Descoperind râul , de Fanus Neagu

Vara. Amiaza juca în câmpie, un joc ciudat, leneş, încâlcit.

Râpele din malul râului, coapte de căldură, scânteiau gălbui.
In vad la râu, bunica Paraschiva spăla rufe. Le înmuia în apă
clătindu-le, le întindea pe un pietroi şi le bătea îndesat cu maiul.
Lângă ea, clipind iute sub pulsaţiile fierbinţi ale soarelui, Bănică
se prăjea în nisip. Avea un cap ca de ied, cu păr blond,
nepieptănat şi tălpile murdare de sucul merelor pe care, noaptea,
le scuturase vântul. In zori bunica Paraschiva adunase merele
într-un coş, iar el se suise cu picioarele pe ele, nevăzut de
nimeni, le tocase şi le vărsase în ulucul porcilor.

Acum, stând lungit pe spate, număra loviturile pe care le da

bunica Paraschiva şi mânca o felie de pâine unsă cu magiun de
struguri. Mesteca plictisit, încercând parcă o deznădejde a
mâncării, la fel ca şi taică-su azi dimineaţă, când Bănică, stând
rezemat cu coatele şi bărbia de marginea bufetului vechi, scos în
curte să-l repare lemnarul, îşi făcea socoteala cum să obţină
plăcile de alarmă din urechile ciubotelor pe care le încălţa
maică-sa ca să nu se înţepe în mirişte.
- Vrei să înhaţi plăcile alea, îl ghicise taică-su. Mută-ţi gândul.
- Dacă mi le dai, le pun în urechile câinelui.
- Ieri ai vrut să-l spânzuri.
- Da, fiindcă e prost.
- Pe ce se cunoaşte?
- I-am pus zgarda cu colţii de fier şi l-am trimis să se bată cu
câinii de pe uliţa ailaltă. Dar el n-a vrut, e fricos.
- Nu e dat la lup. Trebuie să se bată întâi cu lupii.
- Ştiu.
- Toate le ştii, dar nu spui nimic. Zi, unde sunt alea trei cutii de
cremă?
- Le-am făcut închisori pentru greieri.
- Aha! După greieri te târâi, ieri, de-a buşilea, prin tufele de
nalbă din fundul curţii. Ai prins mulţi?
- Am prins şase, pe urmă patru, şi pe urmă încă şase. Sunt
mulţi?
- Sunt destui. Mă gândesc că ai prăpădit o lumânare întreagă să
faci cocoloaşe de ceară. Sau ai muşcat din toate lumânările din
ladă câte o îmbucătură?
- I-am prins cu o lăcustă. Am legat-o de mijloc cu aţă, ea se
ducea în gaură, la fund, şi mi-i aducea în gheare. Crezi c-o să
iasă scandal cu lumânările?
- Iese. Precis iese. Şi când te-o înşfaca bunică-ta Paraschiva, să
nu vii la mine să te descurc.
- Poate că nu iese scandal. Bunica Paraschiva zicea că
lumânările din ziua de azi nu mai fac două parale. Pe vremuri,
cică, îţi era mai mare dragul să înfigi o lumânare la căpătâiul
mortului.
„Orice-a zis atunci bunica Paraschiva, tot o să mă bată, se gândi
băiatul. Mă bate şi după aia mă pune să toc drăcilă pentru curci.
Nu-i nimic, bine că am trei cutii cu greieri; la noapte le dau
drumul în odaie, după sobă, şi ei o să-mi cânte până la ziuă".
Întinse picioarele şi răcoarea apei îi pătrunse plăcut trupul.
Dincolo de râu, pe islazul cu iarbă cafenie, uscată de vânt, doi
cai se băteau de muscă. Fiindcă şedea culcat, caii i se păreau
mici, cu picioarele scurte, şi-i veni să râdă când îi auzi sforăind.
Mai sus de el foşnea un izvor care se vărsa în râu printr-un
jgheab de lemn. Două fire de izmă se împleteau deasupra lui - şi
oamenii îl numeau „izvorul cu izmă". „Aici vin peştii să se
îmbete", se gândi băiatul şi se sculă. (Pe izlaz, caii crescuseră şi
ei şi se îngroşaseră.) Se gândea că vreo ştiucă sau vreun crap,
ispitiţi de şuvoiul de apă rece, o să încurce drumul şi o să urce
pe jgheabul de lemn. „Trebuie să fiu acolo, îşi zise Bănică, şi să-
l prind." Socoteala era limpede: în clipa când peştele se avântă
spre gura izvorului, el astupă jgheabul cu un bolovan şi - aleluia,
domnul meu, poftim în tingire!
Cel mai mult i-ar fi plăcut să pună mâna pe vreo ochişoară cu
guler de solzi albăstrii.
N-avu noroc. Şezu neclintit, lângă izvor, timp de un sfert de oră,
dar nu-i pică nimic. Peştii, obosiţi pesemne, dormeau, tăvăliţi în
nămol ca purceii.
Dezamăgit, coborî din nou la bunica Paraschiva şi văzând albia
care se rotea goală, lângă mal, se urcă în ea şi o clătină, ţinând
strâns cu mâinile de marginile ei. Aplecându-se, albia ieşi uşor
pe firul apei. Bănică, aţâţat de legănarea înceată, râse ascuţit,
parcă i s-ar fi rostogolit un clopoţel din gură, bunica Paraschiva
nu-l auzi şi nu-l văzu, şi el începu să plutească la vale pe râul
însorit. Întâi i se făcu frică şi închise ochii, pe urmă, uitând de
orice primejdie, desfăcu pleoapele şi privi înjur, uimit de lumea
necunoscută în care pătrundea. Un timp i se păru că apa stă pe
loc şi că malurile curg îndărăt, ca două râuri pe pământ.
Malurile curgeau pe sus, dar curgeau şi pe dedesubt, prin apă,
târând cu ele chipul unui mânz intrat în vad, plopii din poiene,
cu umbrele lor alungite şi două movile de pepeni, clădite la
capătul unui drum de ţară.
Râul coti, îndepărtându-se de sat şi intră în câmpie. Pe sus, trecu
un stol de porumbei şi băiatul din albie, aşezat în genunchi, se
gândi că au plecat să caute boabe de mei.
- Ascultaţi, le strigă el din urmă, să nu zburaţi dincolo de soare,
că sunt ulii mulţi şi pisici. Dincolo de soare e şi casa vântului.
Deodată simţi în nări miros de dulce, ameţitor, răcoros ca al apei,
dar mult mai puternic. Câmpia, de amândouă părţile râului, se
pierdea într-o clătinare verde spre fundul zărilor. „Ce de iepuri
trebuie să fie pe aici, îşi zise Bănică, o să vin odată cu câinele
să-i prindem. Dar mai
întâi trebuie să duc câinele ăla la stână să se bată cu lupii şi să se
facă rău". Mirosul acelor ierburi înalte şi verzi, uşor aplecate de
vântul amiezii îi era cunoscut. Tot aşa mirosea şi taică-su,
alaltăieri, la întoarcerea din câmpie. El sta pe rampa
porumbarului şi-şi făcea de lucru cu undiţele. Pusese momeală
în cârlige pentru musculiţe, aruncase sforile pe arie şi ţinea
vergile sub picior, aşteptând răbdător să se apropie vrăbiile, care
veneau să fure din mâncarea găinilor.
- Te distrezi, spusese taică-su, aşezându-se alături.
- Da, de o săptămână tot fac asta. Dar am nişte undiţi păcătoase.
Ia tu un ac şi îndoieşte-mi la foc una, pe cinste.
- Hei, tu, a strigat bunica Paraschiva, lasă-l în pace pe tata, că-i
obosit, a săpat toată ziua în brazdele cu maghiran.
„Va să zică, îşi spuse Bănică, ierburile astea care te ameţesc se
cheamă maghiran". Descoperirea îl înveseli pe băiat. Îşi spuse că
pentru la iarnă o să facă o măturică de maghiran, ca să miroase
casa frumos dis-de-dimineată.
Se iviră dintr-odată arcadele unui pod. Albia, abătută de curent,
se izbi uşor de pilonul din mijloc. Auzind deasupra, pe pod,
uruit de motoare, băiatul se prinse cu mâinile de o bară de fier.
Trecea un convoi de camioane şi trupul podului vibra, undele
ecoului amplificându-se pe ape. „Sunt grele, îşi spuse băiatul,
cară sacii cu grâu de la arie". Sus, pe unii din pereţii interiori ai
podului, vopsiţi în alb, văzu, desenată cu cărbune, o luntre cu un
om în ea. „Dacă era o barcă adevărată, o coboram pe râu şi
plecam cu ea". Ii plăcu tare mult felinarul atârnat de botul bărcii,
care era mai frumos decât acelea făcute de el din pepeni scobiţi.
Camioanele se depărtaseră, Bănică, însă, tot se mai ţinea cu
mâinile de barele pilonului. Privea mulţimea de peşti subţiri şi
iuţi care fulgerau prin apă.
-Nu-i bine să staţi la umbră, hamsiilor, le zise el. Mai în sus ziua
e plină de soare şi miroase a maghiran.
Zicând asta, băiatul dezlipi mâinile de pe bară şi albia porni din
nou la vale. In dreapta, pe un dâmb, se înălţa un turn cenuşiu, cu
aripi de lemn, care se învârteau leneş. „Moara veche stă
degeaba". Ajungând în dreptul scocului rupt, acoperit de muşchi,
privi moara mai atent şi zări în tocul ferestrei de sus un berbec,
cu clopot la gât, cu coarne lungi, răsucite. Avea o înfăţişare
bătăioasă, dar asta nu-l înfricoşa pe băiat. „Eu sunt pe apă şi el
nu ştie să înoate". Se umflă în guşă, îl fluieră şi apoi strigă:
- Ticălosule, ce-am să-ţi mai trag eu două peste bot!
Lângă un pâlc de arini Bănică văzu că râul se desface în două - o
parte apuca printr-o pădure de sălcii şi plopi, cealaltă intra în
câmpia îngustă şi domoală. Acolo unde apele pornesc pe două
mătci, se scălda, singură, o raţă de baltă. „E din negură, se gândi
băiatul, a trimis-o zâna apelor să mă întâmpine", şi suci albia pe
gârla dinspre câmpie. Împrejur, într-o scăpărare amăgitoare, se
frământa apa morţilor. Raţa vâslea, se cufunda în adâncuri şi
iarăşi apărea, desfacând şi scuturând aripile.
- Hei, o strigă Bănică, dar pasărea nu răspunse - şi el înţelese că
nu are voie să vorbească. „Dacă vorbeşte, zâna o shimbă pe loc
într-un bolovan şi se duce la fund".
Pe mal, în lanul de floarea-soarelui, cu tipsii galbene, roiau
albinele. Zborul lor se închega într-un cântec subţire, stăruitor,
dulce ca o făgăduinţă.
Deodată, râul începu să se lăţească şi luă forma unui lac pe care
pluteau cârduri de gâşte. Albe, de parcă ar fi purtat între aripi un
val de viscol, păsările înotau gălăgioase între malurile joase. In
fund, un perete de pământ bătut cu tăvălugul oprea curgerea
râului. „Ţara poveştilor", îşi spuse Bănică şi văzând că albia lui
nu mai înainta, bătu apa cu palmele, ţinând braţele ţepene şi
lunecă spre malul acoperit cu căsuţe de lemn şi ocoale încercuite
cu plase de sârmă.
O fată care mânca la umbra unui salcâm, zărindu-l pe băiat, se
apropie de marginea lacului, cu un ştergar în mâini şi strigă
uimită:
- Bănică!
Băiatul nu se miră că fata-i cunoaşte numele - în locul unde
ajunsese se putea întâmpla orice - şi strigă la rândul lui:
- Spune-i, te rog, gânsacului ăla mare şi gras să treacă în spatele
albiei şi să mă împingă la mal.
Fata păşi în apă, udându-şi poalele rochiei, îl înfăşură pe Bănică
în ştergar şi-l ridică pe umeri.
- De unde vii? îl întrebă, punându-l jos în iarbă.
- Ehei, făcu băiatul, vin tare de departe. Umblu de mult şi am
obosit. Unde sunt aici?
- La crescătoria de păsări. Bunica Paraschiva ştie că ai plecat cu
albia?
- Eu n-am vrut să plec, m-a furat râul.
- Bine, zise fata, o să te duc eu acasă.
-N-ai cum, fiindcă nu ştii unde stăm noi. Şi nici eu nu mai ştiu,
spuse el şi înlemni pentru că văzuse un berbec ieşind dintre
porumburi.
Berbecul semăna leit cu cel din fereastra morii de lemn şi se
apropia de ei cu capul în pământ, în mijlocul unei turme de vreo
douăzeci de miei.
- Te-ai speriat? întrebă fata. Vorbeşte-i liniştit şi n-o să-ţi facă
nimic.
- Păi nu înţelege, răspunse băiatul. Cum să vorbesc cu el dacă
nu-i om?
- Încearcă, zise din nou fata. Ascultă, berbecule, urmă ea spre
berbec, Bănică vrea să se joace cu mieii tăi, îl laşi?
Berbecul se opri, proptindu-se zdravăn pe picioare. Băiatul râse
strâmb.
- Apucă-l de coarne, îl îndemnă fata. El crede că ai venit să-i
furi mieii.
- Nu-i fur, berbecule, zise băiatul numai motanul nostru fură.
Duminică, bunica Paraschiva a tăiat o găină şi a pus deoparte,
pentru mine, rânza şi ficatul, dar până să vin eu, motanul le-a
înhăţat. Şi nu l-am bătut. L-am încălţat în coji de nucă, atât. Tu,
urmă el din ce în ce mai îndrăzneţ, îmi eşti drag, să ştii. Dacă
vrei, îţi dăruiesc clopoţelul de la sania mea. E galben şi are
limba subţire, cu o bobită de plumb în vârf. Mâine ţi-l aduc. Sau,
poate, vii tu la noi şi-l iei. In malul de sub casa noastră curge un
izvor cu apă rece. Acolo, află tu, o să prind eu odată o ochişoară
pe care să mi-o prăjească bunica Paraschiva.
Berbecul înclină capul a mulţumire adâncă şi se retrase, tăcut.
Bănică îl aşteptă să se depărteze, apoi desprinse trei curele de la
şorţul fetei uitat sub salcâm, şi începu să-şi împletească un bici.
In amurg, fata porni spre sat. Istovit de nemaipomenita lui
călătorie, Bănică adormi în braţele fetei şi visă că goneşte într-o
trăsură la care sunt înhămaţi patru iepuri.