A1 PDF

{ UN OM RESPONSABIL ȘI NU PREA
UN OM RESPONSABIL ȘI NU PREA
1 Forumul AS
După eşecul crunt al vânzării primei mele cărţi, eram îndârjit şi

înrăit.
Era o perioadă în care dacă spuneam cuiva că vreau să vând cărţi
pe internet, îmi spunea că sunt nebun şi că nimeni nu va risca să cumpere
ceva de pe internet, mai ales cărţi.
Mulţi români încă aveau internet prin modem în 2006-2007, iar să
îţi introduci cardul pentru a cumpăra ceva online era un sacrilegiu.
Am schimbat serviciul prin care trimiteam e-mail-uri abonaţilor şi
am început să scriu 1-2 articole pe săptămână. Iar la sfârşitul fiecărui articol
îndemnam oamenii să cumpere cartea pentru a începe educaţia în privinţa
dezvoltării personalităţii lor.
Am început să vând astfel 2-3 cărţi pe săptămână.
Pe blog aveam un formular simplu de vânzare în care îţi puneai
nume, prenume, adresă, e-mail şi număr de telefon, dar telefonul era inutil
pentru că nu te suna nimeni.
Împachetam cărţile, scriam formularul alb de expediţie de la poş-
tă, apoi pe cel verde pentru plata ramburs a coletului.
După ce oamenii ridicau coletul şi eu primeam banii, cam la 10
zile de la expediţie, mă trezeam cu 100-150 de lei în buzunar.
Pentru mine, fiind primii mei bani făcuţi din munca şi pasiunea
mea, erau o adevărată comoară. Puteam să îmi cumpăr câte o carte, să
merg la facultate cu ceva bani în buzunar şi, cel mai important, să sper şi să
îmi păstrez viu entuziasmul pentru că simţeam că de data asta, deşi e greu
în continuare, sunt pe drumul cel bun.
Ştiam că trebuie să lupt ca să deschid cumva uşi care acum îmi
erau închise şi mă întrebam cui ar folosi direct şi imediat conceptul acesta
nou de Personalitate alfa.
Apoi mi-a picat fisa!
Comunitatea de seducţie din România, singură şi fără concurenţă
deşi mai încercaseră şi alţii să se mobilizeze — Arta seducţiei.
Site-ul nu era foarte profesionist aranjat la suprafaţă, însă punctul
cu adevărat forte era forumul online al acestei comunităţi.
Sub identităţi fictive se ascundeau toţi degeneraţii, obsedaţii, ina-
daptaţii sociali, respinșii, răniţii şi urâţii societăţii care voiau iubire şi femei.
Iar eu mă simţeam ca acasă printre ei.
139
PERA NOVACOVICI
Culmea, dintre aceşti oameni urmau să se ridice unii dintre cei

mai de succes români pe care îi cunosc personal.
Unul dintre ei, Daniel Zărnescu, avea să devină partenerul meu
nedespărţit. Alţii au afaceri internaţionale solide, familii fericite şi stiluri de
viaţă incredibile.
Pe atunci, însă, eram nişte tineri handicapaţi emoţional şi trauma-
tizaţi de duritatea vieţii.
Eu aveam deja destulă experienţă acumulată pentru a putea oferi
lucruri valoroase acestei comunităţi, aşa că am decis să intru brutal şi direct
în miezul comunităţii.
Am scris un articol despre beneficiile dezvoltării personalităţii în
arta seducţiei şi, la sfârşit, după o expunere foarte convingătoare, le-am
spus că am şi o carte scrisă despre subiect şi dacă sunt interesaţi, îi invit pe
blogul meu.
A urmat jihadul. Vreo 20-30 de oameni din comunitate au sărit pe
mine.
Cine eşti tu să ne înveţi pe noi? Vrei să faci bani de pe urma
noastră? Afarăăăă!
Unul singur a apărut să tempereze atmosfera. Era administratorul
şi proprietarul comunităţii. Daniel Zărnescu.
Era anul 2006, iar afacerile online în România erau la început.
Eram pionieri: eu cu site-ul Personalitatea Alfa şi cu vânzările
online de cărţi, Daniel cu forumul Arta Seducţiei.
În lunile care au urmat, am început să scriu materiale şi să răspund
oamenilor la problemele de seducţie pe care le adresau pe forum.
În doi ani de zile, datorită situaţiilor pe care le vedeam zilnic pe
forum, situaţii expuse de băieţi şi bărbaţi în interacţiunile lor cu femeile,
puteam să văd tiparele şi, la un moment dat, lucrurile care nu se pot încadra
în tipar au devenit foarte puţine spre inexistente.
Cum gestionezi teama de a fi respins când abordezi?
Ce faci când o fată îţi spune “e mai bine să fim doar prieteni?”
Ce faci când îţi dă numărul şi nu îţi răspunde la telefon?
Ce faci când eşti cu ea în pat şi încerci să o dezbraci, dar ea spune
“nu acum?”
Zeci de scenarii care se repetau din nou şi din nou, adăugate la
experienţa mea personală şi la tot ce eu citisem până în acel moment.
Eram la curent cu ce scriau toţi autorii din acest domeniu care
erau recunoscuţi internaţional.
140
Într-o zi, pentru că a văzut valoarea pe care o dau comunităţii

Arta seducţiei, Daniel Zărnescu mi-a spus următorul lucru:
“Pera, eu am un business, cel cu imprimeria mea, care îmi mănâncă
tot timpul. În 2004, fondatorul site-ului Arta seducţiei mi-a zis că mi-l face
cadou, fără niciun ban, pentru că vede în mine pe cineva care poate duce co-
munitatea mai departe.
Azi îţi spun şi eu acelaşi lucru.
Văd că eşti foarte pasionat de ce faci şi că aduci valoare multă
comunităţii. Dacă accepţi, vreau să îţi fac cadou site-ul, forumul şi cred că poţi
să duci lucrurile mai departe decât le-am dus eu”.
Faptul că Daniel îmi lăsa mie forumul era practic încă o confir-
mare, exterioară, a evoluţiei pe care eu o avusesem. Din Pera cel stângaci
cu femeile care nu reuşea să îşi facă nici măcar o prietenă, devenisem din
ce în ce mai bun în Arta Seducţiei. Ştiam în sinea mea asta şi mi se confirma
tot mai mult şi în exterior.
Am implementat tot ce ştiam deja că merge bine pe blogul meu
Personalitate alfa, adică am făcut un blog puternic cu abonare la newsletter
şi am început să strâng o comunitate cu abonare prin e-mail.
Pe lângă asta, forumul Arta seducţiei continua să meargă pentru
că era un loc ferit şi discret unde oricine cu probleme în domeniul ăsta
putea să vină şi să pună întrebări fără jenă celorlalţi membri ai comunităţii.
Pentru câţiva ani, am gestionat două comunităţi în paralel: Perso-
nalitate alfa şi Arta seducţiei. Îţi imaginezi? Din Pera cel lipsit total de încre-
dere în propria persoană şi Pera cel virgin până la x ani, ajunsesem acum să
pot scrie cărţi în aceste două domenii. Tot timpul citeam, practicam, iar
citeam, iar practicam îmbunătaţit. Şi am repetat perseverent acest ciclu
până când am obţinut rezultatele de care îţi povestesc
acum.
Apoi am decis să las o moştenire şi am scris
cea de-a doua carte, care să încununeze experienţa mea
în domeniu până în acel moment: Arta seducţiei. Cum să
ai succes cu femeile şi cu tine însuţi — https://db.tt/
rSbqUObX
La sfârşitul Facultăţii de Psihologie, aveam două surse de venit

din cele două cărţi, şi timp de doi ani de zile am trăit din vânzarea online a
celor două cărţi.
141
PERA NOVACOVICI
Munceam de îmi săreau capacele. Citeam, scriam şi experimen-

tam, şi apoi, în ziua următoare, de la capăt. Plus facultatea. Dar ce senzaţie!
Să faci ce îţi place încontinuu, de dimineaţa până seara, şi când te
culci să aştepţi să treacă mai repede noaptea ca să te trezeşti odihnit și să o
poţi lua de la capăt.
Eram în paradis pentru că, deşi problemele din viaţa de zi cu zi
erau peste tot, acum scopul pentru care înduram orice suferinţă era supe-
rior. Nu mai luptam pentru supravieţuirea mea, ci pentru prosperitate.
Nu mai lucram pentru mine, ci pentru a-mi pune sufletul pe tavă,
prin scris, tuturor celor aveau nevoie tuturor celor care aveau nevoie de
mine şi de acele lucruri după care şi eu alergasem până nu demult.
Simţeam că este datoria mea să îi ajut şi pe ceilalţi să obţină ceea ce vor, să
le împărtăşesc experienţele mele, felul în care eu obţinusem ceea ce îmi
doream.
Încurajări. Sete de cunoaştere. Iubire şi acceptare.
Reuşisem să îmi respect promisiunea făcută mie, de a nu mă mai
angaja niciodată şi de a face bani din psihologie, sau să mor încercând.
În ziua în care Daniel a decis să îmi lase forumul, a scris urmă-

toarea postare:
(Posted 20 September 2007 - 03:16 PM)

“S-a întâmplat să vină şi ziua asta, deşi poate că ar fi trebuit să fac
acest gest mult mai devreme. După cum ştiţi şi ştiu cei apropiaţi mie, trec prin
aceeaşi perioadă prin care trecea Adi (iniţiatorul siteului) înainte să mi-l dea
mie. Îmi pun întrebări, nu mă mai regăsesc în membrii forumului şi în interesele
lor.
Nu mai am ce căuta aici.
Sper că ceea ce am făcut să fie durabil şi decizia de a lăsa site-ul pe
mâna lui Defias (asta era porecla mea pe forum). Nu am dat niciun ban pe
site și nici nu voi lua vreun un ban pe el — deşi am avut oferte destul de mari
pentru el. E o moştenire care se transmite cu titlu gratuit.
Tuturor celor care au fost alături de mine şi celor care m-au criticat
de-a lungul 'domniei' mele nu le pot spune decât un sincer “mulţumesc”,
pentru că sunt cel de astăzi şi datorită lor.
Câteva învăţături pe care vreau să le dau mai departe şi care sper să
fie luate ca atare:
142
Important eşti tu, ca persoană, şi ceea ce faci pe termen mediu/lung.

Femeile care vin şi pleacă din viaţa ta nu le călca în picioare. Drumul e lung şi
s-ar putea să oboseşti.
Viaţa e scurtă, fă-ţi tabieturi şi ai grijă de ele. Cunoaşte-te pe tine
însuţi mai bine decât pe oricine altcineva. Ce îţi place, ce nu îţi place, ce
iubeşti, ce urăşti. Să fie parte din tine. Trăieşte viaţa ca şi cum ar fi ultimul lucru
pe care îl faci, pentru că ESTE ultimul lucru pe care îl faci. Distrează-te,
munceşte, iubeşte, urăşte, zbate-te, leneveşte. Dacă nu ai trăit paleta întreagă,
nu ştii care îţi sunt limitele şi nu ştii cine eşti tu.
Fă în aşa fel încât să îţi permiţi să fii nervos, agresiv, calm, dur, cinic,
îndrăgostit, nebun, matur şi chiar şi atunci când urli şi dai cu picioarele în ziduri,
faci asta, nu pentru că ai pierdut controlul asupra situaţiei şi a simţirii tale, ci
pentru că aşa trebuie şi e pasul înainte de care ai nevoie. Nu uita că drumul
duce întotdeauna înainte şi că dacă eşti prea preocupat cu grijile mărunte, ele
îţi vor închide drumul mult mai devreme decât ai potenţialul să mergi. În cazul
ăsta, Just let it go!
Nu da vina pe alţii! Singurul care poate fi tras la răspundere în caz de
eşecuri eşti doar tu. Responsabilizează-te şi fă în aşa fel ca succesul, eşecul,
fericirea, tristeţea — să depindă de tine, nu de alţii.
Energia e elementul vital pe care nu vrei să îl omiţi. E motorul
fiecărei acţiuni pe care o face fiecare om. Ai grijă de energia ta, fă-o să rămână
intactă, pune pasiune în ce faci. Și dacă nu simţi pasiune, încearcă să schimbi
ce faci, totul de dragul acelei energii. Nu lăsa pe nimeni să se atingă de energia
ta, pentru că e ceea ce te diferenţiază de toţi ceilalţi. E ceea ce te ţine în viaţă.
E uşor să devii un lider. E de ajuns să promiţi şi oamenii te vor urma.
Dar întotdeauna se ajunge la ziua decontului, când se va vedea dacă
promisiunile s-au materializat sau nu. Iar atunci vei avea oameni care te vor
susţine sau vei fi singur, urât şi hulit.
Ai grijă de corpul tău. Aleargă, fă sport, mănâncă sănătos, din când
în când fă şi excese, pentru varietate. Fă băi cu nămol, înoată în apă rece,
mergi la masaj. Când eşti în deplină capacitate fizică, mental eşti şi mai
puternic.
Respectă-te pe tine! Nu sunt un tip religios, dar din când în când fac
câte un gest ca mulţumire pentru tot ce am primit în schimb. Ba plantez un
copac, ba ajung la un cămin de copii şi ajut la renovarea clădirii, ba fac un
cadou care ştiu că valorează foarte mult pentru cineva. În felul ăsta nu rămâi
dator, în primul rând, faţă de tine.
143
PERA NOVACOVICI
Şi nu uita că odată şi odată vei avea un copil şi o familie. Este

important ce laşi în urmă. O imagine a cui? Cum vrei să se vorbească despre
tine? Drept omul care a făcut… ce?”
Când a scris aceste rânduri, Daniel avea 26 de ani.

Asta făcea Arta seducţiei din tine. Intrai învăţăcel, dar la ieşire erai
un om matur, responsabil, cu o gândire sănătoasă, chiar dacă anii din
buletin nu erau foarte mulţi. Evident, aşa ajungeau cei care îşi făceau
temele. Erau mult mai mulţi cei care se pierdeau pe drum pentru că erau în
căutarea pastilei magice, a soluţiei miraculoase care să le aducă o plăcere
sau un beneficiu de moment, de scurtă durată.
Cei care au reuşit erau angajaţi pe viaţă într-un proces al
descoperirii, al evoluţiei şi al educării permanente.
Când scriu aceste rânduri, Daniel este un soţ şi un tată fericit şi,
împreună cu el, construiesc încă din 2005/2006 ceea ce este astăzi Stepout,
comunitatea autorilor care vor să schimbe România.
De altfel, majoritatea oamenilor de succes care au trecut prin
experienţa cu arta seducţiei au căutat mai apoi să își întemeieze familii și vei
vedea în curând cât de departe și profund merge psi-
hologia familiei, a seducţiei și sexualitatea în sufletul și
spiritul nostru.
În poza asta suntem noi doi, în 2011, lucrând la
primul nostru curs online, un nou moment de pionierat în
ceea ce înseamnă afacerile şi educaţia online în Româ-
nia: https://db.tt/kdLuUrwE
Pentru acest prim curs ne-am ales un subiect pe măsură, care

avea să ne dea foarte multe bătăi de cap: sexul.
Lecţiile, însă, care au venit de aici, ca de obicei, au pus o fundaţie
extraordinară pentru tot ceea ce facem astăzi.
În 2013, după cinci ani de implicare intensă în comunitatea Arta
Seducţiei pe care am reuşit să o duc la un forum underground la un blog cu
o lista de cititori fideli de 20 de mii de oameni, a venit rândul meu să las mai
departe moştenirea cuiva ce putea duce lucrurile la un alt nivel.
Acel tânăr, în care eu şi Daniel am crezut (şi am câştigat pariul),
este Taher Sonu.
Cum a dus el lucrurile la un cu totul alt nivel?
A făcut ca arta seducţiei să nu mai fie un subiect tabu, ducând
acest concept din underground în conştiinţa socială, apărând în mass-
144
media şi luptând pentru ca, în sfârşit, educaţia în privinţa

sexului, a relaţiilor de cuplu şi a iubirii să nu mai fie privită
ca un stigmat: https://db.tt/845nMrSE
v
2 Lupul singuratic
Aveam 27 de ani şi terminam anul III al Facultăţii de Psihologie.

Până în momentul ăsta al vieţii, reușisem să mă stabilizez cât de cât.
Cele două cărţi ale mele se vindeau din ce în ce mai bine. Scriam
articole pentru ambele comunităţi pe care le gestionam, Personalitate alfa
şi Arta seducţiei.
Fiecare comunitate avea o carte reprezentativă, iar oamenii co-
mandau cărţile constant. Era prima revelaţie despre produsele online, în
special în domeniul cărţilor şi al dezvoltării personale. Cu cât te concentrezi
mai mult pe o comunitate, o nişă, un produs, un subiect şi mergi până în
pânzele albe, cu atât vei avea rezultate mai bune.
Pentru că fiecare comunitate era concentrată pe un subiect care
era despicat în patru, iar dacă doreai să afli mai mult, aveai o singură
opţiune, cartea, la fiecare articol scris ajunsesem să vând 4-5 cărţi pe
săptămână pentru fiecare comunitate în parte, deci vreo 40 de cărţi în total
pe lună, cu 50 de lei bucata.
Pentru că eram “one man show” şi făceam totul singur, de la pro-
movare, scris conţinut, preluat comenzi, împachetat colete, expediat colete
şi încasat banii, eu eram “omul firmă”, vreo cinci departamente în acelaşi
timp, însă asta mă ajuta să îmi păstrez majoritatea profitului din cărţi.
Eram departament tehnic, de distribuţie, de marketing, de cus-
tomer service, financiar şi creaţie conţinut şi produse.
Era o perioadă în care câştigam mai bine decât majoritatea sala-
riilor de psiholog din România şi, foarte important, făceam ce îmi plăcea,
cum îmi plăcea, când îmi plăcea şi cu cine îmi plăcea.
Îmi câştigasem reputaţia de om care are un impact pozitiv asupra
celor care îl citesc şi era prima mea perioadă de glorie şi confirmare a fap-
tului că sunt în posesia unei reţete universale de succes.
Am reuşit cu seducţia şi cu fetele, iar acum reuşeam cu banii şi cu
partea profesională.
145
PERA NOVACOVICI
Bătălia începută a durat trei ani, timp în care de-abia am avut bani
să îmi plătesc şcoala, perioadă în care, din punct de vedere material, m-am
târât efectiv, însă, pe plan spiritual deja zburam. Nicio problemă nu mai era
atât de greu de dus pentru că vocaţia ardea în mine şi făceam ca orice
obstacol să fie motiv de înverşunare, şi nu de depresie sau descurajare. În
această perioadă nu a trecut zi să nu citesc sau să scriu ceva şi nu mai era
nevoie de motivaţie exterioară.
Ştiam ce vreau şi urmăream asta cu tenacitatea unui pitbull.
Aveam mai mult curaj şi încredere în mine, îmi descoperisem
vocaţia şi o fructificam, începeam să urc şi să am rezultate vizibile, ceva ce a
fost o provocare uriaşă pentru un visător şi un idealist ca mine.
Aveam în Daniel Zărnescu un partener care mă învăţa tainele
antreprenoriatului, pe care el îl avea în sânge.
Eu eram visătorul, el era omul de acţiune.
Ca într-o relaţie de cuplu, ne-am amplificat puterea unul celuilalt
şi el a început să se inspire de la mine pentru o viziune măreaţă, iar eu mă
inspiram de la el legat de productivitate, acţiune, planuri şi rezultate con-
crete.
În această perioadă am avut pentru prima oară revelaţia că o
relaţie de afaceri seamănă cu una de cuplu foarte mult. Ori amplifici pute-
rea partenerului şi îl faci un om mai bun, ori îl sabotezi. Atunci am început
să realizez că toate relaţiile interumane funcţionează cam după aceleaşi
principii.
Când am expus teoria asta unui prieten, după mulţi ani de zile,
i-am spus că observ că relaţiile de prietenie, afaceri şi de cuplu sunt aproa-
pe identice ca şi principii, cu excepţia sexului pe care, teoretic, îl faci doar în
cuplu.
Iar omul, cu vreo 20 de ani mai înţelept, a spus: “Frecatul la ridiche
există din plin şi în relaţiile de afaceri, la fel şi futerea de nervi”. Subiectul
ăsta, însă, îl păstrez pentru desfăşurarea lui deplină în volumul 3 al acestei
cărţi. Ups… nu trebuia să zic?
Revenind, faptul că eram un om cu toate traumele la locul lor
avea să se vadă destul de repede.
Câştigam bani, însă nu făceam mai nimic concret cu ei. Mâncam,
îmi luam nişte haine, mai plăteam nişte datorii şi rămâneam destul de des
fără bani. Puteam, totuși, să împrumut mult mai uşor pentru că acum eram
“solvabil”.
146
Parcă şi relaţia cu mama se mai îmbunătăţise un pic. Începeam să

mai cumpăr şi eu câte ceva prin casă, să mai plătesc câte o jumătate de
întreţinere.
Deja îmi permiteam să spun mamei cu superioritate: “Ţi-am zis să
ai încredere în mine?”
Lucrurile erau pentru prima oară în viaţa mea stabile, liniştite şi
astfel a apărut un pericol luxos pe care nu mi l-am permis niciodată în viaţa
mea.
Zona de confort.
Având calculator acasă, având gena dependenţei, toţi demonii
ascuţindu-şi armele gata să mă facă bucăţele, mă aşteptau nişte vremuri cu
suferinţe total noi şi necunoscute până atunci.
Azi, însă, nu.
Azi era totul bine. Eram puternic, eram validat social, aveam
succes cu proiectele mele, făceam ce îmi plăcea, mi se vindeau cărţile, câş-
tigam bani frumoşi, obţinusem confortul pe care nu îl mai avusesem nicio-
dată în viaţă până atunci. Asemeni unui lup, eu strigam din cărţile mele
dezvoltarea personalităţii, strigam “trezirea, că se poate”, doar eu reuşisem,
nu-i aşa? Strigătul meu era atât de tare şi de puternic, iar eu atât de îmbătat
de vraja primelor mele luni de viaţă bună, încât uitasem ce căram cu mine:
demonii. La orice pas nesigur făcut, ei îmi dădeau târcoale aşteptând cu
lăcomie să pic din nou în capcanele lor şi să mă scufund în nisipuri miș-
cătoare.
v
3 În zodia dependenţei
Toată viaţa mea am iubit cărţile, filmele şi orice prilej de a trăi

într-o realitate alternativă, poate şi pentru că toată copilăria şi adolescenţa
mea am trăit o realitate de care aş fi vrut să fug. Cărţile mi le luam de la
bibliotecă, iar jocurile le jucam la firma unde lucram.
Asta până la 24 de ani, când am avut prima oară calculator acasă.
Apoi, un nou univers mi s-a deschis. În camera mea era cartierul general al
operaţiunilor prin care aveam să schimb lumea şi să devin cel mai bun
psiholog din lume.
147
PERA NOVACOVICI
Aveam acces la internet de mare viteză şi, astfel, avem acces la

DC++ şi la alte servicii de share-uit date, iar mai târziu torrentele. Puteam
descărca pe calculatorul meu întreaga informaţie a omenirii.
Citeam cărţi, mă uitam la documentare şi cursuri online, iar viteza
mea de evoluţie şi educaţie, de dezvoltare personală şi profesională a cres-
cut exponenţial.
David DeAngelo, omul care ani de zile m-a educat în privinţa
psihologiei şi a seducţiei, a relaţiilor cu femeile, îşi făcuse o afacere online
care era o bijuterie. Totul era automatizat, aducea venituri pasive şi îmi
spuneam “aşa vreau să fac şi eu”.
Apoi, ca un miracol, omul David Deangelo a făcut o dezvăluire.
Numele lui adevărat era Eben Pagan şi a folosit David DeAngelo ca un
pseudonim. Acum, sub identitatea lui adevărată, urmează să creeze un
program identic cu doubleyourdating (programul lui de seducţie) şi ne va
educa în privinţa afacerilor online pe toţi cei care dorim. Ne va învăţa cum
să ne monetizăm pasiunea în caz că suntem autori, antreprenori, specialişti
în ceva.
Eram în paradis sau ce?
Ştiam deja cum stă treaba. Citeşti şi studiezi, iei notiţe, aplici şi
progresezi constant. Mă simţeam în stare să găsesc o modalitate de a
aduce dinozaurii la viaţă dacă mi-aş fi propus.
În spatele acestor ambiţii şi visuri care creşteau odată cu mine şi
cu vocaţia mea, odată cu o relativă linişte din punct de vedere material, a
apărut un nou demon, total necunosut şi pentru care nu eram deloc pre-
gătit. Demonul zonei de confort.
Începusem să devin mai leneş şi mai comod. Îmi comandam junk
food, sticla de Pepsi sau Cola la 2,5 litri era nelipsită de pe birou, iar edu-
caţia, scrisul şi munca începuseră să fie încet, încet şi pe nesimţite înlocuite
cu alte activităţi: jocuri, pariuri, filme şi pornografie.
Mâncam, mă jucam, mă uitam la filme, mă masturbam, băgam la
pariuri şi apoi o luam de la capăt. Ştiam că pot să îmi fac o iubită sau mai
multe dacă vreau, însă îmi era pur şi simplu lene.
Uitate erau vremurile când tremuram de entuziasm când luam un
nou număr de telefon de la o fată frumoasă. Uitate erau vremurile când mă
pregăteam să merg la câte o întâlnire sau când duceam fete în camera lui
tata ca să fac sex cu ele.
Nu mai eram interesat să fac eforturi. Îmi doream totul pe tavă. Iar
faptul că mă masturbam nu mă motiva deloc să mai alerg după femei şi să
fac vreun efort.
148
Cumva, scurtcircuitasem cursul firesc al vieţii pe Pământ şi al spe-

ciei. Găsisem o modalitate să păşesc în afara vrăjii în care eşti învăluit de
către mama natură, păşisem în afara Matrix-ului şi nu mai aveam chef să fac
niciunul dintre acele lucruri care nu mă serveau în mod egoist şi direct.
Arthur Schopenhauer, care s-a prins că suntem nişte marionete
care fac dansul de împerechere ca orice alt mamifer, minţindu-ne că există
un scop mai nobil decât procrearea, mergea la prostituate şi apoi scria
filozofie. Râdea de cei care, pentru acelaşi motiv al sexului şi al atracţiei
sexuale, se lăsau păcăliţi să creadă că şi-au găsit jumătatea, sufletul pereche,
că iubesc și intrau în căsnicii, construiau case cu partenerii, făceau afaceri şi
familii, îşi clădeau reputaţie şi statut social, făceau copii, doar ca să dărâme
totul după eforturi uriaşe şi mulţi ani şi energie investită pentru a o lua de la
capăt cu altcineva, repetând acelaşi tipar.
La fel şi eu, trăisem deja experienţa asta şi realizam că tot efortul
pe care îl făceam când eram atras de o fată avea ca scop final sexul. După
sex îmi doream să mă întorc la cărţile mele, la scrisul meu, la vocaţia mea şi
nimic nu îmi putea împlini sufletul mai mult decât ceea ce iubeam din toată
inima.
Ca să îmi dau seama dacă sunt interesat de personalitatea unei
fete, dacă îmi doresc cu adevărat să o cunosc mai mult ca om, ca fiinţă,
atunci când doream să invit câte o fată la întâlnire, prima oară mă mas-
turbam ca să văd ce simt imediat după.
Dacă orice motivaţie dispărea, era clar ce anume m-a împins să
îmi doresc întâlnirea. Şi surpriză! De fiecare dată după ce mă masturbam,
nu mai aveam niciun chef să ies din casă să mă văd cu vreo fată.
Viaţa asta, încet şi sigur, a început să ducă la efecte pe care nu le
mai întâlnisem şi împotriva cărora nu eram deloc pregătit să lupt.
Am început să mă îngraş. Nu am avut niciodată burtă în viaţa
mea însă acum, regimul pe care îl aveam, kebab şi pizza la mic dejun, prânz
şi cină stropite cu cola sau pepsi, a început să îşi ceară tributul.
Nivelul meu de energie era scăzut, productivitatea scăzuse şi îmi
plăcea să stau ca un porc în mocirlă. Am început să mă neglijez. Nu mai
aveam “foamea” de rezultate care m-a împins până aici. Nu mai eram sub
presiune, ba chiar culegeam roadele succesului.
Aveam două cărţi scrise, câştigam bani lucrând de acasă, făcând
ce îmi place, bani mai mulţi decât foarte mulţi salariaţi din România, bani pe
care îi tocam mai ceva ca un alcoolic în ziua de salariu.
149
PERA NOVACOVICI
Pe bloguri aveam comentarii de mulţumire şi apreciere, ştiam că

îmi făceam treaba din ce în ce mai bine şi m-am trezit într-o zonă gri şi
extrem de periculoasă.
Lipsa de entuziasm, motivaţie şi viziune mă rodea încet şi sigur.
Jocul meu preferat era World of Warcraft şi aveam să mă joc acest joc
mulţi ani, până când am acumulat 300 de zile de joc.
O zi se calculează ca fiind 24 de ore petrecute în joc.
În principiu, ajunsesem să lucrez cam 20% din timp care îmi
aducea 80% din tot ce era bun în viaţa mea: bani, progres, reputaţie. 80%
din timp era pierdut în zona de confort.
Şi lucrurile nu aveau să se îmbunătăţească prea curând. În aceste
momente periculoase pentru mine a apărut ea.
v
4 Relaţia de cuplu
Nu prea eram curios de relaţii. Nu credeam deloc în ele. Ce

învăţasem de-a lungul multor ani de seducţie şi psihologie evoluţionistă era
că omul nu este o fiinţă monogamă. În afară de asta nu aveam chef să îmi
dau la schimb libertăţile, tabieturile şi stilul actual de viaţă pentru sex.
Pentru că ce altceva mi-ar putea oferi mie o femeie? Sunt auto-
suficient şi am tot ce îmi trebuie. Aşa gândeam pe atunci şi atât mă ducea
150
mintea. Iar viaţa avea să îmi arate din plin ce îţi oferă o relaţie, dincolo de
sex.
M-am îndrăgostit. Îi vom spune A. pentru a-i respecta intimitatea.
M-am îndrăgostit aşa cum nu mă îndrăgostisem de multă vreme.
Aşa cum m-am îndrăgostit în clasa a 7-a, când am avut şi prima mea rană
din iubire din partea unei fete. La fel cum m-am îndrăgostit în liceu şi apoi
în facultate, doar ca să mi se spună “eşti drăguţ, dar e mai bine să fim doar
prieteni”.
Acum lucrurile erau diferite. Eram veteran, din punctul meu de
vedere, şi aveam şi cunoştinţele şi abilităţile necesare ca să duc lucrurile, pas
după pas, unde vreau eu. Mai mult, eram relaxat şi foarte detaşat de re-
zultat. Nu indiferent, ci detaşat. Adică ştiu ce vreau şi fac ce ştiu ca să obţin
ce vreau, însă, dacă nu se întâmplă, nu o iau personal şi eu aleg atitudinea
care mă face fericit în orice situaţie. De data asta, însă, nu am umărit sexul,
ci conexiunea emoţională. Sexul a venit natural şi firesc după câteva luni de
tatonări pe Yahoo Messenger şi discuţii de la distanţă.
Apoi, fără discuţii şi negocieri, a început, pe nesimţite, relaţia. Pri-
ma mea relaţie adevărată. Se spune că îndrăgostirea îţi dă aripi. Eram din
nou motivat, lăsam jocurile şi filmele ca să mă văd cu ea, îmi plăcea că pri-
meam afecţiune cât nu am primit în toţi cei 27 de ani ai mei.
Şi tânjeam după afecţiune. După căldura şi îmbrăţişarea, după iu-
birea şi atingerea unei femei. Era ca în visurile mele. Era tot ce îmi puteam
dori.
Cărţile astea agasante, pline de teorie ne spun că iubirea durează
în medie 18 luni. Culmea, şi în relaţia mea, problemele au început tot după
18 luni. Până la probleme, însă, totul era magic. Eram două jumătăţi, ne
amplificam puterea unul altuia, ne ajutam şi ne iubeam.
Se spune că orice relaţie este un curs de dezvoltare personală
care se încheie odată ce măcar unul dintre parteneri, sau ambii, îşi învaţă
lecţiile.
Aveau să fie câteva lecţii extrem de preţioase.
v
5 O sămânţă de iertare și iubire
Diferenţa dintre mine şi A. era că eu aveam o relaţie aproape

inexistentă cu părinţii, în timp ce ea avea o familie model. Acum petreceam
151
PERA NOVACOVICI
mult timp în apartamentul ei şi, pentru prima oară în viaţă, scăpasem de

acasă şi puteam să locuiesc cu o fată, aşa cum îmi doream şi cum i se cu-
vine unui băiat de 28 de ani (acum).
Taică-miu era un alcoolic, un ratat pe care trebuia să îl întreţin, iar
mama era femeia cu care locuiam. Nu eram ataşat de niciunul dintre ei şi
cred că aveam o tonă de resentimente ascunse şi nevindecate faţă de fie-
care dintre ei.
A. a remarcat de mai multe ori că, atunci când mă suna mama,
sunt agresiv, caut să închei discuţia cât mai repede şi că nu am nicio plăcere
în a sta de vorbă cu ea. Într-o zi, plimbându-ne, am primit telefon de la
mama. Când am spus “Da” la telefon, deja eram încruntat şi pregătit de
confruntare probabil pentru că toţi anii ce au trecut au fost plini de conflicte
şi contre în comunicarea cu mama.
În acel moment, când eram aproape să închid telefonul după 20
de secunde şi trei schimburi de replici tăioase, A. mi-a şoptit la ureche:
“Întreab-o ce a făcut azi”.
Eram derutat şi nu aveam deloc chef să fac asta, însă A. avea un
stil convingător de a vorbi, aşa că am scos pe gură cuvintele, aproape fără
voia mea, întrebând-o pe mama:
“Ce ai făcut azi?”
După o clipă de tăcere şi suprindere, mama a spus: “Am fost la
lucru şi apoi la piaţă să cumpăr ce ceva. Vreau să fac o supă şi nişte şniţele.
Vrei şi un pireu de cartofi pe lângă? Tu ce ai făcut azi?”
Eram surprins de această conversaţie care nu se întâmpla nicio-
dată între mine şi mama şi am continuat, ca la un examen la care nu ştii şi
eşti ajutat de colega care e mai pregătită. A. a continuat să îmi şoptească.
“Întreab-o ce face în weekend şi dacă vrea să ieşiţi în oraş la o cafea.”
Nu prea avem chef de ieşit cu mama şi nici de cafele, însă m-am
supus, dacă tot intrasem în horă.
“Ce faci în weekend? Ai chef să ieşim în oraş la o cafea?”
Mama era şi mai surprinsă.
“Cred că nu am treabă foarte multă. Da, mi-ar plăcea să ieşim să
bem o cafea.
Înainte de a încheia, A. m-a obligat să fac cel mai greu lucru po-
sibil şi nu mi-am dat seama cât de greu e până când nu a trebuit să îl fac.
“Acum spune-i că o iubeşti şi că aştepţi cu nerăbdare să o revezi.”
Nu ştiu de ce, dar a fost foarte greu să spun cuvintele astea. Am
reuşit, însă, crispat:
“Te iubesc şi aştept să ne vedem”.
152
De partea cealaltă, după o pauză, s-a auzit glasul blând al mamei

pe care aveam impresia că nu îl mai auzisem de zeci de ani:
“Şi eu te iubesc!”
Ochii mi s-au umezit instant, am avut un nod în gât şi noroc că
eram pe stradă printre oameni şi am reuşit să îmi înfrânez plânsul.
Eu şi mama nu ne-am spus “te iubesc” de nu ştiu când. Nu ţin
minte să ne fi spus vreodată asta. Nu obişnuiam să ne vorbim în felul aces-
ta.
Dar cât de multă nevoie aveam să aud asta din gura mamei! Nu
ştiu dacă şi ea a avut nevoie, însă din ziua aceea, nu am mai încheiat nicio
discuţie telefonică cu mama fără să îi spun “te iubesc”. Era aşa de plăcut. De
ce nu o făcusem până acum? Cum am putut să trăiesc fără să spun “te
iubesc”? În acea zi a început un prelung şi profund proces de vindecare
interioară: de iertare, acceptare şi iubire.
Ştiu, mama, că te-ai străduit. Ştiu că te-ai luptat ca o leoaică
pentru mine. Te-ai luptat şi cu tata şi cu bunicii şi cu străinii pentru mine.
Ştiu că mi-ai pus mâncare în farfurie, că mi-ai dat un acoperiş deasupra
capului până am ajuns un măgar mare de 27 de ani, că m-ai ţinut prin două
facultăţi, că te trezeşti la cinci dimineaţa ca să faci naveta şi te întorci după
12-14 ore de muncă, pentru care primeşti un salariu mizer cu care plăteşti
cheltuielile şi cu ce îţi rămâne iei ce poţi de mâncare pentru noi doi.
Ştiu că, în loc să devin un sprijin după ce a plecat tata, am fost
doar un nou terorist, un adolescent care te considera vinovată pentru că
eram săraci.
De-abia acum, plecat de acasă, cu o iubită sănătoasă emoţional,
care înţelege ce înseamnă familia, încep să văd limpede şi încep să realizez
că ai luat cele mai bune decizii cu ce aveai la îndemână în acele momente
grele.
Pentru prima oară înţeleg cât de mult m-ai iubit şi mă iubeşti, în
felul tău şi atât cât ştii şi tu, pentru că nu a fost nimeni pe lumea asta care să
te înveţe nici pe tine iubirea aşa cum şi eu trebuie să adun cioburi sparte de
pe jos şi să reconstruiesc ceea ce pot doar să bănuiesc că ar fi iubirea.
Dintre toate lucrurile pentru care sunt recunos-
cător relaţiei cu A., acesta cred că este cel mai impor-
tant. Am început să îmi vindec relaţia cu mama şi, puţin
mai târziu, cu tata. Vreau doar să îţi spun că te iubesc,
mama: https://db.tt/OUZBtLye
v
153
PERA NOVACOVICI
6 Când valori nu sunt, nimic nu e
Era o zi însorită de sâmbătă.

Sâmbăta şi duminica sunt zilele mele favorite pentru că majori-
tatea oamenilor au program de weekend, se odihnesc, pleacă din oraş. În
general este mai linişte, şi eu pot să întru în starea de flux pe care o iubesc
atât de mult.
Îmi fac ceaiul verde, îmi aduc 3-4 cărţi de care sunt foarte entu-
ziasmat în acel moment, deschid laptop-ul şi pun muzica mea inspiraţională.
Și de obicei scriu cele mai profunde şi utile lucruri în aceste două zile când
îmi pot urma netulburat tabieturile.
Îmi iubesc munca de psiholog!
De când am iubită, însă, am nişte dificultăţi. Iubita are alte planuri
pentru weekend şi vrea să îşi petreacă aceste zile împreună cu iubitul, fă-
când lucruri pe care le fac iubiţii. În această sâmbătă minunată, când eu îmi
făceam planuri să o petrec afundat în lucrurile care mă entuziasmează pe
mine, iubita vine la mine şi mă întreabă:
“Iubi, ce facem azi? Uite ce frumos e afară! Nu ai vrea să mergem la
un picnic doar noi doi?”
Simt instantaneu o senzaţie neplăcută în stomac. E acel instinct
care spune: “Probleme! Tot ce faci și spui acum poate și va fi folosit îm-
potriva ta!” Imediat pun în balanţă cele două activităţi din ziua de azi.
Să îmi fac iubita fericită sau să îmi fac treaba care mă face doar pe
mine fericit. Dacă sunt lăsat să îmi fac treaba acum, poate că într-o zi vom
avea şi bani şi timp să facem aceste lucruri minunate, cum e plimbatul în
parc, mersul la picnic şi alte lucruri drăguţe.
Pe de altă parte, e important să trăieşti prezentul. Fata asta te
iubeşte şi vrea să petreacă timp cu tine.
Ce e de făcut? Ce e de făcut? O alegere foarte grea. Până la
urmă, e clar. Ori renunţi la partea din tine care ştie ce vrei cu adevărat,
adică să îţi faci treaba ta cu cărţi, citit şi scris, ori hrăneşti relaţia şi îţi faci
partenera fericită.
Din păcate, cineva trebuie să piardă, iar eu decid în acea sâmbătă
să dau o şansă relaţiei noastre, pentru că ştiu că fără timp petrecut împre-
ună, nu există relaţie. Ne punem în ghiozdan tot ce e nevoie pentru picnic.
Plecăm la drum cu bicicletele. Ajungem la pădure. Este aproape
de prânz, soarele arde, atmosfera este una de excursie. Totuşi, sufletul meu
este tulburat.
154
Nu mă pot desprinde total de gândurile care mă macină. Nu pot

să scap de senzaţia enervantă că pierd vremea inutil. Încerc să îmi repet
obsesiv: “eşti cu iubita ta, bucură-te de prezent, ai timp de muncă”, însă
frământarea interioară e acolo, orice aş face.
Mă simt ca şi când… sunt deviat de la cale.
Mintea mea îmi spune că e important să muncesc pentru relaţia
mea de cuplu, inima îmi spune că greşesc. Voinţa mea se uită la mintea şi la
inima mea şi întreabă: “Bun, şi eu ce fac?”
Ne desfăşurăm pătura de picnic într-o poieniţă, la umbră, şi scoa-
tem ce avem de mâncare şi de băut. Încerc să fac conversaţie şi să zâm-
besc, însă nu îmi iese nicicum. Sunt nervos, agitat şi stresat.
Fata asta nu are nicio vină, dar dacă îi spun că prefer să muncesc
decât să stau cu ea, sigur o va lua personal şi va crede că e despre ea, când
de fapt nu are nicio legătură cu ea.
Nu vreau companie, vreau să mă afund în starea mea de flux, să
scriu și să citesc. Nimeni nu e vinovat cu nimic, dar am ajuns pe un drum
greşit.
La un moment dat, iubita spune: “Mi-e frig aici la umbră, hai să ne
mutăm mai la soare”.
Săraca, în cele două ore de când suntem pe drum, nu a anticipat
nimic, iar dorinţa ei de a se muta dintr-un loc în altul este exact picătura
necesară ca toate frustrările şi resentimentele mele să dea pe dinafară.
Sâmbăta mea este distrusă şi să fiu al dracului dacă o să mai aibă
cineva o sâmbătă bună azi.
“Nu puteai să spui de la început că ţi-e frig? Am venit la picnic sau
îmi petrec ziua mutându-mă dintr-un loc în altul?” strig eu ca un descreierat.
Săraca fată, nu a putut vedea sau simţi nimic din chinul meu
interior. Nu este un chin de azi sau de ieri. Este dintotdeauna, atunci când
mă văd nevoit să fac un compromis.
Problema noastră în acest moment este că valorile noastre fun-
damentale sunt diferite.
Eu vreau să îmi servesc vocaţia şi să mă afund total în solitudinea
muncii mele şi să ies de acolo când simt eu, nu când vrea cineva din ex-
terior fie ea iubita vieţii mele, fie mama mea, fie preşedintele Americii.
Ea vrea o familie, o relaţie frumoasă în care ea şi partenerul ei să
facă împreună lucruri pe care le fac doi oameni normali într-o relaţie.
Doar că eu nu sunt normal. Am 28 de ani şi îmi dau seama că nu
vreau aceleaşi lucruri pe care le vrea ea.
Ea izbucneşte în plâns şi pe bună dreptate.
155
PERA NOVACOVICI
“Cum putem să fim împreună când nu mă pot bucura de trei ore

împreună cu tine?”
“Nu ştiu!”
Mă simt debusolat şi pierdut. Nu ştiu cum putem să fim împre-
ună, dar ştiu că a doua oară nu voi mai renunţa la mine.
Nu îmi voi mai compromite inima şi ce îmi spune ea.
Nu vreau o relaţie în care eu să mă sacrific ca să îl fac pe celălalt
fericit, chiar dacă asta înseamnă să fiu singur. Aşa să fie!
Începând din ziua aceea, s-a produs o ruptură între noi. Va mai
dura un an şi un pic până să ne despărţim şi poate, cu puţin curaj din partea
oricăruia dintre noi, ne-am fi despărţit mai repede.
Au mai urmat episoade neplăcute cu certuri, dar eu devenisem și
mai hotărât să îmi respect propriile valori, diferite de ale ei. Am început să
ne luptăm, fiecare încercând să îi vândă celuilalt propria viziune despre
viaţă, familie, muncă, vocaţie, însă nu a mers.
Ne-am despărţit şi apoi fiecare dintre noi a intrat în alte relaţii, de
data asta cu oameni care au valori apropiate sau asemănătoare. Ea e fericită
cu un băiat care îndrăgeşte ideea de familie şi relaţie tradiţională, eu sunt cu
o nebună care înţelege vocaţia şi munca ce vine odată cu ea.
Şi toată lumea este muuult mai fericită.
Sunt unele lucruri pe care nu le poţi compromite într-o relaţie de
cuplu, iar valorile sunt unul dintre aceste lucruri.
v
7 Moartea fizică a bunicii
E toamna anului 2009.

Sunt de un an şi jumătate în relaţie şi tocmai am avut o ceartă
monstru cu iubita mea legat de sute de mesaje pe care le-a găsit în tele-
fonul meu trimise către o femeie de care sunt foarte legat şi cu care am o
conexiune profundă. Nu suntem amanţi şi nu avem o relaţie sexuală, însă
mesajele au încărcături emoţionale foarte puternice.
E un fel de iubire platonică.
Iubita mea a digerat greu momentul, iar eu sunt într-o stare de
confuzie. Îmi iubesc partenera, ţin foarte mult la femeia cealaltă. Simt că ce
fac eu este foarte natural şi nu rănesc pe nimeni prin faptul că iubesc. Iubita
mea este de cu totul altă părere.
156
Bunicul a murit de trei ani, iar bunica este acum singură. În luna
august a început să simtă dureri.
Se spune că nimănui nu îi este dat mai mult decât poate duce.
Pe 13 decembrie 2009 îmi ţineam bunica de mână în timp ce res-
pira sacadat. Lacrimile îmi curgeau pe obraz şi eram paralizat pentru că nu
ştiam ce să spun sau să fac. Doar o strângeam de mână, gest de afecţiune
care însemna pentru noi, “te iubesc”.
Bunica a fost pentru mine adevărata mamă, ea m-a crescut, ea
mi-a dat de mâncare, în braţele ei m-am refugiat atunci când acasă la pă-
rinţi nu găseam iubire şi linişte. Iar acum femeia aceasta, care reprezentase
pentru mine un stâlp de sprijin, de stabilitate şi de iubire, ea, bunica mea,
trăgea să moară…
“O boje, nemoi jos” (în limba sârbă: “O, Doamne, nu încă!”)
Poate că voia să îşi ia un alt rămas bun sau poate că şi-ar fi dorit
ca lângă ea să fie fiul ei (tata), poate nora ei (mama) sau poate iubita mea
(A.), care era plecată la muncă.
Nu era nimeni, decât eu, singurul ei nepot. A durat câteva minute
şi, cu un ultim suflu, am văzut ce înseamnă “să îţi dai ultima suflare”.
Era sfârşitul unei perioade de șase luni în care am ajuns să îi dau
înapoi bunicii mele ceea ce ea m-a învăţat pe mine când aveam eu trei ani.
Să îţi pese şi să oferi iubire necondiţionată.
Bunicul murise deja de trei ani, aşa că bunica era singură, avându-
mă doar pe mine.
Avea o pensie mică, dar din pensia ei mică reuşea să plătească
întreţinerea, medicamentele, să aibă tot timpul ceva proaspăt gătit în casă,
precum şi o prăjitură sau un măr pentru mine, atunci când alergam între
facultate, muncă şi alte ocupaţii şi aterizam la ora 13, de patru ori pe săptă-
mână la bunica, să mănânc ceva bun, cald şi proaspăt, gătit de ea cu iubire.
Bunica m-a hrănit cu prânzul, de patru ori pe săptămână, cu regu-
laritate de ceas elveţian, până când nu a mai putut să stea în picioare în
bucătărie. Asta înseamnă până când am împlinit eu 29 de ani, şi ea 83.
Bunica a ieşit la pensie special pentru mine, ca să mă poată lua la
ea şi să mă crească.
Astfel, de la 3 la 7 ani am crescut alături de bunicii mei care au
sădit nişte seminţe în sufletul meu, seminţe care acum încep să rodească şi
pe care le poţi observa şi tu în munca mea.
S-au luptat să îmi redea pofta de mâncare ca să îmi poată salva
viaţa, m-au învăţat să scriu şi să citesc înainte să merg la şcoală, în limba
157
PERA NOVACOVICI
română şi în sârbă, m-au învăţat să cânt la pian şi au pus fundaţia a ceea ce

urma să fie Pera în această viaţă.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a făcut bunica
mea pentru mine a fost că m-a iubit necondiţionat.
Astfel, cu toate că timp de 20 de ani care au urmat nu am mai
cunoscut niciodată iubirea adevărată, am ştiut tot timpul să nu îmi cobor
standardele pentru că iubirea adevărată există, şi eu o voi găsi.
M-a şters la fund, m-a îngrijit când am fost bolnav, m-a hrănit şi
m-a ţinut în braţe foarte mult. De aceea, limbajul meu de iubire este astăzi
afecţiunea şi atingerea fizică.
Dând timpul înainte, după 25 de ani, roata s-a întors.
Bunica era singură, cu un fiu (tatăl meu) care nu o vizita şi nu avea
timp de ea pentru că şi el, la rândul lui, suferea de mult timp de o boală
incurabilă: alcoolismul.
Bunicul murise, şi bătrânica a rămas cu o pensie care o ajuta să
supravieţuiască la limită şi cu un nepot.
În anii mei de Politehnică, bunica mă bătea la cap de fiecare dată
când mă aşezam la masă să iau prânzul gătit de ea cu următoarele cuvinte:
“Când îţi faci carte de muncă? Ai nevoie de pensie, ce vei face la
bătrâneţe? Uită-te la tatăl tău, tot fără slujbă şi mai e un pic şi nu va avea
cine să aibă grijă de el şi nici pensie nu va avea!”
Ani de zile, la rând, acelaşi text.
După ce am renunţat la Politehnică în anul V pentru a-mi urma
pasiunea, psihologia, am renunţat şi la jobul din ultimii trei ani, care îmi
aducea un venit minim, şi am intrat în ceea ce urma să fie cea mai grea
perioadă financiară pentru mine din întreaga viaţă. Între 22 şi 25 de ani am
fost cel mai sărac şi am şi resimţit acest lucru pentru că, o dată, era vârsta
când toată lumea se distrează şi îşi trăieşte viaţa, iar eu nu îmi permiteam
nimic, apoi, aveam de plătit şcoala pentru că era a doua facultate, prima
fiind la stat.
Cu mama învăţătoare şi cu bunicii pensionari, eram de lipsit de
perspective.
Tot ce ştiam era că :
1. Și dacă mor în şanţ nu voi renunţa la pasiunea mea;
2. În viaţa mea nu voi mai lucra pentru nimeni şi singura opţiune
pentru mine este să fac bani din ceea ce mă pasionează, și anume psiholo-
gia.
Evident, soarta a făcut ca meseria mea să nu fie una din care faci
bani repede şi uşor. Ca să poţi face bani din psihologie ai nevoie de un
158
minim de experienţă. Ai nevoie să ai un minim de abilităţi ca să poţi oferi

omului ce are nevoie pentru ca el să te plătească.
Primii doi ani de zile de la descoperirea pasiunii mele au însemnat
zero bani făcuţi din psihologie. Am trăit din salariul de învăţătoare al mamei
mele şi din prânzurile luate la bunici.
Şcoala mi-am plătit-o făcând chetă printre puţinii mei prieteni. În
anul doi de facultate, după doi ani de muncă, am scris prima mea carte în
care mi-am pus toată energia, timpul, cunoştinţele şi sufletul. La lansarea ei
online am vândut 14 cărţi, aşteptându-mă să vând cel puţin câteva sute şi să
mă pot întreţine singur.
Imaginează-ţi cum e să aştepţi doi ani şi să visezi că, după muncă
asiduă şi continuă, plină de pasiune, problemele tale se termină, dar la mo-
mentul adevărului îţi dai seama că lucrurile nu se schimbă cu aproape
nimic… După o zi în care am plâns ca un disperat căruia i s-a terminat
lumea, a doua zi eram din nou la muncă şi mai hotărât să crăp sau să
reuşesc în ce mi-am propus.
M-am ambiţionat şi, după un alt an, scoteam a doua carte, Arta
seducţiei, dedicată băieţilor şi bărbaţilor.
Aşadar, aveam două cărţi şi, după trei ani de psihologie, câştigam
cam 2-300 de lei pe săptămână, din cărţi.
În această situaţie m-a prins vara lui 2009, când bunica mea a
început să se plângă de dureri abdominale şi de faptul că începea să nu mai
simtă gustul mâncării, ceea ce era dezastru pentru o femeie care a gătit
toată viaţa ei pentru cei dragi.
Doctorii au aburit-o cu tot felul de diagnostice până când am ră-
mas singur cu domnul doctor şi mi-a spus senin:
“Păi ce, tu nu ştii? Mai are de trăit maxim șase luni, e cancer la pan-
creas, nu putem să o operăm pentru că există riscul maxim să nu se mai tre-
zească din anestezie la cei aproape 83 de ani ai ei şi nimeni nu vrea să îşi
asume acest risc. Mai bine începi să te pregăteşti cu tot ce e nevoie şi să vă
puneţi în ordine ce aveţi de făcut”.
După ce a fost aburită de doctori, bunica mea credea că are o
mică tumoare care nu este canceroasă şi că se va opera şi va scăpa. Nu era
la prima operaţie şi era determinată să treacă şi prin această provocare.
Ea era plină de speranţă, iar eu nu ştiam ce să fac şi cum să îi spun
că îşi numără zilele.
De cancer la pancreas a murit şi Steve Jobs, şi doctorii mi-au spus
că nici dacă aş fi cel mai bogat om din lume, nici dacă mi-aş duce bunica în
America sau Japonia, nu se mai poate face nimic.
159
PERA NOVACOVICI
Ideea era că nu eram un om bogat. Eram printre cei săraci.

Majoritatea pensiei bunicii se ducea pe medici şi pe tot felul de
medicamente care mai de care mai ciudate.
Gleznele bunicii mele au început să se umfle, până într-o zi când a
intrat în vană ca să facă o baie şi nu a mai putut să se ridice singură.
Eu încă locuiam cu mama şi am fost sunat de o vecină că bunica
loveşte cu pumnul în peretele băii şi că strigă după ajutor.
Am urcat în taxi şi am gonit spre apartamentul bunicii, doar ca să
îmi dau seama pe drum că pierdusem cheile şi bunica era închisă pe dină-
untru, fără să se poată ridica să deschidă uşa.
Nimeni nu mai avea cheile.
Taximetristul era un om masiv, foarte solid şi, în drum spre desti-
naţie, i-am spus că nu ştiu dacă voi reuşi să sparg uşa singur şi că îl rog să
vină cu mine.
După două încercări, taximetristul cel solid a rupt uşa şi am putut
să intru.
Bunica era furioasă că întârziasem atât de mult şi, pentru prima
oară în viaţă, am simţit că mi se înmoaie picioarele.
Am luat-o pe bunica în braţe şi am dus-o în pat. Nu mai putea să
stea singură pe picioarele ei.
Femeia aceasta de aproape 83 de ani, care spăla pe jos în fiecare
zi cu cârpa udă şi găleata de apă, care gătea în fiecare zi, care îşi făcea sin-
gură cumpărăturile la piaţă în fiecare zi şi îşi rezolva singură toate proble-
mele, mergea să plătească telefonul, curentul şi, deşi singură, nu se plângea
niciodată şi nu cerea ajutor, azi era pentru prima oară în viaţa ei de adult,
neputincioasă.
Am lăsat-o în pat şi am plecat la apartamentul mamei mele,
mi-am împachetat calculatorul, singurul meu bun de preţ pe lumea asta, şi
m-am întors la bunica pentru a locui cu ea din acea seară ca să pot avea
grijă de ea.
De asemenea, a doua zi am sunat să vină firma de internet şi să
îmi lege internetul pentru că la bunica nu aveam. Ştiam că am venit să stau
şi că, din clipa asta, eu sunt singurul sprijin al bunicii.
În aceeaşi zi, m-am dus la apartamentul iubitei mele de atunci,
i-am spus cum s-a schimbat viaţa mea din acea zi şi am rugat-o să se mute
cu mine, deşi condiţiile nu au fost cele mai bune pentru noi în acel moment.
Nu ştiu dacă va reuşi să citească aceste rânduri însă, încă o dată, îi
mulţumesc!
160
Au trecut doar șase săptămâni din clipa în care ne-am mutat cu

bunica până când ea a murit.
Albul ochilor bunicii mele începea să fie galben din cauza ficatului
şi mi-am dat seama că nu mai are mult de trăit. Ea încă nu ştia că va muri şi
încă spera în vreun doctor sau tratament miraculos, iar noi încercam tot ce
se putea.
Pentru mine, capacul a fost pus când am purtat-o pe braţe pe
bunica mea leşinată în secţia de Oncologie şi ea tot cerea să i se facă
analize, să i se dea tratament ca să i se dezumfle picioarele pentru că ea
voia să umble din nou şi să îşi facă treaba. Nu îi plăcea să se simtă neaju-
torată.
În acea zi, epuizat fiind şi dându-mi seama că bunica nu se va opri
din a ne cere să o ducem la medici şi prin spitale, în loc să îi dăm măcar
câteva săptămâni pentru a ne lua rămas bun cu adevărat, am decis să îi
spun adevărul.
Am stat cu ea faţă în faţă şi i-am spus ce mi-au spus doctorii.
Cancer la pancreas, neoperabil şi că are de trăit între 4 şi 6 săptămâni,
maxim. În acea clipă, moartea a intrat deja în încăperea în care ne aflam şi îşi
ascuţea coasa.
După câteva minute de şoc, bunica a tras aer în piept, a ridicat
capul cu demnitate şi mi-a cerut o hârtie şi un pix. A început să îşi scrie
gândurile către mine, către fiul ei şi către toţi cei dragi.
Făcusem un lucru bun, deşi nu ştiam dacă să îi spun sau nu ade-
vărul. I-am dat o şansă pe care cred că orice om şi-o doreşte. În faţa morţii
iminente, să îţi poţi încheia socotelile cu această lume în propriile tale con-
diţii.
Săptămânile care au venit au fost foarte grele şi sunt conştient că
pentru majoritatea bolnavilor de cancer precum şi a susţinătorilor lor este
mult mai greu decât ne-a fost nouă.
Totuşi, am trecut şi eu prin procesul pe care doar un bolnav de
cancer şi familia acestuia îl pot înţelege.
O spălam zilnic pe bunica pe picioare şi pe corp cu un burete. O
hrăneam pentru că mâinile îi tremurau prea tare ca să mai poată mânca
singură. Partenera mea îi schimba pampersul bunicii mele pentru că nu mai
putea merge la toaletă singură şi am avut noroc cu o mână de femeie
alături, pentru că, deşi sunt sigur că le-aş fi făcut singur pe toate dacă era
cazul, mi-ar fi fost infinit mai greu.
Roata se întorsese. Dacă acum 25 de ani bunica făcea aceste
lucruri pentru Pera cel mic şi rahitic, acum Pera avea grijă de bunica bol-
161
PERA NOVACOVICI
navă de cancer. Mi-am iubit enorm bunica şi am simţit ce înseamnă să îţi

faci datoria sfântă faţă de cei care te-au crescut.
În dimineaţa zilei de 13 decembrie 2009, bunica s-a stins din viaţă
cu mine lângă ea, ţinând-o strâns de mână.
Însă, aşa cum urmează să vezi, despărţirea mea de bunica nu s-a
petrecut deloc în acea zi a morţii ei.
Şi nu vorbesc despre fantome, ci despre ceva foarte real şi
prezent în viaţa mea care, aşa cum vei vedea, este foarte prezent şi în viaţa
ta şi până când nu îţi închei socotelile cu adevărat, te va sabota în fiecare
secundă a existenţei tale.
v
8 Pariurile și afacerile
Au trecut câteva luni bune de la moartea bunicii. Eu sunt afundat

în muncă şi sunt foarte inspirat. Moartea femeii care m-a crescut a fost o
lovitură puternică pentru mine şi îmi dau seama că timpul nostru pe Pământ
este scurt, aşa că decid să dau tot ce am mai bun în munca mea. Simt că
este cumva singura moştenire pe care o las şi e singurul lucru valoros în
care merită să investesc toată energia mea. Aşadar, încep să lucrez la o
nouă ediţie a primei mele cărţi, Personalitate alfa.
În final, iasă o carte mult îmbunătăţită, de aproape 500 de pagini,
plus trei cărţi audio bonus pe care le-am înregistrat în baie pentru că era cel
mai linişte acolo.
Având o comunitate solidă, formată în anii ce au trecut, scriind
bine şi creând o relaţie foarte bună cu cititorii, lansarea noii cărţi este un
succes, greu de conceput şi de egalat chiar şi în timpurile prezente.
Peste 1000 de cărţi vândute într-o perioadă de câteva săptămâni.
Succesul mă depăşeşte un pic. Eu încă lucrez dintr-o cameră de aparta-
ment, într-un bloc.
Cărţile sunt trimise cu Poşta Română şi pentru fiecare carte e
nevoie să fie completate două formulare. Unul alb, de expediere a coletului,
şi unul verde, pentru plata la destinaţie.
Am o amintire frumoasă cu Sârbu de pe vremea când amândoi
căram cărţile la Poșta Română ca să le expediem cumpărătorilor. Puteam
să ducem maxim 200 de colete pe zi și timp de o săptămână am mers zilnic
162
cu portbagajul și bancheta din spate pline de colete:

https://db.tt/MLzaVssL
Stăm patru oameni, zi şi noapte, să scriem
formulare şi să trimitem colete. Putem duce într-o tură
maxim 200 de colete pentru că e o carte mare, de
aproape 1 kg, şi cei de la poştă nu fac faţă la atât de
multe colete dintr-o dată. Ideea este că am făcut o căruţă de bani, iar
demonii dependenţei, ai sărăciei şi al devalorizării sunt acolo.
Una dintre cele mai preţioase lecţii pe care le-am învăţat este că
aşa cum tratezi banii când ai puţini, tot așa îi vei trata şi când ai mulţi. Când
nu am bani, sunt motivat să lucrez şi să fac bani pentru că aşa am trăit
întreaga mea viaţă, iar foamea este singura strategie pe care o cunosc pen-
tru a mă motiva să trec la treabă.
Când nu mi-e foame, cad instant într-o zonă de confort şi parcă o
caut cu lumânarea. Caut să scap de toţi banii pentru a intra din nou în
starea mea iniţială cu care sunt obişnuit.
Cea de falit.
Daniel Zărnescu are tipografie şi, fiind partenerul meu, decide să
mă susţină. Are prieteni care îmi tipăresc 1000 de exemplare din carte, pe
care mi le trimite şi mă roagă, când încasez banii, să îi trimit 10 lei pentru
fiecare exemplar, adică 10 mii de Lei sau 100 de milioane de lei vechi pe
atunci.
Eu vând toate cele 1000 de cărţi şi aşa cum îmi vin banii, în tranşe,
așa îi și sparg. Pe toţi. Nici măcar nu ştiu cum. Plătesc datorii, îi dau lui tata
bani să îşi pună dinţi, fac chefuri pentru prietenii mei. 100 de milioane se
duc la pariuri. Într-o lună rămân fără aproape niciun ban, şi Daniel nu îşi
primeşte banii de tipar.
Eu aveam impresia că “sunt bani pe drum, trebuie să vină” şi asta
e poezia pe care i-o tot repet lui Daniel.
Cum tratezi banii când ai puţini, la fel îi tratezi și când ai mulţi. Nu
voi uita lecţia asta niciodată şi nici Daniel.
Văzând că banii lui nu mai vin, Daniel se urcă în maşină şi vine de
la Bucureşti în Timişoara. Putea să ia orice decizie, cea mai corectă şi pe
care eu aş fi luat-o în locul lui, aceea de a mă trimite în pizda mamei mele şi
să întrerupă orice colaborare.
Totuşi, datorită deciziei lui de atunci, azi suntem parteneri şi avem
o afacere sănătoasă. La fel ca şi într-o relaţie de cuplu, o criză depăşită duce
ambii parteneri la un cu totul alt nivel de evoluţie şi existenţă.
163
PERA NOVACOVICI
“Pera, trebuie să înţelegi că atunci când încasezi banii pe o carte, nu

toţi banii sunt ai tăi. Ai de plătit tipografia şi alte cheltuieli, iar apoi, ce îţi ră-
mâne sunt banii tăi”, îmi explică Daniel ca unui copil retardat de cinci ani.
“Facem un plan. Începând de azi, tu nu mai pui mâna pe bani.
Roagă-i pe cei mai apropiaţi oameni ai tăi, cum e Sârbu, care te ajută cu tri-
misul cărţilor, când ia bani, să nu îţi mai dea ţie în mână decât banii tăi. Prima
oară să ia banii de tipografie, să-mi trimită mie, plătiţi toate cheltuielile, iar tu
îţi iei doar partea ta, la sfârşit.”
Înţelegerea şi răbdarea lui Daniel sunt o lecţie uriaşă pentru mine
şi l-am ascultat fără să crâcnesc. Ştiam că sunt atât de incompetent în ges-
tionarea banilor, încât risc să duc de râpă tot ce muncesc, să îmi stric toate
relaţiile şi să rămân înglodat în datorii mai ceva ca Dostoievski după
moartea tatălui său, care i-a lăsat moştenire toate datoriile făcute la jocuri
de noroc de-a lungul vieţii.
Să nu mai iau eu banii în mână, deşi dorinţa mea de a controla
totul era uriaşă. Frica de a nu fi păcălit cumva şi să îmi pierd toată munca de
ani şi ani de zile este şi ea foarte mare, dar încrederea mea în viziunea
antreprenorială a lui Daniel mă salvează într-un moment extrem de delicat.
Din acel moment, din afacerea mea, banii ce mi-au ajuns în mână
au fost doar banii mei personali, niciodată cei care susţin afacerea, cei cu
care se plătesc facturile sau oamenii din echipă.
Partea cu pariurile avea să mă muște de fund mult mai grav decât
acum, pentru că nu mi-am învăţat lecţia.
v
9 Am stricat totul
Am rănit-o pe A. de multe ori, fără să îmi dau seama.

După ce începuseră să se risipească efectele îndrăgostirii, am în-
ceput să vedem cum fiecare are o agendă proprie şi că nu toate punctele
de pe agendă corespund şi sunt comune.
Eram prea tineri şi necopţi, lipsiţi de experienţă, ca să învăţăm să
conciliem valori şi nevoi diferite. Ea trăgea către modelul ei: căsătorie, sigu-
ranţă şi o viaţă de familie. Eu trăgeam către al meu: libertate, vocaţie şi
independenţă.
Am rănit-o când am început să iau în derâdere valorile ei, consi-
derând că acestea nu sunt “alfa”. Am rănit-o când am deviat-o de la calea ei
164
de a reuşi pe plan profesional şi am îndoctrinat-o cu singura cale pe care eu

o ştiam şi o consideram a fi general valabilă şi adevăr universal.
Dar poate cel mai mult am rănit-o când mi-a descoperit câteva
sute de mesaje în telefon cu o femeie pe care o iubeam şi cu care aveam o
relaţie platonică de mulţi ani de zile.
Fiind mai “antitehnic”, aveam un telefon mobil de la RDS.
Deşi l-am folosit câţiva ani buni, mă miram că nu găsesc niciodată
mesajele trimise, ci doar pe cele primite. De fapt, era o săgeată pe care
dacă apăsai, se schimba un tab mic şi aproape invizibil, care te ducea la
mesajele trimise. Erau ani de zile de mesaje schimbate cu femeia asta, des-
pre care nu am spus nimic nimănui.
Într-o zi am plecat din apartamentul în care stăteam în majoritatea
zilelor cu A. până acasă la mama. Îmi uitasem telefonul şi, când am ieşit pe
casa scării, mi-a fost lene să mă întorc, deşi am avut pentru un moment
instinctul de a nu-mi lăsa telefonul în urmă. “Totuşi, decât să urc nişte scări,
lasă că mi-l recuperez deseară când mă întorc,” mi-am spus eu.
După-amiază, primesc mesaj pe messenger de la A.: “Vino la
mine. Acum”.
Nu ştiam ce arde, dar am luat un taxi şi am ajuns.
Stătea cu ochii umflaţi de plâns şi îmi spunea: “De cât timp sunteţi
împreună?”
“Despre ce vorbeşti?” am făcut eu pe prostul.
“Ţi-am găsit mesajele, sunt câteva sute în ani de zile.”
“Fuck”. Într-o clipă înţeleg că telefonul mobil de la RDS păstrează
mesajele trimise doar că eu, retardat tehnic ce sunt, nu le-am găsit şi nici nu
le-am căutat vreodată, în ani de zile. Să nu subestimezi niciodată o femeie
care vrea să găsească dovezi.
Futu-ţi telefonul şi RDS-ul morţilor mă-tii!
Era tardiv să îi explic că nu făcusem niciodată sex cu femeia asta,
că am o relaţie specială cu ea şi, da, deşi îi scriu “te iubesc” aproape în
fiecare mesaj şi ea mie înapoi, e un pic o altfel de iubire decât iubirea pe
care o am în relaţia mea de cuplu.
Şi, până la urmă, pe cine mint? Iubesc două femei şi am încercat
să fiu şmecher ca să îmi fie mie bine.
Să ridice primul piatra cel fără de păcat…
După câteva zile crunte, de certuri, plâns şi negocieri, abilitatea
mea de a da bine din gură îşi arată roadele. Cu greu, alege să mă creadă că
o iubesc şi că nu am nimic cu tipa cealaltă.
165
PERA NOVACOVICI
Ca dovadă, voi întrerupe orice comunicare şi relaţie cu acel pe-

ricol pentru relaţia noastră. Nu apucăm să ne reparăm relaţia pentru că
avem de mers amândoi într-o deplasare de un weekend.
Când ne întoarcem, în câteva clipe trebuie să iau o decizie care,
fără să realizez atunci, înseamnă intrarea într-o eră nouă şi total diferită faţă
de tot ce am trăit până atunci.
Când ne întoarcem, bunica, cea care stă singură de trei ani, de
când a murit bunicul, nu mai poate sta în picioare pentru că i s-au umflat
gleznele foarte tare.
Vecina de lângă ne spune că e a doua oară când cade din pi-
cioare în casă şi asta necesită o decizie rapidă din partea mea, o decizie ce
îmi va schimba viaţa radical, pentru totdeauna în câteva secunde. Îmi iau
calculatorul şi mă mut la bunica ca să am grijă de ea.
“Vreau să te rog ceva”, îi spun lui A., care are încă rana deschisă în
suflet. “Eu trebuie să mă mut cu bunica pentru că nu mai poate sta în picioare.
Vreau să te rog să te muţi cu mine”.
Izbucneşte aproape instant în plâns. Ştie ce înseamnă asta. Ştie ce
înseamnă să îngrijeşti un bătrân care nu mai poate sta în picioare, să îi aduci
mâncare la pat şi să îi schimbi pamperşii.
Dar cred că în acea clipă, se uita în inima ei şi căuta răspunsul la o
întrebare: “îl iubesc? “
Iar răspunsul a fost: “încă da”.
Doar un om care te iubeşte poate accepta să ducă o povară ca
asta alături de tine. În seara respectivă, petrecem prima noapte în aparta-
mentul bunicii.
Ceea ce nu ştim încă este că are cancer la pancreas şi că va muri
în doar șase săptămâni, iar noi vom rămâne în apartamentul acesta pentru
un an întreg, ca un cuplu.
v
10 Adevăratul rămas-bun de la bunica
E Valentine’s şi A. a spus că pot să trec pe la ea. Iau un buchet de

trandafiri şi mă gătesc de ieşit în oraş pentru prima oară în șase săptămâni.
Ajung la apartamentul în care A. stă acum şi îi dau florile. Speram
să fie o discuţie profundă şi poate chiar speram la împăcare.
166
Amândoi suntem calmi şi mai relaxaţi, nu mai e dramatismul acela

de la începutul despărţirii. Totuşi, durează doar cinci minute până când se
dezlănţuie iadul.
Ea se întâlneşte cu un tip după ce ne-am despărţit. O întreb cu o
urmă de ironie “Ce mai face iubi?” şi, în acel moment, e foarte uşor să îţi dai
seama că nicio rană nu e vindecată.
Îmi aruncă o privire plină de ură şi îmi spune:
“Sunteţi amândoi vai de capul vostru! O să vă fac pe amândoi”.
Privind la rece, pot doar să bănuiesc că a fost dezamăgită rapid şi
de iubi cel nou.
Atunci, însă, mi s-a urcat sângele în cap instantaneu.
“Cum adică, ne faci? E o manipulare psihologică tot jocul ăsta? Eu
am venit cu inima deschisă şi tu mă pui în aceeaşi oală cu necunoscutul ăsta?
Eu te-am iubit, proasto!”
În timp ce urlam unul la altul, sună telefonul. E un telefon pe care
sigur l-a primit cadou de la iubi cel nou ca să poată vorbi cu el. Pierd orice
urmă de control şi merg hotărât spre noul telefon. Ea se prinde ce vreau să
fac şi se luptă cu mine, însă am o forţă dublată de turbare şi, deşi se agaţă
de mine cu toată greutatea, eu iau telefonul şi mă îndrept spre geam.
Apartamentul e la etajul 4 şi deschid geamul larg, îmi iau avânt şi îl
arunc cât pot de tare pe geam.
Îl urmăresc cu privirea cum se învârte în aer şi se izbeşte de pere-
tele unei case de peste drum. Simt o satisfacţie uriaşă şi o împăcare sufle-
tească. A. se opreşte din eforturi şi cade pe lângă perete, în fund, deznă-
dăjduită. Eu iau buchetul de trandafiri şi îi rup în bucăţi toate petalele,
făcând un covor roşu pe jos. Voiam să fiu distructiv, dar am fost doar
creativ. Doar e Valentine’s.
Îi mai arunc un “Futu-ţi dumnezeii mă-tii!” şi ies pe uşă.
Capul îmi vâjâie şi, după 15 minute de mers pe jos, ajung într-un
parc. Sunt şocat, disperat și confuz. Când aveam 7-8 ani, şi tata încă locuia
cu mama, într-unul dintre scandalurile lui marcă înregistrată, a luat maşina
de croşetat a mamei cu care ea făcea un ban în plus, din care profita şi el, că
mai primea bani de băut de la ea, şi a aruncat-o pe balcon de la etajul 1.
Suficient ca să o facă praf.
L-am urât pentru asta mai mult decât pentru orice altceva. Vă-
zând durerea din ochii mamei, am turbat de furie, însă nu aveam putere să
fac nimic decât să las să îmi moară o bucăţică din suflet odată cu tristeţea
mamei care muncea ca o sclavă ca să ne ţină pe toţi.
Şi ce fac eu la 30 de ani? Acelaşi lucru, aproape copie la indigo.
167
PERA NOVACOVICI
Când nu mai ştiu cum pot gestiona tensiunea uriaşă, sunt redus la
singurul mecanism pe care l-am întâlnit, în această viaţă, în acest gen de
situaţie. Distruge ceva ce îi este drag celuilalt.
Copy/paste al modelului parental.
Tocmai am devenit tatăl pe care îl urăsc.
Am în buzunar o poză în amintirea bunicii mele.
O scot din buzunar şi mă gândesc: “De ce m-ai iubit aşa? De ce
m-ai învăţat să iubesc şi eu afecţiunea? De ce modelul ăsta care duce la
suferinţă? Tu eşti vinovată, tu şi modelele tale de relaţie şi iubire. Te urăsc!”
În timp ce plâng în hohote şi repet “te urăsc!” încep să fac poza
bucăţele. O rup şi plâng pentru că nu mai vreau umbra bunicii mele în viaţa
mea, femeia care m-a iubit necondiţionat şi mi-a salvat viaţa.
Nu mai vreau să fiu legat de nimic din trecutul meu.
Am 30 de ani şi îmi voi construi exact viaţa pe care o vreau, cu
cine vreau, voi face propriile mele reguli în iubire şi relaţii şi voi arunca la
gunoi părerea oricui.
Doar ceea ce trăiesc eu contează. Doar concluziile mele sunt
valoroase pentru mine pentru că doar eu ştiu ce vreau, cum vreau şi ce e cel
mai important şi preţios pentru mine.
Îmi pare rău, bunico! Dar e timpul să ne luăm rămas bun de-
adevăratelea…
v
11 Relaţia și pariurile
După aproximativ 24 de luni de relaţie, ceva a început să se

schimbe. A fost ca o retragere reciprocă. E repliere şi regrupare.
Parcă fiecare dintre noi a devenit un pic mai egoist. Eu îmi do-
ream să petrec mai mult timp singur, eram frustrat că nu eram destul de
productiv în munca mea şi dădeam vina pe relaţie, însă eram foarte departe
de adevăr.
Mă jucam toată ziua şi jocuri şi la pariuri. Îmi făceam datorii şi nu
prea îmi mai păsa de nimic.
Într-o zi, am decis să facem o excursie împreună pentru a mai ieşi
din rutina relaţiei de zi cu zi. Am făcut rezervările la o cabană şi urma să
plecăm în seara de vineri. De dimineaţă, am băgat o sumă mică la pariuri
pentru că mă plictiseam.
168
Plecarea noastră trebuia să fie de dimineaţă, însă seara trebuia să

mergem la ziua unei prietene. Am fost prins de joc şi, înainte de a pleca în
club, balanţa mea de pariuri arăta 145.000.000 de lei. Adică 145 de
milioane. Ţin minte că atunci când aveam vreo 75 de milioane, am pus pe
Juventus — Sampdoria că se termină X. 15 milioane şi avea cota de 4,6
pentru că era deja aproape de sfârșitul meciului şi Sampdoria conducea cu
2-1. Juventus a dat gol în minutul 90.
Plec în club cu adrenalina urlând în mine. Am început de dimi-
neaţă cu 100 de lei şi am ajuns la 14.500 de lei, jucând haotic şi punând
sumele pe cote riscante.
Am atâtea planuri. Îi voi face iubitei cadouri. O să îmi iau haine.
Mai plătesc și ceva din datorii.
Dimineaţă plecăm în excursie, iar eu mă simt zeu. Seara de vineri
este minunată, cu baie în jacuzzi, cu dragoste şi şampanie. Sâmbătă pe la
prânz, însă, mă cuprinde o stare de plictiseală. Nu aveam calculator decât
unul la recepţie.
Demonul mă cheamă. Hai, bagă un joc!
Întreb la recepţie dacă pot să mă uit un pic pe net şi îmi spun că
da. Mă uit şi nu prea sunt meciuri, decât câteva de baschet, însă trebuie să
joc ceva. Pun o sumă măricică pe un meci şi pierd. Mă enervez şi vreau să
îmi recuperez pierderea şi pun o sumă mai mare pe un alt meci. O pierd şi
pe aia.
Încep să mă panichez. Încep să fac strategii şi să joc pentru a re-
cupera măcar suma mare pe care deja o pierdusem. Nu mă mai pot dezlipi
de monitor şi caut meciuri câştigătoare.
Nu mă mai interesează excursia, iubita sau alte activităţi. Totul mi
se pare inutil. Tot ce trebuie să fac este să joc şi să recuperez pierderea. În
seara de sâmbătă mă cert cu iubita pentru că de ore întregi eu stau doar la
calculator şi nu ne putem bucura de excursia noastră pe care o facem, şi
aşa, foarte rar. Sunt irascibil, nervos, furios. Devin chiar agresiv verbal.
Seara este un fiasco, iar a doua zi dimineaţa, până la prânz, când
trebuie să plecăm, joc şi pierd şi ultimii bani. De la 145 de milioane şi planuri
extraordinare, la zero, plus un weekend de tot rahatul cu iubita.
Starea mea emoţională este groaznică.
În majoritatea timpului trăiesc cu impresia că viaţa mea azi este
mult mai bună decât în urmă cu 7-8 ani şi chiar este.
Am vocaţie, fac bani din ce îmi place, am o iubită minunată cu
care locuiesc într-un apartament numai al nostru, relaţia cu părinţii se vin-
decă, am o viaţă socială şi prieteni.
169
PERA NOVACOVICI
Ceea ce nu apare deloc în câmpul conştiinţei mele este că

demonii trecutului sunt aici, mai experimentaţi, mai puternici şi mai agresivi
ca oricând.
Demonul sărăciei, cu tiparele lui, mă sabotează şi nu reuşesc să
fac nimic util cu banii pe care îi câştig. Sunt un risipitor compulsiv. Orice,
numai să nu mă trazesc cu bani în buzunar. Mă tensionează şi mă face să
mă simt inconfortabil să am bani. Cel mai bine mă simt fără bani şi cu
datorii. Asta mă motivează să lucrez şi nu văd altă cale.
Demonul dependenţei pe care îl văd în tata şi în alcoolismul lui pe
care, în acelaşi timp, nu îl văd deloc în mine face ravagii.
Sunt gras ca un porc pentru că în ultimii ani am stat la calculator
de dimineaţa până seara, nu am făcut sport şi am mâncat foarte prost. Joc
jocuri pe calculator, iar la pariuri joc mai mult ca oricând. Toate resursele
mele materiale, emoţionale și mentale sunt tocate meticulos. Nu mă mai
pot concentra nici să scriu un articol de la cap la coadă pentru că mintea mi
se duce la un pariu, la o cotă, la o miză şi la un meci nou. Sunt dependent
de orice poţi să fii dependent.
Inclusiv de afecţiunea iubitei mele, deşi nu ştiu asta încă, dar voi
afla foarte curând. Demonul fricii începe să îşi facă cuib în inima mea, trezit
din nou la viaţă, demonul devalorizării mă face să caut aprobarea oamenilor
din jur, şi demonul lipsei de iubire mă face gelos şi suspicios.
Am scris două cărţi, am oameni care acum deja mă venerează,
am ajutat mulţi oameni, însă eu nu mai respect ceea ce îi învăţ pe alţii. Am
devenit arogant, leneş şi autosuficient, bălăcindu-mă în zona de confort ca
un porc în propria lui mocirlă. Iar demonii aşteaptă tot timpul răbdători
momentul cel mai potrivit ca să lovească. Şi când lovesc, o fac ca să te
distrugă şi să te facă să iei în iad după tine pe toţi cei pe care îi iubeşti şi tot
ceea ce ţi-e mai drag pe lume.
v
12 Cum e să traiești cu frica de a nu pierde
Simt frică. Pentru prima oară în șapte ani simt frică.

Când aveam 22 de ani, pierdusem totul şi aşa cum spune în Fight
Club: “Doar când pierdem totul devenim cu adevărat liberi”.
La 22 de ani, pe podul care duce la Politehnică, am decis să
renunţ la absolut tot şi să devin cu adevărat liber.
170
M-am luptat pentru însăşi viaţa şi existenţa mea şi am învins.

Am avut curaj. Am început totul de la zero. Mi-am urmat vocaţia,
am scris două cărţi, am organizat zeci de evenimente, seminare şi boot-
campuri pentru oameni, am gestionat două comunităţi în paralel, am scris
sute de articole, am o relaţie faină, câştig bani şi n-am uitat de unde am
plecat.
Am tot ce am visat și îmi lipsea odată.
În acelaşi timp, demonii îşi fac treaba la fel ca şi cu 10 sau 20 de
ani în urmă. Doar că nivelul meu este altul, şi pagubele lor sunt la un nivel
corespunzător. Până la urmă, pe scara traumelor din copilărie, am 8 din 10.
Este vară şi, deşi eu încă nu știu asta, relaţia mea se va încheia în
șase luni din acest punct.
Acea voce interioară, intuiţia, îşi face datoria şi începe să mă aver-
tizeze. Vezi că ai deviat de la cale. Vezi că eşti gras, leneş, arogant şi ai uitat
de virtuţi. Trăieşti doar în păcate.
Pentru prima oară în viaţă, simt frica de a scrie un articol.
Este un subiect mai sensibil şi mi-e frică să nu fiu judecat de
oameni. Dacă nu sunt oamenii de acord cu mine şi nu mă mai citesc? Dacă
nu îmi mai cumpără cărţile? Dacă nu mai câştig bani şi ajung iar un loser.
Dacă mă părăseşte iubita?
Brusc, din nou, am ce pierde.
Dialogul meu interior sună cam aşa:
“Am muncit șapte ani şi am înaintat, trăgând cu unghiile şi cu
dinţii ca să mă ridic din mocirla în care m-am născut şi am fost crescut.
Acum vreţi să mă trageţi înapoi? NICIODATĂ, demonilor!”
Totuşi, răul a fost făcut.

Odată ce încep să trăiesc cu frică, tot ce fac este sub amprenta
fricii. Scriu mai timid, acţionez mai timid, în relaţie devin gelos şi suspicios.
Uit că tot ce am realizat, am realizat pentru că am avut curaj,
pentru că am acţionat fără să îmi pese de judecata celor din jur, pentru că
am susţinut ceea ce cred şi pentru că mi-am urmat vocaţia.
Acum simt doar frică din orice.
Nu vreau să pierd nimic şi mă agăţ de tot ce am.
Certurile cu iubita devin din ce în ce mai frecvente. Am rănit-o de
multe ori, şi resentimentele ei devin din ce în ce mai puternice. La fel şi
reproşurile. Pe lângă asta, eu refuz orice discuţie despre căsătorie sau
întemeierea unei familii.
Nu vreau nicio responsabilitate.
171
PERA NOVACOVICI
Și cu asta începe degradarea relaţiei mele, până la despărţire, ca o

moarte lentă.
v
13 Grasule, e timpul să faci ceva!
Mănânc în bucătărie împreună cu iubita mea.

Avem o masă înghesuită între frigider şi maşina de spălat şi există
doar două locuri în care poţi să stai. Unul în capul mesei, care e cel mai
liber, şi al doilea este să te strecori înghesuit cu spatele la frigider.
Iubita mea e slabă şi încape fără probleme. Eu, în schimb, sunt un
purcel şi nu aş putea să intru acolo, deci am locul din capul mesei.
Povestim în timp ce mâncăm, deşi se spune că nu e bine să faci
asta, pentru că îţi intră aer în stomac, împreună cu mâncarea, şi te balo-
nează.
Starea mea normală de a fi e balonarea. Nici nu îmi dau seama că
starea în care eu mă aflu de ani de zile este nesănătoasă, pentru că nu am
referinţă să pot face comparaţie. Nu îmi aduc aminte cum e să fii slab,
nebalonat şi plin de energie, dar eu acum sunt ca şi adormit.
172
Aveam să aflu asta în curând, însă transformarea vieţii mele, la un

nivel pe care nu îl pot cuprinde cu imaginaţia mea, avea să se amâne cu 6
luni de la un incident pe care unii l-ar numi normal.
Acum aproximativ un an de zile, mergând la înot, profesorul de
acolo cu care mă împrietenisem, mă întreabă:
“Câţi ani ai?”
“29”, îi răspund eu.
“Pfff”, răspunde el. “Scuză-mă că îţi spun, dar arăţi de minim 35.”
Motivul pentru care arătam cu 6-7 ani mai bătrân era pentru că
eram gras. Mergeam la înot, uneori la fotbal. Făcusem şi kickbox în ado-
lescenţă. De vreo două ori am încercat să merg şi la sală, însă nu m-a ţinut
mai mult de câteva săptămâni.
Una peste alta, deşi încercam să fac mişcare ca să ajung cât de
cât într-o formă, nu eram foarte motivat pentru că niciodată nu avusesem
un progres real, iar motivul era simplu.
Caloriile pe care le mâncam eu nu puteau fi consumate de sportul
pe care îl făceam în cel mai amatoresc mod. De fapt, şi dacă aş fi făcut
sport ca un profesionist, nu aş fi ars caloriile pe care le mâncam.
În condiţiile acestea, fiind de cel puţin șase ani într-o îngrăşare
constantă, am ajuns să arăt şi să mă simt deplorabil.
Prins de munca zilnică, de stres, de relaţia de cuplu, niciodată nu
am timp să mă ocup de corpul meu cum ar trebui.
Se spune că eşti media celor mai apropiaţi cinci oameni din viaţa
ta la toate capitolele. Bani, sănătate, fericire.
Cei mai apropiaţi oameni din viaţa mea sunt mai tineri, cu un
metabolism mai bun. Mâncăm la fel, dar nu ardem calorii la fel. Eu sunt
gras, ei nu sunt încă, dar nici fitness models sau în formă nu e niciunul.
De fapt, Sârbu e gras. Şi el s-a îngrăşat odată cu mine, parcă, în
anii ăştia. De multe ori mâncăm împreună în complexul studenţesc. Sha-
orma la farfurie, kebab şi alte bunătăţi. Se spune că mâncatul social, ăsta
între prieteni sau la evenimente, are o mare parte din vină pentru caloriile
noastre în plus.
Totuşi, există cineva în grupul meu care a fost toată viaţa în formă
fizică excelentă.
“Andreea mănâncă numai iarbă”, râdem noi de ea. De multe ori, nu
înţeleg cum poate să aibă atâta energie cu salatele ei. Eu, dacă mănânc o
salată, pe lângă că nu are niciun gust, am nevoie apoi să mănânc mâncare
adevărată. Să am burta plină şi să simt că m-am săturat.
Iar fără pâine sau cartofi să nu te văd că apari în faţa mea!
173
PERA NOVACOVICI
Andreea este o scumpă pentru că niciodată nu mă judecă. Nicio-

dată nu mi-a spus că sunt gras sau să fac ceva în privinţa asta.
Ea arată ca un fotomodel, eu ca un purcel, dar ne înţelegem foar-
te bine. Ea este cea mai bună prietenă a mea.
Totuşi, în ziua aia afurisită, a apucat-o pe Andreea disperarea.
“Pera, trebuie să mergi la Sorin! Aşa antrenor nu ai văzut în viaţa ta!
De Sorin ai nevoie, te face ăsta cu pătrăţele, slab și frumos. Nu mai poţi
rămâne aşa! Uite aici numărul şi te rog să îl suni, da’ vezi că e nebun cu
disciplina. Să nu te pună dracul să îl suni şi să nu te duci, că ai belit-o!”
Andreea are un stil foarte convingător. Nu doar că mă convinge,
ci mă şi entuziasmează. “În sfârşit, a venit salvarea mea. Chiar că am nevoie!
Cum pot eu să fiu un exemplu pentru oamenii care mă citesc când eu bag
în mine tot ce îmi pică în mână şi arăt şi mă simt groaznic?”
Adevărul e că, aşa gras, îmi fac treaba. Scriu, organizez evenimen-
te, ţin seminare. Nici nu m-am gândit vreodată că am o problemă însă,
încet, simt o presiune care apasă asupra mea. Simt că nu mai pot continua
aşa, că nu am energie, că îmi târăsc corpul după mine și că acesta devine o
povară…
Sunt constipat mai tot timpul, după ce mănânc la prânz toţi
carbohidraţii ăştia mi se face un somn de nu mai pot şi trebuie să dorm 2-3
ore. Mă trezesc şi e aproape gata ziua.
Deşi nu simt nevoia să îmi transform corpul pentru aspect, pentru
că nu sunt motivat, având iubită, făcând sex şi fiind în dulcea zonă de
confort, simt că e nevoie de o schimbare mare în viaţa mea, iar Andreea a
venit cu această minunată propunere.
Stând la masă cu iubita, îmi aduc aminte de discuţia cu Andreea şi
izbucnesc entuziasmat, cu gura plină:
“Am vorbit cu Andreea! A zis că ştie un antrenor tare la care merge
şi ea acum, şi de luni mă duc şi eu. E scump, da’ cică e cel mai tare”.
Reacţia iubitei este exact opusă celei la care mă aşteptam. Mă
gândeam că se va bucura că merg la sală. Că o să aibă un iubit cu pătrăţele.
Că mă pun pe treabă şi la acest capitol al vieţii mele.
“Cum adică? Te duci la sală cu Andreea? De ce nu mergi cu mine la
Worldclass?”
Ooooo, fuck!
Ce probleme aveţi, în pula mea?
“Păi ţi-am zis că Sorin ăsta e cel mai tare antrenor, şi eu am nevoie
de cineva care să stea după curul meu leneş.” Deja eram pe jumătate dezum-
flat de reacţia ei şi, în acelaşi timp, revoltat.
174
Ce căcat contează cu cine merg la sală, cât timp merg?

Dar fiecare cu ce-l doare.
Da, sunt uşor de influenţat de către Andreea. Pentru că e prie-
tena mea şi ştiu că are un ochi bun pentru ce înseamnă calitate. În acelaşi
timp, încerc să înţeleg şi dorinţa iubitei de a merge cu mine la sală. Dar de
ce nu a apărut până acum dorinţa asta? Fix acum, când l-am sunat deja pe
Sorin şi mă aşteaptă luni la sală, am parte de toată drama asta. Pe de-o
parte, Andreea, prietena mea care mă influenţează şi îl are pe Sorin ca
argument. Pe de altă parte, iubita, care ştie să îmi apese toate butoanele
emoţionale. Iar eu la mijloc, ca un bou nehotărât ce sunt.
“Vă arăt eu vouă”, îmi spun în gând.
“Ştii ce?” spun eu cu voce tare după 15 minute de discuţii aprinse
care semănau a ceartă în cuplu. “Nu mai merg nici cu Andreea şi nici cu tine.
Îmi bag pula în ea de sală!” M-am ridicat de la masă furios şi am închis
subiectul.
Nu ştiu care a fost greşeala mai mare. Să nu merg deloc la sală
sau să nu îl sun pe Sorin şi să îi spun că nu mai ajung luni la sală. Am lăsat
lucrurile să se rezolve de la sine. Sorin m-a aşteptat, pentru că Andreea l-a
rugat să îmi facă loc. Eu nu am venit şi nici nu am dat semn.
Imaginează-ţi că regele Spartanilor, Leonidas, aşteaptă cu cei 300
de spartani asaltul sutelor de mii de persani. Doar că cei 300 sunt doar 299
pentru că unul nu s-a trezit şi nu a anunţat pe nimeni că nu vine.
Aşa îmi plăcea mie să mă cred. Spartan. Aveam să aflu că sunt de
fapt maxim un helot, sclav care cară lucrurile spartanilor în bătălie şi că
drumul spre spartan este ceva ce eu nu îmi pot imagina acum.
Aveam să plătesc un preţ mare pentru acel telefon pe care nu
l-am dat ca să anunţ că m-am răzgândit, însă eu aveam altele pe cap. Au
trecut șase luni fără ca eu să fac altceva pentru corpul meu decât să
mănânc cel puţin la fel de prost ca şi până atunci.
După șase luni de la incident, iubita mea mă părăsea.
v
14 Părinţii la masa de Crăciun
Am 29 de ani. Au trecut 20 de ani de când mama şi tata au

divorţat, şi mama nu l-a mai lăsat pe tata în casă de atunci. După perioada
de teroare şi scandaluri, tata nu a mai vorbit cu mama deloc.
175
PERA NOVACOVICI
Acum, pentru prima oară după tot acest timp, i-am chemat pe
amândoi la masa de Crăciun.
Aveam mari emoţii. Ce se va întâmpla? Se vor certa ca de fiecare
dată la Crăciun? Obiceiurile vechi mor greu. Rănile mai sunt acolo şi de-
monii la fel, aşteptând un moment propice.
Eu sunt cu iubita mea şi este, într-un fel, ideea şi meritul ei.
Masa este pregătită. Aşteptăm.
La ora 13 sună interfonul. Primul ajunge tata. Se dezbracă pe hol,
intră în cameră, se aşază stingher pe scaun.
“Vrei ceva de băut?” îl întreb încercând să fiu cât mai serviabil şi să
îl fac să se simtă confortabil. Ştiu că nu are emoţii legate de mine, ci de
mama. Cred că este răscolit de amintiri, aşa că încerc să îi fac viaţa uşoară.
Apoi, din nou interfonul.
Ajunge şi mama.
Pupături, apoi intră şi ea în cameră.
“Ciao, Jarco!” exclamă ea.
Imediat, tata se luminează la faţă. Îşi zâmbesc ca doi îndrăgostiţi.
Ne aşezăm la masă şi scopul e ca mama şi tata să fie confortabili.
Ne întrecem în politeţuri, fiecare vrea să meargă la bucătărie şi să aducă
ciorba, pâinea, sarmalele.
În sfârşit, suntem toţi la masă. În timp ce mâncăm şi atmosfera se
relaxează, văd în mama şi tata doi oameni maturi, în sfârşit, relaxaţi şi clar
obosiţi de felul în care şi-au trăit viaţa într-o permanentă luptă.
Au înţeles inutilitatea luptei şi se bucură de clipa prezentă.
“Ce v-a luat atât?” îmi vine să spun, însă tac şi mă bucur şi eu de
bucuria lor.
În acel moment, nişte amintiri foarte vechi se reactivează. Era o
vreme, tare demult, când eram o familie. Iar acum suntem din nou. A trecut
o veşnicie şi mi-a lipsit atât de mult. Aş vrea să nu se mai termine Crăciunul
şi să fim aşa pentru tot restul timpului.
După ce pleacă amândoi, îmi dau seama că e unul dintre cele mai
frumoase lucruri care mi s-au întâmplat de foarte multă vreme. Nu ştiu de
ce, simt că deşi eu caut succesul în multe locuri, acum am simţit cu adevărat
ce înseamnă să ai succes.
O clipă de iubire, cu mama şi tata prezenţi, care rămâne doar în
memorie şi în inimă, e unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa
mea. Peste o săptămână avea să cadă trăsnetul peste mine, pe neașteptate.
v
176
15 Despărţirea
Am împlinit 30 de ani şi iubita pleacă de Crăciun şi Anul Nou la

părinţii ei. Eu refuz să mă duc pentru că “am de lucru”.
Adevărul e că nu am chef să merg. Nu îmi plac familiile fericite
care petrec frumos de Crăciun. Nu petrec Sărbătorile cu ai mei și să mă
duc să stau cu o altă familie?
Nu pot să trădez moştenirea mea familială de sălbatici singuratici.
Când se întoarce, în 2 ianuarie, mă roagă să ne aşezăm pe cana-
pea.
“Vreau să mă mut singură”, spune ea.
“Ok”, zic eu impasibil.
“Şi vreau să ne despărţim”, continuă ea, făcându-şi evident curaj.
“Ok”, spun eu pe acelaşi ton şi cu aceeaşi faţă impasibilă. “Când
pleci?” continui eu.
“Cât de repede pot. Încep să îmi fac bagajele chiar acum”, spune ea.
Eu mă joc pe calculator şi, în semn de sfidare, nu o ajut cu nimic.
Prietenul meu o ajută cu maşina şi căratul. Eu fac pe durul şi indiferentul.
Dacă cineva vrea să plece, lasă-l să plece. Dacă vede că a greşit,
se întoarce. Dacă nu se întoarce, înseamnă că oricum nu aţi fi fost fericiţi.
Asta spune seducţia, şi eu ştiu bine teoria.
Despre iadul care urmează, însă, nu am citit niciunde şi nu m-a
avertizat nimeni. Ştiu teoria, însă realitatea mă ia cu totul prin suprindere.
Stările pe care le am sunt o combinaţie unică şi total nouă. În
primă faza, două zile, sunt în etapa de negare. Adică mă uit la filme, mă joc,
mănânc, dorm şi nu îmi pasă de nimic. Mintea e ca un spaţiu gol.
Apoi mă cuprinde furia. Încep să realizez ce s-a întâmplat.
Primul lucru, pun mâna pe telefon şi îi spun prietenei mele An-
dreea Papp să îmi dea numărul lui Sorin, că vreau să merg la sport. Vreau să
slăbesc. Sunt într-o perioadă record a kilogramelor, 90. Greutatea mea
normală e pe la 67-70 de kilograme maxim.
Simţeam că am nevoie să fac schimbări majore în viaţa mea, însă
ele au fost amânate cel puţin șase luni de zile, până când fie că am vrut eu,
fie că nu, viaţa mi-a dat piciorul în fund de care aveam nevoie.
Eram singur. Pentru prima oară, singur cuc, burlac, la 30 de ani, cu
un apartament doar pentru mine. Eram liber de mamă, de tată, de bunici,
de neamuri, de relaţii. Libertatea pentru care m-am luptat şi după care am
177
PERA NOVACOVICI
tânjit întreaga mea viaţă era acum parte din noua mea viaţă, noua mea
realitate.
Apoi am izbucnit în plâns. Îmi era dor de A. şi, după aproape trei
ani, nu mai primeam nicio îmbrăţişare, sărut sau atingere şi nu mai auzeam
nicio voce care strigă la mine din altă cameră.
Era linişte şi mizerie, pentru că nu am pus mâna pe nimic de zile
întregi.
Trei luni de agonie.
Am început să merg la sală, singura activitate care mă mai scoate
din casă. Am început să sufăr cu adevărat.
Simt o durere în piept, ochii mă dor în cap, de la atâta stat la
calculator, ziua şi noaptea. Mă simt ca un liliac când văd lumină.
Sunt depresiv şi în sevraj, în acelaşi timp. Nu credeam că afec-
ţiunea şi atingerea îmi vor lipsi atât de mult. Nu credeam că a nu avea cu
cine să schimbi o vorbă zile la rând va fi atât de greu.
Vreau libertate, nu? Vreau solitudine ca să fiu creativ. Ia de-aici!
Nu mai scriu, nu mai citesc, nu mai am chef de nimic.
Cel puţin, nu mai trebuie nici să mă spăl zilnic. Am un nas foarte
tolerant, mai ales cu mirosurile mele.
Cred că înţeleg cum se simt sărmanii bătrâni abandonaţi la un
cămin de bătrâni. Pun gaz pe foc pentru că încep să beau vodkă şi să ascult
muzică sârbească de despărţire. (Sfat: Nu asculta muzică tristă când eşti
trist şi, mai ales, nu muzică de jale când te-ai despărţit.)
A trecut o lună, şi sala e cea care îmi dă puterea să pot trece cu
bine peste fiecare zi care reprezintă un chin sufletesc, o tortură.
În rest, deşi a trecut toată luna ianuarie, nu fac mai nimic decât
încerc să uit cumva. Sunt o pulă de om şi simt că s-a întâmplat ceva mult
mai grav. Simt că, atunci când a plecat, A. a luat ceva din mine cu ea, dar
ştiu că nu poate fi adevărat. Am găsit drumul spre mine o dată, când mi-am
descoperit vocaţia.
Ştiu că toată comoara mea interioară este în continuare acolo,
doar că am rătăcit drumul. Nu mai pot să simt bucurie, entuziasm, motivaţie
şi optimism.
Aici ai o mostră din muzica asta bună, de
altfel, dar nepotrivită pentru starea mea de spirit pentru
că doar mi-o adâncea, în loc să mă vindece: https://
goo.gl/zOa7jI
Versurile sunt, într-o traducere aproximativă:
“Te visez în fiecare noapte / Doar tu eşti în inima mea”.
178
Nu-i o atitudine bună pentru însănătoşire sufletească.

Este februarie, şi eu am început încă de luna trecută să o sun pe
A. şi să insist că vreau să ne vedem şi să vorbim. Inima mea îmi spune să las
lucrurile aşa cum sunt, pentru că este absolut firesc să mergem pe drumuri
diferite. Egoul şi mintea îmi spun că eu trebuie să îmi dovedesc că sunt
masculul alfa, unic şi irepetabilul Pera Novacovici şi că trebuie să o fac să se
întoarcă la mine, în genunchi, cerându-şi iertare că a greşit.
Dacă e să fiu sincer cu mine, cred că vreau răzbunare. În acelaşi
timp, pentru prima oară în viaţă, după cinci ani de scris pe blog, decid să
încep să fac materiale video.
Nu ştiam să vorbesc prea bine, mai ales filmat, îmi era ruşine că
sunt gras, şi oamenii aveau o altă percepţie despre ce înseamnă perso-
nalitate alfa, însă mi-am adus aminte de lecţia:
Trăieşte viaţa fără frică.
Am pierdut tot pentru că am trăit cu frica de a nu pierde, şi de ce
ţi-e frică nu scapi. Am pierdut tot, de la relaţie, la
imaginea despre mine, la pofta de lucru, vocea vocaţiei
nu se mai auzea, eram trist şi depresiv.
Acum era timpul să acţionez fără frică! Aşa că
m-am filmat şi am pus primul meu video pe Persona-
litate alfa: https://goo.gl/Q8WS1J
După acest gest de curaj şi autenticitate, cad în aceeaşi stare în

care deja sunt de șase săptămâni şi e al dracului de enervant.
Am pierdut din nou calea spre mine, însă nu brusc. Mi-am dat
voie să intru încet şi sigur în zona de confort.
Apoi, am avut încredere în A. pentru că ea are o familie model,
sănătoasă, iar eu am o familie dezbinată. Eu nu ştiu ce înseamnă familia
sănătoasă, aşa că mă las educat. Şi acceptând că “aşa trebuie” şi “aşa fac
oamenii sănătoşi emoţional”, preiau un model despre ce înseamnă relaţia
de cuplu şi familia care nu îmi aparţine. Aceeaşi greşeală pe care am jurat
că nu o mai fac.
Am ascultat vocea din exterior şi imediat am luat-o pe un drum
greşit. Am pierdut 22 de ani din viaţă pentru că am ascultat de alţii şi nu
mi-a fost învăţătură de minte.
Inima şi intuiţia mi-au vorbit şi chiar au urlat atât de clar de fiecare
dată când am făcut un compromis, de fiecare dată când zăboveam în zona
de confort, când am început să nu mai am grijă de mine şi când am lăsat
totul în viaţa mea la voia întâmplării. Însă nu am ascultat.
179
PERA NOVACOVICI
Mi-a plăcut să nu mai fiu responsabil şi să nu mai iau eu decizii, să

le ia alţii pentru mine că ştiu ei mai bine.
O greşeală scump plătită. Încă o dată.
v
16 Iubirea regăsită în același loc cu vocaţia
E martie.
E a treia lună, şi eu sunt tot praf înăuntrul meu. Nu mă regăsesc,
nu mai aud vocea care mă ghida din interior, nu mai simt bucurie şi
entuziasm.
De trei ori pe săptămână mă duc la sală cu Sorin. Sunt cam
singurele momente când ies din casă. Faptul că e iarnă încă mă ajută pentru
că, de obicei, iarna nu te omori cu ieşitul din casă.
În drum spre sală mă întâlnesc cu vechiul meu prieten care m-a
scos în excursii şi mi-a retrezit dragostea pentru natură când încă eram
colegi la Politehnică.
El în continuare se ocupă şi trăieşte din excursii. E ghid, monitor
de schi şi iubeşte stilul ăsta de viaţă. Ne vedem după multe luni, ne îmbră-
ţişăm, şi Pepe îmi spune:
“Vezi că vineri mergem la o tură de rafting pe Cheile Nerei. Hai cu
noi!”
“Când e plecarea?” întreb eu, încercând să fac puţină conversaţie
politicoasă înainte să îl refuz pentru că nu aveam chef şi energie din cauza
depresiei mele decupate din manualul DSM.
“Păi mâine la 5 dimineaţa”, spune Pepe.
“Pfffuuu”, pufăi eu deznădăjduit. “Nu ştiu dacă reuşesc, nu m-am
mai trezit la ora asta demult.”
Ne despărţim şi eu merg la sală.
Când faci sport, se eliberează endorfinele, hormonul fericirii.
Chiar şi în starea mea jalnică, după 20 de minute de alergat pe bandă, încep
să simt un fel de chef de viaţă. Un chef de a trăi chestii noi, diferite, de a ieşi
din zona asta de confort.
Simt o vagă urmă de entuziasm care durează suficient de mult ca
să ajung acasă, să îl sun pe Pepe şi să îi spun:
“Vin şi eu!”
180
Abia acum pot să văd cum, în cele mai critice momente ale vieţii
mele, au apărut oameni în viaţa mea, unii prieteni apropiaţi, alţi prieteni cu
care nu mai ţineam legătura de ani de zile şi uneori necunoscuţi care au
avut rol de mesageri, îngeri şi trimişi ai universului.
Pentru un om care vedea draci în toţi oamenii, e un progres. Vei
înţelege exact şi de ce imediat.
Dimineaţă la cinci sunt jos şi plecăm. Drumul durează vreo patru
ore şi, când ajungem acolo, am o supriză uriaşă. Alături de noi este M., un
băiat cu care mă întâlnesc doar prin excursii, dar cu care am o legătură
puternică şi autentică.
Când ne vedem la rafting, ridicăm amândoi vâslele în sus şi urlăm
ca spartanii “Ahu, Ahu, Ahu!”
Îl văd şi sar să îl îmbrăţişez, dar dincolo de zâmbete sincere, se
îmbrăţişează doi oameni foarte răniţi.
Am auzit de la nişte prieteni că M., împreună cu soţia lui, au pe-
trecut șase luni în spitale cu copilul lor nou-născut din cauza unei avalanşe
de complicaţii apărute la naştere, după care copilul a murit.
Era groaznic să ai măcar tentativa de a te pune în papucii acestor
oameni şi iată că eu sunt faţă în faţă cu M. care are puterea să îmi
zâmbească şi să se bucure de ieşire, în ciuda necazului uriaş care l-a lovit.
Nu mă pot opri din comparaţie şi mă gândesc cum se face că eu,
cu despărţirea mea, sunt mai distrus din toate punctele de vedere decât el,
când drama unei despărţiri este pistol cu apă comparat cu suferinţa lui.
Sunt intrigat şi un pic egoist şi invidios. De unde are el puterea
asta interioară? O vreau şi eu! Am nevoie de ea cum are Golum, din Lord
of the rings, nevoie de inel.
Nu am curaj să deschid gura despre subiect, însă azi e ziua în care
Universul s-a săturat de căcaturile mele şi îmi bagă pe gât, cu sau fără voia
mea, pastila roşie ca să mă trezesc din Matrix.
Eu vreau să mă întorc mai repede acasă în aceeaşi zi şi am noroc
că Pepe trebuie şi el să revină în oraş. Ce coincidenţă! Şi M. vrea să se
întoarcă şi întreabă dacă mai e loc la noi în maşină. Da, tot întâmplător.
De fapt, e Pepe, care conduce, eu şi cu M., și avem patru ore
împreună. Eu sunt mort de curiozitate să aflu secretul.
După vreo 45 de minute de mers, nu mă mai pot abţine.
“M., sigur nu e un moment potrivit şi nu ştiu dacă poate exista mo-
ment potrivit, dar vreau să te întreb ceva foarte important pentru mine. Ştiu că
ai trecut printr-un moment foarte greu şi aş vrea să ştiu ce anume te-a ajutat
să treci peste suferinţa asta uriaşă. Te văd fericit şi deşi se vede că nu eşti
181
PERA NOVACOVICI
100% în apele tale, eşti senin, ai o linişte sufletească şi, sincer, am nevoie şi eu
de aşa ceva în perioada asta.”
“Pera, nu trebuie să îţi fie ruşine! Chiar mă bucur că m-ai întrebat”,
răspunde M., dându-mi încă o lecţie despre atitudine, compasiune, înţele-
gere şi toate acele lucruri spirituale minunate care ne fac să fim oameni cu
adevărat superiori. Omul e atât de autentic, deschis şi cald, că îţi vine să nu
mai pleci niciodată de lângă el. E “pita lui Dumnezeu”.
“Păi sunt două lucruri care m-au ajutat”, începe M. “Unul dintre ele
este faptul că m-am rugat lui Dumnezeu şi am ştiut că nimic nu e întâmplător.
Ştiu că am fost testat. Voi merge mai departe, cu capul sus, şi voi căuta să
înţeleg care sunt lecţiile mele din această suferinţă.
Al doilea lucru care m-a ajutat mult a fost iubirea oamenilor din jurul
meu. Am primit sprijin necondiţionat şi total din partea familiei şi a prietenilor
şi, astfel, am putut duce mai uşor această povară.”
Am intrat instant într-un proces de gândire şi trăire emoţională
pentru următoarele trei ore. Mai fac conversaţie, însă în mintea şi în inima
mea se procesează tot ce am auzit, cele două concluzii ale lui M.
După trei ore ne dăm jos din maşină, eu sunt lăsat primul. Îl îm-
brăţişez pe M. şi îmi stăpânesc nişte lacrimi cu greu. Urc pe scările din bloc
până la apartamentul în care sunt de două luni şi jumătate singur, iar pe hol,
mă opresc în faţa oglinzii atârnate pe perete.
Las lacrimile să curgă şiroaie pentru că am înţeles. E atât de
eliberator şi de puternic sentimentul pe care îl am. E, din nou, satori —
trezirea instantanee la viaţă a inconştientului care devine acum conştient şi
e limpede ca lumina zilei.
E a doua oară când mi se întâmplă în viaţă, după momentul din
noaptea de înviere, când am făcut sex prima oară şi am descoperit că
puterea e toată în noi.
Eu vreau să fiu psiholog. E visul meu pentru care lucrez neîncetat,
e vocaţia mea. Să pot ajuta oameni ca M. este printre primele sarcini în fişa
postului meu. Şi, totuşi, eu sunt mai varză emoţional decât M., deşi suferin-
ţele mele sunt mult mai mici.
Cât de slab pot să fiu? Cum aş putea eu să îmi îndeplinesc
misiunea pe Pământ când sunt atât de mic şi de slab? Cum aş putea să
vindec, să inspir şi să ghidez alţi oameni când eu sunt nevoiaşul care are
nevoie să fie cărat în spate, vindecat, mângâiat şi consolat?
Oamenii ca M. au nevoie, mai mult decât de orice altceva, de
iubirea oamenilor din jur. Eu nu mai sunt capabil de iubire, dar ciudat, în
acelaşi timp, şi vocaţia mea a stins lumina după despărţire.
182
De ce?
Acum îmi este atât de clar. Pentru că vocaţia este munca cu iu-
bire pentru semeni pentru oamenii din jur. Cum altfel ai putea să îţi dedici
întreaga viaţă unei misiuni, decât iubindu-ţi munca şi iubindu-i pe cei pe
care îi serveşti?Şi dacă simt că nu mai am nici vocaţie şi nici iubire, ambele
în acelaşi timp, e clar că iubirea mea este unde este şi vocaţia mea, dar, şi
aici e salvarea mea, eu am găsit acum șapte ani de zile vocaţia.
Am găsit-o în mine şi ştiu exact unde este. Şi ştiu de ce nu mai
străluceşte.
Pentru că acum sursa mea de putere interioară, lumina mea, spiri-
tul meu, energia mea divină, comoara interioară au fost acoperite.
Acoperite de ce?
De frică, de suferinţă, de egoism, de nevoi şi frustrări, de dorinţe
meschine, de traumele vechi şi noi, de toate rahaturile posibile şi imaginate.
Acum văd că vocaţia nu doar că poţi să ţi-o descoperi, dar poţi să o şi
pierzi, rătăcindu-te din nou chiar dacă ai găsit o dată drumul spre miezul tău
de stea. La fel şi cu iubirea. Poţi să o găseşti de zece ori în viaţă şi o poţi
pierde de unsprezece ori.
Vocaţia şi iubirea sunt în acelaşi loc şi ambele izvorăsc din sursa ta
de energie nelimitată. E un izvor infinit care nu seacă niciodată şi e al tău să
îl foloseşti după bunul tău plac şi poţi acoperi lumea întreagă de o sută de
ori cu ce bogăţii sunt conţinute adânc în interiorul tău. Am trăit ca un
cerşetor, stând cu fundul pe o comoară atât de mare, încât nu mi-ar ajunge
întreaga viaţă să o contabilizez.
În acelaşi timp, o viziune secundară mi se arată. Înţeleg întreaga
dramă a relaţiilor de cuplu.
Înţeleg că atunci când îmi las spiritul să strălucească, nu doar
vocaţia mea funcţionează impecabil şi îmi revărs darurile asupra lumii prin
munca mea, dar însăşi iubirea mea se revarsă asupra lumii. Înţeleg acum că
iubirea nu e selectivă.
Nu pot să iubesc ceva anume şi să nu iubesc altceva, la fel cum
soarele, când străluceşte, nici dacă ar vrea, nu poate să îşi ofere razele şi
căldura doar unei părţi a sistemului solar, doar unei părţi a planetei Pământ
sau doar asupra unei fiinţe de pe planetă.
Soarele străluceşte sau nu străluceşte. La fel şi omul: iubeşte sau
nu iubeşte.
Ei, dar când iubeşte, iubirea este pentru câinele lui, pentru familia
lui, prietenii lui, munca lui, soţia sau soţul, cele cinci iubite sau iubiţi, pentru
firul de iarbă, pentru duşmanul său şi pentru întreg universul.
183
PERA NOVACOVICI
Dacă pretind că iubesc ceva şi nu totul, sunt doar un manipulator

care vrea să creeze iluzia de iubire, dar de fapt îşi urmăreşte interesul de a
obţine ceva, în mod egoist şi manipulator. Pentru că ceea ce străluceşte, de
la licurici şi până la soare, nu poate şi nu ştie să o facă altfel decât complet şi
total pentru tot ce intră sub raza de influenţă.
În timp ce văd toate astea, văd drama oamenilor care pretind că
iubesc, însă se izolează în relaţii de cuplu în care, de fapt, nevoile egoiste şi
fanteziile, aşteptările că celălalt există ca să ne facă fericiţi sunt o fundaţie
şubredă, o iluzie care se prăbuşeşte repede sub greutatea adevărului şi a
realităţii.
Suntem fiinţe egoiste cu potenţialul de a ne depăşi condiţia şi de
a deveni iubitori şi altruişti, însă nu fără muncă. Munca de îndepărtare a
gunoaielor din jurul comorii noastre interioare.
Eu am iubit cu adevărat în relaţii?

Rar. Foarte rar. Doar în acele momente în care am pus fericirea,
libertatea şi interesul celuilalt mai presus ca orice nevoi şi dorinţe personale
am avut eu. Îmi dau seama că mi-am iubit mai mult prietenii şi cititorii decât
partenerele de cuplu.
Am fost mult mai plin de compasiune, înţelegere şi toleranţă faţă
de necunoscuţi cu ale căror valori am rezonat decât cu iubitele mele. Toate
lucrurile astea şi multe altele, pe care urmează să le descoperi şi tu în
continuare, mi se relevă în faţa ochilor ca un film, ca o concluzie a întregii
mele vieţi de până la 30 de ani.
Imagine cu mine în faţa oglinzii: plâng până mă satur. Vreo 20 de
minute. Cu muci. Deşi am 30 de ani.
Şi, totuşi, mă simt mai puternic ca oricând.
Am ascultat iar de voci din exterior care mi-au spus cum să îmi
trăiesc viaţa şi, mai mult, pentru că relaţiile de cuplu erau o necunoscută
pentru mine, m-am lăsat îndoctrinat cu un model de relaţii şi familie care nu
îmi aparţine şi cu care nu rezonez.
Demonii din mine au sărit bucuroşi în horă şi au început să mă
lovească cu sete şi răzbunare pentru că i-am ţinut închişi în cuşti o vreme
bună. Zona de confort, rănile de abandon, fricile, convingerile negative,
emoţiile negative, vocea societăţii, toţi, călare pe mine.
Iar eu, singur.
Ca şi Alexandru Lăpuşneanu pe patul de moarte, care, fiind
pregătit de popă pentru moartea sa, spune: “M-aţi popit voi, dar de mă voi
184
îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!” Nu mai apucă să se ridice pentru că

Spancioc şi Stroici îi bagă otravă pe gât cu forţa şi îl ucid.
Otrava pe care eu am înghiţi-o nu mă omoară, ci, dimpotrivă, mă
trezeşte şi mă întăreşte. Încă sunt aici.
Mi-am redescoperit forţa şi puterea în ziua asta banală pentru
atâţia oameni, însă unică în timp şi spaţiu pentru mine. Mă uit pe Facebook
şi simt o pace şi o linişte interioară. Simt că mi-am regăsit ghidul şi vocea
care m-au îndrumat până acum însă pentru prima oară, încrederea pe care
o am în tot ce se află în mine este de neclintit.
Simt că sensibilitatea mea este de 1000 de ori mai crescută şi pot
să percep clar toate mesajele ce mi se trimit de către inteligenţa superioară
şi universală care se află peste tot în Univers şi pentru noi.
Simt acum limpede şi clar vocea intuiţiei din interiorul meu, clară
şi răspicată, care îmi vorbeşte din nou.
Am reuşit, după trei luni de iad interior, să sparg zidurile din jurul
spiritului meu pentru a doua oară în șapte ani. Şi am atins din nou starea de
beatitudine, de entuziasm şi de zeu interior.
Simt o conexiune profundă cu inteligenţa superioară şi cu pre-
zenţa permanentă şi invizibilă din jurul nostru.
E Lumina lui Nicola Tesla.
E Forţa din universul Star Wars.
E Prana din limba sanscrită.
E Dumnezeul din creştinism.
E Voinţa din filozofia lui Schopenhauer.
E Chi-ul din tradiţia chinezească.
Şi am acces direct la ele.
Deschid Facebook-ul şi văd un videoclip mare
pe tot ecranul. E o postare de-a lui Adi Soare: https://
www.youtube.com/watch?v=mX9L8IuiwJA
E melodia “Into the fire” cu un videoclip cu avioane. Focul este
acţiunea, şi eu am frecat menta destul. Aruncă-te în focul acţiunii! Acum!
Acesta e primul mesaj clar şi direct pe care îl primesc ca un cadou
pentru borna din evoluţia mea pe care tocmai am depăşit-o.
Imaginează-ţi un om, la 30 de ani, trecut prin tot felul de rahaturi,
care acum este liber de toate balasturile fizice, emoţionale, mentale şi
spirituale. Şi la cinci minute de la eliberare se uită la clipul ăsta şi ascultă
muzica asta. Imaginează-ţi cum se simte şi ce mesaj transmite.
Aşa urmează să îmi trăiesc şi eu viaţa în continuare.
Printre greutăţi spre stele.
185
PERA NOVACOVICI
Dar, mai întâi, greutăţi. Multe greutăţi.
v
17 Sex Systems
Ne vine o idee. Să facem primul curs online din România. Îl sun pe

Daniel Zărnescu care acum e deja cucerit de mine pentru că după criza
economică din 2008-2009, când a fost nevoit să îşi închidă afacerea a decis
că vrea să fie autor. Vede că se poate trăi scriind cărţi şi având o comu-
nitate online, şi-a schimbat macazul, în ideea să pornească şi el pe acelaşi
drum.
Decidem împreună că acest curs va fi pentru băieţii şi bărbaţii de
pe Arta seducţiei şi se va chema Sex Systems. Adică strategii prin care poţi
ajunge la sex cu femeile.
Însă în spatele acestui nume se ascunde multă educaţie şi dezvol-
tare personală. Punem numele asta ca să îi atragem pe cei din comunitate,
însă educaţia va conţine multă psihologie şi dezvoltare personală, astfel
încât să devii un bărbat atrăgător şi adaptat social, astfel încât să atragi în
mod natural femei care vor rupe hainele de pe tine.
Daniel locuieşte la mine timp de o săptămână şi am un white-
board pe care el desenează scheme şi planuri. Ăsta e punctul lui forte. El
ştie să explice atât de bine, simplu şi clar ce fac eu cu succes şi apoi mă
învaţă paşii şi pe mine ca să pot repeta rezultatele.
Din păcate pentru Daniel, eu sunt în depresia de după despărţire.
Povestim ca între bărbaţi şi el îmi desenează pe whiteboard toate etapele
prin care voi trece până la vindecare. După 45 de minute de seminar pe
care mi-l ţine, pentru că e mult mai avansat ca mine la despărţiri, îmi spune:
“Cel mai important este să nu o mai suni pe A., orice ar fi. Îngroapă
telefonul dacă e nevoie”.
Eu dau din cap aprobator. Aşa e.
Apoi am nevoie să merg la toaletă.
Intru în baie şi primul lucru pe care îl fac o sun pe A.
“Salut. Mi-e dor de tine, vrei să ne vedem?”
Asta-i problema cu despărţirile. Suntem atât de futuţi în cap, încât
nu putem asculta sfaturile corecte şi benefice ale celor care ne iubesc şi văd
clar ce anume avem nevoie.
186
Daniel vrea să lucrăm începând de mâine că deja am pierdut 2

zile. Eu îi promit că lucrăm, dar hai azi să ne mai uităm la un film şi să ne
relaxăm.
“La ce ora ne trezim mâine?” întreabă Daniel
“La 9. Mâncăm şi apoi lucrăm”, spun eu.
Ne trezim şi propun să fac eu micul dejun, deşi, până la 30 de ani,
nu am pus în viaţa mea mâna pe o oală. Bunica, mama, iubitele, tot timpul a
fost altcineva pe la aragaz, dar nu eu.
Caut tigaia şi nu o găsesc
“În pula mea, şi tigaia mi-a luat-o”, urlu eu nervos.
Cu ce să fac omletă?
Iau o oală de ciorbă, torn un sfert de sticlă de ulei de floarea
soarelui în oală şi sparg șase ouă peste. Amestec vârtos cu o lingură de
lemn şi anunţ că masa este gata. În farfuria lui Daniel se scurg nişte ouă
semiprăjite, înecate în ulei.
Când ia un pic de omletă din farfurie, de pe furculiţă se scurge
ulei înapoi în farfurie.
Îl văd că gustă cu greu şi îşi ascunde cu greu scârba dar înghite.
“E bun?” întreb eu.
“Da” spune el cu jumătate de gură. “Nu vrei să mergem în oraş să
mâncăm?”, continuă imediat.
“Ba da”, spun eu, resemnat. Doar nu credeam că există vreo şansă
să fie bună nebunia asta.
“Şi ia vezi”, spune Daniel, “nu e cumva în cuptor
tigaia aia?”
Deschid neîncrezător cuptorul, tigaia era
acolo.
Pfff, dacă ştiam, sigur făceam omleta bună.
Scrie-i lui Daniel şi întreabă-l cum a fost prima
omletă făcută de Pera: https://goo.gl/B7Oj0r
Până la urmă, facem cursul. Avem câteva materiale video gratuite

prin care explicam oamenilor ce vor învăţa în curs.
Am adus artileria grea. Am dat ceva de facut tuturor autorilor din
jurul nostru. Andreea Papp, Marius Simion, Bogdan Vaida, Daniel Zăr-
nescu, Pera Novacovici și încă 4-5 alţii sunt profesori la Sex Systems, primul
curs online de educaţie alternativă în domeniul relaţiilor din România.
Pentru că niciunul dintre noi nu mai filmasem înainte, era nebunie.
187
PERA NOVACOVICI
Ba vorbeam prea repede şi nu se înţelegea nimic, ba ne blocam şi

ne înroşeam, ba greşeam şi trebuia să o luăm de la capăt.
Daniel a cedat psihic şi are un ochi umflat cu o infecţie. Cred că
nu îi place deloc ce vede în Timişoara. Pe lângă asta, prinde şi o răceală
puternică. I-am distrus întregul sistem imunitar cu stilul meu de viaţă depre-
siv şi haotic, total neproductiv.
Reacţia la acest curs este mult mai proastă decât ne aşteptam.
Avem trei categorii de oameni care ne urăsc.
O dată, clar şi de înţeles, femeile. Apoi, toţi oamenii religioşi, iar în
România nu sunt deloc puţini.
Apoi, bărbaţii ipocriţi care spun: “Vai, cum să vorbești despre sex
şi să vrei să faci sex cu o femeie?”
Până la urmă, vindem cursul, sub aşteptări, însă avem peste 100
de înscrişi şi ducem la capăt primul curs, făcut cu chiu cu vai.
Suntem însă pioneri. Pe lângă cărţi şi bootcamp-uri, am intrat şi în
lumea cursurilor online.
v
18 112, simt că mor
În momentul despărţirii, am văzut uşa închizându-se în urma ei,

plecând pentru totdeauna din apartamentul în care locuiam împreună de
ceva mai mult de un an de zile. Mă simţeam pierdut pentru că nu mă
aşteptăm la asta, însă, în acelaşi timp, ştiam că dacă un om simte că trebuie
să facă ceva, nu are rost să îi stai în cale.
Aveam nevoie de ceva să mă ancoreze în realitate. Ceva care să
mă ajute să fac ceva nou, să încep o schimbare şi poate o nouă etapă în
viaţa mea. Un singur lucru mi-a venit în minte. Am pus mâna pe telefon şi
am sunat:
“Andreea, m-am despărţit. Vreau să te rog ceva. Poţi să îl suni pe
Sorin şi să îl rogi să mă primească?”
“Nu ştiu dacă te mai primeşte”, a spus Andreea. “I-ai tras ţeapă
data trecută şi Sorin nu prea iartă chestiile astea. Dar o să îl sun.”
Peste câteva ore primesc telefon înapoi: “Am sunat şi a zis că are
un loc la ora 18. Poate te pune dracul să nu mergi”.
“Mă duc, eşti nebună? De-abia aştept, am mare nevoie de asta”, am
spus eu entuziasmat.
188
Eu credeam că merg la sală să fac sport şi să mănânc sănătos cu

un antrenor bun. Vai, când mă gândesc că m-am dus cel mai puţin pentru
asta şi mult mai mult pentru lucrurile de care aveam cu adevărat nevoie.
“Hai să te măsor”, spune Sorin.
E prima mea zi de sală după vreo zece ani de zile. Acum am 30
de ani împliniţi. Am schimbat prefixul. De asemenea, am schimbat prefixul
şi la kilograme. Am 90 de kile şi, privind în tabel, la înălţimea mea sunt obez
de grad 1. Ar trebui să am 65-70 de kilograme.
Nu sunt conştient de toate astea. Sorin scoate un centimetru şi
mi-l pune în jurul taliei, puţin deasupra de buric. Ridică un pic din sprâncene
şi notează în carneţelul lui:
“87 de cm. Acum încoardă braţul”.
A doua măsurătoare este în jurul bicepsului.
“38 de centimetri.”
După ce notează şi asta în carnet, îmi spune:
“Azi e luni, deci e ziua de picioare. El e colegul tău şi vei lucra cu el”.
Un coleg îţi creşte productivitatea şi eficientă cu 30%. Există o
motivaţie profundă umană atunci când intrăm într-o competiţie priete-
nească şi constructivă. În afară de asta, nu apucăm să tragem mâţa de
coadă, facem pauze scurte şi dăm totul la fiecare serie.
Azi, însă, nu ştiu nimic din toate astea. Este prima mea zi.
După încălzirea cu bara goală, sunt puse 70 de kilograme pe bară.
Colegul meu ia bara în spate şi începe să facă genoflexiuni.
1, 2, 3… 10… 17 repetări la prima serie.
Pare uşor. Ce nu ştiu eu este că băiatul are vreo șapte luni avans
în faţa mea şi acum Sorin i-a pus greutăţi mai mici decât de obicei, pentru
mine, să nu mă cocoşeze din prima sau să mă accidenteze.
Mă bag sub bară. Am mănuşi de sală şi prosop pe care vreau să
mi-l pun pe gât. Mănuşile pe mâini, prosopul pe spate, unde pun bara de
oţel cu greutăţi ca să nu mă rănesc.
“Ce-i cu astea?” întreabă Sorin. “Lasă mănuşile că nu ai nevoie de
ele. Prinde cu mâna liberă pentru că priza va deveni mult mai puternică. Lasă
şi prosopul. Dacă pui bara corect pe spate, pe muşchii omoplaţilor, ea stă
acolo şi nu te doare nimic.”
Mă bag sub bară şi când o ridic, simt că mă împinge în pământ. E
grea ca dracu şi mă panichez. Văzându-mi nesiguranţa, Sorin se pune în
spatele meu şi îmi spune hotărât:
189
PERA NOVACOVICI
“Hai, lasă-te jos că sunt în spatele tău şi te ţin dacă nu mai poţi. Unu,
doi, trei… Nu întinde picioarele de tot când ajungi sus, că te odihneşti. Vreau
să ţii permanent muşchiul în tensiune. Lasă-te mai jos. Respiră. Inspiră”.
Sunt atât de multe informaţii noi în acelaşi timp, încât nu mai ştiu
nici cum mă cheamă. Fac șapte repetări obosite la prima serie. După cinci
serii, nu mai îmi simt picioarele, da am făcut şi eu cinci, ca şi colegul meu.
Când plecăm să facem alt exerciţiu, trebuie să urcăm scările, iar
eu trebuie să mă ţin de bară pentru că efectiv nu mă mai ţin “grisinele”, cum
le zice Sorin la picioare.
După satisfacţia de pe mutra lui Sorin, îmi imaginez că un antre-
nament este considerat bine făcut de către Sorin atunci când ai nevoie de
cărucior cu rotile să pleci de la sală.
Nu-i rău pentru prima zi.
A doua zi, avem spate şi umeri însă şocul pentru mine de-abia
acum urmează.
Am febră musculară puternică la picioare a doua zi, marţi.
Însă în noaptea de miercuri se întâmplă ceva foarte ciudat. Încep
să am altfel de dureri. Am impresia că s-a rupt ceva în mine. E o durere
sfâşietoare de la piciorul drept care urcă pe spate, apoi merge spre coaste,
piept, umeri şi gât.
Simt că mor. Este ora trei dimineaţa şi gem de durere în pat.
Mă gândesc foarte serios să sun la 112. Nu am simţit aşa dureri
niciodată în viaţa mea. Am mai avut febră, dar ce simt acum nu e normal.
Ceea ce am realizat după a fost că muşchii mei erau atrofiati.
Muşchii mei erau mici, deşi eu păream măricel pentru că eram acoperit de
grăsime. Însă grăsimea este ţesut mort. Nu îţi dă forţă, nu te ajută la aspect,
nu e bună de nimic.
Mușchiuleţii mei, săracii, au fost rupţi de greutăţile cu care am
făcut exerciţiile, deşi nu erau greutăţi deloc mari. Pentru mine însă erau
greutăţi foarte mari pentru că muşchii erau atrofiaţi şi niciodată nu au fost
loviţi de o forţă atât de puternic.
Tot răul însă e spre bine. Eram mort, acum încep să trăiesc din
nou. Durerea din muşchi este semn că încep să lucreze, că încep să crească
şi să sintetizeze proteină.
Asta scriu acum, privind în urmă. Atunci, însă, eram terminat fizic
şi psihic. “Cine dracu m-a pus să merg la Sorin?”
Destul de ciudat, Sorin nu zice mai nimic de mâncare. Îmi zice
doar: “Notează tot ce mănânci săptămâna asta, mănâncă normal ca şi până
acum. Vreau să văd ce ai în meniu şi apoi să începem să corectăm”.
190
Reuşesc să supravieţuiesc primei săptămâni de antrenament şi

după ce am trecut prin toate grupele musculare în trei zile separate, vine
vremea din nou de măsurători.
Se văd vreo 500 de grame mai puţin pe cântar, însă nimic semni-
ficativ. După fiecare antrenament trebuie să alerg.
Alerg cât pot prima săptămână şi apoi cresc cu două minute pe
săptămână până ajung la 40 de minute pe bandă după fiecare antrena-
ment. Apoi rămân acolo până slăbesc la greutatea ideală. În prima săptă-
mână alerg 20 de minute gâfâite şi le notez.
După ce mă măsoară în săptămâna a doua, Sorin îmi cere caietul
cu mâncarea. Eu, ştiind că e ultima săptămână în care nu mi se pun restricţii,
am mâncat ca porcul. Pizza, kebab, KFC, tot ce am putut să bag în mine la
capitolul junk food. Sorin se uită în caiet şi dă din cap:
“Am avut sute de elevi ce mi-au trecut prin mână, însă, dintre toţi, ai
cea mai proastă alimentaţie pe care am văzut-o vreodată”.
În sinea mea, sunt mândru.
“Sunt cel mai tare la ceva”, îmi zic.
E un început bun.
v
19 Vine Oxana
Au trecut trei luni de când sunt burlac. Şi sunt într-o evidentă

depresie. Ceea ce mă salvează este sala. Sala e singurul loc pentru care mă
pot mobiliza să ies din casă şi nu aş face-o dacă nu ar fi Sorin.
Acum înţeleg cuvintele Andreei: “Sorin te schimbă şi e ceea ce ai
nevoie”.
E un amestec dintre frica de a nu fi certat şi respectul pe care îl
am pentru om. El trăieşte ceea ce propovăduieşte. E punctual, se antre-
nează în fiecare zi şi merge la competiţii. Are o viaţă simplă şi este clar că
sportul acesta şi sala sunt vocaţia lui. E o sursă de inspiraţie şi acum, la trei
luni după despărţire, e singura mea sursă de inspiraţie. Intuiţia mea îmi
spune că trebuie să merg cu orice preţ la sală cu Sorin pentru că se vor
întâmpla lucruri foarte bune.
În altă ordine de idei, am cunoscut-o pe Oxana. E o fată din

Republica Moldova care mi-a citit cartea Personalitate alfa şi mi-a dat o
191
PERA NOVACOVICI
mărturie video. Am început să conversez cu ea pe Facebook şi, din una în

alta, am ajuns la nişte lucruri în comun foarte interesante.
Îi place muzica, a făcut pian şi visează să meargă la facultatea de
muzică. În acelaşi timp, face sală şi ea. Găsesc imediat subiecte de discuţie
şi mă bucur să descopăr că iubeşte muzica clasică.
Apoi, descopăr că merge la sală. Şi nu oricum, ci hardcore. Şi ea
face îndreptări, genoflexiuni cu bara în spate, braţe, umeri. Nu se dă înapoi
de la greutăţi.
Mă uit mai atent pe Facebook-ul ei şi începe să mi se pară un pic
interesantă. Pentru prima oară, îmi încolţeşte un gând:
“Când vii să mă vizitezi în Timişoara?” arunc eu provocarea pe
Facebook.
“Nu ştiu”, spune ea. “Mă gândeam să vizitez România, dar prin
Bucureşti, Cluj, să merg prin munţi, să văd locurile faine ce sunt de vizitat.”
“Păi hai că organizez eu ceva fain.”
“Nu ştiu, mai vedem”, spune ea în ceea ce sună a refuz politicos.
Într-o zi, vorbim pe Skype şi o întreb: “Ce ai făcut azi la sală?”
“Spinare”, răspunde ea degajat.
“Ce?!” pentru moment sunt şocat de răspuns.
Ştiu cuvântul, este românesc şi e corect gramatical. Îmi ia câteva
secunde bune să îmi dau seama că se referă la “spate”. A făcut spate la sală,
şi ea în graiul ei moldovenesc îi spune “spinare”.
După ce mă tăvălesc pe jos de râs, reiau cu greu discuţia la modul
serios. Sunt pe drumul cel bun şi mai un pic şi o conving.
Bingo!
În săptămâna de sărbătorile pascale, vine să ne cunoaştem.
Povestea mea şi a Oxanei o ai în această carte cu lux de amă-
nunte, acum însă vreau să îţi spun o scenă foarte importantă ca să înţelegi
ce înseamnă valorile comune.
În toată această perioadă, am locuit în apartamentul meu.
Oxana e o femeie frumos îmbrăcată, însă când şi-a dat pentru
prima oară tricoul jos (nu-ţi spun în a câta zi), mi-am mascat cu greu
uimirea.
Avea șase pătrăţele foarte bine lucrate. Fata asta chiar ia foarte în
serios sportul, alimentaţia şi sănătatea. La masă, o văd că ia un ardei roşu şi
mușcă din el ca din măr. E prima oară când văd aşa ceva. Eu încă sunt
departe de perfomanţă de a mânca salate, să nu mai vorbim de legume ca
gustare în loc de chipsuri.
192
Deşi am slăbit în aproape patru luni de când merg la Sorin cam 12

kilograme, încă mai am o dată pe atât în plus. Nu mai sunt obez, dar sunt
grăsuţ.
Mă simt un pic complexat, dar îmi revin rapid. Nu e loc de ezitare.
Există o chestie care se cheamă intuiţie. Una dintre definiţiile
intuiţiei este că este abilitatea de a ajunge la concluzia corectă având
informaţii incomplete. E ca şi când poţi să vezi imaginea completă a unui
puzzle înainte că acesta să aibă toate piesele aşezate la locul potrivit.
Şi intuiţia mi-a zis mie că o femeie care face sală şi mănâncă
legumele ca pe fructe mă poate ajuta în provocarea pe care eu tocmai o
am legată de corpul meu.
Au fost şi alte lucruri care au contat în decizia mea, însă în ziua a
treia din cele zece pe care aveam să le petrecem împreună i-am spus:
“Vreau să vii din Chişinău în Timişoara şi să te muţi cu mine. Simt că
putem face lucruri extraordinare împreună.”
Peste șase luni era mutată în Timişoara şi anul următor ne căsă-
toream.
Eşti media celor mai apropiaţi cinci oameni din jurul tău. Înainte,
An-dreea era singura preocupată şi motivată cu adevărat de corpul ei, de
ali-mentaţie şi sport. Balanţa era 4 contra 1.
La un an distanţă, cei mai apropiaţi oameni din viaţa mea erau
Sârbu, cel mai bun prieten al meu, care acum mânca aşa cum mâncam şi eu
că nu avea încotro şi a început să slăbească în paralel cu mine, Andreea, cea
mai bună prietenă a mea, Sorin, antrenorul meu şi Oxana, noua mea iubită.
Eu slăbeam tot mai mult şi cu aşa echipă în jur nici nu era de
mirare. Îmi permiteam şi luxul de a avea o a cincea persoană în grupul de
cele mai apropiate cinci care să fie grasă.
Media tot ar fi arătat foarte bine.
v
193
PERA NOVACOVICI
194

A1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

{ UN OM RESPONSABIL ȘI NU PREA

După eşecul crunt al vânzării primei mele cărţi, eram îndârjit şi

Culmea, dintre aceşti oameni urmau să se ridice unii dintre cei

Într-o zi, pentru că a văzut valoarea pe care o dau comunităţii

La sfârşitul Facultăţii de Psihologie, aveam două surse de venit

Munceam de îmi săreau capacele. Citeam, scriam şi experimen-

În ziua în care Daniel a decis să îmi lase forumul, a scris urmă-

(Posted 20 September 2007 - 03:16 PM)

Important eşti tu, ca persoană, şi ceea ce faci pe termen mediu/lung.

Şi nu uita că odată şi odată vei avea un copil şi o familie. Este

Când a scris aceste rânduri, Daniel avea 26 de ani.

Pentru acest prim curs ne-am ales un subiect pe măsură, care

media şi luptând pentru ca, în sfârşit, educaţia în privinţa

Aveam 27 de ani şi terminam anul III al Facultăţii de Psihologie.

Parcă şi relaţia cu mama se mai îmbunătăţise un pic. Începeam să

Toată viaţa mea am iubit cărţile, filmele şi orice prilej de a trăi

Aveam acces la internet de mare viteză şi, astfel, avem acces la

Cumva, scurtcircuitasem cursul firesc al vieţii pe Pământ şi al spe-

Pe bloguri aveam comentarii de mulţumire şi apreciere, ştiam că

Nu prea eram curios de relaţii. Nu credeam deloc în ele. Ce

5 O sămânţă de iertare și iubire

Diferenţa dintre mine şi A. era că eu aveam o relaţie aproape

mult timp în apartamentul ei şi, pentru prima oară în viaţă, scăpasem de

De partea cealaltă, după o pauză, s-a auzit glasul blând al mamei

6 Când valori nu sunt, nimic nu e

Era o zi însorită de sâmbătă.

Nu mă pot desprinde total de gândurile care mă macină. Nu pot

“Cum putem să fim împreună când nu mă pot bucura de trei ore

7 Moartea fizică a bunicii

E toamna anului 2009.

română şi în sârbă, m-au învăţat să cânt la pian şi au pus fundaţia a ceea ce

minim de experienţă. Ai nevoie să ai un minim de abilităţi ca să poţi oferi

Ideea era că nu eram un om bogat. Eram printre cei săraci.

Au trecut doar șase săptămâni din clipa în care ne-am mutat cu

navă de cancer. Mi-am iubit enorm bunica şi am simţit ce înseamnă să îţi

Au trecut câteva luni bune de la moartea bunicii. Eu sunt afundat

cu portbagajul și bancheta din spate pline de colete:

“Pera, trebuie să înţelegi că atunci când încasezi banii pe o carte, nu

Am rănit-o pe A. de multe ori, fără să îmi dau seama.

de a reuşi pe plan profesional şi am îndoctrinat-o cu singura cale pe care eu

Ca dovadă, voi întrerupe orice comunicare şi relaţie cu acel pe-

10 Adevăratul rămas-bun de la bunica

E Valentine’s şi A. a spus că pot să trec pe la ea. Iau un buchet de

Amândoi suntem calmi şi mai relaxaţi, nu mai e dramatismul acela

După aproximativ 24 de luni de relaţie, ceva a început să se

Plecarea noastră trebuia să fie de dimineaţă, însă seara trebuia să

Ceea ce nu apare deloc în câmpul conştiinţei mele este că

12 Cum e să traiești cu frica de a nu pierde

Simt frică. Pentru prima oară în șapte ani simt frică.

M-am luptat pentru însăşi viaţa şi existenţa mea şi am învins.

Totuşi, răul a fost făcut.

Și cu asta începe degradarea relaţiei mele, până la despărţire, ca o

13 Grasule, e timpul să faci ceva!

Mănânc în bucătărie împreună cu iubita mea.

Aveam să aflu asta în curând, însă transformarea vieţii mele, la un

Andreea este o scumpă pentru că niciodată nu mă judecă. Nicio-

Ce căcat contează cu cine merg la sală, cât timp merg?

14 Părinţii la masa de Crăciun

Am 29 de ani. Au trecut 20 de ani de când mama şi tata au

Am împlinit 30 de ani şi iubita pleacă de Crăciun şi Anul Nou la

Nu-i o atitudine bună pentru însănătoşire sufletească.

După acest gest de curaj şi autenticitate, cad în aceeaşi stare în

Mi-a plăcut să nu mai fiu responsabil şi să nu mai iau eu decizii, să