că şi un frate începător, mai ales atunci când este tânăr,
nu poate avea pomenirea morţii. Se gândeşte că are mulţi ani de trăit şi
nu-l preocupă chestiunea aceasta. Vă aduceţi aminte de Apostolul Pavel
care a spus: “Chemaţi pe tineri să-l ia pe mortul Anania şi pe
Safira”[1]? Şi în mănăstiri de obicei călugării tineri îi îngroapă
pe cei morţi. Vârstnicii înduioşaţi aruncă cu evlavie puţin
pământ pe trupul mortului, dar niciodată pe cap.
Mi-a rămas o amintire neplăcută de la o mănăstire în care a murit un
călugăr. In vremea înmormântării, atunci când preotul spunea “pământ
eşti şi în pământ te vei întoarce”, toţi părinţii cu multă evlavie şi zdrobire
au luat puţin pământ şi l-au aruncat pe trupul monahului, aşa cum se
obişnuieşte. Atunci un monah tânăr şi-a pus dulama în brâu, şi luând o
lopată a început fără grijă şi cu o râvnă nepotrivită să arunce deasupra
mortului orice găsea în cale, pământ, pietre, lemne, pentru a-şi arăta
bravura sa. A găsit momentul potrivit ca să-şi arate puterea şi hărnicia
sa. Nu era vorba de plantat copaci sau de astupat vreo groapă, ca să-şi
arate acela bunătatea şi jertfirea de sine, pentru care să spună: “Ceilalţi
sunt bătrâni. Ce să aştept de la ei? Lasă că lucrez eu”, şi astfel să se oste-
nească puţin mai mult, ca să-i odihnească pe aceia. Chiar şi un animal
mort de ar vedea cineva, i se face milă de el, cu cât mai mult
atunci când îl vede pe fratele său în mormânt, iar nu să arunce
fără evlavie peste trupul celui mort pământ, pietre, etc.
Aceasta arată că nu avea nici o simţire a morţii.

Împăcarea cu gândul morţii

- Părinte, a ieşit diagnosticul final. Tumoarea pe care o aveţi este

cancer, şi încă unul care avansează repede.
- Adu-mi o batistă ca să joc. “Adio, sărmană lume!”. Eu nu am
jucat niciodată în viaţa mea, dar acum de bucurie că se apropie
moartea voi juca.
- Părinte, medicul a spus că mai întâi trebuie să se facă radioterapiile
pentru a se micşora tumoarea şi după aceea se va face intervenţia
chirurgicală.
- Am înţeles. Mai întâi va bombarda aviaţia şi după aceea se va face
ofensiva terestră. Aşadar, voi pleca sus şi vă voi aduce
noutăţi… Unor oameni, chiar bătrâni de ar fi, dacă le va spune medicul
“vei muri”, sau “există numai cincizeci la sută şanse ca să trăieşti”, se
mâhnesc. Vor să trăiască. Dar ce vor câştiga? Mă mir! Dacă cineva este
tânăr atunci se justifică, dar un bătrân să încerce să-şi
prelungească viaţa, asta nu o mai înţeleg. Altceva este să facă
un tratament pentru a putea suferi oarecum durerea. Adică nu
vrea să-şi prelungească viaţa, ci doreşte numai ca durerile să-i
fie mai suportabile pentru a se putea sluji până când va muri.
Da, aceasta are sens.
- Părinte, noi ne rugăm lui Dumnezeu ca să vă prelungească viaţa.
- Dar de ce? Nu spune Psalmistul că viaţa noastră va fi de şaptezeci de
ani2?
- Însă Psalmistul adaugă şi “iar de vor fi în putere optzeci de ani”.
- Da, dar mai spune şi “ce este mai mult decât aceştia
osteneală şi durere”. Aşadar este mai bună odihna în cealaltă
viaţă.
- Părinte, se poate ca cineva din smerenie să se simtă nepregătit
duhovniceşte pentru cealaltă viaţă şi să dorească să mai trăiască
pentru a se pregăti?
- Acesta este un lucru bun, dar de unde ştie că dacă va mai trăi nu va face
mai rău?
- Părinte, când se împacă cineva cu gândul morţii?
- Mă întrebi când? Dacă va trăi Hristos în el, atunci moartea
este bucurie. Dar să nu se bucure că va muri deoarece s-a îngreuiat de
viaţă. Atunci când te bucuri de moarte în înţelesul cel bun, ea
pleacă de la tine şi se duce să caute vreun fricos. Când vrei să
mori, atunci nu mori. Cel care duce un trai mai bun se teme de
moarte, deoarece este satisfăcut de viaţa lumească şi nu vrea să moară.
Dacă i se spune despre moarte, el bate în masă şi spune: “Ferească
Dumnezeu!”. In timp ce acela care se chinuieşte, suferă, etc, consideră
moartea ca o slobozire şi spune: “Păcat că nu a venit încă moartea să
mă ia. O fi având de lucru în altă parte”.
Puţini oameni îşi aşteaptă moartea cu nerăbdare. Cei mai
mulţi însă mai au ceva de terminat şi de aceea nu vor să
moară. Dar bunul Dumnezeu rânduieşte ca fiecare să moară
numai atunci când crede El că îi este de folos. Oricum, un om
duhovnicesc, fie tânăr, fie bătrân, trebuie să se bucure şi pentru faptul că
trăieşte, dar şi pentru că va muri, însăsă nu caute cu dinadinsul să
moară, pentru că aceasta este sinucidere.
Pentru unul care a murit lumii şi a înviat duhovniceşte nu
există deloc agonie, frică şi nelinişte, ci aşteaptă moartea cu
bucurie, pentru că va merge lângă Hristos şi se va bucura
veşnic. Dar se bucură şi pentru faptul că trăieşte, căci şi astfel tot lângă
Hristos trăieşte şi simte încă de pe pământ o parte din bucuria Raiului,
întrebându-se dacă există o bucurie mai mare în Rai decât cea pe care o
simte pe pământ. Astfel de oameni se nevoiesc cu mărime de suflet şi
lepădare de sine, şi deoarece îşi pun înaintea ochilor moartea şi se
gândesc zilnic la ea, se pregătesc mai duhovniceşte, se nevoiesc cu mai
mult curaj şi astfel biruiesc deşertăciunea.
 Muribunzii

- Părinte, ni s-a cerut să ne rugăm pentru cineva care timp de mai

multe zile se afla în agonia morţii şi nu-i ieşea sufletul.
- Dar de ce nu-i ieşea sufletul? S-a spovedit?
- Nu, nu a vrut să se spovedească. Părinte, adică chinul pe care îl
suferă omul atunci când îşi dă sufletul se datorează
păcătoşeniei lui?
- Aceasta nu este o regulă. Atunci când sufletul omului iese
liniştit nu înseamnă că este într-o stare duhovnicească bună,
dar nici nu înseamnă că au păcate multe cei care se chinuiesc
la sfârşitul vieţii lor. Sunt unii care, din multa lor smerenie, cer cu
stăruinţă de la Dumnezeu să aibă un sfârşit urât, pentru ca astfel să
rămână necunoscuţi după moartea lor. Sau se poate ca cineva să
aibă un sfârşit urât pentru a plăti puţin din datorie. Fiindcă l-
au lăudat oamenii mai mult decât merita, Dumnezeu îngăduie
ca acesta să facă nişte lucruri ciudate în ceasul morţii lui
pentru a scădea în ochii oamenilor. Alteori Dumnezeu rân-
duieşte ca unii să se chinuiască în vreme ce-şi dau sufletul
pentru ca cei care sunt lângă el să înţeleagă cât de greu este în
iad atunci când nu te aranjezi duhovniceşte încă de aici. In timp
ce dacă ai actele în regulă, adică eşti pregătit duhovniceşte, treci dintr-o
viaţă în alta fără ca vameşii să se mai apropie de tine.
- Părinte, unui muribund sau unuia care are o boală gravă
este bine să-i spunem adevărul?
- Depinde ce fel de om este. Uneori mă întreabă câte un bolnav de
cancer: “Ce spui. Părinte? Voi trăi sau voi muri?”. Dacă îi voi spune
“vei muri”, va muri în acea clipă din pricina supărării. Dacă
nu-i voi spune, prinde curaj şi înfruntă cu bărbăţie boala sa. Iar
când se va maturiza îşi va ridica singur crucea sa şi va înainta. Şi astfel va
mai putea trăi câţiva ani sprijinindu-şi familia şi pregătindu-se şi el şi cei
ai lui pentru moarte. Fireşte nu-i spun că va trăi o mie de ani sau că ceea
ce are nu este nimic, ci îi spun: “Omeneşte este greu să fii ajutat,
însă pentru Dumnezeu nu este nimic greu. Tu caută numai să
te pregăteşti”.
- Părinte, rudele sale şovăie să-l împărtăşească, ca să nu intre la
gânduri.
- Adică să plece neîmpărtăşit ca să nu-şi dea seama că va muri
şi astfel să se mâhnească? Nu, ci trebuie să-i spună: “Sfânta
împărtăşanie este medicament. O să te ajute. Este bine să te
împărtăşeşti”. Dacă se împărtăşeşte, se foloseşte şi în acelaşi
timp se şi pregăteşte pentru cealaltă viată.
- Părinte, celor muribunzi trebuie să li se facă Sfântul Maslu?
- Celor care nu-şi pot da sufletul, li se citeşte “Slujba la ieşirea
cu greu a sufletului”. Sfântul Maslu se face pentru toţi
bolnavii, nu numai pentru cei care se află la sfârşitul vieţii lor.
- Părinte, cele pe care le spune cineva atunci când nu-şi poate da
sufletul au vreo legătură cu starea lui?
- Să nu tragem uşor concluzii. Se poate ca cineva în clipa când îşi
dă sufletul să sufere, să se chinuiască, iar fata lui să arate o
expresie de durere, şi de aceea unii cred că acela nu este într-o
stare duhovnicească bună. Diferă însă expresia de durere de
cealaltă care este sălbatecă şi înfricoşată. Acela suferă, are durerea
sa, sărmanul, iar ceilalţi pot spune că se luptă cu diavolii care au venit să-
i ia sufletul.
- Părinte, un suflet care pleacă din această viaţă pregătit duhovniceşte
va mai trece pe la vămi?
- Atunci când un suflet este pregătit duhovniceşte şi urcă la
cer, diavolii nu-i pot face nici un rău. Iar dacă nu este pregătit,
atunci este chinuit de ei. Uneori Dumnezeu îngăduie ca sufletul
omului care are datorii să vadă vămile în clipa ieşirii lui pentru a ne ajuta
pe noi care vom mai trăi, astfel încât să ne nevoim ca să ne achităm aici
datoriile noastre. Vă aduceţi aminte de întâmplarea cu Teodora?
Adică Dumnezeu rânduieşte ca unii să vadă anumite lucruri
pentru a se folosi ceilalţi şi a se pocăi. În viaţa Sfântului Eufrosin
citim că egumenul, după vedenia pe care a avut-o, s-a deşteptat cu
merele în mână pentru a le vedea şi ceilalţi şi astfel să se folosească
duhovniceşte. Uneori Dumnezeu iconomiseşte ca sufletul să aibă
un dialog în clipa ieşirii lui, pentru ca să se pocăiască însuşi
omul care se află la sfârşitul vieţii lui sau cei care îl ascultă.
Vezi că Dumnezeu are multe moduri de a-l mântui pe om.
Uneori ajută prin îngeri, alteori prin încercări sau prin diferite
semne.Am cunoscut o femeie care se purta cu brutalitate cu bărbatul şi
soacra ei, ajungând până acolo încât îi bătea pe amândoi. Aceea umbla pe
la vecine şi stătea de vorbă, iar pe soacra ei, care era bătrână, o trimitea
în fiecare zi la ogor. Mergea sărmana bătrână în fiecare zi la ogor, două
ceasuri de mers pe jos, târându-şi picioarele şi lucra de dimineaţa până
seara fără să se plângă. Şi a făcut aceasta până într-o zi când, de îndată ce
s-a întors acasă, ruptă de oboseală, a căzut jos şi i-a spus nurorii
ei: “Arhanghelul Mihail îmi ia sufletul. Iar tu, fiică, şterge sângele”.
“Care sânge, mamă?” o întrebă nora cu nelinişte, pentru că nu vedea să
aibă sânge pe trupul ei.“Iată, fiică, sângele care curge. Şterge-l, şterge-
l!”. Când nora căuta să vadă mai bine, bătrâna îşi dădu sufletul. După
această întâmplare nora şi-a venit în simţiri şi şi-a schimbat
viaţa; din fiară a devenit miel. A fost iconomia lui Dumnezeu
ca s-o vadă pe soacra sa dându-şi sufletul cu aceste cuvinte şi
că Arhanghelul Mihail ia sufletul, chipurile, cu sabia, pentru ca
să se înfricoşeze şi să se pocăiască. Adică Dumnezeu i-a vorbit
pe limba pe care o înţelegea ea, ca să-şi revină deoarece se
vede că avea intenţie bună.
- Părinte, atunci când muribundul îşi strigă rudele lui
moarte, ce inseamnă?
- De multe ori se întâmplă şi aceasta, pentru a primi o lecţie
bună ceilalţi care sunt lângă muribund. Am cunoscut o femeie
bogată, care avea o viaţă sfântă. Nu se căsătorise, ci rămăsese cu sora ei
căreia îi dăduse toată averea. Cumnatul ei, care a murit după ea, a
început să o strige atunci când îşi dădea sufletul: “Despina, vino să ne
iertăm! Să mă ierţi, căci mult te-am chinuit! Iartă-mă!”. “Dar unde este
Despina?” l-am întrebat. “Iat-o, nu o vedeţi? Iată, acolo este!” le-a
răspuns şi apoi şi-a dat sufletul.
- Părinte, oamenii se pot ierta şi în felul acesta,chiar şi în ultima clipă a
vieţii lor, cu cineva care deja a murit?
- Dumnezeu îngăduie ca oamenii să se ierte chiar şi în felul
acesta, deoarece omul în clipa morţii se pocăieşte şi simte
nevoia să ceară iertare.

Sinuciderea

- Părinte, unii oameni atunci când întâmpină o mare greutate în viaţa

lor imediat se gândesc să se sinucidă.
- Intră egoismul la mijloc. Cei mai mulţi care se sinucid îl
ascultă pe diavolul care le spune că dacă-şi vor pune capăt
vieţii vor scăpa de chinul lăuntric prin care trec, şi din egoism
se sinucid. Dacă, de pildă, cineva fură ceva şi se dovedeşte că a furat,
spune: “S-a terminat, am ajuns de batjocura lumii”, şi în loc să se
pocăiască, să se smerească şi să se spovedească pentru a se
uşura, se sinucide. Altul se sinucide pentru că fiul său este paralizat.
“Cum să am eu un copil paralizat?”, spune el şi se
deznădăjduieşte. Dacă este răspunzător pentru faptul că este
paralizat şi recunoaşte aceasta, atunci să se pocăiască. Cum îşi
pune capăt vieţii şi-şi lasă copilul pe drumuri? Nu va fi mai
răspunzător după aceea?
- Părinte, adeseori auzim despre cineva care s-a sinucis că ar fi avut
probleme psihologice.
- Bolnavii psihici, atunci când se sinucid, au circumstanţe
atenuante, pentru că mintea lor este stricată. Chiar şi nori de ar
vedea, simt o senzaţie de apăsare, de sufocare. Iar dacă mai au şi vreo
supărare, atunci au o îndoită “înnourare”. Însă pentru cei care se
sinucid fără să fie bolnavi mintal – precum şi pentru eretici –
Biserica nu se roagă, ci îi lasă la judecata şi mila lui
Dumnezeu. Preotul nu pomeneşte numele lor la Proscomidie, nici nu le
scoate miride, deoarece prin sinucidere se leapădă, dispreţuiesc viata
care este un dar al lui Dumnezeu. Este ca şi cum le-ai arunca pe
toate în obrazul lui Dumnezeu.
Noi însă trebuie să facem multă rugăciune pentru cei care se
sinucid, pentru ca Bunul Dumnezeu să facă ceva şi pentru ei,
deoarece nu ştim ce s-a întâmplat de s-au sinucis, nici în ce
stare s-au aflat în ultima clipă. Se poate ca în clipa în care şi-au dat
sufletul să se fi pocăit, să fi cerut iertare de la Dumnezeu şi astfel să fi fost
primită pocăinţa lor, iar sufletul lor să fi fost luat de îngerul Domnului.
Am auzit că o fată dintr-un sat s-a dus odată cu capra la păscut. A legat-o
în livadă, iar ea s-a dus mai departe şi se juca. Luându-se cu joaca a uitat
de capră, care s-a dezlegat şi a plecat. A căutat-o peste tot, dar nu a găsit-
o şi s-a întors acasă fără capră. Atunci tatăl ei s-a mâniat foarte tare, a
bătut-o şi a alungat-o de acasă, spunându-i: “Să te duci să cauţi capra.
Iar dacă nu o găseşti, să mergi să te spânzuri”. Sărmana copilă a
pornit să caute capra. Se înnoptase şi ea încă nu se întorsese
acasă. Părinţii ei văzând că s-a înnoptat au pornit neliniştiţi să-
şi caute copilul. Au căutat mult şi în cele din urmă au găsit-o pe
copilă spânzurată de un copac. Îşi legase gâtul cu funia caprei
şi aşa se spânzurase, nenorocita avea mărime de suflet şi a
luat după literă cele pe care i le-a spus tatăl ei. Apoi au
îngropat-o în afara cimitirului.
Fireşte, Biserica a făcut bine că a îngropat-o în afara cimitirului
pentru a-i frâna pe cei care se sinucid pentru lucruri de nimic,
dar şi Hristos va face bine dacă o va băga în Rai.

“Ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde”[5]

Moartea copiilor

- Părinte, o mamă al cărei copil a murit acum nouă ani vă roagă să

faceţi o rugăciune ca să-l vadă cel puţin în somn, pentru a se mângâia.
- Câţi ani avea copilul? Era mic? Aceasta are importanţă. Dacă copilul
a fost mic, i-ar fi apărut în vis dacă mama ar fi fost pregătită
duhovniceşte, astfel încât să nu se tulbure la vederea lui.
Aşadar mama este pricina că nu i se arată copilul.
- Părinte, în loc să i se arate copilul mamei care cere acest lucru, se
poate să se arate altcuiva?
- Cum nu se poate? Dumnezeu rânduieşte aceasta numai dacă
vede că va exista folos duhovnicesc. Atunci când aud despre
moartea vreunui tânăr, mă mâhnesc, dar omeneşte. Pentru că dacă vom
cerceta lucrurile mai în profunzime, vom vedea că, cu cât creşte cineva,
cu atât mai multă nevoinţă trebuie să facă, căci adaugă şi mai multe
păcate. Mai ales atunci când este mirean, cu cât trec anii, în loc să-şi
îmbunătăţească starea duhovnicească, o înrăutăţeşte cu griji, cu
nedreptăţiţi, etc. De aceea omul este mai câştigat atunci când îl ia
de tânăr.
- Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ca să moară atâţia
oameni tineri?
- Nimeni nu a făcut învoială cu Dumnezeu când va muri. Însă
El îl ia pe fiecare om în clipa cea mai potrivită a vieţii lui, cu o
moarte prin care să-i aducă iertare de păcate şi mântuirea
sufletului său. Dacă vede că cineva va deveni mai bun, îl lasă să
trăiască. Iar dacă vede că va deveni mai rău, atunci îl ia ca să-l mântu-
iască. Pe unii care duc o viaţă păcătoasă dar au dispoziţia de a face binele,
îi ia lângă El mai înainte de a apuca să-l facă, deoarece Dumnezeu ştie că
ar fi făcut binele de îndată ce li s-ar fi dat ocazia. Este ca şi cum le-ar
spune: “Nu vă osteniţi! Ajunge buna voastră intenţie”. Pe un altul,
deoarece este foarte bun, îl alege şi îl ia lângă El pentru că Raiul are
nevoie de boboci de floare.
Fireşte, pentru părinţi şi rude este puţin cam greu să înţeleagă
aceasta. Vezi, moare un copil şi Hristos îl ia ca pe un îngeraş,
însă părinţii plâng şi se tanguiesc, în timp ce ar fi trebuit să se
bucure. Pentru că de unde ştiu ei ce ar fi devenit el atunci când
ar fi crescut? Oare s-ar fi putut mântui? În 1924, când am plecat
din Asia Mică cu corabia pentru a veni în Grecia, eu eram prunc. Corabia
era plină de refugiaţi şi, aşa cum eram înfăşat de mama mea, un marinar
a călcat pe mine. Mama crezând că am murit a început să plângă. O
consăteancă însă a desfăcut feşele şi a văzut că nu păţisem nimic. Dacă aş
fi murit atunci, sigur aş fi mers în Rai. Acum, însă, când am atâţia ani şi
am făcut atâta asceză, nu sunt sigur că voi merge în Rai.
Dar şi pe părinţi îi ajută moartea copiilor lor. Trebuie să ştie că
din clipa aceea au un mijlocitor în Rai. Iar atunci când vor
muri, vor veni copiii lor cu ripide în mâini la poarta Raiului
pentru a întâmpina sufletul lor. Iar aceasta nu este un lucru
mic.Copiilor care au fost chinuiţi aici de boli sau de vreo
infirmitate, Hristos le va spune:“Veniţi în Rai şi alegeţi-vă
locul cel mai bun”. Atunci aceia îi vor spune: “Este frumos aici,
Hristoase al nostru, dar o vrem şi pe mămica noastră lângă noi”. Iar
Hristos îi va asculta şi o va mântui într-un chip oarecare şi pe
mamă.
Desigur, mamele nu trebuie să ajungă în cealaltă extremă. Unele mame
cred despre copilul lor care a murit că a devenit sfânt şi astfel
cad în înşelare. O mamă a vrut să-mi dea drept binecuvântare un lucru
de la fiul ei care murise, deoarece credea că a ajuns sfânt. “Este
binecuvântare să dau din lucrurile copilului?”. “Nu, i-am spus. Este mai
bine să nu dai”. Alta, în seara Joii Mari, a lipit de Crucea Mântuitorului
fotografia fiului ei pe care îl omorâseră germanii şi spunea: “Şi copilul
meu a pătimit ca Hristos”. Femeile care stăteau şi privegheau lângă
Crucea Celui Răstignit au lăsat-o, ca să nu o rănească. De vreme ce era
rănită sufleteşte ce puteau să-i spună?

Mângâierea celor îndoliaţi

- Părinte, de câtă putere sufletească au trebuinţă oamenii

pentru a înfrunta moartea năprasnică?
- Dacă au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii, află putere să
înfrunte moartea, pentru că o înfruntă duhovniceşte. Câţi copii
nu se distrug cu motoretele! Câţi tineri nu mor cu motocicletele! Ridică
motocicleta pe roata din spate şi astfel uşor se răstoarnă şi îşi sparg
capetele. Consideră mare ispravă a ridica cât mai mult motocicleta. Vezi
ce le dă diavolul în gând să facă, pentru a se lovi la cap? Dacă
ar merge cum trebuie, chiar de ar avea vreun accident, se
poate să se lovească în altă parte şi să nu se nenorocească. Dar
fiindcă îngăduie Dumnezeu răutatea diavolului sau neatenţia tânărului,
înseamnă că va ieşi ceva bun.
- Atunci, Părinte, de ce Biserica noastră se roagă “pentru ca să se
păzească” de moarte năprasnică?
- Aceasta este altceva. Biserica cere de la Dumnezeu ca să nu ne
găsească moartea nepregătiţi.
- Părinte, o mamă este nemângâiată deoarece copilul ei a fost omorât
de o maşină în timp ce mergea la servici.
- Întreab-o: “Oare din răutate a lovit acel şofer pe copilul tău? Tu l-ai
trimis la servici ca să-l omori? Nu. Aşadar să spui: “Slavă Ţie,
Dumnezeule?”, pentru că fiul tău ar fi putut deveni un vagabond, însă
Dumnezeu l-a luat la vremea potrivită. Acum este asigurat în cer. De ce
plângi? Ştii că prin plânsul tău îl chinuieşti pe copil? Vrei ca fiul tău să
se chinuiască sau să se bucure?Ingrijeşte-te să-i ajuţi pe ceilalţi
copii ai tăi, care sunt departe de Dumnezeu. Pentru ei să
plângi”. Iată că şi ieri a venit o mamă şi mi-a spus plângând:
“Dumnezeu mi-a luat pe scumpul şi singurul meu copil” şi îl învinuia pe
Dumnezeu. “Dacă te gândeşti bine, i-am spus, Dumnezeu te-a
cinstit. Căci aşa botezat cum era, l-a luat lângă El îngeraş.
Acesta este acum îngeraş, iar tu te cerţi cu Dumnezeu? Vei
vedea mai târziu că el va mijloci pentru tine la Dumnezeu”.
După aceea, când mi-a vorbit despre viata ei, mi-a spus că ar fi putut
avea mulţi copii, dar atunci când a fost tânără nu a vrut să aibă
niciunul.
Câte mame nu se roagă şi cer ca să fie lângă Dumnezeu copiii lor! “Nu
ştiu ce vei face. Dumnezeul meu, spun ele, dar vreau numai să
se mântuiască copilul meu; să fie lângă Tine”. Dacă
Dumnezeu vede că acesta apucă pe un drum greşit, că se
îndreaptă spre pierzare şi că nu există un alt mod de a se
mântui, îl ia în felul acesta. Ingăduie, de pildă, ca unul beat să-l
lovească cu maşina şi să-l omoare şi astfel îl ia lângă El. Iar în
cazul că ar fi devenit mai bun, Dumnezeu ar fi împiedicat accidentul.
După aceea se trezeşte şi cel care l-a lovit pe copil, îşi vine în simţiri şi
este chinuit toată viata de mustrarea conştiinţei sale. “Am făcut o crimă”,
spune el şi îl roagă mereu pe Dumnezeu să-l ierte. Şi astfel se mântuieşte
şi acela. Dar şi mama, prin durerea ei, se gândeşte la moarte şi se
pregăteşte pentru cealaltă viată, mântuindu-se astfel şi ea. Vedeţi cum
rânduieşte Dumnezeu ca prin rugăciunea mamei să se
mântuiască suflete? Dar dacă mamele nu înţeleg aceasta,
atunci se ceartă cu Dumnezeu. Câte nu trage şi Dumnezeu cu
noi!
Atunci când cineva încetează de a mai înfrunta lucrurile
lumeşte, află odihnă. Pentru că, altfel cum ar fi cu putinţă ca omul să
se mângâie cu adevărat dacă nu crede în Dumnezeu şi în viata cea
adevărată şi veşnică de după moarte? Atunci când eram la
Mănăstirea Stomio, în Konita trăia o văduvă care mergea
mereu la cimitir şi striga acolo ore întregi. Pe toţi îi răscolea cu
strigătele ei. Se lăsase pradă durerii şi îşi lovea capul de piatra
mormântului. Işi vărsa acolo toată durerea ei. Mergeau unii şi
o luau de acolo, dar ea se întorcea iarăşi. Iar aceasta s-a petrecut
ani de zile. Bărbatul ei fusese omorât de germani, iar fiica ei, după câţiva
ani de la moartea tatălui ei, când abia împlinise nouăsprezece ani, a
murit de inimă şi astfel rămăsese singură sărmana. Dacă va privi
cineva lucrul acesta numai la suprafaţă, va spune: “De ce
îngăduie Dumnezeu aşa ceva?”. Dar şi acea femeie tot la
suprafaţă înfrunta durerea ei şi nu se putea mângâia. Odată,
atunci când am mers să văd ce se întâmplă, mi-a spus: “De ce a făcut
Dumnezeu aceasta? Bărbatul meu a murit în război. Am avut o fată,
dar mi-a luat-o şi pe aceasta…”. Spunea vrute şi nevrute şi se certa
cu Dumnezeu. După ce am lăsat-o să se uşureze puţin, i-am spus: “Să-
ti spun şi eu ceva. L-am cunoscut pe bărbatul tău. Era un om foarte
bun. A murit în război îndeplinindu-şi datoria sfântă pentru Patrie şi de
aceea Dumnezeu nu-l va lăsa. Apoi ţi-a lăsat pentru câţiva ani pe fiica
ta lângă tine, şi astfel ai avut puţină mângâiere. Şi fiindcă se putea ca
ea să apuce pe un drum greşit, Dumnezeu a luat-o în acea stare bună în
care se afla pentru a o mântui”. Deşi bărbatul ei a fost un om
foarte liniştit, ea însă era puţin lumească. Fireşte, nu i-am
spus: “Tu ai fost o femeie lumească…”, ci am întrebat-o:
“Acum ce te gândeşti să faci? Iubeşti lumea?”. “Nu vreau să văd
nimic şi pe nimeni”, mi-a răspuns. “Vezi, i-am spus, acum lumea a
murit şi pentru tine. Durerea te ajută şi nu te interesează nici
un lucru lumesc. Şi astfel în curând veţi fi toţi împreună în
Rai. Cui a mai făcut Dumnezeu o astfel de cinste? Ai înţeles
aceasta?”. După această discuţie a încetat să mai meargă la cimitir. De
îndată ce a fost ajutată să înţeleagă sensul cel mai adânc al
vieţii, s-a liniştit.
- Părinte, am auzit că atunci când cineva este ucis îşi ispăşeşte păcatele
pentru că i le ia ucigaşul.
- Are circumstanţe atenuante într-un fel şi îi poate spune lui
Dumnezeu: “Eu m-aş fi pocăit, însă acesta m-a ucis”. Şi astfel
greutatea va cădea asupra ucigaşului. Unii care nu au minte spun:
“Dacă ar exista Dumnezeu, nu ar lăsa să se facă mereu crime ci i-ar
pedepsi pe criminali”. Dar ei nu înţeleg că Dumnezeu îi lasă pe
criminali să trăiască pentru a fi fără răspuns în Ziua Judecăţii,
căci nu s-au pocăit cu toate că El le-a dat destui ani pentru a se
pocăi, în timp ce pe cei care au fost ucişi îi va aranja cumva.

Moartea este o despărţire pentru câţiva ani

Trebuie să înţelegem că în realitate omul nu moare, ci moartea

este numai o trecere dintr-o viaţă în alta. Este o despărţire
pentru o mică perioadă de timp. Precum atunci când cineva, să
spunem, pleacă în străinătate pentru un an, cei ai lui se mâhnesc
deoarece se vor despărţi de el vreme de un an, sau dacă va lipsi zece ani
sunt cuprinşi de mâhnirea despărţirii de zece ani, tot astfel trebuie să
vadă şi despărţirea de persoanele lor iubite prin moarte. Dacă moare
cineva, iar cei apropiaţi ai lui sunt în vârstă, să spună: “Ne vom întâlni
după cincisprezece ani”. Iar de sunt tineri să spună: “Ne vom întâlni
după cincizeci de ani”.Fireşte, îl doare pe fiecare moartea unei
rude, dar este trebuinţă de înfruntare duhovnicească. Ce spune
Sfântul Apostol Pavel? “Ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi care nu
au nădejde”. De câte ori să-l fi văzut aici pe pământ? O dată pe lună?
Să se gândească că acolo îl va vedea mereu, numai atunci se justifică
să ne neliniştim, când cel care pleacă nu a avut o viaţă bună.
Dacă, de pildă, a fost nemilostiv, atunci dacă într-adevăr îl
iubim şi vrem să-l întâlnim în cealaltă viată, trebuie să facem
multă rugăciune pentru el”.
(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura
Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN. Predica

Sfantului Ierarh Luca al Crimeei
 DESPRE INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN

Ati auzit astazi, in citirea Evangheliei, cum Domnul Iisus Hristos l-a
inviat in mod minunat pe fiul vaduvei din orasul Nain. Stiti ca Domnul i-
a inviat si pe fiica lui Iair, si pe Lazar cel aflat in mormant de patru zile.
Oamenii necredinciosi rad pe seama credintei noastre in invierea
mortilor, considerand-o basm, legenda. Dar straniu, cu toate acestea ei
cred cu naivitate ca mortii pot fi inviati prin metode stiintifìce.
In orasul Taskent, odata, s-a crezut intr-adevar ca poate fi inviat un copil
mort deja de doi ani, al carui trup fusese imbibat cu acid azotic… Noi,
crestinii, nu credem in asemenea „minuni” stiintifìce, dar
credem ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta.
Pilda spune ca intr-un orasel mic, Nain, era dus spre inmormantare
singurului fìu al unei vaduve nefericite. Domnului Iisus Hristos i S-a
facut mila de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul si a spus: Tinere, tie-ti
spun scoala-te! Si s-a sculat mortul si s-a ridicat, privind cu uimire
imprejur.

Cu frica si cu evlavie citim despre

invierea fiicei lui Iair, ascultam cu frica si cu cutremur cum a fost inviat
Lazar,citim in Faptele Apostolilor ca Sfantul Petru a inviat-o pe
crestina Tavita. El i-a scos pe toti din camera, s-a rugat si a
spus:
Tavita, scoala-te! Iar ea si-a deschis ochii si, vazandu-l pe Petru, a
sezut. El, dandu-i mana, a ridicat-o si, chemand pe sfinti si pe vaduve,
le-a dat-o vie (Fapte 9, 36-41).
Noi credem din toata inima in faptul ca, cu ajutorul numelui
Domnului Iisus Hristos, putem face totul, ca toate sunt in
puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Asadar nimeni
dintre noi sa nu se indoiasca despre veridicitatea acestor invieri
minunate!
Dar sa ne gandim: de ce Domnul Iisus Hristos invia mortii? Ce L-a
determinat la asa ceva?Dragostea si compatimirea pentru omul
cel cazut, condamnat la moarte, Il indeamna spre
aceasta. Citim in Evanghelie ca, inaintei invierii lui Lazar, Hristos era
emotionat si I-au curs lacrimi din ochii sfinti… nu putea sa priveasca
cum se sfasiau de durere Marta si Maria, surorile lui Lazar.
Mila si dragostea Il calauzeau atunci. Dar oare numai mila?
Doar dragostea? A fost si o alta cauza: trebuia sa arate
neamului omenesc ca El, Domnul Iisus Hristos, este stapan si
peste moarte. Era necesar ca oamenii, vazandu-L pe cruce rastignit, sa
nu se tulbure.
Trebuia sa arate ca El putea sa nu moara, dar de bunavoie S-a
dat pe Sine la moarte, pentru a ne mantui pe noi toti din
moartea cea vesnica. A fost si o a treia cauza.Invierea lui Lazar
trebuia sa insemne pentru noi chipul invierii noastre
duhovnicesti, al mantuirii din moartea pacatelor spre viata
vesnica.
Sfantul Apostol Pavel marturiseste ca invierea noastra din moartea
pacatelor la viata vesnica a fost principalul scop al Domnului
Iisus Hristos. Pentru aceasta a venit El pe pamant, pentru aceasta S-a
adus pe Sine jertfa.
Patrundeti sensul cuvintelor Apostolului Pavel despre Hristos:
Caci intru El locuieste trupeste toata deplinatatea Dumnezeirii, si
deplini sunteti voi intru El Cel ce este Cap a toata Domnia si Stapania.
Intru El ati fost taiati imprejur cu taiere imprejur nefacuta de mana,
prin dezbracarea de trupul carnii intru taierea imprejur a lui
Hristos (Coloseni 2, 9-11).
In Vechiul Testament, lui Moise i s-a dat porunca taierii imprejur. In
Noul Testament ea este abandonata; nu mai trebuie sa ne taiem
imprejur trupeste, fiindca in Hristos primim taierea imprejur
duhovniceasca, ce are drept scop dezbracarea de trupul carnii,
intru taierea imprejur a lui Hristos.
 Ingropati fiind impreuna cu El prin
Botez - spune Apostolul Pavel -, cu El ati si inviat prin credinta in
lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce L-a inviat pe El din morti. Iar pe
voi, care erati morti in faradelegile si in netaierea imprejur a trupului
vostru, v-a facut vii impreuna cu Sine, iertandu-ne toate gresalele,
stergand zapisul ce era asupra noastra, care ne era potrivnic cu
randuielile lui, si L-au luat din mijloc, pironindu-L pe cruce (Coloseni 2,
12-14).
Pe voi, care ati fost morti in pacate, Domnul v-a chemat la
invierea duhovniceasca.
Va este clar, asadar, ce inseamna sa fii mort in pacate? O, da! Pacatul si
moartea sunt inseparabile. Oare viata in pacate, in poftele trupului
nu este o moarte lenta? Oaredesfranarea si preadesfranarea,
nepedepsite de vreo boala rea, nu duc la moarte?
Oare betia nu distruge trupul, iar sufletul nu-l coboara pana la
starea animalica? Oareminciuna nu putrezeste omul, cum
carii mananca lemnul? Oare mandria si preainaltarea,
vorbirea de rau si defaimarea nu resping prin mirosul lor
urat? Iarvorbirea de rau este mirosul mortii. Viata in pacate,
in slujirea josnica a patimilor si poftelor, nu este viata, ci
descompunere. Descompunerea duce la moarte. De la aceasta
descompunere se moare, mor cu aceasta moarte duhovniceasca
mii si milioane de oameni nefericiti care nu L-au gasit pe
Hristos, care nu cauta la El mantuire din descompunerea
duhovniceasca.
Iar pe noi, cei care intelegem aceasta, care L-am primit pe Hristos in
inima noastra si am primit de la El puterea de a fi copii ai lui Dumnezeu,
Domnul ne cheama sa renastem:
Daca, intr-adevar L-ati ascultat si ati fost invatati intru El, asa cum
este adevarul intru Iisus, sa va dezbracati de vietuirea voastra de
mai inainte, de omul cel vechi, care se strica prin poftele
amagitoare, si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va
imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit intru dreptatea
si in sfintenia adevarului (Efeseni 4, 21-24).

Ca pe niste haine murdare, vechi,

imbibate de necuratie, trebuie sa aruncam de pe noi pacatele,
trebuie sa ne curatim de aceasta imbracaminte urat
mirositoar e, cu toata inima sa dorim haina alba si curata, sa ne
dezbracam de omul cel vechi, care se descompune in pofte si pacate, si sa
ne imbracam in cel nou, zidit dupa chipul lui Dumnezeu – sa ne
imbracam in Hristos!
Iata spre ce ne indeamna Domnul, iata pentru ce era necesara invierea
mortilor, aceasta preinchipuire a invierii
duhovnicesti, dezbracarea omului cel vechi si imbracarea lui
in cel nou, zidit dupa Dumnezeu in curatie si adevar.
Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos in lume si a
suferit moarte muceniceasca, ingrozitoare, pentru a ne izbavi din
stapanirea diavolului, care ne ademeneste cu pacatele si ne duce la
moartea vesnica. Hristos ne-a dat putere sa fim copii ai lui
Dumnezeu si in numele Lui sa calcam pe diavolul, sa zdrobim
capul sarpelui. Trebuie doar sa vrem, trebuie sa primim
aceasta putere din mainile lui Hristos, trebuie sa ne rusinam
de mirosul nostru urat al pacatului si de necuratia noastra si
sa dorim sfintenia in Dumnezeu si adevarul. Si daca se va atinge
de inima noastra harul lui Dumnezeu, daca ne vom innoi mintea, atunci
va trebui sa ne traim viata cu totul altfel – o viata stralucind de
curatie si de sfintenie. Ar trebui ca atunci, lepadand minciuna, sa graim
adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia ne suntem
madulare (Efeseni 4, 25). Trebuie sa uram minciuna, fiindca tatal
minciunii este diavolul. Maniindu-ne, nu trebuie sa gresim – soarele
sa nu apuna peste mania voastra (Efeseni 4, 26). Trebuie sa fim
linistiti si blanzi, iar nu maniosi, aspri si necrutatori.
Cine a furat sa nu mai fure, ci mai degraba sa se osteneasca
lucrand cinstit cu mainile sale, ca sa aiba sa dea celui ce are
nevoie. Nici un cuvant rau sa nu iasa din gura voastra, ci
numai cel care este bun, spre zidirea cea de trebuinta, pentru
ca el sa dea har celor ce-l aud. Sa piara de la voi toata
amaraciunea si intaratarea si mania si strigarea si blasfemia impreuna
cu toata rautatea. Ci fiti buni intre voi, milostivi, iertandu-va unul
altuia, asa cum si Dumnezeu v-a iertat voua intru Hristos(Efeseni 4, 28-
29, 31-32).
Si atunci vom trai o viata noua, ca cei renascuti cu adevarat in
apa Botezului, ca unii care am murit pacatului. Atunci vom fi
ucenici adevarati si autentici ai lui Hristos!
Sa dorim aceasta minunata renastere duhovniceasca, aceasta viata noua,
curata si sfanta!
Sa cerem de la Dumnezeu ca, prin harul si milostivirea Sa, sa
dezbrace de pe noi chipul urat mirositor al omului care se
descompune in pacate si pofte, si sa ne imbrace in hainele
luminoase si curate ale vietii vesnice. Amin!
22 octombrie 1944
(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)