Judecată La Moscova - Vladimir Bukovski

La 15 ani după acordul Brejnev - Pinochet, care permitea schimbul lui
Vladimir Bukovski cu Luis Corvalan (şeful comuniştilor din Chile), cel mai
cunoscut disident, după Soljeniţîn şi Saharov, revenea la Moscova. El este
singurul care a avut acces la o parte din documentele secrete aflate în
arhivele Kremlinului. în acelaşi timp, istoricul aruncă, aici, asupra
evenimentelor privirea unui martor care a fost, totodată, şi actor.
Preocuparea lui este să demonstreze că toate concesiile Occidentului faţă de
U.R.S.S. au avut, întotdeauna, drept consecinţă libertatea pentru Moscova
de a-şi urma expansiunea în exterior şi represiunea în interior. Cu alte
cuvinte, că U.R.S.S. a fost pe punctul de a câştiga pe cale paşnică războiul
rece...
De asemenea, autorul a găsit dovezi zdrobitoare despre colaborarea,
adeseori ambiguă, dintre Kremlin şi unele partide social-democrate
occidentale. El a dezgropat documentele referitoare la propria sa odisee şi a
descoperit cum şeful K.G.B.-ului, Andropov, a creat un „gulag psihiatric“
uriaş, în timp ce Iakovlev,ulterior, mâna dreaptă a lui Gorbaciov, a dirijat
procesele disidenţilor.
VLADIMIR BUKOVSKI
JUDECATĂ LA MOSCOVA
Un disident în arhivele Kremlinului
Traducere din franceză de ILEANA CANTUNIARI
Iudeea jur-împrejur fremăta, refuzând să evoce morţii.

Alexandr GALICI
Partea întâi - UN NÜRNBERG LA MOSCOVA?
1.
Prieteni şi partide frăţeşti

Pe masa mea se îngrămădeşte un maldăr de hârtii, vreo trei mii de
pagini însemnate „strict secret“, „dosar special“, „deosebit de important“,
„personal“. Aparent, sunt toate asemănătoare: sus în dreapta, în derâdere
parcă, deviza „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“. În stânga un grav
avertisment: „Trebuie să se restituie în termen de douăzeci şi patru de ore la
Comitetul Central PCUS (Serviciul general, Sectorul 1)“. Exigenţa devine
uneori, mai flexibilă – se pot trimite înapoi hârtiile peste trei sau şapte zile;
mai rar, peste două luni. Mai jos, cu litere groase şi barând întreaga pagină:
PARTIDUL COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE, COMITETUL CENTRAL.
Apoi, cifre, coduri, lista autorilor deciziei, a acelora care au „votat la rând“ şi
au lăsat un soi de smângăleală, şi a acelora cărora decizia le este expediată
spre executare. Dar chiar şi aceştia din urmă, aceşti executanţi, nu aveau
dreptul să vadă documentul în întregimea lui. Primeau un „extras de proces-
verbal“ al cărui conţinut nu-l puteau divulga nici în scris, nici oral. Acest
lucru le era reamintit printr-un avertisment tipărit cu litere mici, pe
marginea stângă a paginii:
Mod de folosire a extraselor din procesele-verbale ale

secretariatului CC al PCUS:
1. Este strict interzis de a se face copii şi extrase din procesele-
verbale ale Comitetului Central al PCUS, de asemenea, de a se face
referinţă la ele în scris sau verbal cu prilejul unor discursuri publice, în
presa oficială sau în alte documente accesibile publicului.
Nu este permisă reproducerea hotărârilor secretariatului
Comitetului Central sau referirea la ele în circularele administrative,
instrucţii sau avertismente şi în nici o altă tipăritură cu caracter oficial.
2. Hotărârile calificate drept secrete şi strict secrete (extrase ale
proceselor-verbale) ale secretariatului Comitetului Centrai al PCUS
difuzate pe lângă comitetele partidului, ministere, administraţii şi alte
organizaţii nu sunt comunicate decât persoanelor direct interesate în
executarea fiecărei hotărâri.
Tovarăşii care au luat cunoştinţă de extrasele proceselor-verbale
ale secretariatului PCUS nu au dreptul să le divulge conţinutul.
Având în vedere Rezoluţia CC al PCUS din 17 iunie 1976, PV. nr.

12 D4S.
Modul de folosire a documentelor Politburo-ului este încă şi mai strict.
AVIZ
Tovarăşul destinatar al unor documente strict secrete ale CC ai PCUS
nu le poate nici transmite, nici comunica nimănui fără autorizaţia
expresă a CC. Este strict interzis de a se face copii după documentele
respective sau de a scoate din ele extrase.
Tovarăşul destinatar al documentului trebuie să-l dateze şi să-l
semneze de îndată ce a luat cunoştinţă de el.
Astfel guverna PCUS: în taină, fără să lase urme, iar uneori nici
martori, luând în calcul veacurile la fel ca cel de al III-lea Reich. Scopurile
lor erau comparabile. Ba mai mult, şi, spre deosebire de Reich, a fost cât pe
ce să şi le atingă, de n-ar fi fost evenimentul pe care nu-l prevăzuseră nici
Marx, nici Lenin, nici zdrobitoarea majoritate a oamenilor. Documentele pe
care le am sub ochi nu mi-au fost destinate; n-am nimic de-a face, cel puţin
direct, cu executarea lor şi nu sunt pregătit să le restitui Serviciului general,
sectorul nr. 1.
Folosindu-mă fără jenă de un privilegiu uzurpat, parcurg dintr-o
privire semnăturile lui Brejnev, Cernenko, Andropov, Gorbaciov, Ustinov,
Gromîko, Ponomarev; citesc notele lor scrise de mână pe margini, deciziile
lor îndelung cântărite privind totul de pe lumea asta, absolut totul, de la
arestarea şi expulzarea persoanelor indezirabile până la finanţarea
terorismului internaţional, de la campaniile de dezinformare la înscenarea
unei agresiuni împotriva unei ţări vecine.
Aici, printre aceste hârtii, putem găsi începutul şi sfârşitul tuturor
tragediilor veacului nostru însângerat, sau mai curând ale ultimilor săi
treizeci de ani. Mi-a fost foarte greu să mi le procur, m-a costat un an de
efort pentru a le dobândi. Poate că multe din ele n-ar fi văzut lumina zilei
decât peste mulţi ani, sau deloc, dacă nu mi-aş fi dat osteneala asta. Cu
toate acestea, magia pe care le-a atribuit-o hotărârea CC al PCUS din 17
iunie 1976 P.V. nr. 12 D4S continuă să acţioneze în mod mistic, căci nimeni
nu se hotărăşte să divulge aceste secrete.
Acum trei sau patru ani, s-ar fi plătit pentru cea mai mică din aceste
hârtii sute de mii de dolari. Astăzi, eu le ofer gratuit revistelor, ziarelor celor
mai influente din lume şi nimeni nu vrea să le publice. Redactorii-şefi dau
din umeri cu lehamite: So what? Who cares?1
Ca şi nefericitul cetăţean sovietic, erou al unei vechi anecdote, care
căuta un specialist de ochi şi urechi, pentru că auzea un lucru şi vedea
altceva, am încetat să dau crezare urechilor, ochilor, memoriei mele.
Noaptea, am coşmare. Tineri decişi, cu chip regulat, mă urmăresc prin lume
şi pretind să restitui neîntârziat aceste documente Serviciului general,
1 Ei şi? Cui îi pasă? (în engleză în text.)

sectorul nr.l. Şi, de fapt, s-au scurs mai mult de trei zile, chiar mai mult de
trei luni, de când am pus mâna pe ele şi încă n-am descoperit ce trebuia să
fac cu ele. Cum să schiţez aici frontiera între coşmar şi realitate?
Acum cel mult trei sau patru ani, tot ceea ce consemnau aceste hârtii
era respins cu indignare: paranoia anticomunistă în cel mai bun caz,
calomnie în cel mai rău caz. Oricine dintre noi care ar fi cutezat să
vorbească de „mâna Moscovei“, în acei ani încă apropiaţi, era atacat în
presă, se vedea acuzat de maccarthysm, devenea un paria. Chiar şi aceia
care ne acordau încredere îşi manifestau încurcătura: astea nu-s decât
ipoteze, prezumţii, nu există dovezi. Dar iată-le, dovezile, cu toate
semnăturile şi numerele, accesibile analizei, expertizei, examinării. Haide,
luaţi, verificaţi, publicaţi! Mi se răspunde: So what? Who cares?
Aşa cum ne putem aştepta, tot soiul de teorii au apărut pentru a da
seamă de această enigmă. „Oamenii sunt sătui de tensiunea războiului
rece“, mi se spune. „Nu mai vor să audă vorbindu-se de el. Nu vor decât să
trăiască, să muncească, să se odihnească... să uite tot acel vis urât.“ Alţii
declară: „Piaţa a văzut ivindu-se prea multe mistere comuniste în acelaşi
timp“. Alţii, de asemenea, îţi explică: „Trebuie să aşteptăm ca asta să devină
istorie. Deocamdată, e tot politică“. Teoriile astea, pe legea mea, îmi par
puţin convingătoare. Te poţi gândi că în 1945 oamenii nu erau mai puţin
sătui de al Doilea Război mondial şi de nazism, dar acest lucru n-a
împiedicat deloc existenţa unui torent de cărţi, de articole, de filme.
Dimpotrivă, am văzut născându-se o întreagă industrie de producţii
antifasciste, şi asta se poate înţelege: se simte nevoia de a vedea limpede în
istoria recentă mai mult decât în istoria îndepărtată. Oamenii trebuie să
priceapă sensul unor evenimente ai căror actori au fost, să verifice
justificarea strădaniilor lor, a pierderilor lor, să tragă de aici concluzii care
să-i poată lămuri pe urmaşii lor. E vorba şi de o încercare de a preveni
repetarea aceloraşi greşeli, dar şi de ceva ce seamănă a terapie de grup care
ajută la cicatrizarea traumatismelor îndurate.
Este adevărat că dezvăluirea adevărului asupra unor evenimente
recente este întotdeauna dureroasă şi capătă adesea o alură scandaloasă, în
măsura în care protagoniştii dramei de ieri sunt, în general, încă în viaţă şi
joacă, uneori, un rol important în viaţa ţării lor. Dar oare aceste consideraţii
au redus vreodată presa la tăcere? Dimpotrivă: scandalul politic, ucigător
pentru unii, nu constituie pentru ea decât un aliment, ca şarpele pentru
mangustă.
Cum să explici, aşadar, că mangusta noastră este atât de precaută?
Misterele de la Helsinki
Am, de fapt, sub ochi un document privind un om pe care eu nu l-am
văzut niciodată, de care nu auzisem vorbindu-se, dar care, vedeţi
dumneavoastră, este foarte cunoscut în ţara lui şi în politica mondială. Mai
mult, a fost pe punctul să devină preşedintele Republicii Finlandeze. Am dat
de acest document absolut la întâmplare şi eram gata, după ce l-am
parcurs, să-mi continui lecturile: nu mă interesa mai mult acest om decât
Finlanda, cu atât mai mult cu cât documentul nu cuprindea nimic
senzaţional. Avea un titlu perfect prozaic: Măsuri de luat cu privire la cea de
a cincizecea aniversare a preşedintelui Partidului social-democrat din
Finlanda, K. Sorsa. Textul însuşi al acelei hotărâri a secretariatului CC2 nu
conţinea nimic cu adevărat interesant: i se trasa sarcină ambasadorului
sovietic la Helsinki să-i facă o vizită lui K. Sorsa, să-l felicite cu prilejul celei
de a cincizecea aniversări şi să-i înmâneze un cadou-amintire în numele CC
al PCUS. Dacă obţinusem atât de uşor hârtia asta la arhivele Comitetului
Central, fără exces de demersuri sau de tergiversări, este pentru că părea
perfect anodină. Dar, lucru enigmatic, documentul purta ştampila „strict
secret“. Mi s-a părut ciudat: de ce să fie învăluită în atâta mister decizia de
a-l felicita pe liderul celui mai mare partid dintr-o ţară vecină şi neutră?
Mi-am continuat cercetarea, căutând să obţin un supliment de
informaţie privind acea hotărâre a Comitetului Central, căci şi cea mai
măruntă măsură a acelor domni se baza pe rapoarte, pe recomandări. Nu
făceau nimic aşa, în mod uşuratic. Şi, de fapt, după îndelungi eforturi şi o
serie de stratageme, - nu voi descrie deocamdată tot ce m-a costat acest
lucru -, am sfârşit prin a obţine documentele, mai precis ceea ce mă
interesa: darea de seamă a secţiei internaţionale a CC. Iat-o în întregime.
SECRET
Măsuri de luat cu privire la cea de a cincizecea aniversare a
preşedintelui Partidului social-democrat din Finlanda, K. Sorsa.
Preşedintele Partidului social-democrat din Finlanda (PSDPF) K.

Sorsa va împlini cincizeci de ani pe 21 decembrie 1980.
În activităţile sale de şef politic şi de om de stat (în posturile de
prim-ministru, de ministru de Externe şi de preşedinte al comisiei
pentru Afaceri Externe a Parlamentului), Sorsa a manifestat
întotdeauna dispoziţii prieteneşti faţă de URSS şi PCUS; el contribuie la
evoluţia favorabilă a relaţiilor sovieto-finlandeze şi asigură un control
permanent între PSDPF şi partidul nostru. Pe arena internaţională,
îndeosebi în Internaţionala socialistă, Sorsa colaborează în mod loial
cu noi 3 şi acţionează pentru destindere, limitarea cursei înarmărilor şi
pentru dezarmare.
Ţinând seamă de faptele expuse mai sus şi de faptul că Sorsa, ales
vicepreşedinte al Internaţionalei socialiste cu ocazia ultimului său
2 Rezoluţia secretariatului CC St-241/108 gs din 16/12/1980.

3 Sublinierea autorului.
congres, va continua să coordoneze activităţile acestei organizaţii în
domeniul destinderii şi dezarmării, cât şi de contactele sale cu alte forţe
politice, am considera oportun să i se încredinţeze ambasadorului
sovietic în Finlanda misiunea de a adresa verbal lui Sorsa urările CC al
PCUS cu prilejul celei de a cincizecea aniversări şi de a-i înmâna un
cadou-amintire.
Se alătură proiectul de rezoluţie al CC al PCUS.
Vicepreşedintele secţiei internaţionale
a CC al PCUS (A. Cerniaev).
11 decembrie 19804
Nr. 18-S-2161
După cum se vede, informaţia este importantă şi senzaţională în ceea

ce priveşte Finlanda. Omul care tocmai îşi pusese candidatura la preşedinţia
Finlandei era în situaţia de a fi „colaborat în mod loial“ cu Moscova vreme de
mulţi ani în probleme atât de delicate ca dezarmarea şi destinderea. Şi acest
lucru, reţineţi, în 1980, când URSS intrase în Afganistan5, când opinia
internaţională încerca să o izoleze pe plan mondial şi să pună capăt
agresiunii sale împotriva unei ţări vecine şi neutre - ca şi Finlanda.
Ba mai mult, nemulţumit de a fi „colaborat în mod loial“ cu duşmanii
ţării sale, în calitate de Prim-ministru, de ministru de Externe, de şef al celui
mai mare partid politic naţional, există toate şansele ca el să fi fost „omul
Moscovei“ în Internaţionala socialistă, în care calitatea lui de vice-preşedinte
îi asigura o imensă influenţă. Să ne amintim epoca, acea ultimă răbufnire a
războiului rece: străzile Europei răsună de manifestările de masă ale
„pacifiştilor“ inspirate de Moscova, care protestează împotriva planurilor
NATO, dornică să implanteze pe continent rachete cu rază medie de acţiune.
În miezul acestei campanii, se află socialiştii şi social-democraţii europeni
dintre care mai mulţi deţin puterea în ţara lor, atunci când nu constituie
forţa principală de opoziţie. Iar în centrul ei, se află K. Sorsa, care
coordonează activităţile Internaţionalei socialiste în domeniul destinderii şi
al dezarmării, „colaborând totodată în mod loial“ cu PCUS în privinţa
aceloraşi probleme. Nu-i rău, nu-i aşa?
S-ar fi putut crede că acest lucru era un adevărat chilipir pentru
presa finlandeză aflată în toiul alegerilor prezidenţiale. Or, încă din 1992, a
cest document a fost propus tuturor marilor cotidiene din Finlanda - fără nici
un rezultat vreme de şase luni6. So what? Who cares?
4 Nota către CC a vicepreşedintelui secţiei internaţionale, A. Cerniaiev, nr.

18-S-2161 din 11 decemrbrie 1980 pentru rezoluţia St-241/108 gs din
16/XII 1980.
6 Doar ameninţarea de a publica informaţia în Suedia a forţat mâna presei
finlandeze. Sorsa, compromis, şi-a retras în cele din urmă candidatura la

Acestui lucru eu nu-i pot găsi nici o explicaţie. Mi se dau asigurări că
oamenii sunt „sătui de războiul rece“, că nu vor să ştie nimic despre acest
trecut totuşi recent. Dar îi revine oare presei rolul de a decide în locul
electorilor ceea ce ei trebuie (sau nu trebuie) să ştie despre viitorul
preşedinte? Ei îi revine sarcina de a-şi informa publicul care va hotărî dacă
îi pasă sau nu să cunoască acest lucru sau un altul. Dacă ar fi vorba de o
istorioară de amor, de o modestă corupţie afectându-l pe potenţialul
preşedinte, informaţia, chiar lipsită de dovezi, ar umple pagina întâi a
ziarelor finlandeze.
E incitant să ne amintim că nu mai mult decât acum câţiva ani, într-o
altă ţară neutră - Austria - , a fost văzut izbucnind un scandal
înspăimântător: tocmai se dăduse la iveală faptul că cel care candida la
preşedinţia ţării, cu vreo cincizeci de ani în urmă „colaborase şi el în mod
loial“ cu naziştii, şi asta pur şi simplu în calitate de subofiţer. Şi deşi
alegătorii, după cum s-a văzut, nu aflaseră de acest lucru, presa austriacă a
considerat necesar să trateze chestiunea cu cele mai importante detalii. Nu
doar Austria, ci presa mondială a tratat afacerea ca pe un eveniment de
primă mărime. Nu s-a găsit nimeni care să profereze sacramentalul „So
what? Who cares?“
Krapp şi SPD
Mi se poate, fireşte, replica faptul că Finlanda constituie un caz
deosebit, că termenul de „finlandizare“ are raţiunea sa de a fi. La drept
vorbind, ţara întreagă „colabora în mod loial“ cu Moscova. Pentru ei, acest
lucru nu este nici crimă şi nici ceva senzaţional. Într-adevăr, ce se poate
cere de la o ţărişoară neutră, constrânsă să trăiască în vecinătatea „marelui
frate cenuşiu“? Norvegia, totuşi, trăieşte în această vecinătate şi nu s-a
finlandizat. Nu este vorba aici de geografie. Acest termen însuşi nu s-a
născut de altfel în Finlanda, ci în Germania de Vest, ţară care nici
pomeneală să fie neutră, pe care Occidentul avea datoria s-o apere, spre
deosebire de Finlanda, şi în care procesul de finlandizare se dezvolta totuşi
cu vigoare.
Aceasta fiind situaţia, în Germania chiar, în ciuda proiectului de a se
deschide arhivele Stasi, nu s-au decis să-i judece pe Erich Honecker, de
teamă desigur că îşi va ţine făgăduiala de a povesti o sumedenie de istorii
pasionante. Nimeni nu arde de nerăbdare să-şi bage nasul în dedesubturile
a ceea ce s-a numit „Ostpolitik“, să o reconsidere sau să-şi revizuiască
judecata privindu-i pe oamenii politici ca Willy Brandt sau Egon Bahr. Este
preşedinţie...
totuşi de lucru. Să luăm acest document de pe masa mea7:
Strict secret Dosar
special
URSS.
Comitetul Securităţii Statului
pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
9 septembrie 1969
Nr. 2273-A
Moscova
CC al PCUS
Comitetul Securităţii raportează întrevederea unui informator al KGB-

ului cu directorul Concernului Krupp, contele Zewditz von Arnim, care a avut
loc la cererea acestuia din urmă, în luna mai a acestui an în Ţările de Jos.
Zewditz este omul de încredere al lui Egon Bahr8, membru influent al
Partidului social-democrat german care gerează problemele de planificare, de
coordonare şi de punere la punct a chestiunilor majore ale politicii externe
germane. Zewditz a declarat că se adresase informatorului nostru la cererea
expresă a lui Bahr, şi că el conta pe faptul că va fi adus la cunoştinţa direcţiei
sovietice conţinutul convorbirii. Apoi, referindu-se tot la Bahr, Zewditz a
povestit cele ce urmează:
„Cei mai rezonabili dintre membrii SPD au ajuns la concluzia necesităţii
de a se inaugura noi căi în politica lor cu Estul şi ar dori să instaureze
mijloace de comunicare directe şi sigure cu Moscova.
„Există părerea în Germania Federală că sunt puţin productive
contactele oficiale care au avut loc în ultimul timp, fiecare dintre părţi,
ţinându-se seamă de atitudinea ei oficială, recurgând la «declaraţii de pură
propagandă». Contactele cu reprezentanţii ambasadei sovietice de la Bonn
sunt la fel de indezirabile, căci sunt greu de realizat în mod neoficial, orice
informaţie asupra unor eventuale întâlniri fiind exploatată de adversarii
politici.
„În consecinţă, Bahr ar considera că este oportun să se procedeze la o
serie de convorbiri cu reprezentanţii URSS, convorbiri care nu ar impune nici o
obligaţie celor două părţi dacă nu s-ar ajunge la un rezultat pozitiv.“
Dacă dăm crezare lui Zewditz, există în mediile industriale din
Germania Federală forţe susceptibile de a facilita normalizarea raporturilor cu
URSS; totuşi, posibilităţile lor sunt limitate din pricina faptului că relaţiile
economice dintre RFG şi URSS se află în „stadiu embrionar“.
După părerea lui Zewditz, Uniunea Sovietică exploatează insuficient
7 Nota lui Andropov către CC nr. 2273-A din 9/09/1969.

8 Vezi infra, capitolul 16, p. 249.
pârghiile comerţului exterior pentru a-şi atinge scopurile politice, în timp ce,
acţionându-se încă de pe acum, s-ar putea ajunge la adoptarea unui anumit
număr de măsuri excluzând participarea unor specialişti germani la
programele chinezeşti de fabricarea de rachete şi de arme nucleare, tot aşa
cum s-ar putea contracara tendinţa anumitor oameni politici germani de a-i
face avansuri lui Mao.
După informaţiile aflate în posesia noastră, conducerea celuilalt partid
la putere în Germania de Vest, Democraţia creştină, face eforturi pentru a
intra în contacte neoficiale cu reprezentanţi ai părţii sovietice şi se declară
dispusă să stabilească „un amplu dialog susceptibil să lămurească multe
puncte obscure din cele două lagăre“.
Analiza documentelor primite atestă faptul că cele două mari partide
concurente din RFG se tem fiecare că adversarul lor politic le va răpi iniţiativa
în domeniul reglementării relaţiilor cu Uniunea Sovietică şi sunt gata să
poarte, cu titlu neoficial, fără divulgări în presă, tratative care pe viitor ar
putea contribui la întărirea poziţiei şi prestigiului lor.
În faţa unei asemenea situaţii Comitetul Securităţii crede posibilă
continuarea contactelor neoficiale cu responsabilii celor două partide. Prin
intermediul dezvoltării acestor contacte ar fi judicios să folosim posibilităţile
noastre în materie de comerţ exterior pentru a încerca să influenţăm favorabil
asupra politicii externe a RFG, cât şi pentru a organiza primirea de informaţii
privind atitudinea şi planurile responsabililor de la Bonn.
Solicităm acordul dumneavoastră.
Preşedintele Comitetului Securităţii
Andropov.
Vedem că acest document este nu numai interesant: el este şi un

document istoric. Astfel a început faimoasa Ostpolitik, ce avea să devină mai
târziu „destinderea“ (sau razriadka, după termenul sovietic), pagina cea mai
ruşinoasă din toată istoria războiului rece. Ştim că pe atunci nimic nu
ameninţa Germania; ştim de asemenea că ea n-a câştigat nimic de pe urma
acestei politici, însă relaţiile Vest-Est au fost mult timp infectate de virusul
defetismului. A fost o cotitură care a făcut ca, renunţând la rezistenţa
solidară împotriva comunismului de la sfârşitul anilor ’40 şi de la începutul
anilor ’50, lumea occidentală să se vadă constrânsă, în cel mai bun caz, să-
şi uzeze forţele împotriva acestui spirit defetist şi, în cel mai rău caz, să dea
înapoi pentru a-şi menţine unitatea. În fond, întreaga politică mondială a
ultimilor douăzeci şi patru de ani este definită în acest document, iar în
1993 nu s-a găsit nici măcar un singur ziar german important pentru a-l
publica.
Acest lucru aşadar nu interesează cu adevărat pe nimeni? Se poate
oare ca, în zilele noastre, odată prăbuşit comunismul, să nu simţim dorinţa,
chiar necesitatea, de a da la lumină circumstanţele care au dictat lumii o
atare politică, motivaţiile promotorilor ei din social-democraţia germană, de
a evalua pagubele cauzate sistemului de apărare colectivă NATO, în fine
pagubele cauzate popoarelor din Europa orientală şi din URSS de o politică
prelungind existenţa regimurilor comuniste cu vreo zece ani buni? Iar
social-democraţii? Nu simt nevoia să facă un bilanţ cinstit a ceea ce a fost
Ostpolitik-a lor? Dimpotrivă, arhitecţii care au construit Ostpolitik trec
astăzi drept eroi şi afirmă că falimentul comunismului în Est este rodul
jocului lor „subtil“ cu Moscova. Ce neruşinare! În cazul ăsta, Chamberlain s-
ar fi putut proclama învingător în 1945: nu se semnase doar pacea cu
Germania?
Iată în sfârşit exemplul unei alte ţări - Japonia - care, în timpul
tuturor deceniilor de după război, a stat la adăpostul umbrelei nucleare
americane. Totuşi, socialiştii japonezi au mers până la a primi un ajutor
financiar ilegal de la Moscova prin mijlocirea unor companii şi firme
controlate de ei şi pe care documentele CC le califică, pudic, drept „firme
prietene“9. S-ar putea crede că partidul socialist, cel mai mare partid din
opoziţie, dispunând de un număr ridicat de locuri în parlament şi înzestrat
cu o bază socială importantă, ar fi putut să-şi asigure independenţa
financiară. Ei bine, nu: plin de datorii în 1967 (aproximativ opt sute de
milioane de yeni), a dat fuga după ajutor la vecinul ideologic, s-a angajat în
obscure combinaţii legate de piaţa lemnului şi a textilelor şi s-a lăsat
antrenat în joc. Cam prin anii ’70 acest partid primea chiar bani de la
Moscova pentru a-şi asigura campaniile electoraie10. Nu e greu de imaginat
ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi câştigat acele alegeri. S-ar fi văzut născându-
se termenul de „japonizare“.
Lucrul cel mai uimitor: pentru legea japoneză, este vorba aici de o crimă
ce ţine de dreptul comun; or, documentele în cauză nu au interesat niciodată
nici presa, nici justiţia din Japonia. Dacă ar fi fost vorba de plicuri înmânate
de oameni de afaceri japonezi...
În plus, în 1994, New York Times, care publicase dezvăluiri privind
finanţarea Partidului liberal japonez de către CIA în anii ’50, a găsit că este
inoportun să dea la iveală subvenţiile acordate de KGB Partidului socialist
japonez în anii ’70.
Şi tot aşa, de la o ţară la alta, şi de la un document la altul. Unii nu
vor să ştie nimic pentru că de acum este deja ceva ce ţine de trecut, ceilalţi
pentru că nu este încă trecut. Altădată nu se dorea să se ştie, deoarece
comunismul era prea puternic; acum, când el este prea slab, nu mai este
necesar să se ştie. Există prea multă sau prea puţină informaţie. Se găsesc o
mie şi unul de motive, unele mai absurde decât altele, rezultatul rămâne
9 Rezoluţiile CC St 37-/46 gs din 31/10/1967 şi St-45/4 gs din

26/02/1968.
acelaşi. Oameni, aparent cinstiţi şi serioşi, îmi spun cu emoţii şi clipiri din
ochi conspirative: „Din nefericire, e prea puţin. Ah, dacă aţi pune mâna pe
cutare hârtie, sau pe cutare alta!...“ S-ar zice că, pentru un motiv în
întregime misterios, eu sunt singurul om din lume visceral interesat în
această afacere şi, prin aceasta, obligat să fac cercetări şi să aduc dovezi. S-
ar crede că vreau să-mi incit aproapele la acţiuni reprobabile, mai degrabă
nepotrivite, şi fiecare îşi născoceşte atunci un pretext pentru a se sustrage.
Trebuie dedus de aici că, dacă ar fi vorba de acţiuni vechi de o jumătate de
veac, ne-am putea dispensa de îndemnuri şi dovezi. Pe naiba! A-i descoperi
pe complicii crimelor naziste este o cauză sacră, o datorie de conştiinţă
pentru fiecare. Să ne ferească Dumnezeu să arătăm cu degetul pe un
comunist (a fortiori pe un complice al lui). Este indecent, este „vânătoare de
vrăjitoare“. Surprinzătoare ipocrizie! Când, cum am lăsat noi să ni se
impună această morală deficitară? Cum reuşeşte omenirea să trăiască de
atâtea decenii cu o conştiinţă dedublată? Fără să ne sinchisim prea tare de
consideraţii umanitare, continuăm să urmărim prin junglele Americii Latine
octogenari ramoliţi care şi-au săvârşit nelegiuirile acum cincizeci de ani.
Sunt ucigaşi, nu există iertare pentru ei. Ne spunem cu mândrie unii altora:
Asta nu trebuie să se mai întâmple! Niciodată! Iar ochii noştri se umezesc de
o sublimă lacrimă. Cât priveşte faptul de a-l judeca pe Honecker la ordinele
căruia se ucidea în urmă cu trei ani - iertare! E cu putinţă? Inuman! Un om
bătrân, un bolnav... Şi-l lăsăm să plece spre junglele Americii Latine (unde
va muri de cancer).
Finlandizare la scara lumii.
Vacile sacre ale Kremlinului

Merită osteneala să spunem că, din pricina nechibzuitei noastre
dedublări de conştiinţă, comuniştii occidentali sunt de mult timp
transformaţi într-un grup privilegiat, care ne-ar duce cu gândul la vacile
sacre? Totul le este îngăduit, li se iartă dinainte orice josnicie, orice crimă
care l-ar costa pe un om obişnuit ani de închisoare. Faptul, de pildă, că nu
trăiau decât din bani sovietici - lucru pe care-l respingeau categoric încă de-
acum zece ani şi despre care era „prost văzut“ să se vorbească în public.
Astăzi documentele sunt aici, iar chitanţele şi toate detaliile privind banii
vărsaţi de KGB sunt expuse în amănunt în ziarele din Rusia, însă
indiscreţia care priveşte în mod tacit acest subiect rămâne în picioare în
presa occidentală. Pentru a o spune mai limpede, este vorba nu de o
indiscreţie, ci de un tabu, ceva în genul tăbliţei „Aici nu se fumează“.
Încercaţi să aflaţi cine, „aici“, nu fumează şi pentru ce! Cine a luat măsura
asta? Pe cine a consultat? Ce fel de Politburo clandestin a luat această
decizie; după un vot „la rând“?
Nu este asta o enigmă? Căci nu mă gândesc la vremurile
Kominternului despre care s-a scris şi mult şi bine, şi faţă de care poate că
publicul s-a blazat, vorbesc de timpul nostru. Cei ce au luat parte la aceste
„activităţi“ sunt încă în viaţă şi ar trebui să dea seamă de actele lor. Chiar şi
în ţările în care faptul de a primi bani din străinătate în scopuri politice nu
este considerat o crimă, astfel de depuneri, înfăptuite în secret,
scurtcircuitând legislaţia fiscală, ar trebui să reţină atenţia autorităţilor.
Acest lucru i-a adus închisoarea lui Al Capone şi un tratament sever lui
Spiro Agnew, vice-preşedintele Statelor Unite.
Cu toate acestea, nici o ţară din lume nu procedează la o anchetă
asupra activităţilor financiare ale comuniştilor locali, când este vorba, în cel
mai bun caz, de operaţiuni de escrocherie de o colosală anvergură.
Acesta este scopul pentru care, încă din 1969, Moscova, doritoare să
reglementeze acest tip de activităţi, a creat un „Fond special de ajutorare a
organizaţiilor muncitoreşti de stânga“ pentru un total de 16.550.000 dolari
subvenţii anuale.
Este de la sine înţeles că principalul comanditar era Moscova, a cărei
participare era de 14.000.000 dolari, însă fraţii din Europa răsăriteană îşi
aduceau şi ei obolul pe măsura mijloacelor lor: cehoslovaci, români, polonezi
şi unguri cu o jumătate de milion fiecare, bulgarii cu 350.000 dolari,
germanii de est cu 200.00011. Printre cei mai importanţi treizeci şi patru de
beneficiari din anul acela au fost PC italian (3,7 milioane doar pentru primul
trimestru!), PC francez (2 milioane), PC din Statele Unite (1 milion), cei mai
modeşti fiind „Frontul de eliberare a Mozambicului“ cu 10.000 de dolari şi
secretarul general al PC din Sri Lanka, tovarăşul Vikremasitkhe, cu 600012.
Şi lucrurile au mers tot aşa până în 1991, cu rezerva că numărul
beneficiarilor a crescut până la cincizeci şi opt şi dotarea PC american, de
pildă, a atins 2 milioane13. În 1990, ultimul an al existenţei sale, Fondul a
atins 22 milioane, iar numărul beneficiarilor s-a ridicat la şaptezeci şi trei
„partide şi organizaţii comuniste, muncitoreşti şi democrat-revoluţionare“14.
Participarea sovietică la Fond a sporit proporţional. În 1980, ea
atingea 15,5 milioane, în 1986, 17 milioane, în 1987, 17,5 milioane, iar în
1990, suma de 22 milioane. Criza comunismului acutizându-se , frăţiorii
din Europa de Est încetaseră să mai cotizeze, unii după alţii, lăsându-i grija
„fratelui mai mare“ să soldeze conturile Revoluţiei. Aveai pentru ce să te
simţi emoţionat:
„Începând din anii ’70, pentru polonezi şi români, şi din 1987,
11 Rezoluţia Politburo-uiui Plll/162 din 8/01/1969.

12 Rezoluţia Poliburo-ului Plll/163 din 8/01/1969.
13 Rezoluţia Politburo-ului P230/34 din 29/12/1980.
14 Hotărârea Politburo-ului P175/3 din 11/12/1989, notiţa subdirectorului
Departamentului internaţional al CC al PCUS, V. Falin, din 5/12/1989.

pentru unguri, tovarăşii noştri, invocând penuria de devize şi
dificultăţile financiare, au încetat să mai verse bani la Fond. În 1988 şi
1989, Partidul socialist unificat din Germania, Partidul comunist
bulgar, fără să indice motivele, s-au abţinut să verse contribuţiile
aşteptate din partea lor, iar Fondul nu a mai fost constituit decât
datorită mijloacelor puse la bătaie de PCUS. Plăţile făcute de cele trei
partide comuniste atingeau în 1987 2,3 milioane şi constituiau aproape
13% din totalitatea fondurilor disponibile, comunica Comitetului
Central cu îngrijorare şeful secţiei internaţionale, V. Falin.
„Majoritatea acestor partide ne-a adresat cereri argumentate cum
se cuvine pentru continuarea acestui ajutor financiar, iar unele au
cerut ca el să fie substanţial sporit15.“
O altă problemă, nu mai puţin îngrijorătoare: dolarul era în continuă

scădere, netrebnicii ăia de capitalişti, subestimând în aparenţă acea „formă
de solidaritate internaţională“, nu erau în stare să stăvilească inflaţia! Ce
dilemă!
În vreme ce, pe de o parte, scopul operaţiei era să ducă la slăbirea
capitalismului, se pomeneau în situaţia de a suferi ei de pe urma
slăbiciunilor lui. Cum s-o scoată la capăt? S-a găsit o ieşire: şeful care
prezida pe atunci secţia internaţională a Comitetului Central, Anatoli
Dobrînin, (chiar acela care, ambasador cândva al URSS în Statele Unite, îşi
dobândise în mediile liberale americane reputaţia de om politic pro-
occidental, deschis, cu care „se puteau face afaceri“), a propus pur şi simplu
să vireze toate cheltuielile într-un cont în monedă mai stabilă, rubla
convertibilă16, ceea ce s-a şi făcut17. Şi s-a cifrat participarea sovietică la
13,5 milioane de ruble atât pentru anul în curs, cât şi pentru cel următor,
când nu mai puţin „pro-occidentalul“ Valentin Falin şi-a înlocuit colegul „cel
deschis“ în fruntea secţiei internaţionale18. Spre sfârşit, totuşi, alarmele
declanşate de dolar au trecut pe planul doi; frăţiorii din Europa de Răsărit
s-au răspândit care încotro şi, pentru ultimul an, 1990, Banca de Stat a
URSS a debursat frumoasa sumă de 22 milioane doiari19.
După cum se vede, şederile îndelungate prin capitalele occidentale nu
retezau din avântul revoluţionar, iar falimentul iminent al Imperiului nu
slăbea sentimentul de solidaritate internaţională. Remarcă cu atât mai
curioasă cu cât, în toate cazurile, decizia emana de la un birou politic
prezidat de Gorbaciov, secretarul general cel mai liberal, cel mai pragmatic,
cel mai pro-occidental pe care l-a avut vreodată Occidentul ca partener
15 Nota lui V. Falin, şeful secţiei internaţionale a CC din 5/12/1989.

16 Nota către CC a lui Anatoli Dobrînin din 21/11/1987, fără număr.
17 Hotărârea Politburo-ului P95/21 din 30/11/1987.
pentru „a face afaceri“. Tot ceea ce s-au străduit aceşti „liberali“ să realizeze
a constat în a face să dispară dovezile, în teama lor ca exportul ilegal de
devize în ţări vecine să nu fie divulgat în mod deplasat şi să nu vină să
mineze încrederea Occidentului în „glasnost“ şi în „perestroika“. La vremea
respectivă, acordarea de credite de către Occident era marea grijă a
„reformatorilor“ de la Kremlin, iar un exces de zvonuri asupra destinaţiei
ultime a acestui buget în totalitatea lui nu prea putea să favorizeze
business-ul. Pe scurt, au încercat să înlocuiască contrabanda directă de
devize cu procedee de finanţare mai subtile prin mijlocirea „firmelor
prietene“. Propunerea a fost examinată de Biroul politic20, a fost studiată de
secţia internaţională a Comitetului Central21, a constituit obiectul unor
convorbiri cu clienţii, dar a fost respinsă22. Anatoli Dobrînin avea să facă, în
legătură cu acest subiect, următoarea dare de seamă:
„Multe firme controlate de partidele comuniste sunt economic

fragile, au relaţii şi posibilităţi comerciale limitate; unele sunt chiar
deficitare. Doar întreprinderile anumitor partide-frăţeşti - partidele
francez, grec, cipriot şi portughez - sunt în măsură să-şi dezvolte,
având sensibil de câştigat din acest lucru, colaborarea cu organismele
sovietice de comerţ exterior. Procentul de contribuţie a acestor
întreprinderi la bugetul Partidului este în general foarte modest: de la
1% la 5% din beneficiile sau avansurile asupra contractelor stabilite.
Activităţile financiare ale firmelor şi întreprinderilor aparţinând
partidelor comuniste sau infiltrate de ele sunt sever controlate de
organismele fiscale şi financiare ale ţărilor interesate. Sumele de bani
mai mult sau mai puţin importante vărsate de aceste întreprinderi în
favoarea caselor de bani ale Partidului pot fi obiectul unor speculaţii
constante din partea mediilor de informare burgheze. Fără să nege în
principiu posibilitatea de a primi o asistenţă prin intermediul
organismelor comerciale, tovarăşii noştri din partidele frăţeşti
consideră că «acesta este un mijloc mai puţin discret şi care ascunde
multe primejdii» (G. Plissonnier, PCF23).
Beneficiind de vreme îndelungată de un ajutor pentru organizaţiile
muncitoreşti de stânga, partidele contau pe menţinerea acestei forme
de solidaritate la adresa lor. Pentru unele dintre ele, în primul rând
pentru partidele ilegale, asistenţa Fondului este unica sursă de
finanţare a activităţilor lor; pentru altele, ea acoperă o parte importantă
din cheltuielile lor în domeniile organizării, sarcinilor politice şi

21 Nota lui A. Dobrînin către CC din 21/11/1987, fără număr.
23 Stalinist notoriu, era membru al Biroului politic şi special însărcinat cu
relaţiile cu PC al Uniunii Sovietice.

ideologice (îndeosebi pentru editarea şi difuzarea de ziare şi alte
tipărituri).
[...]
La ora actuală, nici partidele-frăţeşti nici organismele sovietice de
comerţ exterior nu sunt pregătite să-şi asume această asistenţă
utilizând canalele comerţului exterior. Pentru majoritatea partidelor,
este pur şi simplu inacceptabil din lipsă de întreprinderi sau de firme
adecvate. Însă aceste partide au nevoie mai mult ca niciodată de ajutor
financiar.“
Pe scurt, clienţii se făceau că nu aud şi nu voiau să-şi schimbe

romantismul revoluţionar pe nişte griji prozaice de negociator. Cu toate
acestea, Moscova nu a dezarmat: pentru exerciţiul următor totul a
reînceput: discuţii, dări de seamă la Comitetul Central, de data asta sub
redactarea lui Falin24. Se reia aceeaşi argumentare, numai că acum ştim în
mod detaliat la ce erau folosiţi acei bani:
„Conducerea partidelor-frăţeşti apreciază mult această formă de

solidaritate şi o consideră de neînlocuit prin alte tipuri de asistenţă. G.
Plissonnier (PCF) a reconfirmat-o recent, subliniind că subvenţiile
Fondului nu alterau cu nimic autonomia partidelor comuniste în ceea
ce priveşte luările lor de poziţie asupra oricărei probleme politice.
Totuşi, suprimarea sau reducerea acestui ajutor ar aduce grave
prejudicii muncii Partidului, mai ales în toate manifestările de ordin
naţional (alegeri, congrese, conferinţe), care cer cheltuieli
substanţiale“ .
25
În cele din urmă, Moscova nu a izbutit să îndepărteze de la sânul ei

fratern pe toţi aceşti sugaci comunişti pentru a-i pune la regimul
„principiului socialist de randament comercial“, deşi s-a încercat acest lucru
în fiecare an. în 1991 încă, la un an de la faliment, era iarăşi întâlnit acelaşi
G. Plissonnier, membru al Comitetului Central al Partidului comunist
francez, pentru un „schimb de vederi asupra dezvoltării relaţiilor de afaceri
cu PCUS şi propuneri privind relaţiile comerciale şi economice asumate de
firmele prietene“26.
Nu este greu de calculat că, începând doar din 1969 şi sub această
formă de „solidaritate internaţională“, Partidul comunist francez nu ar fi
putut încasa mai puţin de 44 milioane de dolari, Partidul comunist din
24Hotărârea Politburo-ului P144/129 din 28/12/1988.

25Nota lui V. Falin către CC, fără număr şi fără dată, se pare din decembrie
1988.
26 Nota către CC a sub-directorului Departamentului internaţional, K.
Brutenţ, nr. 06-S-44 din 17/01/1991.

Statele Unite cam 35 milioane, în total, socotind din 1969, Moscova va fi
plătit fraţilor ei aproximativ 400 milioane dolari, fără a mai lua în
consideraţie alte forme de finanţare. Sunt sume considerabile. Se poate oare
să nu intereseze ele nici autorităţile fiscale sau financiare, nici băncile din
Europa occidentală? Căci, în sfârşit, este vorba în esenţă de bani
occidentali, risipiţi pentru a salva fiecare nou „porumbel“ al Kremlinului de
„uliii“ aceluiaşi Kremlin (sau, după perioade, „reformatorii“ de
„conservatori“), bani care sunt pretinşi acum, şi cu dobânzi încă, de la
popoarele ruinate ale fostei URSS. Banii, aşadar, pe care i-aţi abandonat voi
înşivă pentru a salva sistemul comunist internaţional! Ar trebui să vă
recuperaţi datoriile de la propriii voştri comunişti. Nu-i mai simplu şi mai
drept? Cu atât mai mult cu cât nu le veţi căpăta niciodată de la o Rusie
prăpădită.
Dar nu, ei nu vor. Ei înţeleg că o asemenea anchetă nu i-ar duce pe
banca acuzaţilor doar pe comunişti.
„Partidele destinatare“ se văicăreau degeaba de sărăcie, asistenţa pe
care le-o procura Moscova prin mijlocirea „firmelor prietene“ oferea un
supliment substanţial bugetarilor. Nu dispun de documente suficiente
pentru a întocmi un tablou de ansamblu al acestor activităţi, dar cele câteva
eşantioane disponibile sunt din plin suficiente pentru a le estima anvergura.
În aparenţă, unul din primele partide comuniste occidentale care a
adoptat „principiul socialist de rentabilitate“ a fost PC italian, care era pe
atunci cei mai important şi cel mai influent din Europa. Trecând în revistă
listele de clienţi ale Fondului internaţional, am notat cu nelinişte că
tovarăşii italieni dispăruseră complet, în timp ce mai înainte erau primii pe
aceleaşi liste, din moment ce primeau 3,5 milioane pe semestru în 1969.
„Bieţii de ei, mi-am spus, au fost probabil victime ale rigorii lor morale şi ale
cinstei lor; cum n-au vrut să-şi compromită credinţa într-un «comunism cu
faţă umană», Moscova i-a privat nemilos de ajutorul ei frăţesc.“ Iar în
realitate, tovarăşii italieni făceau, la vremea aceea, minuni de eroism: se
distanţaseră de Moscova în problema drepturilor omului, condamnaseră
invazia sovietică în Afganistan, susţineau „Solidaritatea“ în Polonia, pe când
noi, ca nişte cinici ce eram, nu vedeam aici decât manevre. Trebuie să
mărturisesc că mi s-a întâmplat să-mi reproşez acel cinism. Alarme inutile:
PC Italian nu era deloc ameninţat cu dispariţia datorată excesului de
probitate. Dimpotrivă, raporturile sale cu Moscova nu făcuseră decât să se
consolideze, Politburo adoptând chiar o rezoluţie asupra „întăririi colaborării
cu PC Italian”27; cu puţin timp înainte, în octombrie 1979, îşi aranjaseră
vizibil relaţiile financiare. Cel puţin se străduiseră, dacă dăm crezare
documentului următor:
Strict secret

Dosar special
„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“

CC al PCUS
Primirea la CC al PCUS a tov. D. Corvetti, membru în conducerea
Partidului comunist italian
Tov. A. Natta, membru în conducerea PC italian şi secretar cu
coordonarea, a fost informat de tov. E. Berlinguer că tov. D. Cervetti,
care soseşte la Moscova la 7 octombrie curent pentru o scurtă vacanţă,
a fost însărcinat să examineze la CC o serie de probleme, între altele
financiare (tel.cif. din Roma Spec. nr. 1474 din 3 octombrie 1979).
Credem că este judicios să satisfacem cererea conducerii PC italian şi
să-l primim pe tov. D. Cervetti la CC al PCUS pentru a ne întreţine cu
el asupra chestiunilor care-l interesează.
Alăturăm un proiect de rezoluţie al CC al PCUS.
Subdirectorul Departamentului internaţional
din CC al PCUS
V. Zagladin
4 octombrie 1979
Nr. 25-S-180328
Suntem siliţi să ne limităm, evident, la supoziţii asupra naturii

chestiunilor financiare abordate la CC cu tov. D. Cervetti de către tov.
Ponamarev şi Zagladin, însă documentul următor ne lămureşte asupra
tipului de relaţii financiare între PCUS şi PC Italian29:
„Proletari din toate ţările uniţi-vă!”

De returnat în termen de trei zile Strict secret
la CC al PCUS Dosar special
(serviciul general, secţia I.)
PERSONAL
Nr. P94/52
Destinatari: tov. Ponomarev, Patolicev, Smirtiukov
Extras din procesul verbal nr. 94 al şedinţei Politburo al CC al PCUS
din 18 ianuarie 1983
Cererea prietenilor noştri italieni
Să se încredinţeze ministerului Comerţului exterior (tov. Patolicev)
28 Nota lui V. Zagladin, sub-director al Departamentului internaţional al CC,

nr. 25-S-1803 din 4/10/1979, anexă la rezoluţia secretariatului St-179/32
gs din 5/10/1979.
29 Hotărârea Politburo-ului P/94/52 din 18/01/1983.
vânzarea către firma „Interexpo“ (preşedinte tov. L. Reniggio) pe bazele
comerciale obişnuite a 600.000 tone petrol şi 150.000 tone carburant Diesel în
condiţii favorabile implicând o scădere a preţurilor cu aproximativ 1 % şi un
moratoriu de trei până la patru luni pentru plată, astfel încât această
operaţiune comercială să poată aduce prietenilor noştri aproximativ 4 milioane
dolari.
Secretarul Comitetului Central.
Aici, totuşi, s-a produs o excepţie la regula noastră, excepţie

considerabilă care a avut consecinţe colosale: aceste documente, alăturate
altora care se refereau la trecutul puţin strălucitor al PC italian, au sfârşit
prin a pătrunde în presa italiană spre sfârşitul lui 1991, începutul lui 1992.
A început să se vorbească ici-colo de necesitatea anchetării unor
posibile infracţiuni faţă de legislaţia fiscală. Reacţia a fost fulgerătoare:
ancheta a luat drept ţintă chiar pe aceia care băgaseră fitilul. Brusc, smulsă
parcă dintr-un lung somn fără vise, magistratura italiană (în care PC, în
cursul ultimilor ani, îşi infiltrase cu sârguinţă cadrele sale) a descoperit o
înspăimântătoare corupţie în finanţarea tuturor partidelor politice principale
din Italia, cu excepţia, de la sine înţeles, a PCI. Desfăşurarea mai pe urmă a
subiectului nu s-ar putea compara decât cu marea teroare stalinistă din
1937-1938 în ceea ce priveşte stilul, dacă nu cumva şi amploarea: o treime,
nu mai puţin, din guvern s-a pomenit arestată sau supusă anchetei.
Teroarea, cu orgoliu botezată „operaţiunea mâini curate“ (cum să nu evoci
aici deviza cekiştilor: „mâini curate, minţi reci, inimi calde“?), a cuprins
întregul establishment, necruţându-i nici pe politicieni, nici pe oamenii de
afaceri, nici pe funcţionarii de stat. Închisorile cuprind mii de încarceraţi,
arestările se produc aproape fără greş în urma unui denunţ redactat de un
prizonier a cărui eliberare depinde de graba lui de a denunţa. Au fost deja
cazuri de sinucideri. Nu există deocamdată nici torturi, nici execuţii din
cauza acestor „comunişti cu faţă umană“. Cu toate acestea Italia, ţară
înainte înfloritoare, începe să se prăbuşească: economia se află pe marginea
falimentului, moneda se devalorizează, aparatul guvernamental este
paralizat, şomajul se agravează. Cine va putea salva ţara dacă nu cei ce au
„mâinile curate“?
„Însă corupţia există de-adevărat“, ni se va răspunde. Tocmai, şi încă
de decenii. Ba mai mult, ea constituia o infracţiune universal admisă, ca
excesul de viteză. Toată lumea ştia acest lucru în Italia, chiar şi actualii
magistraţi cu „mâinile curate“. Dar în mod bizar, nimeni nu făcea nici cel
mai mic efort pentru a lupta împotriva acestui lucru atâta vreme cât PCI nu
a fost ameninţat de a fi demascat şi de a risca falimentul din moment ce
Moscova înceta să-l mai finanţeze. Comuniştii nu aveau efectiv de pierdut
decât lanţurile şi puteau recâştiga Italia.
Acestea fiind spuse, la fel ca şi predecesorii lor sovietici de acum
cincizeci de ani ei nu înţeleg că teroarea este un proces de necontrolat care
poate foarte bine să se întoarcă împotriva lor înşişi. Li s-ar putea aminti
legăturile lor cu Moscova „pe baze comerciale obişnuite“, controlul lor, foarte
puţin dezinteresat, asupra aproximativ tuturor schimburilor între URSS şi
Italia, ceea ce a asigurat vreme de decenii existenţa celui mai mare partid
comunist european. Ceea ce se petrece în Italia este un avertisment de
temut pentru establishment-ul din toate ţările europene. Inutil să mai
spunem că celelalte partide comuniste făceau, de asemenea, comerţ cu
URSS pe „baze obişnuite“. Totuşi, exemplul italian nu facilitează nicicum o
dezbatere publică asupra subiectului.
Francezii începuseră probabil înaintea colegilor lor italieni. Cel puţin
un document permite această presupunere: rezoluţia secretariatului privind
eşalonarea pe zece ani a rambursării unui credit de 2,8 milioane acordat
firmei vest-germane Magra Gmbx controlată de „prietenii francezi“30. Această
rezoluţie primeşte girul Departamentului internaţional al Comitetului
Central care comunică în legătură cu acest lucru: „Firma Magra Gmbx
aparţine PC francez şi timp de şaptezeci şi cinci de ani ea a achiziţionat de la
societatea sovietică Stankoimport rulmenţi cu blie revânduţi în Germania.
Datoria de 2,8 milioane este urmarea faptului că această sumă a fost
reinvestită de firmă pentru propria ei dezvoltare, cât şi căderii cererii de
rulmenţi cu bile în Germania de Vest31“. Din 1965, această întreprindere şi
filiala ei Magra France făcuseră cu mult succes comerţ de produse sovietice
pentru prea-binele comunismului. Ele vânduseră în Germania rulmenţi cu
bile în valoare de 10 milioane în ruble convertibile. Un alt document
recomandă32, „ţinându-se seama de motivele expuse de către tov. J.
Jérôme“, să se elaboreze de către ministerul Comerţului exterior şi Gosplan
„măsuri care să tindă la dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale cu
firmele franceze prietene ca de pildă Comex şi Interagra”. Şi existau tot
atâtea firme pe câte „motive“ înfăţişase Dl. Jérôme. Tovarăşul Plissonnier nu
avea de ce se plânge.
Ceilalţi nu rămăseseră mai prejos. Chiar şi în îndepărtata Australie,
Partidul socialist local se agita cu stabilirea datoriei contractate de către
întreprinderea australiană Palanga Travel pentru închirierea
transatlanticelor Fiodor Şaliapin şi Habarovsk în 1974-1975 pentru un total
de 2.574.932 ruble33. E greu de ştiut dacă această întreprindere aparţine
partidului socialist sau dacă el va deveni posesorul ei în schimbul plăţii
datoriei.
30 Rezoluţia secretariatului CC al PCUS St-241/99 gs din 16/12/1980.

31 Nota lui A. Cerniaiev, sub-director al Departamentului internaţional al
CC, nr. 18-S-2175 din 12/12/1890.
32 Rezoluţia secretariatului CC St-225/84 gs din 26 august 1988.
33 Rezoluţia secretariatului CC St-242/76 gs din 23/12/1980, confirmată
prin hotărârea Politburo-ului P229/60 din 25 decembrie 1980.

G. Bobolas, industriaşul şi editorul grec, s-a bucurat chiar de
onorurile unei rezoluţii nominale a CC al PCUS „Asupra ajutorului care
trebuie dat editorului grec G. Bobolas“34, recomandând ministerului
Comerţului exterior şi Comisiei URSS pentru relaţiile economice externe,
„toate condiţiile fiind pe de altă parte egale, să acorde preferinţa în decizia
privind problemele comerciale industriaşului şi editorului grec G. Bobolas,
ţinându-se seama de rolul său pozitiv în dezvoltarea relaţiilor greco-
sovietice“. Este dificil să dibuim de la început farsa: iar tovarăşul cu pricina
a binemeritat şi a acţionat pentru ameliorarea relaţiilor de bună vecinătate.
Documentele Anexele acestui document, mai ales cele care provin din
raportul vicepreşedintelui KGB, S. Ţvigun35, stabilesc că această neobosită
muncă se desfăşoară în cadrul „măsurilor speciale“ ale KBG-ului. E de la
sine înţeles că cekiştii înţelegeau în felul lor „relaţiile de bună vecinătate“:
editura Akadim [Akadimos], aparţinându-i lui G. Bobolas, „era folosită ca
bază pentru acţiunea ideologică în Grecia şi pe lângă comuniştii greci din
diverse ţări“. Şi cum tovarăşul cu pricina se străduise spre binele relaţiilor
de bună vecinătate „şi pentru a se despăgubi într-o anumită măsură pentru
prevederile sale materiale“ legate îndeosebi de editarea în limba greacă a
cărţii lui L. Brejnev, Pacea, inestimabilă cucerire a popoarelor, prefaţată de
autor, G. Bobolas „face eforturi să stabilească relaţii de afaceri cu ministerul
Comerţului exterior şi Comisia pentru relaţii economice încheind afaceri
reciproc avantajoase pe o scară destul de extinsă“.
Acest G. Bobolas a fost mai apoi eroul mai multor întâmplări
scandaloase. După ce a văzut că i se acordă o „preferinţă“ atât de masivă cu
ocazia stabilirii „afacerilor reciproc avantajoase“, n-a rămas îndatorat, nu şi-
a dezamăgit patronii şi cam după doi ani a purces la tipărirea ziarului
Ethnos principal purtător de cuvânt al dezinformării sovietice în Grecia. S-a
încercat demascarea lui, el s-a apărat, a dat în judecată pentru defăimare
revista Economist şi şi-a câştigat practic procesul!
Cu trecerea timpului, din întreprinzător în construcţii, Bobolas
devenise un magnat al mediilor de informare: în afară de editura sa Akadim
[Akadimos] şi ziarul său Ethnos, era acţionar majoritar la canalul de
televiziune Mega, îşi manifestase interesul pentru industria cinematografică
şi domeniul audiovizualului, iar guvernele, atât socialiste cât şi
conservatoare, îi asigurau adjudecări la licitaţie pentru lucrări colosale. Pe
scurt, era un domn serios, unul din stâlpii societăţii, un bastion al
democraţiei greceşti. Când, după mai mulţi ani, regimul de „bună
vecinătate“ s-a prăbuşit la Moscova, ziarul Pravda a fost ruinat şi a fost pe
punctul să dispară. Cel puţin a dispărut de la vânzare câtva timp pentru a
34Rezoluţia secretariatului CC St-206/58 gs din 11/04/1980.

35 Nota vicepreşedintelui KGB, S. Ţvigun, către CC, nr. 664 Ts din
5/04/1980.
căpăta din nou viaţă, a înflori şi a-şi regăsi întreg parfumul datorită, mi s-a
spus, „banilor comuniştilor greci“. Binefăcătorul lui oficial era un anume
Iannikos, vechi partener al lui Bobolas în isprăvile lui editoriale.
Nu putem decât să ne lansăm în presupuneri privind numărul de
Bobolas-i produşi de Moscova în cursul ultimilor şaptezeci şi cinci de ani. E
greu de crezut că s-ar dori anchetarea unor astfel de afaceri de când cu
catastrofa italiană; or, fără anchetă, nu e treabă uşoară să înţelegem
întreaga complexitate a relaţiilor unei întreprinderi care la vremea respectivă
s-a aflat în legătură cu Moscova. Unde se termina business-ul şi unde
începea politica? Cine erau Armand Hammer sau Robert Maxwell? Nişte
businessmen deveniţi agenţi sau agenţi deveniţi businessmen? Sunt foarte
convins că la vremea respectivă era imposibil pentru un businessmen să nu
aibă cu Moscova decât relaţii de afaceri. Nu faci afaceri cu dracul fără să-i
devii slugă. Nu vorbesc doar de vânzarea faimoasei funii leniniste călăului
de clasă, lucru greu de asimilat comerţului, vreau să spun că simplul
contact cu demonii sovietici nu putea să nu corupă. De altfel, candidaţii
care se înfăţişau pentru astfel de negocieri aveau o figură şi opinii foarte
hotărâte.
Luaţi acest document aparent simplu, limpede, lipsit de orice mister:
„Despre deschiderea la Moscova a unor reprezentanţe a diverselor firme
străine“36. Nu-i nici o capcană aici, pare-se: întreprinderi robuste, cu bugete
mari, negociază pe „baza unor avantaje reciproce“. Or, acest document, în
chip straniu, poartă menţiunea „Strict secret“. Dacă examinăm însemnările
care le privesc, ne dăm seama că în prima se află la conducere un om politic
european considerabil, că cea de a doua se opune politicii guvernului ei
„într-un sens care ne este favorabil“. Cea de a treia este o firmă spaniolă,
Prodag SA cu totul remarcabilă: bună platnică, făcând comerţ cu URSS
tocmai din 1959, partener încercat, „bilanţul din 1979 stabilind că 50% din
schimburile între Spania şi URSS revin întreprinderii Prodag“. Doar ultimul
rând face oarecare lumină: „în prezent preşedintele-director general ai
firmei, R. Mendoza, pregăteşte o editare a lucrării lui L.I. Brejnev, „Pacea,
dezarmarea şi relaţiile sovieto-americane.“
În 1981, Moscova asistase la deschiderea a o sută douăzeci şi trei de
reprezentanţe de acest soi37. Încercaţi să aflaţi cu ce se ocupau ele în afara
timpului consacrat comerţului. Ce le determinase să-şi instaleze anexe la
Moscova? Ce făceau ele pe atunci? Câte firme existau care se dispensau de
orice reprezentanţă oficială? Nimeni nu-şi bate capul să limpezească
problema. Ce-are a face? Who cares? Toate astea aparţin trecutului, mi se
36Rezoluţia secretariatului CC, St-244/50 gs din 5/01/1981.

37 Raportul vice-ministrului de externe I.G. Semiceastnov, nr. 2-2/108 din
11/12/1980, şi notiţele şefului protocolului V.I. Rahmanin în vederea
rezoluţiei secretariatului St-244/50 gs din 5/01/1981.
spune. „Războiul rece s-a terminat. Nu ştiaţi?“ Cum să nu fii la curent, din
moment ce ştirea este proclamată în gura mare chiar de aceia care negau
războiul respectiv sau cel puţin nu păreau să-l bage în seamă? Dar, în
sfârşit, războiul din Golf s-a isprăvit şi el, în aparenţă, iar ancheta privind
întreprinderile care au făcut comerţ cu Irakul abia începe. Nimeni nu
termină un război fără a neutraliza câmpurile de mine sau bombele care n-
au explodat, fără a dezarma bandele de borfaşi sau pe inamicii încă
nepedepsiţi. Sub ameninţarea de a vedea timpul păcii transformându-se
într-un coşmar mai rău decât războiul însuşi.
Cu toate astea, chestiunea întreprinderilor care au făcut comerţ cu
URSS devine pe zi ce trece mai actuală. Ştim că în timpul ultimilor săi ani
de putere, mai ales în 1990-1991, Gorbaciov, temându-se de falimentul
sistemului, „a privatizat“ întrucâtva activităţile PC al URSS şi a încurajat în
fel şi chip aparatul Partidului şi în special KGB-ul să se asocieze cu
business-ul străin pentru a forma întreprinderi mixte. Numărul acestora din
urmă a crescut puternic, spre profitul posibil al „firmelor prietene“ şi al altor
oameni de afaceri legaţi de KGB. Această ipoteză este logică dacă ne
amintim de insistenţa cu care Gorbaciov a încercat să dea „ajutorului
internaţional“ o bază comercială. Cu cine şi-ar fi început KGB-ul afacerile
dacă nu cu cei pe care îi cunoştea deja şi îi putea controla? Începând cu
spălarea banilor Partidului şi cu transferarea bogăţiilor controlate de ele
(aur, petrol, metale), aceste lugubre structuri de tip mafiot s-au dezvoltat ca
o tumoare canceroasă şi au înfăşurat în firele lor cvasi-totalitatea afacerilor
„private“ din fosta URSS. De când aceste ţări s-au alăturat pieţii
internaţionale, comunitatea mondială va fi nevoită să aibă de-a face cu o
nouă mafie internaţională, infinit mai puternică şi mai sălbatică decât
cartelul drogului din Columbia sau Cosa nostra. Peste vreo zece ani, va
trebui poate să ne înfruntăm cu un supersindicat al crimei, comparabil cu
Spectrul din filmele cu James Bond.
Se înţelege de la sine că ajutorul dat de Moscova clienţilor săi nu se

mărginea la atât. După raportul lui Falin adresat Comitetului Central, în
afară de finanţarea directă şi cea vehiculată prin canalele comerciale,
trebuia să se ţină seamă de „furnizarea de hârtie de ziar, invitaţii la stagii de
formare, sejururi de vacanţă sau îngrijiri pentru activiştii Partidului,
cumpărarea publicaţiilor tipărite de diverse partide comuniste, plata
călătoriilor unor reprezentanţi ai acestor partide în străinătate etc.38“.
Intra în categoria acestui „etc.“ întreţinerea unei întregi reţele de
librării „prieteneşti“ în diverse ţări ale lumii. Acest program, organizat cam
38Nota directorului Departamentului internaţional, Falin, către CC, se pare

din decembrie 1988, document destinat deciziei Politburo-ului P144/129
din 28/12/1988 Cf. supra nota 19.
prin anii ’60 prin intermediul firmei sovietice „Mejdunarodnaia kniga“, nu
era deloc ieftin. Mai întâi, toate aceste librării erau deschise cu bani
sovietici, „pe credit“, iar aceste avansuri erau rareori rambursate integral.
Ele lucrau toate în pierdere, iar deficitul era mai apoi şters cu buretele la
cererea „conducerii partidelor prietene“. Cheltuielile variau după loc, timp,
circumstanţe. Astfel deschiderea la Londra, în 1976, a faimoasei librării
Collets a costat Moscova 80.000 lire (aproximativ 124.000 ruble devize), iar
contractul cu firma prevedea „acoperirea unui posibil deficit în vânzarea de
cărţi sovietice în primii ani de activitate ai librăriei39“. Deschiderea unei
librării la Montréal, cu câţiva ani mai înainte, nu costase decât 10.000 dolari
canadieni40. Suma deficitelor acoperite oscila între 12.300 ruble pentru
librăria partidului israelian, Popular Bookshop, în 196941 sau 56.5000 ruble
pentru librăria partidului belgian, Du Monde entier42, şi 300.000 dolari
pentru librăriile PC din Statele Unite, Four Continent Book Corporation, Criss
World Books & Periodicals şi V. Kamkin43. Nu era uitată Australia în care
firma partidului socialist local, New Era Books & Records, avea o datorie de
80.000 ruble către Moscova44.
Din lipsă de informaţie sistematică, este greu de evaluat deficitul
global al unui comerţ atât de turbulent. Raportul făcut Comitetului Central
de firma sovietică Mejdunarodnaia Kniga pentru 1967, dovedeşte că masa
totală a exporturilor sale „în ţările capitaliste“ era pentru acel an de 3,9
milioane ruble, că totalul datoriilor eşalonate era de 2,46 milioane, iar cel al
datoriilor ajunse la scadenţă de 642.000. Sume considerabile pentru vremea
respectivă45. Cu toate acestea exportul continua şi, în 1982, a fost nevoie să
se şteargă o nouă serie de datorii, îndeosebi mai mult de 460.000 ruble în
beneficiul întreprinderilor PC american Imported Publications et International
Publishers46.
Să mai adăugăm furnizarea de hârtie de ziar pentru editurile „surori“,
care era gratuită şi atingea proporţii măreţe. Decizia de a crea un fond
special în acest scop datează din 197447, dar este propriu-zis cu neputinţă
să se evalueze cât a costat el Trezoreria sovietică, deoarece pe vremea aceea
cheltuielile de producţie şi de transport în URSS nu aveau valoare reală şi
39 Rezoluţia secretariatului CC St-203/10 din 3/02/1976.

40 Rezoluţia CC St-99/41 gs din 21/05/1970.
44 Rezoluţia CC St-127/9 s din 3/10/1978.
45 Notiţa preşedintelui societăţii pansovietice «Mejdunarodnaia Kniga», V.
Makarov, către CC din 14/03/1968, destinată rezoluţiei secretariatului CC

al PCUS St-50/148 gs din 15/04/1968.
46 Rezoluţia secretariatului CC St-44/7 s din 5/01/1982.
erau evaluate în ruble „compensate“ pur convenţionale. Sincer vorbind, era
butoiul Danaidelor. De pildă, doar pentru anul 1980, din acel fond special s-
au livrat fraţilor din străinătate treisprezece mii de tone de hârtie. Nu am
nici cea mai mică idee de cât putea valora acest lucru în devize occidentale,
însă o evaluare foarte aproximativă pe baze convenţionale furnizează o cifră
de 3,5 milioane ruble pe an48.
În sfârşit, începând cu 1 ianuarie 1989, fondul special a fost lichidat
şi înlocuit la ordinul Primului ministru de atunci, Nicolai Rîjkov, în felul
următor: „Cheltuielile implicate de fabricarea şi furnizarea hârtiei de ziar,
imputate până atunci fondului special, creat pentru a satisface nevoile
partidelor frăţeşti, vor trebui de acum înainte să facă parte din alocările
cuprinse în bugetul URSS şi destinate ajutorului fără compensaţie pentru
statele străine49.“ Nu vom şti poate niciodată cât a costat acest lucru ţara, în
care lipsa de hârtie era atât de mare încât nu se putea cumpăra o carte
nouă decât în schimbul a douăzeci de kilograme de hârtie folosită.
Asta nu este tot. Exista o altă formă de ajutor acordat publicaţiilor
surori: cumpărarea produselor lor de către Uniunea Sovietică, pretinzându-
se că sunt sortite revânzării către studenţii şi turiştii străini în URSS. Nici
aici nu am informaţii privind costul operaţiei de la an la an, dar, în faţa
agravării crizei din URSS, puterea a fost nevoită să-şi revizuiască toate
cheltuielile sale „revoluţionare“, iar pe aceasta, printre celelalte. Aflăm astfel
că în 1989, cumpărarea şi transportul provenind de la nouăzeci de edituri
existente în patruzeci şi două de ţări, absorbeau 4,5 miiioane ruble pe an,
aproximativ 6 milioane dolari de-a lungul epocii50!
Nu trebuie neglijată „asistenţa materială şi practică“ oferită
corespondenţilor acestor edituri surori acreditaţi la Moscova şi care, cam de
la sfârşitul anilor ’50, pentru a evita bănuielile, desigur, era asigurată prin...
Crucea Roşie sovietică. Criza înrăutăţindu-se, s-a văzut făcându-şi apariţia
un eveniment nemaiauzit: Crucea Roşie sovietică s-a răzvrătit şi a refuzat să
mai plătească, pretextând o reducere de buget impusă de guvern:
„La ora actuală se află la Moscova treizeci şi trei de corespondenţi

străini ocupând treizeci de apartamente şi dispunând de şapte birouri
de agenţie. În afara onorariilor lor, li se plătesc cheltuielile de poştă,
telegraf şi telefon, întreţinerea apartamentelor şi agenţiilor lor, călătorii
în misiune în URSS şi în străinătate; li se acordă asistenţă medicală şi
48 Rezoluţia secretariatului CC St-233/8 gs din 15/10/1980, şi notiţa

Departamentului internaţional nr. 18-S-1729 din 10/10/1980.
49 Dispoziţiapreşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS, N. Rîjkov, din
24/12/1988 nr. 578 ps.

50 Rezoluţia secretariatului CC St-10/1 g din 6/11/1990 şi nota
Departamentului internaţional şi a Departamentului ideologic al CC, fără
număr.
tratament doar pe cheltuiala părţii sovietice. Fiecare corespondent este
practic dublat de un secretar-raportor, salariat al Comitetului executiv
al asociaţiei sovietice a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii. Cheltuielile pe
care le implică şederea acestei categorii de corespondenţi au depăşit în
1989 milionul de ruble“.
Comitetul Central a fost aşadar nevoit să revizuiască şi această formă

de solidaritate internaţională51.
În afara acestor „corespondenţi străini“, erau primiţi şi copleşiţi cu
atenţii şefii comunişti în trecere, şi asta cu mult mai mare lux. Să nu uităm
de altfel că la vremea respectivă asistenţa medicală, chiria şi educaţia în
URSS erau presupuse a fi gratuite şi nu figurau la capitolul cheltuielilor.
Totuşi, acestor scopuri le-a destinat Comitetul Central, mereu ospitalier, un
buget de 3,2 milioane ruble, căci aştepta vizita a două mii nouă sute de
oaspeţi cu adevărat dragi, dintre care o sută aveau intenţia de a cere să fie
îngrijiţi52.
Existau însă şi servicii greu de evaluat în dolari sau în ruble. Să luăm,
de pildă, cererea semnată de secretarul general al Partidului comunist din
Statele Unite, G. Hall, care se agita în favoarea tovarăşului James Jackson,
distins gânditor marxist şi principal teoretician al Partidului comunist, care
ardea să primească gradul de doctor honoris causa în ştiinţe istorice. Nu s-ar
putea aranja acest lucru, de pildă, la universitatea de stat din Moscova?
Sigur, cum să nu! Unde e dificultatea? Aşa cum aflăm din nota anexată de
Departamentul internaţional al Comitetului Central53, nu numai că acest
lucru „va contribui la consolidarea autorităţii sale în cercurile democratice
ale populaţiei negre“, dar „îi va şi permite să obţină un post de profesor la
universitatea din New York, la care Partidul efectuează o muncă activă în
ultima vreme“. E bine să-ţi alegi prietenii: preşedintele Statelor Unite nu te-
ar putea face profesor la universitatea din New York, însă Politburo poate.
Să mai reţinem că aceste glume comuniste, mai anodine decât atâtea
altele, au avut totuşi un anume ecou în presa occidentală. Menţionarea
documentelor - în absenţa acestora - s-a strecurat în mai multe ziare,
însoţită de un ton mai degrabă batjocoritor: proşti mai sunt şi ruşii ăştia să-
şi cheltuiască banii cu astfel de baliverne! S-a făcut mare haz de ajutorul
dat de Moscova PC American: la ce putea acesta din urmă să servească?
Vreo patruzeci de mii de membri în toată America. Ironia asta era deplasată.
51 Rezoluţia secretariatului CC St-10/1 g din 6/11/1990, nota

Departamentului internaţional şi a şefului serviciului administrativ al CC în
vederea acestei rezoluţii.
52 Rezoluţia secretariatului CC St-123/30 gs din (?) 1971.
53 Nota lui R. Ulianovski, subdirector al Departamentului internaţional, şi a
subdirectorului Departamentului Ştiinţă şi Aşezăminte de învăţământ, I.

Makarov, din 4/10/1969, nr. 25-S-1765.
Partidul comunist nu-i era de nici un folos Moscovei în ce priveşte alegerile
pentru Congres, el avea alte servicii de adus. Nu era un partid în sensul
tradiţional al termenului, ci mai curând o reţea de agenţi stipendiaţi. Or, a
poseda patruzeci de mii de agenţi în inima dispozitivului inamic nu este un
lucru de neglijat. Să nu uităm că şi Lenin începuse în 1917 doar cu
patruzeci de mii de tovarăşi.
2.
Şi iarăşi terorismul...
Nu este de râs nici în legătură cu cărţile, ziarele, revistele. Imitându-l
cu fidelitate pe Lenin, ei începeau întotdeauna cu cuvântul tipărit şi
sfârşeau cu teroarea. Să vedem, de pildă, cu ce se ocupa PC american în
197054:
Comitetul Securităţii Statului Strict secret

de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS Dosar special
28 aprilie 1970
Nr. 1128-A
Moscova.
CC al PCUS
În ultimul timp, organizaţia neagră radicală a Panterelor negre a fost

obiectul unor represiuni feroce din partea autorităţilor Statelor Unite, sub
direcţia FBI, care consideră că Panterele negre reprezintă un pericol serios
pentru securitatea ţării.
Considerând că Panterele negre reprezintă o organizaţie neagră,
dinamică şi periculoasă pentru clasele conducătoare din Statele Unite,
Partidul comunist se străduie să acţioneze asupra lor în sensul cel bun.
Această politică a PC începe să dea rezultate pozitive.
Având în vedere că intensificarea mişcării de protest a negrilor va crea
anumite dificultăţi cercurilor conducătoare din Statele Unite şi va deturna
atenţia administraţiei Nixon de la punerea în aplicare a unei politici externe
active, noi am socoti judicios să realizăm o serie de măsuri menite să
întărească şi să lărgească această mişcare.
În acest scop se propune, ţinându-se socoteală de posibilităţile KGB în
ţările din Africa, să fie inspirate luări de poziţie din partea unor responsabili
politici şi sociali, a unor organizaţii de tineret, sindicate, formaţiuni
naţionaliste, prin petiţii, interpelări şi declaraţii în favoarea drepturilor negrilor

din America, adresate la ONU, reprezentanţilor SUA în aceste ţări şi
guvernului Statelor Unite. Să se publice în presa mai multor ţări africane
articole şi scrisori acuzând guvernul american de genocid.
Să se utilizeze mijloacele KGB de la New York şi Washington pentru a
influenţa Panterele negre în ceea ce priveşte trimiterea, la ONU şi la alte
organizaţii, de petiţii reclamând ajutor pentru a pune capăt politicii de genocid
dusă de autorităţile americane împotriva negrilor americani.
Suntem îndreptăţiţi să credem că, datorită aplicării măsurilor mai sus
amintite, va fi cu putinţă să mobilizăm opinia publică din Statele Unite şi din
alte ţări în favoarea negrilor din America şi prin acest lucru să incităm
Panterele negre la intensificarea acţiunii lor.
Cerem aviz favorabil.
Andropov.
...Ca într-un vis ceţos îmi revăd celula din închisoarea din Vladimir şi
ziarul Pravda cu titlurile sale răsunătoare: „Libertate pentru Angela Davis!“
Să citeşti aşa ceva când eram condamnaţi, care la şapte ani, care la zece
ani, pentru că citisem o carte interzisă, sau pentru o singură vorbă critică,
avea ceva comic. Pentru noi, formaţi la şcoala închisorii, problema era cât se
poate de limpede: complicitate la omor. Ea îi transmisese o armă unuia
dintre prietenii ei, terorist al Panterelor negre, care îi slujise să ucidă
funcţionari ai tribunalului şi poliţişti, cu prilejul unei tentative de fugă. Cât
se poate de simplu. Lumea întreagă delira: „Ce femeie curajoasă“ acea
„militantă a mişcării negre“! Legislatorii californieni, îngroziţi, au abolit, fie
ce-o fi, pedeapsa cu moartea în statul lor, iar juraţii, nu mai puţin terorizaţi,
au achitat-o pur şi simplu, spre bucuria întregii omeniri progresiste. Nici
mai mult, nici mai puţin decât pentru o Vera Zasulici55. Abia mult timp
după achitare am putut citi în Pravda acea mărturisire orgolioasă: „Angela
Davis, membră a Comitetului Central ai PC din Statele Unite“.
Puteau să-şi permită orice, chiar şi să ucidă.
Mai exista şi o altă formă de „solidaritate internaţională“, ce nu se

putea estima nici în dolari, nici în ruble, infinit mai sinistră decât un grad
de doctor honoris causa în ştiinţe istorice. Era însoţită de un asemenea
mister încât cele mai mărunte documente care se referă la ea poartă
invariabil menţiunea „dosar special“. Chiar şi ţinându-se seama de acest
înalt grad de secret, Comitetul Central prefera să ascundă corpul delict sub
55Vera Zasulici, revoluţionară, cofondatoare, alături de Plehanov, a social-

democraţiei ruseşti. Achitată după ce rănise prin împuşcare pe guvernatorul
militar al Sankt-Petersburgului, care ordonase biciuirea unui prizonier
politic.
denumiri de tipul „pregătire specială“, „echipament special“, „materiale
speciale“, amănuntele cu adevărat specifice fiind adăugate de mână: nu
aveau încredere nici în dactilografele cele mai încercate. Şi vai de ţara în
care tovarăşii de la faţa locului se pomeneau blagosloviţi cu acest soi de
„ajutor“: ea devenea rapid unul din punctele fierbinţi ale planetei, chiar dacă
era ceva mai înainte paşnică şi prosperă.
Iată cum se înfăţişau lucrurile56 (textul în litere italice corespunde
adăugirilor făcute de mână):
Strict secret
Dosar special
Trebuie returnat în termen
de trei zile la CC al PCUS
(Serviciul general, secţia a II-a)
Nr. St.-37 gs din 27 decembrie 1976
Extras din procesul-verbal nr. 37, § 37 gs al secretariatului CC
Problema Departamentului internaţional al CC al PCUS
Să se satisfacă cererea conducerilor PC argentinian, Partidului

popular panamez, PC Salvadorian şi a PC Uruguayan şi să fie primiţi în
URSS pentru antrenament în domeniile securităţii partidului, spionajului şi
contraspionajului 10 comunişti argentinieni, 3 panamezi, 3 salvadorieni, 3
uruguayeni pentru un termen de şase luni.
Organizarea antrenării trebuie să fie încredinţată Comitetului
Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS; primirea,
serviciile şi asistenţa vor fi în sarcina Departamentului internaţional şi a
Direcţiei afacerilor din Comitetul Central al PCUS. Cheltuielile de călătorie
ale celor 10 tovarăşi argentinieni de la Buenos Aires la Moscova şi retur, ale
celor 3 panamezi din Panama la Moscova şi retur, ale celor 3 salvadorieni
din San Salvador la Moscova şi retur şi ale celor 3 uruguayeni de la
Montevideo la Moscova şi retur vor fi imputate bugetului Partidului.
Secretarul Comitetului Central
Destinatari: tovarăşii Andropov, Ponomarev şi Pavlov.
Un astfel de „antrenament special“ la KGB nu era în mod obişnuit decât

primul stadiu al procesului. În cei zece ani care s-au scurs din 1979 până
în 1989, el a fost asumat de mai mult de cinci sute de activişti aparţinând
unui număr de patruzeci de partide comuniste sau „muncitoreşti“ din
diferite ţări ale lumii, printre ei membri ai biroului lor politic şi ai

comitetului lor central57.
Se trecea apoi la etapa următoare58:
Nr. St-224/71gs. din 1.8 august 1980 Strict secret

Dosar special
Rezoluţia secretariatului CC al Partidului comunist al URSS
Problema Departamentului internaţional, ai CC al PCUS
Să se satisfacă cererea conducerii PC Salvadorian şi să fie admişi în

1980 30 de comunişti salvadorieni aflaţi deja în URSS la cursurile de
pregătire militară pentru o durată de şase luni.
Primirea, serviciile, asistenţa materială, organizarea pregătirii celor 30
de comunişti salvadorieni, ca şi cheltuielile lor de călătorie de la Moscova în
Salvador, vor fi imputate Ministerului Apărării.
(Semnat A. Cerniaiev)
Au votat: (semnături) Kirilenko, Zimianin, Gorbaciov, Kapitonov,
Dolghih.
Cópii la tovarăşii Ustinov, Ponomarev.
Difuzat la 18 august 1980.
În mod obişnuit, pentru a şti mai multe despre fondul problemei,

trebuie să stai să cercetezi piesele alăturate sau cererea formulată de
tovarăşii înşişi. Ca aceasta59:
Strict secret (Tradus din spaniolă)
Comitetului Central al PCUS
Dragi tovarăşi!
Solicit permisiunea dumneavoastră pentru primirea a 30 de membri din
rândurile tineretului nostru comunist rezident la Moscova la cursurile de
pregătire militară pentru o durată de patru până la cinci luni în domeniile
următoare:
1). 6 tovarăşi pentru spionajul militar;
2). 8 tovarăşi pentru specializarea în comandarea detaşamentelor de
gherilă;
57 Nota către CC a lui Kriucikov, preşedinte al KGB, şi a lui Falin, director al

Departamentului internaţional, nr. 18-S-385 din 31/03/1989.
59 Nota secretarului general al Partidului comunist din Salvador, Shafiq
Handal, din 23/07/1980, tradusă din spaniolă şi anexată rezoluţiei

secretariatului CC St-224/71 gs din 18/08/1890.
3). 5 tovarăşi la cursurile de comandament de artilerie;
4). 5 tovarăşi la cursurile de comandanţi de acţiuni de diversiune;
5). 6 tovarăşi la cursurile de transmisiuni;
Vă mulţumesc pentru ajutorul pe care PCUS îl acordă partidului nostru.
Shafik Handal
Secretar general al CC al PC Salvadorian
23 iulie 1980, Moscova
Traducere: V. Tihmenev.
Şi acesta este, în fine, stadiul ultim, după care presa mondială este
plină de informaţii asupra „crizei neaşteptate“ prin care trece nefericita ţară,
asupra suferinţelor populaţiei şi asupra atrocităţilor comise, nu de bandele
special antrenate la Moscova, ci de un guvern aflat în defensivă şi pe care
presa progresistă nu-l mai califică decât „juntă sângeroasă“. Pe naiba!
Oricine îi vede, pot fi exhibaţi la televiziune, le poţi adresa cuvinte furibunde
fără prea mare risc. Cu tovarăşii de la Moscova, lucrurile stau în chip diferit,
E mai bine să nu ai de-a face cu ei.
Nr. St.225/5gs din 20 august 1980 Strict secret

Dosar special
Rezoluţia secretariatului CC al PCUS
Problema conducerii PC Salvadorian.
1. Să se satisfacă cererea Conducerii PC salvadorian şi să i se dea

însărcinare ministerului Aviaţiei civile să se ocupe de transportul în
septembrie-octombrie al acestui an a unor încărcături de arme de foc şi
muniţii de fabricaţie occidentală, în de greutate de 60 până la 80 de tone, cu
plecarea din Hanoi şi în direcţia Havana pentru a fi remise de către tovarăşii
noştri cubanezi prieteniior noştri din Salvador.
Cheltuielile de livrare de armament de la Hanoi la Havana vor fi
imputate alocaţiilor bugetului Statului afectate ajutorului nerambursabil
către state străine.
2. Să se confirme textele telegramelor adresate ambasadorilor sovietici
din Cuba şi din Vietnam (piesele alăturate).
(semnat: Cerniaev)
Au votat: Kirilenko, Rusakov, Gorbaciov, Dolghih, Zimianin, Kapitonov.
Cópii la tovarăşii: Gromîko, Ponomarev
la tovarăşii Bugaiev, Garbuzov (fără piese alăturate).
Difuzat la 20 august 198060.
Havana Strict secret

Dosar special
Anexa nr. 1
către PV5 gs. pr. 225
Urgent
Amb. sov.
662. Aduceţi la cunoştinţă secretarului general al CC al PC salvadorian,

tov. Shafik Handal, sau, în caz de absenţă, reprezentantului conducerii PC
salvadorian, că cererea sa de transport de armament de fabricaţie occidentală
între Vietnam şi Cuba a fost examinată de instanţa noastră şi a primit un aviz
favorabil. Informaţi-i de asemenea pe prietenii noştri cubanezi, adăugând că
noi am luat această hotărâre ţinând seama de faptul că există un acord
prealabil în legătură cu acest lucru între tovarăşii F. Castro şi Sh. Handal.
Pentru informarea dumneavoastră: livrarea armamentului va fi
asigurată de avioane ale liniei Aeroflot. Asiguraţi cooperarea indispensabilă în
organizarea transmiterii acestei încărcături tovarăşilor noştri cubanezi de la
Havana pentru a fi înmânată prietenilor din Salvador. Informaţi în legătură cu
executarea.
(Semnături: Cerniaev, Rusakov.)
Am luat acest exemplu doar cu titlul de ilustrare, la întâmplare,

printre sute altele, dar şi pentru că presa de stânga la vremea respectivă a
făcut destul tapaj, a lătrat destul în legătură cu evenimentele din Salvador.
Toate astea - ca să vedeţi ce îndrăzneală! - pentru că guvernul din Salvador
se hotărâse să se apere, atunci când mai curând ar fi trebuit să capituleze
în faţa ofensivei istoric invincibile a forţelor progresiste, înainte de a muri pe
tăcute într-un gulag salvadorian. Nobila indignare a atins apogeul când
Ronald Reagan s-a hotărât să ajute statul Salvador, vedeţi dumneavoastră,
în loc să stea cu braţele încrucişate să-şi aştepte rândul. Dumnezeule, ce
scandal! Câte strigăte smintite au răsunat în legătură cu „violările
drepturilor omului“ de către armata salvadoriană, ca şi cum s-ar putea vorbi
în mod serios de drepturile omului în toiul unei epidemii de ciumă. S-ar
putea crede că n-a existat niciodată nici măcar un singur război civil (fără a
exclude războiul de Secesiune) în care beligeranţii să nu fi acţionat în acord
cu declaraţia de la ONU privind drepturile omului! S-ar crede că acei
gălăgioşi ai stângii n-au fost niciodată indignaţi de atrocităţile bolşevice în
timpul războiului civil din Rusia! Întotdeauna s-a justificat acest lucru prin
necesitatea istorică. Cred că îmi amintesc că, în legătură cu aceasta,
intelighenţia de stânga scria: „Naşterea unui copil este întotdeauna însoţită
de dureri, de suferinţe, de sânge“. Să cunoaştem, aşadar, pe cine vom aduce
pe lume: dacă pruncul este progresist, sângele este justificat.
Fiindcă veni vorba, există o ţară vecină, Nicaragua, care n-a suscitat
mai puţină isterie în rândurile stângii liberale. Câte nu s-au întreprins
pentru a le asigura victoria sandiniştilor şi a pune căluş întregii opoziţii!
Congresul imagina combinaţiile cele mai şirete pentru a-i lega mâinile
preşedintelui Reagan şi lumea întreagă răsuna de campaniile de
„solidaritate“ cu ţărişoara fără de apărare, „victimă a agresiunii americane“.
Îmi aduc aminte că în 1985 am avut iniţiativa unei petiţii54, adresate
Congresului şi susţinând politica lui Reagan în Nicaragua, în care se spunea
în mod special că sandiniştii încercau din răsputeri să instaureze în ţară un
regim comunist totalitar cu sprijinul URSS şi că, din acest motiv,
democraţiile occidentale erau obligate să încurajeze rezistenţa poporului
nicaraguayan împotriva acestui regim. A ieşit o treabă frumoasă! Ce n-am
auzit spunându-se despre noi! În cel mai bun caz, am fost declaraţi
paranoici, obsedaţi, văzând comunişti peste tot.
Or, iată ce am citit:
Secret
CC al PCUS
Semnarea unui plan definind relaţiile dintre PCUS şi Frontul

sandinist de eliberare naţională (FSLN) din Nicaragua.
Henry Ruiz, membru al conducerii naţionale a FSLN, cu ocazia
unei întrevederi cu însărcinatul de afaceri al URSS în Nicaragua (tel.
cifr. din Managua spec. nr. 47 din 26 februarie ’80), a propus, cu
prilejul vizitei în URSS a unei delegaţii a partidului şi a guvernului din
Nicaragua, să fie examinată problema relaţiilor între FSLN şi PCUS,
căreia partea nicaraguayană îi acordă o mare importanţă.
FSLN este organizaţia politică la putere. Conducerea FSLN
consideră indispensabilă crearea pe baza Frontului a unui partid
marxist-leninist chemat să lupte pentru construirea socialismului în
Nicaragua. Din motive tactice, ţinându-se seamă de situaţia politică
reală din ţară şi din regiunea Americii centrale, conducerea FSLN nu îşi
face publice deocamdată scopurile sale finale.
Noi am considera că este posibil să fie acceptată propunerea
conducerii FSLN şi să se propună delegaţiei cu prilejul şederii sale la
Moscova semnarea unui plan definind relaţiile dintre PCUS şi FSLN
pentru anii 1980-1981.
Cheltuielile pe care le antrenează realizarea măsurilor prevăzute
de plan ar putea fi imputate bugetului Partidului.
Chestiunea a primit girul tov. Tiajelnikov E.M.
Alăturăm un proiect de rezoluţie a CC al PCUS.
Subdirectorul Dep. int. Subdirectorul secţiei

al CC al PCUS sarcinilor de organizare ale Partidului
(K. Brutenţ) (P. Smolski)
14 martie 1980
Nr. 25-S-458.
Şi iată lucrurile. Revoluţia a avut loc în Nicaragua la 17 iulie 1979, iar
la 9 martie 1980 un acord a fost semnat la Moscova de către Ponomarev în
numele CC al PCUS şi de către numitul Henry Ruiz în numele FSLN61. În
decembrie al aceluiaşi an, ziarul Frontului sandinist era deja scos pe hârtie
sovietică62 şi au fost până la o sută de activişti pe an care au venit la
Moscova să primească „un antrenament special“. La data petiţiei noastre
din 1985, acea „ţărişoară fără apărare“ era pur şi simplu o marionetă
sovietică. Simplu şi limpede. Dar ce scandal a ieşit!
De altfel, pentru ce să descriem toate astea la trecut? Toţi acei urlători
continuă să prospere, ba mai mult, să formeze opinia publică. Nu există
măcar unul care să se fi decis să se căiască sau chiar să se scuze. Ia
gândiţi-vă! Până astăzi se continuă în Statele Unite ancheta privind
finanţarea grupărilor „contras“ din Nicaragua împotriva voinţei Congresului.
Acum, când scriu aceste rânduri, o comisie specială a ONU, botezată cu
numele orwellian de Truth Commission, tocmai şi-a încheiat ancheta asupra
evenimentelor din Salvador şi a condamnat guvernul salvadorian pentru
violarea drepturilor omului. Se recomandă să fie scoşi la pensie o întreagă
galerie de ofiţeri, dar fireşte, nu se suflă o vorbuliţă despre şefii
„detaşamentelor de guerilleros“ sau ai „subgrupelor de diversiune“. Nu este
desigur vorba în concluzie despre agresiunea sovietică, despre
antrenamentul special la Moscova al ucigaşilor comunişti, despre livrarea de
armament de „fabricaţie occidentală“, toate acestea, reţineţi, cu mult înainte
ca Ronald Reagan să devină preşedinte al Statelor Unite, ceea ce nu
împiedică o severă critică a administraţiei saie. Auzind comunicatul care
anunţa această înaltă decizie, nu reuşeam să pricep dacă „războiui rece“ era
sau nu terminat.
Şi dacă era terminat, cine câştigase?
Şi acesta nu-i decât un exemplu, cel al unei ţări mici, pierdută în

junglă şi de care nimeni nu se sinchiseşte. Numai că astfel de exemple se
numără cu sutele. Am pe masă mii de „rezoluţii“ şi de „decizii“ privind zeci
de ţări din lumea întreagă, întreaga istorie însângerată a secolului nostru.
Doar rar, printr-un capriciu al soartei, tragedia presupusă se transforma în
farsă, ceea ce nu făcea decât să sublinieze esenţa criminală a business-ului
sovietic.
61 Rezoluţia secretariatului CC St-202/53 gs din 17/03/1980, nota

Departamentelor CC nr. 25-S- 458 din 14/03/1980, nota sub-directorului
secretariatului Departamentului internaţional, M. Kovalev, din 18/04/1980
cu aceeaşi referinţă.
Proletari din toate ţările, uniţi-vă!
De returnat în termen de 24 ore Strict secret
la CC al PCUS (Serviciul general, secţia a 2-a) Dosar special
Partidul comunist al Uniunii Sovietice
Comitetul Central
P136/53.
Tovarăşilor Andropov, Ponomarev - totalitatea la Pavlov G. - § 2.

Ajutor special de acordat Partidului comunist italian
1. Să se satisfacă cererea conducerii Partidului comunist italian şi să fie
primiţi în URSS pentru un stagiu de antrenament special 19 comunişti italieni
dintre care 6 pentru a studia radiotransmisiunile, munca pe staţii emiţătoare
BR-3Y şi cifrarea (pentru o durată de trei luni), 2 instructori pentru a forma
radiotelegrafişti şi cifratori (trei luni), 9 pentru problemele de tehnică a
partidului (durată de două luni), 2 pentru tehnica de schimbare a aspectului
exterior (durata de două săptămâni), şi 1 specialist pentru consultări privind
organizarea de tipuri speciale de radiodifuziune internă (durata de o
săptămână).
- Se va satisface cererea conducerii PC italian şi se vor fabrica 500
exemplare în alb şi 50 exemplare nominale (rezervate lucrătorilor - cadre din
PC italian) de documente italiene atât de uz intern cât şi extern, şi 50 de serii
complete de documente de acest tip, de model francez şi elveţian, cât şi peruci
şi mijloace pentru schimbarea aspectului exterior. Fabricarea documentelor de
identitate şi a mijloacelor pentru schimbarea aspectului exterior va fi
încredinţată Departamentului internaţional al CC al PCUS şi Comitetului
pentru Securitatea Statului de pe lângă Consiliul de miniştri al URSS.
[...]
5. Să se aprobe textul telegramei pentru rezidentul KBG în Italia.
Secretarul CC63
Iată despre ce este vorba: în 1974, tot protestând împotriva unei

posibile conjuraţii a „dreptei“, comuniştii italieni sfârşiseră prin a crede în
ea. Ca atare, începură să se teamă şi implorară Moscova să-i pregătească
pentru o acţiune clandestină. Nu putem decât să ne închipuim bucuria
tovarăşilor de la Kremlin imaginându-şi cincizeci de tovarăşi italieni
străbătând în secret Franţa cu peruci şi bărbi false, ca nişte bandiţi de
operetă, înarmaţi pe deasupra şi cu paşapoarte franceze fabricate de KGB!
Ne putem întreba dacă departamentul internaţional îi învaţă şi să
gesticuleze ca francezii.
Însă acest episod nu este decât o veselă excepţie de la regula cea
tenebroasă. În mod obişnuit, aceste documente nu cuprind nimic amuzant.

Dimpotrivă, limba lor de lemn lasă să se întrevadă tablouri de distrugere şi
moarte, cu care informaţiile televizate ne-au familiarizat de treizeci de ani.
Aproape fiecare din aceste tragedii începea cu o rezoluţie a Comitetului
Central timbrată în regulă şi garantată cum se cuvine printr-un vot după
listă, având în colţul de sus, în dreapta, invocaţia Proletari din toate ţările,
uniţi-vă! Eu însumi am fost surprins de amploarea acestei acţiuni
sângeroase răspândite pe cinci continente. Hitler n-ar fi putut visa la mai
mult. Incendiul declanşat de ei a curăţat milioane de vieţi în Etiopia, ca şi în
Vietnam şi Africa Centrală; şi va mai arde vreme îndelungată încă în Angola,
în Sudan, în Somalia, în Africa de Sud, chiar şi atunci când ultimul regim
comunist va fi dispărut de pe suprafaţa pământului.
Încă o regiune a lumii în care oamenii sunt atât de obişnuiţi cu
sângele şi cu violenţa, încât nici măcar nu-şi mai aduc aminte când anume
a început: Orientul Apropiat. A trecut foarte puţin timp de când, din pricina
războiului din Golf, s-a vorbit cu voce tare de rolul pe care l-a jucat vreme de
ani buni URSS, mare susţinătoare a lui Saddam Hussein. Însă acesta este
doar un episod din această politică pe termen lung şi nu este cel mai
scandalos. Dacă Libanul, de pildă, a fost aproape distrus ca stat, sovieticii
au cu siguranţă o parte de răspundere. „Antrenamentul special“ al
„prietenilor“ libanezi a început la sfârşitul anilor ’60 şi continuă până în
zilele noastre pe o scară măreaţă64. Livrarea de arme, în mod curent
practicată prin intermediul Siriei, a început prin 197065 şi a atins proporţii
gigantice în 1975, an în care un convoi a expediat, printre altele, 600 p.m.
Kalaşnikov, 50 mitraliere, 30 RPG-7, 3000 grenade de mână, 2000 mine şi 2
tone explozive66. Pe la mijlocul anilor ’60, Uniunea Sovietică antrena în
medie 200 ucigaşi libanezi pe an, dintre care 170 erau militanţi ai PC
libanez şi 30 militanţi ai Partidului socialist progresist67.
Să mai luăm, de pildă, Cipru în care „servicii speciale “ de acelaşi tip
erau asigurate Partidului progresist al poporului muncitor cel puţin cu
începere din 197168 şi în care livrările de arme au început chiar înainte de
înfruntarea civilă din iulie 197469.
Sau, în sfârşit, terorismul palestinian ale cărui legături cu şefii
sovietici erau violent negate de către aceştia şi de către avocaţii lor
occidentali. Iată câteva documente elocvente:
64 Cf., de exemplu, rezoluţiile CC St 108/62 gs din 29/12/1973 şi St-

123/13 gs din 19/07/1974.
67 Raportul Ministerului Apărării către CC, nr. 318/5/0219 din 20/04/1985
şi rezoluţia secretariatului CC St-39/65 gs. din 9/02/1987.

68 Rezoluţia secretariatului CC St-10/53 din 19/07/1971.
69 Nota lui Andropov către CC, nr. 1853-A din 8/07/1974.
URSS Strict secret
Comitetul Securităţii Statului Deosebit de important
de pe lângă Consiliul de Miniştrii al URSS Dosar special
23 aprilie 1974
Nr. 1071-A/ov
Moscova
Cu prilejul unei întâlniri cu rezidentul nostru KGB în Liban, în aprilie al

acestui an, într-o conversaţie confidenţială, Ouadia Haddad a expus un
program promiţător de activităţi teroriste şi de diversiune asigurat de OLP şi a
cărui esenţă se rezumă la următoarele:
- scopul principal al acţiunilor OLP este de a mări eficacitatea luptei
mişcării de rezistenţă a Palestinei împotriva Israelului, sionismului şi
imperialismului american; continuarea, prin mijloace speciale, a „războiului
petrolului“ ţărilor arabe împotriva forţelor imperialiste care susţin Israelul;
- realizarea de acţiuni împotriva personalului american şi israelian din
alte ţări, în scopul de a obţine o informaţie fiabilă privind planurile şi intenţiile
Statelor Unite şi ale Israelului;
- realizarea de acţiuni de terorism şi de diversiune pe teritoriul israelian;
- organizarea de acţiuni de diversiune împotriva trustului diamantului
ale cărui capitaluri fundamentale aparţin unor companii israeliene, engleze,
belgiene şi germane din Vest.
În funcţie de care FNLP se pregăteşte acum pentru o serie de operaţii, în
special pentru atacuri împotriva rezervoarelor importante de petrol din diverse
ţări ale lumii (Arabia Saudită, golful Persic, Hong Kong etc.), pentru
distrugerea petrolierelor şi super-petrolierelor, pentru acţiuni îndreptate
împotriva reprezentanţilor americani sau israelieni din Iran, Grecia, Etiopia,
Kenya, atacarea imobilului trustului diamantului din Tel-Aviv etc.
Ouadia Haddad ne-a adresat o cerere de ajutor în favoarea organizaţiei
sale sub forma anumitor mijloace tehnice speciale, indispensabile realizării
anumitor operaţii de diversiune.
În colaborarea sa cu noi şi în cererea sa de ajutor, Ouadia Haddad îşi
imaginează limpede atitudinea noastră negativă, din principiu, faţă de teroare
şi nu ne adresează nici o cerere care să se lege de acest tip de activitate a
FNLP.
Caracterul relajţiilor noastre cu Ouadia Haddad ne permite să
controlăm într-o anumită măsură activitatea departamentului operaţiilor
externe al OLP, să-i influenţăm într-un sens favorabil URSS-ului şi, de
asemenea, să utilizăm mijloacele organizaţiei sale pentru efectuarea anumitor
măsuri active cu respectarea secretului necesar.
Ţinându-se seamă de cele de mai sus, credem judicios, pentru viitoarea
întâlnire, să primim pozitiv cererea lui Ouadia Haddad privind acordarea unui
ajutor constând în mijloace speciale pentru Frontul naţional de eliberarea
Palestinei. În ce priveşte problemele concrete legate de acordarea acestui
ajutor, luăm în considerare posibilitatea de a le rezolva una după alta ţinând
seamă de interesele Uniunii Sovietice şi prevenind orice posibilitate de acţiune
făcută în detrimentul securităţii ţării noastre.
Cerem avizul favorabil.
Preşedintele Comitetului Securităţii Statului
Andropov70.
În partea de sus a primei pagini, Brejnev a. scris cu mâna sa, în

diagonală:
Să se raporteze în legătură cu acest lucru tovarăşilor Suslov M.A.,
Podgornîi N.V. şi Kosîghin A.N., Greciko A.A., Gromîko A.A. (pe rând)
În consecinţă semnăturile acestor tovarăşi, şi exact în această ordine,
cu Brejnev în frunte, figurează pe marginea stângă. Îîn partea de jos a
ultimei pagini, o menţiune de mână: „Aviz favorabil transmis KGB-ului din
URSS (tov. Laptev P.P.) 26 aprilie 74“.
Acest lucru, în mod evident, nu contraria interesele Uniunii Sovietice,
căci idila cu Haddad a continuat. În luna septembrie a aceluiaşi an, a venit
chiar în secret la Moscova, cu acordul Politburo-ului71 care şi-a dat
binecuvântarea pentru o colaborare ulterioară:
URSS Deosebit de important

Comitetul Securităţii Statului Dosar
special
de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
16 mai 1975 Nr. 1218-A/ov.
Moscova Tovarăşului Brejnev L.I.
Având în vedere decizia CC al PCUS, Comitetul Securităţii a transmis la

14 mai 1975 lui Ouadia Haddad, corespondent acceptat al serviciilor de
spionaj ale KGB- ului şi şef al departamentului acţiunilor externe ale Frontului
naţional pentru eliberarea Palestinei, un lot de arme de fabricaţie străină şi
muniţiile corespunzătoare (53 pistoale-mitralieră, 50 pistoale dintre care 10
înzestrate cu amortizor, 34.000 cartuşe şi gloanţe).
Această transmitere de arme, ilegală, s-a efectuat în apele neutre ale
golfului Aden, noaptea, fără contacte reperabile, în condiţii riguroase de
secret, utilizându-se un vas de patrulare al flotei de război a URSS.
Haddad este singurul străin care ştie că armamentul respectiv a fost
transmis de către noi.
70 Nota lui Andropov către Brejnev nr. 1071/A/ov din 23/04/1974.

Andropov72.
Bineînţeles, Politburo avea de-a face nu doar cu FNLP, ci şi cu alte

organizaţii teroriste, dintre care OLP căreia, la cererea lui Arafat, i-a livrat la
Tunis în 1983 „bunuri mobile speciale73“. În mod evident, nu se făceau
mofturi în faţa cumpărării de valori furate sau, cel puţin, la trocul acestor
valori pe arme74:
De re turnat în termen de 3 zile Strict secret

la Corn. Central al PC Dosar special
(Serviciul general, secţia 1-a) Deosebit de important
Partidul comunist al Uniunii Sovietice
Comitetul Central
nr. P.185/49
PERSONAL
tovarăşilor Ustinov, Cebrikov - pentru totalitate

tovarăşului Demincev - pentru § 2b şi 4
tovarăşului Sergheicik - pentru § 3
tovarăşului Garbuzov - pentru § 4 (rezumat)
Extras din procesul verbal nr. 185 al şedinţei Biroului Politic al

Comitetului Central al PCUS din 27 noiembrie 1984
Cererea ministerului Apărării şi a Comitetului Securităţii Statului al

Uniunii Sovietice.
1. Să-şi dea acordul pentru propunerile ministerului Apărării şi ale
Comitetului Securităţii Stalului al URSS, expuse în nota din 26 noiembrie
1984;
2. Să se traseze sarcină KGB din URSS
a) să informeze conducerea Frontului democratic de eliberare a
Palestinei (FDLP) asupra acordului de principiu al părţii sovietice de a livra
FDLP-ului bunuri mobile speciale pentru o sumă de 15 milioane ruble în
schimbul unei colecţii de vestigii din arta lumii antice;
b) să obţină de la FDLP cereri de livrare a acestor bunuri speciale în
limitele sumei indicate;
3. să însărcineze Comisia de Stat pentru Relaţii economice şi ministerul
72 Nota lui Andropov către Brejnev nr. 1218-A ov din 16/05/1975.

73 Hotărârea Politburo-ului P113/110 din 21/06/1983, dispoziţia
Consiliului de Miniştri şi directivele către ambasadorii sovietici.
Apărării să examineze comenzile de bunuri speciale ale FDLP pentru o sumă
de 15 milioane de ruble (în cadrul nomenclatorului de articole autorizate la
export în beneficiul mişcărilor de eliberare naţională), comenzi transmise de
către KGB din URSS, avizele favorabile emise în acord cu KGB trebuind să fie
menţionate în formele obişnuite;
4. să traseze sarcină ministerului Culturii al URSS
a) să primească de la KGB din URSS, conform unui inventar special,
colecţia de piese de artă din lumea antică;
b) să definească în acord cu KGB din URSS locul şi condiţiile de
protecţie specială a colecţiei („depozit al aurului“), condiţiile lucrărilor ştiinţifice
secrete de efectuat asupra ei, al expoziţiilor ei pe viitor. În colaborare cu
ministerul Finanţelor, să se alăture în formele obişnuite propunerile privind
subvenţiile necesare operaţiei;
c) să reglementeze problema expunerii anumitor obiecte şi a anumitor
serii ale colecţiei în acord cu KGB din URSS.
Secretarul Comitetului Central.
Cu puţin timp în urmă, aflându-mă la Moscova, am încercat să dau

de urmele acestei colecţii. S-a dovedit că cea mai mare parte se află sub
pază în sala armelor din Kremlin, într-un seif sigilat. Nimeni până acum n-a
pătruns la ea şi nimeni nu se aventurează s-o facă, deşi nu mai există
Politburo şi nici KGB. Nu se ştie nici până astăzi ce conţine ea şi cine a
furat-o. Ne-ar plăcea de asemenea să ştim câţi oameni au fost ucişi de
„bunurile mobile speciale “ care au servit la plata ei.
Lumina produce teamă

Este totuşi îndoielnic că vom şti vreodată toate aceste lucruri. Mai-
marii lumii, astăzi, nu au interesul să dezgroape adevărul. Cine ştie ce ar
ajunge să aducă la lumină? Legându-te, pentru început, de comunişti, rişti
să dai de tine însuţi până la urmă. După cum spun englezii, nu prea trebuie
să dai cu pietre când locuieşti într-o casă de sticlă. Ne amintim foarte bine
aici de proverbul ăsta. Desigur, comuniştii au primit pomeni de la Moscova
şi asta e foarte rău. Dar erau ei oare singurii? Am sub ochi o rezoluţie a
secretariatului CC al PCUS: „Să se dea satisfacţie cererii bancherului şi
omului politic Cyrus Eaton privind oferta cu titlu de cadou al guvernului
sovietic, a unui atelaj de trei cai75”. Omul nu era sărac, şi-ar fi putut
cumpăra troika, asta nu l-ar fi ruinat. Dar, vedeţi dvs., era o chestie de
onoare! guvernul sovietic însuşi cedase cererii sale! El a solicitât aşadar un
75 Rezoluţia secretariatului CC fără proces-verbal, datată 20/09/1968 (1712

s 13/9). Vezi fişierul CC.
„cadou“ pentru a-şi spori prestigiul. Reţineţi că afacerea a fost încheiată în
septembrie 1968, chiar în momentul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, şi
desigur că atunci şi-a primit atelajul pentru a-şi da ifose în America în
vreme ce tancurile sovietice înaintau ţanţoşe prin Praga. Mai aveţi întrebări
de pus comuniştilor în materie de şperţuri?
Incontestabil, comuniştii au fost agenţi ai răului care, pentru o
retribuţie, au răspândit minciuna sovietică în lumea liberă. Dar sunt ei oare
singurii? Am dinaintea mea un întreg vraf de documente atestând că acest
lucru s-a datorat tuturor canalelor de televiziune din lume care, astfel,
plăteau URSS-ul în devize solide!
Secret
Ex. 1
CC ai PCUS
Reprezentanţii canalului american de televiziune ABC s-au

adresat agenţiei de presă Novosti pentru a cere autorizaţia de a realiza
în coproducţie un reportaj televizat despre viaţa de familie a unui
muncitor de la uzina Rostselmach din Rostov pe Don. Filmul trebuie să
arate mai multe aspecte din viaţa unei familii muncitoreşti şi de
asemenea, prin această familie, realizările puterii sovietice în timpul
ultimilor cincizeci de ani.
Înaintea proiecţiei, filmul va fi vizionat şi vizat de agenţia de
presă Novosti. Comitetul radiodifuziunii şi ai televiziunii nu vede nici
un obstacol pentru filmări (tovarăşul Mesiaţev).
Considerăm judicioasă acceptarea propunerii companiei.
Cerem aviz favorabil.
Primul adjunct al preşedintelui direcţiei agenţiei de presă
Novosti.
23 august 196676. V.Zaicikov.
La 4 martie 1967, Boris Burkov, preşedintele agenţiei Novosti, cere

Comitetului Central autorizaţia de a vinde unuia din cele mai mari canale de
televiziune americane, pentru o sumă negociabilă (între 9.000 şi 27.000
dolari), filme documentare sovietice asupra... războiului din Vietnam77.
Închipuiţi-vă! Soldaţii americani bătându-se în Vietnam împotriva
„prietenilor“ sovieticilor, în timp ce un canal de televiziune important
cumpără un film sovietic de propagandă despre această ţară! şi tot astfel an
de an, şi nu doar în Statele Unite. Japonia, Finlanda, Anglia, Franţa. Temele
76 Nota către CC a subdirectorului-şef al agenţiei de presă Novosti, V.

Zaicikov, fără referinţă, datată 23/08/1966.
77 Nota către CC a directorului APN, V. Burkov, din 4/03/1967, nr. 170 s.
variază, ca şi preţurile în valută forte, o singură condiţie rămâne în picioare:
„să se ţină seamă de faptul că, potrivit termenilor contractului, filmul nu va
putea fi retransmis de televiziunea americană (engleză, japoneză, etc.) decât
cu aprobarea agenţiei de presă Novosti“ (APN). Documentele sunt atât de
numeroase încât am renunţat în cele din urmă să le mai recopiez. Iată o
succintă trecere în revistă a acelora pe care mi-am dat osteneala să le
extrag:
6 ianuarie 1969: „Negocieri ale APN cu New York Times pentru

pregătirea în comun a unor documente despre URSS între 1969-
197078“
30 iulie 1970: „Coproducţia televizată a APN şi a producătorului
american J. Fleming, «Prin ţara Sovietelor».“
20 mai 1971: „Coproducţia televizată APN şi Granada (Anglia)
despre «femeia sovietică».“
26 mai 1971: „Coproducţia televizată APN şi BBC despre «cultura şi
arta în Georgia».“
28 decembrie 1971: „Discuţii ale agenţiei TASS cu agenţia Reuter.“
22 august 1972: „Turnarea în comun de către APN şi Granada a
unui film de televiziune despre «sistemul de învăţământ în URSS».“
13 martie 1973: „Turnarea în comun de către APN şi BBC a unui
film despre Novgorod.“
28 iunie 1973: „Coproducerea de către APN şi BBC a filmului: Kiev:
oraşul, evenimentele, oamenii.“
10 iunie 1973: „Coproducerea de către APN şi Thames Television a
patru emisiuni despre rolul URSS în timpul războiului mondial.“
24 octombrie 1973: „Turnarea în comun de către APN şi BBC a
unui film documentar despre Şostakovici “.
26 mai 1974: „Turnarea în comun de către APN şi BBC a unui film
despre «lacul Baikal».“
13 februarie 1975: „Facilităţi de lucru şi producţie acordate
canalului de televiziune BBC pentru turnarea unui film de artă despre
regizorul sovietic Alexandrov.“
9 aprilie 1976: „Pregătirea de către APN, în colaborare cu canalul
Week-End Television, a unei emisiuni, «Uniunea Sovietică după cel de
al XXV-lea Congres al PCUS».79“
26 mai 1976: „Turnarea de către APN, în colaborare cu Yorkshire
Television, a unui film televizat despre «familia sovietică»80“
9 iulie 1979: „Facilităţi de lucru şi de producţie acordate canalului
de televiziune PTV Production Inc. pentru turnarea unei serii de
78 Aici şi infra după fişierul CC.

79 Rezoluţia secretariatului CC St-5/6 g din 9/04/1976.
documentare despre muzeele, monumentele istorice şi arhitecturale ale
URSS81.“
3 aprilie 1980: „Facilităţi de lucru şi de producţie acordate
canalului american Foreign Transactions Corporation pentru realizarea
de filme documentare consacrate programului cultural al Jocurilor
Olimpice de la Moscova82.“
1 iulie 1980: „Facilităţi de lucru şi de producţie acordate canalului
britanic de Televiziune Granada pentru turnarea unui film documentar
de televiziune despre istoria cinematografului sovietic.“
(Îmi veţi spune: „Ei şi? Acest ultim subiect este perfect anodin.“ Şi vă
veţi înşela. Iată părerea ambasadei sovietice: „Realizarea unei serii de filme
privind istoria cinematografului sovietic poate avea un efect de propagandă
pozitiv, mai ales dacă se ţine seamă de situaţia actuală din Anglia83.“)
E trist, dar aşa stau lucrurile: canalele de televiziune occidentale, atât
de mândre de independenţa lor, şi-au supus sistematic producţia
controlului ideologic al CC al PCUS şi pe deasupra au mai şi plătit pentru
asta. Aşadar au servit drept canal pentru propaganda sovietică. Şi aţi vrea
ca astăzi ele să condamne pe comuniştii care au acţionat astfel din datorie
de partid?
Este incontestabil că activitatea comuniştilor zdruncina securitatea
Vestului şi îi punea existenţa în pericol. Însă ei nu erau singurii care să facă
jocul Moscovei în această partidă riscantă. Să ne amintim măcar de
mişcarea de masă „pentru pace“, sau pentru dezarmarea atomică
unilaterală. Nebunia asta a cuprins atunci milioane de oameni, dintre care o
parte considerabilă a intelighenţiei. Se va găsi măcar unul să se ducă să
caute în arhive confirmările indubitabile ale prostiei sale? Am scris atunci
chiar o carte84 despre manipularea de către Moscova a acestei mişcări care
devenise practic un instrument al politicii externe sovietice85. Astăzi râd
rememorându-mi atacurile pe care această carte mi le-a adus din partea
intelighenţiei liberale a epocii. Avem documentele care confirmă fiecare din
cuvintele cărţii mele, dar nimeni nu ţine să le tipărească.
Există documente pe care nici măcar nu mă aşteptam să le văd. De
pildă, despre crearea şi lucrările a ceea ce era numit „Comisia Palme“.
Creată la stăruinţa lui Olaf Palme, pe atunci Prim-ministru al Suediei,

83 Rezoluţia secretariatului CC St-217/10 s din 1/07/1980 şi nota către CC
a directorului Goskino al URSS, F. T. Ermah.

84 Les Pacifistes contre la Paix (Pacifiştii împotriva păcii), ed. Robert Laffont,
1982.
85 Les Pacifistes Contre Ia Paix, Ed. Robert Laffont, 1982. Peace Movement
and the Soviet Union, Commentary, New York, 1982. The Coalition for Peace
through Security, Londra, 1982.
această comisie a devenit curând forumul cel mai prestigios din Europa
pentru problemele dezarmării şi securităţii. Acest lucru, în bună parte
datorită reputaţiei sale de „independenţă“ faţă de blocuri, datorită structurii
sale „obiective“, extra-statale, datorită nivelului ridicat al membrilor ei. În
afară de Palme mai făceau parte din ea oameni politici de vază, membri ai
unor partide diverse, ca de pildă fostul secretar de stat Cyrus Vance, fostul
ministru al Afacerilor externe al Marii Britanii, dr. David Owen, secretarul
federal al Partidului social-democrat german, Egon Bahr, fostul şef al
guvernului din Nigeria, general Obassandjo, fostul Prim-ministru al Ţărilor
de Jos, J.M. Den Uyl, etc. Pe scurt, Olimpul politic al epocii, de care
trebuiau să ţină seamă toate guvernele din Occident. Ce credeţi? Acest
Olimp s-a dovedit şi el un instrument sovietic pentru promovarea în
cercurile influente ale lumii nesocialiste a propunerilor sovietice vizând
oprirea cursei înarmărilor şi căutând să demaşte atitudinea militarisă a
cercurilor conducătoare dm Statele Unite şi din NATO86. Instrument atât de
eficace încât a depăşit măsura, iar comisia s-a văzut taxată ca având păreri
preconcepute:
„Mai multe propuneri şi recomandări, deja aprobate şi adoptate de

comisie pentru a figura într-un comunicat final, reflectă direct sau indirect
poziţia sovietică asupra unor puncte esenţiale ale dezarmării şi securităţii,
raporta la CC. «delegatul» sovietic la comisie, G. Arbatov. Totuşi, deşi de
acord întru totul cu punctul de vedere sovietic asupra multor probleme,
anumiţi membri ai comisiei, ca C. Vance, D. Owen, E. Bahr şi alţi câţiva, au
încercat să evite formule care să repete întocmai formulările sovietice şi au
explicat în cursul unor convorbiri particulare că ar trebui să evite acuzaţia
de «urmare a politicii Moscovei» (menţionând în legătură cu acest lucru
faptul că în Occident, şi mai ales în Statele Unite, fuseseră văzute apărând o
serie de articole ce exprimau acest gen de «acuzaţie» la adresa comisiei
Palme87.“
Pe legea mea, în pofida propriei mele paranoia, nici măcar eu nu mă

aşteptam la un asemenea cinism, mai ales din partea lui David Owen. Nu e
singurul. Există mulţi oameni distinşi faţă de care simţeam stimă şi care nu
sunt ireproşabili. Eu însumi aş vrea cu adevărat să-i „cruţ“ şi să le trec
numele sub tăcere. Dar am oare dreptul? Să luăm acest document care m-a
tulburat serios:
Secret
86 Rezoluţia secretariatului CC St-237/54 gs din 14/11/1980 şi nota

87 Raportul lui G. Arbatov către CC din 28/12/1981, nr. 0147, anexă la nr.
St-237/54 gs din 19/11/1980, cf. supra.

CC al PCUS
În timpul şederii delegaţiei Goskino din URSS la cel de al 32-lea
Festival internaţional de la Cannes (Franţa) în mai 1980 s-a produs o
întâlnire cu Francis Ford Coppola, celebru producător şi regizor
american.
F.F. Coppola i-a destăinuit preşedintelui Goskino că avusese o
întrevedere cu preşedintele Statelor Unite, J. Carter, care şi-a
manifestat interesul pentru realizarea unui film sovieto-american în
coproducţie consacrat problemelor dezarmării.
În numele firmei sale, ZOOTROP Film, F. Coppola s-a arătat dispus
să asume finanţarea şi organizarea proiectului pentru partea
americană. Dacă se ia în considerare faptul că F. Coppola face parte
din numărul cineaştilor americani cei mai influenţi atât în mediile
industriale cât şi în mediile artistice, participarea sa ar oferi o garanţie
de înaltă calitate artistică şi de largă difuzare ulterioară a filmului.
În cazul în care această problemă ar primi o soluţionare favorabilă,
partea sovietică şi-ar păstra dreptul de control asupra conţinutului
artistic şi ideologic al filmului în toate etapele producţiei sale. Scenariul
şi filmările ar putea fi încredinţate celor mai buni cineaşti sovietici şi
americani. Date fiind aceste condiţii, pare judicioasă realizarea punerii
în scenă sovieto-americane a filmului respectiv.
În vederea realizării sale practice în etapa actuală, este necesar să
fie duse negocieri şi să se semneze un acord prealabil cu F.F. Coppola,
lucru realizabil pe durata şederii sale la cel de al 9-lea festival
internaţional cinematigrafic de la Moscova din august al acestui an.
Rugăm să fie examinat proiectul.
Preşedintele Gskino
F.T.Ermach88.
N-am putut afla dacă F.F. Coppola a făcut acest film, dar doresc
sincer să nu-l fi făcut, să i se fi opus vreo împrejurare oarecare. E prea
dureros să ni-l închipuim pe acest regizor de talent turnând un film despre
dezarmare sub „controlul artistic şi ideologic“ al „naşilor“ de la Kremlin. Un
lucru rămâne indiscutabil: nici presa, nici lumea afacerilor, nici oamenii
publici, nici artiştii lumii occidentale nu au ştiut să-şi păstreze inocenţa. Şi
deşi comunismul s-a prăbuşit, oamenii aceştia rămân stâlpii societăţii,
establishment-ului. Ei sunt cei ce strigă astăzi, mai tare ca toţi, că războiul
rece s-a încheiat şi ei sunt cei ce nu consimt să-i arate pe perdanţi. În timp
ce scriu aceste rânduri, BBC difuzează o serie de programe asupra
războiului rece pe care le ascult, stupefiat de cinismul lor: aceleaşi nume
88 Rezoluţia secretariatului CC, St-167/18 s din 17/07/1979 şi nota

directorului Goskino al URSS, F. T. Ermah (nedatată).
revin şi aceleaşi clişee despre „paranoia“ anticomunistă, despre
„maccarthysm“, despre biata intelighenţie (occidentală, desigur) atât de
încercată de persecuţii... Nici urmă de căinţă, nici cel mai mic efort pentru
a-şi revizui trecutul, nici un strop de cinste.
Şi maşinal ajungem să evocăm rândurile lui Galici:
La mormânt, borfaşii-s care
Compun garda de onoare.
În ciuda cinismului lor, sunt naivi cei ce îşi închipuie că pot păşi peste
munţi de cadavre şi râuri de sânge, şi îşi pot totuşi continua drumul ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Sfârşitul mârşav al unui război mârşav

Aşa se termină acest război, cu siguranţă cel mai ciudat din istoria
noastră, început fără declaraţie de război, terminat fără foc de artificii. Nici
măcar nu cunoaştem datele exacte al începutului şi sfârşitului său şi, deşi a
costat poate mai multe vieţi decât al Doilea Război mondial, nu vrem să le
numărăm. Nu i se vor înălţa monumente, nu se va aprinde nici o flacără pe
mormântul soldatului său necunoscut. Deşi el a hotărât destinele omenirii,
soldaţii săi n-au avut drept la fanfară la plecare şi nici la flori la întoarcere.
A fost fără îndoială războiul cel mai impopular dintre toate cele cunoscute
de noi. Măcar în tabăra celor care par să fi învins. Însă sfârşitul său n-a
trezit nici o jubilare. Învinşii n-au semnat vreo capitulare, învingătorii n-au
căpătat vreo răsplată. Dimpotrivă, perdanţii sunt cei ce dictează astăzi
condiţiile păcii, scriu istoria, iar cei ce par câştigători păstrează o tăcere
jenată. Ştim noi oare de altfel cine este învingător şi cine învins?
Nu există eveniment, chiar şi nesemnificativ, ai existenţei noastre care
să nu fie cercetat de către vreo comisie. Cu atât mai mult dacă s-a lăsat cu
moarte de oameni. Se zdrobeşte vreun avion căzând, deraiază vreun tren, o
întreprindere suferă un accident, şi pe dată apar discuţiile între experţi,
analizele; se dă la iveală răspunderea constructorilor, a muncitorilor, a
personalului de serviciu, a controlorilor, a inspectorilor, uneori chiar a câte
unui guvern, dacă a avut cel mai mic raport cu acel eveniment. Şi, fireşte, se
cercetează cel mai mărunt conflict între state. Aici avem de-a face cu un
conflict care a durat pe puţin patruzeci şi cinci de ani, de nu cumva
şaptezeci şi cinci, care a atins practic toate ţările lumii, care a costat zeci de
milioane de vieţi şi sute de miliarde de dolari, care, aşa cum s-a afirmat, a
mai fost şi cât pe ce să aducă după sine sfârşitul lumii, şi asupra căruia nu
face anchete nici un stat, nici o comisie internaţională.
În lumea noastră orice delict, chiar benign, este obiect de anchetă, de
judecată, de pedeapsă. Crimele de război nu constituie o excepţie. Nu
vorbesc de Tribunalul de la Nürnberg şi de toate judecăţile care l-au urmat
şi care, până în zilele noastre, au avut de cunoscut evenimente vechi de
cincizeci de ani. Să luăm un exemplu mai recent: războiul din Bosnia nu s-a
încheiat încă şi deja se constituie un tribunal internaţional pentru a ancheta
asupra crimelor comise în timpul acestui conflict. Singura excepţie o
constituie războiul nostru despre care ne întrebăm cu adevărat dacă s-a
sfârşit sau nu, dacă l-am câştigat sau l-am pierdut.
Cu toate acestea, în multe cazuri, nu este necesară convocarea unui
tribunal special: de pildă, masacrul de la Katyn al ofiţerilor polonezi
prizonieri a fost deja recunoscut la Nürnberg drept crimă împotriva
umanităţii. Însă omul care a semnat ordinul de execuţie, Piotr Soprunenko,
fost şef al uneia din direcţiile NKVD, îşi duce liniştit zilele la Moscova, titular
al unei frumoase pensii. Toată lumea îl ştie foarte bine, moscoviţii vă vor
arăta binevoitori, pe bulevardul de periferie casa şi ferestrele apartamentului
în care locuieşte. Tot în viaţă este şi instructorul KGB, Daniel Kopelianski,
cel care l-a interogat pe Raoul Wallenberg, şi de asemenea generalul Pavel
Sudopiatov care a organizat uciderea lui Troţki, dar nici Polonia, nici
Suedia, nici Mexicul nu cer extrădarea acestor criminali. Un caz încă şi mai
recent: cel al lui Oleg Kalughin, fost general KGB, care, după propria sa
mărturisire, a organizat la Londra, în 1978, asasinarea disidentului bulgar
Gheorghi Markov cu ajutorul faimoasei „umbrele bulgare“. De curând,
Kalughin a scris chiar un articol într-un ziar englez de mare tiraj, Mail on
Sunday, sub titlul seducător: „Eu am organizat uciderea lui Markov89“. El
oferă aici amănunte pasionante: se ştie astfel că fraţii bulgari, recunoscători,
i-au oferit ca răsplată o puşcă de vânătoare. Călătoreşte acum frecvent în
străinătate, face publicitate pentru cartea lui, dă interviuri presei, dar
nimeni nu se preocupă de arestarea sau interogarea lui, deşi dosarul
Markov nu a fost închis încă.
Însă acest lucru se întâmplă pentru că mii de ucigaşi care s-au supus
unui „antrenament special“ sunt mereu aici, trăiesc în preajma noastră, ca
şi cei care au încasat bani în mod ilegal, ca şi prietenii „afacerişti“, ca şi
milioanele de simpatizanţi sau de complici, cei care au găsit justificări şi
acoperiri, milioanele de oameni care au fabricat o modă intelectuală conform
căreia toate animalele sunt egale, însă comuniştii sunt un pic mai mult. Ar
fi lesne să le dai de urmă, numai să ai chef s-o faci. Ar fi oricum mai uşor
decât să te duci să vânezi foşti nazişti în Paraguay. Nimeni nu-şi va lua
asupră-şi un astfel de lucru pentru un motiv foarte simplu: pentru a convoca
un tribunal de genul aceluia de la Nürnberg, trebuie mai întâi să fii învingător.
Rudolf Hess a murit în închisoarea din Spandau, în vreme ce Boris
Ponomarev, de pildă, îşi mănâncă pensia la Moscova, pentru că naţional-
socialismui a fost zdrobit, dar nu şi internaţional-socialismul.
Cu nazismul, lucrurile au fost mai simple. El se încredea mai pe faţă
89 «I organized Markov’s execution», Mail on Sunday din 4/04/1992.

în forţa brutală şi se camufla mai puţin în umanism. Şi-a constrâns pur şi
simplu vecinii să se apere, iar aceştia, la început de nevoie, au primit
provocarea. Cu toate acestea, să ne închipuim că „straniul război“, început
în 1939, ar fi tărăgănat patruzeci sau cincizeci de ani, fără desfăşurări
militare propriu-zise. Viaţa şi-ar fi urmat cursul în pofida unei anumite
răciri a relaţiilor cu Germania. Cu timpul regimul s-ar fi „îmblânzit“: n-ar
mai fi existat clienţi pentru a fi pedepsiţi într-un lagăr de concentrare sau
arşi într-un crematoriu. S-ar fi văzut profilându-se „reformatorii”, mai cu
seamă după moartea iui Hitler, partizani ai „coexistenţei paşnice“ (mai ales
după înzestrarea Germanici cu armament nuclear). S-ar fi restabilit
comerţul, s-ar fi descoperit interese comune. Pe scurt, regimul nazist ar fi
devenit perfect respectabil, fără să-şi schimbe deloc esenţa, s-ar fi
înconjurat de reiaţii, de simpatii, de o sumedenie de tovarăşi de drum şi de
lăudători. Apoi, cam după vreo cincizeci de ani, s-ar fi prăbuşit de la sine,
după ce şi-ar fi epuizat atât economia, cât şi răbdarea poporului.
S-a întâmplat altfel. Găsind în ea însăşi destul curaj pentru a ţine
piept răului, omenirea a găsit de asemenea în ea însăşi destulă onestitate
pentru a privi în străfundul inimii ei şi a condamna toate manifestările de
spirit colaboraţionist, oricât de dureroasă ar fi fost operaţia. Era mai uşor
pentru învingători, care aveau cu ce să se fălească şi care aveau moral
dreptul de a-i judeca pe cei ce capitulaseră. Procesul de la Nürnberg nu este
ireproşabil, el dă prilej de critici, dar el a îndeplinit o operă grandioasă: a
restaurat nişte norme morale absolute de conduită umană; a reamintit unei
lumi dezorientate principiul fundamental ai civilizaţiei noastre creştine -
libertatea de alegere, care atrage după sine responsabilitatea personală în
faţa acestei alegeri. Într-o epocă de nebunie generalizată şi de teroare de
masă, el a confirmat acest adevăr simplu, cunoscut din timpurile biblice şi
rătăcit în magma însângerată a secoiului XX: nici opinia majorităţii din jurul
nostru, nici ordinele şefilor, nici ameninţarea cu moartea nu ne-ar putea
degaja de această responsabilitate.
Ceea ce se produce astăzi este exact contrariul Nürnbergului. Lumea
de azi nu are motive să se împăuneze. N-a aflat în ea însăşi destul curaj
pentru a ţine piept răului, nici destulă onestitate pentru a recunoaşte acest
lucru. Nenorocirea noastră este de a nu fi fost învingători: comunismul s-a
prăbuşit singur, în pofida eforturilor ce se conjugau spre a-l salva. Aici stă
marele secret, dacă doriţi, al documentelor Comitetului Central care sunt
aşezate în faţa mea. Cum să te mai miri atunci că nu se doreşte publicarea
lor?
Trebuie oare să ne mirăm, când facem anchetă asupra celui mai
mărunt accident, că nu vrem să facem lumină asupra celei mai mari
catastrofe a secolului nostru? În străfundul inimii noastre, cunoaştem deja
concluziile la care ne-ar conduce o asemenea anchetă, căci orice om sănătos
mintal ştie foarte bine când anume a luat contact cu răul. Chiar dacă
raţiunea noastră complezentă ne şopteşte la ureche justificări de o logică
impecabilă sau învăluite de sublim, glasul conştiinţei noastre ne va pisa cu
propriul său refren: păcatul originar, în ceea ce ne priveşte, a început atunci
când am acceptat să „coexistăm paşnic“ cu răul.
Acest lucru a fost evident cu mult înainte de Nürnberg, atunci când
Stalin s-a arătat ca marele apărător al democraţiei, şi chiar la procesul de la
Nürnberg, la care Uniunea Sovietică s-a aflat printre acuzatori şi nu printre
acuzaţi, şi la cumpăna anilor ’50-’60, sub Hruşciov, când termenul de
„coexistenţă paşnică“ a intrat în vocabularul politic. Şi de fiecare dată acest
lucru s-a petrecut cu preţul unui sânge nevinovat, aşa cum se cuvine
oricărui târg încheiat cu diavolul: sângele cazacilor daţi pe mâna lui Stalin,
sângele popoarelor din Europa răsăriteană vândute la Yalta, sângele
ungurilor, al cubanezilor, al congolezilor.
Însă pacea nu a fost încheiată cu răul decât în zilele noastre, sub
Brejnev. Să nu facem acum pe nevinovaţii şi să nu pretextăm că nu
cunoaştem regulile luptei împotriva răului: ştiam totul perfect. Atunci când
refuzam „buna vecinătate“ cu răul, atunci când răul era refuzat ca fiind
inacceptabil, ştiam să acţionăm foarte bine.
Dacă se proclama ideea că răul prin excelenţă era, de pildă, rasismul,
nimănui nu i-ar fi trecut prin cap ideea să-l combată dezvoltându-şi relaţiile
comerciale sau culturale cu Africa de Sud. Dimpotrivă: boicotul trecea drept
măsura cea mai adecvată, şi el a fost aplicat cu atâta înverşunare, încât nici
un sportiv nu a îndrăznit să se ducă în Africa de Sud, pentru competiţii, cu
riscul să-şi distrugă singur cariera. Se considera că este, în schimb, posibil
să se celebreze Jocurile Olimpice la Moscova, în toiul arestărilor masive şi al
agresiunii împotriva Afganistanului. Ne închipuim oare pe cineva propunând
organizarea Jocurilor Olimpice la Johannesburg sau la Pretoria? Ar fi fost
iute dat gata!
Şi din moment ce rasismul era proclamat Răul, nici un ziar nu
publica articole în favoarea apartheid-ului, oricât ne-ar toca cineva urechile
cu libertatea de expresie. Grupuleţele cu convingeri rasiste erau foarte pe
faţă urmărite de poliţie, şi oricine era suspect de simpatie faţă de rasism, nu
putea în nici un caz, în nici un domeniu, să facă o carieră. Nimeni nu s-a
trezit, în legătură cu acest lucru, să protesteze împotriva „vânătorii de
vrăjitoare“. Rasismul a fost înconjurat cu un cordon sanitar de intoleranţă,
cu ajutorul căruia nu s-a extins şi nici nu a devenit un fenomen banal.
Comunismul a fost făcut respectabil, acceptabil. Nu puteai lupta împotriva
lui, acest lucru trecea drept nepotrivit, se recomanda „să se multiplice
contactele“ cu el. De aceea a început el să străluceasacă din răsputeri şi a
cuprins jumătate din lume. Nu este oare evident? Există măcar un singur
om pe pământ care să nu fi văzut aşa ceva?
Oamenii politici nu ştiau oare că, îndemnând la dezvoltarea
contactelor comerciale cu Uniunea Sovietică, ei îi multiplicau pe acei
Hammer, Maxwell şi Bobolas? Nu înţelegeau oare, atunci când primeau
solemn delegaţii de oameni politici sovietici sau de „deputaţi“, că aceştia nu
erau oameni de stat şi parlamentari, ci ucigaşi şi marionetele lor?
Semnându-şi convenţiile de „schimburi culturale“, de „cooperare ştiinţifică“
sau de „contacte umane“, nu pricepeau oare că prin aceste acţiuni întăreau
KGB-ul în influenţa lui asupra societăţii, din moment ce lui îi revenea
sarcina de a-i selecţiona pe „candidaţii emeriţi “ sortiţi acestor contacte?
A supravieţui cu orice preţ!

Cu toţii înţelegeau totul, ştiau totul sau ghiceau totul, dar nu voiau
nici măcar să vorbească despre acest lucru, căci aspirau nu la combaterea
comunismului, ci la supravieţuire. Să supravieţuiască cu orice preţ,
sacrificându-şi atât conştiinţa cât şi bunul simţ, sacrificând oameni
nevinovaţi, ţări întregi. Sacrificându-şi în cele din urmă viitorul, căci logica
supravieţuirii se supune axiomei ocnaşilor: „Mori tu astăzi, rândul meu o să
vină mâine.“
Lumea noastră a avut o şansă uriaşă, acest mâine nu a sosit, iar
monstrul a crăpat înainte de a se fi târât până la gâtul nostru. Acum, când
comunismul s-a prăbuşit în sfârşit, când cortina de fier a căzut şi a
dezvăluit privirilor tablouri de jale şi de mizerie, acum când nu mai pot fi
trecute sub tăcere crimele sale, această „coexistenţă“ nu ne apare decât şi
mai nefericită şi stupidă. Şi încă şi mai criminală, căci, mitul odată alterat
iar teama dispărută, este de acum înainte evident că această coexistenţă nu
era decât o capitulare morală în faţa răului, o formă de complicitate cu
crima. Ce se poate spune acum întru apărarea sa? Ce se poate răspunde
generaţiilor de mâine dacă ne întreabă cu perplexitate? Că trebuia cu
adevărat să supravieţuim? Şi germanii au trebuit să supraveţuiască după
Primul Război mondial, de aceea l-au urmat pe Hitler. De ce au fost atunci
judecaţi la Nürnberg? Au sacrificat evrei, ţigani, slavi, aşa cum noi am
sacrificat zeci de alte popoare, pentru a supravieţui ei înşişi.
Şi, la fel ca germanii din 1945, nu vrem să privim în străfundul
sufletului nostru, nu vrem „să scotocim în trecut“, nu vrem scandaluri. La
fel ca ei, închidem ochii şi repetăm că „nu ştiam“, că „noi nu făceam
politică“, sau că, chiar daca am fi ştiut, „nu puteam face nimic“.
Este oare vorba doar de germani? Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost
astăzi, de jena în care se împotmolea generaţia părinţilor noştri, odată
descoperite ceea ce erau numite „crimele cultului personalităţii“.
Bineînţeles, ei nu ştiau nimic. Şi chiar dacă ar fi cunoscut nişte firimituri, ei
credeau că toate acestea erau necesare pentru binele omenirii. Şi doar
încolţiţi de fapte irefutabile (poate oare trece nebăgată în seamă uciderea a
şaizeci de milioane de oameni?), mărturiseau, ca o ultimă justificare, că
acţionaseră nu din convingere, ci de teamă. Şi iată aşadar că într-o teamă
constantă defilaseră ei pe sub drapelele roşii în cursul parăzilor, de teamă
intonaseră cântece revoluţionare, cu teamă îşi ridicaseră mâinile în timpul
mitingurilor şi votaseră pentru a susţine politica Partidului, cuprinşi de
teamă primiseră recompense şi măriri de salarii drept răsplată pentru
munca lor fidelă. La fel ca cele trei maimuţe veşnic fericite din poveste, care
nu văd, nu aud şi nu spun nimic, ei „credeau“ în comunism pentru că nu
„ştiau“, şi nu ştiau din teamă de a deschide ochii. Trebuie de bine de rău să
trăieşti, să supravieţuieşti...
...Îmi amintesc de asemenea de un film pe care l-am văzut,
adolescent, într-o Moscovă post-stalinistă şi din care fiecare secvenţă,
fiecare frază era pentru noi ca o gură de aer curat. Vedeai acolo un
judecător bătrân, înţelept, venit din colţul lui pierdut din America, într-o
Germanie distrusă de război, şi care încerca să priceapă cum de putuseră
ajunge la ororile de la Auschwitz nişte oameni aparent normali, cinstiţi,
muncitori, îndopaţi de cultura lor veche. Îmi aduc aminte de scenele finale
de parcă le-aş fi văzut ieri, şi de cuvintele verdictului:
„Partea civilă a acestui proces este civilizaţia. Însă tribunalul ne spune
că oamenii aflaţi în boxă sunt răspunzători de acţiunile lor. Principiul legii
de procedură penală în orice societate civilizată este comun: oricine
îndeamnă o altă persoană la crimă, oricine furnizează arma crimei, oricine
este complice la o crimă este vinovat.“ Atunci ca şi astăzi, nu era uşor să
rosteşti aceste cuvinte. Interesele politice, necesitatea, s-o spunem iarăşi, de
a supravieţui, orbirea morală a omului nu îi îngăduie să-şi vadă partea sa de
responsabilitate într-o crimă împotriva umanităţii. Omul de pe stradă ce
putea el face? Impunea tăcere conştiinţei sale, ca şi ceilalţi, dar nu putea
oare şti că toate astea se vor termina prin munţi de cadavre şi râuri de
sânge?
„Şi apoi la ce bun atâtea eforturi? Pun prinsoare că peste cinci ani vor
fi eliberaţi oamenii pe care i-aţi condamnat“, remarca cu perfidie avocatul.
La care judecătorul cel înţelept a răspuns:
„Ceea ce sugeraţi dumneavoastră poate foarte bine să se întâmple.
Este logic în vremurile astea. Dar a fi logic nu înseamnă şi a fi îndreptăţit. Şi
nu există nimic pe lume care să facă să fie just ceea ce nu este.“
Au trecut mai bine de treizeci de ani, dar acest film al lui Stanley
Kramer mi-a rămas în minte în pofida lungilor ani de captivitate şi de exil,
de încercări crude, de dezamăgiri crunte. Am avut uneori impresia că nu voi
rezista, căci aveam logica împotriva mea şi a prietenilor mei. Dar îmi aduc
aminte: „Nu există nimic pe lume care să facă să fie just ceea ce nu este.“
Filmul se numea Procesul de la Nürnberg.
Partea a doua - NOAPTEA DE DUPĂ BĂTĂLIE

3.
Întoarcere la Lubianka
În realitate, întreg maldărul ăsta de documente mi-a nimerit din
întâmplare în mâini, când, după luni de eforturi zadarnice, îmi pierdeam
nădejdea de a vedea vreodată ceva din ele. Euforia anului 1991 de acum se
evaporase, se topise speranţa unor schimbări viitoare făgăduind, dacă nu
renaşterea ţării, cel puţin nişte realităţi rezonabile sau măcar decente. Se
putea vedea restaurându-se în viteză puterea nomenklaturii, iar eu eram pe
punctul de a renunţa la orice călătorie la Moscova pentru a nu mă chinui
degeaba la vederea unei asemenea nenorociri.
Totuşi, nu mă simţeam liniştit la mine acasă, la Cambridge. Lumea
veche, obişnuită, se schimba văzând cu ochii. Ca şi cum ar fi fost lovită de
vârtejurile uriaşe ale unei entropii ieşite din prăbuşirea unor structuri
colosale la Est. Începuse şi ea să se macine fără vreo cauză aparentă. S-ar fi
putut crede că o mână puternică scosese din existenţă un pivot invizibil,
privând-o totodată de sensul şi de punctul ei de sprijin: gândirea care
dominase lumea în timpul ultimelor doua secole intrase în agonie. Fiecare
simte intuitiv că această moarte este pe cât de dorită pe atât de ineluctabilă,
însă ultimul rămas bun este însoţit de teamă - terorizaţi cum suntem de
necunoscut - şi atunci stăm să batem pasul pe loc, în deplină confuzie. Doar
elita intelectuală, cu o încăpăţânare sinucigaşă, se agaţă de dărâmăturile
utopiei ei desfigurate până la absurd. La fel ca un miriapod strivit, ea îşi
agită încă labele, stângace şi în contratimp. Vedem într-o parte nu ştiu ce
„nouă ordine mondială“ mitică, „sat global“ sau „Europă federală“; de
cealaltă parte, „ecologiştii“, „feministele“, apărătorii drepturilor animalelor şi
plantelor. Şi, bine înţeles, fiecare îşi justifică fără jenă atitudinea din timpul
războiului rece. Marasm complet. S-a putut vedea producându-se lucrul de
care eu mă temeam cel mai mult: refuzul fricos de a se bate s-a transformat
în neputinţă de vindecare. Utopia antiumană s-a năruit, dar nu am văzut
triumfând pe ruinele ei nici libertatea spiritului, nici nobleţea gândirii. Nimic
altceva decât o farsă, absurdă, jalnică. Milioane de victime n-au servit la
nimic: omenirea nu a devenit nici mai bună, nici mai înţeleaptă, nici mai
matură...
Pentru Rusia, acest lucru s-a transformat în tragi-comedia cea mai
vulgară şi putem vedea foşti „patroni“ comunişti de importanţă medie şi
generali KGB jucând rolul de mari democraţi, adevărate ziduri de apărare
ale ţarii împotriva comunismului. S-a putut vedea urcând pe scenă tot ce
era mai monstruos, mai putred, mai josnic, tot ce stătuse până atunci
tupilat în ungherele închisorii comuniste şi nu supravieţuise decât datorită
unei perfecte atrofieri a conştiinţei. Cei pe care argoul nostru de cerşetori îi
califică drept „şacali“: atâta timp cât există autentici hoţi în celulă, nu-i vezi,
nu-i auzi pe acei „şacali“, tupilaţi cum sunt pe lângă pereţii despărţitori. Nici
n-au pornit-o bine hoţii spre un lagăr, că şacalii se manifestă deja, se
dezlănţuie, organizează viaţa de borfaşi, îşi impun regulile. Dacă se întoarce
un singur hoţ adevărat, iată-i pe toţi evaporaţi, dispăruţi prin unghere.
Observând această „democraţie“ de şacali, te gândeşti fără să vrei la
cuvintele profetice ale lui Vîsoţki90:
Trăiesc. Dar trăiesc încercuit

de fiare ignorându-ne chemările,
de câini - rudele noastre îndepărtate –
pe care cândva îi ştiam de victime91.
Ca să o spun într-un mod general, dacă ceva mă împingea să mă

întorc acolo, era vechiul meu obicei de a nu capitula, în pofida bunului simţ.
La urma urmei, nu petrecuserăm noi o viaţă consacrându-ne unei cauze
absolut disperate?
Ce-mi rămânea de altfel de făcut? E greu să te resemnezi cu gândul că
întreaga noastră viaţă este zadarnică în cele din urmă, că toate acele
eforturi, toate acele victime nu au nici un sens. Astfel până la urmă,
strângând din dinţi şi stăpânindu-mi dezgustul, am continuat să gonesc
spre Moscova, să-mi deschid drum spre noile autorităţi „democratice“, să
încerc să le conving să deschidă arhivele Partidului. Şi cu cât afacerea asta
dura mai mult, cu atât îmi era mai greu să renunţ la încercarea mea, deşi
şansele de succes se diminuau la fiecare nouă călătorie.
Pretinsul „puci“, din august 1991, nici nu se terminase încă şi eu
eram deja la Moscova, explicând noilor stăpâni ai destinelor ruseşti că
planul meu era în interesul lor. Trebuie să ucizi fiara rănită mai înainte ca
ea să-şi revină de pe urma şocului. Trebuia înainte de toate să fie
împiedicaţi oamenii aceia să redevină stăpâni pe situaţie. Trebuia, repetam,
să fie creată o comisie de anchetă asupra crimelor comunismului, de
preferinţă internaţională, pentru a stopa orice acuzaţie de învârteală
politică. Trebuia lărgit procesul puciştilor şi făcut din el procesul URSS-ului.
Trebuia studiată afacerea asta la lumina zilei, imediat, fără a mai pierde
timp, din plin sub lumina reflectoarelor şi a camerelor de televiziune, în felul
în care îşi conduc anchetele comisiile Congresului Statelor Unite...
Momentul era excepţional, totul era cu putinţă. Nomenklatura
descumpănită era gata de orice şi nu se temea decât de un lucru: justiţia
expeditivă, reglementările de conturi la colţul străzii. Simţise un nod în gât
90 Vladimir Vîsoţki, Sfârşitul din „Vânătoarea de Lupi“ sau Vânătoarea din

Elicopter. Citat din cartea Culegere de versuri şi cântece, vol. 2 Apollon
Foundation & Russica Publishers Inc., New York, 1988.
91 Cel ce vorbeşte este evident un lup.
la vederea lui „Felix omul de fier92“ legănându-se suspendat de un fir de
oţel. Profitând de situaţie, se putea purcede, dacă nu la un nou Nürnberg,
măcar la un proces de acelaşi tip, al cărui efect moral ar fi fost cu atât mai
mare asupra lumii noastre revenită la starea de sălbăticie. În toate cazurile,
tendinţa „spre dreapta“ după un astfel de proces ar egala tendinţa „spre
stânga“ ce urmase celui de la Nürnberg.
Cel mai curios este că acest lucru a fost pe punctul să reuşească,
îmbătată de victoria sa nesperată, noua conducere rusă nu prea privea
înainte şi nu ştia nimic despre lumea exterioară. Ideea de a-şi lichida
duşmanul direct i se părea şi logică şi ispititoare.
„Pe cuvânt, mi se spune, ideea nu e rea. Numai că nu trebuie să vină
de la noi, de la guvern. Ar trebui s-o pui în mişcare prin mijloacele tale
proprii.“
Ceea ce s-a întâmplat. Directorul televiziunii centrale, Egor Iakovlev,
convocat de urgenţă, a găsit mijlocul de a o „lansa“ în modul cel mai
senzaţional: un dialog televizat cu Vadim Bakatin, proaspăt ieşit din KGB.
Era chiar la începutul lui septembrie. Moscova nu-şi revenise încă de
pe urma puciului, baricade se aflau încă în jurul „Casei Aibe“, pe bulevardul
periferic, flori reaminteau pe cei trei tineri care-şi aflaseră acolo moartea,
când echipa televiziunii, Iakovlev şi cu mine ne-am apropiat de faimosul
edificiu al Lubiankăi. Totul amintea acolo de zilele tinereţii mele: „Lumea
copiilor“ la colţ, lugubra clădire a KGB-ului în centru, în faţa staţiei de
metrou „Piaţa Dzerjinski“; şi doar piedestalul gol al lui „Felix omul de fier“
mai amintea de evenimentele recente. Era straniu să-l văd acoperit de
inscripţii cum ar fi „Jos PCUS!“ sau de reprezentări ale svasticii şi ale secerii
cu ciocanul unite prin semnul „egal“. Aceste graffiti dispăreau, şterse de o
mână sârguincioasă, dar reapăreau negreşit ziua. Acest lucru a durat câteva
săptămâni, apoi oamenii s-au plictisit de jocul ăsta. Atunci s-a putut vedea
apărând pe soclul curăţat o inscripţie curăţică făcută cu vopsea aibă: „Adio,
Felix, noi te-am apărat prost“. Cekiştii avuseseră ultimul cuvânt.
La poartă, garda ne-a dat onorul, fie pentru că eram însoţiţi de un
adjunct al lui Bakatin, fie pentru că este uzanţa de a-i primi astfel pe
oaspeţii de onoare - habar n-am. Nu m-am putut împiedica să mă gândesc
la sosirea mea în acel loc cu douăzeci şi opt de ani mai înainte, fără nici o
ceremonie, prin intrarea laterală, la care sergentul care mă luase în primire
se interesa doar de conţinutul buzunarelor mele. Între aceste două vizite se
scursese o întreagă viaţă, pentru a nu spune o epocă. Însă această amintire
nu m-a făcut să simt nici bucurie, nici triumf. Mai curând un sentiment de
neputinţă, sentimentul unei vieţi irosite, care îmbrăca o formă concretă:
„Aşadar, mi-am spus, ai petrecut o viaţă bătându-te împotriva acestei
92 „Jeleznîi Felix“, porecla lui F.E. Dzerjinski (1877-1926), fondatorul Cekăi,

a cărui statuie domina piaţa ce-i purta numele în faţa Lubiankăi.
instituţii, iar ea tot în picioare stă. Şi te poţi cu adevărat întreba care din voi
doi îl va îngropa pe celălalt.“
Fireşte, alegerea unui Bakatin pentru a-mi da replica nu era un efect
al întâmplării. Era bine cunoscută dispoziţia lui hotărâtă şi, deşi sub
Gorbaciov ar fi urmat cariera clasică, mai întâi secretar de obkom 93 înainte
de a fi ministru de Interne, el detesta administraţia de care se ocupa acum.
Când, de îndată după puci, la Consiliul de miniştri al republicilor uniunii,
Gorbaciov îi propusese acest post, mai întâi refuzase, argumentând că „era o
organizaţie pe care trebuiau pur şi simplu s-o dizolve“.
„Ei bine, este tocmai ceea ce vă vom încredinţa94“, replicase Elţîn.
În momentul întrevederii noastre, era în funcţie de ceva mai mult de o
săptămână, dar reuşise să disocieze de KGB o serie de servicii pe care le
încredinţase altor ministere. Şi suprimase pur şi simplu mult prea faimosul
Directorat Z, copil adoptiv al celei de 5-a Direcţii generale, care avea sarcina
represiunilor politice. Nu se simţea încă la largul său în imensul lui birou şi
părea că nu se află cu adevărat la locul lui acolo. În orice caz, atunci când l-
am întrebat ce patron îl precedase în acel birou, a stat mult timp, ca un
copil luptându-se cu un nou joc electronic, până să nimerească butonul cel
potrivit pe tabloul său de bord, pentru a-l aduce pe unul din adjuncţii săi.
Acesta, aşa cum se cuvine să facă un adevărat cekist, s-a ivit într-o
tăcere perfectă, ca o fantomă.
„Prezintă-ne istoria biroului“.
Nu, Andropov nu stătuse acolo. Era într-o altă clădire. Fusese văzut
aici Cebrikov, apoi Kriucikov.
Bakatin era vizibil jenat şi de noua sa poziţie şi de viitoarea noastră
întrevedere. Cunoştea fireşte subiectul dinainte şi nu avea să se teamă de
vreo capcană din partea mea. Dar mai era totuşi şi camera de televiziune: ce
avea să se vadă oare pe ecran?
„Cum asta, totul? Şi şosetele mele?“ .
Părea în special stingherit să-şi arate şosetele telespectatorilor.
Pregătindu-mă de interviu, îl împărţisem în minte în trei părţi care
permiteau cu o anumită precizie să se pună în discuţie ideea unei comisii
internaţionale şi să se neutralizeze la maximum eventualii ei adversari.
Ştiam că în cursul unei conferinţe de presă, Bakatin se pronunţase deja
împotriva denunţării publice a acelor „stukaci“, sau informatori secreţi ai
KGB-ului. Asta îmi convenea de minune: într-o ţară în care numărul
turnătorilor era, dacă nu unul din zece ca în Germania de Est, măcar şi cu
siguranţă unul din douăzeci, era imposibil şi absurd să încerci să-i demaşti.
Sau să-i judeci pe toţi subalternii PCUS. Era lipsit de noimă, mai întâi
93Comitet regional al partidului.

94 Vadim Bakatin, Eliberarea de KGB, Moscova, Ediţiile Novosti, 1992,
pag.22.
pentru că graniţa între membru şi nemembru de partid era mobilă, ca şi cea
între stukaci şi simplul conformist sovietic. Cu excepţia unei mâini de
„renegaţi“ de-ai noştri, ţara întreagă era „înregistrată“ oficial. Ce voiaţi să se
poată face în faţa unei astfel de situaţii? Un nou gulag?
Dacă se ţinea seamă doar de dificultăţile juridice, amploarea
problemei, rezistenţa foştilor turnători şi a patronilor lor cuibăriţi în toate
structurile puterii actuale, era pur şi simplu imposibil să se înceapă prin
procesul lor. Chiar şi în Cehoslovacia, singura dintre fostele ţări comuniste
care a avut curajul să înceapă procesul delaţiunii, reacţia societăţii fusese
extrem de ostilă, iar procesul însuşi fusese blocat tocmai de problema
turnătorilor.
În sfârşit, acest lucru ar fi fost nu doar inutil, ci chiar dăunător.
Problema nu era de a-i separa pe cei mai puţin vinovaţi de cei mai vinovaţi,
pentru a-i pedepsi în mod sigur pe aceştia din urmă, ci de a provoca un
proces de însănătoşire a societăţii: nu isteria colectivă, reglementările de
conturi, denunţurile şi sinuciderile pe care o astfel de anchetă le-ar fi
declanşat cu siguranţă, ci căinţa. Pentru acest lucru, era nevoie să fie
judecat sistemul dimpreună cu toate crimele sale şi era suficientă
condamnarea conducătorilor săi, care se aflau oricum în închisoare pentru a
fi organizat puciul.
Asupra acestui punct, Bakatin şi cu mine eram întru totul de acord şi
acesta a fost elementul prin care am început discuţia, pentru a-i arăta că îi
susţineam poziţia şi pentru a da conversaţiei tonul potrivit. Ţineam să arăt
unor milioane de telespectatori că noi, foştii deţinuţi şi disidenţi, în pofida
opiniei comune, nu aveam mei ar» fel de sete de răzbunare, că nu ea îmi
inspira propunerile, ci interese mult mai grave şi deloc personale. Procedând
astfel, nu eram nesincer: este adevărat că nu trăiesc pentru ură şi că nu
încerc nici o poftă de a mă răzbuna împotriva nimănui, căci n-am fost
niciodată victima nimănui: am ales eu însumi tot ce mi s-a întâmplat, într-
un mod perfect voit şi perfect conştient de consecinţe.
Să te răzbuni pe stukaci era complet grotesc: spre deosebire de
majoritatea concetăţenilor mei (incluzându-l şi pe Bakatin), îi cunoşteam pe
oamenii ăştia, atât prin naivii care ne populau celulele, cât şi prin agenţii ce
ne erau expediaţi. Ştiam că în cea mai mare parte erau oameni zdrobiţi,
demni de milă, adesea constrânşi să colaboreze cu KGB prin şantaj sau
ameninţare. În fond nimeni nu ştie dinainte cum se va comporta într-o zonă
de înaltă presiune, iar cel care n-a simţit nimic asemănător nu ar putea fi
judecător. Dacă a simţit aşa ceva, nu va avea chef să judece.
Dacă puteam să dau dovadă de toată indulgenţa cu putinţă în această
problemă, existau totuşi două subiecte care cereau cea mai mare severitate.
Primul ţinea de obligaţia noastră în faţa istoriei de a dezvălui toate secretele
închise în arhive, lucru pentru care se propunea tocmai crearea unei comisii
internaţionale care să recruteze istorici cunoscuţi de la noi ca şi din
străinătate. Amestecam atunci în mod deliberat uciderea lui Kirov,
asasinarea lui Kennedy, atentatul împotriva papei, pentru a lăsa la urmă
tema, cea mai importantă, cea a crimelor internaţionale ale PCUS şi ale
KGB. Acest ultim punct era încă tabu în URSS. Se presupunea că omul
sovietic gândea că, dacă toţi comuniştii erau vinovaţi de crime împotriva
poporului lor, de represiuni, de distrugeri economice, pe plan extern erau
„ca toată lumea“, nici mai buni, nici mai răi. Trebuie să ne adaptăm
împrejurărilor, ce mai! Americanii nu erau nici ei nişte îngeri. Iar spionajul?
Nu este el practicat de orice stat, chiar democratic?
Ceea ce trebuia distrus era acel mit periculos, cultivat cu grijă pe
atunci atât de presă cât şi de şefii noştri, el trebuia sfărâmat, o dată cu
imaginea mitică a gloriosului agent secret sovietic, erou şi patriot. Trebuia
să se declare fără urmă de echivoc că Uniunea Sovietică nu avusese
niciodată o politică externă „normală“, că ceea ce purtase acest nume era un
şir de crime împotriva umanităţii, întins pe decenii întregi. De aceea,
păstrând acest subiect pentru sfârşit, atunci când dialogul nostru luase
aspectul unei convorbiri cordiale între doi vechi prieteni, de acord în toate,
abordam dintr-o dată probleme necunoscute spectatorului sovietic: direcţia
terorismului internaţional, traficul de droguri, corupţia şi şantajul impuse
oamenilor de afaceri, oamenilor politici, artiştilor din Occident, colosala
acţiune de dezinformare pusă la punct de KGB în afara graniţelor noastre.
„Înţelegeţi bine, repetam eu, noi avem spionajul nostru, independent
de KGB: este GRU, ale cărui servicii secrete tratează chestiunile militare.
Este o cu totul altă afacere. Aici însă era vorba de spionaj politic. O mulţime
de personalităţi străine au fost amestecate. Cumpărate sau silite prin
şantaj. Înţelegeţi bine că nu se pot lăsa lucrurile astfel. Văd bine toate
dificultăţile pe care le presupune demontarea unui astfel de sistem, dar nu
putem să nu ne pese. Niciodată nu se va acorda încredere ţării noastre dacă
lăsăm lucrurile în starea asta... Nu se va şti niciodată aici ce este un stat
normal, dacă se tolerează existenţa unui astfel de organism...
„Mai mult, aveţi o obligaţie faţă de comunitatea străină, faţă de
celelalte ţări, aceea de a le ajuta să se elibereze de tot răul pricinuit de acest
sistem.
„În sfârşit, i-am spus în cele din urmă pentru a-l speria, acest lucru
priveşte şi securitatea statului nostru. Anumiţi experţi străini socotesc că, în
cursul activităţii sale, KGB-ul a acumulat asemenea bogăţii, cu băncile sale,
întreprinderile sale mascate, instituţiile sale de faţadă, încât aceşti domni
pot încă exista şi funcţiona vreo zece ani de acum încolo chiar dacă ar fi
interzişi la Moscova. Mulţi gândesc astfel în Occident. Nu puteţi lăsa
lucrurile astfel. Ar putea deveni duşmanii voştri.“
Ca să fiu drept, Bakatin nu discuta, nu replica şi, dacă răspundea, o
făcea mai ales pentru a invoca totala sa necunoaştere a subiectului. Cum ar
fi avut timpul, dacă nu era în funcţie decât de o săptămână?
„Hm! tema spionajului este astăzi pentru mine tot ce poate fi mai
complicat, mormăia el. (Avea un fel de a vorbi destul de comic, mormăind
fără punctuaţie, fără început şi sfârşit.) În cazul de faţă, chiar în planul meu
de acţiune, în ceea ce figurează pur şi simplu în calendarul meu personal,
eu situez spionajul pe un plan puţin diferit.
Eu nu cred că ei au acolo documente privind activitatea criminală de
care vorbiţi. Dacă există anumite fapte, despre care eu nu ştiu categoric
nimic, să admitem că unul dintre ei s-a dedat concret la... la traficul de
droguri, de exemplu, sau la sprijinirea terorismului... Dacă aşa stau
lucrurile, trebuie văzute toate astea, trebuie demontate. Este ceva foarte
serios. Ceea ce fac ei în străinătate, cunoaştem cu toţii foarte prost...“
Mi se părea dacă nu speriat, cel puţin alarmat, mai ales de informaţia
privind bogăţiile adunate de KGB în străinătate; repeta că acest lucru nu
putea fi neglijat, că trebuia lămurit totul, dar - este cu adevărat esenţial -
era gata să nu susţină ideea:
„În mare, în principiu, sunt de acord cu dumneavoastră, trebuie
restabilit adevărul. Trebuie cel puţin să-l cunoaştem. Dar nu pot în acest
moment, pe nepusă masă, să cercetez cu dumneavoastră condiţiile creării
unei asemenea comisii internaţionale, spuse el pentru a încheia discuţia
noastră. Există, de asemenea, probleme de drept ce trebuie să fie
examinate... Era în interesul acestei instituţii să ţină totul secret, de aceea
mulţi nu ştiu nimic. De aceea trebuie ca noi să acceptăm în principiu o
schemă de acest tip. În principiu. Şi să reflectăm la modul de a-i da o
formă“95.
Ei bine, Vadim Victorovici, am spus în încheiere întinzându-i mâna,
ţin să vă urez succes, să vă arăt simpatia mea, să strâng mâna primului şef
al KGB-ului din viaţa mea pe care-l văd...“
Şi trebuie să spun, spre ruşinea mea, că am crezut un moment că
toate se vor petrece astfel; ne vom revedea, fără televiziune, vom examina
aspectele juridice ale problemei, vom formula întrebările şi ne vom pune pe
treabă. „De ce nu? Elţîn va semna un ucaz, eu voi face apel la prietenii mei
istorici şi sovietologi de la Hoover Institute, oameni ca Bob Conquest,
prieteni din asociaţia Memorial; le vom da ca asistenţi studenţi de la Şcoala
arhivelor şi vom purcede la cercetarea foarte amănunţită a depozitelor de
hârţoage. Totul părea atunci cu putinţă în timpul acelor zile, la vederea
svasticii pe care mâna poporului o punea în ecuaţie cu secera şi ciocanul pe
un soclu rămas gol în plină piaţă Dzerjinski.
Timp de o clipă, mi-am închipuit că această ecuaţie elementară va fi,
în sfârşit, în lumea noastră ceea ce ar fi trebuit să fie întotdeauna: un
adevăr evident, ceva cam ca 2 + 2 = 4 al lui Orwell. E atât de puţin, atât de
95Citat după Monitorul RFE/RL, Research Institute, Soviet Media New

Budget, 9 septembrie 1991 nr. 796, pag. 21-25, «Un dialog neaşteptat».
simplu, şi cât de mult ar câştiga în curăţenie, în cinste viaţa noastră....
În clipa următoare, viziunea a dispărut pentru a lăsa locul realităţii.
„Este oare cu putinţă ca acel simpatic tip care bâiguia cuvintele, atât
de amuzant stingherit la ideea să-şi arate şosetele telespectatorilor, să-i
poată veni de hac unui asemenea monstru? Nu e în măsură să ştie ce se
face în spatele lui.“
Un prieten care mă aştepta la ieşire a conchis în chip laconic, aproape
nemilos, de parcă ar fi bătut un cui în capacul unui sicriu:
„Ce trebuie aici, sunt oameni ca tine, nu ca el.“
Nemuritor KGB
Convorbirea noastră a fost transmisă la 9 septembrie 1991, imediat
după jurnalul de seară, la ora 21, aproape integral, cu câteva tăieturi de
ordin pur tehnic. Cu totul vreo douăzeci de minute, însă reacţia a fost destul
de furtunoasă. Tonul presei a fost mai degrabă binevoitor; se punea
accentul pe latura „insolită“ a întâlnirii noastre înseşi: uitaţi-vă în ce
vremuri trăim şi ce schimbări se produseseră în ţara noastră! Publicaţiile
cele mai populare la vremea aceea, ziarul Izvestia şi revista Ogoniok, au
publicat articole despre acest eveniment însoţite de comentarii ce-mi
aparţineau în care încercam să dezvolt tema96. S-au găsit fireşte imbecili
care să-mi reproşeze un exces de indulgenţă faţă de turnători şi, mai cu
seamă, strângerea mea de mână cu şeful KGB. Acest lucru nu m-a surprins
şi nici măcar nu m-a iritat: în astfel de momente, proştii îşi sporesc în mod
obişnuit activitatea. Şi le place mult să-şi facă un capital politic cu preţul
unei demagogii facile.
Ce este mai grav este că vorba mea aşezată nu a izbutit să adoarmă
vigilenţa acelora care erau direct vizaţi, „profesioniştii“. Aceştia înţeleseseră
perfect modul meu de abordare, iar tonul meu liniştit şi amical îi alarmase
mai mult, după părerea mea, decât orice tiradă ameninţătoare sau decât
orice cerere de pedeapsă. După câteva zile, a fost văzut făcându-şi apariţia
pe ecran generalul Şebarşin, pe atunci şef al PGU (Primul Directorat general
al KGB), care, fără nici cea mai mică aluzie la dialogul nostru televizat, a dat
asigurări publicului că nu va avea să se teamă de nici cea mai măruntă
dezvăluire senzaţională asupra activităţilor de spionaj. Era evident un
semnal adresat „amicilor“ din străinătate, menit să liniştească nişte
„parteneri“ alarmaţi97.
Treaba asta n-a făcut decât să crească şi să capete un aspect din ce în
96 Ivestia din 10 sept. 1991, «Discuţia unui disident celebru cu preşedintele

KGB», A. Plutnik.
97 Emisiune la Televiziunea centrală (Ostankino) din 27 septembrie 1991,
Emisiunea «Priviri».
ce mai grozav. Au apărut articole, semnate de foşti ofiţeri ai serviciilor
secrete de „reputaţie democratică“, sortite să demonstreze că ideile mele
privind amploarea activităţii lor erau foarte exagerate.
„...Chiar şi un veteran al disidenţei ca Vladimir Bukovski, care are
asupra KGB-ului o informaţie diferită de cea teoretică, a atras atenţia, între
altele, în convorbirea sa cu Bakatin asupra faptului că ţara noastră ar face
bine să se limiteze la serviciile secrete militare şi să o lase mai moale cu
celelalte forme de spionaj, scria în Ogoniok, Mihail Liubimov, agent
pensionat. Gând înţelept, progresist, asupra căruia ne întrebăm doar dacă
va fi susţinut de guvernele occidentale care, în afara serviciilor lor secrete
militare, dispun încă de CIA, de CIS, de BND, de Mossad. L-am auzit, de
asemenea, pe Bukovski formulând teza conform căreia serviciile KGB se
ocupau în străinătate de o colosală dezinformare“.
Urmau, fireşte, explicaţii detaliate negând existenţa unui sistem
colosal. Abia de erau câteva jalnice veleităţi, câteva documente falsificate
care n-au amăgit pe nimeni şi „nu au provocat decât indignarea împotriva
celor ce le-au fabricat“.
Am stat destul la marinat în sosul „măsurilor active“ pentru a afirma
că falsurile nu constituie decât o infimă parte a muncii serviciilor secrete, că
partea leului revine tocatului temelor noastre de propagandă cărora li se
adaugă un lustru „occidental“... Esenţialul acestei pretinse munci nu consta
decât în împunsături de ac, perfect pierdute în torentul informaţiei
occidentale şi care n-au fost atunci de nici un ajutor pentru interesele URSS
în materie de politică externă: o politică murdară şi mediocră mergea la
pieirea ei şi nu putea fi salvată nici de propaganda, nici de sloganurile care
proveneau din „surse occidentale“98.
Pe scurt nu existase nici un sistem de dezinformare, nici agenţi de
influenţă ai „forţelor păcii, progresului şi socialismului“. Şi, ca pentru a
ilustra această teză, Los Angeles Times avea să publice imediat articolul
unui ilustru politolog american, împănat cu întreg arsenalul clasic al
dezinformării kaghebiste privind „disidenţii“: erau cu toţii nişte extremişti
ţâcniţi, iar Bukovski, colac peste pupăză, „ducea negocieri cu noul şef al
KGB-ului de parcă l-ar fi investit cineva cu sarcina asta, şi propunea ca
toate fostele arhive ale KGB-ului să fie arse astfel încât să nu se ştie
niciodată numele informatorilor“99.
Şi a fost cu neputinţă din capui locului să ştim dacă acest domn,
98 Ogoniok, octombrie 1991, «Drang nach Westen», o «Dezinformare a KGB

care n-a înşelat pe nimeni în Vest» de Mihail Liubimov.
99 Kultura din 30 noiembrie 1991, «Mărturii în presă. Un maelstrom de
disidenţi pierduţi în natură», USSR Today, Soviet Media News and Features
Digest, RFE/RL Research Institute, 4 decembrie 1991. Când s-a încercat
regăsirea originalului, s-a văzut că Los Angeles Times n-a publicat acest
articol.
foarte influent în Statele Unite, era el însuşi un agent de influenţă sau dacă
primise această informaţie de la un agent calificat, însă este îndoielnic că
redacţia revistei Kultura era abonată la Los Angeles Times.
În cele din urmă PGU, Direcţia generală a serviciilor secrete, a fost în
grabă detaşată de KGB şi integrată într-un Serviciu central al
contraspionajului (TSR), direct supus lui Gorbaciov şi prezidat de un prieten
al acestuia, Primakov. Existau fireşte pentru acest lucru raţiuni mult mai
serioase decât convorbirea mea cu Bakatin, între altele ameninţarea cu
prăbuşirea tuturor structurilor sovietice inter-republicane legate de
descompunerea Uniunii Sovietice. Este totuşi neîndoielnic faptul că această
decizie era dictată de un alt motiv: de dorinţa de a pune serviciile secrete la
adăpost de orice anchetă şi de orice reformă sau, aşa cum se exprimau
promotorii acestei măsuri, de cavaleri de capă şi pumnal, de dorinţa de „a se
debarasa de marca de fabricaţie KGB“, De aceea se eschivaseră şi se
ascunseseră îndărătul spatelui lat al preşedintelui, şi o dată cu ei toate
secretele lor.
Bakatin care, după cum ne amintim, lăsa problema pe mai târziu, „în
planul calendarului său personal“, a fost desigur fericit să scape de ea.
Trebuie s-o recunoaştem: a încercat onest să dea de urmele crimelor
săvârşite în administraţia sa, despre care îi vorbisem. Dar - ce enigmă - n-a
găsit nimic mai substanţial. Chiar şi pentru afaceri deja vechi care nu mai
prezentau decât un interes istoric, cum ar fi uciderea lui Kennedy sau
atentatul împotriva papei, era de la sine înţeies că bietul KGB n-avea nici un
amestec.
Chiar şi despre persecuţia exercitată asupra iui Saharov şi Soljeniţîn
nu s-a „găsit“ nimic nou: după îndelungi tergiversări, după ce s-a negat
existenţa oricărui document, s-a „dovedit“ brusc că sutele de tomuri ale
dosarului lor operaţional ar fi fost incinerate în 1990.
Mai mult, Bakatin n-a reuşit niciodată să scoată din secret fleacurile
pe care a reuşit să le dibuie. De pildă, dosarul anodin de filare a lui L.H.
Oswald în cursul şederii sale în URSS, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, s-a
eternizat la început într-o infinitate de comisii, apoi a apărut în Bielorusia,
în dependenţă de KGB-ul „independent“ al „independentei“ republici
Belarus. Unde a rămas până la destituirea lui Bakatin. Aparatul KGB făcea
pe naivul pe faţă, fără a se sinchisi dacă este sau nu crezut.
Nu ştiu dacă a înţeles sau nu că era pur şi simplu dus de nas, însă
memoriile sale intitulate Eliberarea de KGB par foarte naive. Căci el a fost
cel de care s-au descotorosit, iar KGB a rămas. Dezmembrarea lui în diverse
departamente şi servicii, cum se străduise Bakatin în cursul celor o sută
şapte zile ale conducerii sale, era la fel de inutilă ca şi tăierea cozii la o
şopârlă sau secţionarea unui vierme de apă. În total, fiecare bucăţică a
reprodus iarăşi întreg corpul, l-a multiplicat chiar, la fel ca în povestea în
care din fiecare dinte al balaurului s-a ivit un pui de balaur nou. Arhivele
erau substanţa balaurului, sufletul lui, pus sub şapte peceţi. Pentru a
termina o dată pentru totdeauna cu el, trebuia să se pună mâna pe acest
suflet, însă flăcăul care, conform poveştii, ar fi trebuit să îndeplinească
isprava, a început să bea şi s-o ţină tot într-un chef. Elţîn, care, imediat
după puci, a semnat un ucaz privind transferarea arhivelor KGB la Direcţia
arhivelor ruseşti, şi-a pierdut orice interes pentru această problemă ca şi
pentru toate celelalte probleme ale ţării. A fost numită o comisie
interministerială pentru transferul arhivelor, în care funcţionari ai KGB-ului
examinau cu un aer grav „problemele de transmisie“ şi, aşa cum se poate
gândi, nu puteau nicicum să le reglementeze. Problema era doar delicată! A
fost de asemenea creată o comisie pentru Sovietul Suprem, prezidată de un
general stalinist, „istoricul“ Volkogonov, căci era nevoie de o „bază juridică“,
„o lege“, cum oare să procedezi altfel? Problema nu era frivolă: trebuia oare
pus totul la secret pentru treizeci sau şaptezeci de ani? Au fost o agitaţie şi o
luptă departe de a se fi sfârşit. Documentele tot n-au fost transferate, nici
cea mai măruntă hârţoagă, şi totuşi, în mod firesc, s-au format în jurul
arhivelor „structuri comerciale“ şi s-a început un trafic vioi cu documentele,
cel puţin cu cele pe care KGB are interesul să le facă cunoscute, şi prin
intermediarii care îi convin. Lumea întreagă a văzut răspândindu-se cea mai
sumbră dezinformare sovietică sub aspect de adevăr istoric...
În măruntaiele Balaurului
Acest lucru nu m-a descurajat totuşi şi nici nu m-a luat prin
surprindere. Într-un mod general, mai înainte chiar de a-l fi vizitat pe
Bakatin, nu prea contam pe arhivele KGB, concentrându-mi eforturile
asupra arhivelor Comitetului Central care fuseseră sigilate îndată după
puci, o dată cu clădirea CC din Piaţa Veche. Ele se aflau în mâinile
conducerii ruseşti cu care măcar aveam câteva contacte. Ştiam, pe de altă
parte, că aceste arhive conţineau probabil tot, în special rapoartele KGB
care nu era, după cum ne amintim, decât „braţul laic“ al Partidului,
„detaşamentul înarmat“ al acestuia. În epoca post-stalinistă cel puţin, KGB
era plasat sub controlul sever al Partidului şi nu putea întreprinde nimic
important fără acordul Comitetului Central.
După două sau trei zile de la sosirea mea la Moscova, în august 1991,
datorită contactelor mele pe lângă conducerea rusă, l-am întâlnit pe
directorul Comitetului pentru arhive, Rudolf Ghermanovici Pihoia, pentru a
preciza în principiu condiţiile de lucru ale unei comisii internaţionale.
Câteva zile mai târziu, nu fără emoţie, am pătruns în clădirea Comitetului
Central, în strada Kuibîşev, la nr. 12, unde se găseau totodată arhivele şi
departamentul arhivelor. Enorma clădire sau, mai bine spus, ansamblul de
clădiri legate prin interminabile culoare, printr-o infinitate de pasaje şi scări,
erau moarte. Direcţia arhivelor nu ocupa decât un etaj la numărul 12, tot
restul era un labirint al Minotaurului în care, fără firul Ariadnei, nu puteai
da nici de intrare, nici de ieşire. Somptuosul parchet al culoarelor te ducea
spre infinit, te făcea să treci de-a lungul uşilor birourilor, sigilate, încă
împodobite cu plăcuţe purtând numele foştilor stăpâni, aparatciki cândva
atotputernici. Pe alocuri, puse de-a dreptul pe parchet, se vedeau stive de
dosare şi hârtii purtând inscripţia „strict secret“. Am luat unul la
întâmplare: raportul nu ştiu cărui obkom privitor la acţiunea ce trebuia
exercitată asupra tineretului. Pentru moment, am fost cuprins de panică: şi
dacă nu am găsi aici nimic altceva decât acele sumedenii de rapoarte asupra
îndeplinirii planurilor sau acţiunilor de propagandă? Şi dacă am descoperi
dintr-o dată că tot ce era cu adevărat esenţial fusese distrus în ultimul
moment sau dus nu ştiu unde? Moscova era plină de zvonuri privitoare la
distrugerea masivă a documentelor, la nişte misterioase camioane
transportând baloturi de hârtie la câteva nopţi după puci...
Pihoia mi-a dat totuşi asigurări. Da, ei reuşiseră să distrugă câteva
hârtii, era însă vorba de documentaţia tehnică relativă la puci. Arhivele
înseşi, atât cât se putea judeca, nu suferiseră. Ucazul care ordona sigilarea
arhivelor fusese semnat de Elţîn la 24 august şi de îndată, noaptea,
Comitetul Central primise comisia însoţită de noua gardă. Primul lucru ce s-
a făcut, e adevărat, a fost să se taie cablurile electrice pentru a opri aşa-
numitele „brakomolki“ (neologism rusesc pe care-l auzeam pentru prima
dată şi care desemnează „tocătoarele“), apoi a fost rebranşată electricitatea,
căci nu se putea găsi nimic în beznă. Maşinile de tocat fuseseră îndopate
până la refuz de documente pe care începuseră să le distrugă în pripă şi
deja nu mai funcţionau.
„Mai întâi, am pus sigiliu pe toate uşile, mi-a povestit Pihoia. Acum
transportăm toate hârtiile din birouri într-o sală mare şi le numerotăm, le
clasăm. Nimeni nu poate lua nimic şi de altfel foştii colaboratori nu mai pot
pătrunde aici. Nici măcar pentru a-şi lua îndărăt lucruri personale. Am
înlocuit în întregime vechea gardă, aducând elevi de la Şcoala de poliţie din
Vologda, dacă nu cumva de la Volgograd.“
Şi, de fapt, intrările şi ieşirile erau păzite de tineri vlăjgani înarmaţi cu
pistoale- mitralieră. La cotitura unui culoar, am dat de unui din ei, un
flăcău zdravăn cu chip copilăros şi descumpănit.
„Nu ştiţi unde e bufetul, aici? ne-a întrebat el plângăreţ. De o oră
caut...“
Am descoperit că bufetul CC continua sä existe, undeva la parter, însă
alimentele rare, inaccesibile altundeva, nu se mai aflau acolo. Funcţionarii
CC găsiseră totuşi timpul să-şi îmbarce provizia de cârnaţi afumaţi.
Ne-am dat seama că era aproape imposibil să se distrugă selectiv
fragmente din arhive ale CC, după cum era imposibil să fie falsificate. Mai
întâi pentru că numărul lor, după o primă estimare, se ridica la 162,
nelegate între ele de nici un fişier, de nici un computer: puterea comunistă
nu se încredea în nimeni, nici măcar în propriul ei aparat. Ar fi fost nevoie
de luni de muncă pur şi simplu pentru a stabili dacă documentele anumitor
arhive nu comportau cópii în alte arhive, sau dacă referinţe la anumite
documente nu erau risipite în diverse arhive. Chiar şi cu preţul ăsta, era
dificil să schimbi şi cel mai mic lucru: fiecare arhivă dispunea de
„inventarele“ ei; documentele aveau o numerotare perforată, coduri, ca şi
registrele care notau intrările şi ieşirile documentelor. Statul birocratic nu
era zgârcit cu hârtia şi de aceea poate aceasta lipsea mereu. Simpla stare a
membrilor de partid, ceea ce se numea „carta unică“, nu număra mai puţin
de 40 milioane unităţi. Arhivele Partidului pentru ansamblul ţării se cifrau
la miliarde de documente.
Am intrat din curiozitate cu un grup de ziarişti invitaţi de Pihoia într-
unul din aceste centre de arhive, cel al „afacerilor private“ ale nomenklaturii
Comitetului Central. O încăpere imensă cu plafoane înalte cu casetoane -
înainte de revoluţie clădirea găzduia o companie de asigurări sau o bancă -
era plină de dulapuri metalice pe şine. Tabloul central de comandă, cocoţat
pe o estradă la intrarea în încăpere, poseda zeci de butoane care, la o
apăsare cu degetul, făceau să se desprindă încet dulapul cerut, care-şi
expunea etajerele încărcate de dosare cu afaceri personale. Erau aproape un
milion, privind, vii sau morţi, membri ai Biroului politic sau subalterni din
Comitetul Central.
Aceste arhive au fost repede transformate în arhive „model“: erau
aduşi acolo străinii, ziariştii, vizitatorii de rang înalt, pentru a dovedi
îndrăzneala şi spiritul democratic ai noilor paznici ai secretelor Partidului.
Ziariştii vedeau în general cum li se deschid, ca din întâmplare, dosarele lui
Voroşilov, Mikoian, uneori Şolohov. Mult efect, puţină primejdie. În realitate
direcţia arhivelor nu era deloc grăbită să divulge documentele nimerite în
posesia ei şi n-avea nici un chef să lupte pentru publicarea lor. Nu era vorba
deloc de nişte cavaleri ai Idealului, ci de funcţionari sovietici tipici care
făcuseră carieră sub vechiul regim, timoraţi şi totodată şireţi, aşa cum se
cuvine unor sclavi. Direcţia, „patronul“ le inspirau o teamă ce-i făcea să
tremure, şi totodată ură şi, cu cât tremurau mai mult, cu atât visau mai
tare să-i tragă pe sfoară într-un fel sau altul. Considerau automat ca pe un
bun al lor propriu bogăţiile care eşuaseră în mâinile lor şi le apărau de
„persoanele străine serviciului“.
Tipurile de funcţionari ce se găseau acolo reproduceau exact pe cei
din orice instituţie sovietică. Cutare jucă rolul incoruptibilului sever,
implacabil adversar al „corupţiei“, şi avea mai apoi să fie prins în flagrant
delict de vânzare de documente ziariştilor. Altuia, cu un aspect convenabil,
civilizat, îi plăcea mult să raţioneze asupra valorilor umane universale,
asupra responsabilităţii noastre în faţa Istoriei, dar se ştia că „îngăduia“ cu
dragă inimă unor colegi străini „să ia cunoştinţă“ de anumite dosare secrete
în schimbul promisiunii unei invitaţii pentru a face un raport la o conferinţă
internaţională, fabricându-şi astfel o reputaţie de „istoric cunoscut“. Nici
unuia nu-i trecea prin cap ideea că era ceva necinstit, ruşinos şi de altfel
pur şi simplu blamabil. Omul sovietic este lipsit de conştiinţă, ce puteţi
face? Nu pare să fi păstrat în creier vreun ţesut susceptibil să conserve
urme de norme morale.
Eu eram pentru ei, prin excelenţă, „un străin în serviciu“, un soi de
hoţ care atenta la bogăţia lor şi de care ei îşi protejau, ca un singur om şi
fără să se fi consultat, „proprietatea“. Nu izbuteau nicicum să-mi înţeleagă
motivele: unde voiam să ajung de fapt? Îmi voiam partea mea de beneficiu?
Să destăinui lumii întregi toată această bogăţie fără nici cel mai mic profit
personal li se părea ceva la fel de nebunesc cum ar fi pentru un bancher să-
şi împartă banii trecătorilor de pe stradă. Cum eu mă înfăţişam lor venind
din partea noilor „patroni“, s-au comportat cu mine încă de la început în
consecinţă: se temeau să-mi opună un simplu refuz - parcă poţi ştii ce se
ascunde în spatele lui -, dar, dându-mi totodată la întâmplare acordul lor,
născoceau în fiecare zi noi tărăgănări! Era când absenţa unei legi privind
secretul de stat: trebuia să aştept să se mişte legislatorul; când acordul
nostru privind crearea unei comisii internaţionale care trebuia să aştepte
girul aceluiaşi legislator. Esenţialul era pentru ei să facă să se piardă
afacerea asta în interminabilele comisii ale Sovietului Suprem, în care ar fi
fost înghiţită în interminabilele dezbateri ale unor foşti patroni ai Partidului,
metamorfozaţi de acum înainte în „aleşi ai poporului“.
Nervii mei au sfârşit prin a ceda, timpul de altfel mă presa, nu mai
puteam pierde vremea: am fost nevoit să-i vorbesc lui Pihoia sec şi deschis.
Să-i explic că nu exista copyright în materie de istorie şi că nici nu va exista
vreodată. S-a apărat moale, tot repetând mai cu seamă că era nevoie de o
„lege“, o prescripţie de vreo treizeci de ani pentru secretele de stat cum era
cazul în toate ţările, sau măcar în Anglia. Partea proastă cu sovieticii este că
ştiu totul despre Occident, mai ales ce n-ar trebui să ştie. În cele din urmă,
neputând proceda altfel, a cedat, fără nici un entuziasm, în faţa evidenţei.
Referindu-se la ucazul din 24 august 1991 nr. 82 şi 83 privind accesul ia
arhivele PCUS, Pihoia şi cu mine am elaborat şi am semnat la 11 septembrie
1991 statutele comisiei internaţionale abilitate să consulte şi să publice
documentele din arhive „la iniţiativa Comitetului de gestiune a arhivelor de pe
lângă Consiliul de miniştri al RSFSR”.
Fraza în litere italice a fost scrisă de mână de Pihoia în persoană
pentru orice eventualitate: fie că această comisie va vedea sau nu lumina,
„iniţiativa“ trebuia să-i revină comitetului ei. Oricum, aceasta este
proprietatea mea, aici eu comand!
Astfel, după o lună de alergături turbate prin Moscova, luam din nou
avionul spre a face cale întoarsă cu o speranţă modestă în succesul
proiectelor mele. Nici o decizie definitivă, nici o posibilitate de a acorda
încredere oamenilor pe care soarta mă făcuse să-i întâlnesc, nici un aliat
intelectual. O simplă hârtie cu semnătura lui Pihoia. Cât valora ea oare?
Dar nu putusem obţine mai mult. În acea împărăţie fantomatică, totul
era nesigur, nimic nu era definitiv. Totul se putea schimba în orice clipă.
Cuvântul, făgăduiala, chiar făcută în public, nu însemnau nimic special şi
nu angajau la nimic. Imposibil de spus ce era puterea astăzi, cu atât mai
mult mâine. Nu se ştiau a fortiori care vor fi deciziile puterii. Aveai impresia
că oamenii nu existau decât dacă îi ţineai de reverul hainei; de cum le
dădeai drumul, dispăreau, se topeau într-un vârtej. L-ai văzut şi a şi
dispărut. În situaţia de atunci, singurul care părea de neclintit era Elţîn.
„Acum totul ţine de preşedintele Elţîn, le-am spus jurnaliştilor înainte de a
pleca. De îndată ce va lua o decizie în acest sens, noi suntem gata să ne
punem pe treabă.“100
Cortegiu de beţivani
Însă timpul trecea şi nimic nu se aranja. Ca şi cum şi-ar fi istovit
toată energia în acele trei zile de puci, conducerea rusă era în întregime
paralizată. Caz unic în istorie: în cursul primelor sale o sută de zile de
putere, Elţîn n-a făcut absolut nimic, într-o vreme chiar a dispărut complet;
unii spuneau că ar fi căzut în beţie, alţii, că plecase să se odihnească. Odată
reapărut, a fost neputincios în a elabora vreun program oarecare de acţiune.
Când redistribuia cărţile fostei birocraţii, ceea ce nu făcea decât să-i dea din
nou importanţă acesteia, când se năpustea cu tot armamentul asupra
Caucazului pentru a-i împăca pe armeni cu azerii; când proclama starea de
urgenţă în Cecenia, când o anula. Ţara, precum corabia beată, naviga „fără
cârmă şi fără pânze“. Sau mai curând ca un cortegiu de nuntă beat şi
făcându-şi de cap prin oraş, din crâşmă în crâşmă, cu orchestră şi ţigani. În
orice caz, cam acesta era modul de viaţă al anturajului lui Elţîn care
vagabonda din recepţie în sărbătoare. Era cu neputinţă să pui mâna pe acei
oameni, nici la serviciul lor şi nici la ei acasă. Vreme de săptămâni am
încercat să dau de cineva la telefon, manevrând aparatul de era să fac băşici
la mâini, până ce întâmplarea mi-a permis să prind ritmul acestui chiolhan.
Moscova trăia din „prezentări“, neologism împrumutat din engleză şi care
aici, pe pământ rusesc, desemna orice chef în public, fie că era motivat de
inaugurarea unui nou centru, crearea unei noi organizaţii sau vreo
aniversare oarecare. Între peştele afumat şi toasturile înălţate democraţiei
noi, se puteau oare aborda probleme serioase?
Cu toate acestea, evenimentele evoluau în sensul cel mai potrivnic
proiectelor mele. Nomenklatura sporea văzând cu ochii, umplând vidul
100Sobesednik, nr. 39, 1991, pag. 5, «Documentele la istorici, denunţurile la

coşul de gunoi», Marina Moulins.
puterii. Asta se producea foarte pe faţă, în corul unor reflecţii jurnalistice
care conchideau că administrarea ţării trebuia să fie lăsată
„profesioniştilor“. Se putea chiar percepe o tendinţă insistentă: cândva
Partidul nu-i lăsase pe profesionişti să fie concilianţi, iar „noua putere“ făcea
la fel. Se uita în chip foarte firesc că nu existaseră niciodată în URSS
profesionişti ai administraţiei în afara constructorilor comunismului sau,
mai bine spus, ai nomenklaturii. Ei erau cei ce distruseseră ţara, ruinaseră
economia şi, în cele din urmă, eşuaseră în montarea unui puci acceptabil.
În consecinţă, orice anchetă în legătură cu aceşti domni s-a dus de
râpă. Trebuind să plec la sfârşitul lui septembrie, am avut timpul să montez
o emisiune pentru televiziunea rusă intitulată „Două întrebări adresate
preşedintelui“, pentru a promova ideea unei anchete deschise în problema
URSS. Organizaserăm chiar ancheta urmând modelul Watergate la care,
după cum se ştie, erau două întrebări-cheie: ce ştia preşedintele (în cazul
acesta Gorbaciov)? şi când aflase? Nu erau întrebări în vânt: vedeam
apărând tot mai multe dovezi ale faptului că Gorbaciov ştiuse totul dinainte
şi că pretinsul puci nu fusese decât o tentativă din partea sa pentru a
instaura legea marţială în ţară, ascunzându-se în spatele tovarăşilor săi.
Astfel programul nostru, făcând acea paralelă, invita spectatorul să tragă
concluzia necesităţii unei anchete publice în stilul Watergate.
Însă această idee, aparent evidentă, a sfârşit şi ea prin a se împotmoli
în monstruosul haos rusesc. Pe de-o parte, Elţîn n-a avut răgazul să ia o
hotărâre; pe de altă parte, nomenklatura înviată, până şi în anturajul lui
Elţîn, a tărăgănat lucrurile în interminabile „comisii asupra oportunităţii
unei anchete“ în care, cum bine se crede, profesioniştii conduceau jocul. În
cele din urmă, aşa cum o ştim, liderii puciului din august au ajuns să fie
liberi şi e de crezut că nu vor fi niciodată judecaţi. În locul unui proces au
avut loc în octombrie 1991 sesiuni destul de mohorâte ale Sovietului
Suprem la care câţiva deputaţi au cerut bineînţeles o investigare mai
aprofundată a circumstanţelor puciului, chiar o anchetă asupra activităţilor
de ansamblu ale PCUS, în timp ce colegii lor comunişti ridicau foarte firesc
obiecţii. Un adevărat circ! De când trebuie să li se ceară criminalilor acordul
înainte de a-i aşeza pe banca acuzaţiilor?
Acestea fiind zise, e bizar lucru că perspectiva unei anchete asupra
activităţilor criminale ale PCUS nu prea trezise entuziasm, nici măcar în
majoritatea „moderaţilor“. Erau mai cu seamă stingheriţi de aspectul
internaţional. Cu prilejul acestor sesiuni, anumite fapte au ieşit la iveală,
privind diverse partide politice, însă erau puţin semnificative şi se refereau,
de pildă, la transferurile de milioane de dolari din economiile statului în cele
ale „firmelor prietene“101. Acest lucru a fost suficient de altfel pentru a
101Pravda din 23 octombrie 1991, «Audieri la procesul PCUS», E. Sorokin.

Proces verbal al audierilor din Parlamentul Rusiei.
declanşa panica:
„După toate aparenţele, cursul anchetei va dezvălui încă multe
documente de acest tip, scria ziarul Izvestia102, şi este greu să ne închipuim
astăzi rezultatele unei asemenea munci, în măsura în care scandalul riscă
să ţâşnească în arena internaţională, să influenţeze serios cariera anumitor
oameni politici, să reacţioneze asupra activităţii partidelor comuniste străine
şi a multor structuri comerciale hrănite de finanţele PCUS.“
Nici un sovietic nu poate auzi expresia „în străinătate“ fără a face în
pantaloni. Elţîn nu făcea nici el excepţie: la 14 ianuarie 1992 a semnat un
ukaz „Asupra protecţiei secretelor de stat ale Federaţiei ruse“, care
restabilea practic toate normele secretului fostei URSS. Reîntorcându-mă la
Moscova în martie, am asistat la un tablou tipic al prefăcătoriei sovietice: pe
de-o parte se inaugura solemn un centru de documentare contemporană pe
lângă Comitetul arhivelor, despre care se presupunea că primise arhivele
Partidului pentru a le pune la dispoziţia tuturor. Datorită eforturilor lui
Pihoia, faptul fusese celebrat cu mare vâlvă de presa rusă şi occidentală, ca
o nouă cucerire a tinerei democraţii. Într-adevăr, după ce obţineai un
permis, puteai urca la primul etaj al fostului Comitetul Central şi chiar
puteai consulta inventarul documentelor. Pe de altă parte, democratismul
noii puteri ruse se oprea aici, căci nu se considera oportun să ţi se arate nici
cel mai mărunt document important. Şi înainte de a te lăsa să vezi fie doar
şi inventarele, erai iniţiat în „regulile“ de funcţionare ale Centrului potrivit
termenilor cărora, dat fiind ucazul lui Elţîn, erau sustrase publicului:
1. toate documentele, oricare ar fi fost ele, posterioare anului 1981;
2. toate documentele referitoare la deciziile secretariatului CC de după
1961;
3. toate documentele „dosarului special“;
4. toate documentele Departamentului internaţional, ale secţiei
cadrelor în misiune în străinătate, ale secţiei organelor administrative, ale
secţiei industriei militare, documentele KGB şi GRU de după 1961.
Bun, dacă doriţi puteţi consulta ceea ce are referire la plenarele
privind agricultura sau la rapoartele asupra realizării planurilor cincinale.
Dacă acest lucru nu vă spune nimic, nimeni nu vă sileşte. N-am avut nici
măcar dreptul să văd documentele privitoare la persoana mea, viaţa mea,
destinul meu, pe care le văzusem totuşi figurând în inventare. Cum să
vorbeşti de Comisie internaţională după aşa ceva! Degeaba i-am vârât sub
nas lui Pihoia documentul comun, degeaba am pus degetul pe semnătura
lui. Se mărginea să repete din spatele ochelarilor: „N-a intrat în vigoare“.
Nu mai erau în vigoare nici semnăturile sale sub acordul cu delegaţiile
unor „organizaţii fondatoare“ pe care le expediasem în octombrie, la puţin
102Izvestia din 23 octombrie 1991, pag. 1, «Ancheta asupra procesului

PCUS se întinde mult peste hotareie ţării», I. Epistratov.
timp de la plecarea mea. Nu mai mult decât „acordurile“ sale cu alte
organizaţii cărora se străduia să le vândă aceeaşi „marfă“ în spatele nostru.
Şi erau vreo zece. De fiecare dată, fiecare din aceste organizaţii favorizate
astfel comunica presei că ea - şi numai ea - va avea acces de acum înainte la
secretele Partidului. Dar o lună mai târziu, întocmai, apărea o nouă
organizaţie nu mai puţin favorizată. Nu e cazul să ne mirăm, căci visul lui
Pihoia era pe cât de simplu pe atât de realizabil: să încaseze sume enorme
fără să-şi lase din mână comorile şi fără să primească - Doamne fereşte! -
vreun perdaf de la superiori. Pentru a vorbi deschis, el visa la milioanele
primite în schimbul unor rapoarte de la obkom-uri asupra muncii
îndeplinite cu tinerii, rapoarte vândute fiecărei organizaţii separat ca o
favoare. Nu trebuie să ne mire faptul că, neprimind nimic şi ţinând în
tensiune o bună jumătate din lume, tot el poartă pică dintr-o dată
Occidentului întreg.
„Vorbiţi de nişte ticăloşi, îmi spunea el cu voce plângăreaţă, nu fac
altceva decât să pretindă drepturi exclusive. Acum nimeni nu va mai căpăta
nimic de la nimeni.“
E de ia sine înţeles că, dacă faimoasa prescripţie de treizeci de ani,
atât de „englezească“, figurează în ucazul lui Elţîn, are şi el un amestec. Nu
putea într-adevăr „vinde“ decât ceea ce era interzis şi devenea astfel
„proprietatea“ sa. Documentele autorizate ar fi trebuit să le pună la
dispoziţie pe gratis, fără nici cel mai mic profit.
Astfel a murit încă de când s-a născut ideea mea privind un
„Nürnberg istoric“, ideea mea de a da o concluzie demnă celui mai mare
război din istoria universală. În toată această ţară imensă, în întregime
distrusă de acest război, nu s-a găsit nici măcar un singur om mânat de
simţul datoriei - în faţa istoriei, adevărului, memoriei morţilor. Nu se putea
vedea decât un stol de corbi apăruţi nu se ştie de unde, năpustindu-se peste
un cadavru ce nu se răcise încă. Mărunţi funcţionari, la limita umanului, pe
care doar întâmplarea îi instalase în fotolii ruseşti cu spătar înalt, îşi
măguleau amorul propriu dispunând de ceva la care nu aveau nici un drept
moral: moştenirea noastră. Cei ce-şi petrecuseră viaţa lor amărâtă tocindu-şi
pantalonii în comitetele de partid ne interziseseră accesul la adevărul
asupra vieţii noastre, nouă care duseserăm pe umeri tot greul marii bătălii.
Trebuia oare să trec şi prin aşa ceva?
Înainte de a pleca din Moscova la sfârşitul lui martie, am dat câteva
interviuri extrem de tăioase, ca nişte palme. „E grozavă, am spus,
«democraţia» voastră care s-a năpustit în ajutorul secretelor comuniste!“103.
„Vă puteţi închipui că, după deruta Germaniei, întreaga documentaţie
103Vecernaia Moskva din 7 aprilie 1992, pag. 2, «Interviul de adio. Vladimir

Bukovski: nimeni aici nu are nevoie de noi». Interviu luat de Tatiana
Portianihina.
nazistă s-ar fi văzut pusă la secret pentru vreo treizeci de ani? Noua
Germanie nu ascundea secrete ce nu-i aparţineau. Atunci când o rupi cu
adevărat cu trecutul, nu ţii să-l ascunzi“.
Cei de ia Izvestia nu s-au hazardat mai devreme de două săptămâni
să publice acest ultim interviu104. Credeam chiar că nu se vor decide. Şi m-
am resemnat: să se ducă aşadar dracului! Oricum nu poţi pălmui decât pe
cineva care şi-a păstrat simţul demnităţii, şi aşa ceva nu mai rămăsese în
Rusia.
Ca să fiu sincer, aveam de gând să nu mă mai întorc în Rusia.
4.
Un sentiment de neputinţă
Cum se spune în mod obişnuit, orice nenorocire serveşte la ceva: în
primăvara lui 1992, comuniştii au avut neobrăzarea de a recurge la
Tribunalul constituţional în legătură cu decretele lui Elţîn de interzicere a
partidului comunist.
De la distanţă, se putea crede că este o glumă proastă: un grup de
foşti comunişti făcând proces unui grup nu mai puţin comunist, în faţa
unui tribunal ai cărui membri erau cu toţii foşti comunişti, asupra legalităţii
interdicţiei fostului lor partid. Şi aceasta într-o ţară unde nu se poate practic
vorbi de constituţie în afară de fosta Constituţie sovietică, pe care nu
reuşesc s-o înlocuiască şi în care sunt obligaţi să introducă neîncetat noi
amendamente. Bietul Kafka, cu imaginaţia lui meschină, bietul Hegel, cu
noţiunea sa puerilă de dialectică!
Totuşi, Elţîn şi anturajul său nu erau predispuşi la râs. Perspectiva de
a pierde procesul era perfect plauzibilă (cel puţin şapte judecători din
doisprezece erau pe faţă favorabili PCUS-ului), ceea ce ar fi antrenat nişte
consecinţe de coşmar. În afară de complicaţiile pur politice, ar fi trebuit să
fie restituită fosta „proprietate a Partidului“ care tocmai fusese „împărţită“
(între altele, ansamblul clădirilor Comitetului Central din Piaţa Veche în
care tocmai se instalase noua conducere), fără a mai vorbi de arhivele înseşi.
Nu e o simplă întâmplare dacă Elţîn, luând cuvântul în faţa Congresului
Statelor Unite în vara lui 1992, a citat acest proces ca una din problemele
politice cele mai importante pe care ţara le va avea de înfruntat.
Toată lumea, toţi subalternii preşedintelui au fost cuprinşi de mare
emoţie, ca să nu spunem de panică. Rezultatul a fost că am văzut
producându-se lucrul la care speram în zadar să ajung de aproape un an:
arhivele PCUS s-au întredeschis, deşi discret, şi, convocat la Moscova
104Izvestia din 3 aprilie 1992, pag.3, «Vladimir Bukovski: pentru a ţine piept
dreptei, e nevoie de o puternică opoziţie de stânga». Interviu de A. Plutnik.
pentru a participa la proces în calitate de martor şi de expert, am putut avea
acces la ele. Aceasta a fost condiţia pe care o formulasem categoric sau,
dacă preferaţi, salariul propus pentru ca eu să particip în calitate de actor la
teatrul absurdului pe care ei îl regizau.
Interesele noastre, fireşte, nu coincideau: comisia care tria
documentele din arhive nu aspira decât să ilustreze
„anticonstituţionalitatea“ acţiunilor fostei direcţii a Partidului, de aceea
materialele selecţionate erau insuficiente pentru un studiu sistematic. Era
un corpus de documente desperecheate, din epoci diferite, adunate destul
de arbitrar în patruzeci şi opt de volume şi regrupate pe teme foarte generale
cum ar fi „violarea drepturilor omului“, „terorismul“, „corupţia“ etc.
Mai mult, atât alcătuirea comisiei cât şi metodele ei de lucru
reaminteau de indeterminarea, ambiguitatea întregii ţări. Din moment ce
nici preşedintele, nici guvernul statului rus nu definiseră în mod clar
interesele naţionale ale noului stat, problema de a şti ce era sau nu de
resortul secretului era tranşată de nişte funcţionari cu trecut comunist, în
modul cel mai arbitrar şi uneori în scopuri complet fantasmagorice. Am aflat
astfel din întâmplare că lista ziariştilor occidentali colaboratori ai KGB-ului
nu va fi publicată. Se înţelege lesne că am întrebat de ce.
„Eşti nebun! Cu neputinţă! mi s-a răspuns. Oamenii ăştia sunt încă în
viaţă...“
Ce m-a frapat cel mai mult a fost perfecta lor ignoranţă, monstruosul
lor provincialism. Oamenii aceştia care reprezentau noua elită politică,
creierele echipei Elţîn, anturajul său cel mai apropiat şi cel mai demn de
încredere, nu ştiau absolut nimic despre lumea exterioară. Întâmplarea mi-a
adus în mâini procesul verbal al uneia din sesiunile comisiei, din care
reieşea că se hotărâse să fie păstrate secrete documentele atestând ajutorul
financiar al KGB pentru Rajiv Gandhi. S-a dovedit că ei nu ştiau că Rajiv
Gandhi nu mai era în viaţă de multă vreme şi că ei se temuseră să nu
provoace dezordini în India!
Mai ales comisia aceasta nu vedea propriu-zis decât ce i se arăta. Sau,
mai exact, ceea ce nu reuşeau deloc să ascundă. În lumea spectrală a
crepusculului comunist, nimic nu este chiar cum apare. Astfel funcţionarii
arhivelor, fără de care nici o comisie n-ar putea descoperi nimic, se întâmplă
să fi fost adesea colaboratori tehnici ai Comitetului Central şi se poate crede
că au fost cooptaţi în această muncă datorită relaţiilor lor cu ştabii
Partidului, uneori din nepotism. Poate că pur şi simplu nu e uşor de
combătut obiceiurile contractate, în cursul anilor de serviciu, în locul cel
mai secret din cel mai secret dintre state, obiceiuri care s-au transformat în
reflexe de câine pavlovist. Rezultatul este că orice cercetare în arhive se
izbeşte de rezistenţa tacită, dar încăpăţânată, de sabotajul, am putea spune,
numeroşilor funcţionari specializaţi care, chiar şi în ţările normale, dau
dovadă de o gelozie maladivă faţă de secretele al căror deţinători sunt. Or,
aici, această gelozie, întărită la unii de frică, la alţii de preocuparea tipic
sovietică de a-şi face învârtelile cu tot ce le trece prin mâini (şi în modul cel
mai avantajos!), la alţii, iarăşi, de partis pris-uri politice şi de dorinţa
endemică a oricărui funcţionar mărunt de a-şi arăta importanţa şi de a
umili pe solicitator, această gelozie, aşadar, căpăta proporţiile unei frânări
de neînvins. Se numărau pe degete oamenii normali, capabili să colaboreze
de bună voie şi cu amabilitate la munca cercetătorilor.
Ne putem imagina cu uşurinţă care au fost chinurile comisiei înainte
de a fi reuşit să-şi adune cele patruzeci şi opt de volume. Începuserăm în
aprilie, de îndată ce afacerea a fost adusă înaintea Tribunalului
constituţional, iar când am ajuns eu acolo, la sfârşitul lui iunie, acţiunea
tocmai demarase. Documentele au continuat să curgă în tot cursul verii şi
toamnei, unele au fost „regăsite“ tocmai pentru sfârşitul procesului şi nu,
pare-se, fără intervenţia personală a lui Elţîn. Altele au rămas „rătăcite“. Am
putut aprecia întreaga complexitate a cercetărilor atunci când, nesatisfăcut
de „găselniţele“ comisiei, am cerut documente complementare. Şi, deşi pe
faţă nimeni nu-mi refuza nimic, n-am reuşit să descopăr nici documente,
nici responsabili. Ce să mai poţi zice? „Nu s-a găsit nimic.“ Nu-i puţin lucru
din moment ce arhivele PCUS se ridică la câteva miliarde de documente!
Afacerea mai era complicată şi prin faptul că arhivele Comitetului
Central fuseseră aerisite, iar fondui principal - cel ce ţinea de Politburo, cu
toate deciziile sale şi procesele verbale ale şedinţelor începând din 1919 -
fusese transferat în 1990 la Kremlin şi integrat arhivelor prezidenţiale ale lui
Gorbaciov. Era chiar imposibil să te apropii de el, fizic imposibil, fără o
autorizaţie specială de la Elţîn, care-l moştenise, ca şi Kremlinul, la sfârşitul
lui 1991. Şi dacă în centrul arhivelor Comitetului Central se putea măcar
consulta lista documentelor (adică un soi de catalog sau registru indicând
data, cadrul şi rubrica de inventar a deciziilor) înainte de a încerca să le
obţin, arhivele Biroului politic erau în mod clar inaccesibile. Şi cum să ceri
un document dacă nu ştii dacă el există? Funcţionarii arhivelor
prezidenţiale făceau haz pe seama mea în mod deschis şi răspundeau la
întrebările mele cele mai detaliate cu un laconism obraznic: „Documentul
rămâne de negăsit. Comunicaţi data şi codul“, ştiind absolut sigur că nu-l
puteam cunoaşte nici pe unul nici pe celălalt.
La urma urmelor, arhivele CC nu valorau prea mult. Într-adevăr,
inventarul nu dă decât o imagine dintre cele mai aproximative despre
document, limitându-se adesea la titlui său, de pildă „Întrebare pusă de
Secţia internaţională“ sau „Notă a KGB-ului din data cutare“. Rămâne de
ghicit dacă documentul prezintă sau nu interes. Merită osteneala să-i
consacri forţele, relaţiile tale, săptămâni, luni de zile de trudă înverşunată?
Cel mai adesea rişti să descoperi, după ce ai suferit toate aceste chinuri, că
nu-ţi serveşte la nimic documentul. La fel ca în povestea pescarului şi a
peştelui: pescarul îşi azvârle năvodul în marea cea albastră pentru a-l scoate
plin de iarbă de mare...
Am ştiut să trag folos de pe urma faimoasei mele experienţe de
prizonier, luptând metodic împotriva maşinii birocratice. Era nevoie de
fiecare dată să urc până la un anume „vârf“, de unde să organizez o
„presiune“, să născocesc neîncetat motive; să pretind că, de pildă, cutare
hârtie îmi era indispensabilă şi trebuia să fie arătată la tribunal. Ce n-am
încercat! În tot arsenalul trucurilor noastre de prizonieri, nu există decât
unul pe care l-am respins: corupţia. Greşesc poate, însă asta mi se părea
ceva prea umilitor, aşa cum probabil un fost prizonier al temniţelor naziste
ar fi considerat degradant să cumpere de la nişte SS documente cu privire la
represiuni. Gândul că ticăloşii, care-şi întemeiaseră bunăstarea lor de
odinioară pe pielea noastră, ar încasa astăzi profituri pentru activitatea lor
trecută, mi-era pur şi simplu insuportabil. Trebuie să mărturisesc că nu o
dată, exasperat până la o furie oarbă de sabotajul acestor tipi rămaşi
neatinşi, visam cu voluptate la ce aş face dacă aş avea puterea: să-i conduc
în grupuri mici în curtea din spate, la stâlp, şi să-i împuşc. La întoarcere, i-
aş întreba pe ceilalţi pe un ton liniştit, banal: „Ei! Aţi dat de hârtia aia? A,
nu?“ Era atunci rândul grupului următor să ajungă în curticica execuţiilor.
Nu ştiu dacă eu am pierdut trăsăturile de caracter proprii oamenilor
sovietici cu complexele lor de sclavi, minciunile lor, tendinţa lor de a nu
ceda decât în faţa forţei, sau dacă cei cincisprezece ani în timpul cărora eu
am fost absent i-au degradat pe ei complet. Oricare ar fi cauza, am
descoperit că eram absolut incapabil să am de a face cu ei fără să încerc un
sentiment permanent de dezgust. Ei sunt un amestec de eroi gogolieni şi de
psihologie dostoievskiană, totul agravat de şaptezeci şi cinci de ani de viaţă
sovietică. Sunt năucit de inepţia oamenilor de afaceri occidentali care s-au
năpustit să cucerească „pieţele orientale“, în vreme ce eu însumi am
oarecare dificultăţi în a pricepe motivaţiile compatrioţilor mei. Or, aceste
motivaţii, chiar dacă nu ajungi să le înfrunţi decât din întâmplare, se
dovedesc de îndată multiple şi cel mai adesea iraţionale. Un exemplu: omul
acesta fără expresie, puţind a netrebnicie, care mă abordează ca din
întâmplare pe un culoar al Direcţiei arhivelor, mă introduce în biroul său şi
îmi arată pe furiş un teanc de documente. Ce vrea? De ce acţionează astfel?
„Pot să facă nişte cópii?
- Ce părere aveţi? Absolut cu neputinţă. (O mişcare disperată cu
mâinile în sus, o privire copleşită.)
- Pot să citesc?
- Parcurgeţi-le... vedeţi dacă vă fac trebuinţă...“
Hârtiile sunt oarecare, am văzut altele mai interesante, pot perfect să
mă lipsesc de ele, nu se află înăuntrul lor nimic cu adevărat nou, dar iată-
mă stingherit de faptul că trebuie să mă ridic şi să plec. Ce vrea oare? Şi
apoi mi-e milă de el: a făcut un efort, asudă. Din pricina actului său de
bravură? Din nervozitate? Pentru că e o atmosferă apăsătoare în birou?
„Şi dacă mi-ar face trebuinţă?“
Mi-e sufletul plin de dezgust, încă un pic şi aş începe şi eu să
transpir. Ce vrea oare? Bani? Să fie cunoscut? Iubit? Habar n-am. Sunt
chiar dispus, în ciuda principiilor mele, să-i dau bani, aşa, fără să iau
documente, doar ca să ies din această situaţie penibilă! Dar dacă ar lua-o în
nume de rău? Dacă acţiona foarte sincer?
„Aşadar e cu neputinţă să fac nişte cópii?
- Nu, nu, nici vorbă...“
O pauză extenuantă.
„Aveţi nevoie de ajutor?“
Asta e, se simte jignit, strânge buzele şi transpiră şi mai amarnic. La
naiba! Ce trebuia să fac? Ce-mi scăpase oare din sufletul ăsta slav? Poate că
se hotărâse să mă ajute, dar nu ştia cum să procedeze? Afară numai dacă,
după ce trăise o întreagă viaţă de supuşenie în faţa regimului, în sfârşit se
răzvrătise şi făcuse isprava de a-mi arăta hârtii confidenţiale, fără să aibă
totuşi curajul de a mă lăsa să le copiez.
Bineînţeles că cei ce mă urau, ca şi cei ce mă simpatizau în secret
constituiau minoritatea. Marea masă, eterna „majoritate tăcută“, a dat
dovadă de o rară indiferenţă faţă de munca mea de arhivist. Ciudăţenia
însăşi a prezenţei mele în clădirea fostului CC unde se afla conducerea
arhivelor după puciul din august, în care Marx şi Lenin erau încă agăţaţi pe
perete, în care se vedeau încă fixate pe uşile din stejar plăcuţe cum ar fi
„Dir. Adj. Perepiolkin G.V.“, nu părea să suscite nici o emoţie în sufletul lor.
Tot astfel, mutaţiile din ţară nu însemnau pentru ei decât o schimbare
rituală de direcţie. În orice caz, am înţeles repede că oscilaţiile atitudinii lor
faţă de mine - complezentă şi servilă, într-una din zile, politicos-indiferentă,
a doua zi, rece-oficială, a treia zi - nu aveau nimic personal şi nu făceau
decât să transmită cu precizia unei giruete direcţia vântului în sferele înalte
ale puterii. Cu timpul m-am obişnuit atât de bine, încît am sfârşit prin a
utiliza acest indicator pentru a determina temperatura politică a ţării atât de
bine, încât puteam spune cu o rară precizie ce tabără va câştiga în lupta
permanentă pentru putere. Şi invers: aflând ultimele schimbări la vârf,
ghiceam foarte precis dacă voi obţine sau nu documentul necesar.
Oricât de tristă ar fi această constatare, majoritatea tăcută era
neîndoielnic aceeaşi în întreaga ţară, deprinsă cum era de zeci de ani să nu
fie decât trupa de balet a puterii. Oamenii aceia puteau fi oare transformaţi
prin nu ştiu ce „reforme democratice“ sau „relaţii de piaţă“? În această
împărăţie a funcţionarilor în care birocratul devenise poet, iar poetul
birocrat, „ideile democratice“ căpătaseră o accepţie cu totul originală: era,
pentru conţopist, dreptul de a nu se supune superiorului sau imediat şi de a
proclama „suveranitatea“ regiunii sale, oraşului său, întreprinderii sale. Însă
nici un interes comun nu venise să înlocuiască supunerea oarbă: ideea de
bun comun fusese prea mult timp şi într-un mod prea neruşinat exploatată
de către comunişti. În cele din urmă, întreaga societate se descompune o
dată cu ţara, lipsindu-i oricee legătură verticală. Însă în fiecare parcelă
desprinsă rămâne puterea sovietică dimpreună cu sistemul ei de relaţii
servile.
Cei ce au crezut în economia de piaţă nu stau nici ei mai bine. Este
imposibil de imaginat material mai puţin apt pentru business. Înainte de
orice, omul sovietic crede cu străşnicie că business constă pentru una dintre
părţi în a o înşela pe cealaltă. Fără aşa ceva de unde ar veni profitul? Cine
ar plăti preţul? Dacă odinioară acest lucru era crezut prejudiciabil, chiar
criminal, de acum înainte trecea drept regulă, din pricina unui capriciu al
istoriei ruseşti. Acesta era „capitalismul“, atât de mută vreme proscris de
comuniştii care înţelegeau să-şi rezerve avantajele. Cam ce fuseseră cândva
caviarul şi cârnaţii afumaţi.
Nu este vorba aici de o butadă, ci de o tristă realitate actuala. Trebuie
să renunţi să-i mai explici unui sovietic că business-ul nu funcţionează
decât dacă este profitabil pentru toţi. Ei ascultă disertaţiile despre cinste şi
renume bun - capitalul principal al unui om de afaceri prosper - cu un
rictus batjocoritor, aşa cum ar fi făcut-o altădată în faţa propagandei
sovietice: fireşte, trebuie să vorbeşti astfel pentru a salva aparenţele, asta
nu-i decât ideologie, dar în realitate...
Născut în minciună, hrănit cu înşelăciuni, omul sovietic ştie în mod
pertinent că lumea e clădită după principiul păpuşilor care intră una în
interiorul celeilalte (matrioşki): exteriorul - pentru dobitoci - reprezintă ceva;
interiorul - realitatea - e cu totul altceva. Cum lucrul de care se teme el cel
mai mult pe lume este să nu rămână de râsul lumii, e o adevărată problemă
nu doar să faci afaceri cu el, ci chiar să ajungi la vreun acord oarecare.
Înainte de toate, el trebuie să descopere ceea ce „în realitate“ se ascunde
îndărătul propunerii tale, cine se află în spatele tău şi în spatele celor ce
sunt în spatele tău, şi tot aşa mai departe până la ultima matrioşkă.
În consecinţă, nici n-ai deschis bine gura că el este deja convins că „în
realitate“, ai de gând să-l tragi pe sfoară. Totuşi, marea lui afacere este să te
tragă el pe tine pe sfoară. Cum să faci atunci afaceri? În cel mai bun caz,
precum Korobocika105 lui Gogol se va duce să se intereseze „de preţul, la zi,
al sufletelor moarte“ şi se va strădui cu fiecare ocazie să vândă aceeaşi
marfă la mai mulţi cumpărători în aceiaşi timp. În cel mai rău caz, se va
strădui „să vândă“ ceea ce nu are, sau să cumpere fără să plătească un ban.
Acest ultim punct reprezintă pentru el culoarea virtuozităţii în afaceri, la
îndemâna celor mai şmecheri exclusiv: într-adevăr, dacă raţiunea de a fi a
omului te afaceri este de a cumpăra cât mai ieftin cu putinţă şi de a vinde
cât mai scump, idealul său trebuie să fie furtul pur şi simplu. Dacă pierde
105Personaj din Suflete moarte de N. Gogol. Moşiereasă de o avariţie

monstruoasă.
în cele din urmă la acest joc, iată-l certat cu lumea întreagă.
Aceasta este atitudinea dacă nu a majorităţii, cei puţin a unei mase
enorme de oameni din Rusia. Aceasta este de asemenea, în mod logic,
conducerea actuală, toţi acei Pihoia cu naiva lor şarlatanie. Pentru ce toate
acele eforturi ale lui Pihoia, toate acele intrigi, toate acele maşinaţiuni pe
lângă instituţiile europene pentru a întocmi „acorduri“, dacă era pentru a
rămâne mofluz? Acum, din cauza tribunalului constituţional, uitându-şi
propriul ucaz şi prescrierea pe treizeci de ani, „patronul“ tocmai a cerut să
fie deschise antrepozitele, iar bietul Pihoia, cu aerul unui ţăran colectivizat,
era cu adevărat constrâns să spună adio proprietăţii „sale“. Căci în sfârşit,
în ciuda tuturor ambiţiilor sale, el nu fusese (şi nu rămânea) decât un
magazioner, paznicul unor bunuri străine.
Îţi făcea rău să-i vezi, mă aşteptam să moară de un stop cardiac. A
fost pe punctul să fie doborât de un infarct, numai dacă nu era vorba de o
comedie, de un ultim efort pentru a ieşi din încurcătură, parcă poţi să ştii!
Conducerea, nemiloasă, l-a scos din pat şi l-a târât la arhive: Redeschide-ni-
le şi pune-te pe căutat! Oare când a ţinut vreun guvern rus seamă de
infarct? Şi, ducându-şi mâna la piept la fiecare clipă, înghiţind pilule, căuta.
Iar eu, prin intermediul patronilor - o înţelegere mai bună face mai mult
decât banii: „Dacă vreţi să vă ajut, deschideţi-vă arhivele“ -, îi smulgeam
fără încetare noi documente.
Cu doar patru luni mai înainte, nu-mi îngăduise să văd nici măcar
ceea ce mă privea personal: deciziile Comitetului Central care mă trimisese
la închisoare şi mă expulzase din ţară. Şi iată, cu docilitate, aproape fără
rezistenţă, îmi deschidea până şi „dosarele speciale“, rapoartele KGB-ului,
ale Departamentului internaţional. Sfânta sfintelor din CC. Într-o zi,
nemaiavând răbdare, când eram între patru ochi într-un vorbitor al
Tribunalului constituţional, i-am spus:
„Vedeţi bine, Rudolf Ghermanovici, dumneavoastră care spuneaţi:
«Niciodată... nimeni...» Merita atâta rezistenţă pentru a dezvălui acum totul?
- Nu face nimic, mormăi el cu un aer morocănos. Toată nebunia asta
de proces o să se termine într-o zi. Totul se va reîntoarce la locul său“.
Avea, bineînţeles, dreptate. Procesul s-a isprăvit şi, în primăvara lui
1993, „ploaia mea de aur“ a secat la fel de brusc cum începuse să cadă. Din
nou arhivele au fost zăvorâte, a fost restabilită prescripţia de treizeci de ani,
şi tot ce izbutisem să smulg în perioada de nebunie a procesului, toate
tomurile adunate de comisie au fost iarăşi interzise. Cine ştie? Poate că
pentru totdeauna.
Aşteptându-mă la acest lucru la fel ca şi Pihoia şi ghicind că nu mă
vor lăsa să fotocopiez nimic - sub pretextul lipsei de fotocopiatoare, al
necesităţii unei autorizaţii speciale pentru fiecare fotocopie şi Dumnezeu
mai ştie pentru ce... -, mă înarmasem în prealabil cu o minune a tehnicii
japoneze: un computer portativ cu un scanner manual. La vremea aceea era
o noutate chiar şi în Occident; cât priveşte pe sălbaticii din marea Rusie, era
pentru ei o minune nemaiauzită. Într-atât încât sub ochii tuturor mă
instalam şi treceam totul prin scanner, pagină după pagină, fără să fac
deloc caz de acei gură-cască în veşnică admiraţie în faţa maşinii mele.
„Să vezi şi să nu crezi! spuneau în spatele meu vocile încântate ale
şefilor Rusiei democratice. Pun prinsoare că asta costă scump!“
Nimeni înainte de sfârşitul procesului nu s-a gândit să controleze ce
făceam, până ce în decembrie 1992, strivit de oroarea intuiţiei sale, unul din
ei a exclamat cu voce de tenor gata să facă să tremure întreaga clădire:
„Numai că el copiază totul!“.
O tăcere de prost augur s-a instalat. Am continuat să manevrez
scannerul de parcă n-aş fi auzit nimic.
„O să publice totul acolo!“
Mi-am terminat lucrul, mi-am închis computerul şi am ajuns liniştit
la uşă fără să mă uit la nimeni. Cu coada ochiului am întrezărit în mod
confuz chipurile încremenite de spaimă ale noii „elite“ elţîniene şi chipul lui
Pihoia a cărui expresie de copil jignit părea să spună:
„Ei bine, bravo! Bine v-a făcut.“
Nimeni n-a mai rostit vreun cuvânt în timp ce mă apropiam de uşă.
Socoteau probabil numărul milioanelor pe care le voi strânge în Occident.
...Astfel au rămas în mâinile mele grămezile acelea de documente
purtând menţiunea „secret“, „strict secret“, „deosebit de important“. Câteva
mii de pagini nepreţuite ale istoriei noastre.
Domnilor, Curtea!
La 7 iulie 1992 au fost inaugurate cu mare pompă audierile
Tribunalului constituţional în procesul PCUS. Judecătorii, în robele lor
negre croite pentru acea împrejurare, erau cu toţii foşti membri de partid.
„Partea civilă“ erau foştii secretari ai CC şi membrii din Politburo. „Pârâtul“
era echipa prezidenţială, vice-Prim-miniştrii, miniştrii - cu toţii foşti
funcţionari ai Partidului, de un rang inferior totuşi aceluia al „adversarilor“
lor. Chiar şi „experţii“ erau foşti profesori din institutele Partidului. Pentru a
completa tabioul, să mai adăugăm că toate acestea se petreceau în clădirea
fostei CCP - Comisia de control a Partidului - de pe lângă Comitetul Central
al PCUS. Nici mai mult, nici mai puţin decât pentru o dezbatere internă a
Partidului cu ocazia neplăţii cotizaţiilor de membri.
Preşedintele tribunalului, Valeri Zorkin, şi el în robă neagră, dar
împodobit cu un lanţ de aur în jurul gâtului, scruta atent micul gong de
aramă înălţat în faţa lui pe masă, socotind dinainte gestul ce urma să-l facă
pentru a lovi cu ciocanul fără să răstoarne eşafodajul.
„Dar el, măcar, este un om convenabil? Un om corect? l-am întrebat
preocupat pe vecinul meu care reprezenta „partida preşedintelui“.
- O, da! mi-a răspuns el vesel. E unul de-ai noştri. Un om remarcabil,
fost profesor la Academia Ministerului de Interne“.
Mi-am muşcat limba. Şi aşa mi-a trebuit. N-ai decât să nu pui
întrebări idioate. Concepţiile noastre în legătură cu ce reprezintă „noi“ şi
„ceilalţi“, ceea ce este „convenabil“ şi ceea ce este „indecent“ vizibil nu
coincideau.
Desigur, acest proces se reducea în esenţă la cearta dintre două
fracţiuni ale Partidului ce îşi disputau bunurile aceluiaşi partid defunct, şi
nu era decât parodia jalnică a ideii mele de „proces de la Nürnberg pentru
istorie“. Participarea mea părea probabil nepotrivită. Pentru început ideea
însăşi de a încredinţa aceste dezbateri unui tribunal constituţional şi nu
unui tribunal penal era de la bun început un compromis care lega de mâini
şi de picioare orice persoană implicată în proces. Fiecare, incluzându-l şi pe
preşedintele Rusiei, înţelegea de minune că trebuia să fie interzis PCUS
pentru că era o organizaţie criminală şi nu pentru că activităţile sale ar fi
contrazis o constituţie pe care o elaborase el însuşi. A demonstra acest ultim
punct cu rigoarea juridică ce se impunea era la fel de imposibil ca a stabili
primatul oului asupra găinii. Cu atât mai mult cu cât fuseseră aduse acestei
constituţii câteva sute de amendamente, dat fiind că ea fusese fabricată spre
folosul comuniştilor. Te puteai întreba oare ce constituţie încălcaseră
comuniştii: pe cea de origine, fără amendamentele ei, sau pe cea
actualmente în vigoare, cu amendamentele ce făceau neconstituţionale
activităţile Partidului? Era absolut aiuritor!
Bineînţeles, presa şi publicul au remarcat pe dată şiretenia - oamenii
din Rusia sunt poate pasivi, dezordonaţi, tot ce vreţi, dar n-au fost niciodată
idioţi. Ziarele, îndeosebi, întrebau cu o stânjeneală afectată pentru ce nu s-
ar adopta legislaţia internaţională, mai mult decât suficientă.
„Există un acord de la Londra asupra urmăririi judiciare şi

pedepsirii principalilor criminali de război din ţările Axei, cu data de 8
august 1945, o rezoluţie a Adunării generale a ONU, din 11 decembrie
1946, recunoscând principiile cuprinse în statutele şi sancţiunile
tribunalului de la Nürnberg ca norme efective ale dreptului
internaţional. Există o convenţie internaţională asupra «neaplicării
prescripţiei la crimele de război şi la crimele împotriva umanităţi»“,
scria între altele ziarul Vecernaia Moskva106.
La început, normele cuprinse în sursele citate au fost aplicate

naţional-socialismului. Ar fi însă o eroare să presupunem că situaţia
106 Vecernaia Moskva din 15 ianuarie 1992, «Nici o prescripţie», A.

Meleşnikov avocat asistent în drept, şi Rossiiskaia Gazeta din 30 iunie
1992, «Nici o prescripţie».
stabilită pe teritoriul fostei URSS ar fi diferit fundamental de cea care a fost
sancţionată de verdictul tribunalului din 1946. Cele două state, Germania şi
URSS, aşa cum s-a demonstrat, au colaborat în atacul împotriva Poloniei în
septembrie 1939. Mai apoi, pe baza acordurilor secrete cu conducerea
politică a Germaniei, social-comunismul sovietic a atacat Finlanda, a anexat
Lituania, Letonia, Estonia şi o parte a teritoriului României. Exterminarea a
mii de militari polonezi, capturaţi în cursul agresiunii împotriva Poloniei, nu
constituie o crimă de război ieşită din comun prin cinismul şi unanimitatea
ei?
„Organizaţia criminală care deţinea puterea de stat în URSS nu a

tras învăţăminte din procesul de la Nürnberg, la care n-a fost văzut
luând loc pe banca acuzaţilor, ca urmare a unui ansamblu de realităţi
istorice, decât Partidul naţional-socialist muncitoresc din Germania.
Amintiţi-vă: 1950 - participarea la declanşarea războiului în peninsula
coreeană..., 1956 - intervenţia armată în afacerile interne ale
Ungariei..., 1968 - intervenţie analogă, în Cehoslovacia. În 1979,
declanşarea războiului din Afganistan“.
Ce poate fi mai simplu, s-ar putea spune, mai convingător, mai logic?
Cu toate acestea, foştii comunişti n-au îndrăznit să facă acest pas şi nu-şi
puteau permite aceasta îndrăzneală. Nici Elţîn, nici anturajul său n-au vrut
să figureze în calitate de complici la crime împotriva umanităţii. În schimb,
au fost nevoiţi să inventeze o glumă alambicată şi să se straduie să
demonstreze că PCUS se substituise statului şi era din acest motiv
anticonstituţional. Dar nu criminal, Doamne fereşte! Tribunalul interzicea
categoric folosirea unei astfel de expresii - deoarece era vorba de un tribunal
constituţional care nu avea calitatea de a ancheta crimele.
Fireşte, reprezentanţii PCUS au exploatat din plin slăbiciunea acestei
poziţii. În ziua deschiderii procesului, Pravda i-a consacrat pagina întâi în
întregime, juxtapunând declaraţiile echipei prezidenţiale, din perioada în
care membrii săi erau funcţionari ai Partidului, şi declaraţiile lor actuale,
totul sub un titlu cu litere de-o şchioapă: „Când aţi spus adevărul,
domnilor? Astăzi sau ieri?“
Majoritatea martorilor apărării preşedintelui erau de aceeaşi calitate:
cu toţii foşti membri de partid, când nu fuseseră chiar şefi. De aceea,
partizanii PCUS au adoptat o tactică pe care au găsit-o foarte subtilă şi au
pus tuturor martorilor fără excepţie aceeaşi întrebare: „Credeţi că toţi
membrii de partid sunt responsabili de activitatea acestuia?“ Ce puteau cu
adevărat răspunde nişte foşti membri?
Nimeni n-a voit să împartă răspunderea fostului său Partid.
„Aha! exclamau indivizii triumfători. Asta înseamnă că Partidul
reprezintă optsprezece milioane de membri şi nici măcar o mână de
responsabili!“
Şi, jubilând, îşi dădeau la iveală martorii, comunişti de provincie care,
sub jurământ şi cu toată sinceritatea, asigurau tribunalul că ei nu
participaseră niciodată la nici cea mai măruntă activitate
anticonstituţională.
Bineînţeles, membrii de partid din regiunea Vologda nu făceau nici
terorism internaţional, nici agresiuni împotriva ţărilor vecine, nici chiar
urmărirea diversioniştilor. Ei se ocupau de strânsul recoltei şi de realizarea
planurilor cincinale.
Pe de altă parte - nu degeaba se practică dialectica - partizanii PCUS
pretextau că Partidul se schimbase în mod radical după cutare congres,
cutare plenară, cutare rezoluţie ce condamnau activităţile anterioare. În
consecinţă, el nu putea fi judecat ca responsabil pentru trecut. Bun,
fuseseră masacrate câteva zeci de milioane de persoane sub Stalin, era
foarte rău, dar mai apoi Congresul XX dezavuase acele practici. Hruşciov, ca
şi Brejnev, făcuse destulă curăţenie, dar fuseseră mai apoi condamnaţi.
Ultima dată când fuseseră condamnate tot soiul de „practici“ era în 1991,
după care se produsese o nouă naştere. Astăzi, ei nu cereau decât să
trăiască şi să acţioneze, şi iată că erau interzişi, fără nici un motiv...
Argumentul părea complet grotesc, însă în tabăra preşedintelui nu s-
au priceput să riposteze cu demnitate. Căci şi aici, pentru că fuseseră
hrăniţi cu materialism dialectic, se considera de acum că acei ce părăsiseră
partidul şi-l dezavuaseră cu cel mult doi-trei ani mai înainte nu erau cu
nimic răspunzători de trecut. În asemenea măsură chiar, încât erau
îndreptăţiţi să judece şi să acuze pe colegii mai puţin dezgheţaţi. Nu-i de
mirare atunci că avuseseră atâta nevoie de mine şi de încă doi-trei martori
dintre disidenţi: noi măcar, nu eram încurcaţi în dialectica partidului şi
puteam răspunde la întrebări cum nici unul din ei n-ar fi putut-o face.
Simpla noastră prezenţă conferea oarecare sens evenimentului. Dacă
nu toţi înţelegeau acest lucru, toţi îl simţeau, chiar şi judecătorii şi tipii care
ni se adresau cu o deferenţă insolită. Asta agasa, în aparenţă, pe cutare sau
cutare membru al echipei prezidenţiale, care nu era totuşi cu adevărat
conştient de raţiunile profunde ale stingherelii sale. Unul dintre ei, fără nici
o legătură cu discuţia noastră precedentă şi fără nici cea mai mică aluzie
din partea mea, a decretat cu mândrie că el părăsise partidul încă din prima
zi a puciului, la 19 august, crezând probabil că mă va ului cu atâta curaj.
Un altul, alegând momentul favorabil, mi-a povestit îndelung câte vexaţiuni
şi nedreptăţi suferise el în numele libertăţii de gândire: bietul de el nu
intrase în Comitetul Central şi se văzuse „exilat ca ambasador“ într-o ţară
occidentală. Nu era vorba aici de chinurile naşterii conştiinţei, era mai
curând vorba de ceva din tristeţea care voalează ochii maimuţei la vederea
lui homo erectus, ruda sa, mergând în picioare şi lipsit de apendice caudal.
Lucrul cel mai curios este că participanţii ca şi spectatorii la această
farsă reacţionau cu o seriozitate de necrezut. Nici vorbă de vreo ironie, nimic
care să trădeze că se percepuse absurditatea situaţiei. În fiecare dimineaţă,
în faţa clădirii tribunalului se adunau mulţimi, reţinute de un cordon de
miliţieni: cârpe roşii la un capăt, cârpe tricolore la celălalt. Sala era înţesată
de ziarişti şi de suporteri: la dreapta aleii centrale, „tabăra PCUS“; la stânga,
„tabăra preşedintelui“. Nu se punea problema să confunzi şi să te aşezi unde
nu trebuie. Foştii secretari ai Comitetului Central, membrii Biroului Politic,
oamenii care, cu puţin timp în urmă, dispuneau de destinele lumii şi cei ce
dispuneau acum de ele rămâneau ore întregi în acea sală în care te sufocai
şi ascultai cât se poate de atent. Ce sperau ei să audă? Ce adevăr aveau ei
să descopere pentru ei înşişi? Convocaţi ca martori, negau prosteşte şi
meschin, se înfierbântau, înjurau, ca nişte borfaşi prinşi cu mâţa-n sac. Cu
mâna făcută pâlnie în jurul urechii spre a putea auzi mai bine, aplecat în
faţă într-o atitudine care ar fi fost neconfortabilă pentru un om mai tânăr,
Ligaciov, cândva atotputernic, şi-a petrecut astfel săptămâni întregi de
prezenţă Ia proces. Se putea oare crede ca acel imbecil bătrân ignora ceva
despre partidul său? Geasokov, fost membru în Biroul Politic, dădea din cap
ca un copil şi refuza să-şi recunoască semnătura pe un document. Nu putea
oare invoca un răspuns mai serios? Falin, chemat din Germania, se răsucea
ca un ţipar. Nu era vorba aici de figuri modeste, le văzusem semnăturile pe
documente şi rezoluţii cumplite, care îi costaseră viaţa pe mulţi oameni.
Închipuirea mea şi-i zugrăvise ca pe nişte criminali şireţi şi atotputernici.
Văzându-i atât de aproape, nu erau decât nişte cretini. Pe jumătate cultivaţi,
bâlbâindu-se şi neputând gândi decât folosind clişeele din Pravda.
Tabăra preşedintelui nu făcea mai multe parale. Un pic mai instruită,
un pic mai puţin necioplită, cel puţin în exterior. Contemplând acea paradă
a „elitei“ sovietice, îţi aminteai fără să vrei o veche glumă care mai circula
încă în anii ’60 asupra celor trei calităţi care nu ar putea biologic să existe
împreună în acelaşi om: inteligenţă, cinste, apartenenţa la partid. Una
excluzând-o în mod automat pe cealaltă, nu puteam avea decât canalii
inteligente sau ortodocşi debili. Cu adevărat un clivaj de acest gen se
produsese atunci când se făcuse simţită criza regimului: în timp ce
minoritatea de idioţi clinici continua să defileze sub drapele roşii,
majoritatea s-a convertit rapid în „informatori“, în „democraţi“, în
„naţionalişti“, în „economişti liberali“. Pentru ei, evenimentele care se
produseseră în Rusia nu însemnau nici o revoluţie, nici eliberarea de sub
jugul totalitar, şi mai puţin încă prăbuşirea idealurilor lor, ci pur şi simplu
şansa de a-şi accelera prodigios cariera sărind, dintr-o mişcare, mai multe
trepte ale fostei scări ierarhice. Aşadar, nu era oare ispititor pentru un
secretar cu propaganda al Ucrainei vasale, pentru un Kravciuk, să devină
preşedintele unei puteri nucleare suverane? Sau pentru un Gaidar,
redactorul paginii economice a Pravdei, să devină prim-ministru al Rusiei?
Ce importanţă avea numele actual, „democraţie“ sau „socialism“? Pentru ei,
care nu crezuseră niciodată în nimic altceva decât în privilegiile lor,
„democraţia“ nu însemna decât posibilităţi noi de impostură, iar „economia
de piaţă“ voia să însemne doar „corupţie“. În virtutea căreia vor strivi orice
iniţiativă privată sub pretextul luptei împotriva corupţiei şi îşi vor justifica
propriile învârteli prin necesităţile „pieţii“. Agăţaţi de putere cu o tenacitate
curat leninistă, ei nu vor tolera nici o altă schimbare în afară de înlocuirea
fostei mafii cu cea nouă.
Şi, în realitate, nici o lună nu se scursese de la puciul din august şi
noua putere „democratică“ se transportase la Kremlin, ocupase fostele
clădiri ale CC din Piaţa Veche, se prăvălise în maşinile rezervate ale
Kremlinului, se instalase în vile rezervate, în apartamente rezervate, se
afiliase unor spitale rezervate şi unor centre de distribuţie rezervate. Şi toţi
ăştia furau, cum nimeni n-ar fi visat pe vremea lui Brejnev. Şi
dumneavoastră aţi vrea ca toate astea să fie restituite celeilalte jumătăţi, cea
mai proastă, cea mai puţin dezgheţată din Partidul nostru aici de faţă?
Acestea erau dedesubturile, esenţa ascunsă a procesului de la
Tribunalul constituţional. După ce am petrecut o jumătate de oră în sală în
prima zi, n-am mai pus, fireşte, piciorul acolo până în momentul depoziţiei
mele. Stăteam să copiez cu scannerul documente într-un salon în care se
putea urmări procesul pe ecran dacă se dorea. Sau traversam strada pentru
a mă duce la arhivele Comitetului Central. Obosit de atâta stat în faţa
computerului meu, mergeam să mă plimb pe străduţe familiare din
copilărie, dar unde nu recunoşteam aproape nimic, de parcă m-aş fi
pomenit într-un oraş absolut străin. Moscova avea o înfăţişare de ruină
monstruoasă, ca şi cum ar fi fost îndelung bombardată de aviaţia strategică
a Statelor Unite. Străzi întregi dispăruseră, străpunse de un fel de canale
lipsite de apă: tranşee antitanc sau şantiere de canalizare? Pe laturi, faţade
încă în picioare, găurite de ferestre lipsite de viaţă; mărginite de schele pe
jumătate putrede. Pe grămezile de moloz creştea iarba, uneori chiar tufişuri.
Se vedea că totul fusese lăsat de izbelişte de ani de zile, fără îndoială din
ziua în care, ca urmare a unui cataclism inexplicabil, viaţa aici se
întrerupsese. Nu mi-am regăsit nici măcar casa: fusese demolată odată cu
alte case din cartier, iar peste maidanul astfel obţinut se înălţa o casă
pentru generali, stil Imperiul-Răului muribund. Uneori câte o bucată de
cornişă sculptată salvată ca prin minune, pe o reşedinţă particulară pe
jumătate prăbuşită, sau o bucată de grilaj ros de rugină veneau să trezească
imaginile unui alt oraş scufundat în memorie. Acolo trăisem, acolo
înţelesesem, cam pe la cincisprezece ani, în ce loc voise soarta să mă nasc,
acolo mă pomenisem înconjurat de duşmani, ca un detaşament avansat al
unei armate de eliberare lansat pe urmele duşmanului. Acele străzi le
visasem în închisoare, acele ulicioare şi curţi dindărătul caselor mă
scăpaseră adesea de KGB; cât despre acele vechi case boiereşti, erau
singurii mei prieteni, singurii în care mă puteam încrede cu totul.
Doar dacă nu visasem toate astea! Nu mai era nici o casă boierească,
nu mai exista nici o curte ascunsă pentru a sta mărturie amintirilor mele.
Nici o armată nu venise să-şi salveze detaşamentul, căci acea armată, aşa
cum avea să se afle mult mai târziu, nu existase niciodată. Totul în viaţa
mea nu era decât umbră. Nu mai rămânea decât un imens cimitir părăsit în
care, după cum se ştie, viermii au ultimul cuvânt.
Mai rămâneau perplexitatea, un sentiment de neputinţă, de viaţă
irosită.
Dar în sfârşit, pentru ce dracu n-am fost noi în stare să sfârşim într-
un mod mai demn acest capitol ai istoriei noastre? Ce am uitat să facem?
Unde ne-am înşelat? Sau poate că strădaniile noastre au fost sterile şi
absurde?
Partea a treia - VREMEA SECRETELOR ASCUNSE

5
O ţară ruinată şi fără viitor
În mod straniu, posibilitatea unei astfel de ieşiri pentru Rusia mi s-a
părut multă vreme ireală, până la apariţia lui Gorbaciov şi a politicii sale de
glasnost. Până atunci, presupuneam că prăbuşirea sistemului comunist se
va produce cam cu vreo zece ani mai târziu, spre sfârşitul secolului, dar că
va fi mult mai radicală decât a fost. Că această prăbuşire era ireversibilă,
acest lucru desigur nu putea fi pus la îndoială, dar când? Şi cum? Acum
zece sau cincisprezece ani, întrebarea părea mai curând academică. Mă
gândeam iarăşi la discuţiile noastre din anii ’70, inaugurate de Amalric în
cartea sa Uniunea Sovietică va mai exista ea până în 1984?, în care, cu o
impecabilă logică şi o justeţe ce sunt evidente astăzi, el descrie scenariul
descompunerii Uniunii Sovietice în republici distincte. N-are importanţă că
bobârnacul acestei prăbuşiri fusese în scenariul său un război cu China,
care nu s-a produs; ceea ce contează mult mai mult este teza sa esenţială
conform căreia regimul era decrepit, opoziţia sporea (între altele, opoziţia
naţională) şi, în consecinţă, Uniunea Sovietică nu va putea rezista unei crize
serioase. Acelaşi subiect era în fapt abordat de numeroase cărţi la vremea
aceea, de la cea a lui Soljeniţîn, Stejarul şi Viţelul, până la a mea, Şi vântul
se înteţeşte.
Problema era mult mai arzătoare decât părea pe atunci, după cum am
înţeles când m-am pomenit în Occident. Ceea ce nouă ni se părea evident,
dată fiind experienţa noastră, trecea aici drept o ipoteză discutabilă, ba mai
multt, drept un delir absurd, dacă nu cumva primejdios, al unor emigranţi,
ceva în genul convingerii cubanezilor anticomunişti, siguri de o victorie
uşoară la debarcarea din golful Porcilor. Occidentul n-a vrut să ne ia în
serios. În cel mai bun caz, eram priviţi ca nişte animale ciudate, cam aşa
cum un ihtiolog ar asculta un peşte vorbind pe neaşteptate - după nimerita
formulare a lui Amalric - fără a-şi pierde totuşi siguranţa că ştia infinit mai
multe decât putea peştele să povestească.
Cu toate acestea, întreaga politică a Occidentului faţă de blocul
sovietic se învârtea în jurul acestei probleme şi, dacă noi aveam dreptate să
anunţăm acea decrepitudine a regimului care-l expunea la explozie în faţa
unei încercări serioase, era important ca Occidentul să creeze deliberat o
tensiune pentru a constrânge regimul să-şi consume în interior ultimele
forţe. Este ceea ce s-a produs parţial la începutul anilor ’80 când politica
mai fermă a unui Reagan sau a unei Thatcher (care pe deasupra mai
coincidea şi cu crizele din Polonia şi Afganistan) a împins regimul la o
supratensiune căreia nu i-a putut rezista. Însă zece sau cincisprezece ani
care ar fi putut fi decisivi, au fost irosiţi.
Dacă Occidentul ne-ar fi ascultat sfaturile, dacă ar fi căutat, în locul
unei „destinderi“, o înăsprire a relaţiilor, dacă, îndeosebi, ar fi adoptat
metodele „războiului ideologic“, Uniunea Sovietică s-ar fi prăbuşit cu vreo
zece ani mai devreme, iar rezultatul ar fi fost cu totul diferit. Cel puţin n-ar
mai exista îndoieli asupra identităţii învingătorului şi învinsului, iar
procesul de convalescenţă al Rusiei ar fi într-un mod la fel de fericit început
ca şi în Republica Cehă.
Însă, în anii ’70, se putea doar visa la aşa ceva. În realitate, te puteai
categoric teme de contrariul: o capitulare completă a Occidentului în faţa
monstrului sovietic. Dacă asupra acestui punct eram mai mult sau mai
puţin uniţi, dacă rezistam cât puteam de bine la nevolnicia occidentală,
problema de a şti cum se va produce prăbuşirea regimului dădea naştere la
discuţii chiar în rândurile noastre. Scrisoarea către conducătorii URSS, a lui
Soljeniţîn, care a stârnit mare vâlvă la vremea respectivă şi asupra căreia se
simte o anumită influenţă a cărţii lui Amalric, punea pentru prima dată
problema unei perioade tranzitorii între totalitarism şi democraţie, iar
lucrarea a ridicat un adevărat uragan de proteste. Astăzi sunt evocate cu
amuzament atacurile la care a fost supus Soljeniţîn pentru singurul motiv
că îndrăznise să presupună ca necesară o asemenea tranziţie şi pentru că se
îndoise de realismul acelora care luau în calcul un triumf imediat al
democraţiei după atâtea decenii de sclavie totalitară. Dumnezeule, de câte
n-a fost acuzat de demagogii de tot felul, emigraţi sau occidentali! De
monarhism, de „khomeinism“ şi aproape de „tentativă de acaparare a
puterii“. În realitate, absorbit cum era de cercetările sale asupra revoluţiei
din 1917, el voia doar să pună în gardă împotriva posibilităţii de a vedea
repetându-se acelaşi scenariu în Rusia (ceea ce, după cum vedem astăzi,
arată că el era mai aproape de adevăr decât adversarii săi).
Participarea mea la dezbatere a fost mai curând hazardată şi în parte
dictată de necesitate. În momentul eliberării şi expulzării mele, cearta
degenerase într-o adevărată hăituială a lui Soljeniţîn, care mă irita prin
absurditatea ei. Nu-mi plăcea pe atunci să mă pierd în discuţii sterile
asupra viitorului, considerând că era o ocupaţie nu doar ineptă, ci şi
primejdioasă, căci risca să ne risipească forţele şi aşa neînsemnate. Spuneţi-
mi ce sens avea să discuţi despre identitatea acelora ce vor veni să ia locul
comuniştilor, când aceştia nu erau deloc dispuşi să plece, continuau să ne
extermine prietenii în fundul închisorilor lor, iar lumea întreagă era gata să
adopte în faţa lor, ca să vorbesc ca un biolog, „atitudinea femelei care
consimte“?
Dar, ce mai! Intelighenţia este astfel alcătuită: ea nu are altă bucurie
pe lume decât autoafirmarea, căci nu are altă valoare supremă decât pe ea
însăşi, şi nimic, „nici Dumnezeu, nici ţarul, nici eroul“ nu ar putea s-o
împiedice să facă gargară de cuvinte asupra viitorului, fie că acest lucru
dăunează sau foloseşte restului lumii. Odată discuţia începută, trebuie ca
vorbitorii să ajungă în mod obligatoriu să se acuze reciproc de intenţii
perfide, fiecare străduindu-se nu să trateze miezul problemei, ci să se
drapeze într-o togă, strivindu-şi adversarul sub superioritatea morală a
aspiraţiilor sale.
Mai rău este că, dacă intelectualii sunt lăsaţi să vorbească de viitor pe
săturate, ei ajung în mod obligatoriu la înţelepciunea supremă a flecarilor
din toate timpurile şi din toate ţările, care constă în a spune că nu trebuie
făcut nimic în prezent pentru a nu compromite viitorul. Totul s-a petrecut în
felul acesta la vremea respectivă, deşi e cu neputinţă să se viseze la vreun
rău mai mare ca dictatura comunistă. Însă intelighenţia n-ar fi ceea ce este
dacă n-ar avea o imaginaţie debordantă, capabilă să dea naştere unor
„fantome rătăcitoare“. După ce s-a discutat până la dezgust, acuzându-l în
treacăt pe Soljeniţîn de cele şapte păcate capitale, s-a ajuns la concluzia că
nu trebuia, mai cu seamă, să se facă ceva, sub ameninţarea de a vedea
comunismul transformându-se într-un monstru încă şi mai cumplit:
naţional-bolşevismul, spre care tocmai tindea perfidul Soljeniţîn. Alexandr
Zinoviev, acel distins profesor de logică, cu inflexibilitatea proprie disciplinei
sale, avea să declare de-a dreptul:
„Dacă mi s-ar cere mâine să aleg între puterea sovietică şi puterea lui
Soljeniţîn, aş alege-o pe prima“.
Trebuie oare să mai precizăm că o astfel de concluzie era cum nu se
poate mai comodă pentru establishment-ul occidental care vedea cu cei mai
buni ochi asemenea discuţii? Şi apoi, mai cu seamă disidenţii erau cei ce se
certaseră, nu ştiau nici ei ce voiau, Occidentul nu era, aşadar, nevoit să-i şi
asculte.
Pe scurt, oricâte eforturi aş face pentru a rămâne în afara acestor
controverse inepte, consideraţii pur practice mă constrângeau să mă
amestec, fie doar şi pentru a pune capăt gâlcevilor care ne făceau atâta rău.
Era ceva ce semăna cu necesitatea enervantă, în toiul unui război, de a
detaşa nişte forţe de pe front pentru a stăvili o răzmeriţă izbucnită în spatele
frontului. Recitind astăzi acele pagini, mi-am revăzut cu curiozitate opiniile
din 1979, privind „perioada de tranziţie“.
„Este de necontestat că orice prezicere a unei apropiate revoluţii în
URSS este absurdă, că orice propagandă incitând la revoluţie este criminală,
la fel ca orice incitare la teroare. Doar nişte scriitori sentimentali pot afirma
că revoluţiile se întâmplă ca urmare a mizeriei poporului şi violării
drepturilor sale, atunci când a ajuns la capătul răbdării. Nimeni nu ştie cu
adevărat pentru ce se produc ele, căci necesitatea şi foamea predispun omul
mai curând la furt, la revoltă individuală sau la o docilitate obtuză. În
absenţa oricărui drept, omul nu ştie ce drepturi ar putea el avea şi este prea
umilit pentru a pretinde vreun drept. O guvernare abilă poate întotdeauna
cu uşurinţă să-i cumpere pe cei mai dotaţi şi mai energici, printre atâţia
oameni dezbinaţi şi înăcriţi. Pe scurt, acest lucru duce la stagnare şi
degradare, aşa cum le vedem astăzi în URSS. Într-o astfel de situaţie, chiar
dacă o forţă exterioară ar elimina printr-o minune structurile actuale de
guvernare, ar urma o catastrofă integrală, anarhia şi masacrul generalizat.
„Revoluţiile se produc cel mai adesea atunci când adevărata mizerie şi
absenţa oricăror drepturi sunt de acum fapte depăşite, iar ura acumulată şi
neîncrederea în putere fac să apară orice reformă ca odioasă sau
insuficientă. Într-un astfel de caz, o guvernare inabilă sau indecisă
constituie garanţia unei revoluţii.
„A aştepta de la o revoluţie dreptate şi libertate este un lucru de o
uimitoare naivitate. Orice zguduire a societăţii face să apară la suprafaţă
drojdia celor care «nu erau nimic şi vor fi totul». Revoluţia vede venind la
putere oamenii cei mai cruzi, cei mai josnici, cei mai sângeroşi, cu caracter
puternic şi despotic. Nişte şefi de bandiţi. După un lung război intern, cel
mai şiret şi cel mai crud dintre ei adună întreaga putere în mâinile lui. Astfel
încât revoluţiile se încheie întotdeauna cu tiranie şi nu cu libertate şi
dreptate.
„Toate acestea se pot întâmpla în URSS? Din păcate, da, dar nu prea
curând, fără îndoială. Deocamdată, regimul existent este încă destul de solid
pentru a renunţa la orice reformă. Nici măcar reformele nereprezentative ale
lui Kosîghin nu s-au impus sub forma lor iniţială. Există o logică în acest
lucru. Autorităţile înţeleg că actualul aparat birocratic, atât de puţin
maleabil, nu putea să stăpânească presiunea brutală provocată de nişte
reforme de anvergură. Ele nu mai dispun de acei vlăjgani scăpaţi de la
moarte, înarmaţi cu mausere şi în stare să înfrunte elementele dezlănţuite.
Regimul comunist de astăzi în URSS este cu siguranţă cel mai conservator
din lume. Chiar şi un Hruşciov a părut prea revoluţionar. Şi deocamdată
încă nu au fost văzute formându-se la noi forţe sociale semnificative şi
independente de putere, susceptibile să constrângă puterea la reforme.
„Perioada lor de formare poate să dureze, în funcţie de
comportamentul guvernului, de situaţia internaţională etc. În situaţia
actuală, dificultăţile economice nu vor obliga puterea la reforme
substanţiale. Astfel, oricât de trist ar fi, nu ne putem aştepta prea curând la
ameliorări, ca să nu mai vorbim de schimbări radicale. Singurul lucru la
care ne putem aştepta este o lentă creştere a forţelor sociale independente
pe un fond generalizat de stagnare şi descompunere. Deocamdată nu se
ghicesc decât contururile acestor forţe sociale în gestaţie: mişcări
naţionaliste, mişcări religioase, mişcarea civică şi cea a drepturilor omului
(compusă esenţialmente din intelectuali), începuturi de mişcare
muncitorească.“
Astfel, eu vedeam acea perioadă „tranzitorie“ sau preparatorie ca pe „o
luptă a forţelor sociale ale ţării pentru autonomia lor, luptă la capătul căreia
totalitarismul se va diminua, iar democraţia va spori, până ce ne vom putea
dispensa de revoluţie. După părerea mea, această perioadă de tranziţie a
început deja107.
Sarcina noastră consta aşadar în a amplifica şi a întări aceste mişcări,
tradiţiile lor nonviolente, a le face recunoscute şi susţinute de Occident,
pentru ca în momentul crizei finale a sistemului să se constituie o forţă
capabilă să asigure o tranziţie, cea mai puţin dureroasă şi sângeroasă cu
putinţă. Acestui lucru îi consacram eforturile noastre atât în URSS, cât şi în
emigraţie. Bineînţeles, nimeni nu putea prevedea pe atunci toate zigzagurile,
toate versiunile posibile, dar chiar şi astăzi, luând în considerare
evenimentele ulterioare, nu dau de vreo eroare fundamentală în
raţionamentele mele. Categoric nu exista o altă soluţie civilizată a problemei,
care să permită pe de-o parte evitarea unei monstruoase băi de sânge, pe de
altă parte înceata degradare şi slăbire a ţării o dată cu sistemul: nu exista
decât revoluţia paşnică. Dar, pentru ca scenariul să meargă, trebuia ca
măcar deocamdată omul sovietic să înceteze de a fi un om sovietic. El
trebuia să respingă tentaţia de a se adapta, să depăşească teama de
represalii, să facă un efort, să aleagă şi să de venă un om pur şi simplu.
Este cu adevărat ceea ce neîndoielnic s-ar fi petrecut, în pofida
tuturor represiunilor, fără „piégée-stroïka“108 lui Gorbaciov, care a fost, după
cum se poate crede, concepută de Comitetul Central, în înţelepciunea sa,
pentru a pune capăt parţial acestui gen de deznodământ. Dar, sperând să
salveze sistemul prin unele reforme foarte tardive şi timide, el s-a angrenat
tocmai în scenariul pierderii controlului asupra procesului pe care îl
evocasem în scrierile mele. Acesta a fost sfârşitul regimului comunist, la fel
de puţin glorios ca şi începuturile sale, în încurcătura conjuraţiilor şi
valurile puciurilor, lăsând ţara pe seama ruinei şi confuziei. Căci „reformele“
lui Gorbaciov aveau tocmai ca obiect împiedicarea cu orice preţ a formării
107 «De ce se ceartă ruşii?», Continent, nr. 23, 1980.

108 Joc de cuvinte între perestroika şi piégée-stroïka pornind de la piéger, a
întinde o capcană, în lb. franceză (N. T.).
acelor forţe sociale independente care ar fi putut asigura stabilitatea în
perioada de tranziţie.
Acest lucru nu ţinea într-atât de fabricarea deliberată a unor
organizaţii sociale fictive şi controlate, a unor „fronturi populare“ cu nucleu
KGB, sau unor sperietori ultra-naţionaliste, căci nimic n-a ieşit de aici şi
nimic nu putea să iasă. Regimul era condamnat, dar, înainte de a-şi da
duhul, el a izbutit să mai omită o ultimă infamie şi să prostitueze definitiv
ţara, ispitind-o cu iluzia unei vindecări uşoare, fără eforturi şi fără victime.
Succesul acestei înşelăciuni, mai cu seamă în rândurile intelighenţiei (căci
oamenii simpli au manifestat cea mai mare neîncredere faţă de vicleniile lui
Gorbaciov), lăsa o impresie de consternare mult mai mare decât toate
uneltirile „perestroikiste“ ale conducătorilor sovietici. De la ei, într-adevăr,
nu era nimic altceva de aşteptat. Nu erau decât nişte comunişti, cu acea
convingere veşnică a lor că, folosindu-se de puţină îndemânare, se poate da
o lecţie economică, îmbrobodi poporul, duce de nas istoria şi se poate pune
mâna pe bani fără a da impresia că-i atingi şi fără ca cineva să-şi dea
seama.
Văzând cu ce ardoare, cu ce uşurinţă „crezuseră“ intelectualii în
posibilitatea salvării venite de sus, am rămas cu gura căscată. De parcă ar
putea să existe în Rusia un singur om care să nu înţeleagă că tocmai acest
partid, împotmolit în corupţie, minciună şi crime, era cel ce condusese ţara
spre acest impas. Se mai putea cineva încă îndoi de faptul că din interiorul
acestui partid, care vreme de jumătate de veac înrolase arivişti şi intriganţi,
nici o înnoire nu putea ieşi? Nu se dorea aşadar să se înţeleagă că trebuia
salvată ţara, pe care ei o duseseră la catastrofă, impotriva lor şi nu cu ei?
Fireşte că nu, totul era foarte limpede. Problema fusese deja trecută în
revistă în anii ’60 prin şuşoteli în bucătăriile Moscovei. Dintre toate
grupările sociale din URSS intelighenţia era grupul cei mai prostituat, cel
mai robit avantajului material, astfel încât, ca şi profesorul Zinoviev,
„prefera“ puterea sovietică (pe care o târa totuşi în noroi). Şi dintr-o dată - ca
să vedeţi ce fericire! - patronul îi dădea voie să se exprime în presă. Cum să
rezişti la aşa ceva? Cum să nu-i înalţi osanale patronului?
Salutând îndemânarea conducătorilor sovietici care, chiar pe
marginea prăpastiei fiind, s-au străduit să sudeze „blocul comuniştilor şi al
celor fără de partid“ (şi să-i sudeze pe baza unor idei antisovietice), nu am
putea totuşi să nu remarcăm faptul că, în ciuda testamentului lui Cehov109,
intelighenţia nu se eliberase deloc de sângele ei de sclavă, nici picătură cu
picătură, nici prin luare de sânge. Oricum fusese legată prin garanţia
mutuală a unei glasnost autorizate, tot atât de uşor cum Lenin încătuşase
lumea interlopă momind-o cu lozinca „fură ceea ce a fost furat“.
109 Care se lăuda că se dezbărase picătură cu picătură de sângele său de

sclav.
Ameninţarea unei imaginare întoarceri a „foştilor stăpâni“ a făcut şi dintr-
una şi din cealaltă nişte instrumente docile în mâinile manipulatorilor
comunişti. Păcatul originar al „libertăţilor“ lui Gorbaciov era că ele erau
acordate. Or, ceea ce a fost acordat şi nu cucerit este cam ca un obiect furat:
poate să-ţi fie oricând luat înapoi, iar pe deasupra mai poţi căpăta şi o
palmă. Nici vorbă să te gândeşti la o alternativă: totul era ca „stăpânul“ să
nu se răzgândească şi să pună să fii bătut cu biciul.
Pentru a ne exprima într-un jargon conform cu circumstanţele,
politica glasnost a lui Gorbaciov i-a „fixat“ pe intelectuali într-un mod mult
mai strâns decât cenzura brejneviană. Oricât de îngrozitoare fusese viaţa
înainte, rămăseseră totuşi în societate criterii de decenţă, reguli de igienă
morală, astfel încât continuau să existe oameni moralmente sănătoşi. Omul
care se lăsase contaminat ştia acest lucru şi, pe deasupra, se făcea remarcat
de ceilalţi. O dată cu Gorbaciov a fost văzută însă instalându-se o epocă
respingătoare în care era absolut cu neputinţă să deosebeşti pe omul bolnav
de cel sănătos, toate principiile fiind sacrificate nobilei cauze a „salvării
perestroikăi“ în faţa unor mitici „conservatori“. Întreaga intelighenţie a fost
evtuşenkizată, ţara întreagă a fost medvedevizată110. Fiecare a devenit mare
om politic, oamenii cuviincioşi au dispărut complet, iar tocmelile încheiate
împotriva conştiinţei au purtat numele respectabil de „compromisuri
politice“. Toată lumea, restructurată cât ai clipi, a început să defileze în
rânduri strânse sub deviza: „Să nu mai minţim, adevărul trebuie spus!“ Şi,
ia te uită! călăul de ieri se îmbăta cu propriul său liberalism, iar liberalul de
ieri era tentat să folosească de acum înainte metode forte.
Acest lucru a fost fireşte agravat de sprijinul necondiţionat pe care
Occidentul l-a oferit lui Gorbaciov, datorită căruia situaţia ţării, deja critică,
s-a agravat până la disperare. În acea perioadă de criză, un număr enorm de
locuitori ai lumii comuniste, puţin deprinşi să gândească singuri, găsea că
„opinia Vestului“, adică de fapt opinia establishment-ului occidental, era la
fel de indiscutabilă ca şi Sfânta Scriptură pentru un credincios. Şi, din
moment ce Vestul îl proclamase erou pe Gorbaciov şi calificase perestroika
lui drept democraţie, cine ar fi îndrăznit să-l conteste în Rusia?
Cât despre Vest, el avea din belşug persoane ce voiau să creadă în
poveştile lui Gorbaciov. Se considera cel puţin rezonabil să fie încurajaţi
susţinătorii perestroikăi pentru silinţa lor. Asta pentru că oamenii aceia îşi
dăduseră multă osteneală, dărâmaseră zidul Berlinului, îşi retrăseseră
trupele din Afganistan, aboliseră articolul 6 din Constituţie111, editaseră
Gulagul şi chiar nu arestaseră pe nimeni de un an sau doi. Ce-ai putea să-ţi
110 Evtuşenko: poet oficial al tuturor dezgheţurilor fictive. Medvedev

(Jaurès): marxist din convingere, critic îngăduitor al regimului.
111 Articol ce asigura pentru PCUS rolul de organizator şi conducător al
statului şi societăţii.
mai doreşti?
„Ah, mi se spunea, dumneavoastră aţi suferit prea mult din cauza lor!
Nu puteţi fi obiectiv. Trebuie cu adevărat să existe o limită peste care
Uniunea Sovietică nu poate trece fără a înceta de a mai fi Uniunea Sovietică,
iar comuniştii de a mai fi comunişti, şi dincolo de care ostilitatea noastră
faţă de ei trebuie să se preschimbe în sentimente amicale.“
Ce puteam răspunde? Cum să explici unor oameni ce nu trăiseră
niciodată sub acest regim că totuşi comunismul nu este un sistem politic,
nici măcar o crimă, ci un soi de maladie colectivă, un fel de epidemie de
ciumă? Nu îi poţi purta duşmănie ciumei, nu te poţi nici certa, nici împăca
cu ea, poţi doar s-o capeţi sau să n-o capeţi! Nu există aşadar nici un chip
de a „restructura“ sau de a reforma ciuma: trebuie să te vindeci de ea
tinzând din toate forţele spre viaţă. Cel ce încetează să mai lupte şi se
înfundă în apatie n-o scoate în general la capăt.
Într-un cuvânt, această euforie ţâcnită din Vest a minat şi ultima
şansă de victorie asupra comunismului şi totodată cea mai măruntă şansă
de vindecare pentru Rusia. E ca şi cum Aliaţii la sfârşitul celui de al Doilea
Război mondial, în loc de a cere o capitulare necondiţionată a Germaniei
naziste, s-ar fi mulţumit cu „restructurarea“ ei sau, dacă vreţi, cu o
liberalizare relativă a regimului. Ce am fi văzut astăzi în Europa? În nici un
caz democraţia, ci, aşa cum se spune în mod elegant astăzi pentru fostele
ţări comuniste, o perioadă „post-totalitară“. Mareşalul Pétain ar fi un erou
„salvator“ al Franţei, cei din Rezistenţă nişte iresponsabili aventurieri al
căror extremism îi stingherise pe „reformatorii“ rezonabili de la Vichy.
Rezultatul a fost catastrofal. Fără a mai vorbi de celelalte, acest lucru
a contribuit la o pulverizare, care se poate deja discerne, a mişcării noastre,
din care o parte, cu Saharov în frunte, s-a văzut împinsă spre o alianţă
ucigătoare cu perestroikiştii. Şi, pe nepusă masă, părintele Gleb Iakunin,
fost deţinut, a invitat publicul să voteze pentru Kalughin, general din KGB,
cândva organizator al uciderii disidenţilor. Cum să te mai dumireşti, după
aşa ceva, şi să ştii cine era cu adevărat democrat şi cine nu era decât un
„com-mutant“ gorbaciovian? Nu-l voi uita niciodată pe Gorbaciov
inaugurându-şi parlamentul-marionetă din 1989 şi invitându-l cu un gest
larg pe Saharov să urce la tribună, disimulând prin aceasta toate
minciuniie, toate manipulările şi falsificările unui regim în agonie.
„Andrei Dmitrievici, vă rog...“
Revăd încă acea scenă, aceea a sfârşitului puţin glorios al tuturor
lucrurilor pentru care trăisem. Aproape treizeci de ani de muncă pentru a
crea forţe sociale autonome erau reduşi la zero. Saharov, fireşte - şi trebuie
să-i recunoştem acest merit -, şi-a înţeles eroarea cu puţin înainte de a muri
şi s-a străduit să creeze un partid de opoziţie; a invitat chiar la iniţierea unei
campanii de nesupunere civică faţă de regimul lui Gorbaciov, dar era prea
târziu.
În ceea ce priveşte Occidentul, atitudinea sa faţă de perestroika nu era
nici forţată, nici nouă. Ea nu era de fapt decât prelungirea directă, practic, a
întregii sale politici răsăritene, în epoca post-stalinistă, mizând pe nişte
mitici „porumbei“ (sau „reformatori“, „liberali“), cu sediul la Politburo,
porumbei pe care nimeni nu i-ar fi putut indica. Noi toţi care ne bateam
realmente împotriva regimului, ne vedeam expediaţi cu un aer dispreţuitor
în „coşul umanitar“. Se cuvenea să-şi şteargă o lacrimă pentru noi, biete
victime amărâte, profitând totodată de situaţia noastră pentru justificarea
politicii care consta în îmblânzirea monstrului comunist: ce se va întâmpla
cu ei dacă noi nu-i ajutam pe „liberalii“ de la Kremlin?
Pe scurt, Occidentul n-a vrut să recunoască în noi, dacă nu nişte
parteneri, nişte aliaţi în război, măcar pur şi simplu nişte soldaţi, şi ne-a
redus la nivelul unei populaţii civile întâmplător încercate, convertindu-ne
din luptători în ostatici, şi acest lucru în mod pe deplin conştient: fără aşa
ceva, ar fi fost nevoiţi să recunoască, Doamne fereşte, realitatea însăşi a
războiului.
Mai mult, aceia dintre noi care s-au regăsit în Occident ştiu la câte
presiuni au fost supuşi din partea establishment-ului occidental, pentru a fi
transformaţi în unelte docile ale politicii sale conciliante faţă de regimul
comunist. Şi ceea ce KGB nu putuse obţine cu preţul închisorilor şi azilelor
psihiatrice, aliaţii săi de aici reuşeau uneori cu ajutorul contractelor,
subvenţiilor, posibilităţilor de a se vedea tipăriţi şi, mai cu seamă cu
ajutorul tentaţiei de a se vedea primiţi şi respectaţi de „mediul intelectual“.
Nu, nu era vorba doar de o „prostie“ a Occidentului, de o naivitate a „elitei
locale“, era o politică organizată pentru a asigura stabilitatea lumii,
stabilitatea cu orice preţ, chiar şi cu preţul trădării. Marea ameninţare
pentru omenire, după cum s-a proclamat, nu era ideologia comunistă, nici
natura agresivă a regimurilor comuniste, nici măcar rachetele lor nucleare
aţintite asupra oraşelor occidentale, ci posibila lor destabilizare, posibila lor
cădere. Sfârşitul acestei politici a transformat Iugoslavia în Liban şi Rusia în
Nigeria. Şi nu-i decât un început...
Acum când istoria şi-a dat verdictul, nu mai trebuie să demonstrez
cine avea dreptate. Regimul comunist s-a năruit în ciuda eforturilor lumii
întregi pentru a-l salva, confirmând astfel ceea ce peştele tocmai avea de
gând să-i povestească ihtiologului, atât în ceea ce priveşte decrepitudinea
sa, cât şi în ceea ce priveşte incapacitatea sa de a fi reformat, posibilitatea şi
necesitatea de a-l lichida, faptul că ameninţarea de război nuclear nu va
dispărea decât o dată cu el. Au dispărut de asemenea acei informatori
comunişti, laureaţi ai Premiului Nobel pentru pace, atât de dragi inimilor
occidentale, fără ca ei să fi reuşit să-şi inventeze „modelul lor de piaţă
socialistă“. Cine îşi mai aminteşte de ei astăzi?
Ce a rămas este o ţară ruinată şi fără viitor, fără nici cea mai mică
speranţă de salvare, în care, pe ruinele vieţii de odinioară, circulă bande de
jefuitori, în vreme ce milioane de oameni săraci defilează, pleoştiţi şi
indiferenţi, prin faţa ruinelor locuinţelor lor. Şi în ochii lor nu citeşti nimic,
nici căinţă, nici măcar o urmă de gândire, de efort de a pricepe ce s-a
petrecut, nimic decât o obtuză perplexitate şi teamă, ca la victimele unui
cutremur de pământ: „Pentru ce? Ce am făcut? Totul mergea aşa de bine...“
Şi atâta timp cât nu-şi vor da seama că nu trebuie să acuze pe nimeni decât
pe ei înşişi şi alegerea lor, atâta timp cât vor căuta cauza nenorocirilor lor în
altă parte: într-un complot internaţional, printre popoarele alogene, în
prefigurări mistice, ei nu vor recurge la propriile lor forţe pentru a reîncepe
să trăiască şi vor rămâne să aştepte veşnic ajutor, har sau miracol.
Ceea ce a rămas de asemenea este minciuna, acumulată de
estblishment-ul preocupat să se justifice, vreme de jumătate de veac,
megatone de minciuni care vor face în curând atmosfera irespirabilă. A
rămas, de asemenea, establishment-ul în cauză, acea „nomenklatură“ de
colaboraţionişti, acei Pétain şi Quisling ai războiului rece, de toate mărimile
şi de toate nuanţele, care la Est ca şi la Vest se agaţă încă de putere cu toate
forţele. Atâta vreme cât adevărul nu este stabilit, atâta vreme cât nu sunt
condamnaţi, un întreg capitol al istoriei noastre rămâne neîncheiat şi nu
vom vedea vindecarea. Astfel sufletele păcătoase care nu se căiesc nu pot
intra nici în infern, nici în paradis.
Secţiuni foarte „speciale“'

Nu prea m-am preocupat să copiez documente ale represiunii
staliniste: bun, câteva piese pentru a ilustra epoca şi care mă frapaseră în
mod deosebit prin cinismul lor. Era vorba în esenţă de o bandă de montaj
ucigaşă lucrând fără oprire şi planificată precum întreaga industrie
sovietică. Dar, deşi majoritatea acestor întâmplări ne sunt familiare după
atâtea cărţi şi povestiri, anumite documente m-au impresionat pe mine
însumi prin caracterul lor de inumanitate banalizată. Un lucru este să fii la
curent şi cu totul altceva să vezi o notă neglijentă a lui Stalin în care o
simpiă parafă cu creionul trimitea şase mii şase sute de oameni ia
moarte112.
„Să se acorde regiunii Krasnodar un contingent complementar de

6600 pers. pentru categoria I“. (categoria I: pedeapsa cu moartea
aplicată „duşmanilor poporului“.)
Scara transformărilor ţării era de aşa natură încât indivizii nu-i

interesau pe şefi. Se socotea în mii, în zeci de mii, în „categorii“. După
îndeplinirea planului (sau „limitei“) pentru duşmanii poporului (nici mai
112 Nota lui Stalin, nenumerotată, aparent din 1938.

mult nici mai puţin decât pentru recoltarea cerealelor şi mulsul laptelui),
republicile, regiunile, cantoanele şi raioanele raportau la Moscova asupra
muncii realizate şi, după obiceiul din socialism, solicitau depăşirea planului
pentru a da dovadă de zel113.
MESAJ CIFRAT
Expediat la 22-11 4februarie 1938 Primit de CC al PCP (b)

4 februarie 1938
VKh. nr. 95/111.
Moscova CC al PCP (b), tovarăşul Stalin
Munca troicii s-a încheiat: conform limitelor prescrise, au fost

condamnate în regiune 9600 elemente socialiste revoluţionare, răzvrătiţi şi
alţi antisovietici. Au fost descoperite complementar elemente albe care duc
activităţi de sabotaj; în total se evaluează în regiune la 9000 elementele
chiabureşti antisovietice.
Comitetul regional cere stabilirea unei limite complementare de 3000
pentru prima categorie, de 2000 pentru a doua cu prelungirea termenului
până la 20 martie.
Secretarul Com. Reg. al PCP (b)
Iu. Kaganovici.
După consultări, şefii acordau o prelungire a împuşcăturilor şi, aşa

cum se poate crede, se duceau să guste divertismentele culturale de la
Balşoi şi să vadă Lacul lebedelor.
Iată textul acordului:
Partidul comunist pansovietic (bolşevic) Strict secret

Comitetul Central
P58/67
17 februarie 1938 Tovarăşului Frinovski
Extras din procesul-verbal nr. 58 ai şedinţei Politburo a PCP(b)
Decizia din 17 februarie 1938
67 - cererea NKVD
113Mesaj cifrat al lui I. Kaganovici, atunci secretar de opkom, către Stalin,

din 4/02/1938, nr. 95/ch.
Să fie autorizat cu titlu complementar NKVD din Ucraina să procedeze
la arestarea culacilor şi a altor elemente antisovietice, să fie încredinţate
dosarele lor troicilor şi să se ridice până la 30.000 limita pentru RSS Ucraina.
Secretarul Comitetului Central114.
Troicile speciale erau în mod obişnuit compuse din primul secretar al

comitetului regional (sau raional, sau al CC al republicii), şeful de
departament corespunzător al NKVD şi procurorul regional (sau raional, sau
al republicii). Este evident că ei nu puteau rezolva o sarcină de o asemenea
amploare. Doar pentru anul 1938, „limitele“ au fost crescute de mai multe
ori, termenele prelungite, iar masacrul risca să scape oricărui control. În
cele din urmă, şi abia în noiembrie, Stalin a luat măsuri pentru a pune
capăt activităţii troicilor, iar noile dosare au fost încredinţate unor
tribunale115.
E greu să ne închipuim că nişte oameni care au trăit acei ani, călăi ca
şi victime, au putut rămâne psihic normali. Putem oare de altfel să-i
deosebim pe unii de ceilalţi? Iată, de pildă, un raport al lui Frenkel către
Iejov116, cu data octombrie 1937, asupra „piedicilor“ din funcţionarea acestei
maşini117:
„Acum câteva zile, într-un colhoz din raionul Kuzneţk, colhoznicii

s-au plâns instructorului comitetului regional aflat în vizită de faptul că
un grup de oameni fusese asasinat în cursul nopţii în apropiere.
Verificarea a evidenţiat că opt duşmani ai poporului fuseseră executaţi
în pădure, noaptea, după condamnare de către troika specială. Şeful
secţiei NKVD pentru Republică, exclus în ajun din partid pentru relaţii
şi complicitate cu duşmani ai poporului demascaţi, a comis un act de
ostilitate şi de provocare neluând măsurile necesare pentru ca
executaţii să fie îngropaţi“.
„Acest şef a fost arestat. Duşmanii poporului ucişi au fost
îmormântaţi“.
„Ca urmare a unei neglijenţe a gărzii în localurile de instrucţie ale
NKVD din Kuibîşev, în două rânduri nişte deţinuţi supuşi
interogatoriului au sărit pe fereastră, unul dintre ei zdrobindu-se pe
stradă.“

116 Succesor al lui Iagoda - împuşcat ca agent german - în 1937, Iejov a
condus teroarea care-i poartă numele (iejovşcina) şi a fost, la rândul său,

executat din ordinul succesorului său Beria.
117 Raport al lui A. Frenkel către N. Iejov, datat octombrie 1937 (datare
ilizibilă).
Nu mă încumet să stabilesc câţi oameni au putut ucide, căci n-am dat
de numărul împuşcaţilor, dar reiese din raportul lui Beria şi al lui Vîşinski
către Stalin din februarie 1937118 că după 1927 troicile şi comisiile speciale
ale OGPU şi NKVD au condamnat la întemniţare şi la exil două milioane o
sută de mii de oameni. Asta fără să mai punem la socoteală tribunalele de
tot soiul, care şi ele lucrau fără întrerupere, sau deportările masive ale
culacilor în perioada colectivizării.
Anii 1937 şi 1938 au fost în mod special sărbătoriţi pentru că atunci
represiunea i-a atins pe şefii comunişti. Dar pentru muritorii de rând, nici
ceilalţi ani n-au fost mai buni. Nici măcar războiul nu le-a îndulcit soarta:
binevoiţi să vă amintiţi că popoare întregi au fost supuse deportării, că mii
de prizonieri au migrat din lagărele de concentrare naziste în lagărele
sovietice. Ceea ce se ştie totuşi mai puţin, este că spiritul combativ al
trupelor era menţinut prin reprimări.
„De la începutul războiului până la 10 octombrie al acestui an
(1941), secţiunile speciale ale NKVD însărcinate cu supravegherea
spatelui frontului au arestat 657.364 soldaţi încorporaţi care se
îndepărtaseră de unităţile lor şi fugiseră de pe front, îi comunica
patronului său Beria subşeful direcţiei OUNKVD, comisar al Securităţii
Statului Milstein.“119
„Printre oamenii arestaţi de secţiunile speciale:
spioni: 1.505
autori de diversiuni: 308
laşi şi panicarzi: 2.643
dezertori: 8.772
provocatori difuzând zvonuri: 3.987
răniţi voluntari 1.671
Total 25.878
„Pe baza hotărârii secţiunilor speciale şi a sentinţelor tribunalelor
militare, au fost executaţi 10.321 oameni, dintre care 3321 în faţa
trupelor.“
Şi asta doar pentru primele trei luni de război şi chiar pe linia

frontului. Or, pentru cekişti frontul era pretutindeni, pe teritoriul întreg al
imensei ţări, iar rafinamentul metodelor lor atingea uneori absurdul. Multe
din „operaţiile“ lor nu au fost dezvăluite decât în 1956, cu ocazia pretinsului
„dezgheţ“, când Comitetul de control al partidului şi-a revăzut dosarele
118 Raport al lui L. Beria şi A. Vîşinski către Stalin, nr. 530/b din
5/02/1939, aparent destinat hotărârii Politburo Pl/183.
119 Nota vicedirectorului administrativ al OUNKVD al URSS, comisar de
Securitate de rangul trei Milstein, adresată comisarului poporului din

Ministerul de Interne al URSS, comisar general al Securităţii Statului, Beria,
din octombrie 1941, nenumerotată.
membrilor de partid, victime ale unor represiuni nejustificate.
Iată o ilustrare:
„...Ancheta a stabilit că în 1941, cu aprobarea direcţiei NKVD a

URSS, conducerea NKVD pentru districtul Habarovsk, au fost instalate
la cincizeci de kilometri de Habarovsk, în raionul satului Kazakievici, în
apropierea frontierei manciuriene, un post de frontieră sovietic fictiv,
un «post de poliţie al frontierelor manciuriene» şi o «misiune militară
japoneză raională», tot fictive, pe care lucrătorii organelor Securităţii
Statului le numeau în corespondenţa lor «moara». În spiritul
lucrătorilor NKVD, această reproducere a unui post de frontieră sovietic
şi a unor organe japoneze de poliţie a frontierelor şi de spionaj avea
drept obiect controlul cetăţenilor sovietici pe care organele KGB îi
bănuiau de activităţi ostile.
„În practică, totuşi, această acţiune a fost grosolan deturnată şi
îndreptată nu spre lupta împotriva unor duşmani reali ai Statului
sovietic, ci împotriva unor nevinovaţi cetăţeni sovietici.
Fostul şef de Departament al NKVD din Habarovsk, Gogolidze, şi
fostul şef al Departamentului 2 al NKVD, Fedotov, au folosit moara în
scopuri antisovietice, pentru a înjgheba acuzaţii împotriva unor oameni
sovietici.
«Proba» la faimoasa moară începea astfel: persoanei bănuite de
spionaj sau de o altă activitate antisovietică i se propunea să execute o
misiune în afara frontierelor pentru organele NKVD. După primirea din
partea «suspectului» a acordului său pentru executarea misiunii, era
regizată trimiterea sa în teritoriul manciurian pornind de la falsul post
de grăniceri sovietic, şi capturarea sa de către autorităţile japoneze de
graniţă. Apoi «captivul» era condus în localurile «misiunii militare
japoneze» unde era supus la un interogatoriu de către lucrătorii NKVD
care îşi asumau rolul de colaboratori oficiali ai organelor japoneze de
spionaj şi ai emigraţilor ruşi albi. Interogatoriul avea drept obiectiv să-i
smulgă «celui pus la încercare» mărturisiri făcute «autorităţilor
japoneze» privind «spionajul sovietic», şi în acest scop climatul anchetei
lua un caracter extrem de penibil, menit să-i zdrobească moral pe cel în
cauză, agrementat cu ameninţări de tot felul şi cu represalii fizice.
Multe persoane, artificial azvârlite într-o ambianţă
descumpănitoare şi strivitoare pentru ele, presupunând că se aflau cu
adevărat în mâinile duşmanilor şi puteau fi oricând suprimate,
povesteau colaboratorilor NKVD, care acţionau în calitate de japonezi,
relaţiile lor cu organele NKVD şi insinuările şi misiunile ce li se
conferiseră în Manciuria. Unele dintre ele, speriate de spectrul morţii ce
ploua asupra lor sub efectul unor ameninţări cu represalii fizice,
dădeau anumite informaţii asupra Uniunii Sovietice.
La ieşirea din interogatoriile care durau uneori zile şi chiar
săptămâni întregi, «captivul» se pomenea înrolat iarăşi de reprezentanţii
«organelor japoneze de spionaj» şi reexpediat în teritoriul sovietic cu
misiuni de spionaj. Finala acestui joc de provocare consta în aceea că
persoana pusă la încercare era arestată de organele NKVD, era
condamnată ca trădător de patrie de către secţia specială, la lungi
pedepse cu privare de libertate sau la pedeapsa cu moartea.“120
Astfel, între 1941 şi 1949, moara a văzut defilând o sută cincizeci de

oameni şi, deşi au fost mai apoi reabilitaţi (în general, cu titlu postum), iar
această toană cekistă a fost dezavuată pe vremea lui Hruşciov ca fiind
„îndreptată împotriva statului“, nici unul din acei cekişti n-a avut nimic de
suferit. Au fost mai ales scoşi la pensie, iar inventatorul însuşi al acestei
mori infernale, imuabilul ei gestionar, generalui Fedotov, a fost doar
rechemat la „responsabilitatea comunistă“. Nu trebuie să ne mirăm dacă
vom considera că aproape întreaga conducere a ţării era într-un fel sau altul
compromisă în represiunile „staliniste“, începând cu şeful de atunci al KGB-
ului, generalul Serov (direct legat de afacerea morii din Habarovsk121),
pentru a sfârşi cu Hruşciov în persoană.
Brejnev însuşi, care a făcut carieră destul de târziu, în ultimii ani ai
guvernării lui Stalin, a avut totuşi vreme să participe la acest ecarisaj
pansovietic. Devenit prim-secretar al CC din Moldova în 1950, el s-a grăbit
să întrebe dacă putea şi el să beneficieze de o creştere a „limitei“ pentru
nimicirea elementelor ostile. La vremea respectivă, „lupta de clasă“ adormise
bine şi se simţea lipsa unui câmp de acţiune. Mai rămâneau câţiva amărâţi
care scăpaseră, ieşiţi ca prin minune din epurările anterioare: cel mult vreo
375 familii de culaci (2.382 persoane), de „culaci izolaţi“ (735 bărbaţi), apoi
câţiva membri ai unor secte, 850 familii de martori ai lui Iehova şi 400
familii de discipoli a-i lui Innokentiev, arhanghelişti, sabbatizanţi,
penticostali şi adventişti, cu totul 1.006 suflete. Nu era mult, dar destul
pentru a face dovada vigilenţei122.
Într-un cuvânt, cadrele fiind staliniste, nu li se putea pretinde un
exces de severitate în condamnarea „anumitor violări ale legalităţii socialiste
din perioada cultului personalităţii“. Cu atât mai mult cu cât nu erau deloc
dispuşi să pună capăt represiunilor politice ca atare. În pofida opiniei
120 Nota vicepreşedintelui Comitetului de control al Partidului pe lângă CC al

PCUS, I. Boiţov, şi a vicedirectorului secţiei organelor administrative a CC al
PCUS, V. Zolotuhin, din 26/09/1956, destinată şedinţei secretariatului CC
al PCUS, nr. St-1061 din 4/10/1956.
121 Nota adresată CC al PCUS de către subdirectorul Secţiei organelor
administrative, Tikunov, la data de 12/09/1956.

122 Nota lui S. Ignatiev către G. M. Malenkov din octombrie 1952, data şi
numărul ilizibile. Sosită la CC cu numărul 10931 din 20/10/1952.

curente, „dezgheţul“ a fost destul de relativ: a fost o schimbare de scară şi
de stil, dar esenţialul continua. E curios să notăm că, mult mai târziu, în
1975, Andropov, pe atunci şef al KGB-ului, înciudat de campania noastră în
favoarea drepturilor omului, s-a justificat în faţa Comitetului Central
susţinând că sub „liberalul“ Hruşciov fuseseră arestaţi mult mai mulţi
oameni decât pe vremea sa:
„În ceea ce priveşte măsurile de urmărire penală împotriva aşa-

zişilor «disidenţi», nume sub care sunt desemnaţi în Occident oamenii
pasibili de articolul 70... şi 190-1 din Codul penal al RSFSR, datele
numerice se înfăţişează după cum urmează. Pentru perioada cuprinsă
între 1967 şi 1975, în baza articolelor de mai sus, au fost condamnate
1583 persoane. Pentru perioada celor nouă ani anteriori (1958-1966),
numărul condamnaţilor pentru propagandă şi agitaţie antisovietică se
ridica la 3.448 persoane. Şi pentru că a venit vorba, în 1958, tocmai în
perioada calificată adesea drept «liberală» în Occident şi care
corespunde declaraţiilor lui N.S. Hruşciov (27 ianuarie 1959) cu privire
la absenţa oricărei acţiuni de «urmărire judiciară pentru crime politice»,
au fost condamnate, în baza articolului 70, 1416 persoane, adică
aproape tot atâtea cât în cursul ultimilor nouă ani.“12
Occidentul prefera să gândească în clişee şi îl transforma pe orice nou

conducător al URSS în liberal. Nimeni n-a scăpat de gloria asta, nici Stalin,
nici Hruşciov, nici Brejnev, nici Andropov, ca să nu mai vorbim de
Gorbaciov. Aşa se exprima veşnicul vis occidental de a vedea pericolul
comunist dispărând de la sine, fără luptă şi fără nici un risc.
Ca în cupletul popular:
Te trezeşti şi eşti mirat:

Sovieticii s-au cărat!
Visul acesta îi obseda pe cei mai puţin răi. Cei răi, în schimb,
propuneau „să sufoce prin propria sa amabilitate“ şarpele boa sovietic,
dându-i-se pradă trup şi suflet.
Îmi amintesc că după apariţia în 1978 a cărţii mele Şi vântul se
înteţeşte, intelectualitatea engleză m-a hărţuit tocmai pentru că mă arătam
prea puţin deferent faţă de Hruşciov şi dezgheţul său. Cum de îndrăzneam
să ridic mâna asupra a tot ce era mai sfânt! Indignarea nu cunoştea limite,
mai ales în The Guardian care, după cum se ştie, era întotdeauna mai bine
informat decât noi asupra vieţii noastre. În realitate, dacă Hruşciov se
deosebea de toţi ceilalţi succesori ai lui Lenin, o făcea tocmai printr-o
credinţă un pic naivă în triumful rapid al comunismului. Lucru la care se
străduia din răsputeri chiar atunci când Occidentul îi împletea cununiţa de
liberal. Judecaţi şi dumneavoastră!
Comitetul Central al Partidului Comunist Strict secret
al Uniunii Sovietice. Dosar special
Rezoluţie
Asupra organizării secţiei a 12-a (speciale) de pe lângă Direcţia a 2-
a principală (spionaj) a MVD din URSS
9 septembrie 1953
Moscova
1. Să se traseze sarcină ministerului de Interne al URSS (tov.
Kruglov) să organizeze pe lângă direcţia a 2-a principală a MVD
(spionaj) o secţie a 12-a (specială) pentru a începe operaţii de
diversiune asupra unor obiective militare strategice importante şi
asupra unor căi de comunicaţie pe teritoriul principalelor state
agresoare, Statele Unite şi Anglia, ca şi pe teritoriul altor ţări
capitaliste, folosite ca agresoare principale împotriva URSS.
Să se considere oportună realizarea unor operaţii de teroare (bifat
şi corectat de mână «operaţii active») împotriva duşmanilor celor mai
activi şi mai înverşunaţi ai Uniunii Sovietice printre oamenii importanţi
din ţările capitaliste, spionii străini deosebit de periculoşi, şefii
organizaţiilor de emigranţi antisovietici şi trădătorii patriei.
2. Să se instituie că toate acţiunile întreprinse de MVD din URSS,
de resortul secţiei a 12-a sunt în prealabil examinate şi sancţionate de
Prezidiul CC al PCUS.
3. Să se înregistreze statutul, structura şi personalul secţiei a 12-a
(speciale) de pe lângă Direcţia a 2-a principală (spionaj) a MVD din
URSS.
Secretarul CC al URSS N.
Hruşciov.
Drăguţ liberal, nu-i aşa? Pentru noi, care am avut răgazul să ne

plictisim la închisoare în timpul „dezgheţului“ său, hârtia asta nu constituie
o surpriză. Uciderile şi răpirile unor lideri ai unor organizaţii din emigraţie
erau bine cunoscute la vremea respectivă, la fel ca invenţia hruşcioviană a
închisorilor psihiatrice.
Mai mult, aşa cum reiese astăzi din documente123, orientarea către o
destalinizare parţială după moartea şefului era inevitabilă, iar primul care a
propus-o a fost nu Hruşciov, ci... Beria. Fireşte, nu bunătatea sa sufletească
sau un elan către puritatea ideilor leniniste l-au împins s-o facă, ci lupta
înverşunată pentru putere. Găsindu-se la moartea lui Stalin în fruntea
MVD-ului şi a Securităţii Statului, el dispunea de arhivele acestor organisme
pe care le folosea în chip firesc împotriva adversarilor săi. Inaugurând
123La Pensée russe nr. 4005, 18-24/11/1993, pag. 17, «Afacerea Beria - o
opinie, patruzeci de ani mai târziu», publicată de iakob Etinger.
reabilitările pentru afaceri în care ei se găseau compromişi datorită
împrejurărilor, pe când el însuşi nu era compromis, Beria a impus
principiile şi condiţiile oricărei lupte poststaliniste pentru putere. Hruşciov
şi compania n-aveau altceva de făcut decât să-l elimine fizic şi, lucrul ăsta
odată făcut, să-i folosească metoda. Oricum, djinn-ul ieşise din sticlă şi nu
mai putea fi băgat la loc.
Curios lucru, Beria, care a intrat în istorie ca un călău stalinist şi un
ucigaş maniac, era un om politic imaginativ. El n-a limitat campania de
reabilitări selective inaugurate de el doar în lupta pentru putere, el a văzut
aici o nouă politică de destalinizare pentru partid. În politica externă,
îndeosebi, el propunea înţelegerea cu Occidentul pentru reunificarea celor
două Germanii într-un singur stat neutru pentru zece miliarde de dolari,
adică exact ceea ce cu treizeci şi cinci de ani mai târziu avea să realizeze
într-un mod atât de nefericit laureatul premiului Nobel pentru pace,
Gorbaciov. Ne putem închipui ce adoraţie ar fi simţit Occidentul pentru el
dacă ar fi câştigat victoria în lupta sa pentru putere. Perioada post-stalinistă
s-ar fi numit „dezgheţ berian“ şi nimeni nu şi-ar mai fi amintit de Hruşciov.
În sfârşit, reabilitarea hruşcioviană a fost infinit mai puţin cinstită
decât o gândea pe atunci majoritatea. Aşa cum o atestă, de pildă, o notă
către CC a lui Semiceastnîi, pe vremea aceea în fruntea KGB-uIui, li s-a
ascuns familiilor celor împuşcaţi la ordinul troicilor, soarta rudelor lor
dispărute aproape până la sfârşitul guvernării lui Hruşciov124.
Persoanelor care cereau informaţii asupra rudelor lor asasinate de
către „organele nejudiciare“ (foşti colegi sau „troici” din GPU), li se va
comunica un act de condamnare la zece ani de lagăr cu redresare prin
muncă şi un act de deces posterior arestării şi care menţiona cauze fictive.
Aceasta pentru a evita ca „inamicul“ să tragă foloase de pe urma dezvăluirii
masacrului în masă.
După cum se poate crede, Semiceastnîi nu-i propune CC-ului să-şi
mărturisească minciuna şi să spună adevărul oamenilor, el recomandă doar
„să se comunice oral cauzele reale ale morţii“ solicitatorilor insistenţi, cu
atât mai mult cu cât numărul acestora scade de la an la an, şi „să se
menţioneze la starea civilă decesul la data execuţiei fără a-i indica şi
cauzele, aşa cum procedează Colegiul militar al Tribunalului Suprem al
URSS şi tribunalele militare în legătură cu persoanele executate ca urmare a
unei condamnări judiciare“.
În concluzie, nici până în zilele noastre noi nu cunoaştem întregul
adevăr despre această perioadă atroce. Doar fragmente, cioburi, anecdote,
întâmplări adesea greu de deosebit de legendele atât de răspândite „în acele
vremuri atât de pline de secrete, de acum deja aproape epice“ (după fericita
124Nota către CC a preşedintelui KGB, V. Semiceastnîi, nr. 3265-s din

decembrie 1962, înregistrată la CC cu numărul 49556 din 25/12/1962.
definiţie dată de Vîsoţki). Cu puţin timp în urmă, au fost deschise nişte
osuare cândva secrete, însă acele oseminte împrăştiate nu vor restabili
adevărul.
Şi apoi, vrem noi oare să cunoaştem acel adevăr? Mă tem că acel timp
al nebuniei va rămâne pe veci în conştiinţa populară ca o gaură neagă,
înspăimântătoare, oricâte noi documente am aduce la lumină.
„Dezgheţul“ nostru
Fără îndoială de aceea mă încred mai mult în legendele, cântecele,
tablourile şi zgomotele copilăriei mele: după părerea mea, ele redau mai fidel
epoca. Şi dacă în amintirile mele acele imagini sunt invariabil de un cenuşiu
murdar, cu figurile lor punctate ca în fotografiile şi jurnalele cinematografice
de epocă, zgomotul de fond al copilăriei mele este un vuiet intens de motoare
dincolo de orizont, excitant şi alarmant. Ca şi cum urechea mea de copil
putea percepe ceea ce n-auzeau adulţii absorbiţi de grijile lor: munca
neîncetată a maşinii infernale a puterii.
Se simţea la vremea aceea un soi de supraîncălzire ce anunţa criza de
nervi. Pe de-o parte, pompoasele parăzi staliniste, salvele şi defilările de la 1
Mai la care lua parte aproape jumătate din oraş; pe de altă parte, viaţa
mizeră, nevoiaşă, a barăcilor şi a apartamentelor la comun, cu veşnicele lor
încăierări şi cu certurile dintre beţivi, cu schilozii mereu grupaţi pe lângă
cârciumi şi cu haitele de cerşetori postaţi dinaintea intrărilor pentru maşini.
Şi cu cât viaţa era mai amărâtă, cu atât megafoanele răsunau mai tare de
eroism oficial. Se presupunea că în fiecare om era un erou, aşa cum spunea
şi un cântec celebru:
Când ţara porunceşte eroism
Fiecare din noi devine un erou.
Omul societăţii socialiste, eliberat din lanţuri, trebuia să devină un
supraom, domesticind natura, schimbând cursul fluviilor, transformând
deşerturile în grădini înfloritoare. Era vorba aici de o logică infailibilă:
pentru a crea paradisul pe pământ, trebuiau făcute minuni în fiecare zi.
În consecinţă oamenii erau „eroi la comandă“. Veşnic înfometaţi,
veşnic îmbrăcaţi în pufoaice sau uniforme militare (nu-mi amintesc să fi
cunoscut şi alte veşminte în copilărie); în schimb, piloţii luau cerul cu asalt,
iar exploratorii supuneau Polul Nord. Aproape cu mâinile goale săpau
canale, înălţau diguri, construiau cele mai mari complexe industriale din
lume. Proletariatul triumfător mergea din victorie în victorie, dovedind forţa
de neclintit a muncii colective.
Desigur, tot acest romantism de stat nu prea se potrivea cu realitatea
zilnică. Maiakovski, pentru că avea talent şi în pofida imensei dorinţe de a
slăvi isprava constructorilor „oraşului-grădină“ în inima de nepătruns a
taigalei, redă fără să vrea caracterul delirant al situaţiei:
Muncitori aşezaţi în noroi.
Îşi mestecă pâinea jilavă.
Imaginea asta o vedem, e reală, de aceea nu putem da crezare
concluziei patetice, daca nu chiar isterice, care urmează:
Sunt sigur: oraşul va fi,
Sunt sigur: gădina va-nflori,
Deoarece ţara Sovietelor
Are asemenea oameni!
Şi totuşi nu, „asemenea oameni“ nu vor clădi nici un „oraş grădină“
dacă nu sunt în stare să-şi construiască o cantină acceptabilă şi să-şi
ferească pâinea de ploaie, preferând să se ghemuiască docili în noroi.
Aceştia nu sunt paladini, îmblânzitori ai elementelor, ci ocnaşi, de facto
dacă nu de jure.
Eroismul în sine este ceva crud, căci el include în temeiurile sale ideea
sacrificiului de sine şi, dacă este înălţat la rang de ideologie de stat, el
devine pe deasupra şi absurd. Natura, într-adevăr, nu e prea darnică în eroi
şi nici nu pot exista prea mulţi, la nici un popor şi în nici o epocă. Ce poate
fi aşadar „eroismul de masă“, atât de preconizat de sistem, dacă nu un
sacrificiu de masă deloc voluntar? Pentru a vorbi limpede, masacrele de
masă, la fel ca „dominarea naturii“, exprimau pur şi simplu principiul
barbar de distrugere inerentă a sistemului. Abia cu mult mai târziu, privind
înapoi, s-a putut vedea că suprauman şi inuman constituie un singur şi
acelaşi lucru. În vreme ce câţiva ardeau realmente de entuziasm, ceilalţi
erau zdruncinaţi de teroare, iar demagogii cei mai cinici se strecurau spre
culmi, spre putere, şi cădeau la fiecare nouă epurare. Această generaţie s-a
consumat întreagă până la ultima rămăşiţă, s-a distrus în sarcini uriaşe, a
putrezit în fundul lagărelor, a murit pe fronturile „luptei de clasă“, şi toate
astea fără nici un profit. Sacrificiul s-a dovedit inept: canale măreţe şi baraje
transformau fluviile în mlaştini puturoase; complexele industriale au
transformat în deşert un pământ altfel înfloritor, ca şi cum natura însăşi,
acea ancestrală inamică a poporului, şi-ar fi propus să facă să eşueze acele
grandioase planuri.
Absurdul mai venea şi din faptul că, dacă este lesne să declanşezi un
elan eroic, ca orice altă răbufnire emoţională, este strict imposibil să-l
reglementezi şi încă, şi mai puţin, să-l orientezi exclusiv în beneficiul
statului. „Omul sovietic“, aşa cum se străduia sistemul să-l creeze, era prin
definiţie la fel de imposibil ca şi răzvrătitul docil, revoluţionarul conformist,
eroul care ar fi totodată şi laş. De unde, pe de-o parte, acea beţie a efortului
dureros, a încăierărilor, acea cerşetorie, iar, pe de altă parte, minciuna
nesfârşită, fantastică. Ce mai, o ţară nu îţi poate comanda să fii erou doar la
anume ore ale zilei şi doar în cazuri alese! Dacă, de pildă, ai fost crescut din
copilărie să-l admiri pe omul care se opune cu pieptul gol mitralierei
duşmanului, sau pe tânăra fată moartă sub tortură în fundul unei temniţe
naziste fără a-şi trăda camarazii, este aproape cu neputinţă să pui în acord
toate aceste lucruri cu atmosfera de minciună şi de denunţuri în care eşti
constrâns să trăieşti.
În orice caz, propaganda romantică avea să complice mult sarcina
cekiştilor. Astfel, aflăm cu stupoare că unii au rezistat morii cekiste de la
Habarovsk şi n-au turnat nici pe partea „japoneză“, nici pe partea
„sovietică“, şi asta după săptămâni de tortură, iar cekiştii au fost siliţi să-i
omoare pentru a face să dispară martorii.
Tot la aceeaşi moară infernală s-a petrecut unul din acele acte umane
uluitoare care îţi îngheaţă sângele în vine:
„La 21 noiembrie 1947, chinezul Ian-Lin-Pou, cetăţean sovietic

angajat ca bucătar în FTS («falsul teritoriu străin»: desemnare oficială a
fictivei «misiuni militare japoneze»), indignat de despotismul care
domnea acolo, a spart vesela şi tot materialul de bucătărie provenind
din Japonia. Şeful de detaşament Popov şi ajutorul lui secret Chou-
Tsin-Lin, temându-se că Ian-Lin-Pou va trece frontiera, l-au ucis.“
Până şi nefericitul, citat de Frenkel în raportul său, care a sărit pe

fereastra anchetatorului din Kuibîşev şi s-a zdrobit de stradă, a înfăptuit o
faptă eroică, demascând cu preţul vieţii nelegiuirea cekiştilor. Câţi au fost
care nu s-au predat, n-au fost zdrobiţi, care au murit luptând până la capăt,
fără să spere deloc în recunoştinţa posterităţii? Istoria nu le-a păstrat
numele, doar legendele lor ne-au parvenit, dar cu adevărat datorită lor răul
nu a inundat lumea şi nu s-a erijat în normă universal admisă.
Războiul, oricât de ciudat ar părea, a introdus o doză de normalitate
în delirul anilor ’30. Măcar fusese văzut făcându-şi apariţia un duşman cât
se poate de real, o ameninţare reală împotriva vieţii semenilor şi, în
consecinţă, apăruse şi nevoia perfect legitimă de a-şi risca viaţa pentru a-i
salva. Din acest motiv propaganda patriotică a lui Stalin a avut atâta succes
şi a inoculat virusul eroismului generaţiilor războiului şi perioadei
postbelice. Noi am crescut fără a cunoaşte altceva decât războiul,
distrugerile, moartea, şi visam încă din leagăn la modul de a ne vinde pielea
cât mai scump.
În fund de subsoluri şi de beciuri
Puştanii nu aveau alt gând
Decât să se arunce sub tancuri125.
Aparent era altceva decât propagandă. Îmi spun uneori că ne
125 Vladimir Vîsoţki, Balada copilăriei.

născusem cu o misiune secretă, înscrisă în genele noastre. S-ar fi spus că,
într-un ultim efort disperat pentru a supravieţui, naţiunea adusese pe lume
o generaţie de kamikaze care, chiar dacă Hitler ar fi ajuns în Siberia, i-ar fi
făcut harcea-parcea batalioanele. Europa a avut norocul de a vedea războiul
sfârşindu-se înainte ca noi să ajungem la maturitate, însă atunci voluntarii
morţii, încă nişte mucoşi, au fost nevoiţi să trăiască, puternic dezamăgiţi de
„a nu fi avut dreptul nici măcar la un glonţ“ şi de atunci înainte incapabili
de altceva.
Pentru regim, consecinţele au fost catastrofale. Pe de o parte, ţara a
fost înecată într-un romantism al delincvenţei care a rămas, în pofida
atacurilor, „ideologia dominantă“ a societăţii şi sortită să supravieţuiască
finalmente comunismului. Cu toate rezervele ce trebuie făcute invocându-se
haosul de după război, absenţa taţilor etc., tendinţa anarhică a acestui elan
este evidentă: orice s-ar spune, aceşti „romantici“ au ieşit din drojdia
societăţii în chip de hoţi şi nu de comsomolişti voluntari pentru construirea
socialismului. Când aceştia din urmă eşuau în lagăre, se puteau aştepta la
cea mai sălbatică răzbunare. „Minorii“ care constituiau în 1956 aproape
40% dintre deţinuţi, după avizul comisiilor mandatate de Comitetul Central
pentru a ancheta asupra acestui fenomen, erau total de neîmblânzit126.
Pe de altă parte, exacerbarea eroismului a trezit în popor un spirit de
rezistenţă. S-au petrecut răzmeriţe în lagăre şi în afara lagărelor, care
zdruncinau bazele sistemului.
Schimbările deveneau indispensabile, chiar dacă Stalin ar fi trăit mult
timp, însă este adevărat că moartea sa a marcat o cotitură capitală.
Îndeosebi valul de revoluţii din Europa răsăriteană, mai ales cea din Ungaria
din 1956, cu siguraţă legată de eveniment, a electrizat atmosfera până în
Uniunea Sovietică. Nu noi ne-am aruncat sub tancuri, ci contemporanii
noştri din Budapesta, ceea ce le-a asigurat simpatia noastră. Cred că din cei
1.416 condamnaţi din 1958, în baza articolului 70 despre care vorbeşte
Andropov, majoritatea a fost întemniţată „pentru Ungaria“, cum se spunea
pe atunci. Manifeste, incendii provocate sau pur şi simplu refuz de a
participa la alegeri au fost atunci fenomene curente127.
A putut fi văzută însufleţindu-se intelighenţia, mai ales printre
fizicieni, la care microbul gândirii libere nu fusese niciodată exterminat în
profunzime, chiar şi sub Stalin.
126 Rezoluţiile secretariatului CC al PCUS din 22 şi 31/08/1956, notiţe

despre observaţiile comisiei Prezidiului Sovietului Suprem al URSS privind
munca organelor Ministerului de Interne al URSS în vederea rezoluţiei St-
21/4 gs din 22/08/1956; nota subdirectorului Secţiei organelor
administrative, A. Starţev, din 2/11/1956; nota CC a ministrului de Interne
Dudorov, nr. 1121/d din 6/10/1956.
127 Nota către CC a preşedintelui KGB, I. Serov, nr. 465-s din martie 1957.
„Landau128 a adunat în jurul lui un grup de fizicieni-teoreticieni
recrutaţi dintre savanţii antisovietici şi naţionalişti de origine
evreiască“, raporta Comitetului Central, în 1957, generalul Serov129 pe
atunci în fruntea KGB-ului.
Este amuzant, cu treizeci şi cinci de ani mai târziu, să citeşti acest

raport, compus în esenţă din cuvintele lui Landau, ascultate clandestin de
cekişti şi caracteristice mediilor intelectuale ale momentului.
Identificându-i pe rebeli cu poporul ungar şi clasa muncitoare, el
caracteriza evenimentele din Ungaria drept „revoluţia ungară“, „eveniment
minunat, îmbucurător“ în care „poporul-erou“ se bătea pentru libertate.
„...Revoluţia ungară, asta înseamnă practic întreg poporul ungar,

ridicat împotriva acelora care l-au aservit, adică împotriva unei mici
clici de unguri şi în fond împotriva clicii noastre [...] Adevăraţii
descendenţi ai marilor revoluţionari din toate timpurile... Ceea ce ei au
manifestat acum merită să fie imitat. Eu sunt gata, în ceea ce mă
priveşte, să îngenunchez în faţa Ungariei.“
Vorbind despre politica guvernului sovietic asupra acestei probleme, el

declară:
„...Ei au decis să se lase stropiţi cu sânge [...] La noi, cei ce

guvernează ţara sunt nişte criminali.“
La 12 noiembrie 1956, vorbind în apartamentul său despre

evenimentele din Ungaria, Landau i-a răspuns unui interlocutor spunând:
«Dacă Lenin ar învia, i s-ar face părul măciucă. [...] Pe de altă

parte, Lenin nu era complet curat. Aminteşte-ţi răscoala de la
Kronstadt130. Poveste necurată. Şi acolo, cei ce s-au ridicat au fost
clasa muncitoare din Petrograd şi marinarii. Cerinţele erau tot ce este
mai democratic şi n-au căpătat decât gloanţe... Acesta este un sistem
fascist. [...] Primul lucru care s-a făcut încă din octombrie 1917, şi
vreme de câteva luni, a fost o transmitere a puterii. Aceasta a trecut în
întregime la aparatul Partidului. S-a dat de îndată Partidului
128 Lev Davidovici Landau, fizician celebru, Premiul Nobel pentru fizică în
1968.
129 Notiţa despre dosarul academicianului Lev Davidovici Landau, datată
19/12/1957, semnată de şeful Serviciului Special I al KGB, Ivanov, şi

prezentată „personal“ la CC lui V. A. Kirilin de către Serov, preşedinte al
KGB. Dintr-un volum de 16 pagini.
130 Răscoală a marinarilor de la baza navală de la Kronstadt, lângă
Petrograd, feroce reprimată în februarie 1921 de Lenin şi Troţki.

consemnul: fură ceea ce a fost furat şi serveşte-te. Ei au făcut totul
ştiinţific. [...] Acest lucru nu este o eroare, ei aveau o idee. Cu asta s-a
făcut revoluţia.»
La întrebarea: «Aşadar ideea este defectuoasă în întregime?»
Landau a răspuns: «Bineînţeles. [...] Socotesc că, atâta vreme cât
sistemul ăsta există, a nutri nădejdea ca el să ajungă la ceva
convenabil n-a avut niciodată vreun sens, este chiar rizibil. Nu aştept
acest lucru [...] Astăzi s-a dezvăluit o posibilitate pe care n-o
închipuiam deloc, posibilitatea unei revoluţii în ţară, ca posibilitate. Cu
un an în urmă, se părea că a te gândi la o revoluţie la noi era o glumă,
dar nu e o glumă. Ea va avea loc, nu e absurditate»“.
Este cu adevărat ceea ce gândeam, ceea ce simţeam, de la adolescent la

academician. Dezgheţul consta în această credinţă şi nu în „liberalismul“
şefilor. De aici a plecat mişcarea noastră, lupta noastră împotriva acelei
bruşte veniri a iernii, al cărei sens e de neînţeles pentru cei ce n-au trăit
într-o tensiune veşnică şi n-au auzit cu propriile lor urechi vuietul maşinii
infernale a puterii, cei care din copilărie nu şi-au mai luat avânt pentru a se
arunca în faţa tancurilor.
În ce priveşte şefii, cu toţii, de la Hruşciov la Gorbaciov, ei s-au străduit
exclusiv să înăbuşe acea scânteie de speranţă, văzând în ea pe bună
dreptate o ameninţare împotriva puterii lor. Era stalinista rămânea pe veci
pentru ei o „vârstă de aur“ din care nu voiau să reţină nimic altceva decât
legendele oficiale. Chiar şi treizeci de ani mai târziu, dacă aveau vreun
regret, era pentru faptul că Hruşciov, în lupta lui pentru putere, făcuse să
se încline prea tare barca. Cât de mult doreau ei să rescrie istoria, să
şteargă din ea toate zigzagurile dezgheţurilor, cât de tare resimţeau lipsa
acelei clarităţi de altădată, dispărută o dată cu şeful şi stăpânul, cu mâna
lui de fier şi cu privirea-i de vultur întoarsă spre viitor!
Strict secret
Exemplar unic
(Înregistrare de lucru)
Şedinţa Politburo al CC al PCUS

12 iulie 1984
Preşedinte: Tov. Cernenko K.U.

Prezenţi: Tov. Aliev G.A., Vorotnikov V.I., Gorbaciov M.S., Gromîko A.A.,
Romanov G.V., Tihonov N.A., Ustinov D.F., Kuzneţov V.V., Cebrikov V.M.,
Ligaciov E.K., Rîjkov N.I.
Cernenko131 - În afara ordinii de zi, aş vrea să vă informez despre
131 Pe atunci, numărul unu la Kremlin.

anumite scrisori care au sosit pe adresa mea.
După cum ştiţi, noi am luat o decizie privind una dintre scrisori. Era
cererea lui V.M. Molotov de a fi reintegrat Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice. L-am primit pe Molotov, m-am întreţinut cu el. A primit hotărârea
noastră cu cea mai mare bucurie, doar că n-a izbucnit în plâns. Molotov a
spus că această decizie era pentru el o nouă naştere. Molotov are acum
nouăzeci şi trei de ani, dar pare destul de vioi şi are o voce fermă. A declarat
că Politburo păzise şi continuase lucrarea pe care Partidul o dusese cu
tenacitate. Singurul necaz, a spus el, este că „dumneavoastră lucraţi până
foarte târziu, la fel ca noi altădată“. Molotov a povestit că se interesa de
presă, că citea revistele periodice. A declarat: „Vă faceţi treaba corect, şi
pentru asta aveţi sprijinul poporului“.
Ustinov - Din partea lui, asta este o apreciere importantă.
Cernenko - Molotov a spus că nu-i înţelegea pe oamenii care, în urma
unei jigniri, treceau de partea opoziţiei. El a spus că devenise conştient de
erorile sale şi trăsese concluziile necesare. După convorbirea noastră, Viktor
Vasilievici Grişin i-a înmânat carnetul de partid lui Molotov V.I. la comitetul
orăşenesc de partid.
Tihonov - În concluzie, noi am acţionat corect reintegrându-l în partid.
Cernenko - Dar, după asta, CC al PCUS a primit scrisori de la Malenkov
şi Kaganovici, ca şi o scrisoare de la Şelepin în care declară că el ar fi fost un
duşman perseverent al lui Hruşciov şi îşi expune o serie de cereri. Permiteţi-mi
să dau citire scrisorii lui Kaganovici.
(Lectură)
Malenkov a scris o scrisoare cu conţinut analog, cu mărturisirea
greşelilor sale.
Tihonov - Poate că am putea deocamdată să nu facem nimic cu
scrisorile astea?
Cernenko - Deocamdată, putem să nu facem nimic în legătură cu aceste
scrisori, dar ne vom înţelege să revenim la examinarea lor după Congresul
XXVII al Partidului nostru.
Ustinov - Ei bine, după părerea mea, ar fi trebuit să-i reintegrăm pe
Malenkov şi Kaganovici. Erau totuşi nişte personalităţi, nişte conducători. O
să vă spun deschis că, fără Hruşciov, decizia de a-i exclude pe oamenii
aceştia din Partid n-ar fi fost niciodată luată. Mai întâi, n-ar fi fost acele
monstruozităţi revoltătoare pe care Hruşciov şi le-a permis faţă de Stalin.
Stalin, orice s-ar povesti, este istoria noastră. Nu există nici măcar un singur
duşman care să ne fi făcut atâta rău ca Hruşciov prin politica sa faţă de
trecutul Partidului nostru, statului nostru şi de asemenea faţă de Stalin.
Gromîko - După părerea mea, trebuie să-i reintegrăm pe aceşti doi
oameni în Partid. Au făcut parte din conducerea partidului şi a statului, ani
întregi au condus sectoare de muncă. Mă îndoiesc că au fost oameni nedemni.
Pentru Hruşciov, marea problemă era de a pune în ordine problemele de
cadre, şi nu de a pune în lumină greşelile comise de anumite persoane.
Tihonov - Am putea poate reveni asupra acestei chestiuni la sfârşitul
sau la începutul anului viitor?
Cebrikov - Aş vrea să vă informez că posturile străine de radio
difuzează de câtva timp ştiri privind reintegrarea lui Molotov în Partid. Ele se
referă în plus la făptulcă până astăzi lucrătorii din ţara noastră şi Partidul nu
ştiu nimic despre acest lucru. Poate că se cuvine să publicăm un comunicat
asupra reprimirii în Partid a lui Molotov în Buletinul informativ al CC ai PCUS!
În ce priveşte problema reprimirii lui Malenkov şi a lui Kaganovici, aş
cere să ni se lase un pic de răgaz, pentru a pregăti o notă asupra observaţiilor
înscrise de aceste personalităţi pe listele de victime ale represiunii. Căci, în
caz de reprimire, ne putem aştepta la un torent frumos de scrisori de la
reabilitaţi din anii ’50 care vor fi în mod firesc împotriva reintegrării în Partid,
mai ales pentru Kaganovici. Trebuie să ne pregătim pentru aşa ceva. Cred că
această notă trebuie să se afle sub ochii Biroului Politic al CC atunci când va
fi luată decizia finală.
Tihonov - E adevărat, fără Hruşciov ei nu ar fi fost excluşi din Partid. El
a murdărit, a ponegrit şi pe noi înşine şi politica noastră în ochii lumii întregi.
Cebrikov - în plus, sub Hruşciov, mulţi oameni au fost ilegal reabilitaţi,
în realitate ei fuseseră condamnaţi pe bună dreptate. Luaţi-l, de pildă, pe
Soljeniţîn.
Gorbaciov - Eu cred că ne putem dispensa de publicarea în buletinul
informativ al CC al PCUS a anunţului reprimirii lui Molotov în Partid. Secţia
organizare şi muncă a Partidului ar putea, cu titlu operaţional, să informeze
comitetele regionale şi raionale.
Cât despre Malenkov şi Kaganovici, şi eu aş fi pentru reintegrarea lor în
Partid. Adaug că data reprimirii lor nu trebuie să fie aparent legată de viitorul
Congres al Partidului.
Romanov - Da, sunt oameni deja în vârstă, pot muri.
Ustinov - În modul de a judeca activităţile lui Hruşciov, eu rămân tare
ca piatra, cum se zice. Ne-a făcut mult rău. Gândiţi-vă un pic la ce a făcut cu
istoria noastră, cu Stalin.
Gromîko - A dat o lovitură ireparabilă imaginii pozitive a Uniunii
Sovietice în ochii lumii întregi.
Ustinov - Nu-i un secret pentru nimeni că Occidentalii n-au ţinut
niciodată la noi. Însă Hruşciov le-a pus în mână argumente, documente care
ne-au mânjit pentru multă vreme.
Gromîko - În fapt, datorită acestui lucru a apărut aşa zisul
„eurocomunism“.
Tihonov - Şi ce-a făcut din economia noastră! Eu care vă vorbesc, am
fost nevoit să muncesc la Sovnarhoz.
Gorbaciov - Şi din Partid, divizându-l în organizaţii partizane ale
industriei şi agriculturii!
Ustinov - Noi am fost întotdeauna împotriva Sovnarhozurilor. Iar
această atitudine, după câte vă mai amintiţi, a fost exprimată de mai mulţi
membri din Politburo-ul CC.
Cu prilejul celei de a 40-a aniversări a victoriei asupra fascismului, eu
aş propune să mai examinăm încă o altă chestiune: n-ar trebui să rebotezăm
Volgograd în Stalingrad? Ar fi bine primit de milioane de persoane. Dar, aşa
cum se spune, e o informaţie la care să ne mai gândim.
Gorbaciov - Există în această propunere aspecte pozitive şi aspecte
negative.
Tihonov - A început să ruleze un foarte bun film documentar despre
Mareşalul Jukov, în care Stalin este prezentat într-un mod destui de bun,
destul de complet.
Cernenko - L-am văzut. E un film bun.
Ustinov - Trebuie negreşit văzut.
Cernenko - În ce priveşte scrisoarea lui Şelepin, ceea ce el cere, în cele
din urmă, este să aibă avantaje ca fost membru în Politburo.
Ustinov - După părerea mea, are destul cu ce a încasat ieşind la
pensie. N-are minte ca să pună o asemenea problemă.
Cernenko - Cred că în privinţa tuturor acestor puncte ne vom limita
deocamdată la un schimb de vederi. Dar, aşa cum înţelegeţi bine
dumneavoastră înşivă, va trebui să revenim asupra lor.
Tihonov - Vă dorim, Constantin Ustinovici, să vă odihniţi bine în
vacanţă.
Cernenko - Mulţumesc132.
Frumoasă unanimitate, cu Gorbaciov împotriva lui Hruşciov.... şi

pentru Stalin, în iulie 1984!
132 Dare de seamă asupra şedinţei Politburo-ului CC al PCUS din

12/07/1984, înregistrare.
6. Suntem prea puţini
Ni s-a spus întotdeauna: „Sunteţi prea puţini. Ce influenţă puteţi avea
voi?“ Şi noi cădeam de acord: e adevărat, puţini. Ca răspuns la interogatorii
despre numărul ipotetic al participanţilor la mişcarea noastră sau al
deţinuţilor, noi preferam totdeauna să-l mai micşorăm, decât să-l sporim.
Scuzaţi-ne, domnilor, atâţia sunt şi cu asta basta! Societatea şi ţara noastră
sunt astfel alcătuite, încât nu s-au găsit mai mulţi voluntari. Astăzi, atunci
când sunt întrebat în legătură cu acest lucru, mai ales când e vorba de
oameni de vârsta mea, adaug:
„Pe legea mea, dacă v-aţi fi alăturat nouă, asta ar fi însemnat un om
în plus“, însă, întotdeauna se găsesc motive importante pentru a ţi se
explica în chip convingător că ei nu puteau nicicum să acţioneze astfel.
Reveneam atunci asupra ideii spunându-le că nu era vorba de
cantitate, nici măcar de rezultate practice, ci de principiul libertăţii
interioare şi de responsabilitatea morală a omului. Aceasta trebuia să fie ca
oricare altă necesitate, precum nevoia de a respira, de a mânca, de a te
mişca. Erau lucruri pe care nimeni nu voia să le audă. Viaţa noastră era
prea plină de filosofie, în vreme ce rezultatele practice lipseau. Trebuie să
recunosc că totuşi concluziile noastre erau paradoxale: trebuia, în cele din
urmă, pentru binele propriul, să renunţi la o viaţă normală, la o carieră şi să
mergi la închisoare? Cum să vorbeşti atunci de bine?
Cu toate acestea, este remarcabil că, în faţa unui orizont atât de
îngust şi după atâtea decenii de teroare care păreau că alungaseră din om
orice omenie, ne-am pomenit mai numeroşi decât visaserăm, iar influenţa
noastră asupra regimului era mai importantă decât o bănuiserăm. Mi-a fost
suficientă o privire grăbită asupra arhivelor Comitetului Central spre a mă
convinge. Ceea ce frapa din capul locului era cantitatea lor: KGB raporta la
CC literalmente tot ce privea mişcarea noastră, până la cel mai mărunt
fleac, şi asupra acestora CC, când n-o făcea Biroul Politic, trebuia să se
pronunţe. Nu doar arestările noastre, procesele noastre, expulzările noastre,
percheziţiile noastre, dar şi informaţiile „operaţionale“ cele mai mărunte
solicitau atenţia celor cincisprezece domni, de vârstă foarte înaintată şi
suprasolicitaţi de sarcini. Astfel, în 1966, atunci când au aflat de difuzarea
Primului Cerc:
„Comitetul Securităţii raportează că, după datele ce i-au parvenit,

Medvedev Jaurès, asistent în ştiinţe biologice la Institutul de radiologie
medicală, şi ruda sa, Pavlenciuk Valeri, rezident în oraşul Obninsk,
regiunea Kaluga, au executat reproducerea dactilografiată a unui
roman inedit de Soljeniţîn, Primul Cerc, cu scopul de a-l difuza printre
colaboratorii ştiinţifici din oraşul Obninsk, le comunica colegilor săi din
CC Andropov, şeful KGB133. În acelaşi scop, un colaborator al
Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a URSS, P. Ionovici Iakir,
proiectează să facă o călătorie la Obninsk. Este cunoscut pentru a fi
participat la o serie de manifestări antisociale şi pentru a fi făcut
declaraţii dăunătoare din punct de vedere politic. Considerând că
romanul lui Soljeniţîn, Primul Cerc, este o lucrare dăunătoare politic, în
cazul în care Iakir s-ar duce la Obninsk şi şi-ar procura acolo
exemplare din acest roman, noi am socoti necesar să fie reţinut Iakir şi
să i se confişte acele manuscrise; în ceea ce-l priveşte pe Medvedev J.,
trebuie să i se dea sarcină comitetului orăşenesc al PCUS să adopte
orice măsuri utile pentru a stopa activităţile sale antisociale. Pentru
studiere.“
Şi începeau să studieze cazul. Pe margine, scrisă de mână, menţiunea

„De acord“ şi, mai departe, semnăturile lui Suslov, Ponomarev, Kirilenko...
Uluitor! În 1968, Andropov le transmitea întreg samizdatul nostru:
„S-a stabilit pe căi operaţionale că Litvinov, Gorbanevskaia, Iakir şi

unii din complicii lor politici au elaborat şi difuzează un document
intitulat Un an al drepturilor omului în Uniunea Sovietică, document care
expunea în mod calomnios procesele de la Moscova şi de la Leningrad,
cu un rezumat al unor scrisori şi plângeri; discreditând organele puterii
şi administraţiei sovietice. Comunicat cu titlu de informaţie.“134
Puteai mult şi bine, la vremea aceea, să încerci să-l faci pe un

membru din Politburo să citească o plângere! Era o încercare disperată.
Totul se împotmolea în cadrul aparatului, era retransmis tocmai acelora de
care lumea se plângea. Iar acolo, trebuia nu doar să se citească, dar şi să se
ia o decizie. Uluitor! Singurul mijloc eficace de a da de gândit puterii. Şi încă
nu era vorba decât de samizdat şi de informări „operaţionale“. Însă când era
vorba de arestările noastre, de procesele noastre, de condamnările noastre,
ei erau nevoiţi uneori să discute, să reflecteze, să decidă. Nu se mărgineau
să-şi aplice automat semnătura. Am fost foarte mişcat de a vedea că întregul
Politburo fusese nevoit să se întrunească pentru a dezbate dacă trebuia să
se publice o notiţă în Vecernaia Moskva după procesul meu din 1967:
„Acuzatul Bukovski, al cărui delict constă în primul rând în a fi

organizat şi condus o manifestaţie antisocială, s-a străduit în depoziţia
sa să dea procesului o coloratură politică, a denunţat caracterul
anticonstituţional al acţiunilor organelor puterii şi justiţiei, s-a
comportat la proces cu dorinţa evidentă de a figura în paginile presei
133 Nota lui Andropov către CC din 31/07/1967, nr. 1931-A.

străine, nu ca un criminal antisocial de drept comun, ci ca o persoană
acuzată de o crimă politică, spunea Andropov în darea sa de seamă135.
Dat fiind că în Occident acest proces a dat prilejul unor speculaţii care
îi alterează natura, pare oportun să publicăm în legătură cu acest lucru
în Vecernaia Moskva un scurt comunicat.“
Şi într-adevăr, alăturat textului, dăm peste ciorna unei note de doar

paisprezece rânduri, intitulată „De la tribunalul oraşului Moscova“. Scopul
operaţiei era de a comunica societăţii că în realitate îmi recunoscusem vina
şi că, în consecinţă, zvonurile despre un aşa-zis discurs pe care l-aş fi rostit
la tribunal nu erau decât o născocire a propagandei burgheze. Şi cu asta
basta: o nouă minciună în cinstea cauzei socialismului. Cu toate acestea
fuseseră nevoiţi să se întrunească, să discute, să voteze. Rezultatul votului
figurează în anexă: Brejnev - pentru; Kirilenko - pentru; Kosîghin - în
vacanţă; Mazurov - se abţine; Pelş - de acord; Suslov - în vacanţă...
Descoperim că existau între ei divergenţe nedorite. Iată, de pildă,
documentele privind procesul manifestanţilor care, în august 1968,
protestaseră împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia. Nimic mai limpede,
s-ar fi putut crede: „crimă antisocială de drept comun“, ca şi afacerea
noastră cu un an mai devreme. Nu rămânea decât să-i înghesuie într-un
lagăr, şi treaba era încheiată. Dar, şi aici, nu totul era atât de simplu:
bunica lui Pavel Litvinov, văduva fostului comisar al poporului la Afacerile
Externe, Maxim Litvinov, veche cunoştinţă a lui Mikoian, se pare, se
adresase acestuia din urmă, rugându-l să nu pună să-l aresteze pe nepotul
ei. Iar Mikoian transmisese scrisoarea direct lui Brejnev cu un comentariu
scris cu propria-i mână:
„Leonid Ilici! Vă rog să fiţi atent. A începe acum un proces - după cum
se vorbeşte că se întâmplă - nepotului lui Litvinov şi altora, înseamnă să le
oferim un aliment nou duşmanilor noştri. Ei şi-au făcut stagiul în închisoare.
De data asta, ar fi mai rezonabil să ne mărginim la un avertisment. A.
Mikoian, 13/IX.“
Mai jos, de mâna lui Brejnev: „Să fie informaţi membrii Politburo“, şi
semnăturile. Nu era puţin lucru. Şi deşi procesul a avut loc, Litvinov şi alţi
doi din cei cinci inculpaţi nu au fost întemniţaţi, ci expediaţi în surghiun,
deşi această pedeapsă nu era prevăzută de articolul respectiv.
Aceste documente se numără cu miile - sunt mii de ore de muncă.
Chiar dacă n-am fi făcut nimic altceva, chiar dacă n-am fi obţinut nimic,
acest lucru avea un sens: deturna forţele maşinii puterii, confisca din timpul
revoluţiei mondiale. Dar, în realitate, acest interes exclusiv arătat
activităţilor noastre nu era pentru putere efectul unui soi de paranoia. Ei
135 Nota către CC a lui Andropov şi Stepakov din 2/09/1967, nr. 2241-A.
înţelegeau perfect ce pericol reprezenta pentru ei realitatea însăşi a
existenţei noastre, în măsura în care nu-şi făceau nici o iluzie asupra
dragostei pe care poporul o manifesta faţă de regimul lor. În condiţiile unui
sistem totalitar, un singur om care gândeşte greşit este primejdios, mai cu
seamă dacă acest sistem se proclamă perfect. Haide, haide, nu pot exista
nemulţumiţi în raiul socialist: conform ideologiei marxiste, n-am şti unde
să-i pescuim, mai cu seamă la cincizeci de ani după revoluţie.
Aceasta era dilema esenţială a puterii comuniste: pe de-o parte,
numărul de nemulţumiţi, de deviaţionişti în gândire şi, mai mult încă, de
duşmani pe faţă ai regimului trebuia măcar să scadă pe măsura „construirii
socialismului“ şi, din acest motiv, sporirea represiunii nu era în interesul
puterii; pe de altă parte, a lăsa nişte adversari politici să acţioneze
nestingheriţi, având în vedere o nemulţumire populară destul de amplă, era
pur şi simplu periculos. De unde tactica lor de diminuare a numărului
deţinuţilor politici şi, simultan, de presiune sporită asupra
nonconformiştilor; obiectivul lor era de a-i zdrobi moral, de a-i „neutraliza
ideologic“, mai apoi de a-i expulza chiar din ţară, nu de a-i întemniţa.
Numeau astea cu numele întortocheat de „muncă profilactică pentru
prevenirea crimelor“.
Astfel, numărul deţinuţilor politici în sine nu reflecta starea de spirit
din ţară, ci servea doar ca etalon al rezistenţei din moment ce, de regulă, nu
erau trimişi la închisoare cei care dăduseră greş. Dacă se ţine seamă de
această circumstanţă, nu eram chiar atât de puţini la număr. Aşa cum o
dovedeşte raportul lui Andropov, citat mai înainte, către CC în decembrie
1957136, numărul condamnaţilor doar pentru agitaţie şi propagandă
antisovietică din 1958 până în 1967 era de 3.448, iar din 1967 până în
1975, de 1.583. Mai târziu, informaţiile KGB-ului către CC atesta137 că, în
ciuda tuturor eforturilor şi tuturor „măsurilor profilactice“, nu s-a reuşti să
se ajungă la scăderea sensibilă a acestui nivel: între 1977 şi 1987, s-au
făcut 905 condamnări (nu s-au putut găsi cifrele pentru 1976). Şi încă nu
este vorba decât de cei pe care regimul era constrâns să-i recunoască drept
adversarii săi politici, neincluzându-i şi pe cei internaţi în închisori
psihiatrice, expulzaţi în străinătate, condamnaţi pentru tentativă de trecere
ilegală a frontierei, înaltă trădare, sau inculpaţi pentru crime „religioase“
sau de drept comun. Despre aceştia nu ştim nimic.
Cu alte cuvinte, pentru perioada poststalinistă, n-au reuşit să
anihileze 6.000 de persoane. Chiar şi în perioada „liberalizărilor“
gorbacioviene, când deţinuţii erau imediat eliberaţi în schimbul promisiunii
de a nu se mai deda la activităţi „antisociale“, la 15 ianuarie 1987, deci sub
136Nota lui Andropov către CC din 29/12/1975, nr. 3213-A.

137Nota către CC, pe adresa lui Lukianov, din 11/05/1987, nr. 6/2140, «în
legătură cu articolele 70 şi 190-1 din Codul penal al RSFSR».
Gorbaciov, rămâneau încă în închisori şi lagăre 233 de prizonieri, 55 erau
exilaţi, 10 executau pedepse „religioase“, 96 se aflau în închisori psihiatrice,
51 fuseseră eliberaţi din închisoare, iar 31 erau anchetaţi, în total fiind 476
persoane138.
Nu era o problemă de cantitate. Însăşi existenţa unor oameni care se
lansaseră într-o sfidare a sclaviei totale şi care rămăseseră în picioare, cu
toată înverşunarea statului, avea o importanţă morală covârşitoare pentru
ţară. Astfel, pentru un credincios, împotmolit în murdăriile lumii, este
important să ştie că, într-o mănăstire necunoscută, nişte muritori ca el
trăiesc conform adevărului. Şi, uneori, doar această cunoaştere poate salva
de ispită. În orice caz, ceva asemănător simţeam noi în raporturile noastre
cu gardienii, precum şi cu criminalii de drept comun. Nu voi uita niciodată
că, în lagărul în care eu eram singurul „politic“, un caid local, chemat
pentru a fi transferat, i-a adunat pe „duri“ pentru nişte ultime recomandări.
La sfârşit, îndreptându-şi degetul spre mine, a spus cu un aer sever:
„Asupra ăstuia trebuie să vegheaţi. Fiecare din noi plăteşte aici pentru
propriile sale afaceri, el însă se află aici pentru o chestie obişnuită.“
E uimitor că nişte decenii de comunism n-au izbutit să extirpe
asemenea noţiuni din inima omenească. Cât despre gardieni, ei ne priveau
cu un soi de respect superstiţios. Totdeauna, chiar şi la închisoarea din
Vladimir, se găsea câte unul printre ei care accepta să trimită pe furiş o
scrisoare sau să transmită un bileţel într-o altă celulă. Dacă se ţine seama
de noianul de ştiri detaliate pe care le difuzau pe seama noastră radiourile
străine, nu se pot face decât presupuneri în legătură cu efectul pe care
prezenţa noastră, în acea închisoare din Vladimir, îl putea avea asupra
populaţiei oraşului, mai cu seamă în cursul grevelor noastre, greve ale
foamei sau altele. Fără îndoială că de aceea nici un comitet regional nu voia
să ne păstreze pe teritoriul său: se inventa orice pretext pentru a se
debarasa de noi, iar Comitetul Central se întreba cum să ne îndepărteze
definitiv. Dezbaterile în această chestiune au trenat ani întregi:
„Ministerul de Interne al URSS şi Comitetul Securităţii Statului de

pe lângă Consiliul de miniştri al URSS sprijină propunerea comitetului
regional al PCUS din Vladimir privind transferarea criminalilor de stat
deosebit de primejdioşi din închisoarea nr. 2 a Direcţiei afacerilor
interne a comitetului executiv regional din Vladimir, într-un alt
aşezământ de reeducare prin muncă, scriau adresându-se CC Cebrikov
138 Raportul lui V. Cebrikov şi A. Rekunkov adresat personal lui Gorbaciov

în februarie 1987, nr. 183-tch «despre practica aplicării articolelor 70, 190-1
şi 142 din Codul penal al RSFSR, a articolelor corespondente din codurile
celorlalte republici din Uniune şi despre măsuri vizând perfecţionarea sa
ulterioară».
şi Şciolohov139.
Problema deplasării criminalilor de stat deosebit de primejdioşi a
fost studiată de instanţele noastre în 1977. La vremea respectivă,
ţinându-se seamă de consideraţiile care au fost expuse în nota
comitetului regional al PCUS din Vladimir, a părut oportună
transportarea numiţilor criminali (numărul lor oscilează între 40 şi 60)
la închisoarea nr. 4 a Ministerului de Interne al Republicii sovietice
autonome a Tatariei. Pentru aceasta s-a luat în considerare faptul că
oraşul Cistopol, unde se află închisoarea nr. 4, nu posedă nici o poziţie
militară sau o alta importantă. Oraşul este situat la o sută patruzeci şi
patru de kilometri de Kazan, este departe de marile centre culturale şi
industriale ale ţării, nu are reţele de transport suficient de dezvoltate
cu alte regiuni, închisoarea nr. 4, construită în secolul al XVIII-lea, nu
este legată, prin nici o şedere între zidurile ei, de revoluţionari sau de
figuri progresiste din trecut...
Propunerea privind o posibilă deplasare a criminalilor de stat
deosebit de primejdioşi la închisoarea nr. 4 a fost examinată în 1977 cu
reprezentanţii comitetului regional tătar al PCUS. Ea a fost refuzată de
aceştia, de teamă de a nu vedea complicaţii în atmosfera republicii lor.
MI al URSS şi KGB de pe lângă CM al URSS consideră că asemenea
temeri sunt lipsite de un fundament serios“.
Din punct de vedere cantitativ, asta nu reprezenta, desigur, decât

vârful icebergului. Ne putem face o idee despre starea reală de lucruri, în
1972 de pildă, după datele „profilaxiei“ cekiste:
De restituit la CC al PCUS Difuzare:

(Depart, gen. secţia 1) toţi membrii Politburo,
Nr. P 1756 candidaţii la Politburo
şi secretarii CC al PCUS
Strict secret
Dosar special
CC ai PCUS
În cursul ultimilor cinci ani au fost reperate 3.096 grupări de acest

tip, au fost „profilactizate“ 13.602 persoane făcând parte din aceste
grupuri, din care: 2.196 participând la 502 grupuri în 1967, 2.870
participând la 625 grupuri în 1968, 3.130 participând la 733 grupuri în
1969, 3.102 participând la 709 grupuri în 1970 şi 2.304 participând la
527 grupuri în 1971.
139 Nota către CC lui Cebrikov şi Şciolokov din 17/03/1978, nr. 492-tch.
Grupuri asemănătoare au fost descoperite la Moscova, Sverdlovsk,
Tula, Vladimir, Minsk, Kazan, Tiumen, în Ucraina, în Letonia, în
Lituania, în Bielorusia, în Moldova, în Kazahstan şi în alte părţi. Ca
urmare a măsurilor luate, numărul arestărilor pentru agitaţie şi
propagandă antisovietică a diminuat simţitor. În consecinţă, procurorul
Rudenko cere KGB-ului să adreseze „profilactizaţilor“ recalcitranţi sau
recidivişti un „avertisment scris“ care să-i cuminţească.
Bineînţeles, cererea le-a fost satisfăcută, iar ucazul corespunzător al

Sovietului Suprem a apărut la 25 decembrie 1972140. Dar, în mod straniu,
cu toate eforturile cekiştilor, rezistenţa nu înceta să sporească în ţară.
Astfel, după numai trei ani de la promulgarea ucazului, Andropov avea să
raporteze:
„Pentru perioada 1971-1974 au fost «profilactizate» 63.108

persoane. Pentru acea perioadă şi doar prin mijloacele profilaxiei au
fost distruse în faşă activităţile a 1.839 grupuri antisovietice.“141
În definitiv numărul mediu anual al acestora nu se micşorase cu

nimic, în timp ce numărul „profilactizaţilor“ se înmulţise aproape de zece ori.
Dar asta nu era totul, căci KGB nu-i supunea profilaxiei sale pe toţi inamicii
săi activi:
„În afară de profilaxie, au fost folosite şi sunt întotdeauna folosite

alte măsuri, expeditive sau nu, independent de urmăririle judiciare,
relua Andropov în acelaşi raport. Au putut fi dezmembrate în fază
incipientă o serie de primejdioase grupări naţionaliste, revizioniste sau
de alte tendinţe antisovietice. Compromiţându-i pe inspiratorii acestor
manifestări antisociale, au putut fi prevenite consecinţe nedorite în
multe regiuni ale ţării. Alte măsuri, cum ar fi pierderea cetăţeniei
sovietice sau expulzarea în străinătate s-au dovedit de asemenea
eficiente... Însănătoşirea atmosferei operaţionale a fost facilitată şi prin
acordarea de vize de plecare din URSS spre Israel mai multor
extremişti.“
Eram noi, în cele din urmă, numeroşi sau nu? Andropov considera că,
doar pentru populaţia adultă care cunoscuse războiul, „numărul acelor
oameni se socoteşte în sute de mii“. Cred totuşi că le subestima cantitatea.
Astfel, în rapoartele sale aproape că nu aminteşte popoarele „pedepsite“
140 Hotărârea Politburo-ului din 16/11/1972 P67/18, «Despre adoptarea de

către organele Securităţii de Stat a avertismentului ca măsură de acţiune
profilactică». Ucaz al Prezidiului Sovietului Suprem 3707-8 din 25/12/1972.
Nota lui Andropov şi Rudenko către CC din 11/10/1972, nr. 2594-A.
141 Nota lui Andropov către CC din 29/12/1975, nr. 3213.
(exilate în timpul lui Stalin), mişcările religioase, mai ales acelea ale
confesiunilor interzise. Or, acest lucru însemna milioane de oameni pentru
care Uniunea Sovietică era o închisoare, iar raporturile noastre cu ei se
dezvoltaseră începând din anii ’60.
„Comitetul Securităţii a obţinut prin mijloace operaţionale

informaţii precizând că Grigorenko, discutând cu una din cunoştinţele
sale, a făcut caz de intenţia pe care ar avea-o, după părerea lui,
reprezentanţii «autonomiştilor» tătari din Crimeea de a pregăti şi
expedia la ONU o petiţie pe care pretind să adune semnăturile a
250.000 tătari care invită să le fie sprijinite revendicările.
Grigorenko142, care aprobă această acţiune, declară că ea va avea o
«rezonanţă colosală», raporta Andropov în 1968 la CC143. Comitetul
Securităţii adoptă măsuri de prevenire a unor posibile acţiuni ostile din
partea persoanelor de opinie naţionalistă recrutate dintre tătarii din
Crimeea şi alte elemente antisociale.“
Iată un alt eşantion al evenimentelor care se produc mai târziu, în

1975:
„Comitetul Securităţii a primit informaţii asupra intenţiei anumitor

extremişti germani, domiciliaţi în Kazahstan şi în Moldova, de a sugera
cetăţenilor sovietici de naţionalitate germană, dacă cererile lor de
plecare în RFG nu primesc un răspuns favorabil, refuzuri colective de
participare la 15 iunie 1975 la alegerile pentru sovietul suprem al
republicilor şi pentru sovietele locale ale muncitorilor-deputaţi...
Concomitent, în cursul campaniei electorale, un «activist» al aşa-zisei
«mişcări pentru reîntoarcerea în RFG a germanilor», cu numele de Leis
(Moldova), a organizat vizitarea colectivă de către germani a MVD-ului
şi KGB-ului republicii, combinată cu cererile de satisfacere a
demersurilor lor pentru părăsirea URSS, în timp ce extremiştii din
Kazahstan pregătiseră o serie de petiţii cu conţinut calomnios, cu
semnături colective, destinate organismelor internaţionale, şi încercau
să-şi trimită reprezentantul la Moscova pentru a le înmâna unor ziarişti
străini sau pentru a le face să treacă în străinătate prin A. Saharov.
Măsurile luate au permis confiscarea la 7 iunie 1975, în gara Djambul,
asupra persoanei unui anume Termer, care se ducea la Moscova, a
unor «petiţii» adresate ONU, Conferinţei de la Geneva, cancelarului
142 General-maior Piotr Grigorenko, profesor la Şcoala de război Frunze, a

creat în noiembrie 1963 o „Uniune de luptă pentru renaşterea leninismului“,
ceea ce i-a adus arestarea şi o lungă internare psihiatrică în Institutul
Serbski.
143 Nota lui Andropov către CC din 10/06/1968. nr. 1342-A.
RFG, cât şi altor destinatari, în numele a 900 de familii germane, (mai
mult de 6.000 de persoane), conţinând informaţii tendenţioase
privitoare la situaţia germanilor din URSS şi cereri de ajutor în vederea
obţinerii plecărilor în RFG.“144
Pe scurt, viaţa nu putea părea calmă şi paşnică decât oamenilor

politici occidentali; sovieticii ştiau bine, în ce-i privea, pe ce vulcan stăteau.
Cu mult înainte de Gorbaciov, Imperiul lua apă de peste tot.
„Într-o anumită porţiune a populaţiei autohtone din regiunea autonomă

Karaceais-Cerkeses, sunt înregistrate procese negative, caracterizate
printr-o stare de spirit naţionalistă şi antirusească. Pe această bază au
loc manifestări antisociale, cât şi crime de drept comun. Sunt luate
măsuri pentru prevenirea şi îngrădirea lor.“145
Era vorba, de acum înainte, de crime şi de tulburări de masă. Tătari şi

germani, evrei şi baltici, ucraineni şi moldoveni, împrăştiaţi sau grupaţi, se
băteau pentru identitatea lor naţională prin toate mijloacele ce se găseau la
îndemâna lor. Însă, dinspre toate extremităţile enormei ţări, firele veneau să
se adune la Moscova, unde funcţionau canalele noastre de informaţie, unde
se aflau posibilităţile noastre de contact cu lumea exterioară, glasnost-ul
nostru. Pentru ei toţi, noi eram un exemplu înălţător şi un factor de
organizare. Cum vreţi ca Andropov să nu se fi neliniştit? Şi cum vreţi ca
Politburo să nu fi spionat cea mai măruntă şoaptă a noastră?
În sfârşit, formele cele mai „pasive“ de rezistenţă - comunităţi
religioase interzise, propagatori de samizdat, autori de proteste anonime -
erau cele mai răspândite. Cum să estimezi numărul milioanelor de oameni
implicaţi în aceste acţiuni? Nici măcar KGB nu putea să ajungă la o
numărătoare exhaustivă. Să admitem că se pot evalua persecuţiile
religioase, din moment ce în medie erau trimise la închisoare 200 până la
300 de persoane pe an146 şi erau „profilactizate“ vreo zece mii, ne este însă
cu neputinţă să evaluăm numărul exact al credincioşilor. Aşa cum este cu
neputinţă de stabilit numărul persoanelor care au citit, reprodus şi şi-au
transmis documentele samizdat. Era vorba cu siguranţă de milioane.
Politbüro trebuia aşadar să citească acele documente: trebuia într-adevăr să
ştie ce citesc milioane de oameni din ţară, supuşi puterii sale, ţară în care

145 Nota lui Andropov către CC din 9/12/1980, nr. 2576-A. Decizia
secretariatului CC St-243/8 s din 30/12/1980.
146 Dare de seamă asupra bilanţului activităţilor agenţilor şi activităţilor
operaţionale al «Directoratului general al KGB al URSS» pe anul 1982. După

«Reassessing the Past. Sovietology and Dissent: New Sources on Protest» de
Peter Reddaway, RFE/RL Research Report, vol. 26, nr. 5, 29/01/1993, pag.
12-16.
nu se tipărea nici măcar o singură etichetă fără ştampila cenzurii.
Această chestiune îi neliniştea de-a binelea: doar în 1971, ea a fost
dezbătută de trei ori la Comitetul Central şi a revenit, pe masa discuţiilor,
aproape în fiecare an mai apoi147.
„Analiza extinderii în mediile intelectuale şi în cele ale tineretului

studenţesc a literaturii numite «samizdat» dovedeşte că samizdatul a
suferit în aceşti ultimi ani schimbări calitative“, scria Andropov într-un
raport din 1970148.
Dacă, cu cinci ani mai devreme, se remarca în mod esenţial circulaţia

din mână în mână a unor opere artistice tendenţioase, la ora actuală se văd
răspândindu-se tot mai mult documente cu caracter programatic din punct
de vedere politic.
Andropov notează cu mâhnire că difuzarea de samizdaturi întăreşte
solidaritatea celor ce gândesc neortodox şi schiţează un început de opoziţie.
Antistaliniştilor recunoscuţi li se alătură de acum înainte „naţionaliştii“ şi...
sioniştii! E important aşadar să fie îngrădită cu orice preţ această epidemie
şi să se pună problema cauzelor ei.
Adevărul este că regimul ne recunoştea de fapt calitatea noastră de
opoziţie şi, în ciuda exteriorului său de neclintit, el era dispus să-şi modifice
linia politică în consecinţă. Altceva este faptul că, în virtutea decrepitudinii
şi paraliziei sale, el s-a dovedit acum incapabil de supleţe politică, iar atunci
când, după şase luni de muncă, Comitetul Central şi-a adoptat, în sfârşit,
rezoluţia „Asupra măsurilor destinate îngrădirii difuzării de documente
antisovietice şi de alte documente dăunătoare politic“, a fost vorba aici de un
text de o rară absurditate, reducând totul la o combinaţie de acţiuni
represive cu acţiuni de reeducare şi de propagandă149. Singura concesie era
cuprinsă în punctul nouă şi cel din urmă al programului:
„Secţia culturală a CC al PCUS, Comitetul pentru presă de pe

lângă Consiliul de miniştri al URSS şi Uniunea Scriitorilor din URSS
vor trebui să studieze problema şi să înmâneze CC propuneri privind
oportunitatea editării anumitor opere ale unor scriitori care trezesc
interesul unei părţi a lucrătorilor din cultură şi a studenţilor, şi care n-
147 Hotărârea secretariatului CC St-119/11 s din 15/01/1971,

recomandând să se prezinte propuneri CC-ului în decurs de o lună. Decizia
secretariatului CC St-2/2 din 21/04/1971, «recomandând să se elaboreze
definitiv propunerile în chestiunea în cauză ţinând seamă de observaţiile
formulate la şedinţa secretariatului». Hotărârea secretariatului CC St-8/37
gs din 28/06/1971, «Despre măsurile pentru a îngrădi difuzarea ilegală a
documentelor dăunătoare politic, antisovietice sau de alt fel».
148 Nota lui Andropov către CC din 21/12/1970 nr. 3461-A.
149 Hotărârea secretariatului CC St 8/37 gs din 28/06/1971.
au fost reeditate după anii ’20.“
În consecinţă a fost publicat Gumiliev150, pare-se, şi încă într-un tiraj

redus. Acest lucru n-a avut nici o influenţă asupra intensificării
samizdatului: el a continuat să se dezvolte, asigurând presei oficiale o
alternativă şi lui Andropov dureri de cap. Au fost văzute apărând forme noi,
cinematografice şi magnetice şi, de fapt, o cultură alternativă, ceea ce slăbea
controlul partidului asupra elitei artistice şi intelectuale, mai ales asupra
tineretului. Andropov a dat din nou alarma151.
„În cursul realizării măsurilor destinate îngrădirii acţiunilor ostile

ale adversarului, au fost reperate fapte dovedind că, în sânul
tineretului înzestrat cu simţ artistic sau care se străduieşte să se
realizeze în acest domeniu, se remarcă o tendinţă spre regrupări, pe
bază neoficială, care se manifestă în lecturi literare, expoziţii de pictură
şi de gravură, spectacole montate în apartamente particulare sau locuri
ocazionale. Se observă o tendinţă spre tipărirea şi difuzarea de reviste
dactilografiate, constând în opere nepublicate.
Un studiu al atmosferei unor asemenea grupări în oraşul Moscova
a demonstrat că o parte a tineretului creator, lăsată în voia ei înseşi,
nu-şi găseşte o aplicare utilă social nevoilor sale şi împrumută uneori
calea unor manifestări de nedorit care, în general, sunt inspirate de
către persoane, ce se dedau la activităţi antisociale, sau de către
străini.
... Se vede astfel ivindu-se în zilele noastre pericolul creării unor
grupări de necontrolat ale tineretului creator în paralel cu uniunile de
creaţie oficială.“
Într-adevăr, de atunci datează evenimente atât de răsunătoare cum ar

fi expoziţia artiştilor non-conformişti în parcul Izmailovo152, tentativa de
creare a unei secţii moscovite a Pen-Clubului internaţional153 şi a unei secţii
moscovite a organizaţiei Amnesty International154, şi, puţin după aceea,
apariţia necenzurată a culegerii Metropol şi formarea „grupărilor Helsinki“
(asociaţii însărcinate să vegheze asupra respectării acordurilor de la
Helsinki) cu comisiile lor, comitetele lor, grupurile lor de muncă155. Un
150 Nikolai Gumiliev (1886-1921), strălucit poet, fondatorul şcolii „acmeiste“,

ilustrată şi de soţia sa Ahmatova şi Mandelstam. Împuşcat în 1921, operele
sale rămăseseră de atunci interzise.
152 Nota iui G. G. Grişin către CC din 20/05/1975, transmisă cu nr. 97.
153 Nota lui Andropov către CC din 5./04/1975, nr. 784-A.
154 Nota lui Andropov şi Rudenko către CC din 10-12/04/1975, nr. 878-A
asupra arestării lui A. Tverdohlebov.

155 Notele lui Andropov către CC din 15/11/1976 nr. 2577-A şi din
sindicat independent, chiar, a văzut lumina zilei la sfârşitul lui 1977156.
Procesul de formare structurală a unei opoziţii era în curs, şi el coincisese
aparent cu pierderea controlului partidului asupra tineretului, ceea ce era
deosebit de periculos pentru regim.
În realitate acel „control“, pe cât îmi amintesc, nu fusese niciodată
efectiv, el exista mai ales pe hârtie, în rapoartele comitetelor partidului şi
comsomolului, privind „influenţa“ organizaţiilor şi manifestaţiilor de
propagandă. Cu toate acestea, spre sfârşitul anilor ’60, tineretul s-a politizat
vizibil. Acest lucru se traducea cel mai adesea prin proteste anonime,
manifeste, graffiti pe ziduri, drapele naţionale în republicile neruseşti sau
scrisori anonime adresate autorităţilor. Orice eveniment sugestiv, jubileu,
sărbătoare, alegeri, era de obicei însoţit de „dezordini golăneşti“ ale
tineretului.
„Solemnităţile jubiliare consacrate centenarului naşterii

întemeietorului statului sovietic, V.I. Lenin, s-au desfăşurat în întreaga
ţară într-un mod organizat, într-o ambianţă de înalt militantism, de
exaltare laborioasă şi politică a oamenilor sovietici, care şi-au
manifestat încă o dată unitatea indestructibilă şi strângerea rândurilor
în jurul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice“, raporta, de pildă, Andropov în aprilie 1970157.
În acelaşi timp, în timpul perioadei de pregătire şi de realizare a

solemnităţilor, au fost înregistrate, în diverse regiuni ale ţării 155 de acţiuni
de inspiraţie golănească, dăunătoare politic, în legătură cu acest jubileu.
Din care: 55, în 1969 şi 100, în 1970.
„Manifestaţii de acest gen au fost remarcate în Ucraina, în

Kazahstan, în Lituania, în Bielorusia, în Estonia, în Letonia, în
Moldova, în regiunile Moscova, Leningrad, Kuibîşev, Rostov şi în alte
câteva. Elementele delincvente au distrus sau stricat câteva
monumente, busturi şi basoreliefuri ale Şefului, o cantitate
considerabilă de panouri, lozinci, afişe, reproduceri, gazete de perete,
standuri, banderole, portrete, reproduceri şi alte ornamente jubiliare...
Astfel de acţiuni dăunătoare politic şi delictuoase au adus 70 de
persoane înaintea unei jurisdicţii penale, 65 la măsuri profilactice şi 7
la un stagiu de observaţie.
În optsprezece cazuri, aceste manifestaţii aveau un caracter cu
totul neruşinat şi urmăreau scopul de a întuneca celebrarea de către
5/01/1977 nr. 22-A.

156 Comunicările lui Andropov la CC din 11/02/03 şi 5/04/1978, nr. 294-A,
550-A şi 655-A.
oamenii sovietici a celei de a o suta aniversări a naşterii lui V.I. Lenin.“
Iată încă un raport tipic adresat CC asupra sărbătoririi zilei de 1 Mai

1975158.
Sărbătorirea zilei de 1 Mai s-a desfăşurat în ţară într-o atmosferă

normală, cu un mare entuziasm politic.
Totodată, în anumite regiuni ale ţării, au putut fi înregistrate
manifestări negative.
La Moscova, Odessa, Chişinău, în regiunea Rostov au fost difuzate
manifeste cu un conţinut ostil.
În capitala cantonului Pustomîtîi, regiunea Lviv, au fost arse, lângă
obeliscul soldaţilor-eliberatori, treisprezece din drapelele republicilor
sovietice care fluturau. Cazuri de distrugere de drapele au avut loc şi la
Moscova şi la Harkov. În oraşul Grodno, a fost descoperită o stricăciune
adusă portretului întemeietorului statului sovietic... Toate faptele
semnalate au făcut obiectul unor măsuri adecvate. Majoritatea
participanţilor la aceste manifestări ostile au fost identificaţi.“
Totuşi, în general nu se „stabilea“ totalitatea, nici pe departe:

aproximativ 50-60%, din care jumătate se pomenea profilactizată, în timp ce
ceilalţi erau închişi pentru delict de drept comun (vandalism). Adăugate
scrisorilor anonime, aceste evenimente se ridicau în întreaga ţară la 10.000,
chiar 20.000 pe an159. Cel mai adesea, „criminalii“ erau tineri, adolescenţi,
liceeni, care creaseră deja uneori o organizaţie ilegală. Noi nu aveam fireşte
nici o idee de amploarea fenomenului şi nici măcar nu auzisem vorbindu-se
de majoritatea acestor manifestări. Totuşi, fără ele, tabloul ţării şi al
tendinţelor care prevalau ar fi incomplet, şi nici nu s-ar înţelege fără acest
arrière-plan nervozitatea autorităţilor. Închipuiţi-vă cam ce simţeau ele,
primind zilnic rapoarte de acest gen:
„Direcţia KGB pentru zona Krasnodar a reperat în oraşul Tuaps un

club ilegal de «luptă pentru democraţie», compus din 14 membri, în
majoritate elevi în clasele a 8-a şi a 9-a ale liceului nr. 3. Printre ei, 7
membri ai Uniunii comuniste leniniste pansovietice a tineretului.
Membrii «clubului» au elaborat un program şi statute, au editat
revistele scrise de mână Democratul şi Rusul de astăzi în care publicau
articole şi versuri scrise de membrii clubului şi inspirate din
programele posturilor străine de radio. Fiecare membru presta
jurământul, avea un pseudonim, un carnet de adeziune şi plătea
cotizaţii.

159 După «Reassessing the Past». Op. cit., vol. 2, nr. 5,29/01/1993, pag.15.
Programul clubului prevedea crearea în ţară a unui partid al
«democraţilor» şi cucerirea puterii atunci când membrii de partid vor fi
la vârsta adultă. Scopul lor apropiat era să fabrice şi să difuzeze
documente antisovietice şi să coopteze noi membri în organizaţia lor.
Pentru a realiza acest program... în decembrie 1969, cu prilejul celei de
a 90-a aniversări a lui Stalin, au efectuat pe asfalt şi pe garduri, în
diverse locuri ale oraşului Tuaps, inscripţii cu creta având conţinut
antisovietic. În 1970, în numele «Uniunii panruse a democraţilor», au
fabricat mai mult de 40 de manifeste, conţinând un apel la răsturnarea
puterii sovietice şi la crearea unor organizaţii politice ilegale şi le-au
răspândit în Tuaps.
Toţi membrii clubului «Lupta pentru democraţie» sunt minori. Din
acest motiv, s-a luat decizia să nu fie urmăriţi judiciar, ci să se limiteze
totul la măsuri de profilaxie160.
Direcţia KGB pentru regiunea Sverdlovsk a descoperit un grup
ilegal de tineri autointitulat «Partidul Rusiei libere» sau «Partidul
muncitoresc revoluţionar». Membrii acestui grup au bătut la maşină, în
două rânduri, aproximativ 700 de manifeste antisovietice...161
Măsurile luate au stabilit că manifestele fuseseră tipărite şi
difuzate de elevi din clasele a 9-a şi a 10-a ale liceului nr. 42, din
oraşul Riazan... Cu toţii s-au căit de faptele lor rele şi, în prezenţa
părinţilor lor, au asigurat organele KGB că nu îşi vor mai permite nici o
manifestare antisocială.“162
O asemenea stare de spirit în rândurile tineretului, alăturată, pe de

altă parte, unei opoziţii tot mai organizate, crea o situaţie foarte periculoasă
pentru regim. Un studiu extensiv realizat de KGB în 1976163, deşi se
străduieşte să pună totul pe seama influenţei propagandei burgheze şi pe
seama „centrelor de sabotaj“ occidentale, furnizează informaţii de un interes
excepţional. Din 3.324 „manifestări antisociale“ săvârşite vreme de trei ani
de către 4.406 tineri, 60,3% sunt datorate studenţilor, iar 22,4% liceenilor.
3.174 (72%) au organizat aceste manifestări singuri, ceilalţi 1.232
erau integraţi în 384 grupuri.

163 Nota lui Andropov către CC din 12/12/1976, nr.2788-Ap; «Notiţă
analitică asupra caracterului şi cauzelor manifestărilor negative în sânul

tineretului şcolar şi studenţesc» din 3/12/1976, semnată Bobkov, şi
rezoluţia secretariatului CC St-37/14 s din 28/12/1976.
Număr de Număr de
Natura manifestaţiei
manifestanţi persoane
Exprimarea de judecăţi cacalomioase şi de 1509 1 598
alt
tipcalomnioase şi de
tip, dăunătoare politic 45,4% 36,3%
Participarea la acţiuni de grup, violând 99 495
ordinea publică 3% 11,2%
Participarea la acţiuni antisociale prin imi 182 382
tarea hippies-ilor 5,5% 8,7%
Tipărirea şi difuzarea de documente 252. 323
calomnioase şi dăunătoare politic 7,6% 7,3%
(manifeste neincluse)
Realizarea şi difuzarea de manifeste, sloga 167 277
nuri, afişe 5% 6,3%
Insultarea stemei statului, a drapelului, a 90 115
monumentelor sau portretelor 2,7% 2,6%
Ameninţări verbale sau scrise la adresa 50 33
militantismului sovieto-comunist 1,6% 1,2%
Transmiterea (sau încercarea de) în străină 26 33
tate a unor informaţii calomnioase şi a unor 0,8% 0,8%
materiale ideologic dăunătoare
Elaborarea şi difuzarea de scrisori anonime 33 32
cu conţinut calomnios şi dăunătoare ideologic 1% 0,7%
Tentativă de contact şi contacte cu centre 16 17
antisovietice din străinătate 0,4% 0,4%
Confecţionarea şi expunerea unor drapele 6 15
naţionaliste 0,2% 0,3%
Alte manifestări 894 1 066
26,8% 24,2%
Manifestările organizate de pe poziţii ideologice ostile socialismului

constituie 32,4% din ansamblu. La ele au participat 1.269 persoane (29%).
Număr de Număr de
Natura ideologiei ostile
manifestanţi persoane
ideologie naţionalistă burgheză 364 674
(neincluzând şi sionismul) 33,7% 43%
ideologie sionistă şi sentimente 188 242
pro-israeliene 17,5% 15%
ideologie revizionistă şi reformistă 377 445
35% 28%
ideologie religioasă 88 128
8,2% 8%
ideologie (opinii) neofascistă şi neonazistă 60 80
5,6% 6%
Aici, este vorba doar de aceia care puteau (sau se hotărau) să
formuleze limpede platforma lor ideologică. însă cei „fără ideologie“ nu
făceau mai multe parale:
„Membrii unor grupuri descoperite la Moscova, Leningrad, Kiev,

Vilnius, Talinn, Rostov pe Don, Odessa şi în alte oraşe, constituite din
pretinşi imitatori ai «hippies»-ilor occidentali s-au declarat pentru o
revizuire a valorilor etico-morale (sic) ale normelor vieţii sociale
socialiste, au pus la îndoială tradiţiile revoluţionare ale trecutului şi
moştenirea spirituală a părinţilor lor «conservatori», au chemat la
depăşirea «inerţiei» şi la lupta pentru «libertatea şi democratizarea
societăţii» pe baza ideilor hippies.“
Circa 40% din totalul celor supuşi profilaxiei în întreaga ţară erau
tineri sub douăzeci şi cinci de ani. Tabloul era aproape acelaşi pentru
delincvenţă; de pildă, mai mult de jumătate din condamnaţii din 1971-1973
pentru fabricarea şi vinderea de droguri aveau sub douăzeci şi şapte de ani;
tinerii de această vârstă care riscaseră măsuri administrative pentru
consum de băuturi alcoolice şi pentru prezenţa lor în locuri publice în stare
de ebrietate au fost 2.533.443 în 1973 şi 2.616.708 în 1974. „Minorii“ (sub
optsprezece ani) comiteau în medie pe an aproape 100.000 de delicte, din
care 47% în grupuri164.
Sunt curioase, de asemenea, rezultatele altor anchete, citate în acelaşi
raport. După studiile făcute asupra „auditoriului posturilor de radio străine
în oraşul Moscova“, conduse de laboratorul de ştiinţe sociale aplicate al
Institutului de ştiinţe sociale al Academiei de Ştiinţe a URSS, „80% dintre
studenţi şi aproape 90% dintre elevii ultimelor clase ale ciclului al doilea al
şcolilor tehnice şi profesionale ascultă mai mult sau mai puţin regulat
aceste posturi de radio. Pentru majoritatea lor, ascultarea posturilor de
radio străine a devenit un obicei (32% din studenţi şi 59,2% din persoanele
şcolarizate ascultă măcar o dată sau de două ori pe săptămână emisiunile
străine)“.
Acesta era auditoriul nostru, cel ce ne urmărea activităţile datorită
informaţiilor de la Londra, München, Washington, aceeaşi generaţie
cuprinsă între douăzeci şi treizeci de ani, care avea să coboare în stradă,
cincisprezece ani mai târziu:
„În explicaţiile lor, mai mulţi studenţi «profilactizaţi» au declarat că

înregistraseră pe magnetofon emisiunile radiofonice ale unor opere
164Nota către CC a procurorului general al URSS, Rudenko, R.A., din

28/03/1974, nr. 34 lss.
ideologice ostile, după care le difuzau sub formă de înregistrări
magnetice sau texte dactilografiate. Îndeosebi, prin acest canal, şi-au
făcut o idee despre multe declaraţii şi pamflete antisovietice ale lui
Soljeniţîn, despre tratatul lui Saharov Reflexii asupra păcii, progresului
şi libertăţii intelectuale, şi despre alte diverse «anchete», «petiţii» şi
documente, conţinând elucubraţii calomnioase ce denigrau realitatea
sovietică.
Pentru gradul de eficacitate, primul loc revine documentelor
tipărite ilegal în ţară“.
În acelaşi timp, documentul ia notă de scăderea interesului pentru

studierea teoriei marxist-leniniste în instituţiile de învăţământ superior şi de
„participarea pasivă a unui anumit număr de studenţi la viaţa socio-politică
a colectivelor“. Pe scurt, avem toate motivele să credem că, spre 1970,
regimul „pierduse“ practic tineretul şi că influenţa noastră asupra lui sporea
cu viteză. Ce îi putea opune acestui fenomen extraordinar un partid ce
îmbătrânea şi era birocratizat? Nimic altceva decât represiuni, profilaxie,
altfel spus, o intimidare ce se folosea de aceleaşi metode, asortate cu o
„întărire“ a propagandei sale, de care fiecare era deja scârbit. Raportând
asupra muncii depuse de ei, cu puţin înainte de prăbuşirea regimului
comunist, şeful KGB Cebrikov, procurorul general Rekunkov, ministrul
justiţiei Kravţov şi preşedintele Tribunalului Suprem, Terebilov, declarau cu
mândrie Comitetului Central165:
„În scopul demascării activităţii de sabotaj a serviciilor speciale ale

imperialismului şi a elementelor ostile din rândurile populaţiei
sovietice, o muncă însemnată a fost realizată, muncă ce a folosit
mijloacele de informare în masă. În cursul ultimilor zece ani, cu
participarea şi cu ajutorul materialelor organelor securităţii de stat, au
fost produse 150 de filme de cinema şi televiziune (în primul rând,
jurnale televizate şi documentare de scurt-metraj); în ultimii patra ani
au fost tipărite 262 cărţi şi broşuri, au fost publicate articole în reviste
(178) şi în ziare (250). Conferinţe de propagandă sunt în mod constant
ţinute asupra acestor chestiuni de lucrătorii organelor KGB, ai
parchetului, tribunalelor şi justiţiei. O muncă de educaţie implicând
participarea opiniei publice este practicată pentru cei condamnaţi la
locul de detenţie, şi ea a început să-şi arate roadele.“
Motivul acestei mândrii deosebite era că pe parcursul a patru ani, din

1982 până în 1986, reuşiseră totuşi să zdrobească mai mult de o sută de
oameni. Operaţie dusă la ordinul Comitetului Central, care nu-şi cruţa
165Nota către CC a lui Cebrikov, Rekunkov, Terebilov şi Kravţov din

26/12/1986, nr. 2521-tch.
timpul atât de preţios. Şi atunci când, pentru a se sustrage unui sfârşit
ineluctabil, au fost încolţiţi să lanseze procesul unei politici glasnost
controlate, ei au inaugurat-o prin „istovirea“ ultimilor prizonieri şi prin
anihilarea nucleului opoziţiei. Ceea ce Gorbaciov a ordonat personal.
7. Legea şi finalitatea
„Domnilor juraţi! Ziua această este insolită pentru mine: pentru prima
oară, în viaţa mea şi în acest oraş, iau cuvântul nu în calitate de inculpat, ci
în calitate de martor.“
Comicul situaţiei era sporit şi de faptul că, atunci când făcusem prima
declaraţie în faţa judecătorilor, în 1967, vorbisem exact de acelaşi lucru:
despre denegările în justiţie, despre caracterul anticonstituţional al PCUS şi
despre represiunile organizate de ei. Totul era atât de asemănător încât,
douăzeci şi cinci de ani mai târziu, aş fi putut să reiau cuvânt cu cuvânt în
faţa Tribunalului constituţional al Rusiei acelaşi discurs fără să-şi dea
cineva seama. Fără să vreau, am evocat felul în care mă pregătisem pentru
acele prime „ultime cuvinte“ în faţa unui tribunal (mai înainte fusesem de
două ori considerat iresponsabil şi judecat in absentia), ale cărui texte de
lege mi le procurasem de la direcţia închisorii Lefortovo, ameninţând că fac
greva foamei. Îi silisem de asemenea să cumpere o copie a Constituţiei
URSS, căci în întreaga închisoare a KGB-ului nu se găsea nici măcar un
exemplar. Apoi fusese plictiseala de rutină şi aşteptarea, cu nervii încordaţi,
a sfârşitului, când urma să fiu lăsat să-mi spun „ultimele cuvinte“, singura
formă de expresie liberă, pe atunci, necenzurată din ţară. (Acestea fiind zise,
nu ştiai niciodată cum va fi cu ei: dacă le venea cheful, puteau să te
întrerupă, să te împiedice să vorbeşti până la capăt. Acest lucru se
produsese uneori.) În sfârşit, venise şi punctul culminant al dramei:
fluturând constituţia URSS, mă străduisem să vorbesc aproape o oră şi
jumătate, pândind din minut în minut chemarea la ordine adresată de
judecător. Căci devenisem expert în materie de „inconstituţionalitate“ a
PCUS. Dar, ceea ce altă dată trecea drept „o calomnie împotriva ordinii
sociale şi de stat a URSS“, devenea acum culmea înţelepciunii de stat,
beneficiind de sprijinul preşedinteiui Rusiei. Trebuia să mă bucur sau să mă
întristez de acest lucru? Să fiu mândru că o luasem înaintea concetăţenilor
mei cu un sfert de secol, sau să mă întreb cu perplexitate pentru ce un
adevăr atât de simplu nu le trecuse prin minte cu douăzeci şi cinci de ani
mai devreme?
Apărarea categorică a drepturilor, de către mişcarea noastră,
suscitase întotdeauna o sumedenie de încurcături, dacă nu de reproşuri. Şi
aceasta pentru că nu exemplele de violare de către puterea comunistă a
propriilor sale legi ar fi fost ignorate de cineva, ci pentru că ideea de a cere
respectarea legii părea complicată. În cursul acelor ani, degeaba ai fi căutat
vreun om care să nu fi văzut sau să nu fi înţeles nimic. Însă fiecare se
gândea: la ce bun? La ce ar putea servi acest lucru?
„Ce vreţi? să perfecţionaţi Uniunea Sovietică?“ îmi spuneau în chip
veninos sovieticii care, în general, se numărau printre acei ce ne găseau
prea puţini pentru a ni se alătura.
„Spuneţi-ne când va înceta mişcarea voastră să se refere la legile
sovietice pentru a trece la acţiuni directe?“ răspundeau ca un ecou cei care,
în Occident, nu trăiseră niciodată sub cizma regimului.
Nu exista nici un mijloc pentru a explica acestor oameni că aspectul
juridic al mişcării noastre nu era nici mimetism, nici şiretenie tactică, că el
reflecta poziţia noastră de principii, cât şi refuzul nostru la violenţă şi
clandestinitate. Problema nu ţinea de pretinsa complexitate a acestei
atitudini. Cum să ţi se pară complicat aşa ceva când aveai, sub ochi în
fiecare zi exemplul ultimei revoluţii ruse şi rezultatele ei? Oare să nu se
înţeleagă încă în anii ’60 că violenţa nu duce la un stat de drept, nici
clandestinitatea la o societate liberă? Adoptând un punct de vedere mai
practic, cum de nu se vedea că, dacă nu s-au găsit în ţară destui oameni
pentru a cere pur şi simplu ceea ce li se cuvenea legal, ar fi încă şi mai greu
să se adune acea mulţime de exaltaţi, în stare să doboare, pe rând, KGB-ul,
aparatul partidului şi o bună parte din armată? Şi că, dacă s-ar aduna, într-
o zi, un număr suficient de contestatari, la ce bun să mai treci la acţiune?
Era vorba de fapt de subterfugii şi de autojustificări. Omul sovietic nu
putea să pretindă ceva de la o superputere atomică. Hoţia nu-l speria, dar,
numai la gândul de a pretinde ceva, buzele îi deveneau livide. Nu toată
lumea avea forţa de a refuza să colaboreze cu puterea. Trebuia cu adevărat
ca cineva să îndrăznească să o facă în văzul tuturor, pe faţă, în chip
provocator, chiar şi pentru a risipi spaima mistică, iraţională, pe care o
inspira puterea cu aureola ei de atotputernicie. În această privinţă, nu era
nimic mai distrugător decât a dovedi că ea era ineficace şi ilegală totodată.
Şi de altfel ce se putea face? Răspândirea de manifeste sau crearea de
„partide“ clandestine cu cinci, şase prieteni era ceva bun pentru liceeni, care
vedeau şi ei că acest lucru nu ducea la nimic. Ceea ce trebuia erau forme de
opoziţie legală care să permită unificarea şi dezvoltarea forţelor sociale ale
ţării. Şi cine spune „legal“ spune „cel ce recunoaşte legile şi acţionează în
cadrul lor“.
Cu toate acestea, regimul avea dificultăţi cu legile, dificultăţi pe care
nu le putuse rezolva încă de la revoluţie şi pe care nu s-a priceput niciodată
să le rezolve. Acestea, pentru că orice ideologie, şi în mod deosebit ideologia
marxist-leninistă, este incompatibilă cu conceptul de lege. Ideologia ţine de
legendă, de mit, este din acest motiv absolut contradictorie, în vreme ce
întreg sensul legii ţine de coerenţa sa intimă. Încă şi mai contradictorie era
practica comunistă, compromis între ideologie şi realitate. Doar la vârful
puterii se ştia, zi de zi, ceea ce puteau sau nu „să-şi permită“. Şi trebuia să
ştii cum să interpretezi instrucţiunile secrete înseşi.
Pe de altă parte, scopul ideologiei era de a explica orice lucru de pe
lumea asta cu ajutorul unor concepte ceţoase, ce scăpau oricărei definiţii
exacte, în vreme ce finalitatea legii era de a ajunge la definiţii cât mai precise
cu putinţă, eliminând la maximum subterfugiile. Cum să împaci astfel de
lucruri? Cum să codifici, de pildă, „materialismul dialectic“? Era ca şi cum
ai fi încercat, după modelul câtorva scolastici, să faci socoteala îngerilor care
pot încăpea pe vârful unui ac.
Ceea ce face înainte de toate ca legea şi ideologia să fie incompatibile
într-un stat totalitar, este faptul că în acesta, prin definiţie, ideologia trebuie
să primeze asupra legii şi că, neputând guverna prin lege, ea se situează din
acest motiv deasupra legii, acţionând în numele ei. Exact aşa cum partidul -
purtător al ideologiei - guvernează în numele celorlalte structuri de stat, din
moment ce el este o formaţie suprastatală. Ţinând seamă de obiectivele
globale ale acestei ideologii - şi totodată ale partidului -, legea se preschimba
într-o ficţiune, într-o ramură a propagandei, menită să ofere imaginea
îmbietoare a statului socialist, „cel mai democratic din lume“. Acest lucru se
vedea îndeosebi în Constituţia stalinistă, redactată cu scopuri exclusiv
propagandistice şi, prin aceasta, exclusiv favorabilă scopurilor noastre.
În practică, aşadar, legea nu exista decât pe hârtie, în timp ce ţara era
condusă de o infinitate de instrucţiuni şi de decizii ale administraţiei,
statului sau partidului, adesea contradictorii şi, cel mai adesea, secrete. A
aduce toate aceste lucruri la o stare de unitate necontradictorie era ceva
peste puterea partidului însuşi. Ceea ce lua amploare, era „dreptul
telefonic“: un telefon de la un ştab al partidului era cel mai recent dintre
actele legislative.
Ca să fiu drept, se cuvine să spun că ideologia nu era mai puţin
incompatibilă cu alte domenii ale existenţei, cum ar fi economia şi ştiinţa, şi
pentru aceleaşi motive. Dacă legea ne-a furnizat, iniţial, arma noastră, este
din pricină că, pur şi simplu, autorităţile făceau uz de ea împotriva noastră.
În ceea ce ne priveşte - fiecare cu dreptul său - am sfârşit prin a o struni
atât de bine, încât orice sentinţă pronunţată împotriva unuia dintre noi se
transforma, fără greş, într-o derută morală pentru autorităţi. Astfel încât,
spre deosebire de procesele staliniste exemplare, ale noastre se desfăşurau
cu maximum de secret, sustrăgându-se de la contactul cu publicul în
măsura în care era materialmente posibil, iar dacă presa se făcea ecoul lor,
nu era decât pentru a răspunde „calomniilor propagandei burgheze“.
Cu siguranţă nu a fost uşor să se atingă acest obiectiv: era nevoie de
oarecare rezistenţă şi precizie în comportament pentru a ajunge să fii închis
nu ca toată lumea, ci „după voia noastră“, în detrimentul puterii, adică
silind-o pe aceasta să încalce cât mai mult cu putinţă legalitatea. Astfel în
1967, nefiind prea mulţumit că organizasem o manifestaţie şi că fusesem
condamnat la trei ani de închisoare, aveam de gând să demonstrez
caracterul anticonstituţional al articolului 190-3 al Codului penal.
Manifestaţia fusese concepută în acest spirit, la fel ca şi argumentele
noastre ulterioare în faţa anchetei şi a tribunalului, astfel încât autorităţile
ne condamnaseră în pofida legii, respingând chiar orice aparenţă de
legalitate. În cazul respectiv, sfidând articolul din Constituţie care asigura
libertatea de manifestare. Trebuie să spun că acest lucru mi-a reuşit atunci
de minune. Însuşi directorul închisorii Lefortovo mărturisea deschis că noi
fuseserăm arestaţi „ilegal“, parchetul a refuzat anchetarea cazului sub un
pretext oarecare, în vreme se anchetatorul meu de la KGB dădea din cap,
scoţând suspine triste. Nu a fost o întâmplare dacă Biroul Politic a fost
nevoit să se întrunească şi să decidă să publice într-un ziar o notă privitoare
la această afacere, care minţea grosolan. Acest fapt constituie pentru mine
ceva ca o medalie de aur sau ca atribuirea unui titlu universitar.
Fără îndoială că noile generaţii, care n-au cunoscut timpul acela, vor
avea oarecare dificultăţi în a înţelege scopul practic al acestor acţiuni. Cu
atât mai mult cu cât, în sens pur utilitar, noi nu aveam mai mult de
câştigat, decât chinezul care a spart vesela japonezilor la moara din
Habarovsk. Nici unul dintre noi, fireşte, nu se aştepta să vadă prăbuşindu-
se puterea sovietică din pricina proceselor noastre, samizdatelor noastre,
manifestaţiilor noastre minuscule şi pur simbolice. Şi nimeni, desigur, nu
credea într-o „ameliorare“ a regimului. Paradoxul era că mişcarea noastră,
care avea să exercite o benefică influenţă politică, nu era în realitate politică,
ea era morală. Principalul nostru resort nu era să refacem sistemul, ci să nu
fim părtaşi la crimele lui. Restul a apărut, mai apoi, ca o consecinţă a
acestei luări de poziţie.
Această atitudine de „neparticipare“, la rândul ei, a apărut ca o reacţie
a societăţii la represiunile staliniste sau, mai precis, la dezvăluirea lor,
incompletă desigur, dar reală, de pe vremea lui Hruşciov. Societatea, sau
măcar elita ei, era frământată de întrebarea: „Cum a putut să aibă loc o
crimă atât de monstruoasă? Cine este vinovat?“ Şi se ajungea invariabil la
concluzia că o parte din greşeală aparţinea fiecăruia, căci aproape toată
lumea, cu sau fără de voie, pasiv sau activ, fusese complice. Nu doar cei ce
torturaseră sau executaseră, dar şi cei ce ridicaseră mâna în cursul
mitingurilor şi „aprobaseră în unanimitate“ execuţiile sumare; nu doar cei ce
dăduseră ordinele, dar şi cei care, cu docilitate, tăcuseră.
Tacă-ţi gura - şi iată-te călău.

Tacă-ţi gura, tacă-ţi gura, tacă-ţi gura...166
Bineînţeles, la fel ca în Germania postbelică, toate acestea cad

îndeosebi asupra tinerelor generaţii, în aparenţă străine de crimele părinţilor
166 Alexandr Galici, «Scurt vals pentru căutătorii de aur».

lor: viaţa este astfel făcută, încât copiii ispăşesc întotdeauna păcatele
părinţilor lor. Şi cu toate că şefii sovietici nu ar fi fost categoric conduşi pe
banca acuzaţilor de la Nürnberg, verdictul acestui tribunal ni se aplica din
plin. Ca şi contemporanii noştri germani, eram datori să recunoaştem că
nici opinia majorităţii din jurul nostru, nici ordinele şefilor, nici măcar
ameninţarea cu moartea nu ne scuteau să fim răspunzători de alegerea
noastră. Însă, noi ne deosebeam de ei prin aceea că trebuia să luăm în
consideraţie confruntarea cu Reich-ul nostru, aflat încă în picioare, şi cu
gărzile noastre SS, cu care Occidentul se lega, pe deasupra, să şi „coexiste
paşnic“.
Nu puteam, aşadar, visa la nici un scop practic. Nimeni n-ar fi riscat
să definească ceea ce s-ar putea considera o „victorie“. Obiectivul nostru era
de a confrunta constant legea scrisă şi interpretarea ei ideologică nescrisă,
pentru a constrânge puterea să-şi dezvăluie la maximum natura antilegală.
Cât despre avantajul personal din toate astea, era mai bine să nu ne batem
capul. Nu era nimic altceva de sperat în afară de pedeapsa cea mai grea. De
aceea, ignorând orice rezultat practic, trebuia să facem tot ce stătea în
puterile noastre pentru a ne ispăşi pedeapsa cu conştiinţa liniştită. Cu
timpul, victoria a căpătat pentru noi aparenţa unui drept, acela de a spune
posterităţii:
„Am făcut tot ce am putut.“
Or, acum, trecând în revistă, după douăzeci şi cinci de ani,
documentele Comitetului Central privind procesele noastre, eram pur şi
simplu stupefiat: chiar şi cel mai mărunt dintre ele putea fi repus pe masa
judecătorilor, de parcă timp de decenii acţiunea noastră n-ar fi avut alt
obiectiv decât să se pregătească pentru acest proces constituţional împotriva
PCUS. Or, acţiunea aceea, dintr-un punct de vedere pur formal, începuse de
altfel cu prima noastră manifestare, în 1965, al cărei slogan era: „Respectaţi
Constituţia Voastră!“ şi care cerea... glasnost! Realitatea depăşeşte ficţiunea!
Atunci, în decembrie 1965, am dat prima bătălie organizată împotriva

regimului. Pretextul era „procesul Siniavski-Daniel“ care făcuse pe vremea
aceea mare vâlvă: erau judecaţi doi scriitori care îşi publicaseră cărţile
clandestin în Occident. Lucrul cel mai nostim era că se cerea ţării, ca pe
vremea lui Stalin, „să condamne unanim pe acei renegaţi simulatori“ fără să
le fi văzut măcar cărţile. Atunci a apărut acel cuvânt glasnost. Marele nostru
„jurist“ Alik Volpin fusese, desigur, cel care-l dibuise în codul de procedură
penală, în secţiunea consacrată „publicităţii dezbaterilor judiciare“167:
„Dezbaterile tuturor proceselor sunt deschise, cu excepţia cazurilor

în care această procedură ar deranja interesele menţinerii unui secret
167 Articolul 18 din Codul de procedură criminală al RSFSR, despre

«publicitatea în jurul dezbaterilor judiciare».
de stat.
Dezbaterile cu uşile închise sunt, pe de altă parte, admise, cu
avizul motivat ai tribunalului, în procesele penale privind persoanele
sub şaisprezece ani pentru delicte sexuale, ca şi în alte cazuri, pentru a
se împiedica divulgarea unor secrete intime ale persoanelor implicate în
proces.
În toate cazurile, verdictele sunt date public.“
Deviza noastră părea inocentă chiar şi cetăţenilor cei mai bine

intenţionaţi: dacă nu vă permiteţi să le citiţi cărţile, declaraţi un proces
public împotriva lor, ca să putem şti totul.
Acest protest a luat regimul prin surprindere, nu mai fusese vreodată
văzut vreun cetăţean sovietic cerând ceva. A fost aşadar nevoit să-şi fabrice
o „publicitate“ de circumstanţă.
„La ora actuală, Comitetul Securităţii, împreună cu secţia

culturală a Comitetului Central şi cu Uniunea Scriitorilor, pregătesc,
fiecare, anunţuri în presă prin care va fi dezvăluit adevăratul caracter
al «activităţii literare» a lui Siniavski şi Daniel. În scopul asigurării unei
informări mai detaliate a opiniei publice şi pentru a se stopa orice
activitate asemănătoare din partea diverselor persoane cu păreri ostile,
pare judicios să fie examinată afacerea Siniavski-Daniel într-o şedinţă
publică a Tribunalului Suprem al RSFSR şi să fie condamnaţi criminalii
vinovaţi de confecţionarea şi difuzarea unor opere literare, conţinând
elucubraţii calomnioase asupra statului şi societăţii sovietice, în baza
paragrafului 1 al articolului 70 din Codul penal al RSFSR, la privarea
de libertate, scriau Comitetului Central, la 23 decembrie 1965,
Semiceastnîi, şeful KGB, şi procurorul general Rudenko (şi CC a
aprobat cu amabilitate168), iar lucrul acesta se întâmpla cu două luni
înainte de proces. Se are în vedere să ţină acest proces la începutul lui
februarie 1966, sub conducerea preşedintelui Tribunalului Suprem al
RSFSR, tov. Smirnov L.N., cu participarea acuzatorului public,
adjunctul procurorului general al URSS, tov. Temuşkin O.P., în sala de
şedinţe a Tribunalului Suprem al RSFSR, cu o capacitate de o sută de
locuri, şi să fie invitaţi la proces reprezentanţi ai activismului comunist
sovietic şi ai opiniei publice din mediile literare. După părerea noastră,
ar fi judicios să fie adus să participe la proces un acuzator public din
rândurile lucrătorilor literari. În acest scop, noi am considerat necesar
să încredinţăm Uniunii Scriitorilor alegerea unei candidaturi la rolul de
acuzator public. La terminarea procesului judiciar, să se facă publice
sentinţele respective în presă şi la radio. Spre examinare.“
168 Nota lui Semiceastnîi şi Rudenko către CC din 23/12/1965, nr. 2843-s
şi decizia secretariatului CC St-132/11 s din 5/01/1966.
Dar acestea erau doar vagi dorinţe. Elaborarea concretă a conceptului
sovietic de „publicitate“ i-a revenit unui cu totul alt personaj care, douăzeci
de ani mai târziu, avea să fie autorul şi arhitectul politicii de glasnost şi
perestroika, sub Gorbaciov, Alexandr Iakovlev, şef pe atunci al sectorului de
agitaţie şi propagandă al Comitetului Central. Este o figură istorică tipică al
cărei trecut nu poate fi ignorat, dacă vrem să înţelegem rădăcinile glasnost-
ului gorbaciovian. Iată cum a definit el, la vremea aceea, conceptul de
„proces public“:
„Se are în vedere ca şedinţa tribunalului să se desfăşoare în

prezenţa reprezentanţilor muncitorilor, activiştilor comunişti sovietici,
scriitorilor şi ziariştilor din Moscova; ordinea invitaţiilor va fi asigurată
de MGK169 al PCUS.
În legătură cu acest proces iminent, considerăm necesar să
prezentăm propuneri privind punctul de vedere de dat presei şi
radioului:
1. Ziarele Izvestia şi Literaturnaia Gazeta publică zilnic reportaje
ale corespondenţilor lor prezenţi în sală, ca şi comunicatele agenţiei
Tass privind cursul procesului. Redacţiile ziarelor Pravda,
Komsomolskaia Pravda, Sovietskaia Kultura şi Sovietskaia Rossia pot,
la aprecierea lor, să publice note ale propriilor lor corespondenţi
prezenţi la dezbateri.
Toate celelalte ziare nu publică asupra procesului decât
comunicatele oficiale ale agenţiei Tass; radioul difuzează asupra
mersului procesului dările de seamă provenite de la Tass şi câteva
extrase din ziare.
Se încredinţează APN-ului ca şi KGB-ului de pe lângă Consiliul de
miniştri al URSS pregătirea articolelor adecvate asupra procesului
pentru publicarea în străinătate.
Corespondenţii ziarelor mai sus citate ai agenţiei Tass şi ai APN
pătrund în sala de audienţă (fără aparate fotografice) cu legitimaţii de
serviciu eliberate de KGB de pe lângă Consiliul de miniştri al URSS.
Corespondenţii străini nu sunt admişi în sala de audienţă a
procesului.
2. Pentru pregătirea comunicatelor oficiale şi examinarea
corespondenţelor asupra mersului procesului, se va forma o echipă de
presă specială compusă din tov. (secţia culturală a CC al PCUS, secţia
de agitaţie şi de propagandă a CC al PCUS, secţia organelor
administrative a CC al PCUS, KGB de pe lângă Consiliul de miniştri al
URSS).170“
169Comitetul orăşenesc de partid.

170 Nota către CC a şefului Departamentului cultural, Şauro, a lui Iakovlev,
Părea să se fi gândit la toate, să fi prevăzut totul. Publicul, cu grijă
ales, „a primit verdictul cu aplauze“. Presa nu a rămas mai prejos, şi nici
organizatorii din partid şi din KGB: „Condamnarea de către o instanţă
penală a lui Siniavski şi Daniel a fost primită favorabil de opinia publică
sovietică. Tribunalul şi redacţiile ziarelor au primit cu prilejul dezbaterilor
judiciare o cantitate mare de scrisori şi telegrame de la cetăţeni sovietici,
cerându-se o pedeapsă severă pentru calomniatori“, avea să raporteze cu
mândrie KGB-ul în legătură cu munca efectuală.171 Dar, în pofida atâtor
eforturi, se răspândeau în întreaga ţară mii de foiţe de ţigară cu textul
„ultimelor cuvinte“ ale inculpaţilor şi toată lumea a ştiut că ei se
proclamaseră nevinovaţi! Protestele creşteau, lumea era indignată,
scandalizată de acea judecată nedreaptă. „Publicitatea“ era la treabă.
Ce-i rămânea altceva de făcut lui Iakovlev decât să urle şi mai tare şi
să cheme la mobilizare generală pentru „a denunţa elucubraţiile
calomnioase ale presei burgheze“? Presa sovietică va trebui aşadar să
împărtăşească pe larg „indignarea“ cititorilor, scriitorii îi vor dezavua care
mai de care pe cei doi renegaţi.
Şi în sfârşit:
„Comitetul radiodifuziunii şi televiziunii de pe lângă Consiliul de

miniştri al URSS va pregăti şi va transmite în ţările străine:
- declaraţiile reprezentanţilor opiniei publice sovietice susţinând
verdictul tribunalului în dosarul Siniavski-Daniel;
- o discuţie cu un jurist sovietic eminent care să stabilească
justeţea verdictului din punct de vedere al legislaţiei sovietice [...];
- documentele demascând caracterul calomnios al scrierilor lui
Siniavski şi Daniel, apelurile lor la teroare, declaraţiile lor antisemite
duşmănoase, larga utilizare a operelor lor în scopurile războiului rece
[...];
- documente stabilind murdăria morală şi duplicitatea politică a lui
Siniavski şi Daniel;
- comentarii şi o discuţie asupra libertăţii de creaţie în URSS şi
persecutarea artiştilor progresişti în Occident”172.
Iar scandalul s-a răspândit în lumea întreagă. La noi, s-au făcut

adunări în fiecare întreprindere, în care se cerea „condamnarea unanimă“ a
scriitorilor ale căror cărţi nu fuseseră citite. În URSS, sute de mii de oameni
au fost constrânşi să aleagă între conştiinţa şi bunăstarea lor. Unii refuzau,
şeful Departamentului propagandei, şi a lui Savinkin, şef al

Departamentului administrativ, din 3/02/1966.
171 Nota către CC a lui N. Zaharov şi R. Rudenko din 16/02/1966, nr. 346-z.
172 Nota către CC a lui Iakovlev şi Şauro din 18/02/1966. Aprobată de
Politburo P255 fără redactarea deciziei pe 21/02/1966.

majoritatea erau de acord - partizanii refuzului erau atât de puţin
numeroşi... Şi apoi, la ce bun? Se credea oare că se va îmbunătăţi regimul
sovietic?
Astfel s-a pus la punct prototipul tuturor proceselor ulterioare,
etalonul publicităţii aşa cum o înţelegea partidul: procese „publice“ cu uşile
închise, cu o asistenţă triată pe sprânceană, cu o mână de prieteni ai
inculpaţilor şi de ziarişti străini la intrare, inevitabil cu mugetul asurzitor al
propagandei iakovleviene după fiecare proces, care nu izbutea totuşi să
înăbuşe publicitatea noastră şi nu făcea decât să compromită încrederea în
presa oficială. Trebuie oare să ne mirăm că până şi copiii au preferat să
asculte posturile străine de radio?
Astfel, încă de la început s-a instalat linia frontului în acest faţă-n
faţă: „publicitatea“ noastră împotriva „glasnostului“ lor, legea împotriva
ideologiei. Se putea oare ca cineva „să nu înţeleagă“, „să nu ştie“ aceste
lucruri, când regimul pretindea supuşilor săi nu numai o societate tăcută, ci
şi aprobări active pe faţă?
Bineînţeles, toată lumea înţelegea, toată lumea ştia. Dar, după câţiva
ani de „dezgheţ“, în care era practic moda de a face conversaţie pe teme de
civism şi responsabilitate morală, ţara se întorsese docilă la starea ei
„simiescă“: să nu audă nimic, să nu vadă numic, să nu spună nimic.
Societatea preferase să treacă drept oarbă, surdă şi mută pentru a putea
mai apoi, la fel ca după Stalin, să se mire cu ipocrizie:
„Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? A cui e vina?“
Dacă publicitatea noastră avea un sens pozitiv, acesta era înlăturarea
pe viitor a unui asemenea confort al societăţii. Nimeni dintre noi nu se
considera îndreptăţit să impună oamenilor deciziile sale, nici să-i implice în
activităţile sale: acest lucru trebuia să revină conştiinţei fiecăruia. În
schimb, spre deosebire de epoca stalinistă, nimeni nu-şi putea lua ca
argument ignoranţa, nici în Est, nici în Vest.
În mod ciudat, în pofida aspectului filosofic şi moral al poziţiei
noastre, efectul ei politic a fost la început considerabil. Procesele care au
urmat aceluia al lui Daniel şi Siniavski, mai ales afacerea Ghinzburg-
Galanskov, au declanşat o furtună de proteste în interiorul ţării, un soi de
„reacţie în lanţ“. Represiunile directe s-au dovedit nu doar inutile, ci şi
dăunătoare pentru regim: cu cât erau mai multe procese, cu atât mai
numeroşi erau cei ce se asociau protestelor. Chiar şi în lagăre, atmosfera se
schimbase: cel ce era trimis acolo nu mai dispărea fără să mai lase urme,
nu mai era şters din existenţă, ci se alătura rezistenţei comune. Noutatea
grevelor foamei, grevele, petiţiile şi chiar operele literare ale deţinuţilor au
început să se infiltreze în exterior, în mod regulat, ca pentru a ridiculiza
ideea însăşi de izolare. Mai mult, lagărele au jucat chiar rolul de verigi între
diferite grupări ale aceleiaşi mişcări întinzându-se în toată ţara. Acolo ne-am
cunoscut unii pe alţii şi, prin intermediul nostru, rudele şi prietenii noştri s-
au cunoscut între ei. Reglementările de conturi judiciare îşi pierdeau astfel
orice sens: ele contribuiau la creşterea şi la întărirea unei mişcări la început
spontane şi dispersate, transformând-o astfel într-o forţă politică
importantă.
Regimul nu a uitat niciodată acea lecţie. Întreaga istorie ulterioară a
relaţiilor noastre cu puterea se reduce, pentru putere, la căutarea de noi
forme de luptă împotriva noastră, iar pentru noi, la căutarea de noi riposte.
Arestări şi procese nu au mai fost decât în cazuri-limită, impuse de
necesitate, şi a-i constrânge la aceste manifestări era pentru noi un fel de
victorie. Se acorda preferinţă altor mijloace, de la închisori psihiatrice şi
campanii de defăimare (de „komprometaţia“, în jargonul cekiştilor) până la
expulzarea în afara frontierelor. Este semnificativ faptul că în 1977 regimul
a încercat „să codifice ideologia“ în noua Constituţie a URSS, stipulând
pentru întâia oară în istoria ei, la articolul 6:
„Forţa conducătoare şi organizatoare a societăţii sovietice, nucleul

sistemului ei politic, al organismelor de stat şi al societăţii este Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice. PCUS există pentru popor şi se află în
slujba poporului.
Înarmat cu învăţătura marxist-leninistă, Partidul Comunist
defineşte perspectiva generală de evoluţie a societăţii, linia politică
internă şi externă, ghidează grandioasa activitate creatoare a poporului
sovietic, conferă un caracter planificat, ştiinţific fondat, luptei sale
pentru victoria comunismului...“
Acceptau, astfel, parţial regulile jocului pe care noi li le propuseserăm.

Nu vă mai referiţi aşadar, păreau ei să ne spună, la Constituţie. Totul se
face în legalitate. Dar nici acest lucru nu le-a servit la nimic: am făcut
referire de atunci înainte la Declaraţia universală a drepturilor omului de la
ONU, la pactele drepturilor civice şi, mai târziu, la acordurile de la Helsinki.
Poţi găsi întotdeauna o referinţă, e de ajuns să vrei.
Este totuşi ciudat că apărarea drepturilor, punctul cel mai greu de
asimilat al filosofiei noastre, a devenit cu timpul extrem de populară. Spre
sfârşitul anilor ’70, parcurgând documentele samizdatului, eram uimit să
văd cu ce rigoare se făceau referiri, în petiţii, la subtilităţile legii.
Revendicarea a devenit dintr-odată o modă.
Regimul, aflându-se pe marginea prăpastiei, n-a scăpat prilejul de a
recupera fenomenul.
Însă timpul trecea, regimul era atins de îmbătrânire, regimul era cu
un picior în groapă, iar „elita partidului“ trebuia într-adevăr să se salveze
într-un fel sau altul. Atunci a apărut „liberalul“ Iakovlev, marele maestru al
realizării perestroicii. Ziarele au început dintr-o dată să abunde de devizele
care fuseseră ale noastre cu douăzeci de ani mai înainte: „statul de drept“,
„perioada de stagnare“ şi, fireşte, glasnost. Fragmente întregi din lucrările
noastre de samizdat au început să apară în presa oficială, când nu apăreau
în documentele partidului, fără ghilimele, fireşte, şi fără a se menţiona
autorii. Cât despre societatea „liberă“, ea se făcea acum, întorcându-şi
privirea, că tocmai descoperise acele lucruri. Occidentul jubila, uluit de
libertatea de gândire a elitei partidului. Acest „glaznost173“ partizan, căci
astfel era pronunţat cuvântul de străinii fermecaţi, le convenea de minune, a
devenit ultimul răcnet al modei în Occident, deşi nimeni nu înţelesese
despre ce era vorba. Nimeni mai cu seamă nu-şi amintea de noi, care nu
puteam nici măcar să mergem până la Moscova: până în 1991, numele
noastre încă se găseau pe listele negre ale KGB-ului. Formal, noi rămâneam
tot nişte „criminali de stat deosebit de periculoşi“, „nişte schizofrenici cu
evoluţie larvară“ şi nişte agenţi ai imperialismului. Dar asta nu deranja pe
nimeni.
Dar tipii noştri, pe cine credeau ei că înşeală?
Istoria? Logica? Pe ei înşişi? Căci în sfârşit, chiar fără să citeze numele
noastre, politica glasnost nu se lăsa controlată, iar legea oricum nu făcea
casă bună cu ideologia. Au fost suficienţi doi ani fără reprimare, unul sau
doi ani de relativă libertate în schimbul de idei, pentru ca regimul să se
prăbuşească. Ca şi cum ar fi pândit acea clipă, Tribunalul Suprem al
Federaţiei Ruse mi-a expediat pe loc două atestări, confirmând anularea
condamnărilor mele din 1967 şi 1972, acţiunile mele „nejustificând
urmăririle începute“. Şi una şi cealaltă erau datate în aceeaşi zi, 5
decembrie 1991, ziua Constituţiei, a douăzeci şi şasea aniversare a primei
noastre manifestări174.
Tribunalul Suprem Atestare

al RSFSR
103289 Moscova, P-ţa Kuibîşev 3/7
5 decembrie 1991, nr. 68 Ops 90 pr
Nr...
Prin hotărârea Prezidiului Suprem al RSFSR din 30 octombrie 1991,

condamnarea pronunţată de tribunalul oraşului Moscova împotriva lui
Bukovski Vladimir Konstantinovici, născut în 1942, este anulată, iar
dosarul este clasat, actele nejustificând urmăririle începute.
Cetăţeanul Bukovski V.K. este astfel reabilitat.
Prim-adjunctul preşedintelui
173 Pronunţat „glaznost“, cuvântul evocă ideea de ochi: făcut pentru ochi,
pentru a lua ochii.
174 Notiţele nr. 680 ps 90 pr şi 706 ps 91 pr din 5/12/1991, semnate de
primul substitut al preşedintelui Sovietului Curţii supreme a URSS, I.

Radcenko.
Tribunalului Suprem al RSFR
I. Radcenko
Semnătura
Timbrul
Ei bine, Iakovlev este acum la pensie, nu face politică. însă conduce,

în prezent, Comisia pentru reabilitatea victimelor represiunii de pe lângă
preşedintele Rusiei. E ca şi cum reabilitatea victimelor de la Auschwitz ar fi
fost încredinţată lui Goebbels...175
E de la sine înţeles că cea mai mare parte a documentelor Comitetului

Central privitoare la procesele noastre nu cuprindeau nimic revelator pentru
mine. La vremea aceea noi posedam oarecare informaţii, ghiceam anumite
lucruri, altele aveau să ne devină cunoscute mai apoi. Totuşi, ele au făcut
asupra mea o puternică impresie: una e să formulezi ipoteze, şi alta e să vezi
documentul, cu toate semnăturile şi ştampilele, în care obiectul
presupunerilor tale se află expus negru pe alb în acel neîntrecut jargon al
birocraţilor comunişti. Şi apoi, nivelul la care fuseseră luate deciziile era în
mod sensibil, mai ridicat decât presupuseserăm noi. Înţelegeam lesne că
toate chestiunile fuseseră tranşate de partid, dar presupunerea că acest
lucru se făcuse la nivelul Comitetului Central, chiar al Biroului Politic, ni se
părea excesiv de lipsită de modestie. Cu atât mai mult cu cât, amintindu-mi
de limba esopică a documentelor conducerii naziste a Germaniei, nu mă
aşteptam deloc la o dispreţuire atât de deschisă, atât de cinică, a normelor
juridice. Ei decideau pe cine trebuiau să aresteze şi pe cine trebuiau să
graţieze cu mult înaintea procesului, uneori cu mai multe săptămâni
înainte, fără nici cea mai măruntă consideraţie faţă de independenţa
judecătorilor, înscrisă în Constituţie. Ordinele de percheziţie, chiar, erau
eliberate de Comitetul Central şi nu de parchet. În realitate, şi literalmente,
ei se aflau mai presus de lege: nu numai că nu se împiedicau de nici o
consideraţie juridică, ci şi ajustau în fiecare zi legea după cum le convenea.
Toate celelalte instanţe se limitau la a adăuga ştampile la deciziile lor.
Astfel, în aprilie 1968, la puţin timp după procesul lui Ghinzburg şi
Galanskov, Politburo, furios împotriva prietenilor noştri care ne apăraseră
cam prea activ, a decis să-i pedepsească:
„Asumându-şi rolul de complici ai părţii celei mai reacţionare a

reprezentanţilor presei şi radioului burgheze, ei le furnizează acestora
sistematic documente calomnioase, încearcă să organizeze conferinţe
de presă pentru străini, incită elementele antisociale la activităţi
175Nici nu scrisesem bine aceste rânduri când Elţîn îl şi numea pe Alexandr

Iakovlev director al Televiziunii centrale (Ostankino). Acesta a fost între timp
demis din funcţie.
dăunătoare politic, inspiră fabricarea şi difuzarea de scrisori, declaraţii
şi «proteste» cu un conţinut antisovietic, se comportă ca nişte
provocatori faţă de organele puterii.“
Aparent, treaba nu era prea complicată. N-aveau decât să-i judece, ca

pe Ghinzburg şi Galanskov ai căror apărători se făcuseră, ceea ce îi făcea să
apară de două ori mai mult criminali decât cei doi luaţi împreună. Cu atât
mai mult, cu cât în document se atrăgea atenţia:
„Astfel, conduita grupului respectiv capătă un aspect tot mai

insolent, iar impunitatea de care se bucură acţiunile sale generează
perplexitatea a numeroşi cetăţeni.“
Numai că a-i aresta şi a-i trimite la judecată nu-i convine deocamdată

Comitetului Central:
„...deoarece această măsură poate să provoace un nou val de

proteste demagogice din partea elementelor antisociale din interiorul
ţării, şi acţiuni de hărţuire din partea propagandei burgheze.“
De unde, o decizie complexă, străduindu-se să împace şi capra şi

varza. Piotr Grigorenko este supus unei expertize psihiatrice. Alik Volpin
este autorizat să plece în Statele Unite la un congres al matematicienilor la
care este de multă vreme invitat în zadar, dar mai apoi i se va ridica
naţionalitatea şi i se va interzice intrarea în URSS dacă, „în cursul şederii în
Statele Unite, se compromite printr-un comportament nedemn“. Iakir,
Litvinov şi Bogoraz-Bruhman vor fi convocaţi la Procuratura URSS unde „ li
se va cere în mod categoric să înceteze orice activitate antisocială“.
„Să fie avertizaţi Iakir, Litvinov şi Bogoraz-Bruhman că, în caz

contrar, vor fi privaţi de autorizaţia de şedere în capitală şi îndepărtaţi
din Moscova.
În legătură cu acest lucru, considerăm necesar să completăm
rezoluţia Consiliului de miniştri al URSS, din 15 august 1966 nr. 658 -
211, «Asupra întăririi sistemului de înregistrare în oraşele Moscova şi
Leningrad şi în provincia Moscova» (proiectul alăturat):
- să se traseze sarcină Mossovietului (dacă avertismentul nu are
nici un efect) pe baza completării rezoluţiei Consiliului de miniştri al
URSS, să adopte o decizie vizând privarea lui Iakir şi Litvinov de
dreptul de şedere la Moscova pe o durată de doi ani;
- să se traseze sarcină Ministerului Menţinerii ordinii publice să-i
îndepărteze pe Iakir şi Litvinov din Moscova, fixând domiciliu forţat lui
Iakir, în provincia Tiumen, şi lui Litvinov, în provincia Guriev, în
Republica SS Kazahă;
- problema privării de drept de şedere la Moscova al lui Bogoraz-
Bruhman trebuie să fie examinată complementar în funcţie de purtarea
sa după aplicarea sancţiunilor indicate cu privire la Iakir şi Litvinov;
- să se pregătească şi să se publice un comunicat în ziarul
Sovietskaia Rossia chiar în ziua aplicării sancţiunilor privindu-i pe
Grigorenko, Volpin-Esenin, Iakir, Litvinov, Bogoraz-Bruhman.“
Figurează în acelaşi loc şi „adaosul“ la legea asupra autorizaţiei de

şedere, care permitea sovietelor municipale, „fără procedură administrativă
prealabilă, să anuleze autorizaţia de şedere persoanelor ce se dedau la
activităţi antisociale, ce îşi îngăduiau elucubraţii calomnioase, incitând
elementele antisociale la activităţi dăunătoare politic şi comportându-se
provocator faţă de organele puterii“... Expulzarea persoanelor menţionate în
prezenta rezoluţie are loc în următoarele douăzeci şi patru de ore după
decizia de anulare a autorizaţiei de şedere.
Vom observa că nici una din aceste măsuri nu era atunci legală. Dar
ce le păsa? Politburo dă ordin să se aranjeze totul în zece zile, fără să
consulte pe nimeni, nici măcar pentru a salva aparenţele176. Sovietele
municipale încă nu cunosc puterea nelimitată pe care o au asupra a
milioane de locuitori ai Moscovei şi Leningradului, după cum guvernul
Kazahstanului „suveran“ habar n-are de exilarea lui Litvinov în republica sa.
Redacţia ziarului Sovietskaia Rossia cunoaşte încă şi mai puţin noile
documente rezervate paginilor sale. Consiliul de Miniştri al URSS, adică
guvernul considerat legal al ţării, va semna cuminte ciorna, anexată
scrisorii, a noii sale „rezoluţii“, şi o eră nouă va începe, în care oricine va
putea să se vadă privat, nitam-nisam, de locuinţa sa, fără anchetă şi fără
proces, în douăzeci şi patru de ore. Şi toate astea, pentru a alunga din
Moscova trei persoane pe care nu este oportun să le judece în acel moment.
Dacă am citat acest exemplu, nu am făcut-o pentru că este cel mai
strigător la cer, cel mai feroce. Nu, el face mai curând parte din numărul
deciziilor „miloase“. Ba mai mult, acele măsuri n-au fost, ca să spunem aşa,
realizate: după o lună, „rumoarea“ provocată în Occident se potolise, la noi
se manifestase posibilitatea arestării pur şi simplu a persoanelor care
iritaseră în asemenea măsură Biroul Politic, iar acesta şi-a abandonat
decizia177, fără să informeze totuşi părţile interesate. Astfel dorm în arhive,
semnate şi ştampilate în bună rânduială, legi care n-au văzut niciodată
lumina zilei.
Litvinov şi Bogoraz au fost într-adevăr expulzaţi şase luni mai târziu,
însă sub un cu totul alt pretext şi după un proces „legal“. Volpin a primit
aprobarea să meargă la simpozion patru ani mai târziu, iar după cinci ani,
176 Nota lui Andropov, Grişin, Rudenko şi Şciolokov către CC din

3/04/1968, nr. 718-A şi rezoluţia Politburo P79/11 din 15/04/1968.
Iakir a fost şi el exilat. Şi aici, tot pentru un alt motiv. Acest exemplu
uimeşte prin absurditatea lui şi prin monstruoasa indiferenţă, de care dă
dovadă, faţă de cadrele legale elementare, puterea supremă a epocii. Iată ce
numeau ei „legalitatea socialistă“.
Lucru curios, exact în aceeaşi zi, 15 aprilie 1968, Biroul Politic a luat
o decizie178 asupra altor două persoane, Tolea Marcenko179 şi Ilia Gabai180.
În timp ce aceleaşi inculpări erau formulate pentru ei, în acelaşi fel ca şi
pentru ceilalţi, nu se ştie de ce, în cazul lor se propunea să li se ridice
naţionalitatea sovietică şi să fie expulzaţi în străinătate. Şi aici decizia a fost
adoptată, ucazul Prezidiului Sovietului Suprem a fost semnat, dar după o
lună s-au răzgândit. S-a găsit, în curând, un pretext pentru a aresta şi a
expedia în lagăre, şi încă sub acoperirea formelor juridice, doi oameni care
nu mai erau cetăţeni sovietici! Dar nimeni nu-şi mai amintea de acest lucru.
Amândoi aveau să moară în chip tragic: Gabai s-a sinucis, Marcenko
a murit în timpul unei greve a foamei în închisoare pe vremea perestroicii.
Jocurile întâmplării: dacă ar fi fost atunci expulzaţi în străinătate, astăzi,
fără îndoială, ar fi fost în viaţă.
Eforturile noastre, desigur, nu au trecut chiar neobservate. Cu timpul,
regimul s-a deprins să trateze legea cu mai multă „grijă“, în primul rând
pentru „a nu compromite propaganda“. Iată un exemplu mai recent privind
felul în care Comitetul Central s-a pregătit să combată pe membrii
grupurilor numite „grupurile Helsinki181“:
„Ţinând seamă de atmosfera politică şi operaţională pare judicios

să stopăm activitatea celor mai activi antisovietici prin mijloace diferite.
Vom încerca aşadar să-l tratăm pe Orlov ca recidivist, îl vom aresta
pe Ghinzburg cât mai curând. Cât despre Venclova, poet lituanian
cunoscut care este invitat în Statele Unite, îi vom lăsa să plece de
încercare şi îl vom trata la întoarcere în funcţie de comportamentul sau
în străinătate182.
Împrejurările actuale permit să fie reglată chestiunea derulării
procesului. Ne gândim îndosebi la faptul că, în ultima vreme, acţiunile
178 Nota lui Andropov şi Rudenko nr. 718-A din aprilie 1968 şi rezoluţia
Politburo P79/12 din 15/04/1968.
179 Anatoli Marcenko, muncitor şi disident, autor ai unei cărţi. Mărturia mea,
asupra gulagului hruşciovian. A murit în urma unei greve a foamei în 1986.

180 Ilia Gabai, intelectual disident, apropiat al lui Iakir, apărător, între altele,
al tătarilor din Crimeea deportaţi la ordinul lui Stalin.

181 De la 13 la 15 mai 1976 s-au format la Moscova, în Ucraina, în Lituania,
în Georgia şi în Armenia „Grupuri pentru supravegherea aplicării

acordurilor de la Helsinki“ în domeniul drepturilor omului. Ele au făcut
imediat obiectul unei supravegheri severe.
182 Nota lui Andropov şi Rudenko către CC nr. 123-A din 20/01/1977 şi
rezoluţia secretariatului CC St-1/15 s din 25/01/1977.

adversarului care tind să discrediteze măsurile luate împotriva
criminalilor au manifestat o anume incertitudine. Adversarul a coborât
sensibil tonul, în încercările sale de a afirma că ancheta nu ar dispune
de dovezi solide, privind responsabilitatea persoanelor supuse unei
instanţe penale, în plus, administraţia şi organele de propagandă din
Statele Unite, care în substanţă nu neagă rolul criminal al unui
Şcearanski, colaborând cu spionajul american, şi care vor, pe de altă
parte, să evite noi acuzaţii la adresa CIA, încearcă să convingă opinia
publică de faptul că activităţilor sale nu erau legate decât de apărarea
drepturilor omului. O astfel de atitudine de justificare a unei activităţi
criminale este aplicată altor persoane.
Se ţine, de asemenea, seamă de faptul că se pot acum lua în
considerare şi utiliza, ca măsuri de propagandă, intenţiile şi
argumentele adversarului, dezvăluite de el într-o perioadă anterioară,
prin organizarea în Occident a diverse campanii în favoarea
criminalilor.
Aceste circumstanţe favorabile şi alte câteva dau posibilitatea
elaborării unei tactici eficace de organizare a proceselor respective şi a
nenocivităţii lor sub unghiul propagandei.”183
Urmează punerea la punct detaliată a modului, a ordinii de observare,

a dezinformării necesare a fi furnizate pentru fabricarea acestor procese.
Cheia era confuzia deliberată a proceselor privitoare la „grupurile Helsinki“
şi a acelora ale unei serii de persoane arestate realmente pentru spionaj, dar
care nu aveau fireşte nici un raport cu „grupurile Helsinki“. În cel mai rău
caz, trebuie acţionat cu grijă ca procesele acelora, care cedaseră, în cursul
instrucţiei, să coincidă cu ale acelora care nu cedaseră. Totul era examinat
cu un perfect cinism, fără umbră de aluzii sau de alegorie:
„Din cauză că adversarul îşi concentrează în mod esenţial atenţia

asupra tentativelor sale de discreditare a anchetei proceselor
Şcearanski, Ghinzburg, Orlov şi Gamsahurdia, pare judicios să se
înceapă organizarea proceselor prin publicarea de documente
demascând activităţile serviciilor speciale ale Statelor Unite pentru
culegerea de informaţii secrete şi crearea pe teritoriul ţării noastre a
unor focare de propagare de acţiuni antisovietice organizate. Îndeosebi,
publicarea în ziarul Trud a minutelor procesului intentat lui Radjabov,
agent demascat al spionajului american.
Realizarea unor astfel de măsuri acuzatoare va crea condiţii
favorabile pentru începerea simultană a proceselor intentate, în a doua
jumătate a lunii martie, lui Marinovici şi Matusievici, în oraşul
183Nota lui Andropov, Rudenko şi Smirnov către CC nr. 785-A din

21/04/1978 «Asupra proceselor iminente intentate elementelor antisociale».
Vasilkov, provincia Kiev, şi lui Lubman, la Leningrad. O astfel de
coincidenţă în ordinea desfăşurării proceselor va permite într-o
anumită măsură neutralizarea vâlvei stârnite în jurul proceselor
Marinovici şi Matusievici şi urmărirea simultană a punerii sub acuzaţie
a ingerinţelor spionajului american în afacerile interne ale URSS.
Ne propunem să facem să se desfăşoare toate procesele la sfârşitul
lui mai, începutul lui iunie. Ar fi judicios să le facem să înceapă prin
dezbateri publice ale procesului Orlov la Moscova, făcându-le să
coincidă cu ancheta în procesele Gamsahurdia şi Kostava, la Tbilisi.
Din punct de vedere tactic, această simultaneitate va fi justificată în
măsura în care Gamsahurdia se căieşte total de crima comisă de el.
Gamsahurdia este fiul unui scriitor georgian cunoscut, are numeroase
relaţii în mediile intelectuale şi artistice, în schimbul cărora punerile
sale publice sub acuzaţie, îndeosebi denunţarea făcută de el a rolului,
puţin onorabil, ai unor spioni americani confirmaţi, acţionând sub
acoperirea Ambasadei Statelor Unite la Moscova, vor avea un ecou de
care noi vom profita. Denunţările din partea lui Gamsahurdia vor
asigura, la rândul lor, condiţii favorabile proceselor lui Ghizburg, apoi
ale lui Şcearanski.
În măsura în care Şcearanski este inculpat pentru înaltă trădare,
este profitabil să facem să coincidă procesul său cu acelea ale lui
Filatov şi Nilov, ceea ce va crea complementar, o platformă solidă
pentru demascarea activităţilor de spionaj desfăşurate de CIA pe
teritoriul URSS. Aceste procese vor fi precedate de divulgarea unor
materiale culese de la spionii americani Peterson şi Crokett, care
dovedesc activităţile de sabotaj ale spionajului Statelor Unite pe
teritoriul URSS“.
Pregătirea şi îndeplinirea proceselor împotriva lor au fost încă şi mai

sofisticate şi în dezacord şi mai mare cu legea. Într-adevăr, pentru raţiuni de
pură politică şi de propagandă, procesul lor, prevăzut pentru 1977, a fost
amânat aproape cu un an.
„Dosarele penale a căror anchetă este încheiată ar trebui să fie

remise tribunalului. Totuşi, ţinându-se seamă de manifestările politice
foarte importante ce se desfăşoară în ţară (examinarea şi adoptarea noii
Constituţii a URSS, sărbătorirea celei de a şaizecea aniversări a Marii
Revoluţii din octombrie), cât şi de circumstanţele legate de conferinţa
de la Belgrad, ţinerea de procese judiciare privind anchetele indicate a
fost recunoscută ca inoportună“.
Acest lucru este adresat Comitetului Central, în aşteptarea unui aviz

favorabil, nu de către nişte scribi de la Pravda, nici măcar de patronul de la
Agitprop, Iakovlev, ci de către cei trei jurişti cei mai eminenţi din ţară: de
către procurorul general Rudenko, de preşedintele Tribunalului Suprem,
Smirnov, şi de şeful KGB, Andropov. Ce se poate aştepta de la Comitetul
Central, de la Politburo, dacă cei ce au misiunea de a apăra legalitatea nu
văd în ea decât un atribut al ideoiogiei? Pentru ei, conceptul însuşi de lege
nu exista, nu exista decât acela de „finalitate“, adică de conformitate cu
obiectivele ideologice.
Bineînţeles, ei cunoşteau perfect legile, nu este vorba aici de
ignoranţă. Astfel, de pildă, procesul Şcearanski le-a rezervat o gafă juridică:
cekiştii depăşiseră un pic măsura, formulând o acuzaţie de spionaj:
„În temeiul articolului 9 al Regulamentului privind tribunalele

militare, ancheta în cauză trebuie să fie făcută de o curte marţială.
Totuşi, această circumstanţă poate duce la o întărire a campaniei
antisovietice, dusă de mediile reacţionare occidentale în raport cu
afacerea Şcearanski, notează ei mai departe. Ţinând seamă de cele
expuse, noi am considera judicios, cu titlu excepţional, să fie
schimbată acuzarea lui Şcearanski şi să fie încredinţată
instrumentarea dosarului Colegiului judiciar al proceselor penale al
Tribunalului Suprem al RSFSR. Alăturăm proiectul de rezoluţie al
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS“184.
În realitate, este anexată rezoluţia celei mai înalte instanţe legislative

a ţării şi ea prezintă cu siguranţă un aspect absurd în ochii oricărui jurist:
„Cu titlu de excepţie, să fie autorizat Colegiul judiciar al proceselor

penale al Tribunalului Suprem al RSFSR să iniţieze în prima instanţă
procedura penală intentată împotriva lui Şcearanski Anatol Borisovici,
acuzat de înaltă trădare sub formă de spionaj“.
Iar legislatorii au făcut ceea ce executanţii ceruseră, conform

„legalităţii socialiste“, lucru uşor de altfel, căci ştiau cu toţii că acuzaţia de
spionaj era cam trasă de păr, în virtutea însăşi a profitului ei „final“.
Adevărata greşeală a lui Şcearanski era
„de a fi furnizat sistematic în Occident informaţii calomnioase

asupra Uniunii Sovietice, care erau activ exploatate de serviciile
speciale ale Statelor Unite sub «lozinca apărării drepturilor omului» în
URSS. Aceste date erau de asemenea utilizate de către membrii
prosionişti din Congres cu prilejul adoptării, discriminatorii pentru
184 Nota lui Andropov către CC din 14/12/1977 nr. 2643-A şi nota lui N.
Zaharov şi R. Rudenko către CC din 14/02/1966, nr. 2643 şi notiţa pentru
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, a lui Andropov, Rudenko şi Smirnov,
nr. 26-A din ianuarie 1978.
URSS, a amendamentului Jackson la «legea din 1974 asupra
comerţului»“185.
Nu este totuşi greu de remarcat că puterea comitea cele mai grave

violări ale legii în raport chiar cu dorinţa ei de a nu ne trimite la închisoare
sau, cel puţin, de „a nu ne pedepsi cu toată rigoarea legii“. Tocmai căutarea
de metode alternative de lichidare era cea care dădea rateuri în sistemul său
represiv. „Oportunitatea“ ideologică nu voia nicicum să se combine cu
legalitatea şi dădea naştere la paradoxuri de necrezut care săreau în ochi
chiar şi novicilor în materie juridică.
În fine, exilurile, expulzările în afara ţării, „schimburile“, pierderea
drepturilor civice care ne loveau, puteau oare scăpa cuiva? Era oare cineva
capabil să se îndoiască de faptul că ar fi fost vorba de altceva decât de o
reglare politică de conturi, lipsită de orice fundament juridic? Se încumeta
oare puterea să respecte doar formal legalitatea? Am văzut cu ce
samavolnicie fusese tranşată problema în 1968 în legătură cu Gabai şi
Marcenko: fuseseră pe punctul să îi expulzeze, dar se răzgândiseră. Nu s-au
dat înlături de la comunicarea decretului care le ridica cetăţenia. Nici în
celelalte cazuri, decizia nu a fost mai puţin arbitrară, începând cu Valeri
Tarsis186, primul om de după epoca stalinistă căruia i s-a ridicat
naţionalitatea din raţiuni politice. După ce-l lăsase să plece în Anglia,
Politburo nu decisese concret cum să acţioneze mai apoi. În legătură cu
acest lucru, KGB raportează că a reuşit să-l discrediteze pe Tarsis în
Occident:
„Comitetul Securităţii continuă să practice măsuri menite să-l

compromită pe Tarsis în străinătate, prezentându-l ca pe un bolnav
mintal. Date fiind declaraţiile calomnioase, antisovietice ale lui Tarsis
în străinătate, ca şi aprobarea de către cetăţenii sovietici a măsurilor
luate în privinţa sa, considerăm ca nedorită întoarcerea sa în URSS şi
credem oportună ridicarea naţionalităţii sale, interzicându-i întoarcerea
în URSS“187.
Politburo a acceptat188, iar Prezidiul Sovietului Suprem şi-a publicat

ucazul189. Te poţi întreba dacă Tarsis ar mai fi decăzut din naţionalitatea sa
în cazul în care cetăţenii sovietici ar fi reacţionat „negativ“. Te mai poţi, de
asemenea, întreba cum s-ar fi tradus acea reacţie negativă.

186 Valeri Tarsis, scriitor care, după modelul lui Pasternak, şi-a publicat
lucrările în Occident.
187 Nota lui N. Zaharov şi R. Rudenko către CC din 14/02/1966 nr. 335-z.
188 Rezoluţia Politburo-ului, P234/34 din 17/02/1966.
189 Decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, nr. 4544-VI din
19/02/1966.
Încă şi mai bizare, din punct de vedere juridic erau „schimburile“, mai
ales atunci când se schimbau agenţi contra agenţi:
„Conform rezoluţiei Comitetului Central al URSS Nr. P.129/44 op.

din 19 noiembrie 1978, Comitetul Securităţii a expulzat în Statele
Unite, la data de 27 aprilie 1979 pe criminalii de drept comun decăzuţi
din naţionalitatea sovietică de către Prezidiu! Sovietului Suprem al
URSS: Vins, Kuzneţov, Dîmşiţ, Moroz, Ghinzburg, şi a procedat la
schimbarea lor cu agenţii sovietici condamnaţi de autorităţile
americane: Cerniaev şi Enger. Simultan, naţionaliştii evrei Altman,
Butman, Zalmanson, Penson şi Hnoh au părăsit teritoriul sovietic,
cererea lor de plecare fiind satisfăcută în scopul însănătoşirii climatului
operaţional în ţară în legătură cu pregătirea Jocurilor Olimpice de la
Moscova“, raportează Andropov190.
Şi, cum comedia nu s-a oprit aici, el mai adaugă:
„Datele de care dispune Comitetul Securităţii dovedesc că

expulzarea din URSS a persoanelor sus-numite este percepută de
mediile antisovietice din străinătate şi de elementele antisociale din
interiorul ţării ca o serioasă lovitură adusă planurilor lor de
«zdruncinare a socialismului din interior». Comentariile care ne parvin
din străinătate subliniază că Vestul a pierdut în persoanele lui Vins,
Kuzneţov, Altman şi ale altor antisovietici nişte «executanţi siguri» ai
unor planuri ostile puse la cale de serviciile speciale şi de centrele de
sabotaj, cât şi nişte surse de calomnie duşmănoase împotriva realităţii
sovietice, politicii interne şi externe a Partidului Comunist şi a
guvernului sovietic [...]
Expulzaţii judecă în mod asemănător situaţia. Ghinzburg şi Vins,
de pildă, declară că ar fi fost mai bine pentru ei să nu fie expluzaţi şi
chiar să rămână în închisoare, pentru a-şi menţine legăturile cu mediul
în care lucrau“.
Se scriu aceste lucruri, remarcaţi, în epoca în care zeci de mii de

persoane se înverşunează zadarnic să plece, epoca în care mulţi „expulzaţi“
au fost internaţi în lagăr tocmai pentru că voiau să plece în Israel. Să ne
amintim caricatura din New York Times din vremea aceea: doi străini în
şubă şi şapcă în Piaţa Roşie raţionând astfel: „Totul este limpede de acum
înainte, sunt împiedicaţi să plece cei ce o doresc şi sunt lăsaţi să plece cei ce
n-o doresc.“
În realitate, când s-a făcut schimbul, toţi expulzaţii se aflau la
închisoare. Dacă se dorise ameliorarea radicală a „climatului operaţional“,

atunci era mai bine să fie expulzaţi cu toţii odată, fără să-şi mai bată nimeni
capul cu ancheta şi procesul. Şi, cu aceeaşi ocazie, şi toţi ceilalţi „executanţi
siguri ai unor planuri ostile“, şi la fel de bine toţi deţinuţii. Mai ales dacă
„centrele de sabotaj“ mărturiseau că asta era pentru ele o „lovitură dură.“
Astăzi ne amuzăm de aşa ceva, însă lucrurile cam aşa se petreceau.
Îmi amintesc că în 1970-1971, înaintea ultimei mele arestări, am reuşit
totuşi să facilitez plecarea câtorva activişti evrei pe care nu doreau să-i lase
să plece pentru diverse motive. Cercurile „refuzniks“ făceau să circule
legende asupra iscusinţei mele, însă eu îmi păstram secretul reuşitei.
Realizarea era cât se poate de simplă: când mă cuprindea înduioşarea în
faţa soartei unuia din flăcăii aceia, îi propuneam să monteze un soi de
dramă destinată KGB-ului, transformându-se în „omul meu de acţiune“. Era
vorba să-mi telefoneze regulat, să-mi spună fraze enigmatice, să vină să mă
vadă, simulând secretul. Uneori să se arate cu mine în public, să discute cu
mine cu un aer plin de importanţă, apoi, odată „misiunea“ îndeplinită, să
dispară cât mai iute. De obicei, jocul nu dura mai mult de o lună, iar omul
meu de acţiune obţinea autorizaţia de plecare în cel mai scurt timp, chiar
dacă întâmpinase refuzuri ani în şir. În acest mod KGB-ul şi cu mine
„însănătoşeam climatul operaţional“.
Iată încă o mostră de creativitate juridică a Comitetului Central:
„Orlov I.F., data de naştere 1924, fost membru-corespondent al

Academiei de Ştiinţe a RSS Armenia, a fost condamnat în 1978 în baza
paragrafului 1 al articolului 70 din Codul penal al RSFSR la şapte ani
de privare de libertate şi cinci ani de exil. În prezent, el ispăşeşte în
Republica SS autonomă Iakuţia pedeapsa de exil al cărei termen se
apropie de scadenţă, în februarie 1989... Pentru a rezolva pe o bază
reciproc acceptabilă problema lui Saharov şi N. Danilov, credem posibil
să ajungem la o expulzare a lui Orlov din ţară, scutindu-l de ispăşirea
pedepsei până la capăt şi ridicându-i naţionalitatea sovietică“191.
Nu s-a făcut nici cel mai mic efort pentru a i se da acestei decizii
aparenţele legalităţii. Comitetul Central trebuia pur şi simplu să
reglementeze o problemă neavând nici un raport cu Orlov. El nu este decât
sprijinul pentru un târg în care n-are nici un amestec, ceva cam ca moneda
măruntă a unei bancnote divizionare.
În schimb, „au uitat“ să-mi ridice naţionalitatea şi să-mi acorde o
reducere a pedepsei, atunci când am fost expulzat în străinătate, în calitate
de cetăţean sovietic înzestrat, pe deasupra, şi cu un paşaport valabil cinci
ani. Problema schimbării mele fusese dezbătută la Politburo de cel puţin trei
ori, ultima dată cu trei zile înainte de schimb. Fusese chiar migălit un ucaz
al Prezidiului Sovietului Suprem, care rămânea secret. Un adevărat basm.
191 Nota lui Cebrikov către CC nr. 1942-tch din 30/09/1985.

Propunerea fusese dezbătută la cererea lui Andropov, Gromîko şi
Ponomarev, totul sub titlul fastuos „Măsuri de adoptat pentru eliberarea
tovarăşului L. Corvalan“:
„Ambasadorul sovietic la Washington ne-a comunicat acordul

autorităţilor chiliene de a ni-l încredinţa pe L.Corvalan şi familia sa la
Geneva. Ne gândim să-i predăm în acelaşi loc pe Bukovski şi mama sa.
Chilienii propun să se procedeze la predarea părţilor la 18
februarie al acestui an (telegrama de la Washington nr. 3130).
Considerăm oportun să ne dăm acordul pentru această dată.
Pentru a-l întâmpina pe tov. L. Corvalan, este de dorit să trimitem
la Geneva reprezentanţi ai Departamentului internaţional al CC al
PCUS şi de asemenea un medic.
Pentru transportul tov. L. Corvalan de la Geneva în URSS, ar
trebui să fie rechiziţionat un avion special. Acelaşi avion îl va duce pe
Bukovski la Geneva.
Considerăm necesar ca predarea lui Bukovski părţii chiliene să fie
precedată de redactarea unui decret al Prezidiului Sovietului Suprem
stipulând expulzarea sa din locurile detenţiei dincolo de limitele
Uniunii Sovietice. Aceasta ne va permite, fără a-l sustrage pe Bukovski
supravegherii şi fără a fi nevoiţi să-i cerem acordul, să-l predăm la
Geneva“192.
Ia te uită! Pentru „a nu fi nevoiţi să-mi ceară acordul“ şi pentru a-şi

oferi plăcerea de a mă transporta cu cătuşe la mâini, trebuise să se
redacteze nici mai mult, nici mai puţin decât un ucaz. Totodată erau obligaţi
să nu-mi anuleze condamnarea şi să-mi lase cetăţenia sovietică, pentru că
nu putea fi dus sub escortă cineva care nu era nici condamnat, nici
cetăţean.
S-au scurs şaisprezece ani înainte de a putea vedea acest ucaz: la
vederea lui, mi s-au tăiat picioarele, apoi am izbucnit în râs. De când aveau
ei spiritul ăsta scrupulos? Grija asta de a ne cere acordul asupra modului în
care vom fi păpaţi? Mai ales, ce aveau oare în minte? Credeau oare că mă
voi bate cu ei?
Râs foarte relativ, la urma urmelor, căci nu e nimic caraghios în
absenţa dreptului şi în arbitrar. Din 1970 până în 1980, ţara „a scăpat“
astfel de cei mai buni, uneori de cei mai talentaţi oameni, în orice caz de cei
mai cinstiţi dintre oamenii de ştiinţă, artişti, oamenii de litere.
În 1978, celebrităţile interesează şi Comitetul Central:
192 Nota lui Andropov, Gromîko şi Ponomarev către CC nr. 2816-A din
14/12/1976, rezoluţia Politburo-ului P38/46 din 15/12/1976 şi decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS nr. 4882-IX din 15/12/1976.
„Analiza documentelor care ne parvin atestă că Rostropovici şi
Vişnevskaia, în tot cursul şederii lor în străinătate începând din 1974,
se dedau la activităţi antisociale, defăimează ordinea statală şi socială a
Uniunii Sovietice şi comit şi alte acte nedemne de titlul de cetăţean
sovietic.
Prin actele lor de provocare şi declaraţiile lor calomnioase,
Rostropovici şi Vişnevskaia au alimentat de nenumărate ori în Vest
amplificarea insinuărilor antisovietice, sporind atacurile duşmănoase
împotriva URSS privind faimoasele probleme ale drepturilor omului şi
libertăţii de creaţie în ţara noastră... Acest comportament al lui
Rostropovici şi al Galinei Vişnevskaia au creat un precedent contagios
pentru alţi reprezentanţi, politic imaturi, ai intelighenţiei artistice.
După exemplul lor, cereri de plecare de lungă durată în străinătate au
fost deja formulate de câţiva muzicieni, dirijori, oameni de litere, artişti
şi sportivi.
Ţinându-se seamă de cele de mai sus, pare oportun să fie decăzuţi
din cetăţenia sovietică Rostropovici M.L. şi Vişnevskaia G.P. şi să se
dea publicităţii un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS în
Jurnalul Sovietului Suprem al URSS şi o scurtă informare în această
problemă în ziarul Izvestia“193.
În acelaşi pachet se află, în mod straniu, alte documente anterioare

privind restricţiile impuse lui Rostropovici, în special interdicţia de a veni în
turneu în URSS cu orchestra naţională din Washington al cărei dirijor194
era, sau cele ce vă sunt prezentate în continuare:
„Conform datelor de care dispunem, asociaţia cu sediul în Occident

a «Întâlnirilor de artă contemporană» are în proiect patronarea la Paris,
de la 27 iunie la 3 iulie 1977, a unui concurs Rostropovici, deschis
tinerilor violonişti, şi care figurează printre manifestările care
celebrează cea de-a cincizecea sa aniversare. Pregătirea concursului
face obiectul, în Vest, al unei publicităţi răsunătoare.
În situaţia actuală, pare oportun să se traseze sarcină Ministerului
Culturii din URSS să informeze organismele culturale ale Republicii
Populare Bulgaria, ale Republicii Populare Ungaria, ale Republicii
Populare Mongolia, ale Republicii Populare Polonia şi ale Republicii
Socialiste Cehoslovacia că participarea la acest concurs a
reprezentanţilor ţărilor socialiste nu este dorită“195.
193 Nota lui Andropov, Gromîko şi Zemianin către CC nr. 459-A şi rezoluţia
Politburo-ului din 14/03/1978.
194 Rezoluţia Politburo-ului P78/57 op din 19/10/1977.
195 Rezoluţia Politburo-ului P55/65 din 12/05/1977 şi nota lui Andropov
Aşadar, toate aceste documente fuseseră examinate o dată cu
chestiunea decăderii civice a lui Rostropovici şi a Galinei Vişnevskaia, iar
Politburo vedea cu siguranţă că ei aveau motive suficiente de a vorbi nu
doar de violarea drepturilor omului, ci şi de o adevărată vânătoare de
oameni. Acelaşi Birou Politic organizase vânătoarea cu pricina, apoi,
retragerea cetăţeniilor, devenind bănuitor faţă de reacţia lor. Se aştepta oare
la recunoştinţă din partea lor?
Ca şi cum ar fi fost mânat de un impuls autodistructiv, Poliburo nu
voia să ţină seamă de nimic. Dacă cineva refuza să se încline în faţa lui,
oricât de celebru ar fi fost, oricare i-ar fi fost meritele sau ştatele de serviciu,
era aruncat peste bord. S-au pomenit astfel exilaţi sculptorul Ernest
Neizvestnîi, regizorul de teatru cel mai celebru din ţară, Iuri Liubimov, şi
faimosul cineast Andrei Tarkovski. Alţii, sătui de tutela insuportabilă a
partidului, scăpau de la sine sau refuzau să se întoarcă din străinătate şi se
pomeneau cu acest prilej că sunt „trădători“, „mişei“, cea mai măruntă
menţionare a lor fiind interzisă în presa sovietică. Li se scoteau cărţile din
biblioteci şi numele din enciclopedii. Savanţi, şahişti, dansatori şi oameni de
litere s-au pomenit dintr-o dată că devin cei mai înverşunaţi duşmani ai
regimului. N-au fost scutiţi nici măcar fizicienii atomişti de care nici Stalin
nu voia să se atingă:
„Ministerul Construcţiilor mecanice medii196 a depus o propunere

vizând retragerea ordinelor şi decoraţiilor sovietice colaboratorului
ştiinţific titular al Institutului unificat de cercetări nucleare, Polikanov
S.M., a titlului său de laureat al premiului Lenin, a titlului său de
doctor în ştiinţe fizico-matematice, şi excluderea sa din colegiul
membrilor corespondenţi al Academiei de Ştiinţe a URSS.
Propunerea este motivată prin faptul că Polikanov S.M. a stabilit
contacte cu ziarişti străini şi le furnizează documente calomnioase,
utilizate de presa străină în scopuri antisovietice, s-a alăturat unui
grup de persoane cunoscute pentru activităţile lor antisociale şi
participă la manifestările lor impregnate de un spirit ostil...
Prin rezoluţia Comitetului Central al PCUS din 25 august 1978,
Polikanov şi familia sa sunt autorizaţi să plece definitiv într-o ţară
capitalistă“197.
Singurul pe care nu s-au hotărât să-l expulzeze a fost Saharov: l-au

exilat fără proces la Gorki, fără alte formalităţi, fără sprijinul nici unei legi,
către CC nr. 958-A.

196 Eufemism indicând energia nucleară strategică.
197 Nota directorului Industriei de război, Serbin, a directorului
Departamentului ştiinţific, Trapeznikov, şi a directorului adjunct al
Serviciilor administrative, Drugov, din 6/09/1978, nr. 4454 s.
fără măcar să-şi amintească de „legislaţia“ pusă la punct în 1968 pentru
Iakir, Litvinov, Bogoraz în legătură cu expulzările lor administrative din
Moscova şi Leningrad.
„În vederea prevenirii activităţilor ostile ale lui Saharov, a

contactelor sale criminale cu cetăţenii unor ţări capitaliste şi a
prejudiciului pe care toate acestea l-ar putea aduce intereselor statului
sovietic, trebuie să considerăm necesar să ne limităm deocamdată la
expulzarea din Moscova cu titlu administrativ a lui Saharov Andrei
Dmitrievici spre o regiune a ţării al cărei acces este închis străinilor.
Să fie supus Saharov A.D. unui regim de viaţă ce va exclude
raporturile sale cu străinii şi cu elementele antisociale, călătoriile în
alte regiuni ale ţării fără autorizaţie specială de la organul
corespunzător al Ministerului de Interne al URSS. Controlul respectării
de către Saharov A.D. a regimului instaurat va fi asigurat de Comitetul
Securităţii Statului şi de Ministerul de Interne al URSS“.
Cine îmi va putea spune de ce acest regim nu acţiona câtuşi de puţin

conform legilor pe care el însuşi le fabricase?
8. Ce-i de făcut cu Soljeniţîn?

Pentru a avea, cât de cât, o părere de ansamblu asupra felului în care
funcţionau creierele membrilor Biroului Politic când tratau astfel de
probleme, voi cita procesul-verbal al şedinţei în cursul căreia a fost
examinat cazul lui Soljeniţîn198:
7 ianuarie 1974
Strict secret
Exemplar unic
Bandă de lucru înregistrată
Preşedinte: Tov. Brejnev L.I.

Prezenţi: Andropov I.V., Grişin V.V., Gromîko A.A., Kirilenko A.P.,
Kosîghin A.N., Podgornîi N.V., Polianski D.S., Suslov M.A., Şelepin A.N.,
Demicev P.N., Solomenţev M.S., Ustinov D.F., Kapitonov I.V., Katuşev K.F.
Brejnev - După comunicatele reprezentanţilor din străinătate şi după
presa străină, o nouă operă a lui Soljeniţîn apare în Franţa şi în Statele Unite:
Arhipelagul Gulag. Tovarăşul Suslov mi-a spus că secretariatul hotărâse să
desfăşoare în presa noastră o acţiune menită să demaşte scrierile lui
198 Procesul-verbal şi hotărârile Politburo-ului din 7/01/1974 privitoare la

Soljeniţîn au fost reproduse în La Pensée russe nr. 3998 din
30/09/6/10/1993, supliment special.
Soljeniţîn şi presa burgheză în legătură cu apariţia acestei cărţi. Pentru
moment, nimeni nu a citit această carte, dar conţinutul ei este deja cunoscut.
Este un pamflet antisovietic grosolan. De aceea trebuie să ne consultăm astăzi
pentru a şti cum să acţionăm de acum înainte. După legile noastre, avem toate
motivele să-l trimitem la închisoare pe Soljeniţîn deoarece a atentat la ce este
cel mai sfânt: Lenin, regimul nostru sovietic, puterea sovietică, tot ce ne este
nouă scump.
La vremea lor, i-am închis pe Iakir, Litvinov şi alţii, i-am condamnat,
apoi asta s-a sfârşit. Kuzneţov, Alliluieva şi alţii au plecat în străinătate. La
început, s-a făcut un pic de vâlvă, apoi, totul a fost uitat. Acest element lichea
care este Soljeniţîn depăşeşte marginile. Se leagă de tot, nu ţine seamă de
nimic. Cum trebuie noi să acţionăm faţă de el? Dacă îi aplicăm sancţiuni
imediat, ne va fi oare profitabil, în cazul în care propaganda burgheză va
utiliza acest lucru împotriva noastră? Pun această întrebare pentru a fi
examinată. Vreau pur şi simplu să schimbăm nişte puncte de vedere, să ne
consultăm şi să elaborăm o decizie corectă.
Kosîghin - Există o notă a tovarăşului Andropov în această privinţă. În
această notă, există o propunere de expulzare a lui Soljeniţîn în afara ţării.
Brejnev – Am discutat despre această problemă cu tovarăşul Andropov.
Andropov - Consider că trebuie să-l expulzăm pe Soljeniţîn din ţară fără
acordul său. La vremea respectivă, noi l-am expulzat pe Troţki din ţară fără
să-i cerem consimţământul.
Brejnev - Este evident că Soljeniţîn n-o să dea de la sine un astfel de
consimţământ.
Kirilenko - Îl putem scoate fără acordul lui.
PodgornÎi - Se va găsi oare o ţară care să-l primească fără acordul lui?
Brejnev - Trebuie să ţinem seamă de faptul că Soljeniţîn nici măcar nu
s-a dus în străinătate pentru primirea premiului Nobel.
Andropov - Când i s-a propus să meargă în străinătate pentru primirea
premiului Nobel, a pus problema garantării întoarcerii în URSS.
Tovarăşi, din 1965 am pus problema Soljeniţîn. Astăzi, el a depăşit o
nouă etapă în activităţile sale ostile. Încearcă să creeze în interiorul Uniunii
Sovietice o organizaţie, pe care o pune la cale împreună cu foşti deţinuţi. Face
declaraţii împotriva lui Lenin, împotriva revoluţiei din Octombrie, împotriva
regimului socialist. Lucrarea sa, Arhipelagul Gulag, nu este o operă de artă,
este un document politic. Este periculos. Există în ţara noastră zeci de mii de
veterani de-ai lui Vlasov din Armata ucraineană de eliberare şi alte elemente
ostile. În mare, sute, mii de oameni pe lângă care Soljeniţîn va afla sprijin. În
acest moment, întreaga lume se uită la noi pentru a vedea cum vom acţiona cu
Soljeniţîn, pentru a vedea dacă vom face uz de sancţiuni sau îl vom lăsa în
pace.
Cu puţin timp în urmă, tovarăşul Keldîş mi-a telefonat şi m-a întrebat
pentru ce nu luam măsuri împotriva lui Saharov. El spune că, dacă rămânem
cu braţele încrucişate în faţa lui Saharov, şi alţi academicieni vor face mai
apoi la fel, precum Kapiţa, Engelgard şi alţii.
Toate acestea sunt foarte importante, tovarăşi, şi noi trebuie să
reglementăm toate aceste probleme imediat, în ciuda desfăşurării conferinţei
europene.
Eu consider că trebuie să-l aducem pe Soljeniţîn înaintea unui tribunal
şi să-i aplicăm legile sovietice. Numeroşi ziarişti străini şi alţi nemulţumiţi se
duc acum să-l viziteze. El le acordă întrevederi şi chiar conferinţe de presă. Să
admitem că există la noi o clandestinitate ostilă, care a scăpat KGB-ului. Însă
Soljeniţîn acţionează pe faţă, acţionează cu insolenţă. El profită de pe urma
atitudinii umane a puterii sovietice şi duce activităţi ostile în impunitate. De
aceea trebuie luate toate măsurile despre care am vorbit Comitetului Central,
adică să-l expulzăm din ţară. În prealabil, vom cere ambasadorilor noştri să
sondeze guvernele ţărilor respective pentru a şti dacă îl pot primi. Dacă nu-l
exilăm acum, îşi va continua activităţile subversive. Ştiţi că a scris un roman
ostil, August 14, că a scris acel pamflet Arhipelagul Gulag, că scrie acum un
Octombrie 17. Va fi o nouă lucrare antisovietică.
De aceea înscriu această propunere de expulzare a lui Soljeniţîn din
ţară cu titlu administrativ. Să se traseze sarcină ambasadorilor noştri să
pună, în diverse ţări a căror listă o dau, problema primirii lui Soijeniţîn. Dacă
nu luăm aceste măsuri, întreaga noastră muncă de propagandă nu va duce la
nimic. Dacă vom publica articole în ziare, dacă vom vorbi despre el la radio şi
nu vom lua nici o măsură, va fi mult zgomot pentru nimic. Trebuie să decidem
cum să acţionam faţă de Soljeniţîn.
Brejnev - Şi dacă l-am expulza într-o ţară socialistă?
Andropov - Mă îndoiesc, Leonid Ilici, că acest lucru ar putea fi acceptat
de ţările socialiste. Ar însemna să le facem cadou un individ odios. Am putea
să ne adresăm poate Irakului, Elveţiei sau unei alte ţări? Poate trăi foarte
liniştit în străinătate; are în conturile sale europene din bănci opt milioane de
ruble.
Suslov - Soljeniţîn are toate îndrăznelile, el scuipă pe regimul sovietic,
pe Partidul Comunist, s-a legat până şi de tot ce e mai sacru, de Lenin.
Doar timpul ne va spune cum să acţionăm cu Soljeniţîn: fie să-l
expulzăm din ţară, fie să-l judecăm după legile noastre sovietice, dar trebuie
s-o facem. Pentru a lua cutare sau cutare altă măsură faţă de Soljeniţîn,
trebuie să ne pregătim poporul, şi trebuie s-o facem desfăşurând o vastă
propagandă. Noi am acţionat corect cu Saharov ducând activitatea de
propagandă convenabilă. Practic, nu mai primim scrisori furioase în legătură
cu Saharov. Milioane de cetăţeni sovietici ascultă radioul, ascultă emisiuni
despre aceste noi lucrări. Toate astea vor avea o influenţă asupra poporului.
Trebuie să ne pronunţăm într-o serie de articole şi să-i demascam pe
Soljeniţîn. Trebuie neapărat s-o facem.
Conform deciziei adoptate de secretariat, ne propunem să publicăm
unul sau două articole în Pravda şi în Literaturnaia Gazeta. Poporul va fi
informat asupra acestei cărţi a lui Soljeniţîn. Fireşte, nu trebuie declanşată
nici o campanie în această problemă, dar să dăm la tipar câteva articole.
Kirilenko - Asta nu va face decât să atragă atenţia asupra lui
Soljeniţîn.
Suslov - Nu putem nici să mai tăcem.
Gromîko - Soljeniţîn este un duşman, iar eu votez să i se aplice
măsurile cele mai severe.
În ce priveşte îndeplinirea măsurilor de propagandă, trebuie să le
dozăm. Trebuie să le cântărim atent. Dar nu trebuie nici să renunţăm la
demersul propus de tovarăşul Andropov. Dacă îl expulzăm din ţară manu
militari şi fără acordul lui, propaganda burgheză poate întoarce acest lucru
împotriva noastră. Să-l expulzăm cu consimţământul lui ar fi bine, însă nu ne
va da consimţământul. Poate că ar trebui să mai aşteptăm puţin, până se va
termina conferinţa europeană? Chiar dacă o ţară oarecare ar fi de acord, a-l
expulza în acest moment ar fi inoportun, pentru că s-ar putea desfăşura
împotriva noastră o vastă campanie şi acest lucru ne-ar face un deserviciu în
momentul încheierii conferinţei europene. Sunt de părere să aşteptăm trei sau
patru luni, dar repet că sunt în principiu pentru măsuri severe. În acest
moment, trebuie să instalăm un cordon în jurul lui Soljeniţîn pentru ca să fie
izolat în cursul tuturor acestor luni, să nu se îngăduie nimănui care ar putea
să transmită propaganda lui să vină în contact cu el.
Vizita lui Leonid Ilici în Cuba este iminentă. Nici acest lucru nu ne este
favorabil, pentru că ni se vor pune în braţe grămezi de documente împotriva
Uniunii Sovietice. În interiorul ţării, trebuie luate măsurile de propagandă
necesare pentru demascarea lui Soljeniţîn.
Ustinov - Eu aş fi pentru începerea activităţii de realizare a propunerilor
făcute de tovarăşul Andropov. În acelaşi timp, trebuie să publicăm materiale
de propagandă denunţându-l pe Soljeniţîn.
Podgornîi - Aş vrea să pun problema în modul următor: sau îl judecăm
după legile sovietice în interiorul ţării şi îl punem să îşi ispăşească pedeapsa
la noi, sau, aşa cum propune tovarăşul Andropov, îl expulzăm din ţară. Că
Soljeniţîn este un duşman, neruşinat, furios, şi că trage după el nişte renegaţi,
asta este indiscutabil. Că face toate astea fără urmări grave, este la fel de
limpede pentru noi toţi. Să vedem ce anume va fi cel mai avantajos pentru noi,
ce măsură: procesul sau exilul. În multe ţări, ca în China de pildă, sunt
executaţi oamenii pe faţă; în Chile, regimul fascist împuşcă şi torturează
oamenii; englezii din Irlanda trec la represalii împotriva poporului muncitorilor.
Or, noi avem de-a face cu un duşman înverşunat şi-l lăsăm în pace, în vreme
ce totul este mânjit cu noroi.
Consider că legile noastre sunt umane, dar totodată nemiloase pentru
duşmani, şi că trebuie să-l judecăm după legile noastre, sovietice, în faţa unui
tribunal al nostru, sovietic, şi să-l punem să-şi ispăşească pedeapsa în
Uniunea Sovietică.
Demicev - Bineînţeles că se va face vâlvă în Occident, dar noi am
publicat deja documente despre noua carte a lui Soljeniţîn. Suntem datori să
ducem mai departe munca noastră de propagandă, căci noi nu putem tăcea.
Dacă în lucrarea sa Ospăţul învingătorilor, Soljeniţîn spune că scrie astfel
pentru că e furios împotriva Uniunii Sovietice, astăzi, în cartea sa Arhipelagul
Gulag, pe care a scris-o în 1965, se declară împotriva regimului sovietic,
împotriva Partidului, cu o insolenţă sporită, cu mai multă sinceritate. De aceea
trebuie să facem declaraţii violente în presa noastră. Cred că acest lucru nu
va avea influenţă asupra destinderii internaţionale şi nici asupra conferinţei
europene.
Suslov - Organizaţiile de partid aşteaptă, ţările socialiste şi ele
aşteaptă cum vom reacţiona noi la acţiunile lui Soljeniţîn. Presa burgheză face
acum un mare tamtam în jurul acestei cărţi a lui Soljeniţîn. Dar noi nu putem
păstra tăcerea.
Katuşev - Avem cu toţii o atitudine identică pentru a judeca acţiunile lui
Soljeniţîn. E un duşman şi suntem datori să-l tratăm ca atare. În aparenţă, nu
vom putea evita să tranşăm problema mai târziu, nu în acest moment, dar
trebuie s-o rezolvăm într-un întreg complex. Pe de-o parte, să folosim întreaga
noastră propagandă împotriva lui Soljeniţîn, pe de altă parte, trebuie să luăm
măsuri în concordanţă cu nota tovarăşului Andropov.
Putem, evident, prin hotărârea Sovietului Suprem, să-l expulzăm dincolo
de frontierele ţării noastre şi să vorbim despre acest lucru în presă. El a
atentat la suveranitatea noastră, la libertăţile noastre, la legile noastre, şi
trebuie să fie pedepsit pentru acest lucru.
Tratativele asupra expulzării lui Soljeniţîn vor dura, evident, trei, patru
luni, repet însă că trebuie reglată problema global şi, cu cât îl vom expulza mai
curând din ţară, cu atât va fi mai bine.
În ce priveşte presa noastră, sunt articole pe care trebuie să le
publicăm.
Kapitonov - Aş vrea să chibzuim în această problemă în felul următor;
dacă îl expulzăm pe Soljeniţîn din ţară, cum va interpreta poporul nostru acest
lucru? Pot exista tot felul de subînţelesuri, de cancanuri etc. Vom arăta noi
astfel forţa sau slăbiciunea noastră? Cred că, în nici un caz, noi nu vom
dovedi forţă. Tot nu i-am luat coroana ideologică şi tot n-am spus poporului
nimic fundamental despre Soljeniţîn. Or, acest lucru trebuie făcut. Trebuie să
începem mai întâi cu munca de punere sub acuzaţie a lui Soljeniţîn, să arătăm
tot ce ascunde, atunci orice măsură administrativă va fi înţeleasă de poporul
nostru.
Solomenţev - Soljeniţîn este un duşman pătimaş al Uniunii Sovietice.
Fără acţiunile de politică externă practicate în acest moment de Uniunea
Sovietică, am putea foarte bine să reglementăm problema neîntârziat. Dar
cum se va face simţită cutare sau cutare măsură asupra politicii noastre
externe? Bun, evident, oricum trebuie să spunem poporului despre Soljeniţîn
tot ce trebuie spus. Trebuie exprimată o judecată aspră asupra actelor sale,
asupra activităţii sale ostile. Fireşte, poporul se va întreba pentru ce nu se iau
măsuri împotriva Iui Soljeniţîn. În RDG s-a publicat deja un articol al lui
Soljeniţîn, în Cehoslovacia de asemenea. Nu vorbesc de ţările burgheze, însă
presa noastră tace. Auzim vorbindu-se mult la radio despre Soljeniţîn, despre
lucrarea sa Arhipelagul Gulag, iar radioul nostru tace, nu spune nimic.
Socotesc că nu trebuie să tăcem, poporul nostru aşteaptă acţiuni
determinate. Trebuie să publicăm în presă texte virulente demascându-l pe
Soljeniţîn. Evident, trebuie să ne înţelegem cu ţările socialiste şi cu partidele
comuniste din ţările capitaliste asupra măsurilor de propagandă pe care le-ar
putea lua în propriile lor ţări.
Consider că trebuie să-l judecăm pe Soljeniţîn după legile noastre.
Grişin - Evident, tovarăşul Andropov trebuie să caute ţara care ar
accepta să-l primească pe Soljeniţîn. Cât despre demascare, suntem datori să
ne apucăm de asta imediat.
Kirilenko - Când vorbim despre Soljeniţîn ca despre un antisovietic, de
un duşman plin de ură faţă de regimul sovietic, asta coincide de fiecare dată
cu evenimente importante, iar noi lăsăm pe mai târziu soluţionarea acestei
probleme. La vremea respectivă era ceva justificat, dar în acest moment nu
putem amâna pe mai târziu rezolvarea acestei probleme. Că s-a scris despre
Soljeniţîn, e un lucru bun, dar trebuie s-o facem într-un mod mai serios, mai
virulent, mai argumentat. De pildă, Krolikovski, un scriitor din Republica
Populară Polonă, a redactat despre Soljeniţîn un excelent articol pentru a-l
demasca. În acest moment, Soljeniţîn devine tot mai obraznic. Nu este un
izolat. Are contacte cu Saharov. În străinătate are contacte cu NTS. De aceea a
sosit clipa să-l înfruntăm pe Soljeniţîn de-adevărat, dar cu condiţia ca mai
apoi să-l expulzăm din ţară sau să adoptăm alte măsuri administrative.
Andrei Andreievici spune: „Numai să nu se întoarcă măsura asta
împotriva noastră.“ Dar, chiar şi dacă ea se întoarce împotriva noastră, nu
putem lăsa problema în starea de faţă. Duşmanii ne pun beţe în roate, iar noi
nu putem tăcea în această privinţă. Mai multe ziare burgheze scriu despre
Soljeniţîn şi spun chiar ele că va fi judecat conform legilor sovietice şi că este
deja pasibil de legea asupra violării convenţiilor privind protecţia drepturilor
de autor, la care ne-am alăturat.
Eu sunt pentru propunerea avansată de tovarăşul Andropov.
Trebuie să facem articole în ziare, dar foarte argumentate, foarte
detaliate.
Kosîghin - Suntem cu toţii de aceeaşi părere şi sunt cu totul de acord cu
cele spuse.
Sunt câţiva ani de când Soljeniţîn încearcă să taie şi să spânzure în
mintea poporului nostru. S-ar spune însă că ne este teamă să ne atingem de
el, în vreme ce poporul ar saluta toate acţiunile noastre împotriva lui.
În ce priveşte opinia ce se formează asupra lui în străinătate, trebuie să
raţionăm astfel: lucrul cel mai puţin dăunător va fi cel mai bun - sau îl
demascăm, îl condamnăm şi îl internăm, sau aşteptăm câteva luni, apoi îl
expulzăm într-o altă ţară.
Cred că pentru noi va fi mai puţin costisitor să acţionăm împotriva lui
într-un mod energic şi să-l condamnăm după legile sovietice.
Desigur că trebuie să fie făcute articole despre Soljeniţîn în ziare, dar
serioase. Soljeniţîn a fost cumpărat de companii şi agenţii burgheze şi
lucrează pentru ele. Cartea lui Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, este o lucrare de
un antisovietism strident. Am vorbit despre acest lucru cu tovarăşul Andropov.
Fireşte, ţările socialiste nu-l vor primi pe Soljeniţîn. Sunt de părere ca
tovarăşul Andropov să sondeze ţările capitaliste pentru a şti cine l-ar putea
primi. N-avem a ne teme, pe de altă parte, să-i aplicăm cu toată severitatea
măsurile jurisprudenţei sovietice. Luaţi exemplul Angliei. Sunt exterminate
acolo sute de persoane. Sau Chile - e la fel.
Trebuie să-l trimitem pe Soljeniţîn la judecată şi să povestim totul
despre el, şi îl putem trimite să-şi ispăşească pedeapsa la Verhoiansk. Acolo
nu riscăm să vedem venind ziarişti străini: e foarte frig acolo. Nu putem
ascunde acest lucru poporului. Trebuie să dăm articole la ziare.
Podgornîi - Soljeniţîn duce o muncă antisovietică activă. În alte
perioade, am alungat din ţară sau am judecat duşmani mai puţin periculoşi
decât Soljeniţîn, şi nu reuşim noi să punem mâna pe el, tot căutăm cum să ne
apropiem de el. Ultima carte a lui Soljeniţîn nu ne oferă nici un motiv de a fi
indulgenţi cu el.
E nevoie, fireşte, ca această măsură să nu dăuneze coordonării altor
acţiuni. Soljeniţîn are destui adepţi, însă noi nu putem închide ochii asupra
acţiunilor Iui.
Sunt de părere că poporul va sprijini oricare dintre acţiunile noastre.
Trebuie publicate articole în ziare, dar foarte argumentate şi foarte
convingătoare. Astăzi se ştiu multe despre el şi se cunosc de asemenea multe
lucruri despre ultima lui carte. Există emisiunile de la Vocea Americii, de la
Radio Libertatea şi alte staţii. La noi, ca şi în străinătate, se aşteaptă ce
măsuri va lua guvernul sovietic împotriva lui Soljeniţîn. El nu se teme de nimic,
desigur, şi crede că nu se va lua nici o măsură împotriva lui.
Consider că, în pofida conferinţei europene, nu trebuie să dăm înapoi în
faţa aplicării măsurilor privindu-l pe Soljeniţîn. Independent de faptul că se
desfăşoară conferinţa europeană, trebuie să-i aplicăm lui Soljeniţîn o măsură
judiciară, astfel încât să se ştie că avem în această problemă o politică fidelă
principiilor noastre. Noi nu ne cruţăm duşmanii.
Consider că vom aduce grave prejudicii cauzei noastre comune dacă nu
vom lua măsuri împotriva lui Soljeniţîn, chiar trebuie să facem vâlvă în
străinătate. Vor exista, desigur, tot soiul de comentarii, dar interesele
poporului nostru, interesele statului sovietic, ale Partidului nostru, sunt mai
presus de orice. Dacă nu vom lua aceste măsuri energice, vom fi întrebaţi
pentru ce nu luăm astfel de măsuri.
Vreau să mă pronunţ pentru trimiterea lui Soljeniţîn în judecată. Dacă îl
exilăm, ne vom arăta slăbiciunea..
Trebuie să ne pregătim de proces, să-l demascăm pe Soljeniţîn în presă,
să-i aranjăm un proces, să organizăm o anchetă şi să transmitem dosarul
tribunalului prin parchet.
Polianski - ÎI putem aresta înainte de proces?
Andropov - Da. L-am consultat pe Rudenko în privinţa asta.
Podgornîi - În ce priveşte expulzarea lui într-o altă ţară, a o face fără
acordul acelei ţări ar fi cu totul inoportun.
Andropov - O să ne punem pe treabă pentru a-l zbura, dar totodată o
să-i aranjăm noi una bună, o să-l izolăm.
Podgornîi - Dacă îl expulzăm în străinătate, va continua acolo să ne
facă rău.
Gromîko - Trebuie evident să ne mărginim la operaţia internă.
Andropov - Sunt de părere că dacă tărăgănăm afacerea faţă de
Soljeniţîn, va fi şi mai rău.
Podgornîi - Putem face să dureze afacerea Soljeniţîn, putem, eventual,
să facem să dureze instrumentarea. Dar trebuie ca în timpul ăsta el să fie la
închisoare.
Şelepin - Când, acum trei luni, ne-am adunat la tovarăşul Kosîghin
pentru a cerceta problema măsurilor ce trebuie luate în privinţa lui Soljeniţîn,
ajunseserăm la concluzia că nu se cuvenea să se ia măsuri administrative. La
vremea aceea, era corect. Acum, ne aflăm în faţa unei alte situaţii. Soljeniţîn s-
a angajat pe faţă împotriva puterii sovietice, împotriva statului sovietic. Şi cred
că este acum în interesul nostru să reglăm problema Soljeniţîn înainte de
sfârşitul conferinţei europene. Asta va arăta că suntem consecvenţi în
principiile noastre. Dacă facem acţiunea asta după conferinţa europeană, vom
fi acuzaţi de a fi fost nesinceri în cursul conferinţei, când am adoptat principii
pe care aveam să le încălcăm mai apoi etc. Noi avem o linie proprie şi corectă.
Nu vom îngădui nimănui să încalce legile noastre sovietice. Expulzarea lui în
străinătate, după părerea mea, este o măsură nepotrivită. După părerea mea,
nu trebuie să implicăm state străine în afacerea asta. Avem organisme
judiciare, ele nu au decât să deschidă ancheta, apoi procesul judiciar.
Brejnev - Problema ce-l priveşte pe Soljeniţîn nu este, desigur, simplă,
ea este foarte complicată. Presa burgheză încearcă să lege afacerea Soljeniţîn
de felul cum sunt conduse marile noastre acţiuni privind reglementarea
paşnică a conflictelor. Cum să acţionăm cu Soljeniţîn? Consider că cel mai bun
mijloc este a acţiona conform cu legile noastre sovietice.
Toţi - Corect.
Brejnev - Parchetul nostru poate deschide ancheta, poate pregăti
acuzaţia, poate povesti amănunţit în această acuzaţie de ce anume este
vinovat. În trecut, Soljeniţîn a fost închis, a ispăşit o pedeapsă pentru că a
încălcat grosolan legislaţia sovietică şi a fost reabilitat. Dar cum a fost
reabilitat? A fost reabilitat de două persoane: Şatunovskaia şi Snegov.
Conform legislaţiei noastre, trebuie să-l privăm de contacte cu străinătatea în
timpul anchetei. Trebuie condusă ancheta pe faţă, trebuie să arătăm poporului
activitatea sa ostilă, antisovietică, felul lui de a denigra regimul nostru
sovietic, de a ponegri memoria marelui şef, fondatorul Partidului şi Statului
Sovietic, V.I. Lenin, de a mânji memoria victimelor Marelui Război de Apărare
a Patriei, de a-i justifica pe contrarevoluţionari, violarea deschisă a legilor.
Trebuie să-l judecăm pe baza legilor noastre.
În alte momente, nu ne-am temut să ne angajăm împotriva
contrarevoluţiei din Cehoslovacia. Nu ne-am temut s-o dăm afară pe Alliluieva.
Am supravieţuit tuturor acestor lucruri. Cred că vom supravieţui şi acestuia.
Trebuie să furnizăm articole argumentate, să dăm un răspuns net şi riguros
scrierilor unui ziarist ca Alsop, să publicăm articole în alte ziare.
M-am întreţinut cu tovarăşul Gromîko în legătură cu influenţa măsurilor
noastre, privitoare la Soljeniţîn, asupra conferinţei europene. Cred că nu vor
avea multă influenţă. Este evident inoportun să-l expulzăm, căci nici o ţară
nu-l va primi. Când cel ce pleacă de la sine este un Kuzneţov, sau alţii, e un
lucru, şi este cu totul altceva când expulzăm noi pe cineva cu titlu
administrativ.
De aceea aş considera necesar să însărcinăm KGB-ul şi parchetul să
pună la punct ordinea în care trebuie să-l facem pe Soljeniţîn să răspundă
înaintea judecătorilor săi şi, ţinând seamă de tot ce s-a spus adineaori aici, la
şedinţa Biroului Politic, să ia măsurile potrivite în domeniul judiciar.
Podgornîi - Trebuie să-l arestăm şi să-i notificăm acuzaţia.
Brejnev - Tovarăşii Andropov şi Rudenko nu au decât să elaboreze
întreaga procedură de notificare a acuzaţiei, şi totul cum se cuvine, conform
legislaţiei noastre.
Aş socoti necesar să trasăm sarcină tovarăşilor Andropov, Demicev şi
Katuşev să pregătească o informare pentru secretarii partidelor comuniste şi
muncitoreşti frăţeşti din ţările socialiste şi alte cadre ale partidelor comuniste
frăţeşti, asupra măsurilor privitoare la Soljeniţîn.
Toţi - Corect. De acord.
A fost adoptată următoarea rezoluţie: Măsuri vizând stoparea

activităţilor anti-sovietice ale lui Soljeniţîn A.I.
1. Pentru activităţile sale antisovietice duşmănoase, exprimate prin

punerea la dispoziţia unor edituri şi agenţii străine de ştiri, de
manuscrise, cărţi, interviuri conţinând calomnii împotriva regimului
sovietic, Uniunii Sovietice, Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi
politicii lor interne şi externe, şi mânjind memoria luminoasă a lui V.I.
Lenin şi a altor membri eminenţi ai PCUS şi Statului Sovietic, a
victimelor Marelui Război de Apărarea Patriei şi ale ocupaţiei germano-
fasciste, justificând acţiunile contrarevoluţionarilor atât în exterior cât
şi în interior, cât şi ale elementelor şi grupurilor ostile Uniunii
Sovietice, cât şi pentru încălcarea grosolană a reglementărilor de
publicare a operelor sale în edituri străine, regulamente stabilite de
conferinţa internaţională (de la Geneva) asupra drepturilor de autor,
Soljeniţîn A.I. trebuie să răspundă în faţa justiţiei.
2. Să se traseze sarcină tovarăşilor Andropov I.V. şi Rudenko R.A.
să definească ordinea şi procedura de conducere a anchetei şi a
procesului lui Soljeniţîn A.I. conform schimbului de vederi din Biroul
Politic, şi să prezinte propunerile lor în această chestiune Comitetului
Central al PCUS. Să fie informat CC al PCUS de mersul anchetei şi al
procesului cu titlu operaţional.
3. Să se traseze sarcină tovarăşilor Andropov, Demicev şi Katuşev
să pregătească o informare pentru prim-secretarii partidelor socialiste,
comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste şi din câteva ţări
capitaliste, asupra măsurilor pe care le luăm cu privire la Soljeniţîn,
ţinându-se seamă de schimbul de vederi care a avut loc la Politburo, şi
să prezinte această informare la CC al PCUS.
4. Să se traseze sarcină secretariatului CC să precizeze termenele
de expediere ale acestei informări partidelor frăţeşti.
După cum vedem, legalitatea nu-i interesa deloc pe şefii noştri şi,
dacă evocau legea, o făceau în legătură cu „asprimea“ ei. Ai impresia că ei
credeau sincer că tot ce vor decide va fi legal. Nu e sigur că unul măcar
dintre ei ar fi ştiut că decizia de a deschide o anchetă penală îi revenea doar
parchetului, că „ordinea şi procedura de conducere a anchetei şi a
procesului“ erau definite de codul de procedură penală al RSFSR şi nu
puteau deci să fie de resortul KGB-ului sau al procurorului general.
Nu doar cu legea, ci şi cu realitatea erau ei certaţi: era ridicolă
convingerea lor că în Anglia „erau exterminaţi sute de muncitori“! Sau
afirmaţia lor că „nu se temuseră s-o dea afară pe Allilueva“. Fără să mai
vorbim de siguranţa, perfect gratuită, că poporul le sprijinea măsurile de
represiune. Oamenii aceia trăiau în lumea „realismului socialist“, adică în
lumea propriei lor propagande pe care o proclamau realitate.
Lucru caracteristic, presa occidentală, în acelaşi moment, era plină de
consideraţii ale unor „sovietologi“ privind lupta „uliilor“ şi „porumbeilor“ de
la Kremlin şi, lucru şi mai rău, oamenii politici occidentali credeau în aceste
legende. Era triumful „destinderii“, unul din momentele cele mai stupide,
din punct de vedere patologic, de după război. Totuşi, aşa cum ne putem
convinge după procesul verbal de mai sus, singurul porumbel a fost
Andropov: şi încă, dacă prefera să-l exileze pe Soljeniţîn, nu o făcea din
blândeţe. Politburo îşi rezerva avantajul, hotărând ceea ce alţii trebuiau să
execute, fără să-şi asume nici cea mai mică responsabilitate pentru
aplicarea acestor hotărâri. Andropov ştia că efectele negative ale arestării şi
ale procesului lui Soljeniţîn îi vor cădea pe umeri. Bineînţeles, găsise
mijlocul de a schimba cu 180 de grade decizia Biroului Politic, sau, mai
exact, găsise ţara care accepta să-l primească pe Soljeniţîn fără
consimţământul acestuia.
Pentru Andropov şi într-o anumită măsură pentru Gromîko, decizia
Biroului Politic de-a declanşa o procedură penală împotriva lui Soljeniţîn era
foarte neplăcută. Nu numai că Politburo nu căzuse de acord cu ei şi le
dăduse la o parte recomandările - iar un asemenea eşec era deja de rău
augur - dar pe deasupra toate subtilele lor maşinaţii în vederea destinderii
erau compromise. Ce aveau ei altceva de făcut decât să se adreseze
„partenerilor“ lor în acel joc: social-democraţii germani? Aceştia s-au arătat
la înălţime. Vom reveni asupra acestui subiect într-un mod mai detaliat şi
vom vedea ce însemnau toate acestea şi unde duceau. Le vom consacra un
capitol199. Ajunge deocamdată dacă spunem că într-o lună s-a găsit
răspunsul: cancelarul RFG, Willy Brandt, a declarat de-a dreptul la 2
februarie că Soljeniţîn putea să-şi aibă domiciliul şi să lucreze liber, fără nici
o piedică, în RFG. Aşa cum avea s-o scrie mai târziu Soljeniţîn în cartea sa
Stejarul şi Viţelul: „Ceea ce a fost spus rămâne spus“.
„Această declaraţie a lui Brandt oferă toate motivele pentru a-l

expulza pe Soljeniţîn în RFG, după publicarea ucazului corespunzător
al Sovietului Suprem care să stipuleze decăderea sa din drepturi civice.
Această decizie va fi conformă cu dreptul şi va ţine seamă de existenţa,
în legătură cu Soljeniţîn, a unor documente care să ateste activităţile
sale criminale“, se grăbeşte să raporteze Andropov Comitetului
Central200.
Mai mult, pentru a-şi atinge cât se poate de sigur scopurile, Andropov
face încă două lucruri: în primul rând, el sugerează raportul subordonaţilor
săi, Cebrikov şi Bobkov, asupra stării de spirit a populaţiei în faţa afacerii
Soljeniţîn, în care se dă de înţeles că el are numeroşi partizani, chiar printre
muncitori, care cred că el se pronunţă pentru scăderea preţurilor şi
„împotriva exportului de produse indispensabile poporului, sub masca
ajutorului acordat statelor arabe“.
În al doilea rând, el adresează o scrisoare personală lui Brejnev în care
scrie: „Afacerea Soljeniţîn a depăşit acum cadrul justiţiei penale şi s-a
transformat într-o problemă ce nu mai este neglijabilă şi are caracter
199Vezi partea a IV-a: Trădarea.

200Nota lui Andropov către CC nr. 350-A din 7/02/1974, citată după ediţia
specială din La Pensée russe.
deschis politic.“
„Dragă Leonid Ilici, înainte de a vă trimite această scrisoare, am

cântărit, la Comitet, în modul cel mai scrupulos, toate pierderile de luat în
considerare ca urmare a expulzării (într-o mai mică măsură) sau a
arestării (într-o măsură mai mare) a lui Soljeniţîn. Vor exista într-adevăr
pierderi. Însă nu avem, din păcate, altă ieşire, căci a lăsa nepedepsită
purtarea lui Soljeniţîn provoacă în interiorul ţării pierderi cu mult mai
mari decât acelea pe care le vom suferi pe plan internaţional în cazul
expulzării sau arestării lui Soljeniţîn201.”
Pe scurt, Andropov şi-a atins scopurile şi avea fireşte dreptate:

expulzarea implica un cost mai mic. De aceea, acest gen de justiţie politică
expeditivă a fost atât de în vogă la sfârşitul anilor ’70. O altă chestiune se
pune: cea a „pierderilor“ interne, legate de „impunitatea“ fiecăruia dintre noi,
pierderi mult mai dureroase decât toate celelalte, ceea ce nimeni nu contesta
la Politburo, reţineţi, vă rog, acest lucru. Această înaltă opinie pe care şefii
sovietici o aveau asupra eficacităţii activităţilor noastre este dintre cele mai
ciudate. Sistemul nu putea exista decât asigurând monopolul partidului
asupra ţării şi pe cel al ideologiei asupra legilor, logicii, bunului simţ.
Apariţia unei opoziţii, chiar şi de dimensiuni minime, fie şi redusă la
persoana unui singur om, însemna sfârşitul său. Aparent, acesta este lucrul
la care se gândea unul din acei domni atunci când vorbea de „prejudiciu
adus suveranitatăţii lor“. Tocmai acest prejudiciu adus suveranităţii lor îl
simţiseră ei încă de la începutul mişcării noastre.
„De acum înainte este evident că propaganda occidentală şi grupul

indivizilor sus-numiţi, care nu sunt decât nişte unelte în mâinile
adversarilor noştri, se străduie să obţină legalizarea în ţara noastră a
maşinaţiilor antisovietice şi impunitatea pentru acţiuni oştile“, scria
Andropov încă din 1968, după procesul Ghinzburg-Galanskov202.
Pentru el, aspectul în mod deliberat deschis, legal, al acţiunilor

noastre, apelul făcut la lege erau cu mult mai primejdioase decât toate
formele de clandestinitate, de complot, de terorism.
„În anii din urmă, serviciile speciale şi organele de propagandă ale

adversarului încearcă să creeze aparenţa existenţei în Uniunea
Sovietică a unei pretinse «opoziţii interne», iau măsuri pentru a
manifesta un sprijin iniţiatorilor de manifestări antisociale şi
colaborează concret la unificarea participanţilor în diversele tendinţe
201 Scrisoarea lui Andropov către Brejnev din 7/02/1974. Aceeaşi sursă ca
şi pentru nota precedentă.
ale activităţii antisovietice, comunica el, foarte alarmat, după apariţia
grupurilor Helsinki, în 1976203. Manifestându-şi în stadiul actual
preferinţa pentru metodele ilegale de activitate de sabotaj în realizarea
scopurilor sale antisovietice, adversarul încearcă simultan să
intensifice acţiuni ostile sub forme legale sau semilegale204...“
Arestările şi expulzările nu erau fireşte unica formă de reacţie a

regimului la acele tentative. Se utiliza întregul arsenal, de la internările
psihiatrice şi campaniile de calomniere (acţiunea „Komprometaţia“ a
cekiştilor) până la corupţie şi şantaj. Este caracteristic faptul că partidul s-a
străduit în 1977 să-şi confirme monopolul pe cale constituţională,
menţionându-l pentru întâia oară, în istoria sa, la articolul 6 al noii
Constituţii a URSS privind rolul conducător al Partidului.
„Înarmat cu doctrina marxist-leninistă, Partidul comunist

defineşte perspectiva generală de dezvoltare a societăţii, linia politică
internă şi externă, conduce marea activitate creatoare a poporului
sovietic, dă un caracter planificat, ştiinţific fondat luptei sale pentru
victoria comunismului...“
Astfel îşi apărau „suveranitatea“ lor împotriva „prejudiciilor“ noastre,

acceptând uneori regulile jocului pe care le propuneam noi. „Nu vă mai
referiţi, ne replicau ei, la Constituţie. Totul este conform cu legea.“ Nu se
poate aşadar spune că regimul nu manifestase o remarcabilă flexibilitate.
Dar, cu toate acestea şi în ciuda tuturor „pierderilor“, nu se putea dispensa
de represiune.
„A renunţa totuşi, în acest moment, la urmărirea penală a unor
persoane care s-au declarat împotriva regimului sovietic nu este cu putinţă,
căci acest lucru ar atrage sporirea numărului crimelor de stat şi al
manifestărilor antisociale deosebit de primejdioase“, scria Andropov în
decembrie 1975205, după semnarea acordurilor de la Helsinki, asumându-şi
astfel ineluctabilitatea „pierderilor“ în exterior, ca urmare a violării
acordurilor, ca pe cel mai mic rău.
Or aceste „pierderi“ erau departe de a fi neglijabile. Nu numai opinia
„burgheză“ era puternic montată împotriva URSS (ceea ce încă se mai putea
imputa „uneltirilor imperialismului“), dar şi opinia „progresistă“ era la fel.
Mai multe partide comuniste occidentale chiar, mai ales cele mai importante
care depindeau mai mult de opinia publică din ţara lor, au fost constrânse -
de nevoie, fireşte, şi cu reticenţe - să ia poziţie împotriva acestor practici.
Oricât de artificiale ar fi fost aceste „dezavuări“, ameninţarea de schismă în

204 Nota lui Andropov şi Rudenko către CC din 20/01/1977, nr. 123-A.
interiorul mişcării comuniste şi mai ales de izolare a URSS era foarte reală.
Trebuie oare spus că Politburo era foarte neliniştit în faţa aspectului
pe care-l luau lucrurile206?
„În ultimul timp, propaganda burgheză utilizează activ pentru

manevrele ei de sabotaj, îndreptate împotriva Uniunii Sovietice şi altor
ţări socialiste, anumite declaraţii ale unor şefi ai partidelor comuniste
din Franţa şi Italia asupra unor probleme privind democraţia sovietică,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, măsurile luate pentru stoparea
activităţilor elementelor antisociale. Materialele difuzate în legătură cu
aceste chestiuni de posturile de radio occidentale se fac cunoscute unui
larg cerc de cetăţeni sovietici care îşi manifestă perplexitatea în faţa
unor asemenea luări de poziţie ale partidelor comuniste din Franţa şi
Italia, scria Andropov într-un raport.
Problema care s-a pus în legătură cu declaraţiile câtorva
responsabili ai partidelor comuniste din Franţa şi Italia, în afara
aspectului teoretico-ideologic, are şi un aspect practic, legat de
întărirea securităţii statului sovietic... În acest caz precis, prietenii
noştri cedează vizibil presiunii adversarului şi propagandei sale. Teza,
formulată de L’Humanité, după care, în condiţiile socialismului, poate fi
lăsată libertatea de acţiune celora care îşi «afirmă dezacordul cu
sistemul elaborat de majoritate», facilitează concret sarcina adversarilor
socialismului în tentativa lor de a crea în Uniunea Sovietică şi în alte
ţări socialiste o opoziţie legală, minând astfel rolul conducător al
partidelor comuniste şi muncitoreşti.
Serviciile speciale şi centrele ideologice ale imperialismului fac
eforturi pentru a denigra legile sovietice, pentru a le prezenta ca
învechite, dogmatice şi nemaicorespunzând spiritului documentelor
internaţionale, îndeosebi Declaraţiei drepturilor omului. Pot fi văzute
agăţându-se de aceste afirmaţii elemente antisociale din interiorul ţării.
Se fac ecoul lor, din păcate, anumite declaraţii în presa comunistă din
Franţa şi Italia, privind libertăţile democratice sub socialism. [...]
Renunţarea la împiedicarea activă a activităţii dăunătoare a
«disidenţilor» şi a altor elemente ostile, aşa cum ar dori-o tovarăşii
noştri francezi şi italieni, ar putea atrage după sine consecinţele cele
mai negative. Nu ne putem permite în această problemă nici o concesie
de principiu...
Ar fi de dorit să purtăm la vremea potrivită cu tovarăşii francezi şi
italieni convorbiri corespunzătoare, la un înalt nivel, în care li s-ar
explica faptul că lupta împotriva aşa-numiţilor disidenţi nu este pentru
noi o problemă abstractă de democraţie în general, ci o necesitate de o
206 Ibidem.
importanţă vitală pentru menţinerea securităţii Uniunii Sovietice“.
În consecinţă, încă de la sfârşitul lui 1975, Politburo a trimis în mai

multe rânduri lungi epistole conducerii „partidelor frăţeşti“, în general, dar
şi în special aceleia a PCF. Prima din acele epistole, datată din decembrie
1975207, păstra un ton extrem de prudent, diplomatic:
„Tovarăşi, scria Biroul Politic, noi înţelegem bine că PCF duce o muncă
susţinută pentru democraţie în Franţa, împotriva eforturilor reacţiunii pentru a
atenta la drepturile muncitorilor. Este o luptă legitimă, care găseşte la noi
înţelegere şi sprijin, însă, nu poţi apăra libertatea în Franţa şi tolera totodată
frecvente atacuri împotriva Uniunii Sovietice, şi nici aduce un prejudiciu
relaţiilor dintre partidele noastre.“
9. Întrevederea mea cu Carter

Tensiunea în raporturile cu PC italian era mai puţin bătătoare la ochi,
mai puţin „publică“, dar nu mai puţin primejdioasă, şi nu făcea decât să
sporească. În august 1976, în răspunsul său dat secretarului general al PCI,
E. Berlinguer, care i se adresase lui Brejnev în legătură cu procesul meu208,
Politburo s-a arătat extrem de respectuos şi diplomat. După ce fusese
comunicat sortimentul obişnuit de „informaţii“ asupra activităţilor mele
antisovietice, se scria:
„Scrisoarea dumneavoastră ne îngăduie să tragem concluzia că

tovarăşii noştri italieni aparent nu au informaţii suficiente asupra activităţilor
antisovietice ale lui Bukovski... După cum vedeţi, tovarăşe Berlinguer, nu este
vorba aici de un mod de a gândi, ci de acţiunile antisovietice concrete ale unui
cetăţean care poartă deplina lor responsabilitate. Dacă se află în închisoare,
nu este acolo pentru convingerile sau opiniile sale, este judecat nu pentru
ideile sale, ci pentru faptele comise care sunt pasibile de pedeapsă penală...
Obiectivul acestei diversiuni ideologice este limpede: a aduce prejudicii
prestigiului Uniunii Sovietice, legilor sale, sistemului său. Este limpede că
prejudicierea prestigiului Uniunii Sovietice loveşte şi partidele comuniste, între
altele pe cel din ţara dumneavoastră.
Încheind această scrisoare, vrem să ne exprimăm speranţa că toate
consideraţiile expuse şi faptele citate vor fi corect interpretate de
dumneavoastră şi utilizate de către tovarăşii italieni ca argumente în lupta lor
împotriva elucubraţiilor propagandei burgheze, împotriva adversarilor noştri
207 Hotărârea Politburo-ului nr. P198/93 din 18/12/1975 şi anexa nr.l:

textul telegramei către ambasadorul sovietic în Franţa.
208 Hotărârea Politburo-ului nr. 201/44 din 14/01/1976 şi anexa nr. 1:
«Informaţie» dintr-un volum de 181 pagini.

ideologici comuni“.
Dar, şase luni mai târziu, tonul începe să se schimbe şi devine mai
sec după circumstanţele participării ulterioare a PCI la diverse campanii în
favoarea drepturilor omului.
„După cum dovedesc informaţiile, declarau Comitetului Central B.

Ponomarev şi V. Kuzneţov209, Italia asistă la dezvoltarea unui nou val
de campanii antisovietice şi antisocialiste în care accentul este pus pe
pretinşii disidenţi. Se pregătesc activ la Roma «audierile Saharov» (25-
27 noiembrie), «discuţiile privind disidenţii» la Florenţa, o expoziţie
internaţională de artă la Veneţia (Bienala) făcând publicitate activităţii
disidenţilor (15 noiembrie-17 decembrie). Aceste manifestări sunt
realizate de către servicii de propagandă imperialiste, fixate la o dată
imediat următoare propriilor noastre manifestări principale, legate de
cea de a 60-a aniversare din octombrie, şi au ca scop discreditarea
socialismului real. Pregătirea acestor manifestări se efectuează cu
deplina aprobare a autorităţilor italiene, ceea ce contrazice pe faţă
spiritul acordurilor de la Helsinki.
În mai multe cazuri, reprezentanţii PC Italian sunt duşi de nas de
organizatorii numitelor organizaţii, se dau de partea unora, în timp ce
presa partidului italian, publicând diverse documente asupra
disidenţilor, contribuie astfel real la creşterea interesului publicului
faţă de ei. [...]
Cu prilejul întrevederilor care au avut loc la Moscova, în iulie al
acestui an, cu delegaţia PC Italian, delegaţia sovietică a supus criticii
sale declaraţiile neprieteneşti şi neobiective ale presei PCI şi ale
anumitor reprezentanţi ai săi în legătură cu aşa-zişii disidenţi...“
„Planul măsurilor de informare şi de propagandă menite să

reacţioneze la acţiunile antisovietice din Italia“, pe care l-au prezentat,
cuprindea o serie complexă de măsuri, mergând de la protestele oficiale ale
ambasadei la publicările în presa sovietică, şi de la declaraţiile unor ziarişti,
scriitori şi artişti sovietici la televiziunea italiană cu prilejul „Săptămânii
cinematografului sovietic“ până la trimiterea unor delegaţii de scriitori
sovietici în Italia, care trebuiau să ia cuvântul în faţa opiniei publice.
CC scria în legătură cu acest lucru ţărilor socialiste frăţeşti:
„CC al PCUS a considerat util să adreseze o scrisoare conducerii

PC Italian în care se atrăgea atenţia prietenilor noştri asupra unor acte
de participare ale comuniştilor la manifestări organizate de duşmanul
de clasă împotriva ţărilor socialiste... Împărtăşind această informaţie,
209 Hotărârea Politburo-ului, nr. 203/104 din 5/02/1976.

CC ar fi recunoscător să afle măsurile proiectate de prietenii noştri
pentru organizarea unei rezistenţei în campania antisocialistă din
Italia.“
În misiva sa adresată conducerii PCI, CC spunea îndeosebi:
„Este evident că propaganda imperialistă a hotărât, de data asta, să ia

Italia drept centru al campaniei antisovietice şi antisocialiste. Şi se constată
că aceste manifestări se desfăşoară cu sprijinul politic şi material al
guvernului italian. Dar ceea ce trezeşte preocuparea noastră este faptul că, în
mai multe cazuri, membri ai Partidului Comunist italian participă la această
campanie.
„Astfel, de pildă, ideea de a începe la Florenţa o dezbatere asupra
«disidenţilor din ţările Europei de Est» a primit sprijinul forţelor de stânga ale
municipalităţii florentine, dintre care câţiva comunişti, în vreme ce informaţiile
presei italiene ne fac cunoscut că primarul Florenţei, tovarăşul Gabbugiani,
membru al CC al PCI, a avut o întrevedere, larg comentată în presă, cu E.
Bonner, soţia lui Saharov. În cursul acestei convorbiri, conform presei, a fost
abordată chestiunea de a acorda sprijin disidenţilor din Uniunea Sovietică. Ni
se comunică, de asemenea, că tovarăşul Terracini, senator, membru al
conducerii PCI, s-a alăturat aşa-zisului «Tribunal Saharov».
„Dacă aceste informaţii sunt întemeiate, situaţia ne apare serioasă, în
măsura în care este vorba, în substanţă, de un sprijin evident al
reprezentanţilor PCI acordat persoanelor care luptă activ împotriva regimului
social şi statului în Uniunea Sovietică. Independent de motivaţiile de care se
prevalează comuniştii italieni, ce se manifestă în favoarea disidenţilor, sau de
unele manifestări plasate sub semnul disidenţei, acţiunile lor nu pot fi
interpretate de noi decât ca nişte gesturi neprieteneşti, contrazicând total
dorinţa, de nenumărate ori exprimată, a conducerii PCI de întărire a prieteniei
fraterne între partidele noastre. Considerăm de datoria noastră să vă atragem
atenţia asupra faptelor mai sus citate şi să cerem CC al PCI să ia măsurile
care se impun.“
Evenimentele ulterioare, totuşi, nu au contribuit deloc la ameliorarea

raporturilor. Ba dimpotrivă, procesul grupurilor Helsinki, invazia în
Afganistan, exilul lui Saharov, starea de război în Polonia, toate acestea n-
au făcut decât să adauge noi motive de disensiune. Cam prin 1980, Moscova
se îndrepta spre o schismă în interiorul PCI, în care ea sprijinea grupurile
„care se pronunţau de pe poziţii amicale faţă de noi şi care adoptau o
atitudine critică faţă de acţiunile eronate ale conducerii PCI“210.
210Nota lui Zagladin, subdirector al Departamentului internaţional, către

CC, din 25/10/1976, nr. 25-S-2025, şi anexa (două pagini de instrucţiuni
pentru ambasadorii sovietici).
Nu era, fireşte, decât o parte a „cheltuielilor generale“ pe care regimul
trebuise să şi le asume din pricina politicii sale de represiune, şi, totodată,
un indicator al succesului pe care campania noastră în favoarea drepturilor
omului îl înregistrase în Occident. Partidele comuniste nu i se alăturaseră
de bunăvoie: ele nu puteau sta de-o parte fără să se discrediteze. Reacţia
opiniei publice era prea puternică pentru ca vreun om politic să o poată
ignora. Nu trebuie aşadar să ne mire că această campanie a devenit rapid
un factor important în relaţiile internaţionale (amendamentul Jackson-Venik
în 1974, acordurile de la Helsinki şi „al treilea coş“ în 1975), iar atunci când
în 1977 preşedintele Carter a venit la putere în Statele Unite, acest lucru a
devenit aproape problema majoră în raporturile între Est şi Vest.
O astfel de dezvoltare a chestiunii era catastrofală pentru URSS,
ameninţată cu izolarea politică.
„Duceţi-vă să-i vedeţi pe Vance şi spuneţi-i că vi s-a dat sarcina să

aduceţi la cunoştinţa Preşedintelui Carter şi a Secretarului său de Stat cele ce
urmează, ordona Biroul Politic ambasadorului său la Washington 211...
Oricine este desigur liber să-şi aibă ideile sale asupra lucrurilor, între
altele asupra problemei pe care o pun drepturile omului în cutare sau cutare
ţară...
Dar este o cu totul altă problemă să transferi astfel de opinii în sfera
relaţiilor interstatale şi să le complici chiar prin acest lucru...
URSS îşi subordonează oare relaţiile sale interstatale unor probleme
atât de spinoase ca şomajul, rasismul, inegalitatea juridică a femeii sau
sprijinirea de către Statele Unite a unor regimuri dictatoriale antipopulare?
Dacă am plasa toate aceste programe în planul relaţiilor noastre
interstatale, n-am obţine evident decât un singur rezultat: acest lucru n-ar face
decât să complice raporturile între ţările noastre şi ne-ar îndepărta sensibil de
rezolvarea problemelor care trebuie şi pot fi realmente obiectul interacţiunii şi
colaborării statelor noastre. Aceasta n-ar face decât să condamne toate
eforturile, tinzând să asigure dreptul omului de a trăi într-o lume eliberată de
războaie şi de povara cursei înarmărilor, într-o atmosferă de securitate şi de
contact prietenesc între popoare“.
Întrevederea mea cu Carter, care a avut loc exact la zece zile după
acest demers, n-a trezit decât panică la Politburo. Cei de acolo nu ştiau nici
cum să reacţioneze, nici mai cu seamă cum să informeze despre acest lucru
populaţia. În cele din urmă, la ordinul Comitetului Central, Tass a prezentat
un proiect212:
Primire la Casa Albă
211 Rezoluţia secretariatului CC nr. St-45/8 s din 22/02/1977, ratificată

prin decizia Politburo-ului nr. P48/V din 3/03/1977.
212 Nota către CC a lui B. Ponomarev, nr. 25-S-226 din 16/02/1977.
„Washington, 1 martie (Tass). Astăzi J. Carter, preşedinte al
Statelor Unite, l-a primit pe Bukovski, criminal de drept comun
expulzat din Uniunea Sovietică şi de asemenea cunoscut ca un
adversar activ al dezvoltării relaţiilor sovieto-americane.
Aşa cum a precizat reprezentantul Casei Aibe, convorbirea a durat
aproape o oră şi a avut un caracter amical (frază de precizat după
comunicatul Casei Albe care va fi difuzat după ora 23 - ora Moscovei).“
Şi aceasta este forma sub care ştirea a trecut în presă, în afară de

ultima frază pe care cineva s-a gândit totuşi s-o suprime în ultimul moment.
Însă panica a durat puţin. Cam prin luna mai, întreaga şi gigantica
maşină sovietică a „războiului ideologic“ fusese pusă în mişcare. Au fost
mobilizaţi toţi „prietenii“ şi toţi tovarăşii de drum, au fost folosite toate
formele de şantaj şi de ameninţare, de promisiune şi de corupţie. Regimul se
lupta pe viaţă şi pe moarte ca să-şi salveze „dreptul său suveran“ de a ne
băga în închisori sau în azile psihiatrice, de a ne exila sau de a ne expulza
după bunul său plac. Semnalul atacului a fost dat la 19 mai sub forma unei
directive de la Politburo către „toţi ambasadorii şi plenipotenţiarii sovietici“
din lumea întreagă213:
„În ultima vreme, s-a putut vedea dezvoltându-se în Vest o

campanie de propagandă, amplă şi coordonată, asupra unor pretinse
«violări ale drepturilor omului» în Uniunea Sovietică şi în alte ţări
socialiste. Organizatoarele acestui tapaj, al cărui caracter este făţiş
provocator şi demagogic, sunt înainte de toate forţele reacţionare cu
convingeri anticomuniste şi antisovietice din Statele Unite şi din câteva
ţări din Europa occidentală.
E important ca ambasadorii şi alţi reprezentanţi plenipotenţiari să
desfăşoare o muncă tenace pentru a reacţiona viguros împotriva acestei
campanii ostile, demascând activ caracterul ei demagogic şi calomnios,
orientarea ei politică primejdioasă pentru cauza păcii, căci ea implică o
intervenţie în afacerile interne ale altor state... Această muncă trebuie
efectuată sub formă de ofensivă, ţinându-se evident seamă de
elementele specifice ale ţării de reşedinţă, de atitudinea guvernului ei,
de profilul politic al auditoriului sau al interlocutorului în cauză şi în
strânsă coordonare cu ambasadele ţărilor frăţeşti“.
Urmează douăzeci de pagini de instrucţiuni, de contra-argumente, de

măsuri concrete, de ameninţări voalate, din care dau extrase semnificative:
„Subliniaţi înainte de orice faptul că astfel de campanii, care nu

sunt fireşte capabile să zdruncine nici cu un milimetru solidaritatea
213 Hotărârea Politburo-ului nr. P49/XV din 15/03/1977.

regimului socialist, pot totuşi avea efecte negative asupra destinderii,
pot împiedica procesele pozitive care se desfăşoară de câţiva ani în
relaţiile internaţionale. Este perfect evident că această campanie, care
s-a desfăşurat în Vest privind drepturile omului în ţările socialiste şi
care a fost aproape înălţată la rang de politică de stat, poate serios
altera atmosfera internaţională, poate semăna duşmănie şi neîncredere
între popoare...
Deoarece propaganda occidentală nu încetează să speculeze
asupra pretinsei chestiuni a non-conformiştilor (disidenţi) şi se
străduieşte să fabrice o aureolă acestor renegaţi izolaţi care îi sunt
complici, chiar agenţi ai imperialismului, trebuie să adoptaţi asupra
acestui punct tot o poziţie ofensivă şi să utilizaţi activ, în cursul unor
convorbiri sistematice asupra acestui subiect şi la toate nivelele, noile
informaţii complementare în această problemă, care sunt anexate cu
titlu de supliment prezentelor obiective (şi vă sunt transmise în plic
separat).
Considerând că această campanie de propagandă inspirată de
Washington trezeşte o reacţie negativă în numeroase medii
conducătoare occidentale, ar trebui, în toate convorbirile privind
drepturile omului, să fie pus accentul pe denunţarea stării de lucruri
din Statele Unite înseşi. Trebuie sä utilizaţi abil argumentaţia pentru a
discredita eforturile Statelor Unite de a se prezenta ca un model de
regim democratic şi ca arbitru mondial suprem.
Trebuie să reuşim ca întreg personalul operaţional al ambasadelor
şi reprezentanţelor, precum şi ziariştii, să fie pregătiţi pentru discuţii
privind drepturile omului şi să furnizeze fapte unui număr cât mai
mare cu putinţă de persoane susceptibile să aibă influenţă asupra
politicii guvernamentale şi stării de spirit a ţării de reşedinţă...“
Oamenii politici occidentali nu au putut fireşte să reziste mult timp la

o asemenea ofensivă generală, cu atât mai mult cu cât, în ciuda afirmaţiilor
sovietice, tema drepturilor omului nu era pentru ei decât o modă, şi nu o
strategie pe termen lung. Unii se temeau de revenirea războiului rece, alţii
aspirau să salveze destinderea, Carter avea nevoie de un acord privind
reducerea armamentelor strategice. Pe scurt, spre sfârşitul anului,
campania occidentală asupra drepturilor omului, fără să moară de tot, şi-a
cam pierdut din vigoare. În orice caz, încă din noiembrie, la conferinţa de la
Belgrad privind controlul aplicării acordurilor de la Helsinki, doar
reprezentanţii opiniei publice nu s-au temut să se pronunţe, condamnând
URSS; guvernele au preferat să se limiteze la formule generale şi nebuloase.
Ne vom întoarce mai târziu asupra împrejurărilor şi cauzelor acelor
evenimente214. Cu toate acestea este indiscutabil că regimul era pregătit să
înfrunte un cost exterior colosal, cu condiţia să nu tolereze în interior
apariţia unei opoziţii perfect paşnice şi legale, înţelegând foarte bine că nu
putea să-i reziste acesteia, fie ea şi pur simbolică. Un alt lucru era tentativa
sa de a reduce la maximum costul operaţiei, nerecurgând la represiuni
decât în caz de extremitate şi bizuindu-se în general pe forme mai ascunse
de persecuţie (abuzuri ale psihiatriei, campanii de denigrare, expulzări în
afara teritoriului etc.).
Aceasta era politica pe care Andropov o formulase în 1975 imediat
după semnarea acordurilor de la Helsinki:
„Tot ce a fost expus mai sus confirmă justeţea liniei Partidului

nostru în lupta sa viguroasă pentru «protejarea societăţii sovietice
împotriva elementelor ostile». Conform acestui lucru, organele
securităţii de stat vor continua pe viitor să înăbuşe viguros orice
activitate antisovietică pe teritoriul ţării noastre. [...]
KGB va veghea cu severitate ca aşa-zişii disidenţi să nu poată
organiza o clandestinitate antisovietică şi să nu poată să se dedea la
activităţi antisovietice, chiar şi pe «baze legaliste». [...] Este oportun să
fie respectată linia care a fost verificată, asociindu-se judicios măsurile
profilactice cu alte măsuri cekiste operaţionale şi cu măsuri de
urmărire juridică în caz de necesitate215.
10. Gulagul psihiatric

Ceea ce căutam, fără îndoială, cel mai mult erau documentele privind
practicarea psihiatriei în scopuri represive, şi ăsta era lucrul cel mai greu de
găsit. Fie pentru că foşti aparaciki îmi sabotaseră cercetările, fie pentru că
aceste documente nu existaseră. Parcă se poate şti! Timpul trecea, se
apropia momentul de a depune mărturie în faţa Tribunalului constituţional,
şi o surdă panică mă învăluia: era vorba de „momentul-cheie“ din spectacol,
de una din cele mai lugubre crime ale epocii poststaliniste, sau, conform
justei observaţii a lui Soljeniţîn, de „varianta sovietică a camerelor de
gazare“.
Pentru mine, subiectul era şi mai important: era vorba de problema
mea personală, în baza căreia îmi ispăşisem ultima pedeapsă şi fusesem
alungat din ţară, pentru care continuasem să mă lupt în Occident şi pe
214 Hotărârea Politburo-ului nr. 51/38 din 28/03/1977 şi nr. P51/IX din
4/04/1977.
215 Rezoluţia secretariatului CC St-22/15 din 24/08/1976 asupra
«răspunsului care trebuie dat tovarăşului E. Berlinguer», ratificată de
hotărârea Politburo-ului nr. 24/25 din 29/08/1976 şi anexa de trei pagini.
care, în cele din urmă, o câştigasem. Departe de mine, fireşte, ideea de a-mi
atribui doar mie această victorie: reuşita consta, dimpotrivă, din faptul că
această campanie împotriva psihiatriei represive înmănunchease un enorm
număr de psihiatri, jurişti şi personalităţi din lumea întreagă. Cu anii,
oricare ar fi fost conjunctura politică, ea nu făcuse decât să se extindă,
pentru a-şi atinge apogeul în 1977, când Congresul mondial al psihiatrilor,
de la Honolulu, avea să condamne abuzurile sovietice. De atunci nu s-a
oprit, după modelul altor campanii, ci a rămas un factor permanent de
acţiune asupra opiniei publice mondiale. În 1983, delegaţia sovietică a fost
exclusă din Asociaţia mondială a psihiatrilor sau, mai exact, sovieticii s-au
retras, înţelegând că excluderea lor era inevitabilă.
Într-un cuvânt, aceasta era victoria cea mai convingătoare a
„transparenţei“ noastre. Problema pentru mine era că, după ce mă lansasem
în această campanie şi mizasem pe propria mea viaţă, nu ştiam totuşi în
mod categoric dacă avusesem dreptate formulându-mi ipotezele. Cu
siguranţă, documentele privindu-i pe cei şase deţinuţi politici închişi în azile
psihiatrice, pe care le transmisesem în Vest în 1970, erau autentice, iar
sănătatea mintală a acestor oameni nu era pusă nicicum la îndoială. Însă
nu ştiam dacă era o pură coincidenţă, o iniţiativă ilegală a autorităţilor
locale, a KGB-ului local, sau o politică totuşi conştientă din partea
regimului. Nu erau decât ipoteze, dovezi indirecte în acest sens. Ştiam astfel
că primul val de represiuni „psihiatrice“ apăruse deja sub Hruşciov, cu
puţin după declaraţia sa din 1959 negând existenţa în URSS a deţinuţilor
politici şi afirmând ca existau doar bolnavi mintali. Dar nu era decât o
cunoaştere empirică: am fost eu însumi martor atunci când am fost internat
la psihiatrie în 1963.
Mai apoi, odată Hruşciov destituit, valul s-a liniştit o vreme şi a
reapărut la sfârşitul lui 1968 şi începutul lui 1969. Şi atunci, nu puţini
prieteni de-ai noştri au fost închişi.
Mai mult, era uşor de deosebit cauza care provoca apariţia acelor
„valuri“: pe de-o parte, creşterea nemulţumirii şi a protestelor; pe de altă
parte, dorinţa de a nu se amplifica represiunile bătătoare la ochi şi de a se
expune la „riscuri generale“ din interior, într-o perioadă de destindere cu
Occidentul. Pe scurt, era logic, totul coincidea, dar rămânea ipotetic.
Versiunea după care Politburo, incompetent în materie de psihiatrie, „se
încredea pur şi simplu în medici“ continua să fie de necontestat. Ce-aş fi
putut face dacă nu găseam documente? Puteau foarte bine să nu existe, la
fel cum documentele privind „soluţia finală“ în problema evreiască lipsesc
din arhivele celui de al III-lea Reich.
Dar ce-am găsit până la urmă mi-a întrecut totuşi aşteptările. Pentru
început, lucrurile nu fuseseră atât de simple pentru procesul nostru din
1967. La 27 ianuarie, adică exact a doua zi după arestarea mea,
Semiceastnîi, pe atunci şef al KGB-ului, şi procurorul general Rudenko
raportau Biroului Politic ce aveau de gând să facă cu noi.
„Rezultatul a fost formarea unui grup de 35-40 de persoane care

au săvârşit activităţi dăunătoare politic fabricând şi difuzând scrieri
antisovietice şi organizând tot felul de manifestări şi adunări. Membrii
acestui grup fac apel la presa occidentală care publică documentele
fabricate de ei, pe care se străduiesc să le difuzeze pe teritoriul Uniunii
Sovietice.“
După ce descriseseră destul de amănunţit acţiunile noastre şi

enumeraseră numele noastre şi pe acelea ale presupuşilor noştri
„instigatori“, ei scriau, oarecum în paranteză:
„Trebuie să se remarce că unii din aceşti indivizi suferă de boli

mintale“.
Şi, mai departe:
„Este de asemenea atestată prin documente activitatea ostilă a

două persoane chemate să răspundă în faţa unei instanţe penale şi
eliberate, dată fiind boala lor psihică, Grigorenko P.G., ex-general-
maior al armatei sovietice, născut în 1907, şi Volpin A.S., născut în
1924216.“
Urmează enumerarea, mai mult sau mai puţin obişnuită, a măsurilor

de propagandă şi profilaxie:
„Considerând că inculparea acestor indivizi în faţa unei instanţe

penale va suscita o anumită reacţie în interiorul ţării şi în străinătate,
noi am considera că este potrivit să însărcinăm Serviciul de
propagandă al Comitetului Central şi al Comitetului din Moscova al
PCUS să efectueze munca de explicare care se impune, subînţelegând
şi declaraţiile lucrătorilor din Partid, ale unor propagandişti cu
experienţă, ale unor lucrători responsabili ai parchetului şi ai
securităţii din întreprinderi, din instituţiile publice şi mai ales de pe
lângă tineretul studenţesc.
„Comitetul Securităţii şi parchetul URSS înţeleg, în ceea ce îi
priveşte, să adopte măsuri profilactice la locurile de muncă şi
învăţământ ale indivizilor care, din imaturitate politică şi lipsă de
experienţă, îşi permit manifestări antisociale.
„Simultan, pare oportun să pregătim pentru ziarul Izvestia un
comunicat detaliat, explicând măsurile luate, şi să însărcinăm totodată
Ministerul Afacerilor Externe al URSS, KGB-ul şi parchetul să
216 Nota către CC a lui Semiceastnîi şi Rudenko nr. 162-s din 27/01/1967.
informeze în legătură cu acest lucru reprezentanţele noastre din
străinătate.“
Se creează, aşadar, impresia că şi KGB-ul şi parchetul se temeau, mai

presus de orice, să provoace în lume o reacţie la fel de furtunoasă ca aceea
pe care o declanşase cu un an mai înainte procesul Siniavski-Daniel. Păreau
că mai curând sunt pentru aplicarea „metodei psihiatrice“, cel puţin pentru
unii indivizi „afectaţi de boli mintale“. Dar - lucru de mirare - Politburo n-a
fost de părere cu ei.
De alăturat procesului-verbal nr.32

din 9 februarie 1967
Pe marginea procesului-verbal
5) Nota Comitetului Securităţii Statului

şi a parchetului URSS din 27 ianuarie 1967 nr.l62-S
(tovarăşii Brejnev, Suslov, Semiceastnîi, Rudenko, Podgornîi,
Polianski, Mazurov, Kulakov, Ponomarev, Andropov)
1) Problema nu va fi supusă examinării,

2) Să fie însărcinaţi tov. Suslov M.A., Pelş A.Ia., Semiceastnîi V.E.
să studieze chestiunile luând în considerare un schimb de păreri la
şedinţa Politburo şi, dacă este necesar, să le prezinte la CC (îndeosebi
cele privind responsabilitatea autorilor pentru transmiterea de
manuscrise trebuind să fie publicate în străinătate etc.).
Mai mult încă, Politburo n-a adoptat nici o decizie nouă în legătură cu
acest lucru: după patru luni, Semiceastnîi era destituit şi înlocuit de către
Andropov care era prezent la şedinţa din februarie. Câteva luni mai târziu,
noi eram judecaţi, toţi, şi nici unui dintre noi nu a fost recunoscut
iresponsabil.
Nu putem decât să facem supoziţii în legătură cu ce se petrecuse la
şedinţa Biroului Politic. Asupra cărui punct al juriştilor refuzaseră şefii
partidului să-şi dea acordul? Singura explicaţie care îmi vine în minte este
că nu erau de acord cu indulgenţa măsurilor propuse. Ni-l putem cu
uşurinţă închipui pe Suslov, paznicul ideologiei, spunând:
„Ce se petrece aici, tovarăşi? Ne-a fost aşadar frică de propaganda
burgheză? În cele din urmă ei sunt cei ce au câştigat afacerea Siniavski-
Daniel, iar noi nu îndrăznim să pedepsim cu toată rigoarea legii pe cei care
le-au călcat pe urme şi care îşi tipăresc calomniile în străinătate?“
Este, de asemenea, foarte verosimil ca Suslov să fi vrut de multă
vreme să-l destituie pe Semiceastnîi, care se afla în fruntea KGB-ului de pe
vremea lui Hruşciov, şi să-l înlocuiască cu protejatul său Andropov. Dar,
oricum ar sta lucrurile (şi, pare-se, n-o să ştim niciodată cheia întâmplării),
„măsurile psihiatrice“ n-au primit, în chip vizibil, aprobarea. O anumită
perioadă, după plecarea lui Hruşciov, se poate crede că ele au părut prea
blânde şi că s-a văzut, în aplicarea lor, o prea mare concesie făcută
Vestului.
Cu toate acestea, după câţiva ani, ambianţa s-a schimbat sensibil şi,
cam spre sfârşitul anului 1969, câteva persoane (Grigorenko,
Gorbanevskaia, Fainberg şi alţii) au fost recunoscuţi iresponsabili. Pe de-o
parte, Semiceastnîi avusese dreptate: procesele noastre avuseseră un
răsunet colosal; pe de altă parte, destinderea cu Vestul începuse şi trebuia
căutate mijloace eficace de represiune împotriva unui număr sporit de
contestatari, fără a atrage atenţia opiniei mondiale. În orice caz, în 1970,
„metoda psihiatrică“ a fost serios studiată de Politburo ca posibilitate de
represiune în masă. Documentele Biroului Politic în această privinţă217 sunt
extrem de ciudate, fie şi pentru că au primit gradul cel mai înalt de secret:
nu mai este vorba doar de „dosar special“, ci se vede figurând în partea de
sus, pe margine, o notă pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri:
Nota bene
Tovarăşul care va primi documente confidenţiale nu poate nici să le

transmită, nici să vorbească despre ele cu cineva fără o notă expresă a
Comitetului Central.
E strict interzisă copierea documentelor respective sau extragerea de
citate din ele.
Referinţa şi data de comunicare trebuie să fie înscrise pe fiecare
document de către tovarăşul destinatar, personal, şi întărite de semnătura sa
personală.
De returnat în 24 ore Strict secret

Comitetului Central al PCUS Dosar special
Serviciul general, secţia I
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Comitetul Central
Nr. P151/XIII
Dest.: tovarăşii Brejnev, Kosîghin, Suslov, Andropov, Baibakov, Petrovski,
Şciolokov, Trapeznikov, Smirtiukov.
Extras din procesul verbal nr.151 al şedinţei Politburo a Comitetului
Central al PCUS din 22 ianuarie 1970
217 Hotărârea Politburo-ului nr. P151/13 din 22/01/1967.

Problema Comitetului Securităţii
Să se traseze sarcină Ministerului Sănătăţii al URSS, Comitetului

Securităţii Statului şi Ministerului de Interne al URSS, cu participarea Gosplan
şi a Consiliilor de Miniştri ale republicilor Uniunii, să supună examinării
Comitetului Central al PCUS, în cursul primului semestru al anului 1970,
propunerile privind depistarea, înregistrarea şi organizarea tratamentului şi,
dacă este cazul, izolarea bolnavilor mintali din ţară.
Secretarul CC
Iniţiativa, după cum se poate bănui, venea de la Andropov, care

difuzase membrilor Politburo-ului un raport asupra unei regiuni - regiunea
Krasnodar - redactat de conducerea KGB şi având valoare de exemplu
pentru ceea ce se petrecea în întreaga ţară:
„...Asupra existenţei în regiune a unui număr important de bolnavi
mintali, având preocupări teroriste şi alte intenţii periculoase din punct de
vedere social. O situaţie analogă se înfăţişează şi în alte regiuni ale ţării“218.
Acest document unic merită să fie reprodus integral219.
Dest.: preşedintele Comitetului Securităţii Secret

de pe lângă Consiliul de Miniştri Tov. Andropov I.V.
al Uniunii RSS
Moscova
Conducerea regională a KGB de pe lângă CM al URSS pentru
regiunea Krasnodar dispune de materiale care atestă că în această
regiune un număr important de bolnavi mintali comit manifestări ostile
şi periculoase social, elaborează proiecte criminale şi primejdioase
politic şi introduc factori de demoralizare în viaţa oamenilor sovietici.
Pentru ultimii doi ani, o sută optzeci de indivizi de acest fel au intrat în
câmpul vizual al organelor de securitate ale regiunii. Unii dintre ei
recurg la ameninţări teroriste, intenţia lor de a ucide militanţi sau de a
comite alte crime. Astfel, Bîcikov G.A. şi Mikov E.V. şi-au permis
declaraţii antisovietice duşmănoase la adresa anumitor conducători ai
Partidului şi guvernului sovietic; Vorona A.P. a formulat, de asemenea,
ameninţări teroriste, a întocmit o listă a militanţilor din raionul Krîmsk
care „trebuie să fie exterminaţi“ şi a încercat să formeze un grup
antisovietic; Soin S.A. exprimă planul delirant şi duşmănos de a vizita
mausoleul lui Lenin şi, înarmat cu o cameră de luat vederi, să-l învie pe
218 Nota lui Andropov către membrii Politburo-ului din 19/01/1970, nr.
141-A.
219 Raportul către Andropov al şefului direcţiei KGB pentru regiunea
Krasnodar, general-maior Smorodinski, din 15/12/1969, nr. 8951.

şeful revoluţiei pentru a-l omorî mai apoi; Vatinţev G.V. a vizitat
mausoleul şi s-a dedat acolo la un act indecent şi insultător; Dmitriev
O.V. a atacat într-o pădure aproape de Soci un subofiţer din garda
guvernamentală şi l-a rănit; Pikalov V.M., în septembrie 1969, a
formulat ameninţări de lichidare fizică la adresa unuia din lucrătorii
responsabili din Comitetul orăşenesc de partid din Anapa şi utilizează
fotografia pentru a fabrica şi difuza documente calomnioase.
O serie de bolnavi mintali comit crime periculoase pentru frontiera
statului şi încearcă să pătrundă în interiorul unor clădiri, cu destinaţie
pentru străinătate, cu scopul de a părăsi ţara. În 1969, în sectorul
secţiei 32 de grăniceri, din 50 de indivizi violând frontierele sau
încercând să se urce pe clădiri cu destinaţie pentru străinătate, 19
erau afectaţi psihic. Crimele cele mai grave au fost comise de: Skrîlev
P.A. care a pus mâna pe un avion AN-2, şi-a luat zborul spre Turcia şi
a fost doborât de Apărarea Antiaeriană deasupra apelor internaţionale;
Korotenko N.A. a fugit din oraşul Kropotkin, locul încorporării sale, la
Novorosisk unde a încercat să se strecoare într-o clădire italiană;
Pavlov V.I. se pregătea să-şi trădeze patria în raionul Soci cu ajutorul
unei bărci cu motor, după ce fusese deja prins la Batumi pentru o
astfel de tentativă; Grekalov V.A. a căutat cu insistenţă mijloace de
fugă în străinătate.
Unii bolnavi ajung la Moscova, încearcă cu o obstinaţie fanatică să
întâlnească străini, pătrund în ambasadele ţărilor capitaliste pentru
tentative delirante sau cereri de azil politic. Rîbka P.L. a pătruns în
noiembrie al acestui an în ambasada Franţei; Rezak S.V. a încercat să
pătrundă în ambasada Statelor Unite; Lenialski N.I. a întâlnit englezi la
expoziţia „Inprodmaş“, le-a cerut drept de azil şi a încercat să le
transmită anumite documente. Mulţi oameni afectaţi de boli mintale
încearcă să creeze noi „partide“, organizaţii diverse, soviete, elaborează
şi difuzează proiecte de statute, programe şi legi. Astfel, Şevnin N.S.
pune la cale şi impune altora ideea delirantă a creării unor „consilii de
control al activităţilor Biroului Politic al CC al PCUS şi organelor locale
ale Partidului; în acest scop, a recrutat şi îndoctrinat aliaţi politici, a
ajuns la Moscova pentru a întâlni acolo membri activi ai unor partide
comuniste şi muncitoreşti pentru „examinarea“ acestei chestiuni,
şantajează persoanele care refuză să-l sprijine, a exprimat în scris
ameninţări secretarului comitetului de partid din Novocerkask,
provincia Rostov, în legătură cu evenimentele din 1962220; Bek A.I. a
făcut încercări de a crea un „partid“ ilegal; Pak V.A. fabrică şi difuzează
220 În vara anului 1962 greva generală şi manifestaţia paşnică a

muncitorilor din Novocercask au fost zdrobite prin forţa armelor din ordinul
Politburo.
sistematic documente cu un conţinut politic dăunător şi cere crearea
unui „guvern mondial“.
Mai mulţi bolnavi scriu multe scrisori la diverse organisme centrale
sau regionale, scrisori umplute cu elucubraţii antisovietice şi cu
ameninţări. Printre ei, Mihalciuc D.I., care se străduieşte să obţină
plecarea în străinătate, a scris într-o scrisoare către Prezidiul Sovietului
Suprem, cu data de 5 aprilie 1969: „...Vreţi să mă dedau la acte
precum acela de la poarta Boroviţki221...“ În cursul unei discuţii cu
preşedintele comitetului executiv orăşenesc din Belorecensk, el a
declarat că nu răspunde de faptele lui şi că poate comite crime.
Printre aceşti bolnavi psihici, există mulţi ce se dedau la agresiuni,
crime, violuri, şi unii fac încercări sau înfăptuiesc delicte la fel de
scandaloase. De pildă, în cursul unei faze de agravare a bolii sale,
Buzniţki A. G. şi-a decapitat fiul în vârstă de zece ani; Ovelian E.M. şi-a
ucis soţul; Ponomarenko A.M. şi-a ucis sora.
În regiune, conform informaţiilor dispensarelor psihiatrice, dintr-
un număr total de 55.800 bolnavi mintali, mulţi sunt agresivi, răi, iar
aproape 700 reprezintă un pericol social. Majoritatea îşi au domiciliul
la Krasnodar, Soci, Novorosisk, Maikop, Ghelengik şi în raioanele Eisk
şi Krîmsk.
În scopul prevenirii unor consecinţe periculoase din partea acestei
categorii de indivizi, organele de securitate ale regiunii sunt obligate să
ia măsurile ce se impun, ceea ce reclamă multă forţă şi mijloace.
La ora actuală, conform informaţiilor secţiei regionale a sănătăţii,
de la 11.000 până la 12.000 de bolnavi ar trebui să fie spitalizaţi, or
instituţiile sanitare de profil nu dispun decât de 3 785 paturi. Pentru a
evita unele manifestări primejdioase din partea unor persoane suferind
de boli mintale, după părerea noastră, de altfel împărtăşită de
responsabilii serviciilor de sănătate ale regiunii, trebuie să continuăm
să ameliorăm sistemul de măsuri pentru a depista, a înregistra, a
spitaliza şi a îngriji pe aceşti pacienţi, cât şi pentru a controla purtarea
lor în afara instituţiilor medicale.
Esenţialul problemei a fost comunicat comitetului regional şi
comitetului executiv al regiunii.
Şeful Direcţiei KGB

de pe lângă CM al URSS
pentru regiunea Krasnodar,
general-maior
S. Smorodinski
221 Aluzie la tentativa de atentat împotriva lui Brejnev comisă de un oarecare

Ilin în decembrie 1969.
15 decembrie 1969
Nr 8951
Este un document stupefiant, culmea iezuitismului cekist. În primul

rând, el a fost, fără îndoială, inspirat de Andropov în persoană: şeful unei
direcţii regionale KGB n-avea nici un motiv şi nu era nici măcar abilitat să
adreseze şefului său memorii atât de ambiţioase, cu atât mai mult cu cât el
îşi făcuse, cu singuranţă, raportul către Andropov, la vremea respectivă,
pentru fiecare dintre episoade. S-ar putea crede, de pildă, că nu fusese
semnalată la Moscova, la timpul potrivit, „utilizarea antiaerianei pentru
doborârea unui avion pe teritoriu neutru“? Putea, oare, să nu se ştie la
Moscova de vizita făcută de nişte locuitori din Krasnodar unor ambasade
străine sau la mausoleul lui Lenin, mai ales dacă se comisese acolo „un act
indecent şi insultător“? Şi dacă presupunem că iniţiativa acestui raport îi
revine efectiv generalului Smorodinski, el n-ar fi putut să nu adauge
descrierii sale asupra situaţiei fraza birocratică sacramentală: „Aşa cum am
raportat deja“. Or, nu dăm de vreo urmă a acestei fraze, de parcă toate
aceste informaţii s-ar fi acumulat vreme de doi ani la acel biet general
înainte de a exploda într-un adevărat strigăt venit din adâncul inimii.
Apoi, alegerea însăşi a episoadelor dezvăluie o deplină conştiinţă a
sublinierii pericolului actelor teroriste săvârşite de bolnavii mintali. Să
remarcăm că afacerea are loc la sfârşitul lui 1969, adică la puţin timp după
atentatul împotriva lui Brejnev222 - „actul de la poarta Boroviţki“ al cărui
autor, Ilin, a fost imediat recunoscut ca iresponsabil şi închis la spitalul
special din Kazan pentru „spitalizare pe viaţă“ (nu avea să iasă de acolo
decât la sfârşitul anilor ’80 şi fără să prezinte urme de boală mintală).
Aşadar, autorul scrisorii, ca şi cititorul ei înţelegeau perfect despre ce era
vorba. Ştiau ce voiau să însemne şi „boală mintală“ şi „pericol social“:
oamenii erau aduşi la disperare, iar profilaxia cekistă nu mai putea să aibă
efect.
Înţelegem dintr-o dată de ce a fost aleasă tocmai regiunea Krasnodar:
pe de-o parte, se aflau acolo multe centre de „profilaxie“ guvernamentală;
apoi, locul era în apropierea unei ţări capitaliste, Turcia. Numărul acţiunilor
disperate era aici mai mare decât în majoritatea teritoriului. Andropov
bravează, în mod evident, atunci când afirmă în nota preliminară că „o
situaţie analogă se înfăţişează şi în alte regiuni ale ţării“. Astfel de lucruri
sunt imposibile în regiunile din interior fără acces la o frontieră. Nimeni nu
s-ar duce să deturneze un avion în plină provincie Riazan, de unde nu poţi
ajunge la nici o frontieră cu o ţară capitalistă. Nu poţi găsi acolo „clădiri
destinate străinilor“, nici alte produse tentante pentru sovietici. Statistica
„bolilor mintale“ în astfel de provincii nu putea fi decât infinit mai modestă.
222 Atentat eşuat, comis în decembrie 1969 de către un ofiţer pe nume Ilin.
Să dăm, în sfârşit, atenţie cifrelor citate. Numărul total al bolnavilor
mintali din regiune este de 55.800, dintre care 11,000 până la 12.000 au
nevoie de spitalizare, în timp ce printre ei se află 700 „periculoşi social“.
Membrii Politburo-ului vor înţelege, aşadar, cu uşurinţă amploarea
problemei dacă situaţia este pretutindeni „analogă“, ţinând cont de cele
aproximativ o sută de provincii şi regiuni în URSS. În total, în întreaga ţară,
trebuie să existe 70.000 de periculoşi şi 1.200.000 „care au nevoie de
spitalizare“. Era vorba, aşadar, nici mai mult, nici mai puţin, decât de
crearea unui gulag psihiatric. Iar Politburo şi-a dat acordul la crearea lui, şi
chiar de urgenţă, din moment ce înţelegeau să reglementeze chestiunea într-
un semestru!
Se înţelege lesne pentru ce Andropov se hotărâse să-şi ia nişte
precauţii şi să transmită raportul subordonatului său la Politburo, ceea ce
n-a mai făcut, în mod obişnuit, nici înainte şi nici după. Asta pentru că, cu
doar trei ani mai înainte, predecesorul său, Semiceastnîi, se fripsese tocmai
cu un proiect psihiatric, pentru că arătase un exces de „blândeţe“ faţă de
duşman. Cine putea da asigurări că Biroul Politic nu se va împotrivi încă o
dată? Cu atât mai mult cu cât era vorba de o acţiune net globală, de o
adevărată răsturnare în politica represivă. De aceea proceda cum putea mai
bine pentru a-i speria pe bătrâneii din Comitetul Central, zugrăvindu-le
excesele nebunilor din regiunea Krasnodar ca şi cum o astfel de situaţie
tocmai se ivise din motive misterioase.
Bineînţeles, părăsind lagărul în ianuarie 1970, n-aveam nici cea mai

mică idee de faptul că, chiar atunci, Biroul Politic luase decizia ce urma să
mă readucă la închisoare. Nimeni printre noi nu-şi putea nici măcar
imagina aşa ceva.
Ne-am mărginit la a remarca faptul că numărul coinculpaţilor
declaraţi iresponsabili crescuse în mod sensibil. Pe de altă parte, era evident
că psihiatrii erau pe cale să elaboreze în mod coerent un sistem de
diagnosticare foarte uşor de aplicat opozanţilor politici şi, în mod general,
celor ce erau nemulţumiţi de regim. Am văzut apărând termeni atât de
îndoielnici ca acela de „delir reformator“, am văzut impunându-se noţiunea
de „schizofrenie latentă“, scumpă doctorului Snejnevski şi care, până atunci,
era contestată. În fine, era limpede că se făceau pregătiri pentru a ne
supune unor represiuni psihiatrice, însă noi nu bănuiam amploarea acestor
pregătiri.
Cu toate acestea, rezultatul a fost că, într-adevăr, campania noastră a
picat la ţanc. Nu se scursese încă un semestru, Politburo nu avusese încă
timpul să adopte măsuri decisive, când au apărut primele mele interviuri
date presei occidentale şi, o dată cu venirea verii, la televiziune, unde
puneam pe primul plan problema represiunilor psihiatrice. Îi încolţisem
chiar la locul crimei şi absolut din întâmplare. Era în genul acţiunilor de
război, imprevizibile, ca atunci când un obuz dement cade peste un depozit
de muniţii şi face să dea greş atacul proiectat. Regimul a fost constrâns să
se apere la nimereală, iar decizia de a crea un „gulag psihiatric“ a fost
amânată pentru cel puţin doi ani mai târziu. Când s-au întors la
examinarea acestei probleme, ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1972, la
puţină vreme de la procesul meu (coincidenţă sau necesitate logică, parcă
poţi să ştii! fusesem totuşi condamnat pentru calomnii împotriva psihiatriei
sovietice), atmosfera era încinsă. Se vorbea prea mult de represiuni
psihiatrice, pentru ca acei domni să revină la proiectul iniţial fără să
stârnească iarăşi campania. Cum să păstrezi secretul unei „conspiraţii“ dacă
toate mediile de informare din Occident de la vremea respectivă făceau tapaj
în legătură cu represiunile psihiatrice sovietice?
În esenţă, examinarea s-a redus pentru ei la analiza situaţiei
psihiatriei în ţară. A fost creată o comisie specială la Consiliul de Miniştri
pentru a studia problema, comisia numită Rakovski, care a dezvăluit că,
independent de orice politică, situaţia era extrem de nesatisfăcătoare.
„După informaţiile Ministerului Sănătăţii din URSS, se remarcă o

creştere în ţară a bolilor mintale. Dacă, pentru începutul anului 1966,
se înregistrau în aşezămintele neuropsihologice nespitaliceşti 2,114
milioane de bolnavi, acest număr depăşea în 1971 3,7 milioane,
280.000 aflându-se în tratament permanent.
Punerea la dispoziţia populaţiei de paturi psihiatrice este de mai
mult de 2 ori inferioară nevoilor. Baza materială a marii majorităţi a
clinicilor psihiatrice este nesatisfăcătoare, o parte importantă este
instalată în localuri improvizate, improprii instalării normale a
pacienţilor. În multe spitale, suprafaţa pe cap de bolnav este de 2 până
la 2,5 m2, norma fiind de 7 metri. În numeroase cazuri, bolnavii sunt
plasaţi câte doi în acelaşi pat, dacă nu direct pe jos. În mai multe
spitale au fost construite stănoage cu două etaje [...]
Ca urmare a supraîncărcării clinicilor, normele de viaţă şi cele
sanitare sunt încălcate, condiţiile de întreţinere, examinare şi îngrijire
ale bolnavilor sunt intolerabile, aşa cum sunt şi pentru munca
personalului medical. Cazurile de externare prematură a pacienţilor nu
sunt rare.
Se poate vedea în ultima vreme o creştere a numărului victimelor
psihozelor alcoolice şi al alcoolicilor cronici, care se prezintă tot mai des
în aşezăminte psihiatrice, ceea ce, de la an la an, face să scadă
numărul bolnavilor mintali îngrijiţi în clinici.
Creşterea anuală a numărului de paturi este extrem de scăzută.
Din 1965 până în 1970, ea n-a atins în medie pentru URSS decât 4%
din numărul paturilor disponibile şi s-a efectuat în mare măsură prin
mijloace improvizate şi de suprapopulare a clădirilor spitalelor
psihiatrice.
Dificultăţile pe care le întâlneşte spitalizarea bolnavilor mintali,
externarea lor prematură din clinici contribuie la prezenţa în rândurile
populaţiei a unor bolnavi greu atinşi şi uneori periculoşi social.
Conform informaţiilor furnizate de ministerul de Interne al URSS
pe teritoriul ţării, s-a constatat în ultima vreme o creştere a numărului
crimelor, actelor de banditism, de jaf, de furt şi al altor delicte grave,
săvârşite de indivizi atinşi de boli mintale. În 1970, ei au comis 6.493
delicte, dintre care 937 crime. Unele din aceste crime au fost săvârşite
cu o deosebită cruzime şi au făcut mari cantităţi de victime [...].
Rezoluţia CC al PCUS şi a Consiliului de Miniştri al URSS din 5
iulie 1968, nr. 517, «Măsuri pentru ameliorarea stării de sănătate şi
dezvoltarea ştiinţei medicale în ţară», prevedea construirea şi punerea
în exploatare înainte de 1975 a măcar 125 de spitale psihiatrice de cel
puţin 500 de paturi fiecare. În planul economiei naţionale pentru 1971-
1975 sunt prevăzute construirea a 114 spitale psihiatrice şi utilizarea a
43.800 de paturi.
În 1971, Ministerul Sănătăţii din URSS, împreună cu Ministerul de
Interne şi cu KGB de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, a depus la
Consiliul de Miniştri al URSS un proiect de rezoluţie privind măsurile
care să asigure ameliorarea asistenţei medicale pentru bolnavii mintali
[...].
La 26 ianuarie al aceluiaşi an, Prezidiul Consiliului de Miniştri al
URSS a studiat chestiunea şi a trasat sarcină unei comisii compuse din
tovarăşii Rakovski, Martînov, Petrovski, Ţvigun, Şciolokov, Volkov,
Garbuzov, Prohorov să pună la punct un proiect de rezoluţie care să
prevadă un schimb de vederi la Prezidiu“223.
În fine, toată treaba a fost pusă la păstrare pentru o lungă perioadă, a

intrat în sfera problemelor pur profesionale şi şi-a pierdut acuitatea politică.
Este evident că numărul spitalelor psihiatrice a sporit notabil spre sfârşitul
anilor ’70 conform planificării, însă numărul internaţilor pe motive politice
nu s-a ridicat nici măcar proporţional cu numărul spitalelor. Asta nu este
ceva surprinzător, dacă luăm în considerare amploarea campaniei mondiale
împotriva abuzurilor psihiatriei.
„În mai multe ţări occidentale se vede intensificându-se o

campanie antisovietică, însoţită de elucubraţii grosolane, asupra
utilizării psihiatriei în URSS, ca aşa-zisă armă politică împotriva celor
223 Nota şefului Departamentului Ştiinţelor şi Aşezămintelor de învăţământ

al CC al PCUS, Trapeznikov, din 18/02/1972 şi rezoluţia secretariatului St-
31/19 s din 22/02/1972.
ce gândesc neortodox, scria Andropov într-un raport pentru CC224.
Centrele ideologice şi serviciile speciale ale adversarului angajează pe
larg în această acţiune mediile de informare, folosesc tribunele
forumurilor ştiinţifice, inspiră «manifestări» şi «proteste» antisovietice...
Ultimele informaţii atestă că această campanie are caracterul unei
acţiuni antisovietice deliberate. Organizatorii acestor declaraţii
calomnioase, după cum se vede, se străduie să pregătească opinia
publică pentru o condamnare oficială a «abuzului psihiatriei în URSS»
cu ocazia apropiatului Congres mondial al psihiatrilor (Honolulu,
Statele Unite), în august 1977, sperând să producă o rezonanţă
negativă în ajunul sărbătoririi celei de a 60-a aniversări a Marii
Revoluţii Socialiste din Octombrie.
În intensificarea sentimentelor antisovietice, un rol important
revine Colegiului regal de psihiatrie din Marea Britanie, care este
controlat de elemente prosioniste. Cu prilejul congresului său din
1976, el a luat decizia de a se adresa participanţilor la cel de al VI-lea
Congres mondial de psihiatrie pentru a cere condamnarea «utilizării
sistematice a psihiatrilor în scopuri politice în URSS». O echipă de
lucru a fost creată pentru a studia «dovezile de abuz în psihiatrie».
În iunie 1976, problema «situaţiei psihiatriei sovietice» a fost
examinată de adunarea generală a Uniunii franceze a psihiatrilor şi a
fost luată o hotărâre «condamnând acţiunile psihiatrilor din URSS», în
timp ce o petiţie cerea «să se pună capăt utilizării psihiatriei în scopuri
represive».
Iniţiatorii acestei acţiuni exercită o presiune şi asupra conducerii
Asociaţiei mondiale a psihiatrilor. Comitetul executiv al acestei asociaţii
primeşte «dovezi ale abuzului psihiatriei» fabricate în Occident şi
cererile de intervenţie vizând condamnarea psihiatrilor sovietici.
Psihiatrii englezi D. Lea şi L. Riss, membri ai Comitetului executiv al
Asociaţiei mondiale a psihiatrilor, fac obiectul unei hăituieli pentru
singurul fapt de a fi fost aleşi membri de onoare ai Societăţii sovietice
de neuropatologie şi de psihiatrie, la iniţiativa unor savanţi sovietici.
Cu ocazia simpozionului Asociaţiei mondiale a psihiatrilor care s-a
desfăşurat la Londra, în iunie 1976, privind «etica şi psihiatria»,
anumiţi participanţi au încercat să includă într-o declaraţie un punct
privind «disidenţii politici», cu sprijinul anumitor membri ai
Parlamentului, al majorităţii ziarelor din Londra, al radioului şi
televiziunii, cât şi al participanţilor la mitingul antisovietic care fusese
organizat. Cu toate acestea, datorită poziţiei energice şi consecvente a
Pr. Vartanian M.E., reprezentant sovietic şi membru al Comitetului
executiv al Asociaţiei, această propunere a putut fi îndepărtată.

Comitetul Securităţii, datorită mijloacelor sale operaţionale, ia
măsuri de contracarare a atacurilor ostile ce sunt provocate în
Occident în jurul psihiatriei sovietice.
În acelaşi timp, noi am considerat oportun, prin intermediul secţiei
de ştiinţe şi al instituţiilor de învăţământ ale CC al PCUS, ca şi prin
intermediul secţiei de propagandă a CC al PCUS, să se traseze sarcină
ministerului Sănătăţii din URSS să ia, în timp perioada de pregătire şi
de desfăşurare a. celui de ai VI-lea Congres mondial de psihiatrie
(1977), măsurile oficiale adecvate, utilizând canalele de schimburi
ştiinţifice internaţionale, organizând acoperirea lor în planul
propagandei, simultan cu organele de informare“.
Să se remarce cu atenţie că toate astea sunt scrise fără urmă de

ironie, ca şi cum nu Andropov în persoană fusese cel ce tocmai expediase
Comitetului Central documentele şi propunerile privind gulagul psihiatric.
Fără a se uita şi menţionarea bieţilor psihiatri englezi urmăriţi, D. Lea şi L.
Riss, care ar fi fost aleşi membri de onoare ai Societăţii sovietice de
psihiatrie „la iniţiativa unor savanţi sovietici“, în timp ce CC şi Andropov
ştiau pertinent că iniţiativa le revenea225. Ba mai mult, acea manipulare a
psihiatrilor occidentali era strict metodică şi dictată de o hotărâre a CC:
„Ministerul Sănătăţii al URSS efectuează o muncă de depistare a

marilor psihiatri progresişti din Statele Unite, din Anglia, din Franţa şi
din alte ţări capitaliste, corelată cu invitarea lor în URSS pentru a
participa la conferinţe şi colocvii şi a se familiariza cu realizările
asistenţei psihiatrice din ţara noastră. Obiectivul este de a utiliza
declaraţiile lor pozitive pentru munca noastră de propagandă în
străinătate... Ministerul Sănătăţii şi Ministerul de Interne al URSS au
organizat inspecţii în spitalele specializate în care se practică
internarea şi tratamentul coercitiv al persoanelor afectate de boli
mintale, pentru ameliorarea asistenţei medicale a acestei categorii de
pacienţi. Aceasta în intenţia, dacă era nevoie, de a realiza o vizită a
specialiştilor străini în anumite aşezăminte spitaliceşti“226.
E de la sine înţeles că acestor colegi occidentali „progresişti“ nu li se

vor arăta acele azile psihiatrice obişnuite în care paturile lipsesc şi în care
sunt culcaţi pacienţii câte doi în acelaşi pat sau chiar pe jos. Acestea fiind
225 Rezoluţia CC din 12/04/1977 «fără proces-verbal» (1451 s din 10/04) şi

rezoluţia CC din 14/10/1972 «fără proces-verbal» (4471 din 6/10).
226 Nota lui Trapeznikov, şeful Departamentului ştiinţelor, către CC, şi a
subdirectorului Serviciului de propagandă Nenaşev din 9/12/1976, nr. 320-

A/7, şi nota vice-ministrului Sănătăţii al URSS, Burenkov, din 22/10/1976,
nr. 2750 s.
zise, unii erau aparent atât de „progresişti“, încât nici măcar asta nu i-ar fi
şocat.
Se găsesc occidentali, ca dr. A. Fernandes da Fonseca, psihiatru şi
deputat socialist în Parlamentul portughez, destul de complezenţi pentru a-i
avertiza pe sovietici că nişte personalităţi occidentale se pregătesc să
transforme Congresul de la Honolulu în maşină de război antisovietică. Este
important, aşadar, ca sovieticii să fie gata de ripostă. Este ceea ce
încredinţează Comitetului Central Jukov, „parlamentar“ sovietic.
„A. Fernandes da Fonseca a subliniat că lucrul de care e nevoie

acum nu sunt declaraţii generale cu caracter politic demonstrând
absurditatea acuzaţiilor americane, ci materiale ştiinţifice concrete:
diagnostice şi rapoarte de tratament ale unor oameni ca Pliuşci,
Bukovski şi alţii, care sunt «victime inocente»“227.
Mi-ar plăcea mult astăzi să-l întâlnesc pe acel A. Fernandes da

Fonseca, de preferinţă în faţa unor ziarişti sau la televiziune. Însă nu se va
hotărî să facă acest lucru, la fel ca toţi ceilalţi adversari ai noştri de pe
vremea războiului rece. Presupunând că ar fi târât cu forţa, el tot nu s-ar
căi. Pun prinsoare că ar repeta că „nu ştia“, că „nu credea“ şi că americanii
sunt vinovaţi de toate. În orice caz, de atunci, nu a trimis scuze nici lui
Pliuşci, nici mie.
Trebuie oare să mai spunem cât de mult s-au bucurat „psihiatrii
noştri sovietici în civil“ să aibă un astfel de asistent voluntar care le
permitea „să utilizeze ulterior posibilităţile sale pentru difuzarea informaţiei
care ne-ar fi necesară228“? Aveau doar mult de lucru: practic, în fiecare an,
CC vedea redactându-se şi adoptându-se un „Plan de măsuri vizând
demascarea campaniei de calomnie antisovietică în legătură cu pretinsele
«abuzuri politice» ale psihiatriei“. Sunt documente impresionante care conţin
elaborarea minuţioasă a unei contracampanii internaţionale, în care toate
mijloacele sunt puse la bătaie: presă, televiziune, diplomaţia sovietică,
măsuri ale KGB-ului. Şi tactica, şi strategia, înainte, ca şi după Honolulu.
Dar dacă, înainte de Honolulu, este vorba în esenţă de un complex de
măsuri defensive de propagandă, după Honolulu, este vorba de o luptă
crâncenă de supravieţuire.
Condamnarea de la Honolulu a fost o severă înfrângere pentru regim,
depăşind cu mult cadrul strict al psihiatriei. Înainte de orice pentru că, în
ciuda celor mai înverşunate eforturi, maşina politicii externe nu a izbutit s-o
prevină.
227Nota către CC a lui I. Jukov din 16/11/1976.

228Nota ministrului Sănătăţii al URSS, Petrovski, adresată CC în ziua de
13/12/1976, nr. 3193 s, şi nota către CC a subdirectorului
Departamentului ştiinţelor din CC, Şcerbakov, la data de 28/12/1976.
Psihiatrii sovieticii au avut totuşi tupeul să afirme că, în pofida
adoptării formale a rezoluţiei calomnioase a anglo-australienilor, „psihiatria
sovietică a fost cea care a cucerit moralmente victoria229 la Congres“.
O astfel de „victorie“ nu convenea fireşte Comitetului Central. Se
impunea un contraatac. Trebuia să se demonstreze caracterul calomnios al
aserţiunilor occidentale, să se facă apel la ţările socialiste şi să fie iniţiate în
tehnicile de psihiatrie „clinică şi judiciară“ pe care le practica celebrul
institut V.I. Serbski din Moscova. Trebuia:
„Să se continue studierea poziţiilor psihiatrilor şi savanţilor din

ţările capitaliste şi a orientării ştiinţifice a cercetărilor lor pentru a-i
aduce pe unii dintre ei să colaboreze cu noi în cadrul unor conferinţe şi
simpozioane ştiinţifice, cât şi al unor acorduri încheiate între institute.
Să fie utilizate în acest scop canalele de colaborare instaurate cu
principalele firme farmaceutice din ţările capitaliste.
Să fie luate măsurile necesare pentru integrarea mai activă a
psihiatrilor din ţările în curs de dezvoltare în activităţile conferinţelor
care se desfăşoară în URSS şi să se folosească toate mijloacele pentru
trimiterea de specialişti sovietici în misiune în ţările în curs de
dezvoltare pentru a ţine acolo conferinţe asupra problemelor
psihiatriei“230.
La toate acestea se adăugau uneori lucruri ciudate. Astfel, înainte şi

după Honolulu, una din măsurile esenţiale consta în „organizarea culegerii
de informaţii privind soarta persoanelor atinse psihic, ex-cetăţeni sovietici
care au părăsit Uniunea Sovietică, pentru folosirea acestor informaţii într-
un mod convenabil, ţinându-se seama de exigenţele eticii medicale, pentru
demascarea caracterului calomnios al acuzaţiilor aduse psihiatriei sovietice.
Organisme responsabile: Ministerul Afacerilor Externe al URSS, Comitetul
Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, Ministerul
229 Nota către CC a vice-ministrului Sănătăţii, Venediktov, a preşedintelui

Consiliului psihiatric, Babaian, a directorului Institutului de psihiatrie
judiciară al Academiei de ştiinţe medicale a URSS, Snejnevski, «Raport
asupra bilanţului celui de-al VI-lea Congres mondial de psihiatrie», nr. 3043
s şi nota ministrului Sănătăţii din URSS, Petrovski, nr. 3042 s din
21/11/1977.
230 Nota către CC a lui Trapeznikov pentru Departamentul ştiinţelor, a lui
Tiajelnikov pentru Serviciul de propagandă, a lui Şapoşnikov, director

adjunct al Relaţiilor internaţionale, şi a lui Ignatenko, director adjunct al
Serviciului de propagandă pentru politica externă, din 13/04/1978 nr. 1763
s; nota către CC a ministrului Sănătăţii, Petrovski, din 14/03/1978 nr. 303
s; plan de măsuri esenţiale destinate să demaşte campania antisovietică şi
calomnioasă dezlănţuită în legătură cu «abuzurile politice» în materie de
psihiatrie în 1978-1979 nr. 758 s.
Sănătăţii al URSS“.
De fapt, era vorba de a se şti cine dintre noi, plasat cândva într-un
spital psihiatric sovietic, se dusese pentru a fi îngrijit de psihiatri în
străinătate. Şi, pe legea mea, dacă asemenea cazuri nu se întâlneau, ele
trebuiau inventate. KGB n-a aşteptat să i se spună de două ori şi au fost
văzute apărând curând, în cutare sau cutare ediţie de stânga, informaţii
despre cutare sau cutare dintre prietenii noştri care ar fi fost internat din
raţiuni psihiatrice, de data asta în Occident. Au fost publicate îndeosebi
informaţii de acest gen despre Alik Volpin, care trăia pe atunci în Statele
Unite şi care s-a grăbit să facă reclamaţie pe lângă justiţia americană
împotriva acestor publicaţii. Panicaţi, Andropov, Kuzneţov, Zamiatin şi
Tolkunov au informat CC:
„Cercurile reacţionare sioniste din SUA, în scopuri de provocare

patentă, au iniţiat recursul la tribunale americane al renegatului
Esenin-Volpin. El a făcut plângere, pentru defăimare prin publicaţii,
împotriva agenţei TASS, Agenţiei de presă Novosti şi ziarului american
Daily World (organul Partidului Comunist din Statele Unite). Pretextul
formal i-a fost furnizat de textul reprodus în Izvestia şi Sovietskaia
Rossia, pe care l-a publicat ziarul italian de stânga Ragione (în mai
1976) şi care demască propaganda reacţionară calomnioasă,
pretinzând că nişte oameni sănătoşi sunt internaţi în azile psihiatrice
sovietice pentru raţiuni politice. Acest articol afirmă în legătură cu
Esenin-Volpin că «acest om, atât de fierbinte apărat de presa
occidentală, nici n-ajunsese bine în Italia că se şi găsea într-un spital
pentru demenţi; el se află acum în tratament la nişte psihiatri
americani».
TASS a publicat această notă în nişte ziare sovietice, agenţia de
presă Novosti într-una din publicaţiile sale din RFG, Daily World a
publicat un text făcut de el pe baza acestei note.
Tribunalul american a înmânat citaţiile pentru înfăţişare secţiilor
newyorkeze TASS şi APN, cerându-le să se prezinte în faţa autorităţii
înainte de 2 februarie sub pedeapsa de a fi recunoscute ca vinovate şi
de a vărsa respectiv 200.000 dolari - daune lui Esenin-Volpin.
Plângerea însăşi a fost redactată în spiritul provocării antisovietice
asupra unei pretinse persecuţii a nonconformiştilor din URSS,
internării lor în azile psihiatrice şi altor baliverne. Toate acestea sunt
calculate pentru a aţâţa în America o nouă campanie împotriva Uniunii
Sovietice, mobilizând mediile de informare din SUA.
Pentru a pune capăt acestui proces, ambasadorul URSS în Statele
Unite a avut o întrevedere cu subsecretarul de stat al Statelor Unite şi
i-a atras atenţia asupra caracterului inacceptabil al acţiunilor
întreprinse, fără nici un temei, de justiţia americană. Secretarul de stat
american a eludat problema, avansând ideea că «din punct de vedere
juridic afacerea era departe de a fi simplă».
Pentru a evita ca reprezentanţii TASS şi APN să fie nevoiţi să se
înfăţişeze în faţa unui tribunal american şi să se vadă implicaţi în acest
proces de provocare, ambasadorul a obţinut autorizaţia de a face apel
la un avocat american pentru a obţine prin intermediul său oprirea
procesului şi anularea plângerii, utilizând legislaţia americană.
Ambasadorul a primit, de asemenea, însărcinarea de a insista pe
lângă secretarul de stat pentru luarea de urgenţă a unor măsuri care
să pună capăt procesului intentat de Esenin-Volpin, proces nejustificat
şi care urmăreşte scopuri ostile Uniunii Sovietice, aşa cum o dezvăluie
substanţa însăşi a plângerii. În plus, ambasadorul a fost însărcinat să
facă partea americană să înţeleagă că, în caz contrar, noi vom fi obligaţi
să luăm măsuri în replică împotriva organelor de presă americane şi
corespondenţilor lor de la Moscova, care publică frecvent informaţii
calomnioase privind Uniunea Sovietică şi cetăţenii ei.
În funcţie de răspunsul părţii americane şi de desfăşurarea
ulterioară a afacerii, considerăm oportună elaborarea în cadrul
Comitetului Securităţii Statului a măsurilor necesare de replică.
Considerăm tot atât de oportună continuarea politicii prevăzute prin
mijlocirea Departamentului de Stat al Statelor Unite.
Pentru a nu fi realmente compromişi de acest proces, aşa cum trag
nădejde cercurile sioniste care au urzit plângerea lui Esenin-Volpin,
considerăm că reprezentanţii TASS şi APN nu trebuie să se prezinte în
faţa justiţiei americane nici acum, nici ulterior. Considerăm oportun să
ne coordonăm acţiunile cu prietenii noştri în ce priveşte o plângere
analogă depusă împotriva lui Daily World.
Cerem aprobare pentru continuarea acţiunilor noastre231.“
Bineînţeles, CC a aprobat „continuarea“ acestor „acţiuni“232 şi i-a

acoperit prin decizia sa pe cekiştii deloc isteţi care se lăsaseră prinşi cu o
minciună evidentă. Totul era „oportun“ atunci când era vorba de cauza
socialismului. Departamentul de Stat s-a temut de confruntare şi a cedat.
Nu ştim cum au putut să-şi bage nasul în treburile justiţiei - intervenţie cu
caracter de delict după legile americane -, însă afacerea nu a avut urmări
judiciare.
Şi e păcat. Dacă Occidentul ar fi avut curajul măcar să nu-şi încalce
propriile sale legi şi reguli din complezenţă pentru diktatul sovietic,
comunismul ar fi murit mult mai devreme şi ar fi pricinuit mai puţine
suferinţe omeneşti. În orice caz, exemplul furnizat de atitudinea demnă a
231 Nota lui Andropov, Kuzneţov, Zamiatin şi Tolkunov, către CC, din
24/01/1977, transmisă cu nr. 42 s.
psihiatrilor din majoritatea ţărilor occidentale a oferit cea mai bună dintre
dovezi. Conducătorii sovietici n-au mai putut în cele din urmă să-şi
instaureze gulagul psihiatric, tot planul lor măreţ a murit înainte de a se
naşte şi, până în 1989, au fost nevoiţi să se justifice în faţa lumii întregi şi
să adopte „măsuri“ după „măsuri“. Ei n-au izbutit să şteargă complet
această pată infamantă. Mai mult încă, politica noastră de glasnost s-a
dovedit în această privinţă atât de eficace, încât la sfârşitul anilor ’70 KGB
tremura la gândul ca nu cumva vreun disident cunoscut să nimerească într-
un azil, fie şi din întâmplare sau independent de voinţa sa.
Datorită acestui lucru, de pildă, Alexandr Zinoviev nu a fost arestat.
S-a preferat expedierea lui în Vest.
„Materialele de care dispune Comitetul atestă că toate activităţile

lui Zinoviev sunt îndreptate împotriva legii, iar noi avem temeiuri
juridice pentru a-l târî în faţa unei jurisdicţii penale, raporta Andropov
la CC în 1978. Totuşi, această măsură menită să pună capăt activităţii
antsovietice a lui Zinoviev nu ar putea fi aplicată, după părerea
noastră, lui Zinoviev într-un mod potrivit, pentru motivul că, în
conformitate cu declaraţiile mai multor persoane, el a urmat un
tratament de dezintoxicare alcoolică, este dezechilibrat psihic, afectat
de nebunia grandorii. Aceste circumstanţe (dacă Zinoviev s-ar fi
prezentat în faţa tribunalelor) ar putea incita tribunalul să-l declare
bolnav mintal, având nevoie să suporte un tratament coercitiv. Avându-
se în vedere campania care s-a dezlănţuit în Occident asupra psihiatriei
în URSS, această măsură represivă pare inoportună“233.
Abia în 1989, în toiul aplicării politicii glasnost de către Gorbaciov-

Iakovlev, când era rentabil să-ţi mărturiseşti crimele trecute, Politburo a
adoptat, în sfârşit, o rezoluţie „Asupra ameliorării legislaţiei privind
condiţiile şi desfăşurarea asistenţei psihiatrice“, care introducea garanţii
juridice împotriva abuzurilor psihiatriei234. Este, de asemenea, adevărat că,
şi atunci, această măsură a fost, în parte, smulsă prin constrângere şi s-a
simţit presiunea Occidentului.
„Pe parcursul aplicării rezoluţiei CC al PCUS din 10 mai 1989

(P157/37) «Asupra contactelor sovieto-americane în domeniul
psihiatric», Ministerul Afacerilor Externe din URSS, Ministerul Sănătăţii
din URSS şi Academia de Ştiinţe a URSS au ajuns la concluzia că
schimbările posibile ale unor directive administrative sau ale altor acte
normative reglementând prestările de asistenţă psihiatrică în cadrul
actualei «Rezoluţii asupra condiţiilor şi ordinii prestărilor în materie de
233 Nota lui Andropov către CC nr. 1311-A din ? iunie 1978.
234 Rezoluţia Secretariatului CC P171/21 din 15/11/1989.
asistenţă psihiatrică» nu ar putea fi considerate suficiente pentru
rezolvarea problemelor care se pun. Rezoluţia nu corespunde în
totalitate, articolelor 54 şi 57 din Constituţia URSS care garantează
imunitatea persoanelor şi dreptul cetăţenilor de a-şi apăra pe cale
judiciară libertatea individuală. Imperfecţiunea rezoluţiei nu permite
excluderea deplină a posibilităţii unor cazuri de folosire arbitrară a
psihiatriei, după cum ea sporeşte şansele de eroare în spitalizarea
psihiatrică împotriva voinţei pacientului. Rezoluţia presupune şi alte
probleme importante.
„Legislaţia în vigoare reclamă îmbunătăţiri şi din unghiul
obligaţiilor internaţionale ale URSS, aşa cum decurg ele, îndeosebi, din
principiile documentului final al Conferinţei de la Viena, contrasemnat
de statele participante la Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în
Europa. Se ştie că în cadrul ONU se elaborează proiectul unui
document privind principiile şi garanţiile de apărare a bolnavilor
mintali şi de îmbunătăţire a asistenţei psihiatrice. Mai multe norme
prevăzute în proiect, asupra cărora ne-am dat acordul nostru de
principiu, nu figurează în legislaţia în vigoare în ţara noastră“.
Apoi, odată enumerată o serie de amendamente legislative, ei conchid:
„Acest lucru va constitui un pas nou, realizat pentru înlăturarea

aspectului politic în problemele psihiatrice“235.
Există acum în Rusia şi în Ucraina grupuri sociale, compuse din

psihiatri veghind la evitarea resurgenţei unei deturnări a profesiei lor în
scopuri politice. Ei anchetează toate cazurile suspecte, studiază fiecare
plângere, vizitează clinicile psihiatrice şi, când este cazul, fac demersuri pe
lângă autorităţi pentru a obţine revizuirea cazurilor suspecte. Însă, acum
astfel de cazuri sunt rare şi nu sunt mai frecvente decât în alte ţări. În
psihiatrie, spre deosebire de multe alte domenii ale vieţii sovietice, s-au
produs schimbări frapante. Pentru psihiatrii de astăzi, epoca noastră
aparţine deja istoriei. La spitalul special din Leningrad, unde făcusem
odinioară cunoştinţă cu generalul Grigorenko, sunt arătate acum
vizitatorilor cazurile noastre de „historia morbi“; aşa cum se arată în
fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel celula pe care o ocupa Bakunin. În 1992,
când îmi pregăteam depoziţia în faţa Tribunalului constituţional, m-am dus
să vizitez Institutul central de psihiatrie judiciară Serbski cu o echipă a
televiziunii ruse. Am fost întâmpinaţi de o tânără femeie graţioasă, dr.
Tatiana Dmitrieva, actuala directoare a Institutului.
„V-am citit cartea şi de mult voiam să vă spun că tot ce aţi scris
235Nota lui Şevardnadze, Ceazov, Logunov către CC din 8/08/1989, nr.

696/OS pentru rezoluţia Politburo P171/21 din 15/11/1989.
despre institutul nostru şi despre «spitalele specializate» este adevărat.“
Ştiu că ea nu trişează: a făcut deja dezvăluiri presei236.
S-au scurs treizeci de ani de când am trecut pentru prima oară pragul
acestui aşezământ cândva sinistru. Dintre toţi cei ce m-au cunoscut în
calitate de „pacient“, nu rămân decât două persoane, o femeie bătrână de
serviciu, Şura, şi „directorul onorific“, „academicianul“ G. V. Morozov, care
ne trata. Nimeni n-a revenit asupra diagnosticelor noastre, nimeni nici nu s-
a gândit măcar să-şi ceară scuze pentru toate calomniile care, vreme de
decenii, au fost împroşcate asupra noastră în presă sau şuşotite în legătură
cu noi în culise, cu prilejul „contactelor personale“. Nici unul din acei
„academicieni“ n-a compărut în faţa unui tribunal pentru crimă împotriva
umanităţii, nici măcar nu a fost degradat pentru a fi încălcat jurământul lui
Hippocrate. Ba dimpotrivă, mulţi, ca Vartanian şi Babaian, continuă să
conducă psihiatria sovietică şi chiar să o reprezinte în străinătate. Şi dacă
puterea actuală nu are nevoie de „metoda psihiatrică“, asta nu înseamnă că
puterea de mâine nu va recurge la ea. E oare atât de greu să te întorci la aşa
ceva? Ar fi de ajuns s-o dai afară pe acea graţioasă doamnă din postul ei de
directoare şi să bagi la puşcărie în lagăre pe cei câţiva psihiatri din grupurile
de vigilenţă. Cât despre a şti către ce programe va fi dirijată psihiatria
pentru a corecta creierele cetăţenilor - socialism naţional sau internaţional?
-, asta nu reprezintă decât o chestiune secundară.
11. În ce credeau ei?

Nu se poate tăgădui că utilizarea psihiatriei ca instrument de
represiune politică a fost cea mai strigătoare la cer crimă împotriva
umanităţii în anii de după război. Posteritatea îşi va aminti de ea peste
secole, şi aşa cum noi ne amintim de ghilotina Revoluţiei franceze, aşa cum
rămân în istorie gulagul stalinist şi camerele de gazare hitleriste. Mai mult,
documentele citate mai sus demonstrează neîndoielnic acest lucru ca
nefiind o întâmplare, nu era vorba de capriciul vreunui executant, ci de o
metodă politică a Biroului Politic, fără acordul căruia nici un fir de păr nu se
clintea de pe capul nostru. Totuşi, chiar dacă pare ciudat, după lectura
acelor documente, nu pot răspunde total la această întrebare: Politburo
înţelegea el oare cu adevărat ce făcea? Într-adevăr, în pofida simţului său
practic, el trăia realmente în lumea fantastică a realismului socialist, în care
nu se mai putea deosebi faptul real de ficţiune, nici informaţia de
dezinformare. Pentru acei oameni, mai ales, adevărul era un instrument
(adevăr de „clasă“) prin definiţie, în funcţie de ideologia lor. Ca şi legalitatea,
el se supunea principiului „oportunităţii“.
236Nezavisimaia Gazeta, iunie 1991, «Aici erau îngrijiţi disidenţii», Dmitri

Frolov.
În realitate, se pot oare aplica unor oameni de acest soi criterii cum ar
fi binele şi răul, adevărul şi minciuna? Mă întreb cu atât mai mult cu cât, în
limba de lemn comunistă, aceste cuvinte atât de familiare urechilor noastre,
ca şi multe altele, aveau un sens complet diferit. Un exemplu: acuzându-ne
de „Calomnie împotriva ordinii sociale şi a statului“ într-un mod obsesiv,
incantatoriu, repetând termenul de „calomnios“ în toate documentele lor,
hotărârile lor, scrisorile lor, pentru a incrimina cuvintele noastre,
publicaţiile noastre, documentele samizdat, credeau ei cu adevărat că noi
deformam conştient sau chiar inconştient realitatea? Cu siguranţă nu. Însă
chiar conceptele de „realitate“ sau de „obiectivitate“ aveau în limbajul lor un
sens diferit. Ideologia respingea orice umanitate comună şi prin aceasta,
sensul comun al cuvintelor: nu puteau să existe „realitate“ sau
„obiectivitate“ care să nu fie „burgheze“ sau „socialiste“. Astfel, „calomnia
împotriva realităţii socialiste“ însemna pur şi simplu dezacordul între cutare
cuvânt sau cutare scriere şi imaginea „socialismului real“ pe care Politburo
şi-o formase. Or, această imagine presupunea prin definiţie că nu puteau
exista „vicii sau lipsuri organice“, ci doar „defecte particulare“ sau „probleme
de creştere“.
E uşor să ne închipuim la ce absurdităţi aveau să conducă toate
astea, fie doar pe plan lingvistic. Astfel, de pildă, Andropov, în scrisoarea sa
către Brejnev în legătură cu expulzarea lui Soljeniţîn, scrie237: „Cartea
Arhipelagul Gulag este neîndoielnic antisovietică, însă faptele descrise în
această carte au avut efectiv loc.“ Iar în anumite documente se vede chiar
apărând expresia de „fapte calomnioase“, ce nu s-ar putea explica în afara
sistemului sovietic. Cum să nu te încurci şi să nu confunzi „realul“ şi „cu
adevărat realul“?
Ceea ce complica şi mai mult totul era faptul că, între timp,
conceptele se formalizaseră, iar limba se simplificase. Astfel se încetase să se
mai folosească adjectivul „socialist“ alături de orice cuvânt mărunt, căci era
de la sine înţeles. Ce termen se putea oare întrebuinţa? Nu exista un altul.
Era aşadar imposibil să spui: „Nu există democraţie în URSS“; şi mai puţin
încă: „nu există o adevărată democraţie în URSS.“ Cum vreţi
dumneavoastră aşadar? Noi aveam democraţia socialistă, cea mai autentică,
spre deosebire de democraţia burgheză. Dacă pentru acest fapt erai acuzat
de „elucubraţii calomnioase antisovietice“, aceasta însemna pur şi simplu că
erai sub incidenţa articolului 190-1 din Codul penal, în timp ce, dacă era
vorba de „elucubraţii antisovietice“, asta te trimitea la articolul 70, pe când
„dăunător din punct de vedere ideologic“ voia să însemne că aveai mai
degrabă noroc şi că, după toate aparenţele, vei fi alungat din munca ta, din
Partid, din Komsomol, din institut sau din altă parte, adică ţi se vor aplica
„măsuri de profilaxie“. În acelaşi chip, în anii ’30, expresia „duşman al
237 Cf. nota 79.

poporului din prima categorie“ însemna un glonte în ceafă, „categoria a
doua“ făgăduind lagărul de concentrare sau exilul.
În consecinţă, a spune ceea ce oamenii din Politburo aveau „de-
adevăratelea“ în cap este cu adevărat cu neputinţă. De altfel, acel „de-
adevăratelea“ exista oare pentru ei? Nu exista ieşire din cercul vicios al
realismului socialist. Nu ne putem închipui un membru al Biroului Politic
întrebându-l pe un altul: „Ei, Ivan Ivanovici, spui în raportul dumitale că
bunăstarea poporului sovietic este mereu în creştere, dar cum stau lucrurile
în realitate?“ Pentru ei, ordonatori supremi şi creatori ai lumii imaginare a
realismului socialist, acel „de-adevăratelea“ era ceea ce Partidul spusese. Şi
dacă, în socialism, bunăstarea poporului trebuia să crească nestingherită, ei
bine, ea creştea... în toate rapoartele.
Un alt exemplu: dacă, în anii ’30, Partidul hotărâse: „lupta de clasă
creşte în funcţie de construirea socialismului“, numărul „duşmanilor
poporului“ creştea în consecinţă. Credeau ei, da sau nu, că cel ce fusese
până în ajun colegul lor sau tovarăşul lor era astăzi un „duşman al
poporului“? Erau ei oare surprinşi să vadă cum sunt evaluaţi aceşti
„duşmani“ în cifre rotunde: sute, mii, zeci de mii? O astfel de problemă e
lipsită de noimă. Nu a fost niciodată pusă pe tapet şi e de crezut că nimeni
nu s-a gândit la ea. Ceea ce era dezbătut şi decis erau amploarea şi
„oportunitatea“ epurărilor. În acelaşi mod, în zilele noastre, oamenii aceia
nu erau deloc tulburaţi de gândul de a şti dacă noi sufeream cu adevărat
sau nu de boli mintale. Faptul însuşi al unei creşteri brutale a numărului
bolnavilor mintali în ţară - nu mai puţin de 42,8% în cinci ani238 - nu le-a
trezit nici uimire, nici îndoieli.
După ce am citit atâtea documente scrise sau semnate de mâna lor,
nu pot totuşi spune cu certitudine dacă ei credeau măcar în ideologia lor
sau dacă toate astea nu erau decât o comedie. Se poate afirma cu un anume
grad de verosimilitate că Lenin şi anturajul său imediat credeau în ea. Pot
admite că Stalin, cu tot cinismul lui, credea în „justificarea istorică“ a
acţiunii sale, el care, spre sfârşit, se simţea ca un semizeu, întruchipând în
persoana sa „adevărul istoric“. Exista cu siguranţă la Hruşciov un soi de
credinţă în socialism, naivă şi deschis ţărănească. Dar, să mi se spună în ce
anume credeau Brejnev, Andropov, Cernenko? Bineînţeles, toţi aceşti
oameni nu erau înzestraţi cu un intelect deosebit şi erau, fireşte, puţin
înclinaţi spre autoanaliză, însă trebuia totuşi să creadă în ceva. Trebuia să
existe acele faimoase „scopuri“ în conformitate cu care se cuvenea ca ei să
acţioneze.
Lenin, de pildă, care lichidase „clasele burgheze“, acţionase în
conformitate cu scopul său: crearea unui paradis fără clase. Stalin
considera că oricine care, după părerea lui, dăuna în mod obiectiv cauzei
238 Cf. pag. 163-165.

socialismului era „subiectiv“ responsabil de a fi complice al duşmanului de
clasă, în timp ce oricine care îi apărea ca un duşman personal era din acest
motiv „în mod obiectiv“ duşman al cauzei socialismului. Hruşciov însuşi
putea crede cu toată candoarea că nu vor putea exista duşmani interni în
perioada socialismului şi că, în consecinţă, doar bolnavii mintali puteau să
dovedească animozitate faţă de sistemul politico-social cel mai perfect din
istoria omenirii. Toţi aveau o logică a lor, deşi inumană şi coruptă, o anume
conformitate între personalitate şi purtare, între scop şi acte. Dar ce trebuie
noi să gândim, citind într-un raport din 1968 semnat de Andropov239 că
„Gabai şi Marcenko, pierzând simţul responsabilităţii civice şi dispreţuind
interesele statului, asigură un ajutor direct duşmanilor noştri de clasă“?...
Crede el oare cu adevărat în existenţa unor „duşmani de clasă“ după
cincizeci şi unu de ani de putere sovietică? În interesele de clasă ale statului
sovietic? În datoria fiecărui cetăţean de a apăra aceste interese? Sau această
frază nu este decât tributul plătit jargonului Partidului, în care se exprimau
acei oameni?
Sau, transmiţând Biroului Politic raportul generalului de la Krasnodar
asupra epidemiei de nebunie din regiune240, nu înţelegea el ce făcea? Iar
Politburo credea el cu adevărat că „oricine încerca să-şi trădeze patria cu
ajutorul unei bărci cu motor“ era neapărat un dement? Sau că ideea de a
crea „Organisme de control al activităţilor Politburo-ului CC şi ale organelor
locale ale Partidului“ nu-i putea trece prin minte decât unui nebun? Căci în
sfârşit, cu câţiva ani mai înainte, acelaşi Andropov arătase la Politburo că
existau în ţară sute de mii de persoane ostile şi că regimul nu putea să
renunţe la represiuni241.
În 1977 mi s-a adus la cunoştinţă din surse perfect autorizate că, la
puţin timp după întrevederea mea cu Carter, Brejnev a pus să i se aducă
dosarul activităţilor mele din străinătate şi, după ce l-a citit, ar fi spus
colaboratorilor săi242:
„Ce-aţi făcut, tovarăşi? ziceaţi că era (gest cu arătătorul în dreptul
tâmplei), ei bine, nu este...“
Aşadar, Brejnev credea că noi eram nebuni?
Să fi fost din pricină că citise prea multe note şi rapoarte semnate
Andropov? Să fi fost din alt motiv? Nu este mai puţin adevărat că problema
crezului lui Andropov m-a intrigat cel mai mult. Dacă nişte aparatciki atât
de individualizaţi ca Suslov, obişnuiţi din totdeauna să poarte o mască,
puteau să nu mai deosebească ideologia de viaţă, dacă nişte fosile ca
Brejnev sau Cernenko erau puţin susceptibili să fi gândit vreodată, chiar şi
239 Nota lui Andropov şi Rudenko pentru CC, nr. 718-A din 1/04/1968.
240 Cf. pag. 156-157.
241 Cf. pag. 145, nota lui Andropov către CC, nr. 3213-A din 29/12/1975.
242 Acest episod a fost descris în Cette lancinante douleur de la Liberté
(Această sfâşietoare durere a Libertăţii), Robert Laffont, 1981.

când erau în floarea vârstei, Andropov nu apare nici ca un fanatic, nici ca
un idiot. Spre deosebire de colegii săi de partid, el nu pare capabil să creadă
în propria sa dezinformare. Dimpotrivă, după toate aparenţele, mergea până
la a înţelege că „ideologii“ (dacă nu cumva ideologia) generau de la sine pe
duşmanii sistemului cu care trebuia el însuşi să se bată mai apoi. Este
remarcabil că, în efortul său de a reduce la maximum astfel de fenomene,
mergea până la a interveni în problemele artistice, în politica partidului în
materie de cultură.
Astfel, se ocupă cu solicitudine de Glazunov, pictor ambiguu, discutat,
rusofil, antisemit, pare-se, dar foarte gustat de diplomaţii străini, şi care le-a
făcut portretele Indirei Gandhi şi lui Allende. Prestigiul său internaţional,
vanitatea sa personală, ideile sale politice vagi ar putea să-l incite să
emigreze, cu tot scandalul ce se poate imagina. Se impune prudenţă:
„...Pare necesar să fie revăzută cu atenţie atmosfera care-l

înconjoară pe acest pictor. Ar fi poate oportun să-l destinăm unei opere
publice, îndeosebi creării la Moscova a unui muzeu al mobilierului
rusesc, ceea ce el însuşi şi anturajul său caută cu obstinaţie“243.
Şi Moscova a văzut născându-se încă un muzeu, în timp ce opiniile lui

Glazunov deveneau tot mai confuze, însă din ele n-au rezultat „consecinţe
de nedorit“ pentru Andropov. Nici pe departe să fi putut întotdeauna să le
remedieze; sistemul genera duşmani mai repede decât reuşea el să-i
neutralizeze şi nu-i era întotdeauna dat să zdrobească încăpăţânarea
„ideologilor“.
„Comitetul Securităţii Statului a primit informaţii conform cărora

sculptorul Neizvestnîi E.I., membru al Uniunii artiştilor plastici din
URSS, are intenţia să părăsească URSS cât mai curând pentru a se
stabili definitiv în străinătate. Această hotărâre este dictată de pretinsa
insatisfacţie pe care o încearcă din faptul că operele sale nu trezesc
suficient interes pe lângă organizaţiile şi instituţiile culturale, din vina
cărora duce lipsă de comenzi şi trebuie să se mulţumească cu lucrări
întâmplătoare.
Potrivit informaţiilor, Neizvestnîi se aşteaptă să primească o
invitaţie din partea unei persoane influente din Occident. Se poate
presupune că această persoană ar putea fi senatorul american Edward
Kennedy, al cărui reprezentant personal l-a vizitat pe Neizvestnîi cu
ocazia ultimei vizite a senatorului în URSS [...].
În caz de refuz al vizei de ieşire, el este dispus să atragă atenţia
opiniei mondiale, în acest scop contează pe sprijinul anumitor
personalităţi ale partidelor comuniste francez şi italian şi pe sprijinul
Vaticanului.
Având în vedere cele deja expuse, am considera oportun să se
revadă problema încredinţării lui Neizvestnîi a unei comenzi din partea
statului pentru crearea unei opere monumentale cu un subiect
corespunzător proiectelor sale de creaţie“244.
Iată un personaj a cărui minte nu era confuză şi cu toate acestea

persecuţiile şi interdicţiile emanând dinspre partid n-au încetat. Şi deşi a
primit câteva comenzi în urma scrisorii lui Andropov, el a preferat totuşi să
plece doi ani mai târziu. Nu fără ajutorul lui Andropov, după cum
povesteşte.
Nu-i puţin lucru nici nota privindu-l pe Zinoviev245 pe care am citat-o
mai înainte şi în care, după cum ne amintim, Andropov recomandă să nu îl
trimită la închisoare de teamă să nu fie declarat iresponsabil şi să nu fie
închis într-o închisoare psihiatrică! De parcă un astfel de lucru se putea
întâmpla doar prin voinţa tribunalului, fără ştirea lui Andropov! Am văzut
doar că nu eram supuşi la expertize decât la decizia CC246. În realitate,
Andropov voia să se debaraseze de un proces inutil şi a intimidat Biroul
Politic evocând un scandal asupra unui subiect deja destul de sensibil.
Aceste episoade şi alte câteva i-au creat lui Andropov o reputaţie de
„liberal“ care s-a schimbat apoi în legendă în Occident, atunci când a ajuns
la putere („cabinetul liberal“), nu fără să fi pus şi el umărul. În realitate, el
nu era mai liberal decât Beria care pornise procesul destalinizării: la fel ca şi
Beria, el spera să ajungă la putere şi nu ţinea deloc să treacă drept cel ce îi
sugrumă pe intelectuali. În plus, tot ca şi Beria, înţelegea în aparenţă
necesitatea unei corectări în politica predecesorilor săi, care dusese ţara în
impas. Astfel, în 1968, studiind „reacţia în lanţ“ a represiunilor deschise,
care nu făceau decât să întărească mişcarea noastră, el recomandă în
primul rând măsuri preventive, „profilactice“ care, în plus, erau mai
conforme cu intenţiile regimului în politica externă. În anii ’70, odată devenit
principalul artizan al politicii externe, şi, prin aceasta, omul care răspundea
de ea, este mai tentat să se încreadă în măsurile „operaţionale“ şi „cekiste“.
Nu era vorba doar de faptul că acele „măsuri“ permiteau micşorarea
„cheltuielilor generale“ ale socialismului în interior, ca şi în exterior, şi
ofereau o imagine mai civilizată a regimului. Acest lucru este neîndoielnic.
Dar, după ce am citit atâtea documente şi am observat jocul lui subtil cu
Politburo-ul, nu pot elimina ideea că lui Andropov îi plăcea acest gen de
metodă, că psihologic trimitea către ea. Nu este o întâmplare dacă la vremea
lui şi sub conducerea lui nemijlocită a putut fi văzut dezvoltându-se şi
desfăşurându-se atât sistemul terorismului internaţional, cât şi acela al
244 Nota lui Andropov căte CC, nr. 2882-A din 5/10/1974.
245 Cf. pag. 165.
246 Cf. pag 121-124.
dezinformării sovietice, precum şi „mişcările de eliberare“ în lumea a treia. A
făcut să înflorească destinderea - născocirea cea mai funestă a Occidentului
- care i-a îngăduit regimului să ducă unilateral războiul ideologic şi, pe
deasupra, pe spezele aceluiaşi Occident. Şi atunci când destinderea a trecut
printr-o criză, în 1980, el a preluat conducerea unei puternice „mişcări
pentru pace“. În sfârşit, după el, sub urmaşul şi discipolul lui, Gorbaciov,
politica externă şi internă a regimului s-a preschimbat în întregime într-o
colosală „operaţie cekistă“, cunoscută sub numele de „perestroika“.
Pe scurt, era manipulator din fire şi dacă totuşi credea în ceva, era în
faptul că istoria nu este decât o înlănţuire de comploturi. Fie şi numai
raportul său din 1978 (pe care n-am reuşit absolut deloc să-l copiez şi pe
care am izbutit abia să-l parcurg), care se intitulează „Asupra relaţiilor
noastre cu Vaticanul“, constituie deja o dovadă, din moment ce tratează cu
seriozitate alegerea în Sfântul Scaun a cardinalului polonez Wojtyla ca pe un
element al unui complot internaţional vizând să smulgă Polonia blocului
sovietic. În realitate se vedeau doar polonezi fofilându-se în rândul întâi,
împinşi de imperialişti: Brzezinski la Washington, Wojtyla la Vatican. Acest
lucru nu putea fi o întâmplare, deşi se ignorau total mecanismele influenţei
lui Brzezinski asupra deciziilor conclavului. Pentru a vorbi ca instructorul
meu de la KGB, „dacă există mai mult de trei hazarduri, acestea nu mai
sunt hazarduri“. Şeful lui, în aparenţă, nu se prea distanţase de această
filozofie cekistă. Deşi n-am văzut nici un document în legătură cu acest
subiect, nu mă îndoiesc că Andropov a avut iniţiativa atentatului împotriva
lui Ioan-Paul al II-lea câţiva ani mai târziu: văzuse corect, Polonia făcea
secesiune.
De altfel, această încredere în comploturi, proprie într-o anumită
măsură tuturor serviciilor secrete, la Andropov îşi avea rădăcinile mai
curând în ideologia comunistă. Căci doar în abstract marxismul tratează
istoria ca pe o luptă de clasă ineluctabilă şi obiectivă. Recitiţi-i însă pe
clasicii doctrinei, Marx, Engels, Lenin, vedeţi-i cum analizează o situaţie
politică mai concretă din lumea care le era contemporană, şi veţi înţelege că
întreaga lor analiză se reduce la „a dezvălui“ un nou „complot“ al burgheziei
împotriva proletariatului. Până şi jargonul politic pe care l-au impus
dezvăluie încrederea în complot: nu se vorbeşte la ei despre caracteristicile
unui om politic, nu este vorba decât de „oameni de paie“ şi de „complici“, de
„valeţi“ şi de „slugi“, de „mercenari“ şi de „provocatori“. În cel mai rău caz, de
„renegaţi“ şi de „trădători“. Lupta de clasă, ei bine, asta e. E de netăgăduit
că ideologia comunistă este profund paranoică, şi chiar şi cei ce jucau
teatru, care nu credeau o vorbă (aşa erau, după mine, şefii partidului din
anii ’60 şi ’70), nu puteau să nu dobândească anumite stereotipii de gândire
paranoică. Puţin contează dacă majoritatea lor, absorbiţi de rutina grijilor
zilnice, nu prea evocau bazele filosofice ale marxism-leninismului, ideologia
era de faţadă. În ce priveşte pe „practicieni“, era de ajuns să se lase în voia
reflexelor dobândite şi să urmeze logica luptei, faimosul principiu leninist:
„Să vedem cine îi vine de hac celuilalt“.
În plus, aşa cum şade bine unor oameni mărginiţi şi de altfel prost
informaţi asupra vieţii occidentale, ei atribuiau adversarului propriile lor
metode, propriile lor planuri şi propria lor morală şi răspundeau unor
„combinaţii“ închipuite prin combinaţii reale, şi prin calomnie la „calomnia“
celorlalţi. Şi, la fel ca un boxer care se luptă cu propria-i umbră, ei nu
puteau câştiga victoria. Sesizau ei oare întreaga absurditate a situaţiei? Da
şi nu. Ca toţi sovieticii, aveau calitatea minunată de a spune un lucru, de a
gândi un altul şi de a-l face pe al treilea. Fără să sufere, de fapt, de această
dislocare a personalităţii, ei puteau în acelaşi timp să creadă şi să nu creadă
în ideologia lor, să iubească şi să urască sistemul care, pe de o parte, îi
aservea iar, pe de altă parte, îi înzestra cu o putere aproape
supraomenească.
Andropov, s-ar putea crede, nu făcea excepţie. Se dau asigurări că nu-
i plăcea ideologia, mai cu seamă nu-i plăceau „ideologii“. Nu-i de mirare: îl
împiedicau să lucreze, îl înfrânau în acţiunile sale sau, dimpotrivă, îi creau
un plus de griji. Cui îi plac supraveghetorii? Asta nu înseamnă că respingea
conştient ideologia sau că îi înţelegea absurditatea. Aş spune mai curând că,
la fel ca majoritatea colegilor săi, atunci când se lovea de un dezacord între
ideologie şi realitate, era înclinat să-l impute unor „uneltiri“ ale duşmanului
şi să-l rezolve prin „uneltirile“ prietenilor săi. Era mai comod. Cu atât mai
mult cu cât „duşmanii“ şi „prietenii“ nu lipsesc niciodată, e de ajuns să cauţi
cu grijă... Ce altă ieşire mai poate fi când credinţa în infailibilitatea ideologiei
este obligatorie? Sau ideea este perfectă, însă realizarea ei este sabotată de
duşmani, sau ea este imperfectă şi te vezi atunci transformat în duşman.
Logică de oţel, cam ca aceea care învârtea „moara“ cekistă de la

Habarovsk.
Apariţia mişcării noastre îi punea Biroului Politic nu doar o problemă

practică, ci una teoretică dificilă. Ferice de Lenin care avea de-a face cu un
„duşman de clasă“ real. Stalin însuşi, de bine, de rău, avea fixaţia sa:
duşmanii lui se născuseră înainte de revoluţie şi îşi căpătaseră formaţia „în
condiţiile unei societăţi burgheze“, ei puteau, aşadar, să fi păstrat în
conştiinţa lor „rămăşiţe ale capitalismului“. Dar cum să explici apariţia
„duşmanului“ în raiul fără clase al socialismului? Cea mai mare parte dintre
noi ne născuserăm şi crescuserăm în condiţii elaborate chiar după reţeta
lor. Eram, pentru a vorbi într-un mod plastic şi uneori chiar literal, copiii
lor.
Nu trebuie să ne mirăm că regimul se agăţase cu încântare de teza
„psihiatrică“ a lui Hruşciov, oricâtă sudoare l-o fi costat pe Suslov ca să-şi
imagineze o bază ideologică în stare să explice necesara creştere a nebuniei
în socialism, lucru pe care nici Marx, nici Lenin nu-l prevăzuseră. Această
portiţă le-a fost parţial barată de campania puternică de opinie împotriva
psihiatriei punitive. Rămânea o singură ieşire: să se atribuie orice lucru
uneltirilor imperialismului. Regimul nu putea admite că se poate înţelege de
la sine absurditatea sistemului sovietic. De unde, repetarea monotonă, în
fiecare document referitor la noi, a unor formule privind acţiunile „serviciilor
speciale“ şi ale centrelor ideologice ale adversarului presupuse ca dirijându-
ne pe noi. De unde, tot astfel, definiţia „de clasă“ mai explicită pe care a
adus-o Biroul Politic în epistolele către „partidele frăţeşti“ între anii 1975 şi
1977247. Reieşea de aici că, dată fiind lichidarea „claselor exploatatoare“ în
URSS, „apariţia unui grup neînsemnat de contra-revoiuţionari care au rupt-
o cu înseşi principiile sistemului nostru, care au adoptat o atitudine de
luptă împotriva lui şi care, în general, sunt legaţi de cercurile imperialiste,
nu este deloc produsul logic al unei evoluţii interne din URSS... Rămăşiţele
capitalismului în conştiinţa unora sunt sistematic încinse şi încurajate din
exterior, prin acţiunea centrelor imperialiste de propagandă. În ce priveşte
organele de spionaj sau de diversiune ale statelor burgheze şi ale
organizaţiilor de emigraţi legate de acestea, ele încearcă să utilizeze
mentalităţile înapoiate ale unor persoane în propriul lor interes şi împotriva
socialismului. Şi, cum comuniştii trebuie s-o înţeleagă, acest lucru este
inevitabil atât timp cât coexistă în arena mondială două sisteme opuse, atât
timp cât conţinutul principal al dezvoltării mondiale rămâne lupta de clasă a
celor doi“.
Aceasta era directiva ideologică în cadrul căreia se cuvenea să
acţioneze KGB. Însă ideologilor din Politburo le venea uşor să imagineze
explicaţii „de clasă“, de folosire lesnicioasă până la sfârşitul istoriei: nu ei
erau datori să practice politica ce decurgea de aici. Nici să plătească oalele
sparte dacă sus-numita politică nu dădea roade. Se cerea de la Andropov să
dea în vileag acele „centre“ mitice, să le neutralizeze intrigile, înţelegând
totodată că acele centre nu existau deloc. Era o adevărată problemă
încuietoare, mai ales în perioadele de destindere în care guvernele
occidentale se făceau luntre şi punte pentru a le arăta conducătorilor
sovietici dispoziţiile lor amicale. Ce putea face el altceva decât să inventeze
fie doar şi un „centru de diversiune“?
Astfel a apărut faimoasa NTS, „Uniunea populară laburistă a
solidarilor cu Rusia“, cu care KGB se străduia prin toate mijloacele să facă
pe toată lumea complice. Prezenţa la noi a cărţii celei mai anodine tipărite
de Posev (editura NTS) era de ajuns pentru ca să fie formulată o astfel de
acuzaţie. În orice caz, un astfel de fapt era copios amplificat în presă, ca şi
cum ar fi furnizat materie suficientă pentru o arestare. Cum să stopezi aşa
ceva dacă, până cam pe la mijlocul anilor ’70, practic nu existau alte edituri
247 Cf. pag. 150-151.

ruseşti în Occident? Un manuscris expediat în străinătate, chiar prin
intermediul unui turist de ocazie, ateriza negreşti la NTS.
În consecinţă, rapoartele şi misivele Comitetului Central se refereau la
NTS ca la unul din „centrele de diversiune“ - celelalte nu erau menţionate
din motive de inexistenţă - şi îi atribuiau uneltirile cele mai alambicate, în
vreme ce propaganda sovietică venea să confere activităţilor sale proporţii
mitice. Ne amintim că Politburo, atunci când tranşase destinul lui
Soljeniţîn, nu scăpase prilejul de a menţiona „contactele lui cu NTS“, ca pe o
circumstanţă deosebit de lugubră248. Parcă poţi să ştii dacă ei credeau în
aşa ceva! În conştiinţa sovieticilor, la vârf sau în mase, NTS luase forma
unei caracatiţe gigantice, omniprezente, atotputernice. Diavolul în persoană,
ce mai!
În realitate, NTS nu era decât o organizaţie neînsemnată de emigraţi,
cu trecut îndoielnic, cu prezent suspect, cu viitor nedefinit. Creată în 1930
în Iugoslavia de nişte tineri emigraţi fascizanţi (se numea la început
„Uniunea naţional-laburistă“ şi suferea puternic influenţa ideilor lui
Mussolini), ea colaborase în cursul războiului cu germanii (prin intermediul
Abwehr-ului) şi tipărise îndeosebi ziare în teritoriul rusesc ocupat. Mai apoi,
printre alte capturi de război, căzuse în mâinile americanilor şi englezilor şi
fusese utilizată în toiul războiului rece şi pană la moartea lui Stalin pentru
trimiterea de grupuri de spioni în URSS, pentru recrutarea de agenţi şi
culegerea de informaţii. Încă din acea epocă, eşecul multora din acele
grupuri a dat de gândit unora că KGB o infiltrase la cel mai înalt nivel. În
cele din urmă, în 1955 s-a produs o schismă, care practic a pus capăt
organizaţiei. Pe vremea noastră nu mai existau decât două sau trei sute de
membri ce-şi duceau o existenţă mizerabilă, întreţinuţi artificial atât de
KGB, cât şi de CIA ca organizaţie de agenţi dubli249.
Bineînţeles, majoritatea membrilor NTS n-aveau nici cea mai mică
idee despre rolul pe care-l jucă organizaţia lor, şi care nu era, de fapt,
cunoscut decât de conducere, de ceea ce era numit „cercul conducător“, un
soi de Comitet Central. Organizarea era secretă în cel mai înalt grad, iar
principiile pe care se sprijinea erau întrucâtva înrudite cu cele ale partidului
bolşevic. Aşa cum am putut să mă conving aici, odată emigrat, majoritatea
subalternilor era compusă din oameni cinstiţi, adesea profund pioşi,
devotaţi ideilor şi şefilor lor până la fanatism. Erau, în primul rând,
reprezentanţi ai celui de „al doilea val“ al emigraţiei ruse, adică oameni care
aveau în spatele lor experienţa războiului, a captivităţii, a lagărelor pentru
persoane deportate, a predării de către Aliaţi lui Stalin a sclavilor lui fugiţi,
248Cf. pag. 135-142.

249 Pentru mai multe detalii asupra istoriei NTS şi a infiltrării sale de către
spionajul sovietic, vezi cartea lui Iuri Cikarleiev, La tragedie du NTS. Un
épisode de Ia guerre secrète (Tragedia NTS. Un episod din războiul secret),
1987, International University Book Exchange Service, New York, USA.
imediat după război. Pentru ei, a sluji Rusia şi viitoarea ei eliberare era
aproape o misiune religioasă, şi era absolut imposibil să le explici ce se
petrecea în realitate.
La început, în anii ’60, noi nu ştiam nimic despre aceste lucruri. În
schimb, la KGB se ştia foarte bine ce se făcea. Se înţelegea de la sine că noi
n-aveam nimic de-a face cu NTS, fie doar şi pentru că noi reprezentam în
fond contrariul său absolut. Dacă NTS era o organizaţie cu totul
clandestină, centralizată şi care, în plus, avea drept obiectiv lupta armată
împotriva regimului sovietic şi incita la revoluţie, poziţia noastră era notoriu
deschisă, nonviolentă, legalistă chiar, şi noi refuzam din principiu să creăm
o organizaţie sau structuri organizate. În aceasta se vădea întreaga valoare a
ideii KGB-ului conform căreia noi eram legaţi de NTS: era dificil să ne
compromită mai grav.
Trebuie să ni se recunoască acest lucru: noi am înţeles destul de
repede ce era cu această NTS şi n-am muşcat din momeală. Un pic, din
cauza diferenţei de principiu dintre poziţiile noastre, mai mult încă din
pricina înverşunării cu care KGB punea pe seama noastră acele conivenţe,
împingându-ne literalmente în braţele NTS. De altfel, NTS lucra grosolan, se
grăbea, pare-se, să-şi îndeplinească misiunile. Îmi amintesc de prima mea
străfulgerare de luciditate, prin 1965, când unul din prietenii mei mi-a
transmis un plic din partea unui curier al NTS aflat în trecere. Asta m-a
surprins neplăcut: nu căutasem niciodată mai înainte contacte cu oamenii
aceia. Însă conţinutul plicului m-a frapat încă şi mai mult: era dactilografiat
foarte strâns, aproape fără pauze, o „instruire“ asupra modului de a crea
„grupuri de cinci“ (grupuri clandestine de cinci persoane, tactica favorită a
NTS), împreună cu o scrisoare adresată mie şi propunându-mi să... arunc în
aer mausoleul lui Lenin! Se mai afla acolo şi o hârtie indigo incoloră pentru
criptografie şi instrucţiuni pentru menţiunea contactului cu NTS. Pe scurt,
tot arsenalul. Dacă KGB ar fi dat năvală atunci în apartamentul meu, ar fi
fost pe deplin servit.
Bineînţeles, m-am mărginit să râd de acei conspiratori prea puţin
şireţi şi am ars imediat panoplia astfel impusă, însă amintirea acelui episod
m-a obsedat multă vreme. Şi, oricum îl răsuceam în minte, mirosea urât. În
primul rând, abia ieşisem din închisoarea mea psihiatrică, ceea ce în
aparenţă era cunoscut de „instructorul“ meu. El credea cu siguranţă că
eram nebun şi, dată fiind alienarea mea, puteam executa instrucţiunile lui.
Apoi, în onoarea cui şi pentru ce trebuia să arunc în aer mausoleul lui
Lenin? Pentru cei ce ar revendica acea „operaţie“ şi, de asemenea, pentru
KGB care ar profita, dacă nu de dinamitare, cel puţin de o tentativă de
dinamitare. Era un cap de acuzare permiţând arestarea, o dată cu mine, a
tuturor camarazilor mei. Şi dacă aş fi fost cu adevărat nebun?
Astfel de bănuieli s-au generalizat în curând, în 1968, când KGB a
agăţat cu zel la dosarul lui Ghinzburg şi Galanskov „tinicheaua“ legăturii lor
cu NTS ca principal cap de acuzare, dar a căzut atunci victima excesului
său de zel. Era vorba de nefericitul proces în care Semiceastnîi a pierdut
totul pentru că, aşa cum ne amintim, încercase să-l escamoteze pe cale
psihiatrică, Biroului Politic sărindu-i muştarul în faţa propunerii lui250.
Pentru Andropov, aceasta era prima lui acţiune şi era important pentru el să
facă dovada capacităţilor sale, ghicind toate dorinţele Comitetului Central.
Însă acea blestemată afacere continua să şchiopăteze, fie pentru că
adversarii lui Andropov se ţineau de intrigi la Comitetul Central, fie pentru
că intuiţia lui parţial îl înşelase. Odată instructajul terminat, el a scris în
raportul său251:
„Ancheta preliminară s-a terminat, iar dosarul a fost transmis

tribunalului oraşului Moscova. El va fi examinat în audienţă la
jumătatea lui decembrie... Ancheta a stabilit că Ghinzburg, Galanskov
şi Dobrovolski, prin intermediul unor străini rezidenţi în URSS, au
întreţinut relaţii cu organizaţia străină NTS şi au transmis în
străinătate documente antisovietice şi calomnioase care au fost
publicate în presa antisovietică şi au fost activ utilizate de NTS pentru
propaganda sa antisovietică. Îndeosebi Galanskov a făcut să parvină la
NTS culegerea antisovietică realizată de el, intitulată Fenix, iar
Ghinzburg a întocmit o pretinsă «carte albă» conţinând documente
calomnioase asupra procesului Siniavski-Daniel, care a fost transmisă
în străinătate de Galanskov şi a fost publicată de revista Grani a NTS...
Avându-se în vedere caracterul politic al procesului şi, de asemenea,
faptul că Ghinzburg şi complicii săi sunt pretextul unei campanii
antisovietice în presa străină, propunem să se ţină un proces cu uşile
închise. Canalele KGB şi APN vor difuza în presa străină informaţiile
asupra acestui proces care ne vor fi avantajoase. Rezultatele procesului
vor face obiectul unui articol în cotidianul Vecernaia Moskva (textul
anexat)“.
CC este tot nemulţumit şi se poate vedea apărând pe marginea
raportului redutabila rezoluţie: „Trebuie să se procedeze la un schimb de
păreri la Politburo“. Obiecţiile „ideologilor“ sunt foarte serioase252:
„Actele de acuzare împotriva lui Ghinzburg, Galanskov,

Dobrovolski şi Laşkova în redactarea lor actuală, atât pentru capetele
de acuzare, cât şi pentru expunerea şi argumentarea acestora, riscă să
pună într-o poziţie extrem de incomodă cercetarea şi pe acuzatorul
250Cf. pag. 160-162.

251Nota lui Andropov şi Rudenko pentru CC, nr. 2949-A din 3/12/1967.
252 «Memorandum asupra procesului grupului antisovietic format din
Ghinzburg, Galanskov, Dobrovolski şi Laşkova» de D. Şevliaghin,

25/11/1967, dosar special al CC, nr. OP-4597.
public.
A conduce procesul pe baza actului de acuzare astfel redactat riscă
să suscite în străinătate o nouă campanie antisovietică, analogă aceleia
care s-a desfăşurat după procesul Siniavski-Daniel.
Actul de acuzare în forma sa actuală pune accentul pe acuzaţii
globale şi, îndeosebi, pe compunerea de texte tendenţioase (în realitate
antisovietice) destinate străinătăţii, lăsând în umbră capete de acuzare
mai bine dovedite şi mai convingătoare pentru opinia publică, şi
sovietică, şi străină. Dosarul cuprinde suficiente fapte convingătoare
pentru ca să se utilizeze procesul pentru denunţarea, cu un efect de
propagandă avantajos, a josnicelor metode de lucru ale spionajului
american (prin intermediul uneia din filialele sale, botezate, pentru a
induce în eroare opinia publică sovietică şi străină, «organizaţie politică
independentă»: NTS.)
Din moment ce actul de acuzare a fost deja înmânat inculpaţilor şi
avocaţilor lor şi nu poate fi modificat, ar fi oportun ca în cursul
audierilor şi cu prilejul declaraţiilor acuzatorului public la proces,
argumentaţia şi procedura să urmeze schema de principiu următoare,
care poate fi confirmată prin faptele de care dispun instanţele
însărcinate cu cercetarea:
1. Este oportun să se explice pentru ce Ghinzburg, Galanskov,
Dobrovolski şi Laşkova au luat parte la activităţi antisovietice şi cum
au putut fi contaminaţi de moduri de gândire antisovietice [...]
2. Este oportun ca, în stabilirea responsabilităţii inculpaţilor,
întreaga atenţie să fie concentrată asupra raporturilor lor cu NTS...
Totodată, şi subliniindu-se în mod just aceste aspecte, este oportun să
se arate că acuzaţii nu înţelegeau poate complet adevăratul obiectiv al
activităţilor lor, disimulat în faţa lor de emisarii NTS sub fraze de genul
«despre lupta pentru libertate, democraţie, despre lupta împotriva
nedreptăţii» etc. Totuşi, în esenţă, acuzaţii au executat misiunile filialei
spionajului american şi s-au pregătit în cele din urmă să fie folosiţi ca
agenţi ai spionajului american sub paravan NTS. [...]
3. În actul de acuzare, orice menţionare a difuzării de către acuzaţi
a pretinsei «cărţi albe», a revistelor clandestine Fenix şi Syntaxis, a
diverse petiţii şi documente legate de «lupta» pentru eliberarea lui
Siniavski şi a lui Daniel, trebuie să fie redusă la maximum şi, pe cât
posibil, evitată. Prin aceasta, acuzarea se va concentra asupra unui
fapt indubitabil: acuzaţii au acţionat la incitarea NTS, filială a
spionajului american, care se ascunde sub stindardul unei organizaţii
politice antisovietice. [...]
Pentru a garanta efectul de propagandă al procesului în Uniunea
Sovietică şi în străinătate, este potrivit ca înainte chiar de ţinerea
procesului, a cărui durată ar fi de dorit să fie limitată la o zi,
sacrificând pentru aceasta audierea unor martori secundari, să se
procedeze la acţiunea următoare:
1. Să se pregătească un circulară-directivă destinată
ambasadorilor sovietici, care ar explica interpretarea de mai sus a
procesului. Acest instructaj va trebui la momentul potrivit (cu o zi-două
înainte de începerea procesului) să fie expediat ambasadorilor sovietici
din diverse ţări pentru a informa conducerea partidelor frăţeşti.
2. Secţiile Comitetului Central, în colaborare cu direcţiile
corespunzătoare ale KGB, vor pregăti versiunile adecvate ale dărilor de
seamă asupra procesului prin publicarea în ziarele Komsomolskaia
Pravda, Moskovskaia Pravda şi în revista Nedelia. Versiuni
asemănătoare vor fi pregătite spre a fi difuzate în străinătate de agenţia
de presă Novosti şi de radio“.
Andropov a încercat să se apere, să se justifice pretextând că aceasta

fusese intenţia sa; a încercat chiar să facă apel la lege, îndeosebi pentru a
ilustra imposibilitatea de a ţine un proces într-o singură zi, după cum o
cereau „ideologii253“. Dar, în mare, el n-a îndrăznit să discute: la vremea
aceea, nu era şef al KGB-ului decât de un semestru, iar poziţia sa nu era
încă destul de solidă. În ce priveşte esenţialul, procesul s-a desfăşurat aşa
cum prevăzuse Comitetul Central. Ba mai mult, executând ordinul de a
accentua rolul NTS, Andropov s-a întrecut pe sine. Procesul, iniţial prevăzut
pentru 11 decembrie, a fost brusc amânat sine die, fără motiv, apoi a avut
dintr-o dată loc, la 8 ianuarie 1968. Asta, pentru că între timp se produsese
un eveniment important: Moscova asistase la sosirea urgentă, ca şi cum ar fi
fost comandată, a unui „curier al NTS“ purtător de documente „în favoarea
lui Ghinzburg şi Galanskov“; el fusese arestat şi adus la proces, în calitate
de „martor“ principal sau de „dovadă materială“ a delictului criminal. Trucul
era atât de uriaş încât nimeni nu s-a mai îndoit de raporturile dintre KGB şi
NTS. Sau KGB îl convocase pe acel „curier“, sau, în cel mai bun caz,
cunoştea viitoarea sa venire şi amânase procesul pentru a-i lăsa timp să
sosească.
Epopeea NTS nu s-a oprit, evident, aici. KGB a continuat să ne atârne
de gât „eticheta“ colaborării noastre cu NTS la fiecare proces, pentru a avea
prilejul de a face rapoarte asupra luptei sale eroice împotriva „centrelor de
diversiune ale adversarului“. Mai mult, el îşi crea uneori celule NTS în
întregime recrutate dintre colaboratorii KGB, în scopuri „profilactice“,
pentru a-i dibui pe cetăţenii „ideologic imaturi“, făcând, totodată, jocul cu
„centrul“ situat în străinătate. Li se întâmpla uneori să prindă în capcană
câte un grup de tineri, folosind reputaţia - ai cărei autori erau - unui NTS de
inamic redutabil al regimului. Dar, cel mai adesea, ei storceau „dovezi“ de la
253 Nota lui Andropov şi Rudenko pentru CC, nr. 2949-A din 3/12/1967.
cei care nu rezistaseră în cursul anchetei. Pentru a-i răsplăti pentru o
asemenea „demistificare“, îi eliberau aproape imediat, îi făceau să apară la
televiziune, li se permitea chiar să emigreze254. Aşa s-a întâmplat, de pildă,
cu Iakir şi cu Krasin, în 1973255. Este o pagină tragică a istoriei noastre şi
nu îmi ajunge spaţiul aici pentru a o povesti256.
Cu toate acestea conducerea NTS, fără să-şi piardă cumpătul în faţa
rolului provocator pe care-l jucase în aceste tragedii, îşi continua jocul. În
plus, contând pe nu se ştie ce recunoştinţă, ea îşi afişa rolul şi declara
verbal şi în scris că disidenţii fuseseră creaţi de NTS. În 1972, după moartea
tragică a lui Galanskov într-un lagăr, ea l-a declarat membru secret al
comitetului său central, ceea ce, chiar şi pentru oamenii de soiul ăsta, este
de un rar cinism. Nu mă îndoiesc că o soartă asemănătoare mă aştepta şi pe
mine dacă n-aş fi fost brusc schimbat şi eliberat. După cum avea să-mi
povestească mai apoi Alik Volpin, după plecarea lui din Rusia în 1972,
reprezentanţii NTS îl solicitaseră multă vreme să se alăture organizaţiei lor:
„Prietenul dumitale Bukovski e doar membru al organizaţiei“, spuneau
ei, trăgând nădejde că Alik şi cu mine nu ne vom revedea niciodată.
La vremea aceea, eu făceam greva foamei la închisoarea din Vladimir,
iar pe seama stării sănătăţii mele circulau zvonurile cele mai sinistre.
În mod general, a minţi, a-ţi atribui succese inexistente şi sute sau
mii de membri în Rusia, nu mai puţin inexistenţi, erau acţiuni justificate în
ochii lor prin „scopuri superioare“. Aceasta este o particularitate a
psihologiei clandestinilor, pe care noi o botezaserăm cu numele de
„drăcovenie“ şi de care am fost scutiţi prin refuzul sistematic al
clandestinităţii. Şi prin refuzul nostru de a accepta recuzita romanelor
poliţiste proaste. De acum, nu mai este un secret: în 1990, fostul colonel
KGB, Iaroslav Karpovici, a povestit în presă că, vreme de mulţi ani257, fusese
membru al „cercului director“ al NTS, „omul lui de la Moscova“. După el258,
această operaţie era condusă direct de Andropov şi supervizată de Brejnev.
Nici mai mult, nici mai puţin. Să-mi spună şi mie cineva, în sfârşit, în ce
anume credeau totuşi oamenii aceia...
Acesta nu era totuşi sfârşitul „măsurilor operaţionale cekiste“. Spre

deosebire de „moara“ din Habarovsk, maşina lui Andropov nu cunoştea
254 Cf. cartea lui Victor Krasin, Le Jugement (Judecata), Chalidze

Publications, New York, 1983 (în rusă).
256 Literaturnaia Gazeta din 5/12/1990, nr.49, «Un om de-al nostru în NTS»,
interviu de Iuri Şcekocihin cu I.V.Karpovici.

257 Interviu de Dmitri Voicek cu I. Karpovici pentru Radio Liberty, transmis
pe 27-28/05/1992; 17-18/06/1992; 8-9/07/1992; 30/09; 1/10/1992 şi 1-

12/11/1992.
258 Hotărârea Politburo-ului P63/122 din 22/12/1967 şi anexă de o pagină.
deşeurile; dacă reuşeau să îţi agaţe faimoasele etichete cu „cârdăşiile“ era
perfect; dacă nu, se resemnau. Imaginaţia cekiştilor o luase cu doi paşi buni
înaintea realităţii şi izbutea să remedieze eşecurile colegilor, fabricându-ţi,
„datorită mijloacelor ei“, reputaţia potrivită. Domnii aceia calificau pe faţă
aceste lucruri drept „măsuri de compromitere“.
Astfel, străduindu-se serios, au reuşit în cele din urmă să îi impute lui
Ghinzburg faimoasa „cârdăşie“: dacă nu el, cineva transmisese totuşi
manuscrisul lui la Posev, editura NTS, care îl publicase. Se cuvenea acum
să pregătească acest „fapt“ şi să-l înfăţişeze cât mai bine cu putinţă. Şi nu
oricine, nu un obscur aparatcik, ci Biroul Politic însuşi trimite o „directivă
de orientare“ tuturor ambasadorilor sovietici din lume259:
„În zilele următoare, tribunalul oraşului Moscova trebuie să

examineze în audiere publică procesul lui Ghinzburg, Galanskov,
Dobrovolski şi Laşkova.
Procesul iminent a declanşat în străinătate obişnuitul vacarm
antisovietic, iar acuzaţii sunt înfăţişaţi ca «nişte tineri scriitori
talentaţi», «luptându-se pentru libertatea de expresie» etc.
În realitate, Ghinzburg, Galanskov, Dobrovolski şi Laşkova n-au
nimic de-a face cu scriitorii sau cu literatura: primii doi sunt
funcţionari, Dobrovolski este legător, Laşkova este dactilografă. Nu pot
fi creditaţi cu nici o muncă literară.
În momente diferite, fiecare din ei a fost contactat de agenţii NTS -
filială cunoscută a CIA - pentru a fi angajat în executarea unor
activităţi de spionaj. Pentru început, spionii străini i-au însărcinat să
facă recrutări pentru NTS, le-au împărţit instrucţiunile privind formele
şi metodele de luptă împotriva regimului socialist, şi mijloace pentru a
multiplica manifestele cu caracter antisovietic şi a întreţine o
corespondenţă secretă cu străinătatea. [...] Organele sovietice de
securitate au considerat necesar să stopeze relaţiile lui Ghinzburg,
Galanskov, Dobrovolski şi Laşkova cu organizaţiile inamice de spionaj
şi să împiedice ca ei să fie implicaţi în comiterea unor grave crime
ţinând de spionaj.
Expuneţi cele de mai sus conducerii prietenilor noştri doar în cazul
în care ei v-ar cere acest lucru.
N.B. Această informaţie este trimisă ambasadorilor URSS din ţările
socialiste europene (excluzând Albania), cât şi în Austria, Australia,
Argentina, Belgia, Brazilia, Marea Britanie, Danemarca, Italia, Canada,
Norvegia, Siria, Statele Unite, Uruguay, RFG, Finlanda, Franţa, Chile,
Ceylon, Suedia“.
259 Rezoluţia secretariatului CC St-22/15 din 24/08/1976 şi decizia

Politburo P24/25 din 29/08/1976.
Şi asta este ceva foarte modest. Se temeau vizibil să facă prea mult
zgomot şi sperau să îngroape afacerea. Cel mai adesea operaţia avea mai
multă amploare, iar măsurile luate erau mai agresive. Nu mai era vorba
doar de ambasadori sau de „prieteni“ atunci când se făcea în mod expres
solicitarea. Orice era bun: diplomaţia, presa şi „mijloacele“ KGB-ului.
Ceea ce este, cu toatea astea, caracteristic, este uşurinţa cu care
imaginaţia cekistă face un salt de la editarea de către NTS la executarea
unor „crime grave ţinând de spionaj“. Te puteai aştepta la o cascadă de
astfel de salturi atâta timp cât imaginea dorită pentru „compromitere“ n-
atinsese încă ultima perfecţiune artistică. De pildă, în ciuda tuturor
eforturilor sale, KGB nu putuse să-mi impute relaţii cu NTS. Nu numai că
nu îmi putuse înfăţişa oficial un astfel de cap de acuzare, dar el nici măcar
n-a figurat printre „măsurile de compromitere“ înainte de... 1976.
În mod bizar, el apare pentru întâia oară într-un răspuns al Biroului
Politic către şeful PC italian, Enrico Berlinguer260, cu patru luni înaintea
schimbului meu:
„După ieşirea sa din azilul psihiatric, Bukovski a continuat să se dedea

la activităţi antisovietice. În noiembrie 1965, el a constituit un «grup de şoc de
cinci oameni» al cărui obiectiv era pregătirea unei operaţiuni înarmate
împotriva puterii sovietice. În acelaşi moment Bukovski a intrat în legătură cu
faimoasa organizaţie antisovietică NTS“.
Începi să-ţi pui întrebări: cum de ajunsese Politburo să aibă ştire de

acea „instruire“ asociată întregii panoplii pe care eu o arsesem cu atâta grijă
în 1965? Pentru ce, aproape unsprezece ani mai târziu, să-ţi aminteşti de
ceea ce fusese un eşec? Erau desigur la curent cu viitorul meu schimb şi îmi
meştereau imaginea care le convenea. Sau poate că regretau osteneala pe
care şi-o dăduseră: eforturile lor din 1965 să nu fi servit la nimic?
Şi, concret, a fost trimis pe urmele mele un puternic obuz de
propagandă: criminal de drept comun (putea fi oare altfel din moment ce „la
noi nu există deţinuţi politici“?), student ratat (cum ar fi putut ei ignora
acest lucru când tocmai ei fuseseră cei ce mă alungaseră din universitate?)
şi, în fine, acele faimoase „grupuri de şoc“ (iar eu îmi spărgeam creierii ca să
ştiu de unde scoseseră grupurile acelea de „cinci“). Obuzul a dat chix în
Occident, unde presa şi-a bătut joc de „grupurile de cinci“, dar imaginea de
terorist pe jumătate nebun m-a urmărit ani întregi. Eşecul în asemenea
cazuri nu prea tulbura regimul, căci domnii aceia ştiau prea bine că o
minciună repetată de o sută de ori sfârşeşte prin a deveni adevăr, conform
principiului semnalat deja de Beaumarchais: „Calomniaţi, calomniaţi... Tot
va rămâne ceva“.
260Hotărârea Politburo-ului, nr. P72/113 din 1/11/1979 şi nota lui

Andropov nr. 2136-A din 30/10/1979.
Am impresia că un asemenea principiu era uneori eficace şi în
propriul lor caz şi că, tot repetându-şi de o sută de ori minciuna de ei înşişi
fabricată, începeau s-o şi creadă. În orice caz, nu văd altă explicaţie pentru
documentul din 1979, care m-a stupefiat, intitulat „Răspuns la o propunere
a ministrului justiţiei din Statele Unite“ şi contrasemnat de Politburo:
„Ministrul Justiţiei Statelor Unite, Civiletti, în cursul unei

întrevederi cu ambasadorul URSS în Statele Unite în care era vorba de
celebrarea Jocurilor Olimpice în Statele Unite şi în URSS, a atras
atenţia asupra pericolului unei activări a acţiunilor teroriste, a
traficului de droguri şi a altor activităţi criminale în această perioadă.
După el, ar fi oportună instaurarea unor relaţii de lucru discrete între
serviciile competente ale Uniunii Sovietice şi ale Statelor Unite pentru
«schimbul de concepţii privind posibile îngrijorări trezite de problemele
de mai sus», apoi crearea «unor grupuri de lucru speciale pentru un
schimb de informaţii şi adoptarea de măsuri diverse de către cele două
părţi». Civiletti şi-a exprimat dorinţa de a afla prima reacţie la această
propunere.
Se ştie că americanii şi noi avem asupra terorismului concepţii
diferite. Acest lucru se manifestă limpede, de pildă, în atitudinea
noastră faţă de mişcările de eliberare naţională şi organizarea lor.
Pe de altă parte, s-a vorbit în Statele Unite despre o aureolă de
«martir» a criminalilor terorişti condamnaţi în URSS, cum ar fi
Kuzneţov, care îşi propunea, împreună cu un grup de complici, să
deturneze un avion şi să ucidă membrii echipajului. Kuzneţov şi
renegatul Bukovski, tot partizan al terorii, au fost primiţi la Casa Albă
de către preşedintele Statelor Unite.
Având în vedere expunerea de mai sus, Comitetul Securităţii
Statului din URSS consideră inoportună stabilirea, în cadrul organelor
administrative ale URSS, a contactului cu serviciile americane, care a
fost propus de ministrul justiţiei din Statele Unite. Cu toate acestea, s-
ar putea accepta, cu titlu de reciprocitate şi folosindu-se canalele
diplomatice obişnuite, ca părţile să-şi comunice informaţiile privind
acţiunile teroriste sau criminale presupuse în raport cu desfăşurarea
Jocurilor Olimpice.“
(Decizia Politburo Nr. P172/113 din 1.11.1979.)
Astfel, primii „terorişti“, despre care administraţia americană a fost cu

amabilitate informată de colegii săi sovietici, au fost Kuzneţov şi eu însumi.
Se pot doar presupune informaţiile secrete care circulau în legătură cu noi,
dacă o asemenea enormitate folosea „canalele diplomatice obişnuite“. Nu mi-
am putut face o idee despre acest lucru decât la o dată relativ recentă, în
1985, când revista sovietică Novoe Vremia, editată de APN în Occident în
nouă limbi şi difuzată, practic, în toate ţările lumii, a publicat un articol261
sub titlul enigmatic şi promiţător: „Cine a ucis-o pe Jessica Savitch?“
Puteţi să vă daţi seama care mi-a fost mirarea, când, parcurgând
articolul cu o anume curiozitate - Jessica Savitch era o ziaristă de la
televiziune, cunoscută pentru simpatiile ei prosovietice, care tocmai murise
într-un accident de maşină - am descoperit că eu eram ucigaşul! Da, în
sensul cel mai propriu, nu la figurat, eu o ucisesem! O omorâsem, ce mai.
Nu cu propriile mele mâini, fireşte, - preciza revista -, ci înhăitându-mă cu
Meyer Kahane, terorist cu un anumit renume, şi prin mijlocirea organizaţiei
sale, „Liga de apărare a evreilor“.
„Sfârşitul tragic al Jessicăi Savitch dovedeşte că lumea criminală

din Statele Unite s-a pomenit întărită de o nouă bandă al cărei
conducător este Bukovski. Din fragedă tinereţe el visase să devină şef
de terorişti, era obsedat de ideea de teroare şi aprecia în mod deosebit
la alţii tendinţele criminale. A fost judecat şi condamnat la privarea de
libertate pentru a fi organizat un grup terorist ai cărui membri se
pregăteau să «extermine fizic, să spânzure de felinare, să împuşte, să
sugrume»... (sunt propriile cuvinte ale lui Bukovski, luate din procesul-
verbal al audierii). Odată ajuns în Occident, devenit agent al CIA,
Bukovski a avut întreaga libertate pentru a-şi satisface înclinaţiile
criminale. Una din relaţiile pariziene actuale ale lui Bukovski îl califică
astfel: «Vanitos, crud până la sadism. Din punct de vedere patologic,
avid de bani. Un criminal care nu are altă satisfacţie decât să răpească
viaţa altora».
Cârdăşia lui cu rabinul terorist Kahane şi cu liga lui, protecţia
şefilor sionişti ai comunităţii evreieşti americane fac ca banda lui
Bukovski să fie invulnerabilă la acţiunile poliţiei“.
Trebuie să recunosc că am rămas cu gura căscată: aşa ceva nu se

produsese încă. Bun, „agent al imperialismului“, fie! „Calomniator“,
„renegat“, chiar şi „agent al CIA“, fie! Eram obişnuiţi cu toate astea şi
încetam chiar să mai reacţionăm. Însă acum nu mai era vorba de o
abstracţiune, ne aflam în plin concret, iar eu ucisesem o persoană foarte
concretă! Ce putea să însemne aşa ceva? Nu erau ei oare pe cale să îmi
monteze un scenariu criminal? Să îmi atribuie o crimă? Aşa se petrecuseră
mereu lucrurile pentru ei: acţiunea era însoţită de propagandă, propaganda
de acţiune.
Cu o bruscheţe care m-a surprins pe mine însumi, turbat de furie, am
cerut unuia dintre prietenii mei, jurist american faimos, să intenteze la un
261New Times, «A Soviet Weekly of World Affairs», nr. 37, septembrie 1985,
pag. 28-30 «Who killed Jessica Savitch?» de Boris Antonov, American
Edition.
tribunal din New York un proces de calomnie împotriva autorilor, editorilor
şi propagatorilor acelor zvonuri, împotriva tuturor acelora care avuseseră
vreun amestec. Măcar, credeam eu, sceleraţii aceia, constrânşi să depună
mărturie sub prestare de jurământ, vor lăsa să le scape nişte dezvăluiri.
Oricare le-ar fi fost intenţiile, continuarea „operaţiei“ lor cu un proces în
cârcă le va da bătaie de cap. Dar ce să vezi? Nu puteau fi chemaţi în justiţie
nici autorii, nici editorii, care se găseau la Moscova. Rămâneau propagatorii,
faimoasa librărie V. Kamkin Inc.262, creată şi întreţinută datorită banilor
sovietici, după cum se ştie din capitolul 1, pentru difuzarea propagandei
sovietice! Ba încă aceasta nici nu era responsabilă, conform legilor
americane, decât dacă noi puteam dovedi că ea cunoştea conţinutul mărfii
sale. Legea afirma că, la nevoie, „când un furnizor propune spre vânzare un
ziar sau o revistă care se încăpăţânează să tipărească subiecte de scandal,
vânzătorul poate proceda la fel, cu riscul ca anumite numere deosebite să
conţină afirmaţii denigratoare“.
Afacerea s-a oprit aici, după ce a durat doi ani şi ceva, fără să ajungă
în sala tribunalului. Zeiţa Themis americană n-a voit să recunoască faptul
că orice publicaţie sovietică (cu atât mai mult Novoe Vremia kaghebistă) n-
avea altă raţiune de a fi decât difuzarea minciunii. Ce mai încoace şi încolo!
Cu preţul ăsta, ar fi trebuit să se interzică difuzarea oricărei publicaţii
sovietice în Occident. Ce oroare! Vânătoare de vrăjitoare!
12. Arma cea mal puternică a Partidului

„Merită oare osteneala să te nelinişteşti? mi se spunea. Propaganda
sovietică este atât de stridentă că oricum nimeni nu crede în ea.“
„Dimpotrivă, îmi spuneau alte voci, trebuie cunoscută mai bine în
Occident propaganda sovietică, pentru că ea demască regimul mai bine ca
noi toţi.“
Vai, aşa ar fi trebuit să se petreacă lucrurile într-o lume normală şi
moralmente sănătoasă, în care orice nouă născocire a Agitprop sau a
Direcţiei generale A din KGB ar fi trebuit efectiv să stârnească râsetele
unanime ale publicului, sarcasmele presei şi indignarea oamenilor politici.
Or, noi trebuia să trăim într-o lume reală, în care majoritatea oamenilor voia
să creadă în regim, fie în virtutea unor simpatii ideologice, fie de teama unei
catastrofe atomice, fie din credinţa în „stabilitate“, în „metoda pragmatică“,
în Providenţa divină sau în Dumnezeu ştie ce. Tragedia era că în zilele
noastre omul occidental se deosebea prea puţin de omul sovietic: trăind cu o
permanentă teamă, el prefera să nu ştie, pentru ca să-i fie mai uşor să
creadă. Fenomenul celor trei „maimuţe fericite“, care nu văd răul, nu-l aud
262 Cf pag. 26-27.

şi, din acest motiv, nu vorbesc despre el, era încă şi mai izbitor în Occident
decât în lumea sovietică: în aceasta din urmă, măcar, existau motive
serioase de teamă. Aici, dimpotrivă, teama era închipuită, dictată de
propaganda sovietică, iarăşi şi iarăşi, şi a te lăsa în voia fricii era pur şi
simplu mai confortabil, mai liniştitor pentru conştiinţa oamenilor de pe
stradă, în măsura în care această credinţă le oferea un alibi minunat - chiar
nobil, pare-se - pentru laşitatea lor firească.
Adăugaţi faptul că majoritatea lumii intelectuale, afectată de „boala
copilăriei care este stângismul“, avea pur şi simplu simpatie pentru ideile
socialismului. Pentru oamenii aceia, cei mai răi duşmani ai omenirii erau
propriile lor guverne, pe când conducătorii sovietici, deşi uşor rătăciţi,
rămâneau oameni politici „progresişti“.
Oricum ar sta lucrurile, propaganda şi dezinformarea sovietică erau
mult mai eficace în Occident decât în Uniunea Sovietică însăşi. E de ajuns
să amintim, de pildă, milioanele de adepţi ai „mişcării pentru pace“, apărute
ca prin farmec la începutul anilor ’80, sau entuziasmul presei în 1983 la
venirea la putere a acelui „cripto-liberal“ de Andropov (fără a mai vorbi de
explozia de fericire generalizată care a salutat venirea la putere a lui
Gorbaciov şi a perestroikăi sale). În mod general şi prin natura sa, omul este
înclinat să nu primească selectiv decât informaţia pe care o aşteaptă sau pe
care ţine neapărat s-o primească; această tendinţă nu face decât să se
consolideze sub efectul emoţiilor, dorinţelor sau credinţelor. Cel mai bun
exemplu este ce s-a întâmplat cu catastrofa de la Cernobîl, care n-a ştirbit
cu nimic entuziasmul suscitat de Gorbaciov, care încercase s-o ascundă în
detrimentul sănătăţii mai multor milioane de oameni. Ea n-a zdruncinat
nicicum credinţa luminoasă în socialism, ea n-a fost interpretată decât ca o
nouă dovadă a nocivităţii oricărei instalaţii atomice, oriunde s-ar fi găsit ea,
oricare ar fi fost constructorii ei şi condiţiile creării ei. În mod miraculos,
întreaga mânie a opiniei publice s-a îndreptat nu spre cei ce erau vinovaţi de
minciună şi de indiferenţă faţă de viaţa omenească, ci spre cei ce nu erau
răspunzători de nimic.
Cât priveşte acordarea de credit oricărei murdării referitoare la
„disidenţi“, o întâlneam peste tot. Într-adevăr, în pofida unei admiraţii de
suprafaţă pentru „curajul“ nostru, elita occidentală ne ura feroce. Simpla
noastră existenţă era o ameninţare pentru iluziile unora şi pentru conştiinţa
robust baricadată a altora. Chiar şi admiraţia lor avea ceva respingător. Ea
părea să sublinieze că activităţile noastre şi atitudinea noastră presupuneau
calităţi supraomeneşti şi nu puteau aşadar să fie împărtăşite de oameni
„normali“. S-ar fi putut crede că manifestarea mişcării noastre era cea mai
bună veste, cea mai încurajatoare din perioada post-hruşcioviană în URSS,
creându-se perspectiva debarasării paşnice de ameninţarea sovietică. S-ar fi
putut crede că cea mai modestă şansă de reuşită a unei astfel de soluţii ar fi
trebuit să angajeze Occidentul în a-şi revizui întreaga sa strategie şi în a se
concentra pentru a o face să aibă rezultat. Nici pomeneală! S-a afirmat sus
şi tare, mai întâi cu admiraţie, apoi cu ţâfnă, că noi eram nişte „excepţii“ de
la regula comună, ce nu aveau alt sens pentru politica occidentală decât de
a-i da dureri de cap în plus. Oricât de absurdă, obtuză şi josnică fusese
propaganda sovietică, vizând să ne compromită, ea n-a provocat în general
nici râsul, nici indignarea. Dimpotrivă, ea a furnizat Occidentului un pretext
pentru înăbuşirea campaniei privind apărarea drepturilor omului în URSS,
în momentul decisiv.
„Comitetul Securităţii raportează că documentele publicate în Izvestia
cu aprobarea CC ai PCUS, şi denunţând activităţile ostile şi subversive ale
serviciilor speciale ale Statelor Unite printre „disidenţii» din URSS, au jucat
un rol apreciabil în discreditarea campaniei antisovietice dusă în Statele
Unite în favoarea drepturilor omului263“, raporta Andropov Comitetului
Central în martie 1979.
Era vorba de publicarea scrisorii unui anume Lipavski, banal
„denunţ“ al unui banal turnător al KGB-ului om neînsemnat şi de altfel
perfect necunoscut. Astfel de „dezvăluiri“, venind de la oameni care cedau în
cursul anchetei sau erau zdrobiţi prin alte mijloace, se numărau pe atunci
cu zecile, dar, în general, nu aveau nici un efect. Trebuia să fii idiot pentru a
nu înţelege că regimul era capabil să stoarcă mult mai mult decât numai
astfel de „informaţii“. Dacă un Buharin putuse să „mărturisească“ faptul că
sabotase, la ce puteai să te aştepţi de la un Lipavski? Însă campania de
apărare a drepturilor omului începea să-i atârne greu Occidentului, pe care-
l silea să-şi schimbe politica pe termen lung şi să dea peste cap priorităţile.
Elita occidentală se opunea foarte puternic unor schimbări atât de radicale.
De unde, efectul pe care l-a avut brusc o dezinformare, în fond primitivă,
privindu-l pe Şcearanski, pe care nu-l arestaseră încă:
„[...]Materialele publicate în Izvestia au provocat descumpănirea

diplomaţilor şi a ziariştilor acreditaţi în URSS şi au influenţat, în sensul
frânării, asupra relaţiilor lor cu «disidenţii». Conform instrucţiunilor
primite de la Washington, ei refuză să facă vreun comentariu şi recurg
pur şi simplu la negarea faptelor expuse în scrisoarea deschisă şi în
articol“.
Mai departe, încântat de succesul nesperat al unei dezinformări atât

de banale, Andropov propune (iar Biroul Politic aprobă) amplificarea
campaniei sale conform planului următor:
Este „oportun“ să se demonstreze că nu este deloc izolat cazul
agentului Lipavski şi să se bombardeze reprezentanţele americane cu
scrisori din partea cetăţenilor sau asociaţiilor sovietice care protestează
263 Nota lui Andropov către CC, nr. 647-A din 29/03/1977, şi hotărârea
Politburo-ului nr. P50/71 din 24/03/1977.
împotriva unei ingerinţe inadmisibile. Vor încerca să-l compromită pe primul
secretar al ambasadei americane şi pe un ziarist, fără a recurge deocamdată
la expulzare.
Este neîndoielnic că, dacă în acel moment administraţia americană ar
fi arătat destulă fermitate, iar opinia publică occidentală s-ar fi revoltat
îndeajuns, Andropov s-ar fi potolit şi nu s-ar fi cutezat să i se pună în cârcă
lui Şcearanski o acuzaţie de spionaj. În loc de aşa ceva, Carter a început să
se scuze, să se justifice, să se jure pe toţi sfinţii că făcuse controale la CIA şi
că Şcearanski nu părea să facă parte dintre agenţii lor. Vance, sosind la
Moscova, a adoptat o atitudine încă şi mai servilă. Ca să vezi, trebuia
salvată „destinderea“! Organizaţiile evreieşti din străinătate au fost şi ele
cuprinse de emoţie: ah! numai de n-ar avea toate astea urmări asupra
emigrării! Pe scurt, Occidentul s-a înmuiat ca un novice interogat de KGB,
iar ceea ce nu era decât o banală provocare cekistă s-a transformat într-un
grandios succes de propagandă.
„Comitetul Securităţii a primit documente atestând că diplomaţii

americani şi ziariştii străini interpretează articolele şi comentariile
presei sovietice scrise sau radiodifuzate, care pun la locul ei campania
dusă în Occident cu scopuri antisovietice în legătură cu «violarea
drepturilor omului», ca pe o manifestare a voinţei ferme pe care o are
Uniunea Sovietică de a nu permite amestecul în afacerile sale interne,
mai ales în ajunul vizitei Secretarului de Stat Vance în URSS“, raporta
Andropov, îmbătat de succesul său264.
Arestarea lui Şcearanski dovedea o determinare din partea URSS-ului.

Cazul său, amalgamat cu acela al unor agenţi reali, punea Statele Unite
într-o poziţie delicată. Disidenţii sovietici erau ei înşişi conştienţi de acest
lucru, dovadă că Saharov, care totuşi socotea că „o uşurare a presiunii
venite din străinătate era cu totul de nedorit într-un moment atât de critic“,
a renunţat să-l întâlnească pe Vance, aşteptat la Moscova, de teamă să nu-l
expună pe secretarul de stat la o „situaţie dificilă“. Partida era aşadar pe
jumătate câştigată pentru sovietici: ambasada americană însăşi convenea
implicit că „administraţia Carter nu lega destinderea de drepturile omului“.
Pe scurt, occidentalii l-au abandonat şi pe Şcearanski şi nişte poziţii
pe care nu le cuceriseră prin ei înşişi; cât priveşte teoria bufonă, pusă la
punct de ideologii de la Politburo, conform căreia disidenţii nu erau decât
uneltele „centrelor de sabotaj ale imperialismului“, ea s-a văzut legitimată,
spre surpriza autorilor înşişi. Un an mai târziu, trecând la acţiune, domnii
aceia au făcut de petrecanie întregii mişcări pentru acordurile de la Helsinki
în URSS, amalgamând în mod subtil procesele de opinie cu reale procese de
spionaj, iar întreaga campanie occidentală în favoarea drepturilor omului a
luat practic sfârşit. După cum ne amintim265, Politburo a şovăit mult până
să-i trimită la judecată pe cei din lotul „Helsinki“, amânându-le procesul
pentru un an mai târziu şi pregătind cu grijă „operaţia“. Costul
întreprinderii părea atunci prea ridicat, ţinând seamă de încingerea
pasiunilor în lumea întreagă în problema drepturilor omului. Şi este foarte
verosimil că, dacă Occidentul s-ar fi arătat mai ferm, sovieticii n-ar fi riscat
o sfidare atât de făţişă.
Am văzut mai înainte266 cum fusese montată operaţiunea de
dezinformare vizând compromiterea lui Şcearanski, prin amalgamarea
cazului său cu acela al unor agenţi ca Radjabov, care fuseseră arestaţi
pentru spionaj în favoarea Statelor Unite.
Mărturisirile complete ale lui Gamsahurdia aveau să fie şi ele folosite
pentru un contraatac eficace. Acuzaţia de violare a drepturilor omului în
URSS avea să se înece astfel într-o vastă campanie, repercutată în lumea a
treia, denunţând ingerinţa americană267.
Pe scurt, abandonarea completă de către Occident a poziţiilor sale
într-un moment cheie al istoriei noastre era un adevărat dezastru. Din acest
motiv, ceea ce era numit „procesul de la Helsinki“ şi-a pierdut orice sens şi a
degenerat într-o pură logoree. Într-adevăr, în pofida declaraţiilor acordurilor
de la Helsinki, Occidentul „nu lega drepturile omului de destindere“. Un
atare reviriment în politica Occidentului avea multe motive (despre care vom
vorbi în partea a II-a), însă nu s-ar putea nega rolul jucat de dezinformarea
sovietică şi nici, în ciuda prostiei sale masive, graba suprinzătoare, dorinţa
chiar, de a se preta la aşa ceva, manifestate de Occident.
Acestea fiind zise, mişcarea noastră nu şi-a revenit niciodată din
această înfrângere. Un an mai târziu, în 1979, domnii aceia au pus mâna pe
ultimii dintre ai noştri; fără tam-tam şi proteste, s-au descotorosit de
Sanarov, au invadat Afganistanul, totul în sunetul behăielilor de aprobare
ale mulţimii adunate la Moscova pentru Jocurile Olimpice. Occidentul s-a
dovedit chiar neputincios în a împiedica acel „show“ nespus de cinic: modul
de gândire sovietic triumfa peste tot. „Adevărul“ lor era cel care triumfa,
reprezentarea lor asupra binelui şi răului. În ce priveşte destinderea, atât de
dragă sufletului Occidentului, ea s-a risipit fără de glorie, fără să se bage de
seamă deoarece, „dezlegată de drepturile omului“, ea îşi pierdea orice sens şi
se transforma într-o simplă capitulare...
Este totuşi remarcabil că şefii sovietici şi-au făcut jocul până la capăt
fără să se clintească. Cu mulţi ani mai târziu, în toiul perestroikăi şi al
politicii de glasnost, ei nu renunţaseră la legenda lor şi au insistat,
265Cf. capitolul VII «Legea şi finalitatea».

266V. cap. 7, p. 128-129.
267 Nota lui Andropov, Rudenko şi Smirnov către CC nr. 785-A din
21/04/1978, «Asupra proceselor iminente împotriva elementelor

antosociale».
triumfători ca Şcearanski să fie eliberat în calitate de spion, în schimbul
unui spion sovietic real, şi încă pe podul de la Berlin, care slujea unor
asemenea schimburi de spioni. Nu erau ei oamenii care să renunţe la
metodele lor. Cât despre Occident, el şi-a revenit şi a căzut repede în extaz
în faţa noului său prieten Gorbaciov.
După cum spun englezii: cu astfel de prieteni, te poţi dispensa de
duşmani.
Este neîndoielnic că, dacă într-o problemă atât de importantă o
dezinformare atât de primitivă a KGB a putut jucă un rol atât de fatal, o
astfel de operaţie în probleme mai puţin importante şi mai puţin susceptibile
să atragă interesul opiniei publice avea să fie încă şi mai eficace. Mai ales
dacă se consideră că măsurile cekiste de „compromitere“ erau cel mai
adesea construite cu o anume abilitate în jurul unor particularităţi umane,
slăbiciuni de caracter, relaţii atipice, şi că ele exploatau fie ambiţiile
personale, fie o situaţie juridic dezavantajoasă, fie lipsa de informaţie a
Occidentului. Asemenea montări puteau fi de o rară josnicie. Astfel, de
pildă, în aceeaşi afacere Şcearanski, cekiştii, nemulţumiţi să-i lipească
numai o etichetă de spion, s-au crezut obligaţi să pună în discuţie viaţa lui
particulară268.
„[...]Dat fiind că autorităţile oficiale ale Statelor Unite folosesc activ

pentru campania lor antisovietică pe ex-cetăţeana sovietică Ştigliţ sub
acoperirea căsătoriei ei cu Şcearanski, trebuie lăsată pe seama
diplomatului sovietic Dobrînin A. F. grija de a-i furniza preşedintelui
Carter documente dezvăluind figura amorală a lui Şcearanski,
îndeosebi scrisorile personale ale tatălui lui Ştigliţ, care neagă categoric
căsătoria fiicei sale cu Şcearanski şi ia poziţie împotriva activităţilor
sale provocatoare. Mai apoi, aceste documente vor putea fi remise spre
publicare presei străine“.
Calcul, în cazul de faţă, pe cât de simplu pe atât de josnic: se ştia bine

că preşedintele Carter era un om profund religios, un baptist, şi că avea, în
legătură cu moralitatea relaţiilor conjugale, noţiuni infinit mai severe decât
cele ale lumii noastre. Şi astfel de denunţuri sunt transmise fără nici cea
mai mică jenă prin intermediul „canalelor diplomatice obişnuite“, adică prin
ambasadorul în Statele Unite. Se pot doar presupune josniciile ce puteau fi
transmise, în culise, prin „canalele KGB“.
Apariţia ultimei cărţi a fiicei lui Stalin, Svetlana Alliluieva, a declanşat
o serie de „măsuri“ adecvate:
„În legătură cu scrisoarea lui Iosif Alliluiev şi a Ecaterinei Jdanova

către Politburo al CC al PCUS, exprimându-şi indignarea faţă de
comportarea mişelească a mamei lor, credem că este cu putinţă să
pregătim şi să publicăm în străinătate o scrisoare deschisă a copiilor
Svetlanei Alliluieva, adresată binecunoscutului comentator politic H.
Salisbury, redactor-şef adjunct al ziarului New York Times, care a
intervievat-o adesea pe S. Alliluieva şi care i se adresează personal cu o
nuanţă de dispreţ.
Această măsură va fi sprijinită de publicarea numitei scrisori a
copiilor Svetlanei Alliluieva şi de interviul lor într-una din revistele
europene importante.
Trebuie promovată în presa occidentală teza conform căreia noua
carte a S. Alliluieva este rezultatul unei munci colective a unor indivizi
ca: G. Kennan, L. Fischer, M. Djilas, G. Florovski, A. Belenkov şi alţii,
care s-au dovedit duşmani înverşunaţi ai Uniunii Sovietice şi specialişti
ai falsificării istoriei Uniunii Sovietice. Trebuie concomitent să fie
incluse în aceste documente elemente de care dispune KGB pentru a
compromite numitele persoane în plan personal.
Să se expedieze pe adresa S. Alliluieva o scrisoare redactată de
reprezentanţi de seamă ai intelighenţiei sovietice care au cunoscut-o
personal pe S. Alliluieva (scriitorul Soluhin, scenaristul Kapler,
redactorul-şef al revistei Sovietski Ekran, Pisarevski, Pr. Miasnikov,
conducătorul tezei S. Alliluieva etc.), care ar conţine un protest motivat
împotriva falsificării faptelor istoriei statului sovietic şi împotriva
calomniilor la adresa lui V. I. Lenin. O astfel de scrisoare ar putea fi
transmisă datorită mijloaceor KGB Svetlanei Alliluieva, astfel încât să
cadă în mâinile presei străine“269.
Astfel de „măsuri de compromitere“ însoţeau, întocmai, cel mai

mărunt eveniment, de la apariţia unor cărţi până la arestări şi procese, de la
fuga unor artişti în străinătate până la evenimentele internaţionale de mare
anvergură. Fireşte că mai era destul până ce aceste măsuri să fi fost şi
productive, dar ar fi o naivitate să le subestimăm importanţa: rezultatul lor
era acela de a crea un imens aparat de dezinformare, un întreg sistem de
„agenţi de influenţă“ împotriva cărora Occidentul era fără apărare. Ba
dimpotrivă, democraţia se vedea constrânsă să apere dreptul pe care îl
aveau duşmanii ei cei mai mari în a răspândi minciuni deliberate. În multe
ţări, precum şi în Statele Unite, legea practic nu te apără de defăimarea din
presă: ţie, şi nu defăimătorului, îţi revine sarcina să demonstrezi la tribunal
intenţia fermă a acestuia de a te defăima. Dacă, din nefericire, eşti o
personalitate („public figure“), a te defăima devine o datorie sacră pentru
presă.
În plus, majoritatea acelor „agenţi de influenţă“ nu erau stricto sensu
agenţi ai KGB. Era suficient ca cineva să răspândească dezinformarea
sovietică pentru motive ideologice, alţii s-o facă pentru a plăti o veche
„datorie“ numitei instituţii sau, dimpotrivă, în speranţa unui mic hatâr, a
unui serviciu, alţii, în sfârşit, fără ca măcar să ştie ce făceau. Căci foarte
adesea informaţia „necesară“ KGB-ului putea de asemenea să intereseze pe
cutare din concurenţii tăi, sau poate pe un invidios, un şicanator, şi
misiunea KGB-ului se mărginea să-i strecoare încetişor acea informaţie.
Aveam de-a face cu o sumedenie de scenarii. De pildă, majoritatea
specialiştilor occidentali în problemele Rusiei - sovietologi sau slavişti - s-au
pomenit dependenţi de regim prin simplul fapt că aveau nevoie să se ducă
din când în când în URSS. Fără de care, în lumea academică occidentală,
nici un specialist nu putea trece drept aşa ceva. Oricine îi putea reproşa că
şi-a pierdut calificarea, că a rupt-o cu realitatea. Or, posibilitatea de a te
duce acolo era pe atunci controlată de Lubianka.
Exista tot astfel un mecanism în sens invers, infinit mai puternic: nici
un sovietic, oricare i-ar fi fost profesia, nu putea părăsi teritoriul - pentru un
congres ştiinţific, un turneu sau o competiţie - fără acordul KGB. Odată
considerat „de neieşit“, îşi pierdea valoarea, uneori chiar şi munca.
„Mijloacele KGB“ erau prin chiar acest lucru practic nelimitate.
Examinând acum documentele Comitetului Central asupra acelor
faimoase „măsuri de compromitere“, sunt uluit de abilitatea acelor ticăloşi.
Astfel, descoperiseră în relaţiile lui Harrison Salisbury, de la New York
Times, cu Alliluieva o „nuanţă de dispreţ“ şi o luaseră imediat în calcul. Ce
putea face Alliluieva într-o astfel de situaţie? Putea ea să-i explice lui
Salisbury că el era folosit de KGB în chip de „canal“ al dezinformării sale?
Alt scenariu: nota lui Andropov „Asupra măsurilor vizând să
compromită decizia comitetului Nobel de a atribui premiul Nobel pentru
pace lui Saharov A.D.“ şi decizia corespunzătoare luată de Politbüro270.
„Să se traseze sarcină departamentelor ştiinţifice şi instituţiilor de

învăţământ, departamentelor de propagandă ale CC al PCUS, în
colaborare cu prezidiul Academiei de Ştiinţe şi cu savanţi sovietici
cunoscuţi, să pregătească, în numele Prezidiului şi al savanţilor, o
scrisoare deschisă care să dezavueze acţiunea Comitetului Nobel de a fi
decernat premiul său pentru pace unui individ ce s-a angajat în
activităţi anticonstituţionale şi antisociale. Numita scrisoare semnată
de Prezidiul Academiei de Ştiinţe şi de savanţi cunoascuţi va trebui să
fie publicată.
Va fi prezentată, aşadar, suma totală a Premiului Nobel ca un
bacşiş care îl recompensează pe Saharov pentru «calomniile» sale
270 Nota lui Andropov către CC din 10/10/1975, nr. ilizibil, şi rezoluţia CC
nr. P192/41 - op. din 15/10/1975.
îndărătnice şi pentru luările sale de poziţie retrograde şi dăunătoare
destinderii. Se va sublinia, în plus, paradoxul unui premiu al păcii
decernat inventatorului unei bombe exterminatoare.“
Totul este luat în calcul în acel document: şi docilitatea

academicienilor (după cât se spune, s-au bătut între ei pentru a semna
scrisoarea, era un privilegiu, din moment ce nu-i privea decât pe „primii
dintre savanţii sovietici“!) şi invidia proletarilor (ziarul Trud - organ al
sindicatelor sovietice - era în primul rând citit de muncitori, iar pentru ei o
sumă de 122.000 de dolari era pur şi simplu de neînchipuit) şi sentimentele
„forţelor progresiste din lume“. Bun... Cât priveşte ultimul punct, care se
referea la absurditatea atribuirii premiului păcii inventatorului bombei cu
hidrogen, el a fost promovat în Occident de nimeni altul decât de... Jaurès
Alexandrovici Medvedev. Şi nu mai puţin decât la Oslo, în cursul unui
discurs la Institutul Nobel. Este ceea ce a spus, între alte lucruri, însă a
spus-o. Cum de s-a pomenit el făcând jocul „canalelor“? Cine i-a şoptit acel
gând tainic, dacă nu cumva îl inventase el însuşi? Doar Dumnezeu ştie. Dar
ce succes pentru Andropov: doar acesta nu era primul venit, ci un savant şi
un disident faimos...
Şi acum mai spuneţi-mi că era KGB-ul stupid, că dezinformarea lui
nu acţiona asupra nimănui! Ia gândiţi-vă! Timp de ani de zile, cu o răbdare
rară, el şi-a pregătit „canalele“, jucându-se adesea cu oamenii precum pisica
cu şoarecele. Şi vai de cel ce intra în jocul său, sperând cu naivitate să-l
tragă pe sfoară: poţi într-adevăr să înşeli un om, un grup, nu un sistem.
Ceea ce s-a produs cu perechea Siniavski este o bună ilustrare a metodelor
KGB-ului.
13. Intelighenţia Dolorosa

Comitetul Securităţii Statului Strict Secret
de pe lângă Consiliu! de Miniştri al URSS
30 septembrie 1968
Nr. 2281 - A
Oraşul Moscova
CC al PCUS
În lagărul de reeducare prin muncă de la Dubravnoie îşi ispăşeşte în

prezent pedeapsa Siniavski A. D., condamnat în februarie 1966 la şapte ani
de detenţie de către Curtea Supremă a RSFSR.
Ţinerea sub observaţie a purtării sale în lagărul de reeducare prin
muncă a dovedit că, în ultimul timp, el reflecta tot mai des la destinul său pe
viitor, deşi continuă să îşi nege greşeala. Spre deosebire de Daniel şi de
membrii familiei sale, Siniavski şi soţia lui nu participă la nici o acţiune
antisocială.
Pentru a se stopa utilizarea de către Occident a condamnării lui
Siniavski şi Daniel pentru propagandă antisovietică, considerăm oportun să
se continue munca pe lângă Siniavski spre a-l incita să adreseze Prezidiului
Sovietului Suprem un recurs pentru graţiere. De îndată ce va fi primit acest
recurs, noi am crede că este posibilă satisfacerea cererii lui Siniavski.
Vă cerem acordul.

Andropov
Proces-verbal
Nr. 111
din 14 ianuarie 1969
PROCES-VERBAL
2. Nota tov: Andropov I.V. din 30 septembrie 1968 (asupra Iui
Siniavski) (tov. Suslov, Andropov, Polianski, Şelepin, Demicev).
Să fie autorizat tov. Andropov I.V. să îşi îndeplinească sarcina,
ţinându-se seamă de discuţiile care au avut loc la şedinţa Politburo al
CC.
Difuzat membrilor Politburo
al CC al PCUS pentru vot
Secret
CC al PCUS
Condamnat de Curtea Supremă a RSFSR la şapte ani de detenţie,

Siniavski A.D., scriitor, autor al unor cărţi cu un conţinut antisovietic
publicate în Occident sub pseudonimul Abram Terţ, a executat până
astăzi mai mult de două treimi din pedeapsă.
Ţinerea sub observaţie a lui Siniavski dovedeşte că, aflându-se
într-o instituţie de reeducare prin muncă, el respectă regimul în
vigoare, reacţionează negativ la tentativele anumitor deţinuţi de a-l
implica în activităţi antisociale, iar atitudinea sa nu oferă, de fapt, nici
un pretext nou pentru ca numele său să fie folosit în străinătate în
scopuri ostile statului nostru.
Soţia sa, Rozanova-Kruglikova, domiciliată la Moscova, nu a comis
nici ea acţiuni reprobabile.
Cu toate acestea, Siniavski se încăpăţânează în atitudinea sa de
negare a responsabilităţii sale şi a caracterului antisovietic al actelor
sale şi continuă să considere ilegal procesul ce i-a fost intentat. Totuşi,
cu acordul său, soţia sa a întreprins demersuri pentru un recurs de
graţiere, invocând motivul dificultăţilor ridicate de educarea unui fiu
minor.
După examinarea recursului şi analiza materialelor, luându-se de
asemenea în consideraţie faptul că pedeapsa lui Siniavski ia sfârşit în
septembrie 1972, credem posibilă rezolvarea pozitivă a problemei
micşorării pedepsei, cu titlu de favoare, cu un an şi trei luni.
O astfel de măsură ar contribui, după părerea noastră, la izolarea
lui Siniavski de elementele antisociale şi poate influenţa pozitiv asupra
conduitei sale ulterioare.
Acte alăturate: proiectul rezoluţiei CC al PCUS şi al decretului
Prezidiului Sovietului Suprem
Pentru cerere de examinare
I. Andropov
R. Rudenko
A. Gorkin
12 mai 1971
Nr. 1229-A
Partidul Comunist ai Uniunii Sovietice

Comitetul Central
Nr. P4/48 Strict secret
Tov. Brejnev, Kosîghin, Podgornîi, Suslov, Andropov, Rudenko, Gorkin,
Iasnov, Savinkin, Gheorgadze, Smirtiukov
Extras din procesul-verbal al şedinţei nr. 4 a Politburo-ului al
Comitetului Central al PCUS din 19 mai 1971
Asupra graţierii lui Siniavski A. D.
Să fie aprobat proiectul de decret al Prezidiului Sovietului Suprem al
RSFSR asupra acestei probleme (alăturat)
Secretarul CC
URSS
Comitetul Securităţii Statului Secret
de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
26 februarie 1973
Nr. 409-A
Oraşul Moscova
CC al PCUS
Comitetul Securităţii Statului îndeplineşte o muncă vizând exercitarea
unei influenţe pozitive asupra lui Siniavski Andrei Donatovici, eliberat înainte
de termen de la locul său de detenţie, şi crearea unei atmosfere propice
îndepărtării sale de elementele antisociale
Măsurile luate au compromis în prezent într-un anumit grad numele lui
Siniavski în ochii unei părţi a cercurilor artistice care simpatizau altădată cu
el. După informaţiile noastre, unele dintre ele consideră că el este legat de
organele KGB. Siniavski respectă linia de conduită care a fost fixată împreună
cu el după întoarcerea sa la Moscova, duce o viaţă izolată, se ocupă de creaţia
literară legată de problemele literaturii ruse din secolul al XIX-lea şi de istoria
artei ruse vechi.
Folosind „autoritatea“ lui Siniavski şi prin intermediul soţiei sale,
Rozanova-Kruglikova, am reuşit să acţionăm în mod avantajos pentru noi
asupra poziţiilor lui Daniel şi Ghinzburg, care şi-au executat pedeapsa, astfel
încât ei nu mai întreprind nici o iniţiativă pentru a participa la pretinsa
„mişcare democratică“ şi evită contactele cu grupul lui Iakir.
Se ştie totuşi că Siniavski, care, în ansamblu, este docil la
recomandările noastre, rămâne în fond fidel poziţiilor sale artistice idealiste
de odinioară, refuzând principiile marxist-leniniste în materie literară şi
artistică, lucru pentru care operele sale noi nu pot fi publicate în URSS.
Diverse edituri burgheze încearcă să utilizeze această circumstanţă şi
îşi propun serviciile pentru publicarea lucrărilor lui Siniavski, ceea ce poate
din nou să contribuie la crearea unei atmosfere nesănătoase în jurul numelui
său.
La 5 ianuarie 1973, Siniavski a întreprins demersuri pe lângă OVIR.
OU. VD al Comitetului executiv orăşenesc din Moscova pentru a obţine o
autorizaţie de plecare pentru el, soţia sa şi fiul său, născut în 1965, cu
destinaţia Franţa, pentru o perioadă de trei ani, la invitaţia lui Claude Frioux,
profesor la Universitatea din Paris.
O soluţionare pozitivă a acestei probleme ar slăbi şansele de implicare a
lui Siniavski într-o nouă campanie antisovietică, privându-l de calitatea sa de
„emigrant din interior“, l-ar izola de cercurile artistice şi l-ar transforma în cele
din urmă într-unul din „scriitorii din exterior“ care şi-a pierdut orice rezonanţă
socială.
Se va putea ulterior decide dacă întoarcerea lui Siniavski în URSS este
oportună la terminarea şederii sale în Franţa.
Vă solicităm acordul.
Andropov
Am citat aproape integral documentele acestei drame pentru că ea

ilustrează cu o uimitoare precizie, pas cu pas, munca răbdătoare şi detaliată
a Biroului Politic, atunci când îşi punea la punct operaţiunile „cekiste“.
Dacă domnii aceia cunoşteau bine ceva, aceasta era scumpa lor
intelighenţie sovietică, iar ei ştiau de minune cum să folosească în modul cel
mai eficace morcovul şi bastonul. Şi cum să tragă folos de pe urma
narcisismului intelectualilor. Nu am deloc intenţia să „demasc“ personal pe
cineva, nici să-l condamn, cu atât mai mult cu cât, pentru cea mai mare
parte dintre noi, aceste documente nu au nimic cu adevărat nou.
Siniavskaia era prima pe atunci care recunoştea că ea „făcea un joc complex
cu KGB“. Îmi aduc aminte că, la întoarcerea mea din lagăr în 1970, în
ianuarie, m-am pomenit nas în nas cu ea la nişte cunoştinţe comune. A fost,
lucru curios, prima şi ultima noastră întrevedere la Moscova, nu ne
cunoscusem mai înainte, şi ea a fost cea care a vorbit tot timpul. Ceea ce
spunea, cu un aplomb uimitor, era că „ei, scriitorii“, s-ar fi lipsit foarte bine
de tot acest vacarm, de acea „aşa-zisă mişcare“, de toată acea „politică“. Asta
nu putea decât să ne dăuneze „nouă, scriitorilor“, şi mai bine era să stăm
cuminţi şi să nu protestăm. Înainte de orice, să nu ne compromitem cu toţi
acei Iakir, cu toţi acei amatori de scandal. Văzând în ce măsură eu
reacţionam negativ la această linie de „apărare a scriitorului“, care era linia
ei, n-a mai încercat să mă revadă. Din moment ce nu reuşise să „se
folosească de autoritatea lui Siniavski“ pentru a avea influenţă asupra mea,
nu trebuia să insiste. Asta era tot ce trebuia să scoată de la mine şi pentru
asta, se poate crede, venise ea la cina aceea, la nişte cunoştinţe comune,
chiar în ziua în care trebuia să mă duc eu acolo.
Nu de asta este vorba. Puţin îmi pasă că ea s-a folosit de „autoritatea
lui Siniavski“ din proprie iniţiativă sau „în baza unui acord prestabilit“,
după cum nu mai are acum importanţă să ştim dacă ea a stârnit şicane
nesfârşite în emigraţie (îndeosebi atacuri veşnice împotriva lui Soljeniţîn)
conform unei „linii stabilite de comun acord“ sau din pricina caracterului ei
certăreţ. Fie că aşa stăteau lucrurile, fie că în alt mod, Andropov o nimerise
din plin. Lucrul cel mai nostim este acesta: menţionarea acestor documente
în presa rusă în 1993 a provocat o adevărată furie a doamnei Siniavski. Fără
nici cea mai mică jenă, în faţa unor contradicţii comice, ea a declarat pe
dată şi, ca întotdeauna, peremptoriu: 1) că acele documente fuseseră furate;
2) că erau falsuri; 3) că Andropov deformase totul271. La fel ca eroul unei
cunoscute glume bune: acel avocat plin de elan, care afirma nevinovăţia
clientului său deoarece acesta avea un alibi inatacabil, dar avea nevoie de
toată indulgenţa juriului din cauza unei copilării extrem de dificile. Apoi,
fără să renunţe, a publicat ea însăşi documentele cu pricina: „Poftim, iată
adevărul crud“, nici furat, nici falsificat. În fine, într-un interminabil
articol272, nu mai puţin de două numere la rând, de fiecare dată pe o pagină
întreagă, şi-a povestit isprăvile: femeie inteligentă şi tenace, îi dusese cu
271 Moskovskie Novosti, nr. 1 din 3/01/1993, «Acest parfum familiar al

documentului fals». Publicat de Natalia Gevorkian.
272 Nezavisimaia Gazeta din 12-13/01/1993, Abraham şi Maria, Maria
Rozanova, Memorii.
vorba pe imbecilii şi netrebnicii ăia de la KGB şi-i bătuse în propriul lor
teren de joc. Căci, vedeţi dumneavoastră, ea şantajase KGB-ul acuzându-l în
mod mincinos de un furt de cărţi preţioase în cursul unei percheziţii. Asta
da, născocire! Ăsta da, curaj! Bieţii cekişti nu aveau altă ieşire decât să
expedieze toată familia în pace la Paris.
Toate aceste lucruri nu ar fi prea grave. Însă se pot vedea altele în
zilele noastre în presa din Rusia. După cum se spune: n-ascultaţi dacă nu
vreţi, dar lăsaţi-ne pe noi să trăncănim. N-aş fi început să repovestesc tot
acest delir agitat, dacă n-ar exista un paragraf din acel memoriu redactat
circumstanţial, în care imaginaţia ei este încinsă foarte tare şi când pare să
strige la adresa noastră:
„Afară cu voi, neruşinaţilor! Pentru ce toată fandoseala asta în
legătură cu afacerea Siniavski-Daniel, din care aţi ieşit cu toţii, iertaţi-mi
licenţa asta stilistică, precum a ieşit literatura rusă din Mantaua lui Gogol?
Pentru ce astăzi tendinţa asta să scuipaţi pe propriul vostru trecut? Pentru
ce o asemenea încredere în KGB şi un asemenea devotament pentru prăvălia
asta? Cum s-a putut ca o vorbă a lui Andropov să aibă mai multă greutate
în ochii voştri decât cuvintele lui Siniavski? Pentru ce vă trebuie cu orice
preţ ca regele să fie gol?“
Voi lăsa de-o parte tonul indecent, mojic, al acestui „apel“. Însă,
aflând că originea noastră colectivă ajungea la cuplul Siniavski, nu poţi
decât să te simţi uluit de supleţea dialectică a conştiinţei lor şi de
narcisismul atât de caracteristic al intelectualilor. Se poate oare ca ei să
creadă cu adevărat în aşa ceva? Nu pricep ei într-adevăr că Siniavski are tot
atâta de-a face cu „afacerea Siniavski“ cât are Kirov cu „afacerea uciderii lui
Kirov“ sau Dreyfus cu „afacerea Dreyfus“? La prima noastră manifestare, în
1965, noi nu-l văzuserăm niciodată pe Siniavski cu propriii noştri ochi, nu-i
citiserăm cărţile (chiar şi mai apoi, n-am fost în stare să citesc mai mult de
douăzeci de pagini). Nu era vorba despre el, era vorba de a şti dacă
societatea noastră va tolera represiuni politice după perioada stalinista.
Dacă ne vom întoarce îndărăt, sau dacă vom vedea totuşi trezindu-se
conştiinţa civică a oamenilor. Era vorba de un test de maturitate, pe care
puţini l-au trecut cu succes. Majoritatea a rămas ceea ce fusese, sovietică,
iar Siniavski a făcut parte din ea. Desigur: „o voce în cor“. Şi falsă, pe
deasupra.
Ceea ce ascunde limba de lemn a comunicatelor lui Andropov nu este
accesibil decât iniţiaţilor. Ce vrea să spună, de pildă, „reacţionează negativ
la tentativele anumitor deţinuţi de a-l implica în activităţi antisociale“? Asta
vrea să spună următoarele: să tacă atunci când este maltratat un camarad
de celulă, să se ducă la muncă atunci când camarazii de lagăr fac grevă, să
mănânce în mod ruşinos din gamela lagărului atunci când lagărul face
greva foamei. Ce poate de asemenea să însemne „să facă demersuri pentru
un recurs de graţiere“? De jure, asta înseamnă că îţi recunoşti greşeala,
chiar şi dacă, mai apoi, repeţi că eşti nevinovat. Însă regimul nu cerea mai
mult de la noi, cel puţin pentru început. Unul singur dintre noi dacă o
accepta, asta însemna întoarcerea acasă, libertatea, hrana, căldura
căminului. O soţie iubitoare, copii greu de crescut. Aşa ceva însă un
Galanskov muribund a refuzat. Un Marcenko a preferat să moară mai
degrabă decât să accepte aşa ceva. În schimb, acel „graţiat“ Gamsahurdia a
acumulat bunele servicii loiale până la a deveni preşedintele Georgiei. Noi o
ştim: regimul nu este niciodată satisfăcut cu ce a dobândit, el ştie să-şi
încaseze datoriile ani de zile mai târziu.
Pe scurt, este vorba de o alegere. Eşti liber, desigur, să alegi calea
uşoară, însă în cazul acesta nu trebuie să te aştepţi la respectul camarazilor
de lagăr, şi încă şi mai puţin la aplauze. De fapt, dacă spui: „noi, scriitorii“,
n-ai altceva mai bun de făcut decât să stai cuminte şi să faci literatură.
Ferindu-te să-ţi bagi nasul în scârba asta de politică, nici atunci şi nici
acum. Ei bine, nu, acei domni au nevoie de laurii luptătorilor, ai părinţilor
fondatori. Au dreptate englezii când spun că nu poţi să şi mănânci prăjitura
şi pe deasupra s-o şi păstrezi. Să-ţi mănânci raţia la gamela lagărului
pentru că urmezi un „acord prestabilit“, să fii graţiat de Andropov, să ajungi
la Paris cu tot confortul, cu icoanele şi cu paşaportul sovietic, cu
posibilitatea de a te întoarce în URSS, făcând totodată pe eroul, iar acum să
perorezi solemn asupra destinului Rusiei...
„Am izbutit să-l scot pe Siniavski din lagăr cu cincisprezece luni
înainte de terminarea pedepsei“, scrie cu mândrie soţia sa pentru a-şi
justifica „jocul“ cu KGB.273
Să avem iertare! se puteau economisi şapte ani „prestabilind“ imediat
un „acord“ şi ocupându-te exclusiv de arta veche rusă. Ceea ce mulţi au
făcut alegând din capul locului un subiect de studiu „anodin“. De ce să faci
atâtea mofturi?
Numai că nu este vorba de primul venit, este vorba de Siniavski în
persoană! Ea l-a eliberat pe Siniavski! În faţa enormităţii acestei isprăvi, nu
ne mai rămâne decât să lăsăm ochii în jos, să tăcem şi să admirăm vitejia
fidelei sale tovarăşe de viaţă. Ca şi cum noi n-am înţelege că Siniavski nu a
devenit Siniavski decât datorită „afacerii Siniavski-Daniel“ şi datorită acelui
întreg „scandal“ de care „noi scriitorii“ ne putem dispensa.
Respingător lucru. Regret că pentru mine nu prea are importanţă
faptul că ei s-au folosit de „autoritatea lui Siniavski“ din proprie iniţiativă
sau ca urmare a unui „acord prestabilit“. Ceea ce contează este că oamenii
aceia năzuiesc la o oarecare autoritate. Ceea ce mă face atent este acea
complezenţă, acel spirit de excludere a intelectualilor. Din moment ce ei
sunt nişte „talente“, sunt convinşi că trebuie folosite împotriva lor alte
criterii. Un simplu muritor nu şi-ar fi putut îngădui nici a zecea parte din
273 Nezavisimaia Gazeta, 13/01/1993, Abraham şi Maria, opus cit., sfârşit.

colaboraţionismul lor fără a fi marcat de pecetea infamiei, în vreme ce
intelighenţia face să treacă acest lucru drept o rezistenţă eroică sau cel
puţin un sacrificiu justificat. Justificat prin ce? Prin propria lor
complezenţă?
„Kuzneţov Anatoli Vasilievici, născut în 1929 la Kiev, membru al

PCUS din 1955, secretar responsabil al secţiei din Tuia a Uniunii
Scriitorilor din RSFSR, subsecretar de partid al secţiei, membru al
comitetului de redacţie al revistei Iunost, a sosit în Anglia la 24 iulie
1969 pentru a aduna documente în vederea unei noi lucrări asupra lui
V. I. Lenin.
După o informaţie a ambasadei URSS în Anglia, în seara de 28
iulie Kuzneţov şi-a părăsit hotelul şi, conform unui comunicat ulterior
al Ministerului Afacerilor Externe al Angliei, a solicitat autorizaţia de a
rămâne în această ţară. Cererea lui Kuzneţov a fost satisfăcută“274.
Această întâmplare a făcut multă vâlvă la vremea respectivă nu doar

pentru că A. V. Kuzneţov era un scriitor foarte cunoascut, ci mai ales pentru
că îşi mărturisea sincer colaborarea cu KGB. Trebuie să-i recunoaştem
meritul: a vorbit deschis despre acest lucru din capul locului, cu prima
ocazie, şi a insistat personal pentru ca această informaţie să fie publicată în
ziarele engleze cu toate detaliile, ca şi cum ar fi vrut prin acest lucru să-şi
atenueze greşeala. Întâmplarea nu este prin aceasta mai puţin sur-
prinzătoare. După spusele lui, „se jucase cu KGB“ mai bine de un an,
redactase chiar denunţuri mincinoase, de o absurditate ireală, asupra
prietenilor şi colegilor săi, scriitori sau artişti, presupuşi a complota
împotriva puterii sovietice, şi toate astea pentru a avea putinţa de a ajunge
în străinătate şi de a rămâne acolo. Vedeţi dumneavoastră, nu mai putea
trăi în URSS, unde se sufoca din lipsa libertăţii de creaţie.
Cazul său nu este cel mai grav. Măcar Kuzneţov nu pretindea o
coroană de lauri, nu se aştepta la nici o simpatie şi şi-a povestit el însuşi
întreaga istorie într-un mod foarte cinstit. Simţea cel puţin că acţionase cam
nedemn. Majoritatea era incapabilă de un astfel de sentiment. Astfel, cea
mai mare parte a artiştilor care se vedeau autorizaţi să călătorească în
străinătate trebuiau mai apoi să facă dări de seamă despre ceea ce văzuseră
şi auziseră, uneori chiar „să execute anumite misiuni ale KGB“. Acest lucru
li se părea complet „normal“, la fel ca şi denunţarea străinilor care veneau în
URSS.
Este vorba mai puţin aici de raportul însuşi cu KGB, pe care eu l-am
luat întotdeauna în considerare cu cea mai mare indiferenţă, aşa cum
procedez şi cu primul venit dintre turnători. Am întâlnit din întâmplare pe
stradă, cu puţin timp în urmă, pe unul din tipii aceia care, cu un sfert de
secol mai înainte, trăncănise despre mine la KGB asemenea murdării încât
aş fi putut să-mi frâng gâtul: n-am simţit nimic altceva decât o vagă milă.
Este vorba despre altceva. Oamenii despre care vorbesc nu trezesc milă şi
nu se recunosc niciodată vinovaţi. Dimpotrivă, ei se admiră. Exces, poate,
de subiectivism, oamenii aceia trezesc în mine un dezgust pur fiziologic, ca
acela pe care-l simţim la vederea gândacilor de bucătărie.
„Să mă ierte ţara că sunt un rahat...“ după cum scria un poet din
Sankt-Petersburg într-un acces de sinceritate. Măcar a avut atâta conştiinţă
cât să recunoască acest trist adevăr - ispravă de care erau incapabili în
majoritatea lor demnii săi confraţi. Chiar când scriu aceste pagini, BBC-2 ne
proiectează un uimitor documentar despre un nou erou al timpului nostru...
Vladimir Pozner. Da, acelaşi Pozner care, ani la rând, într-o engleză şi într-o
franceză ireproşabile, dădea asigurări telespectatorilor din America, din
Anglia şi din Franţa în legătură cu „avantajele sistemului sovietic“, politica
paşnică a URSS, surghiunul justificat al lui Saharov, la fel de justificat ca şi
invazia în Afganistan, şi în legătură cu internarea în închisorile psihiatrice
doar a nebunilor. Iată că acum, cu nu mai puţină convingere, cu lacrimi în
ochi, el ne povesteşte... suferinţele sale de nespus de-a lungul acestor ani.
Închipuiţi-vă - ce atrocitate! - că nu era lăsat să călătorească în străinătate,
când întreaga sa producţie era menită exportului. Nu aveau încredere în el.
În el! Nu i se încredinţa conducerea nici unui program în chiar sânul acelei
scumpe televiziuni sovietice! Şi, fireşte, era nevoit să mintă - dar cine nu era
nevoit să procedeze la fel? - şi suferea tot mai amarnic. De ce nu ar fi cineva
în stare când are talent? În ce consta de altfel talentul lui? În a şti să mintă
mai bine decât alţii într-o engleză, într-o franceză ireproşabile...
Pentru a fi corecţi faţă de BBC, să recunoaştem că ea s-a străduit cu
succes să modeleze o imagine eroică din elemente de o extremă sărăcie. Nu-i
o problemă uşoară: cam la fel cu încercarea de a face un film eroic despre
Ezra Pound în anii ’40. Însă se dorea vizibil acest lucru: filmul a trebuit să
fie realizat de alţi Pozner, occidentali de data asta. Camera de filmat ni-l
arată cu dragoste pe Pozner în timpul jogging-ului matinal, pe Pozner
împreună cu geamănul său american Donahue, Pozner în casa sa, Pozner
tânăr şi Pozner bătrân. Iată şcoala „sa“ din New York unde a studiat înainte
de a emigra în URSS; iată casa familiei Pozner în inima New York-ului
liberal, în Greenwich Village. Nu era urâtă, căsoaia, care ar valora în zilele
noastre câteva milioane de dolari şi care, chiar şi la vremea aceea, valora
desigur ceva. Atâta fericire iremediabil condamnată din cauza acelui
blestemat de maccarthism! Pozner cel bătrân, comunist din convingere şi
cetăţean sovietic după paşaport, n-a vrut să se descotorosească de acel
document încununat cu „secera şi ciocanul“275 şi din acest motiv - ca să
275 Aluzie la un poem faimos al lui Maiakovski asupra „Paşaportului

sovietic“.
vedeţi ce nedreptate! - el şi-a pierdut slujba într-o mare firmă de la
Hollywood. Au fost nevoiţi, aşadar, să se ducă în URSS - pentru a suferi
acolo. Astăzi, la vederea uneia din fotografiile sale de copil, Pozner... plânge.
Perfect, cu lacrimi adevărate. Am reprodus chiar acest film pe o casetă
video, de teamă că nu voi fi crezut. În ciuda copyright-ului şi punând bani la
bătaie, le voi arăta incredulilor pe Pozner înlăcrimat, înduioşat de fotografia
copilului ce fusese.
Punctul culminant vine în august 1991: tancurile pe străzile
Moscovei, televiziunea sovietică transmite Lacul lebedelor şi... vine eliberarea
lui Pozner. Secvenţe din filmul lui Forman, Zbor deasupra unui cuib de cuci,
indianul gigant ridică o piatră şi sparge cu ea fereastra. Libertate! Iată-l plin
de hotărâre, şi îşi sfărâmă lanţurile.
„Nu îmi voi mai îngădui niciodată să cred într-o singură persoană sau
să cred într-un guvern, sau să cred într-o ideologie. Niciodată!“
Şi îşi recită întotdeauna cu convingere concluzia pe ecran şi într-o
engleză impecabilă, la fel cum o târfă uzată jură că nu se va mai culca
niciodată cu nimeni, cu nici un preţ. Nimeni nu i-o cerea. Credinţa n-are ce
căuta aici. Este cu adevărat ceea ce ni s-a demonstrat: el nu a crezut
niciodată în nimic, o viaţă întreagă de minciună şi suferinţă...
Dar, iertare, toţi au suferit, toţi au luptat, au fost persecutaţi - aceasta

era substanţa însăşi a regimului sovietic, neschimbat de pe vremea lui
Stalin. Inclusiv acei academicieni care se înghesuiau pentru a semna
scrisoarea împotriva lui Saharov. Cum să faci altfel? Cei ce n-au reuşit s-o
semneze au suferit, deoarece nu mai făceau parte dintre cei ce constituiau
„elita ştiinţei“. Ca şi interlocutorul meu întâmplător, „exilat“ pentru delictul
de a fi liber cugetător, într-o ţară occidentală pierdută, în calitate de
ambasador. Chiar şi Andropov. Gândiţi-vă un pic la câte a fost nevoit el să
îndure din partea „ideologilor“ de la Politburo! Cu toţii luptând, cu toţii
suferind. Ei îi persecutau pe unii, erau la rândul lor persecutaţi de alţii,
călăi şi victime totodată. Victime? Fiecare îşi aminteşte cu uşurinţă de acest
lucru astăzi, dar nimeni nu vrea să-şi aducă aminte că a fost călău.
Mai mult decât toţi au suferit intelectualii, artiştii, oferind un
sacrificiu de zi cu zi, pentru a-şi salva talentul, ştiinţa, arta, literatura... Pe
vremea noastră era de ajuns ca un scriitor să fi suferit un pic pentru ca
talentul lui să atragă atenţia, să înceapă să sclipească, să strălucească. Nu
prea mult, fireşte, trebuia, aşa cum a scris Vîsoţki, „să te laşi răstignit la
treizeci şi trei de ani, dar nu până la capăt“. Cum puteai fi scriitor dacă nu
erai deloc, dar deloc, persecutat? Spuneţi-mi cine ar fi avut vreodată habar
de existenţa unui „poet“ ca acel membru al Comitetului Central al
Komsomolului, Evgheni Evtuşenko, mai ales în Occident, dacă n-ar fi avut
„autoritatea“ unui „tânăr mânios“, persecutat, în dizgraţie? Or asta nu costa
scump276:
„Direcţia generală a protecţiei secretelor de stat în presă de pe

lângă Consiliul de Miniştri al URSS raportează că nr. 6 pentru anul
1977 al revistei Iunost a dat la cules un poem de E. Evtuşenko intitulat
«Primă nordică». Eroul poemului, Piotr Şceopotkin, munceşte timp
îndelungat în Nord, apoi, după ce şi-a cusut în curea «prima sa
nordică» de zece mii de ruble, pleacă în concediu. Visează să urce în
trenul de Vladivostok-Moscova şi să-şi «umple burta» cu bere...
După ce-a ţinut-o tot într-un chef în capitală timp de câteva zile
«încleiate» unele într-altele, uşurat de trei bumăşti mari şi «îngreunat de
vreo sută de sticle de bere», Piotr Şceopotkin se hotărăşte să se ducă s-
o vadă pe sora sa Valia, care munceşte ca infirmieră la Klin, în marea
suburbie a Moscovei. El care e deprins să cheltuiască rublele cu sutele
şi cu miile, este «buimăcit» la vederea surorii sale care locuieşte cu
soţul şi cu copilul ei într-o baracă, la periferie, cu un salariu de o sută
cincisprezece ruble. Eroul poemului ajunge astfel la o amară cugetare:
[...] Peste toate astea –
cele o sută de ruble salariu
încăperile astea de zece metri,
izul ăsta de varză şi scutece...
Şi meditează:
Ce este eroismul?
Merită oare să faci paradă
săltând cât mai sus
nişte haltere pline cu vid?...
El îşi formulează concluzia în cele câteva cuvinte adresate unui
bătrân paznic: «Te temi de hoţi? cată să ştii cine-i adevăratul hoţ...»,
făcând astfel o aluzie univocă la faptul că oamenii care au «o sută de
ruble salariu» şi trăiesc în «zece metri» sunt în realitate furaţi.
Aceste aspecte inacceptabile pentru noi ale poemului lui E.
Evtuşenko «Primă nordică» au fost semnalate redactorului-adjunct al
revistei Iunost, A. Dementiev, în cursul unei convorbiri la Direcţia
generală, la 6 mai curent. Tovarăşul Dementiev a recunoscut justeţea
acestor observaţii, dar a spus că redacţia ar fi în dificultate de a
introduce în poem corecturile necesare, căci poetul ar fi decretat că nu
va schimba nici un rând“.
276Nota Departamentului propagandei şi a Departamentului culturii ale CC

din 16/05/1977 şi nota directorului Glavlit (cenzură) Romanov din
10/05/1977, nr. 443 s.
Cum vine asta, „nici un rând“? E vorba şi aici, după părerea poetului
însuşi, de „un eroism de paradă“ şi „plin cu vid“. Bineînţeles, CC a văzut
limpede şi a pus lucrurile la punct.
„Glavlit277 din URSS (tov. Romanov) ne informează că viitorul

număr al revistei Iunost (nr.6, 1977) pregăteşte publicarea unui poem
de E. Evtuşenko, «Primă nordică», în care îşi îngăduie câteva greşeli
serioase, pe plan ideologico-artistic, care deformează realitatea noastră.
În conformitate cu misiunea dată, s-a desfăşurat în secţiile de
propagandă şi cultură ale CC al PCUS o discuţie cu conducerea revistei
Iunost (tov. Dementiev) şi a Uniunii Scriitorilor din URSS (tov.
Sartakov). După cum ne-a comunicat tov. Dementiev, cu prilejul
bunului de tipar, textul a suferit substanţiale corecturi ţinându-se
seamă de remarcile Glavlitului. În timpul discuţiei, s-a propus redacţiei
revistei să întreprindă mai departe munca de corectură a textului.
Credem că este posibil să lăsăm decizia definitivă pe seama
redacţiei revistei Iunost în ceea ce priveşte publicarea poemului lui E.
Evtuşenko, avându-se în vedere munca de refacere a textului în
ansamblul său. I s-a reamintit redacţiei (tov. Dementiev) necesitatea
respectării nestrămutate a rezoluţiilor CC al PCUS cu privire la
«întărirea responsabilităţii directorilor organelor de presă, radio,
televiziune, cinematografie, a institutelor de cultură şi artă în materie
de nivel ideologico-artistic ai materialelor publicate şi al repertoriului».
S-a recomandat conducerii Uniunii Scriitorilor din URSS să ia
măsurile necesare pentru consolidarea comitetului de redacţie şi a
personalului de redacţie al revistei Iunost”.
O mică săpuneală, o mică dojană umilitoare, şi cu asta basta. Poemul

a fost tipărit, nimeni n-a fost expediat în lagăr, dar ce tărăboi! O intervenţie
a Comitetului Central însuşi! Acum cititorii ar devora revista, s-ar putea
vedea apărând în străinătate articole ale unor simpatizanţi ai lui Evtuşenko,
un martir al adevărului persecutat. Şi, bineînţeles, un surplus de
„autoritate“ pe lângă intelighenţie: doar nu era vorba de un Dolmatovski278
oarecare, ci de un om mânios, în dizgraţie...
La urma urmelor, Evgheni Dolmatovski nu era nici el un boboc, şi el
era în dizgraţie şi persecutat279.
„Nr. 9 al revistei Oktiabr din acest an a publicat versuri ale

poetului I. Dolmatovski. Între altele, bucata intitulată «23 februarie
Eufemism desemnând cenzura.

277
278 Poet de o ireproşabilă ortodoxie politică.
279 Nota către Suslov, secretar CC al departamentului propagandei, din
14/09./1973, fond nr. 5, inventar 66, dosar 136, fila 52.

1973», consacrată sărbătoririi, astăzi, a Zilei armatei sovietice şi a flotei
de război.
Sistemul de imagini al acestei poezii este astfel construit încât, în
loc să dezvăluie continuitatea între tradiţiile eroice ale poporului
sovietic şi cele ale forţelor sale armate, ea duce la o opoziţie între epoca
prezentă şi trecut. Poezia cuprinde imagini ambigue şi formule care,
independent de intenţiile subiective ale autorului, dăunează în mod
obiectiv realităţii de astăzi. I. Dolmatovski se plânge de faptul că «în
zilele noastre, salva a cedat locul focului de artificii. Că se aud petarde
în loc de tunuri».
În ce priveşte continuitatea în tradiţiile societăţii sovietice, autorul
socoteşte că: «Fireşte, rachetele multicolore sunt rude ale salvelor
fulminante, dar rude îndepărtate... Dar şi peştii sunt strămoşii noştri!»
Secţia de propagandă a CC al PCUS a fost cadrul unei convorbiri
cu redactorul adjunct al revistei Oktiabr, tov. Stokov, în cursul căreia
accentul a fost pus pe eroarea pe care o reprezintă publicarea acestei
bucăţi“.
Astfel se loveau unul pe altul, sufereau unii pentru alţii, în

interminabila lor luptă pentru a găsi un loc lângă gamela partidului. Te poţi
întreba prin ce se deosebeau. Şi pentru ce ar trebui ca noi să facem
distincţia printre ei între o „stângă“ şi o „dreaptă“, între „progresişti“ şi
„reacţionari“ (şi, în zilele de azi, între „patrioţi“ şi „democraţi“ care s-au ivit
din cei dinainte)? Deoarece, în cele din urmă, ei nu se deosebeau unii de
alţii mai mult decât se deosebeşte focul de artificii de o salvă, înţelegeau şi ei
acest lucru perfect, şi nu făceau nici un mister din asta.
Nu degeaba circula prin Moscova o epigramă despre care se pretindea
că era adresată de Dolmatovski lui Evtuşenko:
Ca şi pe tine, mă cheamă Evgheni,

Nu am mai mult geniu decât tine,
sunt, ca şi tine, un excrement,
numai că sunt de mult mai multă vreme...
Cum să vorbeşti de luptă? Mînjirea între ei cu noroi era marea

distracţie a membrilor intelighenţiei sovietice. Cel care reuşea cel mai bine,
cel ce se străduia să-i acopere pe ceilalţi cu stratul de rahat cel mai gros,
acela era primul. Era concepţia lor personală în legătură cu
autoperfecţionarea. În realitate, şi unii şi alţii nu erau decât cele două părţi,
diferite între ele, ale unei aceleiaşi maşini: prima lucra „pentru export“,
cealaltă pentru uz intern.
Să vedem decizia următoare a CC280:
„Conducerea Partidului Comunist Francez (PCF) ne-a adresat

cererea de a autoriza anumiţi reprezentanţi ai intelighenţiei sovietice
cunoscuţi în Franţa să trimită un mesaj de simpatie şi de solidaritate
comuniştilor francezi. Ea asociază această acţiune cu mitingul
intelectualilor democraţi francezi care trebuie să aibă loc la Paris la 30
ianuarie 1981 şi care este considerat de prietenii noştri ca o
manifestare de susţinere a secretarului PCF, Georges Marchais...“
Şi iată că se înghesuie, se precipită ca să semneze scrisoarea

redactată de un aparatcik, abia alfabetizat al Secţiei internaţionale, cei mai
progresişti, cei mai liberali: un Trifonov, un Kataev, un Iutkievici, şi chiar
Tarkovski. Drace! Doar trebuie să-ţi plăteşti datoriile, trebuie să plăteşti
pentru a avea privilegiul de a fi „exportabil“.
„Ne exprimăm ardenta solidaritate cu voi în lupta voastră pentru

propăşirea culturii naţionale, pentru dezvoltarea unor relaţii creatoare
internaţionale între muncitorii din toate ţările, pentru pace, democraţie
şi socialism. În epoca noastră, ideile de libertate, de egalitate şi de
fraternitate sunt neclintit legate de ideile socialismului care fac
accesibile muncitorilor toate formele de cultură şi toate realizările
geniului uman“.
Şi au semnat cu toţii, şi încă fără să facă mofturi în faţa acestui stil de

lemn, fără să amintească: „Noi, scriitorii, am fi scris asta mai bine.“ Ştiu ei
bine că, la preţul ăsta, li se vor trece şi lor cu vederea câteva licenţe stilistice
în propriile lor opere: colea, o reticenţă, dincolo, o aluzie. Cât ai clipi din
ochi, au dobândit „autoritate“. „Arta“ sovietică, „literatura“ sovietică
fabricate de ei au rămas la nivelul unei hărţuieli cu cenzura, la nivelul
aluziilor, de înţeles doar pentru iniţiaţi, presupuşi a se entuziasma pentru
îndrăzneala autorilor. Atâtea „autorităţi“ pompate cu aer ale căror opere n-
au supravieţuit şi nu puteau supravieţui regimului. Cei care cu siguranţă i-
au supravieţuit sunt cei ce n-au visat niciodată să-şi sacrifice conştiinţa
pentru „a-şi salva talentul“. Acest lucru nu-i putea da prin minte nici unui
Bulgakov sau Platonov281, nici unei Ahmatova sau unui Mandelstam, nici
unui Soljeniţîn sau unui Brodski.
280 Rezoluţia secretariatului CC St-24649 gs din 16/01/1981, nota

Departamentului internaţional al CC, nr. 18-S-93 din 15/01/1981 şi anexa
nr.l, «Meeting-ul intelectualilor francezi democraţi», dintr-un volum de două
pagini.
281 Andrei Platonov (1899-1951), unul din prozatorii ruşi cei mai originali ai
secolului, ale cărui capodopere (Scormoneala, Cevengur) nu au putut vedea

lumina tiparului în timpul vieţii sale.
Desigur, ei au fost nişte paria, izolându-se de lume, şi, cu excepţia
ultimilor doi, nu şi-au văzut cele mai importante opere publicate în propria
lor ţară. În schimb, n-au tronat în nici un prezidiu, nu au încercat să
salveze omenirea de la război, n-au cântat în cor. Îmi aduc aminte, când
eram mic, că tatăl meu m-a dus să-l văd pe Platonov care zăcea muribund
în cămăruţa lui de portar (fuseseră camarazi de front). Mama era iritată.
- Ce vrei să faci acolo? Are tuberculoză acută, iar tu vrei să duci
copilul acolo...
- Nu-i nimic, i-a retezat-o sec tata. Când va fi mare, va fi mândru de
vizita asta.
Şi sunt mândru de vizita asta. Am văzut un om care a preferat să-şi
câştige viaţa ca paznic într-un institut literar, dar care s-a ferit să mintă, fie
şi în perioada cea mai rea a anilor stalinişti. Mai apoi, aveam să citesc toate
acele cărţi ale sale pe care puteam pune mâna. Cât priveşte nevoia de a şti
ce scriau aceia pentru care el mătura aleile, sincer, lucrul ăsta nu prea mă
interesează. Ce straniu! Imaginea lui Platonov înarmat cu o mătură nu i-a
învăţat nimic, când, cu siguranţă, nu se putea visa o ilustrare mai grăitoare
pentru un program educativ...
Şi, în realitate, când aud astăzi intelectuali lamentându-se în legătură
cu suferinţele pe care le îndurau, constrânşi cum erau să mintă, rămân
perplex: pentru ce trebuia neapărat, cu orice preţ, să devii scriitor, profesor,
academician? Nu este vorba aici de talent, din moment ce el nu te împiedică
să fii măturător. Oricine putea face alegerea asta. Ei bine, nu, au existat
puţini candidaţi măturători, toată lumea a preferat să sufere în confort.
Toată lumea aspira la o justificare nobilă a propriului ei conformism. Îmi
aduc aminte că, la ieşirea din detenţia mea psihiatrică, în 1965, am
descoperit brusc faptul că toţi prietenii mei din perioada „dezgheţului“
dispăruseră, de parcă se evaporaseră. Când îi întâlneam din întâmplare pe
stradă, alergau cu toţii undeva, cu servieta, cu dosare sau, şi mai bine, cu
cărucioare de copii.
„Scuză-mă, dragul meu, murmurau ei fără să se oprească, fără să
ridice ochii, trebuie mai întâi să obţin diploma, apoi să susţin teza de ciclul
trei“. Sau: „Trebuie mai întâi să cresc copiii“. Şi o ştergeau fără să se uite
nici la dreapta, nici la stânga. S-ar fi zis că întreaga generaţie a
contemporanilor mei se baricadase împotriva vieţii îndărătul unui meterez
de dosare şi de cărucioare, de cărţi şi de titluri ştiinţifice. Pe cine credeau ei
că păcălesc? Pe ei înşişi, regimul, copiii lor? Oare în zilele noastre, spre
deosebire de anii ’20 sau ’30, se găsea cineva care să n-aibă habar, să nu
priceapă că orice talent, orice realizare va fi exploatată de regim doar spre
nefericirea oamenilor? Nu se înţelegea cu adevărat că, dacă nu se rezolvau
aceste probleme, era cel puţin imoral să le transmiţi mai departe copiilor
tăi? Din ei, ca şi din tine, la momentul potrivit vor face fie victime, fie călăi,
din moment ce monstruoasa bandă de montaj nu ştia să producă nimic
altceva.
Iar în realitate, douăzeci de ani mai târziu, chiar aceşti copii,
concepuţi în orbirea voluntară şi parcă spre a legitima dezonoarea părinţilor,
au fost expediaţi în Afganistan pentru a ucide sau a fi ucişi acolo. Ţara
păstra o tăcere obtuză, tătici şi mămici continuau să tropăie spre munca,
spre cărţile şi spre tezele lor: o asemenea jertfă colectivă nu li se părea
destul de importantă pentru a tulbura mărunta viaţă obişnuită, ţesută din
„suferinţe“ şi din „autorităţi“. Narcisismul a ajuns la capăt: cărţile, tezele de
doctorat, tot ce serveşte la exprimarea de sine a intelectualilor şi la
justificarea lor există din belşug, însă ţara e pe ducă. Şi nu găseşti la
oamenii aceia nici umbră de respect. Păi cum? Greşeala este a oricui, numai
a lor nu.
Recunosc că nu simt nici cea mai măruntă compasiune pentru aceşti
oameni. Dimpotrivă, când le aud astăzi smiorcăielile, interminabilele lor
lamentaţii despre greutăţile vieţii în regim post-comunist, simt urcându-mi
în suflet ceva ce seamănă cu o jubilare răutăcioasă:
„Ah, ah! îmi spun, vă este foame? Nu aveţi nimic de mâncat? Dar
diploma voastră legată solid în piele, şi enorma voastră teză, ce mai fac? N-
aveţi decât să le mâncaţi. Nu v-au mai plătit de patru luni? Dar ce-aţi făcut
cu viaţa voastră? Aţi scris cărţi? Mergeţi pe stradă şi vindeţi-le trecătorilor.
Treceţi printr-un moment neplăcut? Asta înseamnă că înainte n-o duceaţi
atât de rău? Atunci lucrurile merg bine, în sfârşit justiţia a triumfat“.
Mi-e greu să mă scutur de gândul că nenorocirile lor sunt mai mult
decât meritate. Căci, vreme de treizeci de ani suplimentari, regimul pe ei s-a
sprijinit, pe ei cu adevărat şi nu pe comuniştii fanatici, care pe atunci nu
erau decât o mână de oameni, nici măcar pe KGB şi pe turnătorii lui, pe
care, pe vremea noastră, puteai perfect să nu-i bagi în seamă. Pe
comunismul lor complezent, pe autojustificările lor, pe rapacitatea lor
omnivoră. Şi dacă încă se mai poate discuta cu generaţia părinţilor noştri,
care au cunoscut Evul Mediu stalinist, atunci când ei ne repetă ca nişte
conjuraţi formula lor unică şi trinitară: „Nu ştiam; credeam; ne era teamă“,
atunci când oamenii aceştia mormăie ceva asemănător, nu poţi decât să-ţi
baţi joc.
Credeaţi? Ce anume? Că regimul era de nezdruncinat? Că va dura tot
atâta cât şi voi?
Vă era teamă? De ce anume? De pierderea privilegiilor? A bunăstării?
Nu ştiaţi? Ce anume? Că nu veţi scăpa de răfuielile reciproce?
14. Noul Cicikov şi sufletele sale moarte282
Aş putea descrie extazul care a pus stăpânire pe intelectualii sovietici
la apariţia lui Gorbaciov cu politica glasnost Nu v-ar plăcea! Fusese croită pe
măsura lor, lor li se adresa. Lor şi celor asemenea lor din Occident, tuturor
acelora cărora un astfel de fenomen le justifica colaboraţionismul:
„Vedeţi, spuneau triumfători primii, la ce ne putea servi, nouă
scriitorilor, tot tărăboiul ăsta, dimpreună cu toate «mişcările» astea?“
„Vedeţi, reluau ceilalţi, trebuia evitată confruntarea, trebuia să
cooperăm.“ Neîndoielnic, este imposibil să evoci un alt moment din istoria
omenirii în care colaboratori şi conformişti să se fi văzut astfel propulsaţi la
rangul de eroi. Ţara întreagă se sufoca de entuziasm în faţa propriului ei
curaj. Aceleaşi ziare care, vreme de decenii întregi, fuseseră îndopate cu
minciuni şi care erau difuzate aproape manu militari, şi le smulgeau acum
din mâini încă din zori; aceeaşi televiziune la care nimeni nu se uita cândva
la nimic, în afară de reportajele despre fotbal şi hockey, o urmăreau acum
cu ochii pironiţi pe ea până după miezul nopţii, astfel încât a doua zi dădeau
fuga la lucru cu ochii roşii. Exista ceva în acele pagini, pe acel ecran care să
nu fie deja cunoscut, fie din epoca lui Hruşciov, fie datorită posturilor
străine de radio, fie datorită samizdatuiui? Sau, în sfârşit, prin intermediul
propriilor părinţi, vecini, bunici? Fireşte că nu. Dar ce treabă curajoasă!
Interesantă!
A fost o epocă uimitoare, epoca minciunii la puterea a treia, a unei
minciuni atât de perverse, încât adevărul pur devenea iluzoriu. Autori de
articole şi de emisiuni minţeau făcând pe novicii; cititori şi auditori minţeau,
făcându-se că descoperă ceva pentru întâia oară. Dacă erai vrăjit, nu erai de
noutatea informaţiei, ci de faptul că de acum înainte ea era posibilă. Fără
nici cea mai mică notă de ironie, într-un entuziasm general, s-a trecut brusc
la evocarea „petelor albe din istorie“ şi a crimelor trecute ale regimului. Dar
exista oare cineva care să nu cunoască represiunile, exterminarea ţăranilor
în timpul colectivizării, „marea teroare“ a anilor ’30, înţelegerea Stalin-Hitler
în ajunul războiului, sau deportarea unor popoare întregi mai apoi? Nu era
familie care să nu fi suferit sau măcar să nu fi participat la toate acele
evenimente, înainte însă era interzis, acum era permis. Fiecare, ţinându-şi
respiraţia, privea cu ochii înflăcăraţi întrebându-se ce va mai fi încă permis
a doua zi.
282 Cicikov este eroul celebrului roman Suflete moarte de Nikolai

Gogol. Mic moşier, se hotărăşte să facă avere vânzând iobagi morţi, dar încă
vii pentru fisc, recensământul lor nefiind făcut decât o dată la zece ani.
Cu toate acestea, viaţa proprie a oamenilor, deceniile care îl
despărţeau pe Hruşciov de Gorbaciov rămâneau căscate şi goale, o enormă
„pată albă“, al cărei alb imaculat nu părea să neliniştească pe nimeni. Sau,
mai degrabă, se scria despre acest lucru, se vorbea despre el, poate chiar
prea mult; şi era vorba de „stagnarea“ din economie şi de catastrofa
ecologică, şi chiar de Ungaria şi Cehoslovacia, şi chiar, la momentul potrivit,
de Afganistan. S-ar fi zis însă că toate astea priveau pe alte persoane, nişte
marţieni. Oamenii păreau că n-au nimic de-a face cu ce se petrecuse.
Suferiseră - ca Pozner -, fuseseră victime - ca Evtuşenko -, se luptaseră - ca
Andropov. „Nu ştiuseră, le fusese teamă, crezuseră“.
Ceea ce este remarcabil, totuşi, este că, utilizând terminologia şi
definiţiile noastre, ca „stagnare“ sau „stat de drept“, citând uneori fragmente
întregi din lucrările noastre samizdat, nici unul din ei n-a suflat vreodată o
vorba despre originea sau despre naşterea acelui termen bizar „glasnost“. De
parcă procesele noastre, cărţile noastre, exilurile şi schimburile noastre de
persoane nu avuseseră niciodată loc. De parcă două decenii din viaţa ţării
fuseseră şterse, iar viaţa reîncepea de la zero. Şi asta nu atât pentru faptul
că momentul de a vorbi despre aşa ceva nu venise încă, ci pentru că nimeni
nu voia să abordeze subiectul, ştiind că nu se va putea eluda întrebarea: „Pe
atunci, dumneata ce făceai?“
Ba încă şi mai rău: conştient sau nu, toată acea frumoasă lume a
perestroikăi ne ura în mod bestial, tot atât, de altfel, cât şi „democraţii“ care
au ieşit din ea. Nu ne vor putea niciodată ierta de a fi rămas curaţi, de a nu
fi mâncat cot la cot cu ei din gamela partidului, de a nu fi căutat soluţii de
compromis cu conştiinţa noastră, ca ei de-a lungul vieţii lor. Simplul fapt al
existenţei noastre demola legenda; dacă ne aflăm aici, asta înseamnă că, în
pofida a toate, aveam posibilitatea alegerii, că se putea trăi altfel.
Un episod amuzant: în toiul glasnost-ului, în primăvara anului 1987,
zece scriitori, artişti sau disidenţi care trăiau în Occident283, furioşi de
atâtea minciuni fantasmagorice şi mai ales de euforia ce domnea în
Occident, au scris o scrisoare comună adresată diverselor ziare, pentru a
trezi cât de cât din beţie opinia publică. Această scrisoare, cunoscută mai
apoi sub numele de „Scrisoarea celor zece“, a apărut atunci în marile ziare
din numeroase ţări occidentale, Le Figaro, Times-ul londonez şi New York
Times etc.284 şi, în mod cu totul neaşteptat, în Nouvelles de Moscou,
283 Printre care şi autorul.

284 New York Times, 22/03/1987, «Is „Glasnost“ a Game of Mirrors» a
collective letter by 10 dissidents; vezi şi Herald Tribune din 24 martie («The
Time Has Now come to Reject the System Itself»), The Times 17 martie («Still
Waiting for Real Reform»), Le Figaro din 8 martie («Que Gorbatchev nous
donne des preuves»), Welt am Sonntag din 15 martie, Moscow News, nr. 13;
semnat de V. Axionov, Vl. Bukovski, Vladimir Maximov, Ernest Neizvestnîi,
Ed. Kuzneţov, Iuri Orlov, Alexandr şi Olga Zinoviev, Iuri Liubimov, Leonid
publicaţia perestroikistă cea mai progresistă a epocii. Ne mărgineam să
spunem, şi încă într-un mod foarte reţinut, că era prea devreme pentru a ne
extazia în faţa „reformelor“ lui Gorbaciov, atâta timp cât nu erau decât
făgăduieli, şi pe deasupra şi formulate nebulos. Mai ales dacă în ţară trebuia
să domine ideologia antropofagă a marxism-leninismului. La urma urmei,
scrisoarea era adresată occidentalilor, nu acelor domni, dar, Doamne
Dumnezeule, ce tone de insulte au aruncat asupra noastră faimoşii
„liberali“! Ziarul Pravda de odinioară n-ar fi procedat altfel! „Renegaţi“,
„antisovietici înverşunaţi“ şi, bineînţeles, „agenţi CIA“. După publicarea
scrisorii, se speriaseră imediat şi, în consecinţă, ne insultaseră, fără să
roşească de faptul că reluau clişeele cele mai învechite ale KGB. M-am
gândit pe dată la „grupurile de asalt de cinci oameni“.
Nu vă puteţi închipui! Îndrăzniserăm să aducem prejudicii politicii lor
de glasnost! Noi, renegaţii şi trădătorii, care ne părăsiserăm (sic) patria în
căutarea unei vieţi uşoare, pe când ei rămăseseră să sufere şi să lupte. Noi
eram duşmanii patriei, în vreme ce ei se băteau pentru a o face mai bună.
Lucru şi mai neverosimil, ei erau cei care ne explicau acum ce erau acelea
drepturile omului! Dar, cu cât ne insultau - căci, în fond, ei nu aveau a
răspunde pentru nimic - cu atât mai mult scrisoarea noastră se răspândea
în ţară, recopiată de mii de mâini, după ce fusese multiplicată la standul
publicaţiei Nouvelles de Moscou, aproape de sediul redacţiei. A fost poate
pentru prima dată, în istoria noastră, când un text împrumutat dintr-o
publicaţie oficială a intrat în samizdat. Partidul a fost nevoit să se apere cu
înverşunare. Nu doar Nouvelles de Moscou285, editată în primul rând pentru
străini, dar şi pentru un mic cerc de „perestroikişti“ devotaţi, ci toate
celelalte publicaţii „progresiste“, adică acelea pe care Politburo le autoriza să
devanseze cu câţiva paşi progresul pentru a da dovadă de îndrăzneală, au
fost constrânse să se arunce în polemică, să iniţieze „scrisori de la
muncitori“ şi „mese rotunde“, etalându-le în paginile lor. Ogoniok, Novoe
Vremia şi, în cele din urmă, Pravda însăşi, şi totul în cele mai bune tradiţii
ale propagandei unui Iakovlev, de pe vremea proceselor noastre.286
Scandalul a ţinut câteva luni, dar, cu cât se agitau mai tare, cu atât se
împotmoleau mai mult, ca musca lipită de hârtia de prins muşte. Nu era
acesta un semn prevestitor al sfârşitului, pe care avea să-l cunoască acea
presupusă glasnost?
Cu toate acestea, chiar şi atunci când perestrokiştii ne stigmatizau cu
furie în paginile publicaţiilor lor „progresiste“, alte reproşuri ne erau
adresate în particular, prin intermediul unor relaţii comune:
Pliuşci.
285 Moskovskie Novosti, nr. 13, 14, 15 (29 martie, 5, 12 aprilie 1987).
286 Ogoniok nr. 13, martie 1987; Novoie Vremia, nr. 14, 3/04/1987; Pravda,
25/03/1987; Sovietskaia Kultura, 1/04/1987; Leninskaia Smena, aprilie

1987.
„Ei, băieţi, de ce ne-aţi făcut figura asta urâtă? De ce ne-aţi silit să vă
publicăm scrisoarea, lucru care ne costă scump? Ăştia ameninţă că vor
interzice pur şi simplu Nouvelles de Moscou. De ce ne-aţi făcut asta? Nu
facem rău nimănui, ne mulţumim doar să tragem pe sfoară Occidentul.
Înţelegem la fel ca şi voi ce se petrece“.
Ce li se putea răspunde, dacă „a trage pe sfoară Occidentul“ era
pentru ei ceva la fel de normal ca denunţarea străinilor? În cele din urmă,
noi eram cei vinovaţi, trădătorii, „provocatorii“. Este cam ceea ce mi-a spus o
colegă de odinioară:
- Nu-ţi poţi închipui ce figură urâtă ne-ai făcut!
- De ce?
- Cum, de ce? Din cauza ta, ăştia s-au interesat de samizdat, unii au
fost prinşi, abia de şi-au putut termina studiile la Universitate sau susţine
teza...
- Bine, scuză-mă...
Este tot ce am izbutit să-i spun. Ce puteam răspunde altceva? Era
adevărat: dacă n-ar fi păstrat în minte exemplul meu, viaţa le-ar fi fost mai
uşoară.
Pe scurt, inaugurând jocul subtil al politicii glasnost, Gorbaciov, ca şi
Iakovlev ştiau foarte bine că puteau să se sprijine total pe scumpa lor
intelighenţie sovietică. Dacă ceva îi îngrijora, atunci, era o posibilă influenţă
din partea noastră; de aceea erau atât de preocupaţi să ne izoleze, să ne
despartă. De altfel, preocuparea asta, după cum o dovedesc documentele, s-
a manifestat cu mult înainte de „Scrisoarea celor zece“, trimisă de noi, şi
chiar cu mult înainte de glasnost:
„Documentele care parvin Comitetului Securităţii Statului

dovedesc că, în acţiunile sale de destabilizare [...], adversarul acordă o
importanţă deosebită reprezentanţilor intelighenţiei creatoare sovietice
şi în primul rând oamenilor de litere şi artiştilor, avea să raporteze, în
1986, Cebrikov, patron al KGB287. Luând în considerare intensificarea
generală a unei laborioase activităţi politice în viaţa ţării noastre,
serviciile speciale occidentale şi centrele de diversiune ideologică
modernizează formele şi metodele activităţilor de sabotaj care au drept
obiectiv «deformarea intelectuală a realităţii socialiste», incitarea la
mentalităţi revizioniste şi opoziţioniste, şi se străduie să-i împingă pe
oamenii de litere sovietici la îndepărtarea de principiile realismului
socialist şi ale literaturii partizane. Pentru a-şi atinge obiectivele ostile,
adversarul se străduie să insinueze în conştiinţa intelighenţiei
creatoare o judecată nihilistă asupra întregii practici a construcţiei
socialiste în URSS.
287 Nota lui Cebrikov către CC, nr. 1135-tch din 14/06/1986.
Sunt văzuţi «reînsufleţindu-se» şi revenind în arena luptei
ideologice renegaţi politici de genul lui Soljeniţîn, Kopelev, Maximov,
Axionov, Vladimov288 şi tutti quanti, care au adoptat calea unei activităţi
făţiş ostile. Mai mulţi dintre ei au devenit participanţii direcţi sau
executanţii unor provocări antisovietice şi ai unor operaţii de
propagandă de mare anvergură. La ordinul serviciilor speciale, ei trec la
racolarea de complici politici şi încearcă să stabilească canale ilegale de
comunicaţie cu indivizi, negativ orientaţi, ai intelighenţiei creatoare din
ţara noastră [...]
Nu putem decât să dăm atenţie, scrie şeful KGB, Cebrikov, faptului
că aceste chestiuni înseşi au fost expuse de Soljeniţîn, în 1967, în
scrisoarea sa provocatoare, adresată celui de al IV-lea Congres al
scriitorilor sovietici, în favoarea căreia se pronunţaseră atunci optzeci
de membri ai Uniunii Scriitorilor.
Documente aflate în posesia noastră demonstrează că, în cursul
întregii perioade ulterioare, aceşti scriitori au făcut obiectul unei
supravegheri susţinute din partea serviciilor speciale şi a centrelor de
diversiune ideologică ale adversarului. La ora actuală manevrele lor
ideologice s-au activat considerabil, atât pornind de la reprezentanţele
ţărilor capitaliste la Moscova, cât şi cu prilejul unor călătorii în
străinătate cu titlul de schimburi culturale internaţionale. [...]
După informaţiile noastre, anumiţi oameni de litere sovietici, în
declaraţiile lor publice, ca şi în discuţiile particulare, se exprimă în
favoarea unei revizuiri a atitudinii faţă de personalitatea şi opera unor
trădători, şi insistă asupra necesităţii reabilitării operelor lor, ca făcând
parte integrantă din «cultura rusă unică». Îndeosebi M. Roşcin şi
Pristavkin exprimă opinia că întoarcerea în URSS a lui Soljeniţîn este
posibilă şi că ar fi oportună publicarea operelor sale într-un viitor
apropiat în ţara noastră. V. Leonovici, în aprilie trecut, cu ocazia unei
reuniuni a asociaţiei poeţilor moscoviţi, a invitat public la revizuirea
atitudinii noastre faţă de doi trădători care trăiesc în Occident,
Voinovici şi Brodski. În martie 1986, la o serată la Muzeul V.V.
Maiakovski, el a înălţat laude operelor antisovieticului Galici,
exprimându-şi nemulţumirea pentru faptul că «nu sunt editate la noi
acasă operele sale curajoase». Okugeava, producându-se la Narva
Iyesuu, în RSS Estonia, l-a desemnat pe Galici drept «primul ca
importanţă dintre barzii ruşi»...“
288 Lev Kopelev, - Rubin din Primul Cerc -, camarad de detenţie al lui
Soljeniţîn, autor de amintiri asupra tinereţii sale de comunist idealist şi
închisorilor sale. Vladimir Maximov, Vasili Axionov, Gheorghi Vladimov -
romancieri puţin îngăduitori cu realitatea sovietică şi care au fost cu toţii
autorizaţi să emigreze.
Iată, într-adevăr, cine anume alarma CC. Nu e o întâmplare dacă
Gorbaciov în persoană avea să scrie pe raport rezoluţia următoare:
„1. Să fie transmis membrilor Politburo al CC al PCUS, candidaţilor

la Politburo şi secretarilor CC al PCUS.
2. Tovarăşilor Ligaciov E. K. şi Iakovlev A. N. Le cer să vină să
discute cu mine.
M. Gorbaciov. 16 iunie 1986“.
Şi aşa stăteau lucrurile, pe când zecile de mii de scriitori sovietici - fie

că erau de „dreapta“, fie că erau de „stânga“, „progresişti“ sau „reacţionari“ -
cu veşnicele lor lupte interne şi fronda lor pentru ochii spectatorilor,
conveneau de minune acestor domni. Şi se pretau la toate combinaţiile pe
care putea să le născocească partidul289.
Strict secret
Exemplar unic
Înregistrare de lucru
Şedinţa Politburo al CC al PCUS 26 iunie 1986
Preşedinte de şedinţă: Tov. Gorbaciov M. S.

Prezenţi: tov. Vorotnikov V. I., Gromîko A. A., Zaikov L. N., Ligaciov E. K.,
Rîjkov N. L, Solomenţev M. S., Şevardnadze E. A., Demicev P. N., Dolghih V. I.,
Talîzin N. V., Biriukova A. P., Dobrînin A. F., Zimianin M. V., Medvedev V. A.,
Nikonov V. P., Razumovski G. P., Iakovlev A. N., Kapitonov I. V.
GORBACIOV - Să ascultăm darea de seamă a tovarăşului Iakovlev A. N.,
privind desfăşurarea lucrărilor Congresului Scriitorilor din URSS.
IAKOVLEV - În ansamblu, Congresul se desfăşoară în cadrul hotărârilor
Partidului, dar cu însufleţire. Pe secţiuni, se formulează judecăţi personale
categorice. Şi astfel se ajunge la violenţe. Poetul Kuniaiev s-a bătut cu un
scriitor. În cursul dezbaterilor este pusă problema amovibilităţii membrilor
conducerii Uniunii Scriitorilor. Se propune să nu fie reînnoiţi de mai mult de
două ori. Conducătorii actuali ai Uniunii Scriitorilor sunt calificaţi drept „copii
ai unei epoci“ şi li se sugerează să-şi ia adio o dată cu epoca. Sala primeşte
astfel de declaraţii cu ovaţii.
Conducerea Uniunii Scriitorilor este criticată pentru spiritul de clan,
absenţa democraţiei, spiritul birocratic. Este subliniată lipsa de transparenţă
în lucrările administraţiei şi conducerii Uniunii. Se vorbeşte adesea despre
necesitatea de a sfârşi o dată cu „scriitorii de neatins“, inatacabili prin critică.
Se abordează tema nepotismului. Este cnticat actualul sistem al
drepturilor de autor.
289 Proces-verbal al şedinţei Politburo din 26/06/1986, înregistrare.

Voznesenski a făcut o propunere adresată CC al PCUS, cerându-i să-şi
precizeze poziţia asupra hotărârii luate la vremea respectivă de revistele
Zvezda şi Leningrad. Această propunere a cules aplauze [...]
Să vorbim acum despre posibila alcătuire a noii conduceri a Uniunii
Scriitorilor. Markov se află în prezent la spital. Ar trebui, poate, să rămânem la
versiunea următoare: Markov ca preşedinte al conducerii, Bondarev ca prim-
secretar. Dar s-ar putea totodată constitui un birou compus din tovarăşiiBîkov,
Zalîghin, Rasputin, Aitmatov290 şi din alţi câţiva scriitori. Nu trebuie să lăsăm
de-o parte pe tovarăşii Evtuşenko, Voznesenski şi Rojdestvenski291. Trebuie,
acestea fiind zise, să ţinem seamă de faptul că vechea conducere poate fi
respinsă prin vot.
GORBACIOV - Cred că nu e bine să ne fixăm asupra unui singur nume,
nu trebuie să ne batem pentru a sublinia cutare sau cutare nume printre
candidaţii la conducere.
IAKOVLEV - Dacă sunt incluse pe lista candidaţilor eligibili zece noi
candidaturi, vechea conducere riscă să fie respinsă prin vot. Într-un astfel de
caz, ne-ar trebui o echipă de schimb; preşedinte, tovarăşul Zalîghin, prim-
secretar, tovarăşul Karpov. Dar, chiar şi în cazul acesta, ar fi oportună
formarea unui birou.
GROMÎKO - Dar scriitorii pentru ce soluţie se pronunţă?
IAKOVLEV - În ce priveşte prima variantă, alegerea lui Markov ca
preşedinte, trebuie să ţinem seamă de faptul că el se găseşte de o bună
bucată de timp la conducerea Uniunii Scriitorilor, iar acesta este un aspect
deja supus criticii.
GORBACIOV - Bineînţeles, alegerea tovarăşului Markov ar fi cea mai
bună soluţie. Şi cum este luată în considerare candidatura tovarăşului
Bondarev292?
GROMÎKO - Este un scriitor de anvergură.
SOLOMENţEV - Şi urmează o linie corectă.
VOROTNIKOV - L-am putea pune pe listă pe tovarăşul Bîkov, împreună cu
alţi câţiva.
MEDVEDEV - Şi tovarăşul Bondarev, va fi respins?
IAKOVLEV - În principiu, nu.
GORBACIOV - Dacă tovarăşul Markov nu trece, ne-am putea opri la
290 Bîkov, Zalîghin, Rasputin şi Aitmatov - romancieri destul de populari la

sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80.
291 Voznesenski, Rojdestvenski şi mai ales Evtuşenko: poeţi ai „dezgheţului“,
care au căutat audienţa tinerilor şi ale căror opere au fost larg difuzate în
străinătate pentru a promova acolo imaginea unui socialism deschis şi
critic.
292 Iuri Bondarev, romancier al cărui roman Tăcerea făcea ecou denunţării
„cultului personalităţii“ şi care a beneficiat, pentru o anume perioadă, de o

reputaţie nejustificată de nonconformist.
tovarăşul Zalîghin. Însă este în vârstă, nu mai are vigoare. Cred totuşi că
trebuie să păstrăm direcţia Bondarev.
ZIMIANIN - Şi ce-i de făcut cu secretariatul conducerii Uniunii Scriitorilor?
GORBACIOV - Poate rămâne la locul lui.
IAKOVLEV - Dacă ne orientăm spre tovarăşul Bondarev ca prim-secretar,
ar trebui să-i spunem două vorbe despre acest lucru tovarăşului Markov.
GORBACIOV - Trebuie să vorbim despre toate cu tovarăşul Markov.
Trebuie să-i recunoaştem meritele. Şi chiar dacă nu este ales, trebuie să
acţionăm cu amabilitate faţă de el.
IAKOVLEV - Dar trebuie să-i vorbim şi tovarăşului Bondarev?
LIGACIOV - După alegerea întregului personal de conducere a Uniunii
Scriitorilor.
GORBACIOV - Corect. Oricum, va trebui să facem o alegere printre
membrii aleşi ai consiliului de conducere. Filip Denisovici, ce părere aveţi?
BOBKOV (vice-preşedinte al KGB din URSS). - Dacă difuzăm informaţii
asupra orientării noastre în favoarea lui Bondarev, s-ar putea să nu fie ales.
Este aşadar un punct ce nu trebuie divulgat.
În ceea ce-l priveşte pe tovarăşul Bondarev, este o bună candidatură.
SOLOMENŢEV - Ar trebui poate să nu ascundem faptul că va fi o
schimbare de direcţie, fără să se dezvăluie la cine ne gândim personal pentru
alegere.
GORBACIOV - Este just, nu trebuie să-l punem pe Bondarev într-o postură
neplăcută.
LIGACIOV - Pentru a vorbi în general, schimbarea conducerii Uniunii
Scriitorilor este un lucru care se impune.
GROMÎKO - Nu trebuie să ne simţim jigniţi de o schimbare a conducerii
Uniunii Scriitorilor. Ceea ce contează este ca noua conducere să fie activă şi
să aibă autoritate.
A fost o epocă în care Uniunea Scriitorilor nu exista, însă în care existau
autorităţi în domeniul literar.
GORBACIOV - Bineînţeles, trebuie să se ţină seama de starea de spirit
generală în favoarea unei reînnoiri a conducerii. Nu trebuie să dramatizăm.
Egor Kuzmici are dreptate să spună că o schimbare în personalul de
conducere a Uniunii Scriitorilor este un lucru care se impune. Să cădem mai
întâi de acord asupra perspectivei următoare: tovarăşul Markov ar fi ales ca
preşedinte, iar tovarăşul Bondarev ca prim-secretar. Trebuie utilizate pentru
aceasta mijloacele noastre de influenţă. Se va ţine la congres o şedinţă a
grupului de Partid?
IAKOVLEV - Da.
GORBACIOV - Să luăm deci acest lucru ca punct de plecare, iar tovarăşul
Iakovlev A. N. să se ducă la congres.
În cele din urmă, tovarăşul Markov a fost făcut preşedinte, iar prim-
secretar tovarăşul Karpov, „rezerva“: general de divizie din cadrele din
rezervă şi patriot, trecând drept mare liberal. Dar ce fervoare entuziastă,
atât în Est cât şi în Vest, în faţa acestor schimbări revoluţionare! Acest lucru
avea să inaugureze era cea nouă: cea a politicii lor glasnost.
Nu-i nimic de spus, glasnost şi perestroika au fost o invenţie diabolică:
aceasta a sedus nu doar intelighenţia sovietică, mereu gata să se vândă, dar
şi lumea întreagă. Cum să nu fii sedus de acel „tânăr şi energic“ secretar
general, care pe deasupra începuse să vorbească despre „reforme“ după
şirul acela de bătrâni morocănoşi de la Kremlin, incapabili să zâmbească,
după interminabilele lor cortegii funebre, dar mai ales după tensiunea unui
nou război rece care se manifestase iarăşi la începutul anilor ’80, dimpreună
cu a sa cursă a înarmărilor, lupta pentru pace şi crizele sale? Cine n-ar fi
dorit ca toate astea să aparţină trecutului? Degeaba li se explica oamenilor
că sistemul sovietic nu era o monarhie, că secretarul general nu era un ţar,
cine la vremea aceea nu dorea succes noului ţar reformator? Din sute de mii
de oameni politici, ziarişti, academicieni, doar o mână de oameni a păstrat
destulă luciditate pentru a nu ceda iluziei şi încă şi mai puţin numeroşi
erau cei ce se hazardau să-şi exprime îndoielile cu voce tare.
Dar cine îşi bătea capul să asculte?
Era de ajuns totuşi să te uiţi la Gorbaciov, să asculţi în original
discursurile sale incorecte, bolovănoase şi absurde, acele interminabile
baliverne de mic funcţionar al partidului - puternic înfrumuseţate de
traduceri - pentru a fi dintr-o dată eliberat de iluzii şi fantasme. Era
suficientă chiar o cunoaştere superficială a sistemului sovietic pentru a
scăpa de la bun început de aceste iluzii. Haide, haide, un liberal reformator
nu putea să fi urcat, unul câte unul, eşaloanele partidului. Nu există
miracole, însă, toată lumea dorea atât de mult un miracol!
Se arunca cu furie asupra scepticilor, ca asupra unor duşmani,
ucigaşi ai omenirii viitoare:
„Linişte! Nu-i purtaţi ghinion!“
Ca şi cum am fi participat cu toţii la un singur complot mondial
despre care nu puteai spune o vorbă nici măcar pe şoptite, de teamă să nu
trezeşti duşmanul adevărat.
„Sst! Linişte! Numai să nu se trezească!“
Astfel a tratat presa sovietică „Scrisoarea (noastră) a celor zece“, era
un „denunţ împotriva poporului nostru“ (Pravda293), „o tentativă de asasinat
a perestroikăi“ (Nouvelles de Moscou). Începeau să se neliniştească: ce era
aşadar această perestroika pentru ca să poată cineva s-o „ucidă“, astfel, din
nebăgare de seamă, proferând un cuvânt sceptic? Şi apoi cui se adresa
„denunţul“ nostru? Unde se pitise invizibilul duşman? În Vest? În Est? Pe
293 Pravda, 25/03/1987, «Panica în terenul „foştilor“. O ripostă», V.

Korionov.
cine ar fi trebuit să înşelăm din dragoste pentru patrie? Cu siguranţă nu
Biroul Politic, cel care inventase acea politică.
Însă, aspectul genial al acestei invenţii ţinea tocmai de faptul că
argumentele logice nu acţionau asupra oamenilor. Era un soi de psihoză de
masă, rudă cu isteria pacifistă de la începutul anilor ’80, inspirată şi ea de
aceiaşi manipulatori de la Kremlin. Nu de Gorbaciov, bineînţeles, nu de acel
aparatcik provincial, cel mult capabil de mărunte şarlatanii. Iuri Liubimov,
strălucit regizor al cărui ochi este, datorită meseriei, exersat să prindă
tipurile umane, a remarcat foarte just asemănarea izbitoare a noului
secretar general cu pramatiile clasice din repertoriul rus.
„E leit Cicikov; e domnul acela amuzant din toate punctele de vedere!“
Recitiţi, pentru a vă distra, descrierea făcută de Gogol nemuritorului
său erou din Suflete moarte.
„În trăsură stătea un domn, care nu era nici frumos, dar nici urât, în
aparenţă nu prea gras, dar nici prea zvelt, nu se putea spune că era bătrân,
dar nici prea tânăr...“
Nu era acesta Gorbaciov însuşi? Nu-i lipseşte decât pata de pe frunte.
Tocmai pentru această agreabilă rotunjime fusese el făcut secretar
general, pentru ca să fie executantul grandioasei „operaţii cekiste“,
închipuită şi elaborată de maestru, de Andropov, spre sfârşitul domniei lui
Brejnev. Nu este o întâmplare dacă cekiştii de atunci spuneau anumitor
membri de încredere, din intelighenţia „liberală“: „Aşteptaţi, nu vă grăbiţi.
Când o vom sfârşi cu disidenţii, când Brejnev va muri, vor fi mari
schimbări...“
Gorbaciov nici măcar nu făcea un mister din acest lucru spre sfârşit,
atunci când procesul scăpase de sub controlul său şi când i se adresau
reproşuri pentru aspectul improvizat al reformelor sale.
„Cum aşa, improvizat? spunea el cu indignare. Totul fusese cântărit,
şi asta cu mult înainte de 1985: o sută zece lucrări de cercetare şi de
planuri de acţiune au fost depuse la CC de diverse echipe de persoane
importante. Toate reformele datează dintr-o perioadă mult anterioară
Plenarei din aprilie (1985)“294.
Şi, ca să vorbim deschis, cum ar fi putut să inventeze un plan atât de
diabolic, atât de fin îndreptat asupra psihologiei establishment-ului
occidental, secretarul unui raikom pierdut din stepă, care nu ajunsese la CC
decât în 1978, şi încă în probleme de agricultură? Nici măcar nu pusese
piciorul în străinătate înainte de 1984, dată de la care a fost activ pregătit
pentru rolul său de secretar general. Nu, se simţea aici mâna unui maestru
în dezinformare, o experienţă de cincisprezece ani în fruntea KGB, o
294Discursul lui M.S. Gorbaciov în faţa personalităţilor ştiinţei şi culturii la

Comitetul Central al URSS, 6/01/1989. Citat după textul din Literaturnaia
Gazeta, nr. 2 (5224) din 11/01/1989, prima pagină.
încredere în complot, ca prim motor al istoriei. Cine altul ar fi putut imagina
punerea în scenă la Moscova a unei hibridări a „Primăverii de la Praga“ cu
NEP-ul lui Lenin? Cine altul ar fi avut ideea de a crea o aparenţă de
pluralism politic cu resursele KGB?
Şi până şi acest cuvânt încântător de „perestroika“ este o capodoperă
a propagandei. Încercaţi să aflaţi ce vrea să însemne! Biblioteci întregi de
cărţi şi articole au fost scrise în Occident asupra acestui subiect, şi lumea
întreagă, ca un cârd de papagali, a început să scandeze cu grijă acest
cuvânt care îi stâlcea limba: PE-RES-TROI-KA.
Era cu toate acestea, pare-se, foarte simplu: re-construcţia, în
domeniul clădirilor, înseamnă acelaşi lucru, cu a întoarce pe dos o haină.
Asta nu subînţelege nimic nou: pur şi simplu dosul, curat încă, al aceleiaşi
ţesături e scos la aer. Tot socialism, dar cu o nouă faţadă. S-a început
aşadar „reconstrucţia“ lagărului de concentrare socialist, pentru a face din
el un mare sat în maniera lui Potemkin. O asemenea operaţie nu-i putea
reveni unui specialist în agricultură. Satele lui Potemkin nu sunt făcute
pentru a băga recolte în hambare.
Acum, când această „operaţie“ s-a prăbuşit cu mare zgomot, se ştie
cum au fost create „partidele“ fictive, „fronturile populare“ ale KGB-ului şi
toate sperietorile ultra-naţionaliste de genul „Pamiat“. Cu puţin timp în
urmă, A. N. Iakovlev a mărturisit că Jirinovski însuşi fusese inventat de
KGB, în 1989, cu asentimentul Politburo-ului295. Însă adevărata capodoperă
a fost, bineînţeles, legenda unei lupte în Politburo între „reformatori“ şi
„conservatori“, datorită căreia lumea întreagă a sărit în ajutorul lui
Gorbaciov vreme de şapte ani întregi! Şi cu ce zel! Doar prin credite şi
împrumuturi - adică banii contribuabililor occidentali - a sustras Vestului
nu mai puţin de 45 de miliarde de dolari. Fără să mai vorbim de Premiul
Nobel pentru pace acordat măruntei sale persoane. S-a văzut, acum, că nu
s-a putut recupera nici măcar un singur cent. Unde, în ce bancă elveţiană,
sunt ascunşi toţi aceşti bani? - Doar Dumnezeu ştie.
Amintindu-mi de epoca aceea, nu mă pot dezbăra de o senzaţie de
greaţă fizică. Lumea era gata să justifice orice: şi conflictul din Karabah,
aprins pe ascuns de Moscova, şi măcelul de la Tbilisi din mai 1989, şi orgia
sângeroasă de la Baku din 1990, şi chiar provocările comandourilor
sovietice din Baltica în ianuarie 1991, deşi spectacolul fusese oferit oricui
prin televiziune. Ca şi cum oamenii, chiar şi în mod mediocru familiarizaţi
cu sistemul sovietic, puteau ignora faptul că nici unul din acele evenimente
nu putea să fi avut loc împotriva voinţei secretarului general. Trebuia însă să
dureze visul de aur al perestroikăi, mai ales că cei consideraţi conservatori
295 Cf. La Pensée russe, nr. 4012 din 13-19/01/1994, pag. 7, «Cercetările
criminale ale Berlinului atacându-i pe partizanii lui Jirinovski», Vladimir
Limonov.
nu-i înghiţeau pe reformatorii din Politburo. Mii de oameni mureau, însă
lumea nu avea decât o singură nelinişte: numai să nu-i dăuneze lui
Gorbaciov.
Ce lucru surprinzător: omul care concentrase în mâinile sale mai
multă putere decât Stalin şi Mao la un loc, era văzut de toată lumea ca o
victimă, un opozant persecutat! Se cunosc şi alte exemple în istorie? Era un
scenariu aproape inepuizabil: şi era vorba când de „lupta pentru
succesiune“ sau „lupta pentru putere“, când de cutare nume sau de alte şi
alte nume de „duşmani ai perestroikăi“, care erau cu complezenţă colportate
pe tot globul de sute de mii de ziarişti, observatori, experţi. Înţelegeau ei
oare, da sau ba, că erau vehicolele dezinformării? Oricum ar sta lucrurile,
acest păcat de moarte va sta veşnic pe conştiinţa lor. Chiar şi astăzi, când
toate astea sunt de acum evidente, nici unul din ei nu s-a căit. Dimpotrivă,
îi regăseşti la vârf, ca de pildă pe Strob Talbot care a făcut din Gorbaciov
„omul deceniului“, în revista Time, şi care a devenit arhitectul relaţiilor cu
Estul al preşedintelui Clinton.
Să mi se arate puţin faimoasa „luptă“. Am sub ochi procesul verbal al
unei şedinţe a Biroului Politic, din 11 martie 1985, în cursul căreia
Gorbaciov a fost ales secretar general. Ales, notaţi cu atenţie, în unanimitate.
Acest document lung, plicticos, este plin de panegirice rostite de toţi cei
prezenţi rând pe rând. De aceea nu-l voi cita în întregime, mă voi limita la
discursurile acelora care sunt desemnaţi cel mai ades drept concurenţi ai lui
Gorbaciov în cursa pentru putere, duşmani ai politicii sale, „conservatori“,
„reacţionari“:
„M. S. Gorbaciov, preşedinte, este cel care deschide şedinţa. El îşi
informează colegii despre decesul lui Cernenko, a cărui «luminoasă
memorie» el propune s-o cinstească printr-un minut de reculegere. Apoi,
tovarăşul Ceazov evocă insuficienţele cardiace şi pulmonare ale defunctului,
curând agravate de o hepatită cronică evoluând în ciroză, şi de tulburări
distrofice afectând organele ca şi ţesuturile, până la moartea sa survenită la
14 martie 1985, la ora 19,20, ca urmare a unui «stop cardiac [...]»“
GORBACIOV - Era, într-adevăr, grav bolnav. Vedeam bine acest lucru.

Medicii au încercat, desigur, să ajute bolnavul, însă boala era atât de gravă
încât măsurile terapeutice întreprinse de medici nu au condus la un rezultat
pozitiv. Este foarte greu să ne spunem că nu-l mai avem printre noi pe
Konstantin Ustinovici. Însă viaţa continuă, nu este nimic de făcut. Ne-am
adunat astăzi pentru a pune la punct chestiunile legate de funeraliile lui
Konstantin Ustinovici, dar şi problemele legate de cadre şi de convocarea unei
plenare extraordinare a CC al PCUS... Trebuie înainte de orice să reglementăm
chestiunea secretarului general al CC al PCUS. Îi rog pe tovarăşi să-şi spună
părerea în această problemă. [...]
GROMÎKO 296 - Suntem bineînţeles cu toţii copleşiţi de plecarea dintre noi
a lui Konstantin Ustinovici Cernenko. Dar oricare ar fi sentimentele care ne
cuprind, trebuie să privim spre viitor: optimismul istoric, credinţa în justeţea
teoriei şi practicii noastre nu trebuie să ne părăsească deloc.
Voi vorbi deschis. Când ne gândim la candidatura la postul de secretar
general al CC al PCUS, ne gândim desigur la Mihail Sergheevici Gorbaciov. Ar
fi, după părerea mea, o alegere absolut corectă. Îl cunoaştem bine cu toţii pe
Mihail Sergheevici. Sunt şapte ani de când lucrăm alături de el...
(Urmează un elogiu al „energiei creatoare“ neobosite a candidatului, al
dorinţei sale de „a face mai mult şi mai bine“, al excepţionalelor sale calităţi
în relaţiile umane, al supunerii sale intereselor „Partidului, societăţii,
poporului“, al marii sale experienţe în calitate de cadru al Partidului.)
[...] Încă un motiv. Când privim spre viitor, trebuie să percepem limpede
perspectiva. Ea constă în faptul că noi nu avem dreptul să permitem nici cea
mai mică falie în unitatea noastră. Nu avem dreptul să lăsăm lumea să vadă
nici cea mai mică fisură în raporturile noastre. Există suficiente speculaţii
asupra acestui punct în străinătate. Asta vrea să însemne că trebuie să
acţionăm uniţi, sudaţi, cunoscându-ne bine deplina noastră responsabilitate
pentru marea noastră cauză.
Nu am pretenţia că am menţionat toate calităţile lui Mihail Sergheevici.
Dar cred că putem spune fără şovăială că nu ne vom înşela alegându-l
secretar general al CC al PCUS [...]
GRIŞIN - Trebuie să rezolvăm astăzi o problemă de o importanţă
excepţională. Este vorba de a continua opera Partidului, de a asigura
continuitatea conducerii sale. Secretarul general este un om care organizează
munca Comitetului Central.
[...] De aceea acest post trebuie să fie ocupat de un om care să
răspundă celor mai înalte exigenţe. Care trebuie să aibă şi cunoştinţe şi
principii şi experienţă şi, mai cu seamă, o mare toleranţă. Ieri seară, aflând de
moartea lui Konstantin Ustinovici, noi am reglementat întrucâtva această
chestiune, căzând de acord pentru a confirma preşedinţia lui Mihail
Sergheevici în fruntea Comisiei pentru funeralii. După părerea mea, el este cel
care răspunde în cel mai înalt grad exigenţelor care sunt propuse secretarului
general al Comitetului Central. Este un om de o vastă erudiţie. Şi-a făcut
studiile de drept la Universitatea din Moscova şi pe cele de economie la
Institutul de Agricultură. Are o mare experienţă a ceea ce înseamnă munca de
partid. De aceea cred că nu există şi nu poate să existe o altă propunere decât
candidatura lui M. S. Gorbaciov pentru postul de secretar general al
Comitetului Central al PCUS. În ceea ce ne priveşte, fiecare la postul său îl va
296 Vice-ministru şi ambasador sub Stalin, Andrei Gromîko a fost

ministrul Afacerilor Externe sub Hruşciov. A ajuns Ia preşedinţia Prezidiului
Sovietului Suprem sub Gorbaciov.
sprijini activ.
ROMANOV - Mihail Sergheevici Gorbaciov are o bogată experienţă de
viaţă. A început cu munca de la bază, mai întâi la Komsomol, apoi într-o
organizaţie de partid. Am putut vedea manifestându-se calitatea sa de
organizator şi de conducător de mase. Referindu-mă la activităţile mele
anterioare, pot spune că militanţii comunişti apreciază foarte mult acţiunile şi
gesturile lui M. S. Gorbaciov. Este un om erudit. Astfel, foarte repede a văzut
limpede în anumite probleme foarte complicate ale progresului tehnico-
ştiinţific. Nu doar a văzut limpede, ci chiar a început să înţeleagă intuitiv,
modul de a rezolva mai multe probleme legate de aplicarea anumitor progrese
tehnico-ştiinţifice în producţie. Nikolai Alexandrovici Tihonov ne-a vorbit aici de
munca lui M. S. Gorbaciov la Comisia de ameliorare a mecanismului economic.
Tovarăşul Tihonov este cel ce dă tonul acestei comisii, iar Mihail Sergheevici,
sprijinindu-se pe secţiunile CC, sugerează cu tact propuneri care sunt în
ansamblu susţinute de comisie.
În munca sa, Mihail Sergheevici se arată foarte exigent. Dar această
exigenţă este însoţită la el de un ajutor activ dat oamenilor, de încrederea pe
care le-o dovedeşte. De aceea consider că el va asigura integral continuitatea
conducerii Partidului nostru şi că va îndeplini în totalitate obligaţiile care îi vor
reveni.
CEBRIKOV - Andrei Andreievici Gromîko este cel care a dat tonul
conversaţiei noastre de astăzi. El a spus foarte just că noi suntem datori să
privim spre viitor. Această artă de a privi înainte este cu siguranţă lucrul cel
mai important în acest moment. Am fost şi eu excepţional de impresionat de
cuvintele lui A. A. Gromîko asupra necesităţii de a păstra şi a întări unitatea
Politburo-ului, a Comitetului Central, a întregului nostru Partid, în ansamblul
său. Dar astăzi, vorbind despre secretarul general al CC al PCUS, trebuie să
judecăm limpede care este omul ce va putea îndeplini această sarcină extrem
de complexă. Şi sunt convins că Mihail Sergheevici Gorbaciov o va realiza cu
cinste. Pentru aceste calităţi M. S. Gorbaciov a fost stimat de L.I. Brejnev, I. V.
Andropov şi K. U. Cernenko.
Liderul Partidului nostru trebuie să posede o bază teoretică şi practică
solidă. Am putea cita multe articole şi discursuri ale lui M. S. Nu voi numi
decât expunerea sa la recenta conferinţă teoretică a Uniunii. Cred că am
remarcat cu toţii că era un discurs curajos şi puternic în cel mai înalt grad.
Mihail Sergheevici Gorbaciov este un om al contactelor. Ştie să-i asculte
pe ceilalţi şi tratează cu înţelegere problemele abordate. Or, există multe
probleme în ţara noastră. Pentru a le rezolva, e nevoie de un om care să
înţeleagă bine aceste probleme, un om având o mare capacitate de muncă şi
de erudiţie. O astfel de erudiţie şi o astfel de capacitate de muncă există pe
deplin la M. S. Gorbaciov.
Ducându-mă astăzi la Plenară, am făcut, desigur, un schimb de păreri
cu tovarăşii mei de muncă. Instituţia noastră este astfel alcătuită încât ea
trebuie să cunoască bine nu doar problemele politicii externe, ci şi problemele
cu caracter intern, social. Ei bine, ţinând seamă de toate aceste circumstanţe,
cekiştii mi-au dat sarcina să propun candidatura lui M. S. Gorbaciov pentru
postul de secretar general al CC al PCUS. Înţelegeţi că vocea cekiştilor, vocea
militanţilor noştri, este vocea poporului. În ce ne priveşte, şi noi, partea
noastră, vom încerca să fim în muncă la înălţimea sarcinilor ce revin
Comitetului Securităţii Statului. Colectivul sudat ai cekiştilor va face totul
pentru a munci mai bine sub conducerea Biroului Politic al CC al PCUS pe care
îl va prezida noul secretar general al CC al PCUS, M. S. Gorbaciov.
DEMICEV - Voi fi concis. Sunt convins că facem astăzi alegerea cea
bună. Mihail Sergheevici Gorbaciov este bine cunoscut în ţara noastră. El este
destul de cunoscut şi în străinătate. După modul în care ştie să lucreze în
străinătate, călătoriile sale în Anglia, în Canada, în Republica Populară
Bulgaria ne furnizează dovezi convingătoare.
GROMÎKO - În Italia, de asemenea.
DEMICEV - Mihail Sergheevici Gorbaciov are simţul noutăţii, o vastă
erudiţie şi un talent de organizator. Este un om încântător. Nu este un secret
pentru nimeni că, după moartea lui I. V. Andropov, el s-a ocupat de toate
problemele de muncă ale Comitetului Central, dar că mai ales a făcut mult în
domeniul dezvoltării complexului nostru agro-industrial. Fără să exagerez, se
poate spune că i-a încântat pe savanţii noştri, intelighenţia noastră creatoare,
pe scriitorii noştri. Sub toate aspectele, este un om perfect demn să ocupe un
post atât de înalt.
LIGACIOV - Înainte de toate, eu ţin să subliniez acum impulsul foarte
important pe care l-a dat, aici, A. A. Gromîko. Mihail Sergheevici Gorbaciov
are, în mod netăgăduit, toate calităţile unui om politic de anvergură. În plus, el
are în rezervă o sumedenie de forţe intelectuale şi fizice. Este important, de
asemenea, să subliniez că M. S. Gorbaciov se distinge şi printr-un mare zel de
muncă, un gust al cercetării în lucrurile mari şi mici, arta de a-şi organiza
activitatea. Acest lucru, după cum înţelegeţi, are o imensă importanţă pentru
întreaga muncă de organizare a Partidului, pentru îmbunătăţirea stilului şi
metodelor sale. Această sarcină include şi politica de cadre şi activităţile
sovietelor, sindicatelor, ale Komsomolului, lucruri pe care le cunoaşte bine M.
S. Gorbaciov, care se bucură de o mare stimă în cercurile Partidului,
sindicatelor, ale Komsomolului, printre cadrele militante ale ţării noastre şi în
întreg poporul. Este ceea ce îmi spuneau astăzi mai mulţi secretari de obkom
şi raikom ai Partidului. Promovarea lui M. S. Gorbaciov va trezi un sentiment
de mândrie în ţara noastră şi va spori autoritatea Biroului Politic al CC al
PCUS.297
Astfel, toţi membrii prezenţi ai Politburo-ului, secretarii Comitetului
297 Proces-verbal al şedinţei Politburo-ului din 11/03/1986. Înregistrare.

Central (nu lipsea decât Şcerbiţki, în vizită în Statele Unite, care nu s-a
întors la timp pentru începutul şedinţei) sunt prezenţi. Unde este aşadar
„lupta pentru succesiune“? Nici o aluzie. Nici o urmă de şovăială. Spuneţi-
mi atunci de unde provin acele zvonuri conform cărora Gorbaciov ar fi fost
ales cu o foarte mică majoritate? Poate că ideea de perestroikă i-a surprins?
Poate că ea a provocat mai apoi o „luptă pentru putere“? Dimpotrivă,
oamenii astfel adunaţi ştiu perfect ce plan trebuie să realizeze noul secretar
general: de aceea, ei subliniază energia, spiritul „inovator“ al candidatului
lor şi problemele pe care trebuie să le înfrunte ţara. Se pare că chestiunea
succesiunii fusese reglementată dinainte, poate chiar din epoca lui
Andropov, şi că scrutinul din 11 martie nu fusese decât o pură formalitate.
Pe de altă parte, după ce am cercetat zeci de procese verbale ale
şedinţelor Biroului Politic gorbaciovist, n-am dat de nici cea mai mică urmă
a vreunei „lupte“. Desigur, se vedeau apărând în interiorul lor dezacorduri,
îndoieli, uneori discuţii în legătură cu probleme concrete, ca pe vremea lui
Brejnev. Erau însă cu mult mai puţine probleme şi se desfăşurau cu mai
puţină agitaţie decât pe vremea lui Andropov cu „ideologii“ săi. Dacă cineva
din lot era „conservator“, Gorbaciov în persoană dădea imediat dovadă de o
atitudine prudentă. În schimb, sarcinile „neplăcute“ erau încredinţate în
mod deliberat acelora cărora li se făcea o reputaţie de conservatori, iar cele
„agreabile“, „reformatorilor“. Asupra acestui aspect avem numeroase
exemple, dintre care unele sunt amuzante:
Gorbaciov - Am amânat pe mai târziu o chestiune. Fusese trecută pe

ordinea de zi la cererea mea de către tovarăşul Dolghih. Iată nota sa (Lectură).
Este vorba de a reda spărgătorului de gheaţă L. Brejnev vechiul său nume
Arktika. Şi de a boteza un nou spărgător de gheaţă L. Brejnev.
ZAIKOV - O placă este deja fixată pe el, cu numele L. Brejnev.
Aliev - Trebuie scos acest L. Brejnev fără să mai publicăm vreo
informaţie.
RÎJKOV - Trebuie să facem asta într-o singură zi şi fără televiziune.
Gorbaciov - Îi vom însărcina pe tovarăşii Ligaciov şi Zaikov să
cântărească totul şi să facă propuneri.
Încă o chestiune (Dă citire unei scrisori de la Alliluieva). Ne-am cam
grăbit hotărând venirea ei. Prima dorinţă a fost s-o lăsăm să vină, dar poate
că ar fi mai bine să nu ne grăbim, să mai discutăm puţin.
CEBRIKOV - Primele scrisori erau bine făcute, pline de recunoştinţă. În
timp ce aici există 50% din probleme, despre care ea nu suflase o vorbă.
Noaptea trecută, a fost transportată la spital în plină criză cardiacă.
GORBACIOV - Trebuie să lămurim ce gândeşte fiica sa şi să ne reîntrunim
la cel mai înalt nivel. Dacă îmi revine mie acest lucru, voi fi nevoit să-l judec pe
Stalin, Stalingradul298 şi toate astea. Provin dintr-o familie de felul ăsta.
Unchiul meu a avut sănătatea ruinată. Mama mea este dintr-o familie foarte
săracă, cu cinci copii. Am primit o medalie pentru o compunere: „Stalin este
elanul tinereţii noastre!“ De aceea, ar fi poate mai bine să-l însărcinăm cu
întrevederea pe tovarăşul Solomenţev?
GROMÎKO - Sau poate pe tovarăşul Ligaciov E. K?
CEBRIKOV - Avem de toate în scrisoarea asta. Nimeni nu i-a făcut vreun
rău.
GORBACIOV - Să-i încredinţăm întrevederea tovarăşului Ligaciov.
După cum se vede, nu putea defini, până la capăt, cărui gen de

familie îi aparţinuse. Uneia din cele care suferiseră sau aceleia care
rămăsese la „elanurile“' tinereţii?
De altfel, toate lucrurile astea nu sunt amuzante. Jocurile astea ne-au
costat, pe toţi, prea scump.
15.
Sufletele vii
Fireşte, pentru o contrafacere atât de grandioasă a democraţiei,
sarcina esenţială a puterii era să nu lase să-i scape iniţiativa, să împiedice
cristalizarea unei veritabile opoziţii: exemplul Solidarităţii în Polonia trecea
desigur în ochii lor ca un avertisment lugubru. De aceea, înainte de a-şi crea
„fronturile“, ei trebuiau mai întâi s-o termine cu grupurile care se formaseră
în douăzeci de ani de luptă împotriva regimului. Înainte de orice, să-i
zdrobească de tot pe cei mai încăpăţânaţi zek, să-i priveze de orice autoritate
morală, să-i constrângă la o „dezarmare ideologică“. Totodată, nu puteau să
se aştepte la succese în Occident, fără să se debaraseze de problema
deţinuţilor politici, care era bătătoare la ochi.
Este o problemă de care viitorul laureat al premiului pentru pace avea
să se ocupe, imediat, după venirea lui la putere. În exterior, anul 1985 n-a
fost marcat de nici o măsură de graţiere: arestările şi persecuţiile dimpotrivă
s-au întărit. Se înţelege acest lucru: trebuia mai întâi „curăţată“ ţara de
opozanţii virtuali. Astfel, raportul personal ai şefului KGB, Cebrikov, către
Gorbaciov privind misiunile îndeplinite de instituţia sa, în cursul lui 1985,
ne aduce la cunoştinţă printre altele299:
În cursul perioadei care ne interesează, organele Securităţii

Statului şi-au intensificat lupta împotriva diversiunilor ideologice ale
298Cf. ediţia franceză, pag. 268.

299Raportul lui Cebrikov către Gorbaciov din 19/02/1986, nr. 321/Tch-OV,
«Dare de seamă asupra activităţilor KGB al URSS pe anul 1985».
duşmanului de clasă. Pretutindeni, cekiştii au participat la lucrările
organelor de Partid, pentru eliminarea diverselor procese şi fenomene
negative, şi au perfecţionat activităţile preventive profilactice. [...] La
Moscova, Leningrad, în capitalele republicilor Uniunii şi în alte oraşe
au fost preîntâmpinate şi eradicate acte de sabotaj ideologic întreprinse
de mai multe sute de emisari şi de funcţionari ai unor organizaţii
străine antisovietice, naţionaliste, sioniste şi clericale. Trei sute dintre
ei au fost expulzaţi, intrarea în URSS a fost interzisă pentru alţi trei
sute douăzeci şi doi dintre ei.
În Ucraina, în ţările baltice şi în alte locuri au fost descoperite şi
lichidate în fază incipientă douăzeci şi cinci de grupuri naţionaliste
ilegale. Au fost stăvilite tentative de creare a unor grupuri ilegale de
către mai multe elemente prosioniste. Douăzeci şi opt dintre instigatorii
cei mai activi la activităţi ostile au fost aduşi în faţa tribunalelor.
Măsuri luate la momentul potrivit au prevenit formarea pe o bază
ideologică greşită a nouăzeci şi trei grupe de tineri. [...]
Au fost descoperiţi 1.275300 autori şi difuzori de documente
anonime antisovietice şi calomnioase, din care 97 au fost obligaţi să
dea socoteală justiţiei [...]Organele KGB au participat activ la acţiunea
Partidului şi Statului pentru cultivarea în rândul sovieticilor a unei
vigilenţe politice superioare, a respectului pentru drept şi lege, au dus o
luptă activă pentru prevenirea actelor criminale îndreptate împotriva
Statului şi pentru prevenirea proceselor şi fenomenelor nocive din
punct de vedere politic. Măsuri de prevenire profilactică au fost aplicate
unui număr de 15.271 persoane.
În acelaşi timp creştea presiunea asupra deţinuţilor spre a-i

constrânge la căinţă, la renegarea ideilor lor „în urma hotărârilor Plenarei
din aprilie a CC“. Această presiune n-a făcut decât să crească în timpul
anilor 1985 şi 1986 şi a atins apogeul la sfârşitul lui 1986. Gorbaciov era
evident grăbit: o dată cu începutul politicii glasnost, trebuia să reglementeze
cu promptitudine problema:
GORBACIOV - L-am rugat pe Victor Mihailovici să ne povestească despre

oamenii ce execută pedepse la noi, pentru crime pe care propaganda
occidentală le califică drept politice.
CEBRIKOV - Faţă de legislaţia noastră, aceste crime sunt periculoase
crime de stat. În total, pentru a fi înfăptuit crime de acest tip, au fost judecate
şi trebuie să-şi ispăşească pedeapsa 240 de persoane. Sunt oameni
condamnaţi pentru spionaj, trecerea frontierei statului, difuzarea de manifeste
ostile, trafic de devize etc. Mulţi din aceşti indivizi au declarat că renunţă la a
persevera în activităţile lor criminale. Ei îşi pun declaraţiile în legătură cu
300 Cifrele subliniate au fost sorise de mână.

schimbările politice intervenite în urma Plenarei din aprilie a CC al PCUS şi a
Congresului al XXVII-lea al Partidului.
Se presupune că este posibil să fie eliberaţi mai întâi o treime, apoi o
jumătate din aceşti indivizi. În acest caz, nu ar continua să îşi execute
pedeapsa decât persoanele care perseverează în atitudinea lor ostilă faţă de
statul nostru.
Gorbaciov - Se pare că putem sprijini această propunere.
CEBRIKOV - Noi vom proceda cu bun simţ. Pentru a ne asigura că
indivizii respectivi nu vor continua să se dedea la activităţi ostile, ei vor face
obiectul unei supravegheri.
ŞCERBIŢKI - Cum să explicăm că nu aducem în faţa justiţiei pentru
săvârşirea unor crime de stat deosebit de grave decât un număr relativ
restrâns de vinovaţi? Prin perestroika?
CEBRIKOV - Asta se explică prin accentul pus de KGB şi organele sale pe
practicarea unei munci de profilaxie. Mulţi indivizi sunt descoperiţi, dacă o
putem spune, în vecinătatea frontierei dincolo de care infracţiunea se
pedepseşte penal. Pentru a acţiona asupra lor, utilizăm atât resursele KGB cât
şi pe cele ale opiniei publice.
GROMÎKO - Care sunt crimele cele mai periculoase şi ce pedeapsă le este
afectată?
CEBRIKOV - Spionajul. Pedeapsa în asemenea cazuri este plutonul de
execuţie sau cincisprezece ani de detenţie.
Polişciuk a fost împuşcat pentru spionaj. Ieri, a fost executată sentinţa
privindu-l pe Tolkaciov.
GORBACIOV - Spionajul american se arăta generos cu el. Au fost
descoperite la el 2 milioane de ruble.
CEBRIKOV - Acest agent a livrat adversarului secrete tehnice militare de
importanţă.
GORBACIOV - Să cădem de acord asupra faptului că aprobăm în
principiu consideraţiile expuse de tov. Cebrikov... KGB să facă propunerile
sale în formele corespunzătoare.
MEMBRII POLITBURO-ULUI - De acord301.
Observaţi cu câtă grijă îi bagă ei în aceeaşi oală pe traficanţii de

devize, pe spioni, pe opozanţii politici. Te poţi gândi că nu fac nici o
diferenţă. Haide, haide! Cine credeţi că sunt acei oameni care „au declarat
că renunţă să persevereze în acţiunile lor criminale în urma Plenarei din
aprilie“? Cu siguranţă nu traficanţii şi spionii! Este însă mai simplu să nu
spui lucrurilor pe nume.
În consecinţă, la sfârşitul anului apar în „formele cuvenite“
„propunerile“:
301 Proces-verbal al şedinţei Politburo-ului din 25/09/1986, înregistrare.

„În ultimii ani, am reuşit să paralizăm activităţile antijuridice ale
organizatorilor, instigatorilor şi membrilor activi ai grupurilor ilegale
următoare: «grupurile Helsinki», «Uniunea liberă interprofesională a
muncitorilor», secţia rusă a lui «Amnesty International», a «Fondului de
întrajutorare pentru deţinuţii politici» şi altele pe care adversarul le
considera ca «forţe capabile să aducă o schimbare în ordinea politică şi
socială stabilită în URSS», raportau conducerii Cebrikov, Rekunkov,
Terebilov şi Kravţov, în decembrie 1986. Pentru perioada 1982-1986,
mai mult de 100 de persoane au renunţat la continuarea acţiunilor lor
antijuridice şi au luat-o pe drumul îndreptării. Unele au făcut declaraţii
publice la televiziune sau în ziare pentru a demasca serviciile speciale
din Occident şi pe foştii lor complici.
În 1986, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS şi Prezidiile
Sovietelor Supreme ale republicilor Uniunii, la recomandarea KGB, a
parchetului şi a tribunalelor, au scutit 21 de persoane de executarea
pedepsei în curs. Pentru 4, pedeapsa de privare de libertate a fost
comutată în expulzare. Imensa lor majoritate a primit corect deciziile
luate împotriva lor, excepţie făcând Ratuşinskaia, care, plecând în
Occident pentru motive personale, continuă să-şi multiplice acolo
declaraţiile ostile.
În prezent, pentru crime prevăzute în articolele citate mai sus, se
află în curs de executare a pedepsei 301 persoane; sunt supuse
anchetei 23 de persoane. Informaţiile în posesia noastră atestă că
schimbările intervenite în ţara noastră, după Plenara din aprilie 1985 a
CC al PCUS şi Congresul al XXVII-lea al Partidului, au influenţat
asupra stării de spirit şi conduitei celor care, la vremea lor, suferiseră
acţiunea propagandei burgheze şi a elementelor mental ostile,
comiseseră acţiuni antijuridice şi suportaseră o pedeapsă. Unii din ei
au devenit conştienţi de răul făcut intereselor societăţii, alţii rămân în
expectativă. Mai mulţi nu şi-au schimbat opinia şi rămân antisovietici.
În circumstanţele actuale de democratizare a tuturor aspectelor
vieţii publice, de unitate crescândă între Partid şi popor, pare posibilă
examinarea problemei eliberării, cu titlu de măsură de graţiere, din
locurile lor de detenţie sau de exil, a unei părţi a condamnaţilor, ca şi a
dispensării de responsabilitatea lor juridică a persoanelor care se află
acum supuse cercetării în baza crimelor de mai sus.
S-ar putea propune persoanelor care aparţin categoriei respective
să adreseze Prezidiului Sovietului Suprem al URSS o declaraţie conform
căreia ar renunţa pe viitor la orice activitate ostilă sau antijuridică. La
primirea acestor declaraţii, ar putea fi eliberaţi totodată şi condamnaţii,
ce îşi ispăşesc pedepsele, şi inculpaţii supuşi anchetei la recomandarea
parchetului URSS, a Curţii Supreme a URSS, a Ministerului de Justiţie
al URSS, a Ministerului de Interne al URSS şi a KGB al URSS, pe baza
graţierii promulgate de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS. [...] Să nu
fie comutată pedeapsa recidiviştilor deosebit de periculoşi şi nici a
persoanelor care perseverează în poziţiile lor hotărât ostile şi refuză să
semneze declaraţii scrise privind renunţarea lor la orice activitate
antisocială.
Astfel de măsuri ar permite acelora care ar refuza să îşi continue
activităţile antijuridice să-şi ocupe locul în societate şi în plus să-i
găsească pe aceia care, sub deviza luptei pentru «democratizare» şi
«drepturile omului», doar ascundeau natura antisovietică a aspiraţiilor
lor. Adoptarea unei decizii pozitive asupra acestei probleme va aduce
un beneficiu politic, va sublinia o dată mai mult caracterul uman al
puteiri sovietice. Realizarea acestor măsuri poate să ne pună în faţa
unor recidive ale activităţii antisociale; totuşi acest lucru nu ar trebui
după părerea noastră să ne conducă la efecte serios negative ...
Aşa a început „democratizarea“ lui Gorbaciov: legând mâinile

prizonierilor politici, în sunetul ditirambilor entuziaşti ai Occidentului.
Desigur, novicilor le venea greu să priceapă ce voia să spună acest lucru:
trei luni de celulă neîncălzită iarna, 400 grame de pâine la fiecare 2 zile şi,
de două-trei ori pe săptămână, un ofiţer KGB repetând inevitabil întrebarea:
„Ei? V-aţi însuşit sensul Plenarei din aprilie a CC?“ Şi asta nu-i tot. Se
făceau presiuni asupra părinţilor, erau ameninţaţi deţinuţii cu o nouă
pedeapsă. Au fost chiar bătăi administrate deţinuţilor. Imaginaţia cekistă n-
are limite: unii prizonieri s-au pomenit îmbrăcaţi în haine civile şi au fost
expediaţi acasă spre a se convinge de avantajele libertăţii. Spre sfârşitul
şederii lor, revenea aceeaşi întrebare:
„Ei? Sunteţi gata să semnaţi o declaraţie?“
Acest joc crud l-a indignat în asemenea măsură pe Tolia Marcenko
încât a declarat greva foamei sine die, a cerut eliberarea necondiţionată a
tuturor deţinuţilor politici, a stat trei luni fără să mănânce şi a murit302. O
formă de protest atât de extremă nu a fost suficientă pentru a aduce
Occidentul la realitate. Se intra într-o epocă extraordinar de cinică.
Cu toate acestea, moartea tragică a lui Marcenko a alarmat Biroul
Politic: crima nu intra în vederile sale. Şi totuşi, acest lucru făcuse oarecare
vâlvă în Occident. Au fost nevoiţi să „accelereze“ procesul de eliberare, să
reducă presiunile, să îmblânzească exigenţele. Au început să elibereze
oameni pe baza unei simple declaraţii, fără să o mai asorteze cu
promisiunea de „a renunţa la orice activitate antisocială“: era suficient să îţi
ceri graţierea.
„La data de 15 ianuarie 1987, îşi executau pedepsele, pentru crime
302 Comunicarea vice-preşedintelui KGB, F. Bobkov, către Departamentul

internaţional al CC, din 4/02/1987, nr. 206-B.
ce ţineau de articolele 70 şi 190-1 din Codul penal al RSFSR şi de
articolele corespunzătoare din codurile penale ale republicilor Uniunii,
288 de persoane, raporta personal Cebrikov, asistat de procurorul
general Rekunkov, lui Gorbaciov în februarie 1987303. Dintre care 114
pentru agitaţie şi propagandă antisovietică în lagărele de reeducare
prin muncă (articolul 70), la care se adăugau 119 persoane,
condamnate pentru difuzarea de elucubraţii deliberat mincinoase,
denigrând ordinea politică şi socială sovietică (art. 190-1) în timp ce 55
de persoane erau mutate disciplinar în baza articolelor respective.
În virtutea rezoluţiei CC al PCUS nr 47/54 OP din 31 decembrie
1986, parchetul şi Comitetul Securităţii Statului din URSS au organizat
munca impusă acestei categorii.
La sfârşitul acestei munci, 51 de persoane au făcut declaraţii
scrise afirmând că renunţă pe viitor la orice activitate antilegală.
Prezidiul Sovietului Suprem a luat decizia să-i graţieze.
Treisprezece declaraţii sunt supuse examinării. Munca continuă cu
ceilalţi deţinuţi şi va lua sfârşit în februarie.
În plus, se aflau în curs de cercetare, în baza articolului 70-4,
persoane ale căror dosare sunt în curs de clasare.
În lagărele de reeducare prin muncă şi mutaţi disciplinar se află 25
de recidivişti deosebit de periculoşi, condamnaţi în baza acestor
articole, cărora nu li se aplică uşurarea de pedeapsă prevăzută de
instanţele sus-numite.
Pare posibil să se procedeze cu ei, pe o bază riguros individuală, la
o muncă de reeducare. Cei ce se vor angaja ferm pe calea redresării, vor
condamna fostele lor activităţi criminale şi vor declara că renunţă la ele
pe viitor, vor putea fi propuşi pentru o măsură de graţiere pe bază
comună. [...]
Cât despre cei ce execută o pedeapsă în baza articolului 142
(infracţiune faţă de legile privind separarea Bisericii de Stat şi a
Bisericii de Şcoală) din Codul penal al RSFSR, a articolelor
corespunzătoare din codurile penale ale republicilor Uniunii (10
persoane), care au instalat ateliere de tipografie clandestine şi ilegale,
au inspirat manifestări antisociale printre credincioşi şi au iniţiat copiii
în religie în mod ilegal, pare oportun într-un astfel de caz, şi după ce s-
au primit de la ei declaraţii scrise de renunţare la orice activitate
antijuridică pe viitor, să li se constituie un dosar de graţiere pe bază
comună.
303 Nota lui Cebrikov şi Rekunkov către Gorbaciov, nr. 183-Tch din februarie
1987 (data zilei ilizibilă) «Despre punerea în aplicare a articolelor 70, 191-1
şi 142 din Codul penal al RSFSR, a articolelor corespunzătoare din codurile
altor republici ale Uniunii şi a măsurilor de luat pentru perfecţionarea sa
ulterioară».
O categorie deosebită este constituită de persoanele (96) care au
comis delicte, sancţionate de articolele mai sus citate din Codul penal,
în stare de iresponsabilitate şi care, la cererea tribunalelor, au fost
trimise în tratament coercitiv. Conform reglementării stabilite,
prevăzând două examene medicale anuale, persoanele, a căror stare de
sănătate nu mai prezintă pericol social, sunt transferate în spitale
psihiatrice de tip comun sau sunt lăsate în grija familiilor. În acest
moment îndeosebi, după examenul medical, sunt scutite de tratament
coercitiv mai multe persoane (Gherşuni, Pervuşin, Klebanov etc.).“
Astfel de rapoarte, ca tot atâtea buletine de pe câmpul de luptă,

continuau să aterizeze pe masa lui Gorbaciov aproape lună de lună până la
mijlocul lui 1987. Ultimul pe care mi-a fost dat să-i văd era datat 11 mai304
şi cuprindea, în special, cifrele următoare:
„În virtutea deciziilor adoptate de instanţele interesate, şi cu titlul

de graţiere individuală, au fost eliberate, în martie-aprilie anul trecut,
108 persoane condamnate pentru agitaţie şi propagandă antisovietică
şi 64 de persoane, executând pedepse pentru crime sancţionate de
articolul 190-1 din Codul penal al RSFSR şi de articolele
corespunzătoare din codurile penale ale celorlalte republici ale Uniunii.
La 1 mai 1987, continuau să îşi execute pedeapsa 98 de persoane,
aparţinând acestei categorii de condamnaţi (78 în locuri de detenţie şi
20 cu mutare disciplinară), dintre care 24 de recidivişti şi 74 care
refuză mereu să se angajeze la renunţarea la activităţile lor criminale“.
Până la urmă, s-a putut vedea petrecându-se lucrul de care ne

temuserăm mai mult decât de orice: au fost eliberaţi - uneori fără să li se
mai smulgă vreo declaraţie - doar aceia care erau cunoscuţi şi pentru care
intervenea Occidentul. Cel mai adesea erau expulzaţi în Vest, fiind privaţi de
cetăţenie. Însă acest lucru nu mai trezea interesul sau indignarea nimănui.
Dimpotrivă, toţi se entuziasmau pentru liberalismul lui Gorbaciov şi
neobosita lui luptă împotriva „conservatorilor“. Va putea fi văzut intrând în
istorie ca un reformator, Gorbaciov, eliberator al deţinuţilor politici. Nu
dintr-o dată, ci puţin câte puţin, din cauza „rezistenţei conservatorilor din
Politburo“, dar, în sfârşit, îi eliberase totuşi.
În realitate, ultimii prizonieri politici nu au fost eliberaţi decât de Elţîn
şi nu înainte de februarie 1992.
304 Notă anonimă adresată CC, în numele lagărului Lukianov, la

11/05/1987 cu nr. 6/2140, «în legătură cu articolele 70 şi 191-1 din Codul
penal al RSFSR».
Gorbaciov şi „sionismul“
Desigur, Gorbaciov nu putea păcăli multă vreme Occidentul, naiv
totuşi, fără să fi reglementat problema lui Saharov, care avea în continuare
domiciliu obligatoriu. S-a confruntat cu această problemă în august 1985,
imediat după venirea sa la putere şi cu mult înainte de promulgarea politicii
sale glasnost305:
GORBACIOV - La sfârşitul lui iulie trecut, am primit o scrisoare de la prea

celebrul Saharov. Cere să fie autorizată soţia lui, Bonner, să plece în
străinătate pentru a-şi îngriji sănătatea şi a-şi revedea familia.
CEBRIKOV - E o poveste veche. Sunt douăzeci de ani de când trenează
chestia asta. În tot acest timp, s-au succedat situaţiile cele mai diferite. S-au
aplicat măsurile potrivite atât în cazul lui Saharov cât şi în cel al lui Bonner.
Dar, în toţi aceşti ani, nu s-a făcut nimic care să încalce legea. Este un punct
important şi pe care se cuvine să-l subliniem.
Acum Saharov are şaizeci şi cinci de ani, Bonner şaizeci şi trei.
Sănătatea lui Saharov nu e grozavă. Urmează în prezent un tratament
împotriva cancerului, căci a început să slăbească.
În ceea ce-l priveşte pe Saharov, ca figură politică, şi-a pierdut prestigiul
şi nu mai spune nimic nou în ultima vreme. Poate că ar trebui s-o lăsăm pe
Bonner să plece în străinătate pentru trei luni. După legile noastre, putem
suspenda pe o perioadă de timp determinată domiciliul obligatoriu (şi, după
cum se ştie, Bonner are domiciliu obligatoriu). Bineînţeles, sosind în
străinătate, ea poate face acolo o declaraţie, poate primi acolo vreun premiu
oarecare. Nu este exclus ca din Italia, unde se duce să-şi îngrijească
sănătatea, să poată să ajungă în Statele Unite. A-i permite lui Bonner să plece
în străinătate ar putea trece drept un gest umanitar.
Pentru conduita ei ulterioară, putem lua în considerare două versiuni.
Prima, este întoarcerea la Gorki. A doua, este să rămână în străinătate şi să
înceapă să pună problema reîntregirii familiei sale, adică autorizarea plecării
lui Saharov. Într-un astfel de caz, ne putem aştepta la reclamaţii de la mai
mulţi oameni de stat occidentali şi chiar de la anumiţi reprezentanţi ai
partidelor comuniste. Însă, nu-l putem lăsa pe Saharov să plece în străinătate.
Ministerul Construcţiilor mecanice medii306 protestează împotriva acestui fapt,
în măsura în care Saharov cunoaşte în amănunt întreg lanţul de dezvoltare al
armamentelor noastre atomice.
După părerea specialiştilor, dacă i se dă lui Saharov un laborator, el
poate continua să lucreze în domeniul cercetărilor militare. Conduita lui
Saharov este dictată de Bonner.
305 Proces-verbal al şedinţei Politburo din 29/08/1985, înregistrare.

306 Eufemism, indicând Ministerul Industriei nucleare.
GORBACIOV - Iată ce înseamnă sionismul[sic].
CEBRIKOV - Bonner îl influenţează sută la sută. Contăm pe faptul că,
fără ea, purtarea lui se poate schimba. Are două fete şi un fiu dintr-o primă
căsătorie. Sunt la locul lor şi pot exercita o anumită influenţă asupra tatălui
lor.
GORBACIOV - Nu putem face în aşa fel încât Saharov, în scrisoarea sa,
să declare că înţelege că nu poate pleca în străinătate? N-am putea obţine de
la el o declaraţie în acest sens?
CEBRIKOV - Cred că trebuie să căutăm încă de pe acum soluţia acestei
probleme. Dacă nu adoptăm o hotărâre decât în ajunul întâlnirilor
dumneavoastră cu Mitterrand şi Reagan, acest lucru va fi interpretat ca o
capitulare din partea noastră, ceea ce nu este de dorit.
GORBACIOV - Da, trebuie să luăm o hotărâre.
ZIMIANIN - Putem fi siguri că, în Occident, Bonner va fi utilizată împotriva
noastră. Dar ne vom putea opune tentativelor ei de reîntregire a familiei,
utilizând resursele savanţilor noştri, care ar putea face declaraţii adecvate.
Tovarăşul Slavski, ministrul Construcţiilor mecanice medii, are dreptate: nu-l
putem lăsa pe Saharov să plece în străinătate. Cât despre Bonner, am greşi
aşteptând de la ea o purtare convenabilă. E o viperă scârboasă în fustă, o
femeie la discreţia imperialismului.
GORBACIOV - Ce ne va costa mai scump: s-o lăsăm pe Bonner să plece
sau s-o împiedicăm de la acest lucru ?
ŞEVARDNADZE - Bineînţeles, putem avea îndoieli privind autorizaţia de
plecare în străinătate pentru Bonner. Însă asta ne va aduce un beneficiu
politic. Va trebui adoptată imediat o decizie.
DOLGHIH - Şi nu l-am putea influenţa pe Saharov?
RÎJKOV - Eu simt pentru a o lăsa pe Bonner să plece în străinătate. E un
gest umanitar. Dacă rămâne aici, desigur, asta va face valuri. Dar asta ne va
da şi posibilitatea de a-l influenţa pe Saharov. Din moment ce acum tot dă
fuga la spital pentru a se simţi mai liber.
SOKOLOV (ministrul Apărării din URSS) - Cred că trebuie să facem
operaţia asta, nu vom pierde nimic.
KUZNEŢOV - E un caz complex. Dacă nu-i dăm voie lui Bonner să se ducă
să-şi îngrijească sănătatea, acest lucru poate fi folosit în propaganda
împotriva noastră.
ALIEV - Este greu să dăm un răspuns univoc la o chestiune pe care o
cercetăm. Acum Bonner se află sub supraveghere. În cursul acestor ani,
supărarea ei n-a făcut decât să crească. O să se ducă imediat să şi-o verse
toată în Occident. Propaganda burgheză va avea în ea o persoană concretă
pentru a face tot soiul de conferinţe de presă şi alte acţiuni antisovietice.
Situaţia se va complica dacă Saharov va pune problema unei plecări pentru a
fi alături de soţia sa. Există, aşadar, un element de risc. Să ne asumăm totuşi
acest risc.
DEMICEV - Mă gândesc înainte de toate la convorbirile tovarăşului
Gorbaciov M. S. cu Mitterrand şi Reagan. Dacă o expediem pe Bonner în
străinătate înainte, va fi o campanie antisovietică răsunătoare în Occident.
Astfel încât va fi mai bine s-o facem după aceste vizite.
KAPITONOV - Dacă-i dăm drumul lui Bonner, povestea o să dureze mult.
Ea va face referire la reîntregirea familiilor.
GORBACIOV - Am putea poate acţiona în felul acesta: vom confirma
primirea scrisorii, vom spune că ea a constituit obiectul atenţiei noastre şi a
unor măsuri adecvate. Trebuie să facem să se înţeleagă că suntem gata să
primim această cerere de plecare a lui Bonner, dar că totul va depinde de ceea
ce va face Bonner în străinătate. Deocamdată, este oportun să rămânem la
această variantă.
În cele din urmă, după cum se ştie, Saharov a promis să nu solicite

viză pentru străinătate, iar Bonner să nu facă declaraţii politice, şi călătoria
ei s-a desfăşurat fără incidente.
Acesta nu este decât un episod din jocul făcut de Politburo cu
Saharov. De-a lungul anilor 1985 şi 1986, Gorbaciov urmăreşte cu o atenţie
sporită tot ce îl priveşte pe savantul exilat: KGB îi trimite personal
înregistrările conversaţiilor ascultate307, fragmente din Amintiri, furate prin
grija sa, memorii pe care la vremea aceea Andrei Dmitrievici încerca să le
redacteze308.
În iunie 1986, Politburo revine la tema Saharov, din pricina scrisorii
adresate de acesta lui Gorbaciov, în care critica întreaga practică a
persecuţiilor politice.
Explicându-se în legătură cu acest lucru, Cebrikov ne spune, în
particular309:
„Trebuie să remarcăm că numărul de persoane chemate să

răspundă în faţa justiţiei pentru crimele mai sus-menţionate este
neînsemnat şi tinde să scadă. În prezent, în lagărele de reeducare prin
muncă şi cu domiciliu obligatoriu, îşi execută pedeapsa pentru agitaţie
şi propagandă antisovietică 172 de persoane, iar 179 pentru difuzarea
unor elucubraţii deliberat mincinoase şi care defăimează ordinea
socială şi politică sovietică; 4 pentru infracţiune la legea privind
307 Proces-verbal al şedinţei Politburo din 29/08/1985. Înregistrare.

308 Notă personală a lui Cebrikov către Gorbaciov privind trimiterea către
acesta din urmă a unor «fragmente din discuţia academicianului Saharov cu
savanţii americani Jeremy Stone şi Frank von Hippel», ne-numerotată şi
nedatată.
309 Nota lui Bobkov către Lukianov despre trimiterea, la cererea acestuia din
urmă, a Memoriilor lui Saharov, obţinute prin «căi operaţionale» nr. 1776-B,
doar menţionarea anului (1985) fiind lizibilă.
separarea Bisericii de Stat şi a Şcolii de Biserică. Cele douăsprezece
persoane citate în scrisoarea lui Saharov (Marcenko, Osipova, Kovaliov,
Nekipelov, Şihanovici şi ceilalţi) au fost condamnate pentru săvârşirea
de acte criminale concrete, care cad sub incidenţa normelor legislaţiei
penale şi în strictă conformitate cu legea... Unii, dintre cei care îşi
execută pedeapsa, îndeosebi cei ce sunt citaţi în scrisoare, Kovaliov,
Osipova, Şihanovici, cu preţul unei munci de reeducare sistematice, şi-
au dezavuat acţiunile, au declarat că se căiesc şi au renunţat să mai se
dedea pe viitor la acţiuni antijuridice.
Problemele ridicate de Saharov sunt evident condiţionate de
rătăcirile sale, întărite de influenţa negativă constantă a soţiei sale
Bonner.
Avându-se în vedere cele de mai sus, noi am considera oportun să
nu se dea un răspuns scris scrisorii lui Saharov. Am putea cere unui
lucrător responsabil din parchetul URSS să aibă cu el o discuţie
detaliată în care s-ar da răspunsuri argumentate chestiunilor abordate
în scrisoarea sa”.
Cu alte cuvinte, problema Saharov şi problema deţinuţilor politici erau

indisolubil legate: nu putea fi rezolvată una fără cealaltă, iar rezolvarea
uneia predetermina rezolvarea celeilalte. În consecinţă, principiul
fundamental ai soluţiei - a nu elibera decât pe cei care capitulaseră
„ideologic“ - a fost iarăşi aplicat în acest caz.
Furnizând la cererea CC „propunerile lor privindu-l pe Saharov“,
Cebrikov, şeful KGB, Ligaciov, membru al CC, şi Marciuk, preşedintele
Academiei de Ştiinţe, aveau să scrie:
„Decizia de a îngrădi activităţile ostile ale lui Saharov a fost

provocată de faptul că, pe o durată considerabilă, el s-a consacrat unor
lucrări subversive împotriva statului sovietic. A incitat mediile
capitaliste agresive să intervină în afacerile interne ale ţărilor socialiste,
la o confruntare militară cu Uniunea Sovietică, a inspirat declaraţii
împotriva politicii Uniunii Sovietice orientate spre destindere şi
coexistenţă paşnică. În acelaşi timp, Saharov a luat măsuri pentru
întărirea şi organizarea elementelor antisovietice în interiorul ţării, le-a
împins la acţiuni extremiste, a încercat să stabilească contacte cu
grupări antisocialiste din Republica Cehoslovacă, s-a solidarizat cu
partizanii «Chartei» cehoslovace şi cu reprezentanţii polonezi ai KOR, i-a
invitat să constituie o organizaţie unică pentru a se deda la acţiuni
antisocialiste“310.
310Nota lui Cebrikov, Ligaciov şi Marciuk către CC, nr. 3760 din
9/12/1986.
Numai că, iată, datorită măsurilor de influenţă ale înţeleptului KGB,
după ce a lăsat-o mai moale la Gorki, mai ales în absenţa soţiei sale,
Bonner, Saharov îşi venise în fire, se interesase din nou de ştiinţă, criticase
programul american privind „războiul stelelor“, comentase pozitiv iniţiativele
paşnice ale conducerii sovietice, rostise o judecată obiectivă asupra
evenimentelor de la centrala nucleară de la Cernobîl. Comentariul lui
Cebrikov:
„Aceste schimbări în purtarea şi modul de viaţă ale lui Saharov se

ciocnesc la fel ca mai înainte de rezistenţa îndărătnică a lui Bonner. Ea
îşi incită de fapt soţul să renunţe la activităţile sale ştiinţifice, îl
împinge la redactarea de documente provocatoare, îl constrânge să ţină
un jurnal în perspectiva unei publicări în străinătate. Cu toate acestea
şi în pofida acestor lucruri, pare oportun să fie continuate eforturile de
readucere a lui Saharov la munca ştiinţifică, ceea ce este util în sine şi
poate contribui la a-l ţine departe de orice participare la activităţi
antisociale.
În acest scop, pare cu putinţă la ora actuală să fie reglementată
problema întoarcerii lui Saharov la Moscova, din moment ce şederea sa
permanentă la Gorki poate să-l împingă la reîntărirea activităţilor sale
antisovietice, dacă luăm în considerare în plus şi influenţa negativă
exercitată asupra lui de soţia sa şi interesul viu al occidentalilor pentru
pretinsa «problemă Saharov». Se va putea da astfel crezare declaraţiei
lui Saharov conform căreia, la reîntoarcerea sa la Moscova, ar fi gata să-
şi părăsească «activităţile publice»311.
Întoarcerea lui Saharov la Moscova poate suscita anumite aspecte
negative, dată fiind mentalitatea antisovietică a lui Bonner, tendinţa ei
vădită de a-l împinge pe Saharov spre o confruntare cu noi, dorinţa ei
neascunsă de a colabora cu mediile occidentale care se opun politicii
noastre. Apartamentul lor poate redeveni locul de conferinţe de presă
de tot felul, cu participarea unor ziarişti străini, un loc de întâlnire
pentru elemente antisociale, un loc de elaborare de declaraţii şi
reclamaţii cu caracter negativ. E îndoielnic că Saharov se va abţine să
mai participe la activităţile grupului de aşa-zisă «apărare a drepturilor
omului». Dar, în pofida tuturor celor spuse, întoarcerea lui Saharov va
implica un cost politic mai mic decât menţinerea izolării sale la Gorki.
Acestea fiind zise, trebuie să luăm în considerare faptul că, pe linia de
acţiune a Comitetului Securităţii Statului, vor fi realizate măsuri în
stare să neutralizeze unele posibile manifestări negative“.
Într-un cuvânt, şi Saharov şi deţinuţii „graţiaţi“ se întorceau acasă nu

ca nişte învingători, nici măcar ca victime ale unei represiuni nedrepte, ci ca

nişte oameni „neutralizaţi“, care fuseseră graţiaţi din milă. Nici măcar nu
era vorba de reabilitare, ca pe vremea lui Hruşciov. Decizia, odată în plus,
fusese dictată de „oportunitatea“ cu iz de partizanat, de necesitatea de a
limita „costul“ politic. Şi mai vorbiţi de victoria democraţiei! Era victoria
Biroului Politic. Victoria politicii sale glasnost.
De altfel, „graţiaţii“ înşişi ştiau bine că era o înfrângere, căci aceia care
îşi semnaseră declaraţia, oricare ar fi fost cauza, recunoaşteau chiar prin
acest lucru „oportunitatea“ cekistă. „Renunţarea la orice activitate“ le-ar fi
putut evita, pur şi simplu, întemniţarea încă de la început. Regimul nu
cerea nimic altceva de la noi. Cei ce au acceptat au fost răsplătiţi, au devenit
deputaţi, „oameni politici“, cei care au refuzat au rămas „elemente
antisociale“. Putea cineva să nu înţeleagă la ce activitate era nevoit să
renunţe, din moment ce această renunţare deschidea calea unei... activităţi
publice? Oare Gorbaciov i-a reamintit lui Saharov promisiunea sa de a
părăsi „orice activitate publică“ atunci când l-a invitat cu un gest larg să
inaugureze al său „Congres al deputaţilor poporului“ în primăvara lui 1989:
„Andrei Dmitrievici, vă rog...“?
Astfel, a luat sfârşit mişcarea noastră, printr-o sciziune între cei care
au ales să-l „sprijine pe Gorbaciov“ şi cei care au refuzat să slujească drept
paravan jocurilor secretarului general al CC al PCUS. Şi chiar aceia dintre
noi care fuseseră exilaţi în Vest s-au pomenit prompt divizaţi de regim în
disidenţi „buni“ şi „răi“: în cei ce „acceptau perestroika“ şi cei ce o
„respingeau“. S-a dat voie celor care „acceptaseră“ să se întoarcă în ţară, s-
au publicat articole de ziar privind trecutul lor eroic; cât despre cei care
„respinseseră“ perestroika, asupra lor s-a lăsat tăcerea, de parcă n-ar fi
existat niciodată. Doar diplomaţii sovietici ne adresau zâmbete fermecătoare,
când ne întâlneau, şi se necăjeau sincer că ne vedeau „stagnând“ în
neîncrederea noastră.
Bineînţeles, printre primii care au dat fuga a fost Siniavski - „noi
scriitorii“ în persoană - care a explicat oamenilor cu gravitatea atât de
proprie „nouă scriitorilor“:
„N-am avut niciodată vreun alt dezacord decât stilistic cu puterea
sovietică“.
Doamne, cât răsfăţ, snobism şi... josnicie poate să conţină fraza asta!
Căci ea se adresa degeneraţilor care martirizaseră milioane de oameni şi
care, aşa cum o constatăm astăzi cu tristeţe, au condamnat ţara la moarte.
Ne întrebăm dacă dezacordul lui cu Hitler este tot de ordin stilistic. De altfel,
în ce consta dezacordul? În ce stil „ei, scriitorii“ ar fi preferat să vadă
ucigându-se oamenii?
Cu Gorbaciov, pe care l-a proclamat „disidentul nr. 1“, nu mai
rămâneau, de fapt, nici dezacorduri sintactice, nici gramaticale312.
312 După La Pensée russe, nr. 3760 din 27/01/1989, pag. 13, poşta
„Spuneţi-ne, de ce nu vă întoarceţi acasă?“ mă întrebau cu o mirare
nesimulată ziariştii perestroikişti.
Şi îmi venea greu să înţeleg ce cântărea mai mult în acea întrebare,
prostia sau josnicia?
O operaţiune cekistă: glasnost şi perestroika

Cu toate acestea, nu era de ajuns să fie dată gata vechea opoziţie, mai
trebuia şi împiedicată formarea unei opoziţii noi.
În 1987, Cebrikov, Şevardnadze şi Iakovlev se neliniştesc313:
„Un grup de persoane [...] încearcă să organizeze la Moscova, de la
10 la 14 decembrie al acestui an, un pretins «seminar al asociaţiilor
independente din ţările participante la procesul de la Helsinki asupra
problemelor umanitare». [...]
Secţiunile ar trebui să fie prezidate de Grigorianţ, Kovaliov,
Bogoraz-Bruhman, Cernovol, Airikian şi alţii, condamnaţi în trecut
pentru activităţi antisovietice şi graţiaţi anul acesta printr-un decret al
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Timofeiev s-a proclamat
«preşedinte al comitetului de organizare».
Este difuzat un «apel» în care organizatorii «seminarului» declară în
mod demagogic îndeosebi că este necesar să se creeze garanţii
internaţionale, care să asigure respectarea de către statele membre (ale
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa) a angajamentelor
lor în domeniul drepturilor omului, ca şi punerea la punct a unor
metode de «control internaţional asupra intrării în vigoare a deciziilor
de ordin umanitar ale CSCE». [...]
Sunt constant puse în lumină problemele pregătirii acestui
seminar cu prilejul fiecărei adunări a persoanelor respective la Moscova
în prezenţa unor ziarişti străini. Le fac ecou membrii clubului de presă
«Glasnost», care nu-şi ascund voinţa de a reuni elementele antisociale
din ţara noastră şi de a jucă un rol conducător“.
Toate astea se petrec nu în 1968 sau în 1977, ci în 1987, în toiul

acelei perestroici atât de celebrate de Occident, şi cel ce se află în fruntea
„măsurilor de îngrădire“ este tot acelaşi Alexandr Iakovlev, inventatorul
glasnost-ului comunist.
„Este evident, în ansamblu, că este vorba de punerea la punct a

unei provocări care, în intenţiile organizatorilor şi ale instigatorilor lor
redacţiei.
313 Nota lui Iakovlev, Şevardnadze, Zaikov, Cebrikov din 4/12/1987, nr.
2451-Tch.
din străinătate, trebuie, în toate cazurile, să le aducă dividende: dacă
seminarul are succes, aceasta va da greutate glasnost-ului şi va crea
un fel de precedent; dacă se împiedică desfăşurarea lui, va fi o bună
ocazie de a face un mare scandai antisovietic, cu atât mai mult cu cât
această fantezie este prevăzută pentru 10 decembrie, ziua drepturilor
omului, iar aceste date coincid cu desfăşurarea întâlnirii sovieto-
americane la cel mai înalt nivel.
În aceste împrejurări, propunem să acţionăm în modul următor:
- La cererea organizatorilor seminarului adresată Comitetului
executiv al Sovietului de la Moscova, în legătură cu închirierea unui
local, trebuie dat un răspuns negativ, precizându-se că, în aşteptarea
unei noi legislaţii adecvate, hotărârea Comitetului executiv a Sovietului
de la Moscova, din 11 august 1967, rămâne în vigoare, dat fiind că a
fost adoptată pentru asigurarea ordinii publice şi respectarea Statului,
şi că ea prevede îndeosebi obligaţia de a respecta Constituţia URSS şi
alte acte legislative, în plus, clubul de presă Glasnost nu a fost
înregistrat oficial şi ne putem întreba cu ce drept pretinde el să
organizeze manifestaţii internaţionale. Ne putem gândi că, în faţa
refuzului de închiriere a unui local, seminarul se va reuni în
apartamente particulare, însă în acest caz efectul propagandă va fi
serios atenuat;
- trebuie să oferim motive de acelaşi ordin refuzării de vize
cetăţenilor străini care vor solicita participarea la seminar. Nu trebuie
totuşi să excludem posibilitatea ca un anumit număr de străini să vină
în calitate de turişti, iar la această reuniune să participe anumiţi
ziarişti străini acreditaţi la Moscova;
- ţinându-se seamă de faptul că unul din scopurile principale ale
organizatorilor seminarului constă în provocarea scandalului, trebuie
să ne abţinem pe moment de la orice măsură coercitivă faţă de ei;
- dacă organizatorii nu iau în considerare decizia Sovietului
Suprem, să fie avertizaţi pe căile parchetului asupra caracterului
nelegal al manifestării proiectate;
- putem vedea punându-se, totodată, problema metodelor de
neutralizare nu doar administrative, ci politice a activităţii unor astfel
de elemente antisociale. Aşa cum o arată primele experienţe de acţiuni
în cadrul democratizării, cea mai promiţătoare este o muncă
individuală exigentă, dusă de organizaţiile Partidului, sovietelor şi
societăţii, îndeosebi în locuinţe, aplicând în caz de necesitate metode
diferenţiate şi demascând în mediile de informare adevăratul chip al
acestor «apărători ai drepturilor omului»“314.
314 Anexă la nota lui Şevardnadze, Zaikov, Cebrikov, Iakovlev, Dobnnin,

Ce se schimbase oare? Tot Iakovlev, tot KGB, tot aceleaşi „măsuri“, tot
acelaşi arbitrar. Pur şi simplu, simpatiile din lumea întreagă nu mai sunt de
partea noastră, nu mai iese triumfătoare politica noastră glasnost. Nimeni
nu vrea să vadă că ceea ce triumfă nu este democraţia, ci „democratizarea“,
nu piaţa, ci „socialismul de piaţă“. Nici măcar Margaret Thatcher sau Ronald
Reagan. Presa occidentală se gargariseşte cu toate acele „fronturi“ cekiste şi
alte „organizaţii sociale“, „colegii“ lor occidentali se grăbesc să stabilească cu
ei contacte de afaceri, iar fondurile occidentale îi alimentează cu tehnici şi
resurse. A risca obiecţii sau explicaţii este zadarnic: eşti privit ca un
uzurpator, un hoţ care se străduie din motive interesate să priveze de
resurse persoane demne care se luptă împotriva „conservatorilor“ şi pentru
democraţie în propria lor ţară. Voi, dar cine sunteţi voi? Ce faceţi voi aici, în
Occident?
Ce să le explici, de altfel? Că glaznost und perestroika lui Gorbaciov
constituie o gigantică „operaţie cekistă“? Că toate acele „fronturi“ sunt
şiretlicuri cekiste? În cel mai bun caz eşti privit ca un nebun: din moment ce
chiar şi „Reagan şi Thatcher“ gândesc diferit. Din moment ce „Saharov în
persoană“ îl sprijină pe Gorbaciov...
Ce le poţi răspunde? Că jocul a fost pregătit tocmai pentru asta? Că
obiectivul său este de a împiedica formarea unor forţe sociale real
independente? Păi establishment-ului occidental îi convine perfect situaţia
asta: tocmai de „independenţi“ se teme el mai mult decât de orice. De aceea,
disidenţii nu au obţinut un sprijin real în Occident nici înainte, nici în
timpul şi nici după perestroikă:
„Sunteţi incontrolabili“, îmi spuneau cu toată sinceritatea oameni de
care depindea acest ajutor.
Ce mişcătoare unanimitate între establishment-ul occidental şi
Politburo! Şi unul şi celălalt voiau o „revoluţie controlată“ şi de aceea au
făcut să mişune „revoluţionarii marionete“.
Evident, Politburo-ul gorbaciovist înţelegea de minune toate astea.
Tocmai de aceea îşi crease „organizaţiile sale sociale“ - pentru a ne
neutraliza. Astfel, în legătură cu seminarul asupra drepturilor omului, ei
adoptă, între alte măsuri, pe acestea:
„Îi revine Comitetului orăşenesc de partid din Moscova (tovarăşul

Karabasov I.S.), împreună cu Comisia de cooperare pentru probleme
umanitare şi drepturile omului de pe lângă Comitetul sovietic pentru
securitate şi cooperare europeană (tovarăşul Burlaţki F.M.), să ducă,
cu ajutorul organizaţiilor de soviete, de Partid, de Komsomol şi altele, o
muncă sistematică pentru neutralizarea activităţii grupurilor
antisociale de genul clubului de presă Glasnost şi demascarea
Lukianov din 24/12/1987.

adevăratului chip al acelor «apărători ai drepturilor omului», prin toate
mijloacele mediilor de informare“.
„Comisia“, ca şi „Comitetul“ prezidat de comunistul „liberal“ Burlaţki

fuseseră create pentru ca nici o altă activitate „helsinkiană“ să nu scape
controlului lor:
„Confom deciziei adoptate, au fost luate unele măsuri pentru a se
contracara realizarea de către elemente antisociale a proiectului, sprijinit de
serviciile speciale imperialiste şi de centrele de acţiune subversivă din
străinătate, unei acţiuni destabilizatoare: aşa-zisul «seminar al organizaţiilor
independente - participante la procesul de la Helsinki asupra problemelor
umanitare» şi instituirea pe baza sa a unui organ de control, permanent şi
de observaţie, privind drepturile omului în URSS“, declarau cu mândrie la
CC, pentru a-şi semnala succesul lucrărilor lor, principalii organizatori ai
perestroikăi, Iakovlev, Şevardnadze, Cebrikov, Dobrînin etc.315. Pentru a
împiedica desfăşurarea la Moscova a acestei provocări politice, le-a fost
refuzată intrarea pe teritoriul sovietic reprezentanţilor unei serii de
formaţiuni antisovietice, unor renegaţi cu domiciliul în Occident, printre
care şi foşti cetăţeni sovietici, membrilor polonezi ai Solidarităţii, grupurilor
«Pacea şi drepturile omului» (RDG), cât şi instigatorilor la manifestaţii
naţionaliste sau de alt tip: Airikian (Armenia), Cernovol, Gorîn, Gel (Ucraina),
Sadunaite (Lituania) şi altor câtorva.
„Măsurile luate au permis întrucâtva să fie limitat cercul

participanţilor la aşa-zisul seminar, să fie împiedicată unificarea
activităţii unor grupuri de persoane cu o mentalitate ostilă cu aceea a
elementelor antisocialiste din alte ţări socialiste şi să fie împiedicată
tentativa de creare a unui centru permanent de acţiune la Moscova.
Neprimind autorizaţia de a utiliza localuri ce aparţin statului, pentru a-
şi ţine acolo seminarul, provocatorii s-au împrăştiat în apartamente
particulare şi au organizat secţiuni... Acestea erau prezidate de
Timofeev, Grigorianţ, Bogoraz-Bruhman, Kovaliov, Gamsahurdia,
Ogorodnikov şi alţi indivizi judecaţi în trecut pentru activităţi
antisovietice. În total, ei au reuşit să implice în această acţiune
provocatoare aproximativ 180 de cetăţeni sovietici (dintre care mai mult
de 40 provenind din alte treizeci de oraşe ale ţării). Majoritatea, aşa
cum s-a văzut, participaseră la activităţi antilegale în trecut, de aceea
fuseseră aduşi în faţa tribunalelor, întreţinuseră şi întreţin mereu
contacte cu organizaţiile subversive din străinătate“.
Ce spuneau, aşadar, aceşti oameni fără scrupule, aceşti duşmani ai
315Nota către CC a lui Zaikov, Cebrikov, Şevardnadze, Iakovlev, Dobnnin,

Lukianov din 23/12/1987, nr. 2594-Tch.
progresului? De ce era necesar ca ei să fie împiedicaţi să-şi ţină seminarul
chiar şi în climatul glasnost-ului gorbaciovian? Poate că îi sprijineau pe
conservatori, se pronunţau împotriva democratizării?
„Aceste reuniuni în apartamente particulare au avut o orientare

antisovietică. Astfel, de pildă, Timofeiev (de la clubul de presă Glasnost)
a subliniat în alocuţiunea sa: «Seminarul trebuie să demonstreze
opiniei publice mondiale existenţa în URSS a unui mare număr de
persoane nemulţumite de regimul socialist...»
Krocik (de la grupul «Încrederea») a preconizat formarea în ţară de
«sindicate libere». Ogorodnikov (de la Buletinul opiniei creştine) a afirmat
că URSS este un stat totalitar, a formulat necesitatea luptei pentru
extinderea rolului Bisericii în viaţa politică şi socială a ţării.
Novodvorskaia (de la grupul «Democraţie şi umanism») a decretat: «Se
impune o luptă nonviolentă împotriva guvernului URSS. Scopul
esenţial al mişcării noastre este opoziţia permanentă faţă de guvernare.
Necesitatea unui sistem pluralist în ţară.» Miasikov (de la buletinul
Glasnost) a spus: «Jumătate din populaţie trăieşte în mizerie în URSS,
există mai multe milioane de şomeri în ţară, se exploatează o muncă de
sclavi, 25% din populaţie nu are locuinţă.» În URSS, după părerea lui,
«nici unul din drepturile constituţionale nu este respectat».
Declaraţiile mai multor participanţi conţineau apeluri la luptă
pentru obţinerea unui drept nelimitat de ieşire şi de intrare pe teritoriu,
refuzarea serviciului militar, libera circulaţie a oricărei informaţii spre
străinătate. Au fost, de asemenea, abordate chestiunile privind
rezistenţa în faţa organelor puterii sovietice şi politicii PCUS, crearea
unui mecanism de influenţă asupra elaborării deciziilor interne şi
externe ale guvernului“316.
Altfel spus, ei nu spuneau nimic nou faţă de ceea ce se publicase deja

în presa perestroikăi. Însă, vocile lor nu erau cele bune, ele nu erau
controlate. Şi cu toate că, după spusele autorilor, „în ansamblu acest act de
provocare a fost puţin recunoscut de cetăţenii sovietici“, era necesar să-i
combată, chiar şi pe viitor, căci, nu s-ar putea pune la îndoială faptul că
organizatorii îşi vor continua activitatea de hărţuială. Secţia de propagandă
de pe lângă Departamentul internaţional al CC al PCUS, împreună cu
Ministerul de Interne şi KGB al URSS, a prevăzut elaborarea unor măsuri
complementare pentru demascarea caracterului ostil şi provocator al
activităţii organizatorilor şi participanţilor la numita acţiune, cât şi pentru
prevenirea repetării pe viitor a unor acţiuni asemănătoare“.
Aceasta a fost, fără îndoială, singura tentativă serioasă pentru a reuni
o opoziţie independentă în interiorul ţării. Ce puteau face aceşti oameni, - o
316 Nota lui Cebrikov către CC nr. 2198-Tch, din 24/10/1977.

mână de oameni în faţa unei gigantice maşini sufocante -, fără resurse, în
faţa unei totale indiferenţe (când nu era ostilitate), atât în Vest, cât şi în
propria lor societate? Cine se sinchisea de revistele lor artizanale, de micile
lor ziare cu tiraj redus, în vreme ce orice organ perestroikist scotea milioane
de exemplare. Erau de acum de mult apuse vremurile când un singur
cuvânt adevărat era mai puternic decât supraputerea nucleară: de acum
înainte toată lumea spunea „adevărul“, multe adevăruri diverse şi, în plus,
paralele. Nu aveai decât să deschizi bine urechile. Propaganda sovietică a
perestroicii învăţase să mintă în contratimp, creând astfel polifonia
„pluralismului socialist“. Degeaba îţi forţai coardele vocale, nu erai decât o
voce printre atâtea altele, un adevăr într-o sumedenie de alte adevăruri. Se
putea oare impune tăcere tuturor?
Încă ceva: dacă, înainte, oamenii îşi băteau capul să găsească alibiuri
pentru a evita conflictul cu puterea, acum nu mai era nevoie să-şi mai dea
atâta osteneală. Pentru ce să te pui în situaţii neplăcute, să fii ciomăgit de
trupele OMON, în numele unui adevăr 100%, dacă mulţumindu-te cu 75%
puteai deveni o notabilitate în stat, titular al unei maşini oficiale? De ce să
te grăbeşti, dacă ceea ce astăzi era interzis avea să fie permis mâine?
Particularitatea „democratizării“ gorbacioviste consta în faptul că erau
îngăduite oamenilor controlaţi îndrăzneli mai mari decât cele în numele
cărora necontrolaţii erau împrăştiaţi, şi pe deasupra cu o brutalitate
nemaiauzită. Un exemplu pentru octombrie 1987317:
„Comitetul Securităţii Statului din URSS a obţinut informaţii

conform cărora participanţii extremişti la aşa-zisul seminar
«Democraţie şi umanism» îşi propun să facă la 30 octombrie o
manifestare provocatoare.
Pentru a da acestei manifestări un caracter de masă, ei înţeleg să
difuzeze «anunţuri» şi «declaraţii ale manifestanţilor pentru eliberarea
prizonierilor politici din URSS». Organizatorii contează pe participarea
unor indivizi care au executat cândva pedepse pentru activităţi
antisovietice şi care se află în tratament coercitiv din dispoziţia
tribunalelor populare. Ei au comunicat ora şi locul manifestării
ziariştilor străini. Se aşteaptă prezenţa unor turişti provenind din ţările
occidentale.
Organizatorii au intenţia să se adreseze Comitetului Executiv al
Sovietului din Moscova pentru a primi oficial autorizaţia de
manifestare.
Comitetul Securităţii Statului, împreună cu Ministerul de Interne,
317Nota către Lukianov «Despre articolele 70 şi 190-1 din Codul penal al

RSFSR», fără semnătură, nr. 6/2140 din 11/05/1987.
ia toate măsurile pentru a împiedica provocarea pusă la cale“318.
Totodată, pare-se, sunt eliberaţi deţinuţi politici, se fac pregătiri

pentru revizuirea Codului penal, însă manifestările cu acest prilej sunt
„provocări ale unor extremişti“, manifestarea este interzisă de Sovietul din
Moscova şi împrăştiată de miliţie319. Omul de pe stradă rămâne perplex: de
ce să te baţi cu poliţia, în pieţe, pentru o chestiune ce poate fi abordată în
presa oficială? Intelectualii sunt înspăimântaţi: „Ah! numai să nu-i dăuneze
lucrul ăsta lui Gorbaciov!“ În Occident, se ridică din umeri a neputinţă
încurcată, se atribuie totul uneltirilor „conservatorilor“ din Politburo. Cum,
în asemenea condiţii, s-ar fi putut forma o opoziţie unică şi sudată? Chiar şi
aceia, puţin numeroşi, care încercaseră s-o creeze pentru că înţelegeau că
izolarea era ucigaşă, se împrăştiaseră în propriile lor republici şi se
împărţiseră în grupuleţe. Chiar şi sub această formă aparent inofensivă,
regimul nu îi putea tolera. În întreg haosul anilor de perestroikă, în pofida
tuturor zigzagurilor şirete ale lui Gorbaciov, un singur lucru a rămas
imuabil şi coerent: nu trebuia cu nici un preţ tolerată formarea unor
structuri sociale real independente; trebuia împiedicată consolidarea unei
opoziţii reale. Cu doi ani înainte de faliment, şeful de atunci al KGB,
Kriucikov, îi raporta superiorului său, general, cu scopul de a-i recomanda
să creeze o „Direcţie specială a KGB pentru apărarea ordinii
constituţionale“:
„Serviciile speciale şi centrele de subversiune ale adversarului şi-

au modificat acţiunea împotriva URSS pentru a adopta o nouă
platformă strategică şi tactică... Instigând naţionalismul, şovinismul,
clericalismul, ei încearcă să aţâţe focare de tensiune socială,
manifestări antisociale şi dezordini de masă, să incite elementele ostile
la acţiune, orientată spre o răsturnare prin forţă a puterii sovietice. Ei
se străduie cu o insistenţă deosebită să formeze grupuri, legale sau
ilegale, cu tendinţă anticonstituţională, să preia direct conducerea, să
le furnizeze ajutor ideologic şi material, să incite la acţiuni extremiste.
[...]
În spirit analog îşi exercită activităţile antijuridice nişte elemente
antisocialiste. Utilizând anumite formaţii spontane, născute din
activitatea politică a cetăţenilor, şi împrumutând formule ale
democratizării şi reînnoirii societăţii sovietice, se dedau la o activitate
anticonstituţională de creare a unor structuri de opoziţie faţă de PCUS320
318 După o informaţie din La Pensée russe, nr. 3698 din 6/11/1987, mai
mult de 25 persoane au fost arestate înainte de manifestaţie şi răspândite în
mai multe comisariate de miliţie unde au petrecut mai mult de trei ore.
319 Nota lui Kriucikov către Gorbaciov din 4/08/1989, nenumerotată.
sau a altor grupuri organizate.“
Abrogarea însăşi a articolului 6 din Constituţie, prin care astfel de

tentative încetau de a mai fi „anticonstituţionale“, nu a alterat acea „linie
generală“ a reformelor gorbacioviste. În cele din urmă, laminorul KGB-ului a
atârnat asupra oricărei „grupări“ independente, chiar şi asupra acelora care
erau predispuse la anumite forme de colaborare cu puterea perestroikăi. Îmi
veţi spune că era o întâmplare? Poate că, înşelat de „conservatori“, Mihail
Sergheevici ignora toate aceste lucruri? Să fim serioşi.
„După informaţiile pe care le avem şi la instigarea persoanelor din

străinătate, elemente antisociale, aparţinând aşa-zişilor «apărători ai
drepturilor omului» şi naţionaliştilor evrei, îşi propun să organizeze la
Moscova, în primele zece zile ale lunii septembrie, un seminar
internaţional pe tema: «KGB şi perestroika».
Organizatorii seminarului, ascunzându-se sub masca glasnost-ului
şi a democratizării, au ca scop «discreditarea» Comitetului Securităţii
URSS, atrăgând atenţia unor largi cercuri ale opiniei sovietice şi
internaţionale asupra «activităţilor şi crimelor sale». Sunt prevăzute
îndeosebi dezbateri publice asupra raporturilor următoare: «funcţia
KGB-ului în epoca gândirii noi», «rolul KGB-ului în situaţiile de criză»,
«monopolul informaţiei», «dincolo de misterul şi de spaima de KGB»,
«KGB şi mişcarea naţională democratică în URSS», «KGB şi
antisemitismul». În calitate de sponsori sunt luate în considerare
organizaţii ca Amnesty International, Federaţia Internaţională de la
Helsinki, care s-au făcut îndeajuns de cunoscute în calitate de
«apărătoare ale drepturilor omului în ţările socialiste».
Se propune să fie invitaţi la seminar oameni politici şi sovietologi
occidentali celebri, printre alţii Z. Brzezinski şi R. Pipes, şi foşti cetăţeni
ai ţării noastre, Alexeeva, Bukovski, Ghinzburg, Orlov, Pliuşci şi alţii
care se dedau în străinătate la activităţi antisovietice. Se presupune că
vor participa la acest seminar apărători ai drepturilor omului
cunoscuţi, ca Grigorianţ şi Timofeev, reprezentanţi ai mişcărilor
«naţionale democratice» din Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Moldova,
din ţările baltice şi din Ucraina, ai «autorităţilor» reprezentând pe tătarii
din Crimeea şi pe militanţii religioşi.
Organizatorii seminarului au intenţia să trimită invitaţii lui
Cebrikov, Kriucikov, Suharev, şefului serviciului de vize şi înregistrări
din Ministerul de Interne, deputaţilor poporului din URSS Adamovici,
Afanasiev, Vlasov, Golian, Ivanov, Korotici, scriitorului Semionov,
poetului Dementiev, lui Semiceastnîi, fost preşedinte al KGB, şi lui
Şelepin, cât şi redactorului ziarului Nouvelles de Moscou şi canalelor de
televiziune Privirea şi A Cincea Roată“321.
Pe raport figurează rezoluţia:

Să FIE TORPILATĂ OPERAŢIUNEA, ŞI CU ASTA BASTA!
M. Gorbaciov
Agonia
Despre care „centre de subversiune“ era deci vorba? Despre care
„uneltiri“? A fost o epocă monstruoasă: cu cât regimul minţea mai mult şi
într-un mod mai rafinat, cu atât trezea mai tare entuziasmul în Occident.
Călăii de ieri se lăudau sus şi tare cu crimele trecute, iar lumea se înduioşa:
ah, câtă sinceritate, ce schimbări! Ba mai mult, ei continuau să ucidă, să
zdrobească opoziţia, să batjocorească prizonierii în ochii tuturor, iar lumea
tremura la ideea că asta îi putea dăuna călăului şef. Era ceva cam în genul
Neisprăvitul al lui Fonvizin322, în care tânărul erou o compătimeşte pe
maică-sa: s-a ostenit atât de mult să-l bată pe tata!
„- De ce nu vreţi să recunoaşteţi ceea ce este evident? Lucrurile merg
mai bine! mi se spunea cu ocazia conferinţelor.
- Se întâmplă ca în cazul unei boli fără leac, să fie cel mai bine la
sfârşit“, spuneam glumind, căci pentru prima dată în viaţă nu ştiam ce să
răspund.
Căci, în fine, dacă nu înţeleseseră ce este sistemul comunist, nu mai
era vreme să-l explici.
Pentru mine, au fost anii cei mai penibili, cei mai amari din viaţă. Din
totdeauna suportasem rău trădarea, fie şi din partea unui singur om; or,
aici, eram trădaţi de, practic, întreaga lume care se lăsase amăgită de o
minciună, de făgăduiala unei vindecări miraculoase a flagelului comun,
formulată de un impostor la scară mică. Unul după altul dispăreau aliaţii,
oameni pe care îi considerasem prieteni, pe care mă bizuisem în momente
grele şi care, după cum credeam, ar fi trebuit să aibă întotdeauna în mine
aceeaşi încredere nelimitată. Căci, în sfârşit, cunoscuserăm împreună multe
încercări. Dar, ca şi cum ar fi fost atinşi de virusul nebuniei, ei preferau
dintr-o dată să dea crezare unui om pe care nu-l mai întâlniseră niciodată,
pe care nu-l văzuseră niciodată la faţă.
„Ce mai încoace şi încolo, voi disidenţii aveţi idei preconcepute asupra
lui Gorbaciov“, îmi spuneau ei.
„Despre ce e vorba în fond? mă întrebam cu durere. Am făcut oare
321 Nota lui Kriucikov căte CC din 27/07/1989, nr. 1541-K şi rezoluţia lui
Gorbaciov.
322 Denis Fonvizin (1754-1792), scriitor de pe vremea Ecaterinei a II-a, încă
celebru pentru comediile sale (Brigadierul şi Neisprăvitul).

vreodată ceva josnic în viaţă, sau pur şi simplu necinstit? Am trădat
vreodată pe cineva? Am acţionat ca un trădător?“
Fie că era sau nu drept, luam situaţia ca pe o ofensă personală.
„Pe cine credeţi, pe Gorbaciov sau pe mine?“
Şi nu pe mine mă credeau.
Am început să compar biografiile noastre: în 1963, eu intram la
puşcărie, iar el era secretar raional la Komsomol; în 1966, eu mă aflam în
închisoarea psihiatrică, pentru că organizasem o manifestaţie, iar el devenea
secretar al comitetului orăşenesc al PCUS; din 1967 până în 1971, nici nu
eram bine eliberat şi mă pomeneam iarăşi în lagăr, în vreme ce el urca,
treaptă după treaptă, scara Partidului, iar bunele sale servicii îl plasau în
postul de secretar regional, spre a deveni membru al Comitetului Central, în
timp ce eu căpătăm ultima condamnare. A devenit secretar al CC chiar
atunci când, exilat din ţara mea şi sfâşiat între studiile mele la Cambridge şi
necesitatea de a duce o campanie în favoarea prietenilor mei prizonieri
politici, tocmai îmi publicasem prima carte; şi membru al Politburo-ului în
momentul în care trupele sovietice invadau Afganistanul, iar Saharov era
exilat la Gorki. Surprinzătoare comparaţie: suntem contemporani, am
participat la aceleaşi evenimente, ne desparte doar o diferenţă de unsprezece
ani. Nu putea să nu ştie ceea ce eu ştiam, nici să nu se gândească la
aceleaşi probleme, nici să nu răspundă la aceleaşi întrebări. Dar, alegând să
se pună în serviciul minciunii, pe deplin conştient, el parcursese toate
gradele sclaviei comuniste, în timp ce eu, nu mai puţin conştient, alesesem
puşcăriile şi lagărele, închisoarea psihiatrică şi exilul pentru că refuzasem
să mint. De atunci înainte, lumea întreagă, omenirea, alesese să-l creadă pe
el, nu pe mine. Ce trebuie aşadar făcut pentru a obţine să fii crezut?
„Aţi suferit prea mult din pricina acestei puteri, mi se spunea în
redacţiile ziarelor. Vă este greu să fiţi obiectiv.“ (Şi mi se refuzau articolele...)
„De unde îmi vine aşadar această reputaţie de idiot incapabil de
obiectivitate? mă întrebam, chinuit. Oamenii au sub ochi tot ce am spus şi
scris. E posibil să nu fie de acord cu opiniile mele, însă eu n-am scris
niciodată nimic stupid sau necinstit în toată viaţa mea.“
Pe scurt, au fost nişte ani cumpliţi, ani de criză şi de acut sentiment
că mi-am irosit viaţa pentru nimic. Înţelegeam bine că soarta lumii era
tocmai pe cale să se împlinească, cea a ţării de asemenea, dar ce puteam eu
face? Cum să mergi în sprijinul unei mâini de oameni care se opuneau
acestei epidemii de minciună? Nu mai rămâneau pe pământ decât două sau
trei edituri la care încă îmi puteam exprima punctul de vedere.
Lucrul cel mai rău este că noi începuserăm să trecem drept „ruine ale
războiului rece“, care nu puteau decât să stingherească „procesul de
democratizare“. O lume, care înnebunise, lua apărarea politicii PCUS, şi
împotriva cui? Împotriva noastră! Regimul n-a scăpat fireşte prilejul de a
profita: din moment ce oamenii aveau încredere atât în dezinformarea sa,
cât şi în propaganda sa!
„După informaţiile pe care le avem, se remarcă acum în Statele Unite
o activare a campaniei antisovietice în legătură cu drepturile omului,
intensificată în primul rând de mediile politice reacţionare şi sioniste din
Statele Unite, cu participarea anumitor renegaţi expulzaţi din URSS şi
decăzuţi din naţionalitatea lor sovietică, raporta Cebrikov, şeful KGB, lui
Gorbaciov în 1986323. Pentru a contracara aceste acţiuni de propagandă
ostile, ar fi oportun să se pregătească şi să fie duse la bun sfârşit un anumit
număr de măsuri menite să le torpileze. Îndeosebi, să se aducă la
cunoştinţa unor medii politice, economice şi sociale din Statele Unite,
interesate într-o lărgire a raporturilor cu URSS, că noua campanie
antisovietică [...] va complica serios climatul politic general al relaţiilor
sovieto-americane şi va aduce Statelor Unite prejudicii politice substanţiale
şi unele prejudicii economice.“
În „rezoluţia“ produsă cu acest prilej de Politburo-ul gorbaciovist şi
cuprinzând şase puncte, era prevăzut un anumit număr de demersuri şi
publicaţii, şi era lăsată, îndeosebi în seama agenţiilor Tass şi Novosti, grija
compromiterii „renegaţilor“; Ministerului Afacerilor Externe, agenţiei Novosti
şi KGB-ului, „pregătirea“ unor documente demascând pe aşa-zişii „apărători
ai drepturilor omului“; Consiliului pentru problemele religioase, organizarea
unei conferinţe de presă la care mitropoliţi şi muftii ar da mărturie despre
libertatea religioasă de care se bucură credincioşii din URSS; Ministerului
Afacerilor Externe, sarcina de a exalta lupta URSS pentru destindere.
Nu m-am dus să verific dacă respectivii ziarişti au luat interviuri
mitropoliţilor şi muftiilor. Ce ar fi schimbat acest lucru? Cu puţine excepţii,
lumea condeiului în imensa ei majoritate „descria obiectiv realitatea
sovietică“. Cât despre cei ce se arătau mai rezervaţi, ei erau cenzuraţi de
redacţie. Se obişnuia pe atunci să se scrie despre URSS baliverne entuziaste
de care până şi hârtia ar fi trebuit să roşească de ruşine. Astfel am reţinut
acest titlu dintr-un ziar occidental (conservator!): MAI EXISTĂ OARE VIAŢĂ
DUPĂ GORBACIOV?
Răspundeţi, domnilor autori! Dar nici vorbă de răspuns, nici de
mărturisire. Dacă îi bagi cu nasul în ce au scris, neagă. Ne-ar plăcea să-i
punem să înghită astăzi tot terciul care li s-a scurs din peniţe în acei ani ai
perestroikăi.
În ceea ce priveşte „măsurile pentru compromiterea renegaţilor“, ele
au sosit cu ineluctabilitatea ploii pe care o anunţă orăcăitul boraştelor, şi au
contribuit fireşte la izolarea la care ne sortise gorbimania occidentală. Era
vorba când de un articol ici, de un mic zvon dincolo, şi astfel din senin uşile
se închideau, şi se închideau tot mai multe. Am văzut, în cele din urmă,
323Nota lui Cebrikov către CC, nr. 1503-Tch din 31/07/1986 şi rezoluţia
corespunzătoare a CC al PCUS (nr. şi dată ilizibile).
retrăgându-ni-se ultimii bani care întreţinuseră în mod miraculos ceea ce
mai rămânea în materie de editări libere în URSS. Acest lucru s-a făcut
după o schemă clasică a KGB: cea a „măsurilor“. Fondul american care
repartiza aceşti bani - National Endowment for Democracy - fusese creat sub
Reagan, drept urmare a unei decizii a Congresului Statelor Unite, ca o
asociaţie publică independentă chemată să promoveze democraţia în lume.
Pentru evitarea interpretărilor răuvoitoare, consiliul de administraţie era
dinadins recrutat dintre membrii principalelor partide americane,
sindicatelor (AFL şi CIO) şi Camerei de Comerţ, iar ajutorul financiar era
perfect transparent şi deliberat „echilibrat.“ Adică el era distribuit atât
sindicatelor negrilor din Africa de Sud, cât şi Solidarităţii în Polonia; atât
asociaţiilor pentru apărarea drepturilor omului din Argentina sau Chile, cât
şi nouă înşine.
Toate astea, am mai spus-o, se făcea pe faţă; lista organizaţiilor
subvenţionate, lista programelor lor şi distribuirea subvenţiilor erau
publicate în darea de seamă anuală a fondului, care era pe larg distribuită
presei, organizaţiilor şi membrilor Congresului. Sumele disponibile erau
derizorii: fondul însuşi nu repartiza mai mult de 3,5 milioane de dolari
pentru lumea întreagă, iar URSS-ului îi reveneau ceva mai puţin de
200.000, şi asta în timp ce Gorbaciov primea miliarde. Banii de-abia
ajungeau pentru a permite ultimelor publicaţii independente, ca revista
Glasnost şi ziarul Expres-Kronika să supravieţuiască, să traducă
documentele pe care le publicau şi să le difuzeze în Statele Unite. Însă
glasnost-ul gorbaciovist nu putea tolera nici măcar asta. Pe neaşteptate, în
martie 1988, într-un obscur hebdomadar american de stânga (pentru a nu
spune procomunist), The Nation, despre care nu auzisem vorbindu-se până
atunci, apărea un articol tipic kaghebist324: „Fonduri americane pentru
disidenţii sovietici“. Oh, desigur, autorii nu erau ostili disidenţilor, chiar
dimpotrivă, se temeau mai curând să nu le aducă banii americani prejudicii.
Într-adevăr, conservatorii sovietici, a căror paranoia este binecunoscută,
puteau prinde din zbor această ocazie spre a face rău glasnost-ului. Ceea ce
îi alarma cel mai mult era faptul că noi, „emigraţii“ trăind în Occident, ne
procuram acei bani de pe lângă „guvernul american“ şi ne făceam interesele
astfel încât ele „să semene mai mult cu o culegere de informaţii decât cu o
sarcină de apărare a drepturilor omului“.
Pe scurt, o insinuare în toată regula. Dacă stăteai să le dai crezare, nu
ei născociseră astfel de acuzaţii însăilate: ei nu erau decât doi ziarişti
americani cinstiţi, preocupaţi că la Moscova conservatorii ar putea
interpreta astfel lucrurile şi ar putea profita de situaţie. Noi, „emigraţii ruşi“,
fie din dorinţa de câştig, fie din zăpăceală, nu eram deloc îngrijoraţi de
324 The Nation, 19/03/1988, «US Funds for Soviet Dissident, an

International Story» de Kevin Coogan şi Kathrina Van den Heuvel.
aceste lucruri. Dar, în chip foarte firesc, spre mijlocul articolului dispar şi
conservatorii, şi modul condiţional, fondul de întrajutorare publică devine
„guvernul Statelor Unite“, iar noi, exploatatorii nemiloşi ai unor bieţi
disidenţi sovietici care nu bănuiesc nimic şi a căror singură grijă este de „a
utiliza reţeaua de apărare a drepturilor omului în Uniunea Sovietică pentru
a aduna informaţii politice şi militare asupra URSS“.
În mare, era tot ce îi trebuia KGB-ului, era ceea ce încercase să ne
pună în cârcă în cursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani. Şi, aşa cum se
întâmplă cu astfel de „măsuri“ kaghebiste, articolul este reprodus într-un
timp record, pe loc, şi în presa sovietică şi în publicaţiile cât de cât de
stânga din lumea întreagă. În Danemarca, în ziarul Information analog
ziarului The Nation şi chiar cu o săptămână în avans faţă de originalul
american325, se afirmă fără mănuşi: „Disidenţii sovietici lucrează ca spioni în
profitul Statelor Unite“, cu o mare fotografie a mea în centru (deşi la origine
articolul nu mă menţionase decât pe manşetă). Această versiune daneză
(despovărată, fireşte, de toate „îngrijorările“ autorului în legătură cu destinul
disidenţilor) este cea pe care o reia Sovietskaia Rossia sub un titlu îmbietor:
„Exportaţi informaţii - asta aduce bani!“326, în timp ce prima versiune din
The Nation este reprodusă cu mare grabă de revista Za Rubejom327, sub titlul
nu mai puţin ispititor: „Spionajul care se ascunde sub masca «luptei pentru
drepturile omului»“, având ca subtitlu: „Un nou NTS modern - ceea ce era
ascuns se dezvăluie la lumina zilei“ etc. Şi tot astfel, şi tot mai abitir, de la
un ziar la altul328, conform celor mai bune tradiţii ale glasnost-ului
kaghebist, fiecare articol referindu-se la celălalt, dar sporind în duritate, iar
campania a durat un semestru întreg, făcând zgomotul de fond necesar
pentru ca KGB să devasteze redacţiile publicaţiilor independente, să le
molesteze colaboratorii, să le distrugă materialul329.
Prima care se ambalase fusese Literaturnaia Gazeta, în persoana
„corespondentului (ei) de la New York“, Iona Andronov, autor al unui amplu
articol: „A servi ca pion al adversarului“330. Scriu cuvântul corespondent
între ghilimele, căci se cunoştea încă de pe atunci colaborarea sa cu KGB,
325 Information, 12 şi 13/03/1988 «Sovietiske systemkritikere skullespioners

for USA».
326 Sovietskaia Rossia, 24/03/1988, nr. 69, pag. 5, «Bunele reţete ale
antisovietismului. Exportaţi informaţii - este rentabil».

327 Au-delà des frontières, nr. 13 (1446), 1988, «Spionajul mascat în „luptă
pentru drepturile omului“; ceea ce era secret devine evident».

328 Troud, 24/09/1988; «Publicitate şi glasnost», A. Gasparian.
329 La Pensée russe, nr. 3718 din 1/04/1988, «Veşti din ţară. Urmarea
operaţiunii glasnost», Alexandr Ghinzburg.

330 Literaturnaia Gazeta, nr. 12 (5182) din 23/03/1988, pag. 14, «Viaţa
internaţională», «Servind ca pion pentru alţi jucători» de I. Andronov,

corespondent special pentru Literaturnaia Gazeta.
iar eu tocmai am descoperit documente care atestă acest lucru, de la o dată
care urcă cel puţin la 1972, când era corespondent al revistei cekiste Novoe
Vremia la New York331. Dar, fie că fusese presat de timp, fie că voise să se
laude cu succesul celor întreprinse, reieşea din articol că inspirase el însuşi
întreaga „operaţie“, dacă nu cumva redactase el însuşi articolul celor doi
autori americani atât de excesiv de „neliniştiţi“:
„Secretele editorilor new-yorkezi ai pseudo-glasnost-ului mi-au fost
povestite într-un mod mai detaliat şi mai veridic de către un ziarist de aici,
Kevin Kogan. El s-a interesat înaintea mea de dedesubturile noii reviste
antisovietice şi a adunat, despre ea, informaţii pe jumătate confidenţiale. În
acest domeniu, Kogan lucrează cu o colaboratoare a săptămânalului liberal
The Nation, Catherine Van del Hevel. Articolul lor comun din The Nation este
deja redactat. Până atunci, Kogan a avut bunăvoinţa să împărtăşească şi
ziarului Literaturnaia Gazeta informaţiile sale...“ A fost o întreagă tărăşenie,
autorii au negat această interpretare şi au protestat chiar în legătură cu
„utilizarea articolului lor împotriva disidenţilor“, fără totuşi să-şi nege
contactele cu Andronov şi nici, îndeosebi, faptul că el văzuse articolul lor
înainte de publicare, aproape în fază de ciornă. New York Times însuşi ne-a
luat apărarea332, fără a mai vorbi de presa favorabilă nouă333, care a
publicat protestele de indignare ale unor disidenţi. Dar la ce bun? Am sfârşit
prin a pierde acei bani. America este, în această privinţă, o ţară
surprinzătoare. Pe de-o parte, dreptul de a tipări defăimări este o datorie
sacră a presei, garantată de primul amendament la Constituţia Statelor
Unite. Pe de altă parte, este o ţară de oameni conformişti la extrem, în care
cea mai măruntă critică în presă, chiar dacă este notoriu calomnioasă, te
transformă într-un personaj de nefrecventat, mai cu seamă dacă este vorba
să ţi se atribuie fonduri publice; eşti, aşa cum se preferă să se spună aici,
too controversial. Şi reţineţi că este calificată drept controversial persoana
calomniată, şi nu calomniatorul. Lucrul ăsta cade de minune, fireşte, unei
întregi găşti de stânga, fără avizul favorabil al căreia nu poţi primi banii.
Noi, a căror existenţă atârna de un fir de păr, noi îi ajutam pe disidenţi într-
331 Rezoluţia secretariatului CC St-28/ll/gs din 27/01/1972, nota

departamentelor din CC, din 24/01/1972 şi nota către CC a redactorului şef
al Novoie Vremia, P. Naumov, nr. 73 s din 30/07/1971.
332 New York Times, 12/04/1988, pag. A22 «Exiled Soviet Dissidents Group
in Dispute Over Threat to Dissenters», Richard Bernstein.

333 Commentary, noiembrie 1988, «Glasnost, the KGB and the Nation»,
Joshua Muravchik.
Commentary, noiembrie 1988, scrisoare către redacţie în legătură cu
articolul «Soviet Dissidents». Protestele lui S. Grigorianţ, Irinia Ratuşinskaia,
Eduard Kuzneţov, Vladlen Pavlenkov, Nadia Svetlicinaia, Leonid Pliuşci,
Mykola Rudenko, Ivan Kovaliov şi Tatiana Osipova, Fiodor Finkei, Irina
Grivnina, pag. 16-21.
un mod care indispunea establishment-ul de stânga. Pretextul a picat la
ţanc: noi am devenit prea controversial.
Ce puteam face? Prevenit, în mod amar, de experienţa afacerii mele
legate de „asasinarea“ de către mine a Jessicăi Savitch, şi de revista Novoe
Vremia334, nici măcar nu încercam să obţin satisfacţie pe lângă un tribunal
american. Dar, profitând de faptul că o infimă parte a tirajului ziarului The
Nation (o sută de exemplare cel mult) era difuzată în Anglia, am încercat să
le fac proces aici. Ce de pretexte aiuritoare n-au mai inventat „apărătorii“,
pentru a opri afacerea înainte de a ajunge la tribunal, pentru a o face să
treneze, pentru a păcăli justiţia! Nu-l voi obosi pe cititor enumerându-le,
este suficient să spun că afacerea asta a durat mai bine de cinci ani şi a fost
trambalată de la o instanţă la alta. Ea a fost, practic, clasată la o dată
recentă şi nici mai mult, nici mai puţin decât de către... Camera lorzilor, la
care apărătorii se plânseseră că ea dura de prea multă vreme.
Am avut plăcerea să le citesc solicitările, acele capodopere de
minciună insolentă, cinică: „Ah, scriau ei, suntem atât de zdruncinaţi
nervos de cinci ani de când aşteptăm să ajungem în faţa justiţiei! Nici măcar
nu ne mai amintim detaliile afacerii, ar fi nedrept să ne puneţi să facem
depoziţie sub jurământ acum. Şi, în plus, totul s-a schimbat aşa de mult,
nu mai există URSS, nu mai există KGB. La ce s-ar referi dezbaterea? De ce
să mai scotocim în trecut?“
Nu am izbutit aşadar să-i constrâng nici să răspundă în faţa legii şi
nici chiar să-şi ceară scuze. Nu am putut nici măcar să-i scuip în faţă pe
aceşti gândaci. Dacă întâmplarea vi-i scoate înainte, puteţi s-o faceţi în locul
meu.
Ce pot de altfel dori, făcând bilanţul acestei a treia părţi a cărţii mele
şi, totodată, al vieţii mele, dacă nu să-i scuip în faţă acestei întregi lumi de
canalii care, în Est ca şi în Vest, a răpit vieţii mele sensul, iar lumii o
posibilitate de vindecare? Admiraţi aşadar lucrul pe care l-aţi făcut cu
mâinile voastre, bucuraţi-vă că aţi prostit pe toată lumea. Spun TOATĂ
LUMEA, fără să vă exclud pe voi înşivă. Mă îndoiesc că vă simţiţi cu
adevărat la largul vostru în această lume în descompunere şi care se îneacă
în minciună: hoţul însuşi nu se bucură să trăiască decât printre oamenii
cinstiţi, iar mincinosul, printre cei ce spun adevărul, altfel ar trebui în mod
universal să se fure şi să se înşele unii pe alţii. Slab profit, slab avantaj.
Or, totul s-ar fi putut petrece, altfel, dacă ar fi existat în oameni nu zic
un dram de conştiinţă - înseamnă să cer prea mult - ci o picătură de
perspicacitate, o urmă de bun simţ care să meargă un pic mai departe decât
entuziasmul momentului. S-ar părea totuşi că această facultate îl
deosebeşte pe homo erectus de rudele sale cele mai apropiate, din moment
334 Cf. pag. 180-181.

ce acestea, punând mâna pe un pumn de seminţe, şi le bagă pe dată în
gură, fericite să nu-şi mai simtă stomacul chinuit. Strămoşul nostru a
îngropat seminţele, le-a udat şi a căpătat de la ele înzecit. Nu aşa a început
civilizaţia noastră? Nu tot astfel se sfârşeşte: din lipsă de meditaţie asupra
viitorului, fie doar şi preţ de un minut? Oricât de fantastic ar părea astăzi
acest lucru, am putea foarte bine, date fiind înclinaţiile noastre, să ne trezim
într-o bună zi în junglă, în mijlocul ruinelor templului nostru antic,
răsunând de ţipetele maimuţelor ţopăitoare.
Bucuraţi-vă, bipezi, de începutul unei civilizaţii simieşti! Nu mai există
eforturi inutile, nu mai există nici măcar pantaloni: poţi să mergi, după
pofta inimii, în patru labe exhibându-ţi fesele roşii.
Dar ce se poate aştepta de la un macac, o maimuţă cu fruntea de
două degete, incapabil să dea dovadă de o gândire cât de cât consistentă.
Nu-i ca Mihail Sergheevici Gorbaciov al nostru - frunte înaltă cu pată
înşeptită -, un adevărat Socrate. Este el mulţumit să meargă acum pe jos,
cu fruntea lui înaltă şi premiul său Nobel? Şi totuşi cu câte şiretlicuri a
umblat, câte intrigi a învârtit, e de necrezut! Încă o zi, doar o zi, dar să
rămână la putere, cu o jumătate de fesă, fie, dar pe tron! Şi a fost cât pe ce
să tragă pe sfoară pe toată lumea, din moment ce nu mai rămâneau în jurul
lui decât slugile. N-a fost să fie: ele sunt cele care l-au păpat. Iar el nu poate
acuza pe nimeni: el însuşi făcuse alegerea, îi promovase pe cei mai josnici, îi
vexase pe cei mai puţin necinstiţi, făcuse pe şmecherul, pe vulpoiul, până ce
se îmbrobodise singur.
Dar intelectualii noştri? In-te-li-ghen-ţia noastră! Nu poţi decât s-o
dispreţuieşti. Cu toate acestea nu capetele îi lipsesc, trebuie să vedeţi ce
capete mari circulă în Rusia. E nevoie de secole pentru a le fabrica. Şi toate
astea pentru nimic: atâtea târcoale în jurul cozii, atâtea întortocheli,
întrebându-se cum să dea gata prăjitura, pentru a o mânca, lăsând-o totuşi
neatinsă. În realitate, gândul cel mare pe care-l ascundeau acele frunţi
puternice, era să-şi croiască drum cât mai aproape de troaca cea călduţă şi
puturoasă. Dintr-o dată n-a mai existat nici o prăjitură, nici un peşte, nici
măcar troacă. Totul e gol. Iată-i închişi în apartamentele lor lipsite de
căldură, alimentându-şi sobele din fontă cu volumele lui Lenin. Şi vijelia
mugea pe horn: e ne-dre-e-ept...
Nu e uimitor că, dând dovadă de atâta şiretenie şi abilitate, haita asta
n-a ştiut să vadă bancruta viitoare a bunăstării sale? Da, dar nu trebuia să-i
lase pe ceilalţi să se apropie, trebuia să nu dea drumul din mână la nimic
celorlalţi, iar după noi, potopul. Erau capabili doar de un singur lucru, să-i
îmbrâncească pe ceilalţi cu posteriorul lor mare pentru a-şi asigura cel mai
bun loc:
„Noi suntem patronii...“
Pentru a relua cruda expresie populară, Rusia va fi de acum înainte
ca un rahat într-o cloacă: multă agitaţie, dar nici o ieşire. Va continua să
putrezească, să pută, să împută atmosfera, iar celelalte popoare,
astupându-şi nasul, se vor îndepărta de ea.
Le convine oare, de altfel, să ia un aer dezgustat? N-au contribuit ele
la a o azvârli în această mocirlă? Nu au fost ele cele care şi-au salvat
„favoritul“ în pofida bunului simţ şi împotriva propriului lor interes? Unele
din sete de „stabilitate“, celelalte, de teamă, altele de asemenea dintr-un
umanitarism deplasat, dar asta este realitatea: fiecare a pus de la sine
pentru a săpa cloaca rusească. Ar fi fost de ajuns să verse 0,01% din ceea ce
au dat cu largheţe „favoritului“ lor, însă altora, „necontrolaţilor“, pentru a
avea în acelaşi timp „stabilitatea“ şi factorul umanitar. Nu este totuşi vorba
de o idee colosală, implicând un os frontal socratic, nu trebuie să fii prea
şiret pentru a pricepe că nu există revoluţii „controlabile“, şi încă şi mai
puţin lideri populari „controlabili“. Dacă vi s-ar pune acum din nou
întrebarea pe cine preferaţi, pe Ruţkoi şi Jirinovski sau pe Soijeniţîn, eu n-
aş şovăi, vă cunosc de pe acum preferinţele.
Nu, noi n-am învins, căci nimeni, nimeni n-a dorit, nu spun victoria
noastră, dar nici măcar un parteneriat cinsit. Nici voi nu faceţi parte dintre
triumfători. Nici salve, nici parăzi, nici discursuri solemne - se văd pur şi
simplu aprinzându-se focuri de artificii în Bosnia, în Angola, în Palestina. Se
pare că un alt foc de artificii este gata să izbucnească în Africa de Sud, în
numele progresului. Dragonul, s-ar putea crede, a crăpat, dar rămân o
sumedenie de dragoni mai mici, o sumedenie de Iona Andronov la Est, de
Kevin Kogan la Vest, care îşi sărbătoresc zgomotos victoria. Vremea lor a
sosit, şi ei chefuiesc, ciuma se află încă alături de ei.
Ce dezgustător! Gogol avea dreptate când scria acum o sută zece ani:
„Oriunde priveşti, nu vezi în jur decât râturi de porci“. Ce puteam eu,
aşadar, face dacă situaţia ecologică nu s-a schimbat în o sută zece ani? Într-
adevăr, dacă mi s-ar oferi o a doua, o a treia existenţă, n-aş putea face nimic
altceva, căci n-am căutat victoria, pur şi simplu am înţeles prea devreme
aceste lucruri:
Nefericită e ţara în care simpla onestitate trece, în cel mai bun caz,
drept eroism, iar în cel mai rău caz drept dezechilibru mintal, căci în ţara
aceea grâul nu va răsări. Nefericit e poporul în care a secat simţul
demnităţii, căci el va naşte nişte fii monstruoşi. Iar dacă, în ţara aceea, nu
se găseşte o mână de oameni sau măcar un singur om care să ia asupra lui
păcatul comun, vântul nu se mai întoarce atunci peste paşii săi.
Pe legea mea, nu aţi voit să auziţi, este dreptul vostru şi nefericirea
voastră. Însă nu veniţi să spuneţi acum că nu exista alegere. Eşti
întotdeauna liber să nu îţi bagi toate seminţele în gură...
Ah, biată Rusie... Trebuie să recunosc, netot bătrân ce sunt - şi care
n-am venit pe lume ieri - şi eu am crezut că nu ăsta era sfârşitul. Nu, îmi
repetam, în timp ce-mi frecam oasele de cimentul puşcăriilor, trebuie să
aşteptăm puţin, s-o lăsăm să-şi scuture coama, să-şi ia avânt, să se
redreseze, să-şi ia elan şi, numai să se intoneze un cântec, că o va porni
mâncând verstele, şi gata să-ţi ia ochii. Cai alergând ca vântul, bulgări de
zăpadă zburând în toate direcţiile, şi drumul se va zgudui, iar trecătorul se
va opri, înspăimântat...
Cu pe căldură să te încălzeşti, dacă nu cu aceea a acestei vedenii? A
existat cu adevărat un moment în care s-a crezut că fremătaseră caii, că o
forţă necunoscută, aici, aproape, avea să ne ia pe aripile ei şi să ne ducă
departe, departe... Unde aţi dispărut voi, cailor? Unde este ţara căreia nu-i
place să glumească? Unde este poporul ager care ne-a zămislit spre
nefericirea noastră? Caii sunt nişte mârţoage, vizitiul nu e vizitiu, n-are
barbă, nici mănuşi cu un singur deget, nici curea, nici hamuri, iar în loc de
cântec ameţitor, nu se aud decât văicăreli:
„Mi-ar trebui mai întâi nişte cizme zdravene nemţeşti“.
Unde eşti tu, Troikă - Rusie? Tot în viaţă? Răspunde, măcar.
Nici un răspuns.
Partea a patra - TRĂDAREA

16. Frumuseţile Ost-politicii
„Ce părere aveţi despre destindere?“
A fost una din primele întrebări, şi dintre cele mai frecvente, care mi
s-au pus de îndată după sosirea mea în Occident. Îmi amintesc că, la
început, nu am înţeles ce mă întrebau: în locul cuvântului „destindere“,
presa sovietică utiliza cel mai adesea expresia compusă şi greoaie de
„relaxarea tensiunii internaţionale“, sau, prescurtat, „relaxarea“. Eram încă
şi mai neştiutor în ce priveşte dezbaterile occidentale asupra subiectului. A
fost totuşi suficient să dau un răspuns negativ la această întrebare, ca şi la
aceea privitoare la „socialismul cu faţă umană“, care o însoţea de obicei,
pentru a simţi pe dată o răcire a presei, chiar şi a celei moderate, când nu
era vorba chiar de ostilitate, fără a mai vorbi, evident, de presa de stânga.
Ba mai mult, am văzut profilându-se, la început cu prudenţă, apoi cu tot
mai multă insolenţă, tentative de „compromitere“:
„Ah, s-a lăsat influenţat de dreapta!“
Dar care dreaptă? mă întrebam privind jur-împrejurul meu, fără a
descoperi nimic asemănător.
„Parcă l-am auzi pe Soljeniţîn...“
Eram încolţit! Prins în flagrant delict.
Dar, după câţiva ani, când valul de publicitate care mă protejase a
început să scadă, nu s-au mai străduit să fie prudenţi. Nu am mai fost de
atunci tratat decât ca „om de dreapta“, chiar de „extremist“. Cum nu aş fi
putut fi? Din moment ce refuzam ameliorările „moderate“ ale sistemului
comunist, din moment ce nu voiam nici măcar un „socialism cu faţă
umană“...
Trebuie să recunosc, că la început, au încercat să mă îmblânzească,
să mă frângă cu procedee - să avem iertare! - pe care nu le-ar fi dezavuat un
„naş“ reeducator într-un lagăr de concentrare! Şi asta în Occidentul cel
civilizat! Îmi amintesc de un lunch, puţin după sosirea mea, care a avut loc
la New York, cu directorii Fundaţiei Ford. Mă ascultau cu atenţie, şi am
început chiar uneori să cred că voi izbuti să le explic ceva, iar că ei vor
acţiona cu bun-simţ, odată informaţi asupra realităţii. Aveau în mână
milioane de dolari, pe care trebuiau într-un mod sau altul să-i consacre
salvării intereselor publice.
Spre sfârşit, preşedintele îmi puse o singură întrebare:
„Spuneţi-ne, pe scurt, ce aţi face dacă aţi dispune de informaţii
privind persecuţiile strigătoare la cer efectuate asupra unei persoane anume
şi dacă de publicarea lor ar depinde un acord asupra reducerii
armamentelor?“
Dac-ar fi fost vorba de un „naş“ într-un lagăr, atunci era momentul de
a-i spune să mă scutească. Necrezându-mi urechilor - ce dracu’, suntem
totuşi în Occident! - reîncep, cât mai politicos cu putinţă, să explic că tot
jocul sovietic de „limitare a armamentelor“ nu-i decât o vorbă în vânt, o pură
înşelătorie... Şi iată că văd cum se întunecă privirile directorilor Fundaţiei,
care un pic mai înainte erau plini de atenţie faţă de mine. După asta, n-am
mai avut drept, nu spun la bani, dar nici măcar la o felicitare de Crăciun din
partea lor.
Câte mici dineuri nu s-au organizat la vremea respectivă, toate la fel!
Chiar şi cu Rockefeller. Fiecare făcând tot ce-i stătea în putinţă, cu
neruşinare, ca să nu asculte, ca să nu afle nimic nou, ca să nu înţeleagă
sensul unui sistem care îşi îndrepta rachetele în direcţia lor, ca să nu mă
constrângă să spun decât ceea ce doreau să audă de la mine. În faţa fiecărui
auditoriu, înaintea căruia m-am produs, aşteptam, cu disperarea
condamnatului care pândeşte ivirea zorilor, inevitabila întrebare: „Vâlva care
se face în Occident nu riscă oare să dăuneze acelora care au rămas acolo?“
Degeaba am explicat de o sută de ori, îndreptând arătătorul spre mine
pentru a atesta contrariul, că nici vorbă de aşa ceva, mereu revenea aceeaşi
întrebare, în faţa aceluiaşi tip de public, neîncetat. Au sfârşit prin a dibui
totuşi printre noi pe cineva care a cedat, care nu a rezistat ispitei
„succesului“ şi care le-a confirmat speranţele:
„Da, asta poate dăuna...“
Şi asta în toate ziarele, şi încă pe pagina întâi. Şi, neputând găsi
printre disidenţii ruşi un nume suficient de celebru pentru a preconiza
„socialismul cu faţă umană“, au început să fabrice disidenţi ex nihilo. Vagi
cehi îndoielnici, veşnici nostalgici ai „primăverii de la Praga“ pe scară
mondială, emigraţi întâmplători, provenind din URSS şi care, în ajun încă,
îşi plăteau cotizaţia la partid, au furnizat „disidenţi buni“. Treabă serioasă.
Lor le-au revenit paginile ziarelor, titlurile profesorale...
Să ne închipuim un Nelson Mandela, ieşind din închisoare după o
lungă campanie pentru eliberarea sa, căruia, încă de la prima conferinţă de
presă, i s-ar pune această întrebare:
„Ce părere aveţi de apartheid-ul cu faţă umană?“
Şi să ne închipuim nemulţumirea că nici apartheid-ul cu faţă umană,
nici coexistenţa paşnică nu sunt pe gustul lui Mandela.
„La ce putem să ne aşteptăm de la un extremist?...“
Să mai presupunem de asemenea că Mandela, la fiecare din apariţiile
sale televizate, ar vedea că i se impune prezenţa unui „apartheidolog“
moderat, de la vreo universitate americană, pentru a echilibra lucrurile.
Sau, şi mai bine, un colaborator de la Pretoria: e cu neputinţă să nu prezinţi
publicului decât opinii extremiste, trebuie echilibrate lucrurile!
„Aţi suferit prea mult de pe urma apartheidului, nu puteţi fi obiectiv.“
Numita „obiectivitate“, sugerată cu complezenţă de specialiştii
apartheid-ului, ar consta în a spune că negrii din Africa de Sud sunt lipsiţi
de „tradiţii democratice“ (că sunt sălbatici, pentru a vorbi deschis), că este,
aşadar, imposibil să fie suprimat, nitam-nisam, apartheid-ul, că se cuvine
ca el să fie reformat progresiv.
Din acest motiv, a condamna pe faţă apartheid-ul, a-l boicota, a-l
obstrucţiona ar fi nu doar inutil, ci şi periculos. Dimpotrivă, ar trebui
dezvoltată cooperarea cu el, ar trebui exercitată asupra lui o „influenţă
civilizatoare“ şi obţinute schimbări pe calea „diplomaţiei secrete“...
E pur şi simplu cu neputinţă de închipuit ceva asemănător în legătură
cu Nelson Mandela. Şi dacă ar exista, în Occident, o singură personalitate
îndeajuns de temerară spre a îndrăzni să exprime acest lucru - nu în mod
deschis celui interesat, asta îmi depăşeşte imaginaţia, ci pe ocolite, în
cuvinte învăluite - acest kamikaze ar dispărea de pe suprafaţa pământului,
fulgerat de indignarea publicului. Nu ar mai fi numit, pe întreg pământul,
decât rasist, slugă a apartheid-ului. În pofida a tot ce se spune despre
libertatea presei, libertatea cuvântului, nici un ziar, nici un canal de
televiziune, nici un post de radio din lume nu l-ar lăsa să scoată nici măcar
o vorbă pentru a se justifica.
Şi totuşi, ce reprezintă apartheid-ul în comparaţie cu comunismul?
Nimic mai mult decât o uşoară neînţelegere locală, neameninţând propriu-
zis pe nimeni în afara limitelor Africii de Sud. Care nu îndrepta nici rachete
nucleare, nici coloane de tancuri spre inima însăşi a Occidentului; care nu
se impunea omenirii întregi sub forma unui viitor luminos; care nu avea
pretenţia să-şi exporte modelul; care nu avea partizani înverşunaţi (secreţi
sau declaraţi) în fiecare colţ al lumii. S-ar putea crede că dorinţa debarasării
de comunism ar fi trebuit să fie mai puternică în Occident decât dorinţa
perfect omenească de a vedea sfârşitul apartheid-ului. Cu toate acestea noi,
şi nu Nelson Mandela, am fost nevoiţi să încasăm delirul, atât de injurios
pentru noi, al „elitei“ occidentale. Noi am fost siliţi să avansăm din greu
împotriva curentului establishment-ului de aici, siliţi să ne apărăm de
calomnie, să înfruntăm o ură declarată, ca şi cum scuturarea de comunism
era doar treaba noastră şi nu ne privea decât pe noi. Ca şi cum ar fi fost o
problemă locală, neimplicând pe nimeni altcineva pe lume.
Nu era vorba fireşte de „naivitate“ din partea Occidentului - frază
politicoasă, în uzanţă la vremea respectivă - şi nici măcar de prostie, cum ni
se întâmpla s-o mai spunem în momente de proastă dispoziţie. Era vorba de
o politică voită a establishment-ului occidental şi care nu era „proastă“ decât
în măsura în care ideea însăşi de socialism este o prostie. Căci, după cum
am descoperit-o spre marea mea surpriză, establishment-ul occidental era -
şi a rămas într-o mare măsură - prosocialist şi, în cel mai bun caz, discret
social-democrat. Puţin contează aşadar cine se află la putere în cutare sau
cutare perioadă, din moment ce presa şi banii - de pildă resursele Fundaţiei
Ford - rămân în aceleaşi mâini. Establishment-ul este imuabil şi, în
democraţie, puterea sa este mai mare decât cea a guvernului şi contează
mai mult în viaţa intelectualilor.
Contează, încă şi mai puţin, ca un partid să poarte cutare sau cutare
nume: în acest secol, sub efectul unei mode intelectuale şi al unei
propagande socialiste bine ţintite, spectrul politic s-a deplasat într-o
asemenea măsură spre stânga, încât un conservator din zilele noastre din
Anglia nu se deosebeşte practic prin nimic de un social-democrat de la
începutul secolului. Margaret Thatcher a fost o excepţie, care reprezenta nu
majoritatea, ci o parte infimă din partidul ei, apărută, de altfel, destul de
recent. Mult mai tipic pentru conservatori a fost şi rămâne Edward Heath,
coleg şi egal al lui Willy Brandt, cu care împărtăşeşte măreaţa idee a unei
„pompări“ a bogăţiilor Nordului în profitul Sudului „sărac“. Idee atât de făţiş
socialistă în esenţa ei, încât te întrebi cu mirare cum de a putut fi examinată
cu seriozitate altundeva decât la un congres al Internaţionalei socialiste. De
altfel nu s-au mărginit doar s-o examineze cu seriozitate: în mod foarte
firesc, la aceeaşi dată, la începutul anilor ’70, băncile occidentale au
transferat totuşi mai mult de un trilion de dolari ţărilor din lumea a treia
sub formă de împrumuturi sau credite, ştiind totodată perfect că aceşti bani
nu vor fi niciodată rambursaţi. În zilele noastre, aceste sume fabuloase au
fost pur şi simplu trecute la pierderi şi profituri, fără ca nimeni să se
sinchisească de faptul că era vorba de banii acţionarilor sau ai
contribuabililor, al căror acord nu fusese cerut de nimeni pentru a proceda
la această operaţie socialistă. Iată ce însemnează să deţii puterea!
Pe scurt, fără s-o fi bănuit deloc, cu toate drepturile omului, cu
închisorile şi detenţiile noastre psihiatrice, aveam să aterizăm într-o lume în
care socialismul, ca idee, triumfase de multă vreme şi în care nu se mai
discuta în culise decât de tipul de socialism care urma să devină victorios.
Cam ca atunci când, dându-ţi seama că nişte borfaşi îţi sparg casa, te-ai
duce fuga la poliţie s-o anunţi, fără să bănuieşti că aceasta e mână în mână
cu hoţii. Frumos tablou, nu-i aşa?
„Bi-i-ne, spune poliţistul cu voce tărăgănată. Foa-a-r-te interesant.
Dar sunteţi cu adevărat sigur că e vorba de borfaşi? Poate că sunt
proprietarii care tocmai se mută?... Poate că e mai bine aşa? Dar dumneata,
în fond, cine eşti? Ai legături de rudenie?...“
Mărturisesc că am avut într-adevăr nevoie de vreo doi ani pentru a
începe să-mi fac o idee în legătură cu ce se petrecea cu adevărat. La început
nu reuşeam să înţeleg pentru ce eşuam în tentativele mele de a explica totul
corect. Asta ţinea poate de engleza mea slabă, sau de un alt motiv, dar, nu e
mai puţin adevărat că nu mă făceam înţeles. Sau poate că eu nu pricepeam
nimic. De parcă am fi vorbit limbi diferite, în care cuvintele păreau a fi
aceleaşi, pe când sensul lor era altul.
Ceea ce mă frapa era acea manieră de a opera cu concepte abstracte,
izolate de orice context, ceea ce le transforma în vocabule lipsite de sens sau
în scurte sloganuri, acţionând asupra publicului de aici în modul în care
clopoţelul acţionează asupra câinelui lui Pavlov, provocând fără o cauză
anume o secreţie de suc gastric. Să luăm nişte cuvinte cum ar fi „pace“ sau
„cooperare“. Apar pe dată surâsuri fericite: stomacul îşi secretă sucul.
Totuşi, nici unul, nici altul din aceste cuvinte nu are nici cel mai mic sens în
afara unui context concret. În sens abstract, nu există ceva mai paşnic
decât un cimitir; cât despre cooperarea cu criminalii, ea e calificată drept
complicitate şi este pedepsită de toate legislaţiile din lume. E simplu, nu?
Nu reuşesc cu toate astea să explic aceste simple adevăruri interlocutorilor
mei de aici. Mi-a fost cu neputinţă să înfrâng reflexele condiţionate căpătate
timp de decenii. Mai există şi acea absurditate numită „Premiul Nobel
pentru pace“. Pace cu cine? Şi cu ce preţ? În sens abstract şi în afara
oricărui context, ar fi trebuit să fie decernat unor personalităţi ca
Chamberlain.
Şi, în realitate, faimoasa „destindere“ (sau „relaxare a tensiunilor
internaţionale“) ce-ar vrea să însemne visul ăsta? De ce trebuie să luptăm
împotriva „tensiunii“ şi nu împotriva cauzei ei? De unde vine ea de fapt? Ce
sens ar avea să tot vrei să „descarci“ o armă care nu tinde decât să se
„încarce“? Logica nu operează aici, ţi se replică printr-o altă frază clopoţel:
„Nu există alternativă pentru destindere“.
Interlocutorul şi-a secretat iarăşi sucul gastric. Vă neliniştiţi:
„Pardon, cum se poate aşa ceva? De ce nu ar exista alternativă? Totul
pe lume are o alternativă. În cele din urmă întreaga artă a politicii constă în
a crea alternative.“
Auzi cum ţi se replică:
„Trebuie să recunoaştem realităţile politice.“
Ding! Un nou clopoţel. Îmi amintesc că am încercat o jumătate de oră
să-i demonstrez interlocutorului meu că trebuie nu să recunoască, ci să
creeze „realităţi politice“. Astfel pentru mine, de pildă, recunoaşterea
„realităţii politice“ din URSS ar fi însemnat necesitatea de a intra în partid,
de a colabora cu KGB. În schimb eu „creasem o realitate“; ceea ce
contribuise la a mă vedea, acum, aşezat în faţa lor, în Occident. Degeaba. În
cele din urmă, după o serie de salivări, s-a limitat să profereze: „Ce ne
trebuie nouă sunt pacea şi cooperarea“.
Aveţi impresia că exagerez, că simplific? Nici vorbă. Dezbaterile mele
asupra destinderii cu establishment-ul local luau întotdeauna întorsătura
asta idioată - ca un dialog al surzilor - căci nici unul din acei „campioni ai
destinderii“ nu se sinchisea măcar să-şi fundamenteze raţional doctrina.
Minţeau, umblau cu şiretlicuri, se considerau salvaţi cu doar câteva fraze-
sloganuri pe care le rosteau, erau însă cu adevărat incapabili să explice
simplu şi accesibil pentru ce această „destindere“ era atât de necesară.
Adevărul este că nu s-ar putea explica pentru ce este bine să se furnizeze
credite, mărfuri, tehnologie unui regim totalitar care proclamă deschis că
raţiunea sa de a fi este să te distrugă. Nu găsim în logica umană argumente
pentru a justifica acest lucru. Rămânea, aşadar, minciuna.
„Ideea este că e mai comod să «faci presiune» asupra URSS
influenţând-o şi silind-o să respecte drepturile omului, îmi spuneau
«campionii destinderii» clipind din ochi, conspirativi. Îi vom apropia, îi vom
face economic dependenţi de Occident şi îi vom influenţa.“
A venit, cu toate acestea, momentul propice pentru „a face presiune“
asupra URSS, aşa cum s-a întâmplat cu violarea acordurilor de la Helsinki
de către URSS sau cu invazia în Afganistan. S-a descoperit atunci că „mai
mult depindeam noi de ei, decât ei de noi“. Nu numai că noi nu puteam să le
declarăm boicot sau embargo, ci dimpotrivă ei erau cei în măsură să
şantajeze economic Occidentul.
Ce era aceasta? Prostie? Întâmplare? Nici una, nici alta, din moment
ce la fel de sec, fără să-şi tragă măcar răsuflarea, ei vă propuneau să se
sporească şi mai mult dependenţa faţă de Uniunea Sovietică, instalându-se
de-a lungul Europei conducte de petrol pentru ţiţeiul sovietic.
Cum să vorbeşti de grija pentru drepturile omului, când ceea ce
socialiştii germani au numit Ostpolitik redusese această problemă doar la un
„comerţ cu oameni“. A putut fi văzută apărând o întreagă industrie: pentru
fiecare deţinut eliberat, s-a ajuns să se plătească până la 40.000 de mărci
autorităţilor din RdG, ceea ce nu făcea decât să stimuleze noi arestări
arbitrare.
„Noi germanii trebuie mai întâi să ne preocupăm de fraţii noştri din
Est.“ Şi s-au „preocupat“ într-adevăr: ca recompensă pentru injectările
masive de fonduri în economia RDG, s-a obţinut graţioasa autorizaţie pentru
anumiţi aleşi să meargă să-şi viziteze rudele din Est. Secvenţe
înduioşătoare, bune să te facă să lăcrimezi: bătrâneii aceia şi băbuţele
acelea care, în sfârşit, putuseră sa se revadă, datorită „destinderii“... În
acelaşi timp, „fraţii din Est“ erau doborâţi de gloanţe lângă Zid, sau erau
hăituiţi de câini, sau săreau în aer călcând peste mine. Nu era de bon ton să
remarci zidul acela ce tăia oraşul în două, şi încă şi mai puţin să vorbeşti
despre el. Haide, haide! Ar fi fost „retorica războiului rece“!
„Destinderea înseamnă pacea şi cooperarea.“
Ce era asta aşadar? Prostie? Laşitate? Nu: era „trădare“.
Cine a inventat „destinderea“?

Crezusem întotdeauna că destinderea din anii ’70 fusese pusă la
punct la Kremlin şi... greşeam: era o născocire a socialiştilor germani.
Eroarea mea este perfect de înţeles: alternanţa perioadelor de „tensiune“ şi
de „destindere“ caracterizează întreaga istorie a relaţiilor între Est şi Vest, şi
mereu partea sovietică a fost cea care a luat iniţiativa. Începând cu NEP-ul
leninist al anilor ’20, continuând prin „marea alianţă“ a celui de al Doilea
Război mondial pentru a sfârşi prin coexistenţa paşnică a lui Hruşciov,
deciziile de „destindere“ şi de „tensiune“ au fost luate la Moscova, iar
Occidentul n-a făcut decât să accepte jocul ce i se impunea. În fond, idealul
ar fi fost pentru regim să aibă mereu cu Occidentul relaţii de asemenea
natură, încât, la fiecare înăsprire a luptei de clasă, „environnement-ul
capitalist“ să răspundă printr-un spor de amabilitate. Însă lucrul ăsta nu
mergea: speriat de întărirea influenţei sovietice, prin cucerirea de noi
teritorii, prin activarea acţiunilor subversive, Occidentul protesta, de obicei
pentru puţin timp, şi se intra într-o perioadă de „război rece“ blestemată de
întreaga omenire progresistă.
Oricare ar fi fost exagerările propagandei de stânga, politica
occidentală faţă de URSS a fost întotdeauna pasivă, defensivă, niciodată
ofensivă. Chiar şi în toiul războiului rece, doctrina dominantă în Occident a
fost cea a frânării (containment), care lăsa iniţiativa în mâinile
conducătorilor sovietici. În consecinţă, un pic obosit de eforturile sale şi
pentru că îşi epuizase un pic resursele, dar, totodată, zdruncinase cât de
cât şi nervii adversarului, regimul sovietic trecea la „atacul paşnic“, în
speranţa de a obţine şi un răgaz, şi credite occidentale asortate cu
tehnologie, şi un climat mai favorabil extinderii ulterioare a influenţei sale.
Şi nu există nici un exemplu că Occidentul ar fi respins aceste extorcări ale
„prieteniei“, deşi regimul nu ascunsese niciodată faptul că esenţa sa
rămânea imuabilă. Faimoasa promisiune a lui Hruşciov - „Noi vă vom
îngropa!“ - a îngrijorat Occidentul mult mai mult decât zidul Berlinului,
când, de fapt, el nu spunea nimic nou şi se mărginea să repete, în limbajul
său, dogma marxistă despre „proletariatul - gropar al capitalismului“.
Brejnev, care, spre deosebire de Hruşciov, nici el nu spunea nimic nou cu
propriul său limbaj, nu scăpa ocazia de a repeta oriunde că „destinderea nu
punea şi nu putea pune capăt legilor luptei de clasă“335. Doar că toate astea
apăreau ceţoase şi nimeni nu şi-a pierdut cumpătul.
Fireşte, toate acele „destinderi“ sfârşeau în acelaşi mod: printr-o nouă
invazie, prin cucerirea cutărei sau cutărei ţări de către Uniunea Sovietică,
printr-o ostilitate făţişă împotriva Occidentului, prin ameninţări. Ca o turmă
de maimuţe, cărora un tigru le-ar fi răpit-o pe una dintre ele, ţările
occidentale traversau o scurtă perioadă de speculaţie primejdioasă, apoi se
reînseninau. Şi era veşnicul reînceput, cu diferenţa că, trecând timpul,
ciclurile se scurtau. Regimul putea tot mai puţin să suporte tensiunea, iar
economia sa nu putea rezista fără injecţii de capitaluri străine... Totuşi, cu
timpul, perioadele de răgaz deveneau tot mai periculoase, căci, în lipsa
„tensiunii“, regimul începea să piardă controlul asupra diverselor părţi ale
Imperiului.
Vedeţi aşadar că existau mai multe motive de a crede că destinderea
din anii ’70 se datora unei iniţiative sovietice. Cu atât mai mult cu cât ea
sosea la ţanc pentru conducerea brejneviană, care tocmai strivise
Cehoslovacia, se găsea izolată, trecea la „reformele Kosîghin“ şi, în
consecinţă, avea o nevoie presantă de ajutor occidental, însă faptele nu pot
fi schimbate. Puţinul pe care l-am găsit în arhive m-a frapat, chiar şi pe
mine.
Să ne întoarcem la documentul336 deja citat la începutul acestei
cărţi337:
După cum se vede, această politică mârşavă a început într-un mod
mârşav: fără ştirea poporului, ca un complot şi, mai mult încă, prin
„canalele KGB“. Însă nu este nici măcar vorba de asta, căci mi s-ar putea
replica în cele din urmă că istoria dovedeşte prin destule exemple că uneori
eşti silit să acţionezi în secret, în realitate însă acest document respinge
categoric toate minciunile inventate mai apoi de social-democraţi pentru a-şi
justifica noua lor politică. De pildă, dependenţa RFG faţă de vecinul ei
sovietic, la care social-democraţii se refereau ca la o „realitate“ de care
„trebuie să se ţină seama“, a fost deliberat creată de către ei. Vedeţi, de
asemenea, ţipetele lor isterice dându-ne asigurări că „Ostpolitik salva
omenirea de războiul nuclear“ sau refrenele lor asupra „destinderii la care
nu există alternativă“. Dar, atât cât se ştie, nimic în 1969 nu ameninţa cu
adevărat Germania, sau nu mai mult decât de obicei măcar, iar faimoasa
„tensiune internaţională“ nu se impusese încă în lume. Nu exista, aşadar,
un motiv pentru a căuta vreo oarecare „alternativă“. Dimpotrivă, tensiunea
a apărut ca un rezultat al destinderii, atunci când URSS, care profitase de
335 Discursul lui L. I Brejnev !a al XXV-lea congres ai PCUS, 24/02/1976.

336 Cf. pag. 12-14.
candoarea occidentală, a început să-şi dezvolte armamentul la sfârşitul
anilor ’70.
În sfârşit, să nu uităm acest fapt foarte simplu: Germania este
membră a NATO şi, în 1969, social-democraţii din RFG făceau parte dintr-o
coaliţie guvernamentală, astfel încât, purtând negocieri cu Moscova, pe
ascuns de aliaţii lor, ei comiteau pur şi simplu o trădare. În democraţie
nimeni, desigur, nu le interzicea să-şi schimbe politica de aderare la NATO
sau chiar să se alieze cu Moscova, dar pentru aceasta ar fi trebuit să iasă
din coaliţie şi să-şi exprime deschis noile opţiuni. Nefăcând nici una, nici
cealaltă, ei se transformau în realitate în agenţi de influenţă ai Moscovei pe
lângă NATO. La capătul acestei politici, după cum ştim, Germania n-a
câştigat nimic cu adevărat substanţial, însă relaţiile Est-Vest au fost multă
vreme infectate de virusul defetismului.
Cu toate acestea, metoda echilibrării celor două părţi, preconizată de
Andropov, nu era decât un şiretlic. Exact în aceeaşi epocă, în mai 1969,
KGB trimite Comitetului Central documentul următor338:
Strict secret
Dosar special
Dest.CC al PCUS
Conform deciziei Secretariatului CC al PCUS (St-57/59 gs din 16

septembrie 1968), Comitetul Securităţii Statului de pe lângă C. de M. al URSS
a transmis, în octombrie 1968, Ministerului Securităţii din RDG fotocopiile
documentelor din arhive asupra trecutului nazist al cancelarului vest-german
Kiesinger.
Actualmente, MSS din RDG solicită împrumutarea originalelor
documentelor complementare pentru a fi utilizate ca măsuri de compromitere a
lui Kiesinger.
Noi considerăm că este posibil să se satisfacă cererea prietenilor noştri
germani şi să li se împrumute, cu titlu temporar documentele respective
asupra trecutului nazist al cancelarului RFG, Kiesinger, documente depozitate
la Direcţia arhivelor statului a C.de M.al URSS.
Cerere de acord
Alăturăm un proiect de rezoluţie al CC al PCUS
Vicepreşedinte al KGB Subdirectorul
pe lângă C. de M. al URSS, Direcţiei Arhivelor
Zaharov Iakovlev
27 mai 1.969
338 Nota către CC a vicepreşedintelui KGB Zaharov şi a‘directorului adjunct

al Serviciului arhivelor Iakovlev, nr. 231-Z din 27/05/1969.
Jocul Moscovei este, aşadar, limpede: dacă, prin şantaj, nu reuşeşte
să-l determine pe Kiesinger la cooperare, se poate debarasa de el, mizând pe
partenerii săi din „marea coaliţie“, anume, social-democraţii. După cum
ştim, aşa s-a şi întâmplat şi, chiar în acel an, Willy Brandt a devenit
cancelar, iar Kiesinger a intrat în concediu ca urmare a „măsurii“ vizând
compromiterea lui (nu fără participarea „partenerilor“ săi social-democraţi
care provocaseră artificial o criză politică). Cu toate acestea, este mult mai
greu să înţelegi motivele social-democraţilor care îşi petrecuseră ei înşişi pe
după gât funia sovietică. Mai apoi, bineînţeles, ei au vorbit din plin de
nobilul lor rol în apărarea drepturilor omului, irealizabilă, după ei, fără
unele concesii făcute URSS-ului şi fără un joc cu Moscova ce implica
beneficii reciproce. Însă nu este decât o perdea de fum, pentru a nu spune
mai pe şleau o minciună, din moment ce concesiile cele mai mari acordate
au fost tocmai în domeniul drepturilor omului. E suficient să amintim că tot
acest joc a fost pus la punct la nici şase luni după ce tancurile sovietice au
strivit „Primăvara de la Praga“, atunci când omenirea întreagă nu încetase
încă să se indigneze. Într-un astfel de moment, simpla propunere de a
stabili „relaţii privilegiate“ cu agresorul era o concesie importantă, pentru a
nu vorbi de trădare. Nu e surprinzător că, inaugurată sub aceste auspicii,
noua Ostpolitik s-a transformat în politică de trădare a drepturilor omului şi
că Germania, la începutul anilor ’70, a devenit o nouă Finlandă.
Iată, de pildă, un alt document339 care ilustrează perfect activităţile de
„apărare a drepturilor omului“ practicate de guvernul RFG pentru 1972:
URSS Strict secret

Comitetul Securităţii
de pe lângă C.de M.al URSS
Aşa cum v-am raportat telefonic, Brandt a făcut o declaraţie conform

căreia Soljeniţîn poate să trăiască şi să lucreze liber în RFG, îi destăinuie
Andropov lui Brejnev într-o notă personală. Astăzi, 7 februarie, tovarăşul
Kevorkov ia avionul spre a-l întâlni pe Bahr pentru a examina problemele
materiale privind expulzarea lui Soljeniţîn din URSS în Germania. Dacă
Brandt nu cedează în ultimul moment şi dacă tratativele cu Kevorkov sunt
încununate de succes, vom avea la data de 9 sau 10 februarie o decizie
complementară despre care vă voi informa imediat. Dacă acordul respectiv se
produce, cred că pe 9 sau 10 februarie, cel mai târziu, ar trebui promulgat un
decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS care să-i ridice lui Soljeniţîn
cetăţenia sovietică şi să-l expulzeze în afara graniţelor patriei noastre
(alăturăm proiectul de decret). Operaţia însăşi a expulzării lui Soljeniţîn într-un
asemenea caz ar putea fi efectuată la 10 sau 11 februarie.
Este important ca toate acestea să se facă rapid pentru că, după cum
339 Nota lui Andropov căte CC, nr. 1176-A din 30/04/1972.
reiese din nişte documente operaţionale, Soljeniţîn începe se ne ghicească
proiectele şi ar putea să publice un document comun care ne-ar pune, pe
Brandt şi pe noi, într-o situaţie stânjenitoare340.
Două zile mai târziu el îşi raportează succesul:
[...] La 8 februarie, reprezentantul nostru a avut o întrevedere cu

mandatarul lui Brandt pentru examinarea chestiunilor practice legate de
expulzarea lui Soljeniţîn din URSS în Germania.
Dest. Comitetul Central al PCUS
La 5 martie 1972, la invitaţia personală a preşedintelui Heinemann şi

cu o viză personală, Voslenski Mihail Sergheevici, membru titular al
Institutului de Istorie universală, doctor în istorie, născut în 1920, de
naţionalitate rusă, fără de partid, celibatar, s-a dus în Germania.
La 29 aprilie al acestui an, secretarul de stat la Ministerul Afacerilor
Externe al RFG, Frank, a adus la cunoştinţa ambasadorului sovietic la Bonn,
tovarăşul Falin, că Voslenski făcuse demersuri pentru a obţine de la
autorităţile germane o prorogare a vizei sale, ce îi permitea şederea în această
ţară de la doi la trei ani, şi ceruse să fie sprijinită cererea sa de prorogare
pentru aceeaşi dată a paşaportului său sovietic pentru străinătate. Procedând
astfel, Voslenski şi-a justificat demersurile prin dorinţa de a se consacra unor
activităţi ştiinţifice, fără a avansa nici un motiv politic. Conform declaraţiilor
lui Frank, conduita lui Voslenski trezeşte anumite bănuieli, ceea ce explică
neinteresul guvernului RFG în prorogarea validităţii vizei sale în ţară. În
acelaşi timp, partea germană nu poate lua în considerare un refuz pur şi
simplu de prorogare de viză, căci ea se teme ca Voslenski să nu facă apel la
opinia publică, şi nu exclude, în caz de extremitate, ca el să ajungă să se
adreseze poliţiei cerând azil cu toate consecinţele pe care acest lucru le
implică. [...]
Având în vedere climatul politic complex din RFG, o astfel de evoluţie a
evenimentelor n-ar fi, după părerea lui Frank, deloc de dorit. În consecinţă,
Frank a declarat că, în opinia părţii germane, cel mai bun mod de a ieşi din
această situaţie ar fi prorogarea validităţii paşaportului sovietic şi a vizei
germane a lui Voslenski pentru două sau trei luni. [...]
Dat fiind că Voslenski se află în RFG la invitaţia personală a
preşedintelui Heinemann, pare oportun să fie dat acordul propunerii lui Frank
privind prorogarea vizei lui Voslenski, precizându-se că organele vest-
germane vor trebui să ia toate măsurile utile pentru a împiedica orice acţiuni
indezirabile din partea sa.
Simultan şi prin intermediul ambasadorului sovietic la Bonn, ca şi prin
340 Cf. pag. 133-143.

resursele de care dispune Comitelui Securităţii, să fie pusă părţii germane
problema posibilităţii unei discrete trimiteri a Iui Voslenski înapoi în URSS
dacă este necesar. De examinat.
Preşedintele Comitetului de Securitate
Andropov
Altfel spus, încă din 1972 conducerea germană complotase cu

Moscova împotriva propriei sale societăţi şi chiar a propriei sale poliţii, în
problema acelor faimoase „drepturi ale omului“. În 1974, această „cooperare
încrezătoare“ era în asemenea măsură întărită, încât chestiunea, de pildă, a
expulzării lui Soljeniţîn în afara URSS a fost hotărâtă, ca să spunem aşa,
împreună de Politburo sovietic şi conducătorii socialişti germani (şi, pare-se,
fără ştirea partenerilor lor din coaliţia guvernamentală). Cititorul trebuie să-
şi amintească de capitolul precedent şi de problema insolubilă pe care a
reprezentat-o cazul Soljeniţîn, pentru şefii sovietici: pe de-o parte, Politburo
părea să incline spre o execuţie judiciară a scriitorului, pe de altă parte, toţi
membrii săi (Andropov şi Gromîko, îndeosebi) înţelegeau că o violare atât de
revoltătoare a drepturilor omului compromitea serios succesul lor în politică
externă341. Ne amintim că ei erau deosebit de îngrijoraţi de iminenta
semnare a acordurilor de la Helsinki la care, în schimbul „recunoaşterii
frontierelor de după război“ (care legitima ocuparea de către Uniunea
Sovietică a unei bune jumătăţi din Europa), ei promiseseră tot soiul de
garanţii de respectare a drepturilor omului, fără nici cea mai mică intenţie,
desigur, de a o face. Însă violarea acordurilor, după semnarea lor, e-un
lucru, iar violarea lor înainte este cu totul altceva. Arestarea lui Soljeniţîn, în
momentul acela, putea să-i facă să piardă întreaga partidă; să-l expulzeze
împotriva voinţei sale, aşa cum propunea Andropov, era greu, de vreme ce
nu se găsea nici o ţară dispusă să-l primească. Atunci, scenariul Brandt le-a
venit în minte: cui să-i ceri ajutor dacă nu părţii celei mai interesate de
destindere?
La sfârşitul examinării acestor probleme, s-a ajuns la decizia
următoare, dictată de reprezentantul RFG342:
„La 12 februarie, seara, ambasadorul sovietic la Bonn, tovarăşul

Falin, se adresează secretarului de stat P. Frank (şi nimănui altcuiva)
pentru a-i cere să-l primească într-o chestiune urgentă la 13 februarie,
ora 8,30.
La 13 februarie, ora 8,30, tovarăşul Falin va fi primit de Frank,
căruia îi va face o declaraţie privind expulzarea lui Soljeniţîn (textul
declaraţiei este prezentat aparte simultan ministrului Afacerilor
341 Scrisoarea personală a lui Andropov către Brejnev din 7/02/1974.

Externe). La ora 10, începe reuniunea cabinetului. Brandt îi
însărcinează pe Bahr, Frank şi pe reprezentantul Ministerului de
Interne să ia o decizie favorabilă. La cererea autorităţilor vest-germane,
avionul care îl va transporta pe Soljeniţîn trebuie să fie un avion de
linie şi să sosească la Frankfurt-pe-Main la orele 17, ora locală, pe 13
februarie.
De la ieşirea lui Soljeniţîn din avion, reprezentanţii sovietici nu mai
participă la realizarea acţiunii... Dacă în ultimul moment, Brandt, în
ciuda tuturor asigurărilor pe care le-a dat, îşi schimbă hotărârea
pentru cutare sau cutare motiv, Soljeniţîn rămâne în stare de arest, iar
parchetul întreprinde instrumentarea procesului său“343.
Pe scurt, nu se poate vorbi de „cooperare“ decât în măsura în care

nişte agenţi „au cooperat“ cu centrul lor. Este vorba de conivenţă, de
conspiraţie. E de la sine înţeles că, în momentul semnării acordurilor de la
Helsinki, social-democraţii germani înţelegeau perfect că URSS nu avea
intenţia să-şi onoreze angajamentele în materie de drepturi ale omului şi nu
intra în planurile lor să protesteze în legătură cu acest subiect. E
neîndoielnic că, în pofida tuturor declaraţiilor publice, destinderea, în ochii
lor, nu depindea deloc de problema drepturilor omului. Înlocuirea cancela-
rului, în 1974, nu a adus nici o schimbare în această politică. Pentru că nu
era vorba de cancelar, ci de partidul său. Mai rău: când, în 1977, în toiul
campaniei mondiale în favoarea drepturilor omului în URSS, a fost văzut
alăturându-i-se Jimmy Carter, noul preşedinte al Statelor Unite, social-
democraţii germani încetaseră să menţioneze această problemă ca una din
axele a ceea se numea Ostpolitik. Carter cu campania sa le-a tras o spaimă
straşnică: şi dacă vreodată, într-adevăr, drepturile omului deveneau piatra
de încercare a relaţiilor cu URSS!
„Conducătorii SPD au cunoscut multe tulburări şi alarme din cauza
intrării în funcţie a preşedintelui Carter. Incertitudinea în ce priveşte
viitoarea politică a administraţiei Statelor Unite în legătură cu problemele
destinderii, ale relaţiilor reciproce cu URSS, cât şi în problemele de politică
economică şi financiară a complicat elaborarea de către coaliţia
guvernamentală liberal-socialistă a unui program de guvernare şi a
influenţat negativ primele activităţi ale cabinetului Schmidt“, comunica
ambasada sovietică în memorandumul ei pentru anul 1977344.
Brandt şi Bahr s-au grăbit să se ducă la Washington pentru a-l iniţia
pe Carter în subtilităţile politicii europene şi, de atunci, orice menţionare a
blestematelor de „drepturi ale omului“ a fost însoţită de o sumedenie de
343Nota lui Andropov către CC din 9/02/1974 nr. 388-A.

344Raportul către CC al consilierului ambasadei din RFG, L. Usicenko, şi a
primului-secretar de ambasadă, M. Logvinov, mp. nr. 263 din 21/06/1977,
«Despre linia politică a SPD», pag. 3.
rezerve.
Falin, ambasador al URSS în RFG, avea să facă la Moscova
următoarea dare de seamă345:
„Pe de-o parte, ei sunt obligaţi să treacă drept campioni ai

drepturilor omului şi nu îşi pot permite să fie devansaţi nici de
concurenţii lor din interior, nici de aliaţii lor. După publicarea scrisorii
lui Carter către Saharov, cancelarul Schmidt (20 februarie 1977) a
făcut o declaraţie conform căreia motivele preşedintelui nu erau diferite
de cele ale Germaniei de Vest, iar guvernul Germaniei Federale avea
intenţia «de a acţiona pe viitor pe căile cele mai convenabile pentru ca
persoanele profesând idei diferite să nu fie expuse nici unei
discriminări sau persecuţii». În acelaşi sens, Genscher a desemnat
respectarea drepturilor omului pe scară mondială «drept scopul
principal al liberalilor» şi a reamintit propunerea sa de a se întemeia
«un tribunal internaţional pentru drepturile omului».
Pe de altă parte, după informaţii din sursă sigură, conducerea
S.P.D. este alarmată de modul în care Carter tratează chestiunea
disidenţilor. Dacă Schmidt ar vorbi de intenţia sa de a acţiona prin
«căile cele mai convenabile», Bahr, care a sosit în SUA, a avut
însărcinarea să explice în chip mai detaliat noii administraţii opinia
social-democraţilor despre aceste «căi cele mai convenabile» care
presupun să nu fie trimisă destinderea la rebut. Această temă va fi,
fără îndoială, abordată de Brandt şi Emke cu ocazia viitoarelor lor
întrevederi cu Carter şi Vance.[...] Oamenii politici apropiaţi guvernului
îşi exprimă într-un mod şi mai deschis îngrijorarea faţă de conjunctură,
în convorbiri oficioase...“
Se va înţelege lesne că ei şi aliaţii lor socialişti europeni au fost cei ce

au difuzat minciuna conform căreia „vâlva stârnită în Occident dăuna
disidenţilor“, cât şi alte minciuni în legătură cu noi, ceea ce făcea din ei, cu
sau fără voia lor, nişte „intermediari ai KGB“ în „măsurile“ vizând
compromiterea noastră. Ba mai mult, ei se grăbeau să-şi raporteze succesele
în acest gen de „operaţie“ partenerilor lor sovietici.
În iunie 1977, ambasada URSS la Bonn comunică Moscovei:
„A ajuns la cunoştinţa noastră că Schmidt, Brandt şi Werner au

efectuat o muncă utilă pe lângă Genscher şi au ştiut să-l apropie de o
mai bună interpretare a concepţiilor social-democraţiei în politica
externă. Social-democraţii subliniază faptul că, din pricina acestei
345 «Analiză politică» de V. Falin, ambasador al URSS în RFG şi de A.

Gromîko, mp. nr. 124 din 28/02/1977 (trimisă pe 2/03 cu nr. 74) «În
legătură cu campania din RFG în jurul chestiunii drepturilor omului».
influenţe, acest ministru a început să manifeste o mare rezervă faţă de
publicarea unor declaraţii neprieteneşti la adresa URSS“346.
Într-un cuvânt, toate forţele socialismului european au fost puse în

mişcare pentru salvarea „destinderii“... ameninţate de drepturile omului.
Adică, pentru a simplifica, de noi înşine: o mână de oameni care îşi
apăraseră drepturile cu preţul libertăţii lor (şi, uneori, al vieţii lor). Forţele
respective care, chiar în zilele noastre, nu sunt neglijabile, erau pe atunci
gigantice. E de ajuns să amintim că în 1977-78, când campania noastră a
atins un punct critic, iar soarta camarazilor noştri arestaţi - membri ai
„grupurilor Helsinki“ - ţinea de un fir de păr, majoritatea guvernelor
europene era socialistă. Asta fără să mai vorbim, desigur, de presă,
intelighenţie, sindicate şi medii de afaceri. Trebuie oare să ne mire faptul că
ei au „triumfat“? Sau, pentru a fi mai exacţi, că ne-au trădat, pe noi şi
drepturile omului. Nu îi costa mare lucru să-şi conjuge eforturile pentru a-l
face pe Carter să-şi schimbe hotărârea de a se sprijini pe drepturile omului
în politica sa faţă de URSS. Dar asta nu e tot. Cu mult înainte de conferinţa
de la Belgrad la care trebuia să fie „verificată“ punerea în aplicare a
Acordurilor de la Helsinki, în toamna lui 1977, partidele socialiste europene,
în secret, cu uşile închise, se întâlniseră la Amsterdam şi adoptaseră decizia
de „a nu pretinde prea mult de la URSS“ în cursul acestei conferinţe. Un
semestru mai târziu, la Belgrad, ele nu au mai pretins chiar nimic.
Conferinţa în care atâţia oameni îşi puseseră toate speranţele, contând pe o
atitudine fermă a Occidentului, a scăpat ieftin doar cu un comunicat
„neutru“, care nu menţiona nici măcar represiunile din ţările socialiste.
Astfel s-a realizat trădarea de pe urma căreia mişcarea noastră nu şi-a
revenit niciodată complet. Zeci de „helsinkieni“ au plecat spre puşcării sau
lagăre, mulţi au pierit acolo, plătind cu viaţa lor escrocheria care poartă
numele de „Acordurile de la Helsinki“: angajamentul solemn, luat de
Occident, de a lega indisolubil problemele de securitate, de cooperare cu cele
ale drepturilor ale omului, în relaţiile sale cu Estul.
La urma urmelor, oamenii aceia ne-au trădat nu doar pe noi înşine şi
un ideal, ci şi propria lor ţară, propria lor civilizaţie. Şi, pentru a pune
punct, pe ei înşişi. Dezlegată de orice luptă pentru drepturile omului în
ţările socialiste, destinderea devenea o simplă capitulare; ideea de „socialism
cu faţă umană“, pierzând chiar această faţă, trecea de la utopie la
escrocherie conştientă. Ce nădăjduiau aşadar să devină acei Bahr şi acei
Frank în urma unei întăriri a influenţei sovietice în Europa? Un fel de
Kisling-i şi gauleiteri ai Moscovei? Imensă naivitate. Pentru posturile acelea,
Moscova îşi avea Honecker-ii ei. Nu, după exemplul socialiştilor care îi
346Dare de seamă a ambasadei URSS în RFG din 21/06/1977, nr. 164,

«Despre linia politică» (mp. nr. 263).
ajutaseră pe comunişti să ia puterea, ei şi-ar fi sfârşit zilele în gulag.
Am ţinut s-o spun la Berlin, în faţa zidului, în mai 1977:
„Nu au existat soldaţi de escortă înarmaţi cu puşti-mitralieră în
spatele delegaţilor de la Amsterdam*, nici câini de pază cu botul căscat: ei
au ales cu de la sine putere servitutea347.“
O altă justificare umanitară a destinderii - grija pentru „fraţii din Est“

-, care era poate perfect sinceră la început, a fost în curând sacrificată
destinderii înseşi şi a devenit un pur camuflaj de propagandă. Admit cu
uşurinţă că, semnând acordurile de la Moscova şi de la Varşovia în 1972,
social-democraţii credeau încă în deviza lor a „influenţei prin apropiere“. S-a
văzut însă foarte repede că una era să iei puterea datorită diverselor
manipulări, şi altceva să te menţii la putere rămânând fidel obiectivelor şi
principiilor tale. Ideile socialiste, după cum se ştie, nu au valoare decât în
teorie. În practică, popularitatea S.P.D. a scăzut rapid, iar spre 1977,
conform estimărilor ambasadei sovietice la Bonn, „autoritatea sa se afla la
cel mai scăzut nivel de la venirea sa la putere“348.
„[...] În cercurile politice, discuţiile nu mai contenesc în ceea ce

priveşte viitorul social-democraţiei germane şi, totodată, şansele de
supravieţuire ale coaliţiei social-liberale în ansamblu. După cum o
dovedesc numeroase întâlniri şi discuţii ale ambasadei sovietice cu
cercurile social-democrate, conducerea S.P.D. caută cu obstinaţie să
obţină rezultate pozitive în politica sa internă şi externă şi o întărire a
încrederii populaţiei faţă de politica practicată“.
În aceste condiţii, raportează ambasada, „politica externă [...] este

considerată de către conducerea S.P.D. ca una din premisele fundamentale
ale consolidării influenţei partidului în ţară“.
Cu alte cuvinte, social-democraţii erau de acum înainte ostaticii
propriei lor Ostpolitik, al cărei succes depindea în întregime de conducătorii
sovietici. Fireşte, o astfel de „apropiere“ îi convenea perfect Moscovei,
deoarece îi îngăduia nu numai „să influenţeze“ guvernul RFG, ci şi să-i
dicteze politica sa. Chiar şi vizita lui Brejnev în RFG devenea un eveniment
care era aşteptat cu mai mult entuziasm în această ţară membră a NATO,
decât la Varşovia:
„Conducerea S.P.D. îşi pune mari speranţe în succesul vizitei

tovarăşului L. I. Brejnev în RFG. Ea estimează că noi impulsionări
vizând ameliorarea ulterioară a relaţiilor sovieto-germane, vor permite
347 Vladimir Bukovski, «Discurs în faţa zidului Berlinului», 9/05/1977,

reprodus în Times.
348 Cf. nota 344.
să se şteargă impresia, defavorabilă pentru social-democraţi, că, de
când este în activitate cabinetul Schmidt, cam de prin mai 1974, nu se
observă practic nici o mişcare de progres în aceste relaţii. Dialogul
sovieto-american vizând încheierea unui al doilea acord asupra limitării
armelor strategice, vizita tovarăşului Brejnev în RFG, cursul
constructiv al conferinţei de la Belgrad trebuie să devină, după părerea
conducătorilor S.P.D., în timpul acestui an etape importante şi solidare
în procesul de aprofundare ulterioară a destinderii...
Se cuvine să remarcăm că, în climatul unei pregătiri a venirii
tovarăşului L. I. Brejnev, social-democraţia evită să ia parte activă la
zgomotoasele campanii antisovietice în legătură cu drepturile omului şi
îi condamnă pe organizatorii lor care invocă acordurile de la Helsinki.“
Să ne amintim că la vremea aceea chiar, anumite partide comuniste

(în Franţa, în Italia) nu procedau cu mănuşi pentru a critica politica
represivă a sovieticilor. Partidul social-democrat din Germania era astfel în
situaţia de a depinde mai strâns de Moscova decât partidele comuniste
europene, iar Germania - mai mult decât o Bulgarie oarecare. De ce să
meargă până la Moscova? Insignifianta marionetă care era RDG îşi putea
dicta politica ei „surorii sale occidentale“.
„Conducerea S.P.D. acţionează energic pentru a smulge din

mâinile opoziţiei unul din argumentele ei majore, care afirmă că politica
guvernului prezidat de Schmidt a intrat într-un impas în ce priveşte
afacerile germane şi a făcut dovada ineficacităţii sale. Cabinetul
cancelarului îşi multiplică eforturile în diverse domenii pentru a
stimula RDG să examineze un amplu program de măsuri asupra cărora
un acord ar permite din punctul de vedere al intereselor RFG să
stabilească un «bilanţ pozitiv» în raporturile sale cu RDG. Orientarea
politică şi ideologică a acestor măsuri este caracterizată într-un mod
destul de deschis: este vorba de crearea unei reţele atât de strânse de
interese reciproce, încât RDG nu ar putea în nici un caz să o rupă fără
inconveniente pentru ea însăşi. Trebuie neapărat să se obţină, declară
conducătorul socialist german G. Werner, ca opoziţia dintre RFG şi
RDG să se transforme progresiv într-o coexistenţă reciprocă implicând
relaţii de vecinătate loiale.
Cancelarul îşi dă bine seama de dificultăţile multiple pe care le
presupune rezolvarea acestei probleme şi nu îşi face mari iluzii în
această privinţă. Liderii SPD subliniază constant necesitatea de a se da
dovadă de prudenţă şi răbdare în relaţiile cu RDG şi mai ales de a nu
pune în pericol prin acţiuni prea vizibile şi nechibzuite «schimbările
fundamentale» care au intervenit deja. Înţelegem prin aceasta, înainte
de toate, posibilităţile sporite ale unor raporturi între cetăţenii din RFG
şi din RDG. Creşterea până la opt milioane în 1976 a numărului de
călători din RFG în RDG este prezentată de conducerea S.P.D. ca o
«ameliorare a situaţiei persoanelor în Germania divizată» şi ca una din
principalele achiziţii ale politicii RFG în materie de afaceri germane
începând din 1969.“
Altfel spus, „preocuparea fraţilor din Est“ se reducea la o situaţie

destul de paradoxală: modelul „socialismului care merge bine“ în RDG era
artificial întreţinut pe banii contribuabililor vest-germani, dintre care opt
milioane se vedeau autorizaţi să vină să vadă acest lucru cu propriii lor ochi
o dată pe an. Se înţelege cu uşurinţă ce ce fel de „influenţă“ avea să
predomine în astfel de „apropieri“. Raportul ambasadei sovietice înseşi nu-şi
ascunde ironia atunci când evocă această „principală achiziţie“ a politicii
social-democraţilor în şapte ani de destindere.
Spre sfârşit, atunci când nici „drepturile omului“, nici „influenţa“
asupra RDG nu au mai putut fi cu fermitate propuse ca fundament al
politicii lor, s-a invocat un nou fundament raţional al destinderii, radical
diferit: pacea şi dezarmarea. Nici acest lucru nu e prea convingător: în 1969,
când social-democraţii şi-au imaginat şi au început să îşi realizeze „politica
(lor) orientală“, ameninţarea cu războiul în Europa era infinit mai mică decât
la sfârşitul acestei politici în 1980. În pofida acestor rezultate, ei au
continuat totuşi să ia apărarea destinderii cu o înverşunare maniacă, fără a
înceta vreodată să favorizeze expansiunea influenţei sovietice atât în ţara
lor, cât şi în partidul lor, uneori chiar pe cheltuiala lor, utilizând „un vehicul
de propagandă social-democrat ca «Fondul Friedrich Ebert» considerând că,
în conformitate cu linia acestuia şi pe cheltuiala sa, s-ar putea proceda la
un număr sporit de călătorii în URSS pentru ziariştii germani, şi s-ar putea
organiza pentru publicul vest-german conferinţe ţinute de sovietici. Fondul
permitea de asemenea stabilirea de contacte cu partidul social-democrat din
Germania. Aşa cum a remarcat preşedintele acestui partid, Willy Brandt,
activităţile Fondului au fost în întregime revizuite în decursul ultimilor ani.
El nu se mai interesează de manifestări care ar fi putut mai înainte să lezeze
interesele RDG, şi lucrează sub controlul şi la ordinele conducerii SPD.
După părerea lui Brandt, Fondul ar putea face oficiul de mijloc de
comunicare între ţări sub controlul SPD şi al PCUS“349.
Însăşi invazia sovietică în Afganistan, invazie care a deschis serios
ochii opiniei publice în Occident, a lăsat foarte puţine urme în politica
social-democraţilor germani. Ca şi mai înainte, marea lor problemă era de „a
salva destinderea“. De a o salva de cine? De Brejnev? Nu, ci de „o reacţie
negândită şi hipertrofiată care nu corespunde naturii evenimentelor şi care
349 Scrisoarea lui A. P. Bondarenko, membru al colegiului ministerului de

externe al URSS, către V. Zagladin, directorul Departamentului
internaţional, nr. 223/300 din 14/03/1977 (nr. 99 din 16/03/1977).
ar putea din acest motiv să ducă la o situaţie încă şi mai rea“. Nu e o
întâmplare dacă Politburo s-a adresat tocmai lui Brandt şi i-a expediat un
mesaj imediat după agresiune, sperând, pe bună dreptate, să învingă
datorită lui izolarea politică în care se văzuse350.
„Esenţialul, i se scria, este de a găsi un limbaj comun pentru
chestiunea care face de mulţi ani obiectul preocupărilor dumneavoastră, ca
şi alor noastre, şi anume cum să întărim cauza securităţii internaţionale.“
Cu toate acestea, această căutare a unui „limbaj comun“ se făcea, în
mod curios, în sferele cele mai neaşteptate. Astfel, anul 1981 a văzut
inaugurarea unei colaborări în domeniul teoriei construirii socialismului
între organul teoreticienilor din SPD, revista Neue Gesellschaft, şi redacţia
organului CC al PCUS, revista Komunist351. În cinstea cui? Ce raport avea
acest lucru cu securitatea internaţională?
Cum stau de fapt lucrurile în această politică de „relaxare a
tensiunilor“, de „destindere“, în această Ostpolitik (numele nu contează)? E
puţin probabil să se poată explica acest lucru doar prin prostia, laşitatea
sau chiar infiltrarea partidului social-democrat de către KGB (deşi fiecare
din aceste elemente şi-a jucat cu siguranţă rolul), fie doar şi pentru că
această politică n-a fost adoptată doar de către germani. Toate partidele
socialiste sau social-democrate din Europa, practic, o aplicau într-un grad
mai mult sau mai puţin ridicat. Guverne nesocialiste chiar, ca acela al lui
Giscard d’Estaing în Franţa sau al lui Nixon şi Kissinger în Statele Unite, nu
vedeau nici o „alternativă la destindere“. Sau, mai bine spus, n-o căutau,
din moment ce acceptau şi regula jocului şi argumentaţia socialiştilor.
Ce scopuri urmăreau social-democraţii din Europa inventând acest
joc şi impunându-i lumii? Nu era vorba aici de distracţii pentru oameni
politici fără ocupaţie, ci de o aventură foarte periculoasă care le putea costa
pe popoarele Europei libertatea. Cea mai măruntă vină a acestei politici este
de a fi prelungit existenţa regimurilor comuniste în Europa de Est cu vreo
zece ani buni. Sute de mii de oameni ar fi putut rămâne în viaţă atât în
Afganistan cât şi în Etiopia, în America centrală, în Orientul Apropiat. În
numele cărui principiu au fost ei sortiţi morţii? În numele cărui ideal
socialiştii europeni au condamnat la zece ani de servitute popoarele Uniunii
Sovietice şi ale Europei de răsărit? La origine, a fost în numele utopiei
„socialismului cu faţă umană“ în care înţelegeau să precipite omenirea
întreagă fără măcar ca ea să-şi dea seama. În numele unei „convergenţe“ la
capătul căreia, după ei, comunismul sovietic va dobândi o „faţă umană“, în
timp ce Occidentul va deveni socialist. În mare, era vorba aici de veşnica
350 Hotărârea Politburo-ului nr. P182/2 din 1/02/1980 şi anexă de zece

pagini.
351 Rezoluţia secretariatului CC St-247/13 s şi nota Departamentului
internaţional şi a Departamentului propagandei din CC din 20/01/1981, nr.

18-S-79.
reverie menşevică aspirând să-i readucă pe bolşevici în sânul social-
democraţiei, reverie de cretin privind hibridarea grădiniţei de copii cu
lagărul de concentrare.
Însă, aşa cum ne-o dovedeşte istoria lor, menşevicii propun, bolşevicii
dispun. Istoria nu cunoaşte exemplu în care primii să-i fi tras pe sfoară pe
ceilalţi. Aşa cum mi-a spus-o într-o bună zi tocmai un bătrân social-
democrat, om de o probitate remarcabilă, social-democraţia nu are dreptul
să existe decât dacă aşează la baza politicii sale un anticomunism
consecvent. Altfel, ea degenerază în „kerenskism“. Şi, de fapt, prima etapă a
războiului rece a fost favorabilă Occidentului pentru că social-democraţia
europeană a menţinut aici poziţii violent anticomuniste. După cum se
spune, Brandt - până atunci anticomunist convins, primar al Berlinului,
„oraş al frontului“ - „a cedat“ atunci când aliaţii erau gata să sacrifice
Berlinul şi urmau să nu întreprindă nimic pentru a replica ridicării Zidului
în 1961.
O recunoaşte el însuşi352:
„Reflexiile mele politice în anii care au urmat au fost considerabil

influenţate de experienţa mea din acele zile şi împotriva acestei
conjuncturi a luat formă schiţa mea de destindere cunoscută sub
numele de Ostpolitik“.
Se poate să fi fost aşa. Nu eram acolo, nu pot judeca. Dar, chiar şi

într-un asemenea caz, ar fi trebuit să-şi amintească de exemplul lui
Kerenski, a cărui politică de „destindere“ cu Lenin în 1917 a sfârşit prin a-i
conduce pe bolşevici la Berlin în 1945.
Oricum ar sta lucrurile, spre sfârşitul anilor ’60, atitudinea social-
democraţiei europene a alunecat spre stânga şi a înclinat spre colaborare cu
comuniştii. Aceasta şi pentru consideraţii tactice (campanii asociate
împotriva războiului din Vietnam, împotriva apartheid-ului din Africa de
Sud, împotriva regimului lui Pinochet în Chile), ca urmare a „dezgheţului“
hruşciovian, a schismei între Moscova şi Pekin, care făcea să apară ca un
„rău mai mic“, „modelul sovietic de comunism“. Seducţiile colaborării au
căpătat şi mai multă forţă cu apariţia eurocomunismului care a trezit iarăşi
în socialişti vechile lor vise privind o posibilă evoluţie a comuniştilor în
sensul social-democraţiei. Însă cred că aici primul rol revine unor
consideraţii cinice, de pură conjunctură: căci doar influenţa crescândă a
comuniştilor şi, în paralel, a Uniunii Sovietice făcea social-democraţia
acceptabilă, chiar inevitabilă, ca alternativă în ochii Occidentului.
Într-adevăr, cam prin anii ’60, fuseseră nevoiţi să se convingă de
faptul că ideile socialiste, religie a unei elite, nu prea găseau ecou la marele
352Willy Brandt, People and Politics: The Years 1960-1975, pag. 20, Londra,
1978.
public şi, în consecinţă, scumpa lor „a treia cale“ - care consta pentru
social-democraţia moderată în a manevra între „extremele“ comunismului şi
ale capitalismului - nu va fi aleasă de Occident decât ca răul cel mai mic.
Doar o întărire a influenţei sovietice putea face din ei intermediarii doriţi
între Vest şi Est, nişte „salvatori ai omenirii“, permiţându-le, după cum
credeau ei, să influenţeze „cele două părţi“, să şteargă progresiv contra-
dicţiile ideologice şi să aducă astfel cele două lumi opuse la pace şi
cooperare: la convergenţă.
Asta înseamnă că, afirmând că scopul politicii lor de destindere era
asigurarea păcii şi a securităţii, ameliorarea situaţiei oamenilor din Est,
respectarea drepturilor omului şi alte delicii, socialiştii nu minţeau decât pe
jumătate. Într-adevăr, acesta era cu adevărat visul lor, vis de altfel cât de cât
interesat, căci se fereau să proclame pretutindeni că realizarea acestui vis ar
presupune că noi am accepta fără să vrem versiunea lor asupra
socialismului şi persoanele lor înseşi în calitate de cârmuitori providenţiali.
Ba mai mult, arătându-se discreţi asupra acestui punct şi pricepând
foarte bine că majoritatea nu le va accepta de bună voie utopiile, ei luau în
considerare în mod conştient o întărire a influenţei sovietice, lucru la care se
străduiau pe ascuns de poporul lor, de aliaţii lor, de partenerii lor din
diverse coaliţii guvernamentale. După exemplul anumitor membri ai
intelighenţiei noastre care jucau jocul KGB-ului cu o naivă siguranţă - noi
suntem mai şmecheri ca ei, o să-i păcălim -, social-democraţia europeană s-
a angajat în jocuri clandestine cu Moscova şi a sfârşit, bineînţeles, prin a se
lăsa îmbrobodită.
Moscova, desigur, nu era decât foarte încântată să accepte acest joc:
dacă bolşevicii au primit o lecţie de la istorie, aceasta constă în a-i folosi pe
menşevici conform vocaţiei acestora. În realitate, toate perioadele de „răgaz“
care au urmat după NEP, nu au fost realizate de ei decât incluzând în
îndeplinirea politicii lor toate soiurile de mişcări de stânga „reformiste“,
constituind uneori cu ele „fronturi comune“, fireşte conduse de comunişti.
Combinând abil „cooperarea“ oficială cu infiltrarea mişcărilor moderate, atât
de către propriii săi agenţi cât şi de activiştii radicali de stânga, Moscova a
ştiut întotdeauna să-i manipuleze cu îndemânare. A fost din nou cazul în
această ocazie. Pe de-o parte, conducătorii sovietici au salutat cu entuziasm
această „cooperare în numele păcii, progresului şi socialismului“. Brejnev
însuşi, luând cuvântul la cel de al XXV-lea Congres al PCUS, n-a contenit să
atragă atenţia asupra imensei importanţe a unor relaţii mai strânse cu
socialiştii occidentali.
Şeful Departamentului internaţional din Comitetul Central, Boris
Ponomarev, remarca cu încă şi mai mult entuziasm:
„Schimbări pozitive intervin în mişcarea social-democrată asupra

unui mare număr de puncte din politica internaţională“353.
Într-un articol special destinat conferinţei Internaţionalei Socialiste

din 1976, el scria:
„O cooperare, constantă şi pe scară largă între comunişti, socialişti

şi social-democraţi ar putea deveni un factor decisiv de pace şi de
progres social“354.
Pe de altă parte, KGB a primit misiunea specială de a-şi concentra

activităţile asupra acestor partide. Patronul de atunci al Direcţiei de spionaj
a KGB-ului, generalul Kriucikov, adresa instrucţiunile următoare
„rezidenţilor“ săi din Europa occidentală355:
„Noul raport de forţe pe arena internaţională, dezvoltarea

procesului de destindere şi de schimbări de anvergură în conjunctura
internaţională au obligat pe conducătorii Internaţionalei Socialiste (IS)
cât şi părţile ei constitutive să adopte măsuri corective potrivite în ceea
ce priveşte linia lor politică şi tactica lor.
Internaţionala Socialistă acceptă de acum înainte necesitatea
dezarmării, mai ales în domeniul nuclear, şi recunoaşte rolul pozitiv al
URSS în procesul de destindere. Desigur, ea încă mai concepe
capitalismul şi comunismul ca pe două forţe la fel de represive, social-
democraţia reprezentând a treia cale, singura cu adevărat umană.
Aceasta explică avansurile pe care ea le face partidelor comuniste
tentate de eurocomunism pentru a le atrage în orbita reformistă.
E important ca agenţii rezidenţi din Europa să se consacre
contactării şi încurajării conducătorilor şi militanţilor social-democraţi
care dau prioritate destinderii; discreditării şi compromiterii acelora
care rămân marcaţi de antisovietism. Trebuie, în sfârşit, să fie
exploatate în mod inteligent rivalităţile care există între diverse partide
(german, francez, suedez, britanic) preocupate să dea tonul
Internaţionalei în ansamblul ei“.
Pe scurt, întreaga maşinărie gigantică a reţelelor spionajului comunist

din Europa a primit ca misiune vânarea socialiştilor şi a social-democraţilor
cu scopul transformării acestor mişcări în instrument al politicii sovietice:
353 World Marxist Review, 1976, nr. 5.

354 Kommunist, noiembrie 1976.
355 Aceste documente şi cele care urmează sunt luate din cartea Instructions
from the Center. Top Secret Files on KGB Foreign Operations 1975-1985,
editată de Christopher Andrew şi Oleg Gordievski, Hodder & Stoughton,
1991.
„Să ni se prezinte propuneri pentru o exploatare mai amplă şi mai
judicioasă a resurselor oferite de agenţii aflaţi în serviciu în scopul
obţinerii informaţiilor necesare şi totodată al aplicării măsurilor active.
Îndeosebi, ar trebui făcute sugestii privind orientarea pe care ar trebui
să o ia activitatea cu agenţii sau contactele confidenţiale ivite din
rândurile social-democraţiei; va trebui să ne fie furnizată orice
informaţie ce ne-ar putea permite să recrutăm, fie ca agent, fie în
calitate de contact confidenţial, o altă figură eminentă şi activă a
mişcării, care să ne faciliteze infiltrarea organelor conducătoare şi a
mijloacelor de propagandă şi informaţie“356.
Ia spuneţi-mi, aşadar, cum puteau rezista unei presiuni atât de

puternice micii intelectuali flecari din partidele socialiste? Ca să reiau o
expresie a lui Vîsoţki, asta te-ar fi făcut să te gândeşti la „lupta unui şcolar
împotriva unei bande de tâlhari“.
La urma urmelor, nu ţin deloc să reduc întreaga problemă a trădării
social-democraţiei europene la infiltrarea făcută de KGB, pentru a lăsa
membrilor ei rolul moralmente confortabil al unor tonţi idealişti. Generalul
Kriucikov avea dreptate să vorbească de ruptura între vorbe şi fapte,
tradiţională la menşevici şi pe care, după spusele lui, „nu o pot depăşi“.
Pentru a fi mai exact, pe care nu vor s-o depăşească: nu degeaba îi numea
Lenin „social-trădători“. Ruptura asta nu are nimic întâmplător: cauza ei îşi
are rădăcina în modul în care intelighenţia (mai ales cea de stânga) ştie să-şi
mascheze prin cuvinte fastuoase nişte scopuri care nu sunt decât interesate.
Astfel, problema drepturilor omului în ţările comuniste nu era o problemă
anexă, o pură afacere „umanitară” în cursul destinderii, pe care o puteau
neglija pentru a alerga după visul „convergenţei“. Dimpotrivă, după cât ne
amintim, această idee a social-democraţilor presupunea schimbări de
ambele părţi ale cortinei de fier: condiţia ei necesară era aşadar apariţia
unei „feţe umane“ a modelului socialist sovietic. Chiar şi cel mai prostănac
dintre idealişti trebuia să înţeleagă că, din moment ce regimul sovietic
refuza să adopte această „faţă“, ideea de destindere însăşi îşi pierdea orice
sens. După cum îşi pierdeau sensul acordurile de la Helsinki, care îi
făcuseră Moscovei o concesie substanţială legitimând orice expansiune
teritorială de după război, şi tocmai în schimbul respectării drepturilor
omului.
Or, momentul capital sau, dacă vreţi, testul târguielii de la Helsinki a
fost represiunea împotriva „grupurilor Helsinki“ şi, în primul rând, împotriva
profesorului Orlov, căci textul însuşi al acordurilor prevedea dreptul unui
356 Directiva şefului directoratului general I din KGB, general Kriucikov, nr.
644/54 din 26/08/1977, «Metodă de acţiune în interiorul Internaţionalei
socialiste». După Instructions from the Center; op. cit., cap. VIII,
Internaţionala socialistă, pag. 172-176.
control public al aplicării lor. Adică, arestându-i pe Orlov şi pe colegii săi,
Moscova părea să sfideze deschis lumea întreagă: înghiţind pilula asta,
Occidentul semna o capitulare în plin război rece. Până şi cel mai prostănac
dintre idealişti nu putea să nu înţeleagă că, urmând mai departe politica de
destindere, de colaborare cu URSS, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
propriile sale principii erau trădate. Infiltrarea de către KGB nu ar putea nici
schimba această circumstanţă, nici scuza această conduită.
Trebuie spus că opinia publică occidentală a înţeles foarte bine
această dilemă.
„Procesul Orlov dovedeşte ce farsă sunt acordurile de la Helsinki şi

cât de naivă este încrederea multor oameni politici occidentali în
destindere, scria de pildă Daily Mail în ajunul verdictului357. Ministerul
britanic al Afacerilor Externe a considerat că însăşi realitatea
procesului Orlov era alarmantă... Ar fi mai bine ca statele occidentale
să arate că epoca veleităţilor a trecut... Jucătorii de şah ai Kremlinului
pe scara globului nu se vor lăsa intimidaţi de gesturi, ci de acţiuni
energice“.
Cercuri de obicei mai moderate nu s-au exprimat cu mai puţină

energie. Astfel de pildă Financial Times:
„Se pare că nu doar procesul Orlov, ci toate Acordurile de la

Helsinki n-au fost decât un soi de joc în cursul căruia URSS a vrut să
lase să se creadă că un sistem ideologic bazat pe forţă [...] putea
respecta drepturile omului fără a primejdui propria sa existenţă. [...]
Procesul Orlov este, neîndoielnic, o sfidare lansată ţărilor
semnatare ale Acordurilor de ja Helsinki. [...] Cum i se poate răspunde,
asta depinde acum de Occident“.
„Parodia de proces intentat lui Orlov [...] a arătat limpede atitudinea

cinică a regimului sovietic faţă de angajamentele sale internaţionale“, scrie
The Economist care, în faţa neaplicării acordurilor de la Helsinki, propune
savanţilor, tehnicienilor, oamenilor de afaceri să boicoteze URSS.
Şi, într-adevăr, sute de savanţi din lumea întreagă au declarat că
boicotau URSS, refuzând orice contact sau schimb oficial. Indignarea
opiniei împotriva judecării sumare a „helsinkienilor“ a fost atât de
considerabilă încât chiar anumite partide comuniste n-au mai putut
acţiona fără a ţine seamă de ea. Nu doar partide mari, ca în Franţa sau în
Italia, ci până şi partide mai modeste, mult mai dependente de Moscova, şi-
au exprimat dezacordul. Doar socialiştii şi social-democraţii care, după câte
357Daily Mail din 17/05/1978. Aici şi infra după cartea L’Affaire Orlov (în
rusă), Ed. Khronika Press, pag. 252-267, New York, 1980.
ne amintim, prezidau majoritatea guvernelor europene, au scăpat mai uşor
exprimându-şi „îngrijorarea“.
Însuşi guvernul laburist din Marea Britanie, care trece drept cel mai
conservator printre omologii săi socialişti, nu a depăşit faza logoreii. Dr.
Owen, ministrul Afacerilor Externe, a declarat: „condamnarea lui Orlov era
severă şi nejustificată“ şi punea în primejdie politica de destindere.
Financial Times din 19 mai 1978 adaugă:
„În ceea ce-l priveşte, Primul ministru declară în Camera Comunelor:
«condamnarea de către opinia publică a verdictului împotriva lui Iuri Orlov
nu trebuie să rupă relaţiile între guvernele britanic şi sovietic.
Condamnarea nu e justificată, a adăugat el, însă relaţiile între state trebuie
să fie clădite pe o bază diferită de poziţia pe care o ocupă membrii
Parlamentului sau persoanele particulare care îşi exprimă pe bună dreptate
aversiunea faţă de ceea ce tocmai s-a produs. Este una din cele două mari
puteri mondiale, iar noi trebuie sau să trăim împreună, sau să pierim odată
cu ea»“.
Această dramatizare a problemei nu avea cu toate astea nici o legătură
cu realitatea. Nimeni, se părea, nu declarase război cuiva. Ba dimpotrivă, s-
a întâmplat atunci o delegaţie comercială sovietică se afla în Anglia.
„Vladimir Kirilin, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, care se află
în prezent în Marea Britanie împreună cu o delegaţie comercială, s-a
adresat ieri Primului ministru Callaghan, pentru a-i propune să examineze
relaţiile comerciale anglo-sovietice şi progresele realizate în domeniul
destinderii, comunica Daily Telegraph la 20 mai, la trei zile după
condamnarea lui Orlov la Moscova. Callaghan a dezavuat tratamentul
aplicat doctorului Orlov şi condamnarea sa, confirmând totodată
necesitatea unor contacte comerciale şi politice normale cu URSS.“
Sunday Mirror însuşi, care în mod tradiţional îi susţinea pe laburişti, a
explodat:
„Duritatea şi ilegalitatea acestui proces au fost atât de mari, încât
Partidul Comunist din Marea Britanie însuşi a fost şocat. El a cerut
autorităţilor sovietice să revină asupra condamnării. Este mai mult decât a
făcut guvernul britanic. Noi nu am protestat categoric, deşi suntem
semnatari ai acordurilor de la Helsinki şi ai acordurilor Naţiunilor Unite
asupra drepturilor omului. Poziţia noastră este limpede. Ne este frică de
Uniunea Sovietică şi de aceea evităm să o ofensăm. Presupunem că
protestele oficiale nu vor aduce nimic bun. În acest lucru ne înşelăm.
Brutele de la Kremlin nu sunt întotdeauna la fel de hotărâte pe cât par...
Kremlinul nu respectă decât forţa şi determinarea. A vrea să îmbunezi
Kremlinul e ca şi cum ai vrea să-l îmbunezi pe Hitler. Nu există nici o
diferenţă între dictatorii barbari de la Moscova şi fascişti.“358 Dacă aceasta
358 Extrasele din presa engleză sunt luate din cartea citată mai sus despre
fusese atitudinea laburiştilor englezi, consideraţi drept socialişti moderaţi,
ce se putea aştepta de la ceilalţi? Bineînţeles, n-au scăpat prilejul de a-şi
exprima „îngrijorarea“, de a face aluzie la „prejudiciul adus cauzei
destinderii“ şi încă pe un ton exclusiv implorator. Unii dintre ei au căpătat
şi răspunsuri, transmise de ambasadorii sovietici, în funcţie de purtarea lor
bună din trecut.
„Tovarăşul Brejnev I. L. a primit o telegramă din partea
preşedintelui partidului muncitoresc (social-democrat) din Norvegia, R.
Steen, şi a secretarului general al partidului munictoresc din Norvegia,
I. Leveros, cerând revizuirea procesului cetăţeanului sovietic Orlov Iuri
condamnat pentru propagandă şi agitaţie antisovietică.
R. Steen aparţine cercurilor moderate ale partidului care s-au
pronunţat în favoarea stabilirii de relaţii oficiale cu PCUS şi pentru
dezvoltarea de raporturi de bună vecinătate şi de cooperare între
Norvegia şi URSS.
Considerăm oportun să li se adreseze lui R. Steen şi I. Leveros un
răspuns prin intermediul ambasadorului sovietic în Norvegia asupra
acestei probleme“, recomanda Departamentul internaţional al
Comitetului Central“.
Şi, de fapt, solicitatorii primeau câteva pagini de minciuni sfruntate,

neruşinate, cu care aparent se mulţumeau359.
Alţii nu s-au bucurat nici măcar de această favoare, de pildă şeful
socialiştilor austrieci, Bruno Kreisky, care îi adresase lui Anctropov o
scrisoare de un rar servilism:
„Prieteni şi cunoştinţe mi-au cerut şi continuă să-mi ceară să intervin în

favoarea cetăţeanului sovietic Iuri Orlov, care este deţinut de la începutul lui
1977. [...] Nici prin minte nu-mi trece să vreau să intervin în afacerile interne
ale URSS. Dacă vă adresez o astfel de cerere, este doar din simpatie şi
bizuindu-mă pe generozitatea dumneavoastră. Cred că un gest generos în
această afacere într-o perioadă de tensiune crescândă, pe care şi unul şi altul
avem tot interesul s-o atenuăm, ar avea un sens pozitiv.“
Pe fotocopia scrisorii, se poate citi scris de un adjunct...: „Iuri

Vladimirovici: presupun că trebuie să lăsăm fără răspuns demersul lui
Kreisky în favoarea disidentului Orlov“, iar mai jos, scris de mâna lui
Andropov: „De acord, Andropov“.
Foarte cinstit, aş fi lăsat şi eu fără răspuns o solicitare de o loialitate
Afacerea Orlov, pag. 252-267.

359 Rezoluţia secretariatului CC St-114/39 gs din 3/06/1978, nota
Departamentelor CC, nr. 25-S- 1251, din 28/07/1978 şi anexa destiantă

ambasadorului sovietic în Norvegia.
atât de servilă, din pur sentiment de dezgust. Spuneţi-mi, vă rog, pentru ce
umblă cu atâtea subterfugii de parcă ar fi fost silit să ceară bani cu
împrumut? Dacă îi dai crezare, amicii sunt cei care l-au hărţuit, el nu şi-ar
fi permis niciodată aşa ceva cu de la sine putere. Iertaţi-mă, din mărinimie,
că v-am deranjat cu nefericita mea solicitare... Înţelegem perfect „afacerile
dumneavoastră interne“ etc. Sunt oare acestea modalităţi de a cere ceva,
când acordurile internaţionale presupun că eşti îndreptăţit să pretinzi? De
aceea Andropov l-a tratat ca pe un lacheu, care ar fi dat buzna în vestibul
pentru a cerşi un bacşiş de la al său „barin“: „Du-te dracului!“
Iar celălalt, fără să fie deloc jignit, fără măcar să clipească în faţa
acestui tratament neaşteptat, rămâne mofluz...
17. Orbirea „elitei“ americane

Nu e o întâmplare dacă acei „campioni ai destinderii“ au insistat
întotdeauna cu obstinaţie asupra necesităţii unei „diplomaţii secrete“ cu
Moscova în ceea ce privea drepturile omului: în mod public, într-adevăr, ar fi
trebuit, fie că ar fi vrut, fie că nu, să se exprime cu mai multă demnitate, să
se prefacă a fi parteneri egali de joc, ceea ce Moscova n-ar fi suportat. În
timp ce, cu diplomaţia secretă, ei trăgeau nădejde că nimeni nu va descoperi
esenţa servilă a relaţiilor lor; în acelaşi timp, reuşind să salveze uneori câte
un cap, în chip de pomană, îl arătau ostentativ publicului spre a furniza
dovada „eficacităţii destinderii“. Trebuiau totuşi justificate nişte „relaţii
privilegiate“ cu Kremlinul.
Pe de altă parte, credincioasă obiceiului cekist care constă în a încerca
să mânjeşti partenerul, Moscova insista mult pe acea „diplomaţie secretă“,
înţelegând la perfecţie că tocmai caracterul „confidenţial“ al relaţiilor era un
prim pas spre prostituţia corespondentului. Astfel, de exemplu, Comitetul
Central transmite, printr-un ambasador, secretarului general al Partidului
Laburist din Marea Britanie, R. Heyward, că cererea sa în favoarea celor
numiţi „refuzniks“, Levici, Lerner şi Slepak, nu va avea curs, căci procesul
lor nu va fi revizuit în următorii doi sau trei ani. Dar - consolaţi-vă! -
problema celorlalţi doi va fi reglementată spre sfârşitul lui 1973, începutul
lui 1974. Aşadar nu veţi rămâne cu buzele umflate, veţi avea cu ce să vă
împăunaţi360. Totuşi, conform instrucţiunilor date ambasadorului de către
Comitetul Central: „Trebuie subliniat caracterul confidenţial al informaţiei.“
Voi sunteţi singurii care o ştiţi, băieţi! Atunci, atenţie: fiţi la înălţimea
încrederii noastre. Iar ceilalţi - să trăiţi! păstrează public tăcerea
recunoştinţei. Poţi, cu toate acestea, să-ţi faci un pic reclamă în faţa
cercurilor interesate. Numai că, sst! nici o vorbă nimănui, nu trebuie să-ţi
compromiţi şansele.

Este evident că proştii ăştia de laburişti nu pricep niciodată complet
cu ce subtilitate profesională îi „lucrează“ Moscova. De altfel, ei nu fac
eforturi prea mari în sensul ăsta. Căci ei poartă totodată tratative cu PCUS
pentru a obţine „relaţii privilegiate“. Delegaţia lor (membrii Parlamentului W.
Simpson, E. Short, I. Micardo), prezidată de Heyward, dezbate cu entuziasm
la Moscova intenţia sa de a obţine „o schimbare de atitudine spre mai bine
în relaţiile cu URSS“ şi „exprimă un punct de vedere critic asupra anumitor
aspecte ale politicii anterioare a Partidului Laburist“. În numele întregii
delegaţii, Heyward vorbeşte despre dorinţa sa de „a consolida progresele care
au avut loc în sânul partidului“, mai ales în raporturile cu Moscova.
Scopurile vizitei sunt „stabilirea de contacte cu PCUS, schimbul de păreri în
problemele internaţionale“. Notăm „o înrudire de opinii şi o apropiere de
atitudini în faţa problemelor destinderii (cooperare economică, conferinţă
paneuropeană asupra securităţii şi cooperării, semnificaţia acordurilor între
RFG, RDG şi Polonia, ajutorul pentru Vietnam, sprijinirea ţărilor în curs de
dezvoltare, sprijinirea lui Aliende în Chile)“.
Notăm desigur divergenţe: în materie de ideologie, în legătură cu
invadarea Cehoslovaciei sau „o anumită şovăială în atitudinea faţă de R. P.
Chineză“. Dar astea sunt baliverne faţă de convergenţe. Entuziasmul nu
cunoaşte limite. Exigenţele părţii sovietice, de pildă aceea referitoare la o
colaborare mai strânsă cu PC englez, sau aceea de „a riposta la campaniile
de calomnie antisovietică“, nu întâlnesc obiecţii serioase de principiu din
partea laburiştilor. Ei răspund că le este anevoios să colaboreze cu PC, dar
că sunt dispuşi să „menţină bune relaţii personale cu comuniştii“. „Tonul
răspunsului lor este mult mai amabil decât odinioară“, notează Moscova,
raportând minuţios despre toate aceste lucruri... secretarului general al
Partidului Comunist englez Gollan361.
În faţa unei asemenea „convergenţe de vederi“, ce însemnătate pot
avea drepturile omului? Simpla menţionare a acestei probleme sau o cerere
publică în favoarea unei persoane sunt luate drept o „campanie
antisovietică“. Moscova nu îngăduia nimănui să facă pe moralizatorul pe
seama ei:
„Preşedintele Partidului Social-Democrat din Danemarca, Primul

ministru Jorgensen, a adresat Departamentului internaţional al
Comitetului Central o telegramă în care, în numele partidului său, cere
să existe bunăvoinţa facilitării «întoarcerii în familia sa» a cetăţeanului
sovietic Brailovski V. L., arestat recent şi supus în prezent cercetării
judiciare pentru difuzarea sistematică de afirmaţii calomnioase
insultătoare pentru ordinea statală şi socială a URSS.
361 Rezoluţia secretariatului CC St 84/58 g din 15/06/1973 «Comunicare

către ambasadorul sovietic asupra bilanţului discuţiilor Moscovei cu
partidul laburist în atenţia tovarăşului Gollan».
Dat fiind că există raporturi inter-partide între PSDD şi PCUS, am
socoti inoportun să lăsăm telegrama lui Jorgensen fără răspuns. Acesta
ar putea fi transmis de ambasadorul sovietic în Danemarca.
Considerând că telegrama lui Jorgensen a avut o largă difuzare în
Occident, în mediile de informare, trebuie să pornim de la principiul că
răspunsul nostru poate fi şi el publicat.“
În consecinţă, după ce a prezentat în detaliu solicitatorului fizionomia

ticălosului pentru care intervine, Comitetul Central nu scapă ocazia de a-i
decerna un blam:
„Totodată, este imposibil să nu deplângem faptul că expedierea

prin grija dumneavoastră a telegramei menţionate, înainte chiar ca ea
să ne fi parvenit, a furnizat un pretext pentru diverse speculaţii în
mijloacele de informare din anumite ţări“362.
Haide, amintiţi-vă cine e patronul! Nu vă aşteptaţi la nici o favoare

dacă nu respectaţi regula jocului nostru.
Pe scurt, Moscova a înţeles foarte repede să transforme înseşi
drepturile omului în instrument pentru a-i „însemna“ pe socialiştii europeni,
„recompensându-i“ selectiv doar pe aceia care acceptau cea mai mare
„apropiere“ de ea. Dar socialiştii ce ziceau? Oare cu adevărat nu înţelegeau
unde conduceau micile lor jocuri cu Moscova? Dacă ea era abia imaginabilă
la începutul destinderii, prin 1977-1978, „ruptura între cuvinte şi acte“
devenea evidentă şi nu-i putea scăpa nici măcar unui debil mintal. Şi de
fapt, se putea oare continua „diplomaţia secretă“ după lichidarea
spectaculoasă a grupurilor Helsinki? Sau se putea continua „apropierea“
când oricine se putea convinge de nulitatea influenţei ei? Reţineţi, vă rog, că,
la adăpostul frazelor despre apropiere „între state“, apropierea se efectua
între partide şi cu PCUS. În plus, pe la începutul anilor ’80, majoritatea
partidelor socialiste şi social-democrate stabiliseră relaţii inter-partide
privilegiate cu PCUS, care, între alte lucruri, însemnau contacte extinse la
nivelul organizaţiilor de partid regionale, chiar de bază. Greu să fii mai
apropiat, dar care a fost rezultatul? În cel mai bun caz, acest lucru a uşurat
mult infiltrarea de către KGB care, în anumite partide, a atins proporţii
fantastice: în Finlanda şi în Germania, de pildă, era greu să ştii unde se
termina KGB şi unde începea social-democraţia. Socialiştii japonezi, după
câte ne amintim, se „apropiaseră“ atât de mult de KGB, încât îşi făceau
campaniile electorale cu bani sovietici363. După toate astea, se putea oare
362 Nota lui Zagladin către CC nr. 18-S-2218 din 22/12/1980, rezoluţia
secretariatului CC St-243/57 gs din 26/12/1980, şi anexa destinată
ambasadorului sovietic.
363 Cf. Partea întâi, pag. 10 şi nota 5, rezoluţia CC (secretariat), St-33/8 gs
crede în „apropiere-influenţare“?
Este lucru sigur că, prin 1978, nu mai puteai găsi asemenea
prostănaci idealişti, nici în conducere, dar nici printre membrii de la bază.
Ce s-a întâmplat? S-a renunţat oare în mod cinstit la destindere? S-a
recunoscut eşecul ei? Dimpotrivă, astfel încât chiar în aprilie 1978, cu
câteva săptămâni înaintea procesului grupurilor Helsinki, atunci când nu te
puteai îndoi de sfârşitul lor, Internaţionala socialistă prezidează la Helsinki
(greu de găsit alt loc mai simbolic!) o conferinţă în întregime consacrată
dezarmării şi, pe deasupra, invită o delegaţie sovietică sub conducerea lui
Boris Ponomarev. Nici un cuvânt despre drepturile omului, nici o aluzie la
procesele iminente; de acum înainte destinderea nu mai înseamnă decât un
lucru: dezarmarea. Bineînţeles, iarăşi se aud trâmbiţând cuvinte nobile, dar
este vorba de acum despre „salvarea omenirii de la o catastrofă nucleară“.
Participanţii îi acordă o atenţie binevoitoare lui Ponomarev, care acuză,
pentru cursa înarmărilor, „ţările din NATO, în primul rând Statele Unite“, şi
propune ca soluţie de salvare... „dialogul cu Brejnev“364. Dar ce credeţi?
Anul următor, în octombrie, o delegaţie a Internaţionalei socialiste se duce
fără a sta pe gânduri să-l vadă pe Brejnev pentru a discuta cu el despre
dezarmare! Însă ce ghinion, n-au avut timp să se dezarmeze: două luni mai
târziu trupele sovietice dădeau năvală în Afganistan. A venit atunci
momentul „celei mai negre reacţiuni“, al „războiului rece“ atât de
insuportabil pentru porţiunea gânditoare a omenirii, iar „campionii
destinderii“ şi-au pierdut puterea în aproape toate ţările Europei. Au trecut
la opoziţia nezgomotoasă şi s-au străduit să „lupte pentru pace“.
Aşadar, ei nu au izbutit să instaureze în întreaga Europă socialismul
pe care îl vânduseră deja gata pregătit regimului sovietic. N-au avut noroc,
precum ţiganul din anecdotă, care hotărâse să încerce o experienţă şi să-şi
dezveţe calul să mai mănânce. Lucru curios, era pe punctul să reuşească, în
aparenţă calul refuza el însuşi hrana; doar că, în cele din urmă... a crăpat.
Cât priveşte acordurile de la Helsinki - acorduri solemn semnate în 1975 de
către treizeci şi cinci de ţări -, toată lumea practic le-a uitat. Desigur, nimeni
nu le-a denunţat în mod formal, iar conferinţa de la Madrid, chemată să
verifice aplicarea lor în 1980, a trenat aproape cinci ani. Dar cine, în afară
de noi, dădea atenţie la aşa ceva? În timpul acesta „helsinkienii“ condamnaţi
continuau să trăiască în puşcărie sau în lagăre (la vremea respectivă patru
dintre ei muriseră deja în mod tragic), iar Uniunea Sovietică se bucura, în
continuare, de avantajele unilaterale pe care aceste acorduri i le oferiseră. În
cele din urmă, pentru a zecea aniversare a semnării acordurilor, un grup de
vreo sută de disidenţi365, din care făceam parte, a lansat un apel pentru a se
din 3/03/1972.
364 Ponomarev, Selected Speeches and Writings, pag. 268/286.
365 Printre care, Ghinzburg, Pliuşci, Grigorenko, Maximov, Gorbanevskaia.

pune capăt acestei sfidări aduse bunului simţ şi pentru a denunţa nişte
„acorduri“ care nu mai erau decât o farsă366:
„Am făcut tot ce am putut pentru ca acordurile de la Helsinki să

slujească cu adevărat cauzei păcii şi democraţiei. Nu putem totuşi să
ne sprijinim mai mult timp pe nişte acorduri care nu numai că au
eşuat în hotărârea lor umanitară, ci n-au ştiut nici să protejeze pe cei
mai sinceri adepţi ai lor, acorduri care s-au transformat într-o unealtă
de represiune în mâinile autorităţilor sovietice. Cerem guvernelor
occidentale să declare acordurile de la Helsinki nule şi neavenite.
Credem cu toate acestea că pacea poate şi trebuie să fie întemeiată
pe drepturile omului. De aceea, atâta timp cât sovieticii nu vor fi
dovedit prin acte concrete dispoziţia lor în a garanta aceste drepturi
fundamentale, orice acord cu ei asupra păcii sau controlului
armamentelor nu poate fi decât o iluzie“.
Trebuie oare să mai precizez că declaraţia noastră a declanşat un val

de indignare în întreaga „omenire progresistă“?
Tabloul destinderii din anii ’70 ar rămâne, fără nici o îndoială,
incomplet şi vag dacă nu am aborda, chiar şi superficial, rolul Statelor Unite
în acest joc. Or, a înţelege acest rol este un lucru imposibil dacă nu ai o
concepţie de ansamblu asupra culturii politice americane şi asupra
atmosferei psihologice care domina epoca. Trebuie să-l avertizez pe cititor că
risc să fiu serios lipsit de obiectivitate: nu-mi place America, n-am avut-o la
inimă din chiar clipa sosirii mele. A fost suficient ca la prima din
conferinţele mele într-o universitate, în februarie 1977, să zăresc acele guri
veşnic deschise (sau rumegătoare), acei ochi lucind de un entuziasm stupid
şi pe care nici un gând nu-i tulbură, pentru a înţelege că nu îi voi putea
niciodată face să priceapă ceva pe oamenii aceia. Nu este vorba doar de
mine, ci de oricine ar vrea să facă apel la logică, la raţionament, la raţiune,
pe scurt la acele regiuni ale creierului care se situează deasupra cerebelului.
Mai apoi, după ce am petrecut acolo câţiva ani, n-am făcut decât să
precizez şi să completez acea primă impresie, fără a o putea combate.
Dimpotrivă, când am părăsit în sfârşit America, le-am explicat prietenilor
mei că mă aflasem în mod constant „Overqualified to live there“. Ceea ce, în
mod ciudat, creează o suprasolicitare a nervilor, ca atunci când cineva ar
trebui să locuiască într-un centru pentru adolescenţi handicapaţi mintali.
Oricât de straniu ar părea, trebuie, fără îndoială, să fi trăit acolo
pentru a simţi Europa, cultura europeană ca pe o realitate distinctă şi
unică. În mod obişnuit, atunci când trăieşti în Europa, nu resimţi acest
lucru şi nu vezi nimic comun între francezi şi englezi, italieni şi germani;
366Wall Street Journal din 8/05/1995, «Exiles: Nullify Helsinki Pact», semnat
de douăzeci şi doi de disidenţi în exil.
când te găseşti în America, te extaziezi în faţa unui chinez şi descoperi că ai
mai multe lucruri în comun cu un japonez decât cu un autohton. Asta nu se
întâmplă, după cum se preferă a se spune, din pricină că America ar fi o
naţiune tânără, căreia i-a lipsit timpul pentru a-şi secreta cultura, mă
îndoiesc că americanii vor secreta vreuna, chiar şi într-o mie de ani. Căci nu
asta îi preocupă, din moment ce ei sunt preocupaţi de ceea ce Constituţia
lor defineşte prin expresia bizară de „pursuit of happiness“. Nu îmi voi face
iluzii că aş putea traduce expresia asta în mod adecvat. „Căutarea fericirii“
sună sarcastic, subînţelege vanitatea unui astfel de efort şi nu seamănă a
drept constituţional. Am putea la fel de solemn să susţinem dreptul fiecărui
cetăţean de a se lua pe sine drept ceainic.
Cu toate acestea, ceea ce preocupă în permanenţă tânăra naţiune
americană este tocmai „căutarea“ nebunească a acestei fantome a fericirii.
Europa, mai cinică, înţelesese încă de pe vremea Romei că omnia mea
mecum porto, că nu poţi fugi de tine însuţi, că nu îţi poţi ameliora soarta
decât cu preţul unei trude înverşunate. Cei ce au ajuns în Lumea Nouă nu
au vrut să creadă în aceste adevăruri şi au acuzat Europa de eşecurile lor.
Trebuie oare să ne mirăm că descendenţii lor au o neştirbită încredere în
„American Dream“, adică ideea că îţi poţi reîncepe viaţa de la zero, ca şi cum
ar fi de ajuns să dai pagina? De aceea, dacă nu vezi profilându-se fericirea
perfectă, nu mai rămâne decât să-ţi aduni catrafusele, să pui şaua pe cal
şi... „Go West, young man!“ În medie, o familie americană nu prea stă
locului mai mult de cinci ani. Cum vreţi dumneavoastră să „secretaţi o
cultură“ dacă trecutul, acolo, înseamnă ultimii cincisprezece ani care s-au
scurs, dacă cinci ani înseamnă o antichitate? La fiecare cinci ani, America
redescoperă lumea, viaţa, sexul, religia, şi asta fără nici o legătură cu cei
cinci ani precedenţi. E o ţară vrăjită în care existenţa este tridimensională,
în care nu se cunoaşte cea de a patra dimensiune, în care se rămâne într-o
stare de permanentă amnezie. Ai impresia eă paşii tăi nu trezesc nici un
ecou, că trupul tău nu face umbră. În pofida eforturilor tale nemăsurate, nu
poţi nici măcar lăsa o urmă în spatele tău, ca şi cum timp de o viaţă ai
merge pe nisip, acolo unde se sparge valul.
În consecinţă, din moment ce singurul scop al vieţii este căutarea
fericirii, a succesului imediat şi cu orice preţ, nu ai putea avea acolo
principii sau concepte, lucruri care nu există decât în timp. De fapt, ce poate
însemna reputaţia dacă se presupune că te naşti în fiecare zi? Ce vrea să
spună ideea de concept dacă lumea trebuie să fie redescoperită la fiecare
cinci ani? Omul care raţionează în termeni de principii şi concepte se vede
privit ca un dement. Ceea ce este normal, ceea ce este bun, ceea ce reuşeşte,
este să fii „pragmatic“, oportunist, conformist. Căci este vorba de ţara celui
mai extrem conformism, mergând până la spiritul gregar, care se lasă
condusă de o suită de epidemii succesive cu caracter făţiş isteric: toată
lumea, dintr-o dată, se pune să alerge (să facă „jogging“) pentru că asta este
presupus a fi bun pentru sănătate. Puţin contează că inventatorul acestei
mode a murit la cincizeci şi cinci de ani şi tocmai în plin jogging: patruzeci
de milioane de americani continuă totuşi să alerge, să facă să duduie
pământul din cauza asta. Sau poate că de vină e sarea, despre care se
afirmă, din senin, că este izvorul tuturor relelor şi care de acum înainte este
intangibilă în orice restaurant. Să ceri sare echivalează cu a trece drept un
candidat la sinucidere. Cu puţin timp înainte de plecarea mea, am văzut
născându-se noua isterie a ceea ce s-a numit „child abuse“, versiune
modernă a vânătorii de vrăjitoare. Zeci de institutori şi de monitori de
grădiniţă trebuiau să răspundă în faţa judecătorului de instrucţie; sute de
copii au fost răpiţi cu forţa de la părinţii lor. S-a ajuns la delir: adulţi, uneori
membri ai Congresului, au început să povestească plângând în hohote, în
public, violenţele suferite în copilărie, la o vârstă de la care un adult de
obicei nu păstrează nici o amintire. Nimeni, absolut nimeni, nu s-a
încumetat să ridiculizeze această greţoasă farsă. Era respingător. Am fost
foarte fericit să plec, să nu mai fiu constrâns să mă aflu în această ţară, în
care până şi prezenţa mea îmi apărea ca o complicitate.
Nu ştiu, poate că, la începutul secolului, America a fost cu adevărat
„the land of the free“, însă astăzi nu am mai putea auzi aceste cuvinte fără a
râde. E greu de închipuit o naţiune mai servilă, aservită oricărei mode, chiar
şi celei mai stupide, şi unui grup de şarlatani oarecare, inventatori ai acestei
mode. Aservită, ca s-o spunem pe şleau, goanei sale după succes. Căci, în
sfârşit, succesul, conceput în mod tridimensional, în afara timpului, nu
poate fi decât sordid material şi se poate reduce la aforismul, curent în
Rusia: „mai bine să fii sănătos dar bogat, decât sărac dar bolnav.“
În timp ce noi spunem asta cu ironie, americanii nu văd aici nimic
comic: acesta este programul lor de viaţă. Sănătatea este marea lor
preocupare, care merge până la obsesie, până la curată absurditate, ca şi
cum moartea n-ar fi sfârşitul oricărei existenţe, ci consecinţa unei
trangresări: infidelitate faţă de regimul „cel bun“, exerciţiile şi prescripţiile
medicului. Cât despre bogăţie, ea este singurul criteriu al succesului, iar cel
care „made it in America“ (stranie expresie: made what?) se grăbeşte să
cumpere o limuzină lungă cât o faţadă; în ceea ce-l priveşte pe acela care a
făcut acest lucru în mare („made it big“), acesta îşi oferă un zgâfie-nori.
Mass-media americană, destinată mulţimii celei mai joase, plebee, începe să
fabrice celebrităţi pe care le scoate din neant pentru a le umfla mai bine,
apoi, într-un mod la fel de artificial, le face să cadă, fabricând ex nihilo şi
amplificând peste măsură un scandal. Totul - fals, alterat, gol şi nesigur ca
un miraj într-un deşert, nimic real, autentic, durabil, care să binevoiască să
supravieţuiască un minut atunci când închizi ochii. Mai bine stingi
televizorul.
Cum să te mire faptul că, în pofida goanei lor după fericire, americanii
sunt în majoritatea lor oameni profund nefericiţi, nefericiţi de soarta lor,
adesea hărţuiţi de probleme pe care şi le creează singuri, veşnic „căutându-
se pe sine“ fără să găsească nimic? De unde şi proliferarea a tot soiul de
„guru“, de „shrinks“ (psihanalişti), de secte şi de alţi experţi în arta de a-l
elibera pe om de el însuşi - cu toţii nişte „mântuitori“ de care nu s-ar putea
dispensa, pare-se, o treime din populaţia americană. Ai uneori impresia că
americanii, incapabili să ducă până la capăt povara libertăţii, caută pe
cineva căruia să i se poată încredinţa ca sclavi.
În fine, este vorba aici de o anticultură, de o civilizaţie simiescă, pe
care nici o evoluţie, nici o „secreţie“ n-o va transforma vreodată în cultură.
Între alte raţiuni, şi pentru că nu există în Statele Unite vreo pătură socială
susceptibilă de a secreta cultură - o intelighenţia -, iar ceea ce îi ţine locul,
„intelectualii“, constituie porţiunea cea mai respingătoare şi mai ignorantă a
societăţii. Încă o dată, eu nu pretind să judec ceea ce a avut loc cândva (în
definitiv această ţară a dat în trecut lumii un numă rezonabil de mari
scriitori şi de mari savanţi), însă ceea ce am văzut eu era atroce. Nu numai
că trăsăturile, evocate mai sus, ale anticulturii americane sunt perfect
aplicabile „intelectualilor“, ba chiar sunt cam prea mult aplicabile, dar, pe
deasupra, alături de acele încântătoare distracţii şi fără nici cea mai mică
justificare, oamenii aceia împărtăşesc toate defectele intelighenţiei europene:
o vanitate delirantă, credinţa în „misiunea“ lor civilizatoare şi în dreptul pe
care-l au de a-şi aroga privilegiile unei elite. Şi stângismul, după cum e de
aşteptat, şi încă în forma sa cea mai primitivă. Măcar stângismul
intelectualilor europeni poseda, în afara intereselor sale de „clasă“, concepte
vechi de două secole şi nutrite cu dezbateri, revoluţii, războaie, astfel încât
se poate încă discuta cu ei. Colegii lor americani nu au altceva decât afecte,
dar care merg, în schimb, până la isterie. Despre ce dezbateri poate fi vorba?
E deja un lucru bun dacă nu îţi scot ochii: oamenii aceştia sunt întotdeauna
vocea conştiinţei universale, astfel încât opozantul este prin definiţie un
duşman al poporului. Ei nu sunt decât compasiune, în timp ce voi aveţi o
inimă seacă, inaccesibilă milei. Numai că iată, compasiunea lor este
întotdeauna bizar de selectivă, astfel încât, conform justei remarci a lui
Orwell, anumite animale sunt mai egale decât altele.Cred că ideologia
comunistă nu ar fi putut niciodată subjuga Statele Unite pentru simplul
motiv că ea este prea complexă, conceptualizată, şi presupune cunoaşterea
istoriei. Comunismul este o boală a culturii, a intelectului, toate fiind lucruri
care, în Statele Unite, figurează prea modest pentru a putea provoca o
epidemie. (În schimb totalitarismul, odată instaurat, ar rămâne instalat
pentru vecii vecilor în virtutea monstruosului conformism care domneşte
acolo.) Stângismul american, ca şi subcultura americană, este
tridimensional: importat, foarte probabil, pe vremea Revoluţiei franceze, a
rămas la nivelul ideilor din perioada Luminilor, fără să se prea îmbogăţească
în cursul celor două secole următoare. Elita americană este încă în etapa
credinţei în mitul „bunului sălbatic“, în natura, la origine bună, a omului,
stricată de instituţii rele; ea face profesiune de credinţă dintr-un egalitarism
antediluvian, dar mă îndoiesc că un om de stânga dintr-o mie ar fi în stare
să facă referinţă la sursele sale prime. Partizani ai utopiei socialiste sub
forma ei cea mai vagă - forma masonică -, oamenii aceia habar n-au de
evoluţia ulterioară a ideilor socialiste şi, cu atât mai puţin, de falimentul lor.
Este un soi de „Memorial Rousseau“ în sensul în care Coreea de Nord ar fi
un „Memorial Stalin“.
Repet, e la fel de greu de spus dacă ei cred cu adevărat în aceste
baliverne sau se mărginesc să se facă a crede, pe cât este de greu de afirmat
că Andropov ar fi putut crede în comunism. A mărturisi o astfel de credinţă
în America de astăzi este util şi necesar, chiar şi pentru intelectuali, dacă
vor să facă o carieră. Căci, deşi utopiştii noştri au făcut pe revoltaţii, pe
opozanţii, pe apărătorii intereselor poporului, de mult timp au devenit
„establishment“ şi dispun de mai multă putere decât guvernul. Comunitatea
de interese a sudat acest mediu într-o clică neruşinată, trişoare,
cramponată zdravăn de poziţia şi de privilegiile ei, la fel de puternic ca şi
nomenklatura sovietică. Şi vai de temerarul care ar cuteza să-şi apere
opiniile împotriva dorinţelor acestei mafii intelectuale.
Spunând lucruri atât de puţin măgulitoare despre societatea
americană, nu pretind, evident, să afirm că toţi americanii ar fi astfel, fără
excepţie. Este vorba de o ţară destul de mare, a cărei compoziţie etnică este
foarte variată, care cuprinde un număr de emigraţi relativ recent care şi-au
păstrat vechea lor cultură. Chiar printre americanii get-beget, poţi întâlni
oameni sensibil diferiţi. Ba mai mult, cum vom vedea mai târziu, tocmai în
America s-au găsit oameni capabili să organizeze rezistenţa în faţa influenţei
sovietice din lume. Nenorocirea constă în faptul că totuşi ei erau ca şi
asediaţi, marginalizaţi în viaţa socială, constituiau o minoritate pestriţă, în
timp ce turma continua (şi continuă şi în zilele noastre) să domine viaţa
americană. E comic să constaţi că stânga europeană tot n-a înţeles în ce
măsură omoloaga ei americană a subjugat America, şi că ea continuă să
critice America pentru ceea ce aceasta a încetat de mult timp să mai fie. În
imaginaţia ei, este vorba tot de o ţară făcută din „cow-boys, cops and
robbers, trigger-happy tough guys“, când, încă de la sfârşitul anilor ’60,
ideile stângii triumfaseră în ce priveşte învăţământul, educaţia şi securitatea
socială, într-un mod mult mai net decât în bătrâna Europă conservatoare.
Haideţi să mai vorbim despre „tough guys“, dacă generaţiile care au crescut
de atunci sunt incapabile să înfrunte „stress“-ul, o situaţie traumatizantă,
sau să se accepte pe ele însele fără ajutorul unui psihanalist. Moartea
câinelui vecinei poate fi de ajuns pentru a declanşa o depresiune nervoasă.
Toate acestea nu ar fi prezentat pentru noi decât un interes pur
academic dacă Statele Unite, în virtutea particularităţilor geografice, nu s-ar
fi pomenit „în fruntea lumii libere“, în momentul cel mai critic al confruntării
cu comunismul. Dacă America s-a achitat onorabil pentru prima fază a
războiului rece la sfârşitul anilor ’40 şi la începutul anilor ’50 (crearea
NATO, blocada Berlinului, războiul din Coreea), spre sfârşitul anilor ’60, ea
lua apă din toate părţile.
Pentru a fi precis, desigur, chiar şi în anii ’50 şi ’60, intelectualii
americani erau de stânga, o bună parte dintre ei erau chiar procomunişti
(deşi pe atunci ei nu putuseră domina societatea atât de deplin ca mai apoi).
Amintirile generalului Sudoplatov, ucigaş de elită şi super-spion al lui
Stalin, care au provocat o furtună de indignare în establishment-ul
american, ilustrează acest lucru într-un mod convingător367. Ceea ce
frapează în cartea sa nu este atât numele fizicienilor iluştri - Oppenheimer,
Fermi, Szilard etc. - care, din proprie iniţiativă, încredinţau secretele
atomice lui Stalin, cât uşurinţa cu care spionajul sovietic putea opera în
cercurile de stânga. El nu trebuia să-şi caute, ci să-şi selecţioneze agenţii.
În ceea ce priveşte fizicienii, indignarea actuală a colegilor lor mi se
pare foarte afectată, ca şi cum simpatiile lor sovietice ar fi scăpat cuiva, fără
a mai aştepta revelaţiile lui Sudoplatov. E de ajuns să amintim că planul
Manhattan s-a datorat iniţiativei lor: prefăcuta ameninţare cu bomba
atomică în mâinile lui Hitler i-a tulburat în asemenea măsură încât, uitând
de orice pacifism, l-au constrâns pe preşedinte să aprobe fabricarea bombei.
Dar ştirea perfect reală a faptului că Stalin poseda acea armă nu i-a
neliniştit deloc şi de atunci au redevenit pacifişti şi au luptat împotriva
„armei nucleare (occidentale)“.
Cu toate acestea, în pofida întregului rău pe care l-au făcut,
Oppenheimer & Companie mă dezgustă infinit mai puţin decât avocaţii lor de
astăzi. Primii, cel puţin, credeau în ce făceau şi puteau să înfrunte riscuri în
numele convingerilor lor, pe când ceilalţi se mărginesc să-şi apere statutul
confortabil de „elită“, fără a da înapoi nici măcar în faţa celor mai neruşinate
minciuni. Ceea ce îi deranjează nu este evident bunul renume al răposaţilor
lor colegi, ci obligaţia de a purta responsabilitatea unui păcat comun. Istoria
participării intelectualilor americani la spionajul atomic sovietic nu este
decât istoria complicităţii lor cu crimele comunismului. A mărturisi acest
lucru astăzi ar însemna să recunoască faptul că celebra campanie de la
sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 cunoscută sub numele de
„maccarthysm“ nu a fost deloc o „vânătoare de vrăjitoare“. Tot ce se poate
regreta este că această campanie, ca orice lucru în America, a luat o formă
isterică, dar nu se poate nega faptul că în principiu ea a fost justificată.
Totuşi sperietoarea „maccarthysm“-ului, cu neruşinare exploatată de
stânga americană vreme de cincizeci de ani buni, a fost cea care a
transformat o elită de impostori în „establishment“ şi i-a asigurat prerogative
aproape dictatoriale în societatea americană. Era vorba aici de şantaj cu
sentimente: oamenii aceia au suferit pe nedrept, de aceea toată lumea le
367 Pavel şi Anatoli Sudoplatov, Missions spéciales, le Seuil, 1994.

este de acum înainte datoare. Dar feriţi-vă să replicaţi şi, încă şi mai mult,
să le amintiţi responsabilitatea lor pentru opiniile pe care le-au declarat,
căci ar fi vorba iarăşi despre „persecuţie“, despre „maccarthysm“. Totul s-a
dat peste cap: a fost considerat ca ceva onorabil faptul de a fi prosovietic,
chiar comunist, era însă un oprobriu şi aproape o crimă să fii anticomunist.
Pe scurt, nu prea ar trebui să ne mirăm de panica establishment-ului
american de astăzi: ceea ce se repune în discuţie este legimitatea însăşi a
dominaţiei sale, întregul mit al „suferinţelor sale nemeritate“. Aceste
„suferinţe“ înseşi nu sunt de altfel şi ele la fel de mitice? Căci, în sfârşit,
chiar în momentul în care fraţii lor spirituali luau în sclavie popoare întregi
şi nimiceau milioane de oameni în numele ideologiei lor comune, toţi se
mărgineau la a-i întreba, şi încă public, în prezenţa avocaţilor lor şi
respectând toate formalităţile procedurii:
„Sunteţi membru al vreunui grup comunist?“
Şi cu asta basta. Îmi amintesc de fericirea care m-a cuprins când am
putut în sfârşit, în 1967, să le spun în faţă judecătorilor mei ce gândeam
despre regimul lor politic; asta mi-a adus trei ani de lagăr, dar nu m-am
considerat din motivul ăsta o „victimă“. Ei, însă, nu erau ameninţaţi nici cu
lagărul, nici cu torturile, şi încă şi mai puţin cu exterminarea. În cel mai rău
caz, îşi pierdeau slujba. Cu toate acestea, lucru curios, „ciripeau“ într-un
mod josnic, îşi turnau prietenii şi vecinii, îşi încălcau jurămintele. Şi poţi
număra pe degete pe cei ce au refuzat să vorbească. Eroi şi martiri, vedeţi
dumneavoastră! Şi, vreme de patruzeci de ani bătuţi pe muchie, ce monedă
s-a bătut despre tragedia lor, în presă, la televiziune, la cinema. Hollywood-
ul a fabricat zeci de filme pe tema asta, dintre care ultimul - în 1990, nu mai
devreme! - se intitula Guilty by Suspicion, cu Robert de Niro pe post de
vedetă!
Şi nici unul despre tragedia a sute de milioane de oameni cu adevărat
victime ale comunismului. La urma urmei, examinaţi producţia Hollywood-
ului, acea citadelă a stângii americane, din acest unghi, şi vă veţi putea
convinge: nu există nici măcar un singur film care să reflecte cinstit şi serios
marea tragedie a secolului nostru. Nu vezi decât o sinceră apologie a
sistemului sovietic, sau minciuni mai subtile, mai rafinate, care mizează pe
ignoranţa marelui public. Un istoric pus în situaţia să judece secolul nostru
după filmele de la Hollywood n-ar înţelege nimic. Foarte posibil ar ajunge să
conchidă că noi am trăit sub ameninţarea permanentă a fascismului sau a
unor generali americani demenţi. Comunismul, dacă cumva a existat, n-ar fi
înfăţişat decât ca un lucru foarte îndepărtat şi deloc ameninţător. Temerarul
James Bond însuşi se luptă nu cu KGB-ul, ci, adesea, alături de el
împotriva unui super-Konzern dirijat, cum se cuvine, de un capitalist
nebun. Nu se tolerează nici măcar ideea că ar putea comunismul să
reprezinte cumva o ameninţare pentru omenire. Ceea ce este periculos este
de a te opune, aşadar, nu adversarul e periculos, ci rezistenţa faţă de
adversar.
Adversarul, în ceea ce-l priveşte, nu trezeşte decât simpatie. Sau
măcar compasiunea pe care o inspiră nişte „idealişti înşelaţi“ (Reds). Chiar
Doctor Jivago, a cărei lectură în URSS îţi aducea întemniţarea, s-a
preschimbat într-o smiorcăială complezentă. Dar niciodată n-a fost vorba de
nici cea mai măruntă compasiune - fără a mai vorbi de căinţă - faţă de
milioanele de victime ale acelor „idealişti“. Şi atunci când este cu adevărat
cu neputinţă să fie trecute victimele sub tăcere, putem vedea desfăşurându-
se minciuna, şi încă o minciună monstruoasă. Cel mai bun exemplu este
Ruptura, acel film despre crima comunistă cea mai cunoscută din perioada
recentă: genocidul cambodgian. Desigur, nu sunt ascunse craniile, ceea ce
scuteşte de explicaţiile în legătură cu acei khmeri roşii, care au exterminat o
bună parte din populaţia ţării. Încercaţi să aflaţi de unde apar şi pentru ce
fac masacre! Pe toată durata filmului nu se explică deloc că sunt pur şi
simplu comunişti, încă şi mai idealişti, pare-se, decât omologii lor de la
Moscova sau din Vietnam; aceia, mai discreţi, preferau să ascundă craniile
decât să le expună privirilor omenirii...
Obiectivul filmului este pură dezinformare: este vorba, mai întâi, de a
justifica ocuparea Cambodgiei de către Vietnam. Haideţi să vedem, nu este
vorba deloc de comunism, din moment ce comuniştii au pus capăt
masacrelor din Cambodgia! Consideraţi-vă fericiţi şi spuneţi mulţumesc. În
al doilea rând: este vorba de a justifica rolul neloial al stângii americane în
această tragedie. De aceea marele erou pozitiv al filmului este
corespondentul „liberal de stânga“ al presei „liberale de stânga“ din America,
cel care salvează o familie cambodgiană. Încercaţi să uitaţi că tocmai
această stângă este cea care a asigurat victoria comuniştilor în Asia de Sud-
Est, prin campaniile sale antimilitariste isterice, că datorită ei trei ţări au
fost şterse de pe hartă, iar khmerii roşii şi-au putut clădi piramidele lor de
cranii. Frivolităţi toate astea, faţă de o magnifică acţiune de umanitate:
salvarea unei familii. Ce nobleţe! Ochii spectatorilor sunt umezi de lacrimi
de înduioşare. Goebbels însuşi ar fi plâns la vederea acelui film.
În rezumat, „elita“ americană, constituită pe baze falsificate şi nutrită
cu o asemenea propagandă, a fost aliatul natural al URSS cu mult timp
înainte de începutul destinderii. În Statele Unite, spre deosebire de Europa,
fundamentul acestei alianţe n-a datorat nimic simpatiilor ideologice -
zdrobitoarea majoritate a „intelectualilor“ americani nu aveau nici cea mai
mică idee despre ceea ce este ideologia comunistă, chiar şi cei ce se făleau
că sunt marxişti - dar totul era din „spiritul de opoziţie“ faţă de guvernul
american. Războiul din Vietnam, deşi în fond nu se deosebise prin nimic de
războiul din Coreea, cu două decenii mai înainte, a servit drept catalizator al
tendinţelor din sânul societăţii. Deşi, acest lucru sună ca un paradox,
America de la sfârşitul anilor ’60 devenise prosovietică doar pentru că era
antiamericană: isteria antimilitaristă, împinsă de elita de stânga până la
paranoia, a rupt ţara în două şi a făcut ca antiamericanismul să fie încă şi
mai curent decât în Europa. Dar, dacă „elita“ avea nevoie de această isterie
pentru a se afirma şi a cuceri o poziţie dominantă în societate, milioane de
tineri americani, la fel ca turma de porci din Evanghelie, posedată de diavol,
s-au năpustit în această isterie din pur conformism. Marijuana, rock-ul,
gurile acelea veşnic deschise, ochii aceia pe care gândurile nu-i tulbură şi
care strălucesc de un entuziasm stupid, şi... „protestul“. „Revolta“ a fost la
modă şi la fel de obligatorie pentru a se impune contemporanilor ei, cum au
fost mai apoi jogging-ul, ecologia sau obsesia sănătăţii.
Pentru restul lumii, a fost o catastrofă: ea nu a fost doar lipsită de şef,
- treacă- meargă -, ci condusă de un şef care o trăda.
Nimic din toate astea nu s-a petrecut fără „mâna de ajutor“ a

sovieticilor şi nimic nu a scăpat atenţiei lor. Isteria antimilitaristă a fost
pusă la cale şi întreţinută de Moscova, la fel ca şi războiul din Sud-Estul
asiatic, iar un egal succes în ambele domenii a dovedit că timpul era
favorabil pentru acţiuni energice. Jocul destinderii propus de social-
democraţia europeană a sosit aşadar la ţanc: nu mai rămânea practic nici
un obstacol în calea unei „ofensive paşnice“ sovietice. Aşa cum a spus
Brejnev lansându-şi „programul de pace“ la al XXIV-lea Congres al PCUS în
martie 1971: „Raportul forţelor pe arena mondială s-a deplasat în sensul
forţelor socialismului.“
Trebuie totuşi să ne amintim că, în „noua limbă“ sovietică, „pace“ nu
desemnează deloc ceea ce cuvântul înseamnă, în mod obişnuit, pentru
oamenii normali, şi că el vrea să spună „victoria comunismului în lumea
întreagă“. Documentele Comitetului Central nu lăsau nici o îndoială asupra
faptului că „specificul de clasă al politicii externe a URSS“ nu s-a schimbat
cu nimic în timpul perioadei de destindere care, după spusele membrilor
săi, „nu era decât o formă a luptei de clasă, menită să întărească socialismul
mondial, mişcarea comunistă muncitorească, mişcările de eliberare
naţională şi ansamblul frontului antiimperialist“368.
Contrar opiniei celei mai răspândite, o victorie pur militară asupra
„adversarului de clasă“ n-a fost niciodată considerată de Moscova ca
preferabilă. Doctrina cerea o „eliberare a omenirii prin sfărâmarea lanţurilor
capitalismului“ prin procesul „luptei de clasă“, şi nu prin nimicirea
nucleară. Ea implica revoluţii şi chiar războaie revoluţionare, dar care să
permită venirea la putere a „proletariatului învingător“, coloana a cincea
comunistă adică. Dintr-un punct de vedere pur pragmatic, dacă ei aşteptau
ceva de la Occident, la începutul anilor ’70, era potenţialul său industrial, şi
368 Rezoluţia secretariatului CC al PCUS nr. St-88/1 gs din 24.07/1973 şi St

89/1 s din 1/08/1973, «Liniile principale ale propagandei în funcţie de
bilanţul vizitei în Statele Unite a secretarului general al PCUS, tov. L. I.
Brejnev.».
nu spaţii infinite de pământ calcinat. „Eliberarea“ trebuia aşadar să fie
întreprinsă de forţele locale, de „prieteni“, armata sovietică victorioasă
neputând decât să încheie în mod strălucit această eliberare, dând fuga în
ajutorul fratelui de clasă.
În consecinţă, scopul politicii externe sovietice a fost întotdeauna
„întărirea poziţiilor socialismului mondial, crearea unor condiţii favorabile
activităţii mişcării comuniste internaţionale şi muncitoreşti, mişcării de
emancipare naţională“369. Obiectul prim al concupiscenţei sale a fost
întotdeauna Europa cu baza sa industrială. Putem afirma că revoluţia
bolşevică s-a produs în Rusia din eroare: după concepţiile lui Lenin (şi ale
lui Marx, încă şi mai mult), ea ar fi trebuit să aibă loc în ţările dezvoltate
industrial ale Europei, ceea ce ar fi asigurat o bază pentru victoria ulterioară
a socialismului în lumea întreagă. Chiar şi atunci când îşi făcea revoluţia la
Sankt-Petersburg, Lenin se străduia de fapt să-i accelereze venirea în
Europa, însă el a făcut o eroare de calcul. Tulburările muncitoreşti din
Germania, Italia şi Franţa nu au mers până la revoluţie, iar Armata Roşie s-
a împotmolit în împrejurimile Varşoviei. Rusia a rămas aşadar singură
pentru „a construi socialismul într-o singură ţară“.
Discipolii şi succesorii ei au înţeles totuşi de minune că era cu
neputinţă să vorbească în mod serios de socialism fără industria europeană.
Cât priveşte asigurarea unor „condiţii favorabile activităţii prietenilor
europeni“, nu se putea ajunge la aşa ceva decât destabilizând o Europă
reîntoarsă atunci la calm. De unde anumite acţiuni, la prima vedere
contradictorii, ale lui Stalin, cum ar fi ajutorul adus lui Hitler la luarea
puterii şi la crearea Wehrmacht-ului, pe de-o parte, şi ajutorul dat Spaniei
republicane, pe de altă parte. În gândirea lui Stalin, Hitler trebuia să fie
„spărgătorul de gheaţă al revoluţiei“: zdrobind „vechea ordine“ din Europa şi
suscitând o polarizare politică (consolidarea forţelor antifasciste sub
conducerea „prietenilor“), el trebuia să asigure Armatei Roşii nobilul rol de
eliberatoare, care scăpa continentul european de nazism şi de lanţurile
capitalismului totodată370. În cele din urmă, Hitler i-a luat-o înainte lui
Stalin, acesta a fost multă vreme nevoit să se apere (lucru pentru care nu
era pregătit), iar între timp americanii intraseră în război şi aveau, spre
sfârşit, să se doteze cu armament atomic. Şi, cu toate că Stalin îşi terminase
războiul la Berlin, strălucitoarea eliberare a Europei n-a avut loc.
Înfruntarea de după război, dacă nu a alterat esenţa politicii sovietice,
i-a deplasat totuşi accentele în domeniul extern: nu puteau visa să
destabilizeze Europa, atâta timp cât stabilitatea şi securitatea ei erau
369Ibidem.
370 Cf. cartea lui V. Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, Ed. Novoie Vremia,
Moscova, 1992; Icebreaker, Hamish Hamilton Ltd. Londra, 1990; Der
Eisbrecher, Klett-Cotta, Stuttgardt 1989; Ediţia franceză Olivier Orban, Paris
1989.
garantate de prezenţa americană, umbrela atomică şi influenţa economică
(planul Marshall, de pildă). Se poate spune fără exagerare că aceasta a
salvat Europa postbelică de comunism şi că, din acest motiv, Statele Unite
au devenit, din senin, duşmanul numărul unu al întregii omeniri
progresiste, iar „lupta împotriva imperialismului american“ a devenit marea
preocupare a sovieticilor (în acelaşi timp cu „lupta pentru pace“ şi
„dezarmarea atomică“, îndreptate împotriva avantajelor reale ale
americanilor). Obiectivul acestei lupte nu era atât bulversarea ordinii sociale
chiar în America, nici slăbirea influenţei ei în alte regiuni ale globului, ci
constrângerea acesteia să plece din Europa. Însă o confruntare globală îşi
are legile ei: dacă, aşa cum tocmai s-a stabilit371, Stalin a fabricat criza
Berlinului pentru a-i deturna pe americani de la războiul din Coreea,
războiul din Vietnam, chiar dacă nu a fost declanşat în aceste scopuri, a
adus şi el o slăbire a influenţei americane în Europa.
Este vorba mai puţin de războiul însuşi, cât de isteria antimilitaristă
pe care a prilejuit-o: ea s-a sprijinit, după cum ne amintim, pe o apropiere a
socialiştilor europeni şi a comuniştilor, ca şi pe inducerea unor sentimente
prosovietice în societatea americană. Statele Unite au încetat de a mai fi o
contrapondere eficace împotriva URSS şi i-au permis acesteia să treacă la
„ofensiva paşnică“. Dacă în Europa sovieticii i-au avut ca aliaţi pe social-
democraţi, în Statele Unite cercurile stângii liberale au fost cele luate drept
ţintă de către politica sovietică în perfectă cunoştinţă de cauză. Cu mult
înainte de adoptarea „programului de pace“, delegaţiile sovietice primeau
acest gen de instrucţiuni:
„Să se profite de o şedere în Statele Unite pentru extinderea

contactelor cu cercurile de opoziţie şi cu liberalii care iau poziţie în
favoarea unei normalizări a relaţiilor pe baza unei renunţări, din partea
Statelor Unite, la politica lor de război rece şi de cursă a înarmărilor; de
asemenea, să fie activat interesul cercurilor de afaceri şi să fie criticate
în modul cel mai amplu obstacolele pe care le creează Statele Unite în
calea unei ameliorări a relaţiilor, în primul rând cursa înarmărilor,
intervenţia în Asia de Sud-Est şi sprijinul adus Israelului.“372
În acea perioadă se situează, aşa cum am menţionat mai sus,

„măsurile destinate întăririi şi extinderii mişcării de protest a negrilor din
Statele Unite“, care nu-i interesa pe strategii de la Moscova, decât în măsura
în care „ar crea anumite dificultăţi cercurilor conducătoare şi ar deturna
371 Cf. cartea lui P. Sudoplatov, nota 31.

372 Rezoluţiile secretariatului CC nr. St-91 gs din 11/02/1970 şi St-96/126
g din 23/04/1970. Directivele către delegaţia sovietică la Conferinţa asupra
relaţiilor americano-sovietice.
atenţia administraţiei Nixon de la conducerea unei politici externe active“373.
Totul a fost făcut pentru a încolţi America să adopte politica
destinderii, sau măcar o izolare voluntară. În 1973, când au fost solemn
semnate „bazele relaţiilor reciproce între Statele Unite şi URSS“ şi
„acordurile asupra prevenirii unui război atomic“, situaţia s-a înrăutăţit încă
şi mai mult: boicotul petrolier asupra ţărilor arabe a agravat situaţia
economică a Occidentului, iar războiul din Sud-Estul Asiei a luat o
înfăţişare şi mai neliniştitoare.
„[...]O schimbare radicală în favoarea slăbirii tensiunilor

internaţionale intervine într-un moment strategic profitabil pentru noi,
rezuma Comitetul Central374, în condiţii de agravare ulterioară a crizei
capitalismului în general, de adaptare forţată a capitalismului
contemporan la o nouă conjunctură, rezultat al unor multiple
înfrângeri ale politicii imperialiste de agresiune, al crizei sistemului
monetar şi financiar al capitalismului, al slăbirii relative a poziţiilor
imperialismului american în lume şi al unei pierderi de prestigiu a
sistemului politic american, dar şi într-un climat de agravare a
contradicţiilor de clasă şi naţionale, ca şi a celor imperialiste, cât şi
într-un climat de interesare a cercurilor de afaceri capitaliste în
stabilirea de relaţii comerciale şi economice cu Uniunea Sovietică.“
De aceea, după călătoria lui Brejnev în Statele Unite, Comitetul

Central pune în mişcare un vast program de operaţii de propagandă, care
reflectă destul de fidel strategia sa. O adunare, convocată de urgenţă de
către CC, a tuturor responsabililor „organismelor publice sovietice făcând
parte din organisme democratice internaţionale“, a dat indicaţii „asupra
sarcinilor care le reveneau în condiţiile actuale, cât şi asupra chestiunilor
privind relaţiile lor cu organismele sociale şi cu mişcările din SUA, şi
întărirea influenţei noastre asupra unor vaste sectoare ale opiniei publice
americane“.
„Toate organizaţiile care practică o muncă de informare şi de

propagandă trebuie să amplifice, în toate domeniile, caracterul ofensiv
al propagandei noastre, recomandă Comitetul Central375. Schimbări
profunde în conjunctura internaţională nu trebuie să genereze nici
iluzii lipsite de temei, nici pasivitate, nici dorinţa de a se simţi asigurat.
Este necesar să se arate că există în lume forţe care se manifestă
împotriva slăbirii tensiunilor internaţionale, şi că încă există focare
explozive de agresiune şi război. Evitând stereotipiile moştenite de la
373 Cf. Partea întâi, nota 48.

374 Cf. nota 32.
375 Ibidem.
războiul rece, trebuie să ne concentrăm atenţia asupra analizei
comparative a celor două sisteme. Trebuie, în toate domeniile, să se
arate avantajele socialismului şi ale idealurilor socialiste, ale valorilor
lor morale şi spirituale şi ale ideilor lor, fără a se neglija din acest motiv
dificultăţile reale ale dezvoltării noastre. Simultan, trebuie să se
procedeze la o critică activă şi documentată şi la o punere sub acuzaţie
a sistemului opus, al imperialismului, a sistemului de valori morale şi
spirituale burgheze şi a idealurilor a ceea ce se numeşte «societate de
consum». [...] Să se utilizeze mai amplu, în aceste scopuri, o informaţie
operaţională cu grijă aleasă privind manifestările de precaritate a vieţii,
şomaj, inflaţie etc., antagonismele sociale, naţionale şi politice ale
capitalismului, şi plăgile sale, îndeosebi: şomajul, rasismul,
criminalitatea, criza culturii burgheze, distrugerea sălbatică a mediului
etc.
Să se ducă o ofensivă energică împotriva forţelor anticomuniste,
antisovietice, sioniste şi militariste, împotriva tuturor acelora care se
pronunţă împotriva slăbirii tensiunilor internaţionale pentru
întoarcerea războiului rece, pentru cursa înarmărilor, şi care seamănă
seminţele ostilităţii şi neîncrederii între popoare.
Trebuie să se acorde o atenţie susţinută denunţării tentativelor pe
care le fac centrele ideologice ostile pentru a însufleţi concepţii
orientate spre o încurajare a «erodării» ideologiei socialiste (între altele,
«teoria» convergenţei şi dezideologizării sub diversele lor forme) şi
pentru a se opune oricărei tentative de interpretare a slăbirii
tensiunilor internaţionale ca o «confirmare» a unor astfel de teorii.
Trebuie, astfel, să fie constant susţinută ideea că nu se poate accepta
confuzia războiului rece, care reprezintă o anumită etapă, deloc
inevitabilă de altfel, în relaţiile între state, şi a luptei ideologice, care
este o formă a luptei de clasă a proletariatului împotriva burgheziei,
care decuge din opoziţia dintre două sisteme sociale.
Denunţând în chip argumentat sensul provocator pe care
propaganda burgheză îl dă faimoasei teze a «libertăţii de a schimba idei,
informaţii şi persoane», trebuie să se dovedească prin exemple concrete
că Uniunea Sovietică s-a pronunţat întotdeauna pentru dezvoltarea
relaţiilor culturale care favorizează îmbogăţirea spirituală reciprocă a
popoarelor şi a cules notabile succese în acest domeniu. Să se explice
că o astfel de cooperare, dezvoltarea contactelor şi schimbul de
informaţii trebuie să se efectueze prin respectarea integrală a
suveranităţii şi a neintervenţiei, a strictei respectări a legilor, a
obiceiurilor şi a tradiţiilor atât ale unora cât şi ale celorlalţi. Să se ia
energic poziţie împotriva oricărei încercări de îndepărtare de la aceste
principii demascându-se aici o întoarcere la practicile războiului rece...
În orice muncă de propagandă, să se evidenţieze inconsistenţa
curentelor de stânga mic-burgheze de tot felul care s-au răspândit într-
o parte a tineretului din ţările lumii capitaliste, impasul pe care îl
reprezintă «revolta tineretului» în afara oricărei legături cu lupta de
eliberare a proletariatului, cât şi tentativele de evitare a problemelor şi
contradicţiilor societăţii capitaliste. Să se sublinieze că doar socialismul
deschide calea spre o adevărată eliberare a tinerei generaţii. Să fie
energic respinse teoriile şi opiniile «tehnocratice» şi altele care au ca
obiect fundamentarea pretenţiilor intelighenţiei de a juca un rol
deosebit în gestionarea societăţii moderne, cât şi speculaţiile de orice
ordin privind „libertatea de creaţie” în condiţiile de viaţă ale
socialismului“.
A fost în consecinţă adoptat un „plan de măsuri de organizare şi

propagandă“ care acoperea practic toate sferele de activitate şi de relaţii
reciproce. Esenţialul consta în larga utilizare a mass-media occidentale
pentru vehicularea propagandei sovietice. Astfel, comisia de stat pentru
televiziune şi radiodifuziune din URSS a primit indicaţiile următoarele:
„- Să se utilizeze posibilităţile oferite pentru multiplicarea

contactelor şi relaţiilor cu organizaţiile de radio şi televiziune din
Statele Unite, din Franţa, din RFG îndeosebi, pentru a difuza materiale
sovietice, a pregăti programe comune, acordând atenţia cuvenită
stabilirii de contacte directe cu organizaţiile locale de radio şi
televiziune;
- să se organizeze invitarea în Uniunea Sovietică a unor ziarişti
americani eminenţi de radio şi televiziune pentru a pregăti emisiuni la
radio, filme televizate asupra Uniunii Sovietice cu participarea şi
controlul Comisiei de Stat;
- în acord cu Secţia de propagandă a CC al PCUS şi Secţia
internaţională a CC al PCUS, să se efectueze consultaţii cu organizaţiile
de radio şi televiziune din ţările socialiste surori pentru a coordona
îndeosebi acţiunile de propagandă împotriva Statelor Unite şi altor ţări
capitaliste din Europa, şi să se definească noi orientări pentru
propagandă, ţinându-se seamă de specificităţile anumitor ţări europene
şi precizându- se zonele orare;
- să se organizeze regulat emisiuni de contrapropagandă
demascând născocirile şi insinuările propagandei radiodifuzate de
tendinţă maoistă, sionistă şi revizionistă.“
Agenţia de presă Novosti va trebui:
„- Să pregătească, pentru organele de presă americane, influente

articole ale unor reprezentanţi ai Partidului, statului şi societăţii
sovietice, explicând anumite aspecte ale politicii interne şi externe a
PCUS;
- să coopereze cu ziariştii americani de vază, pentru a le pregăti
dosare conforme cu cererile lor;
- să continuie să elaboreze, împreună cu canalele americane ABC,
GBC, NBC şi cu agenţia de televiziune ULE, reportajele, comunicatele,
programele televizate consacrate marilor realizări ale Uniunii Sovietice
şi vieţii poporului sovietic. Să pregătească şi să asigure difuzarea în
străinătate a filmelor televizate Ziarul Pravda, Sovietul Suprem, Un
secretar de comitet de partid, Progres şi protecţie a mediului etc.“
Sau e vorba despre comisia de stat pentru cinematografie care

primeşte ca misiune: „să pună la punct propuneri concrete pentru realizarea
unor filme în coproducţie sovieto-americană“, în timp ce comisiei pentru
probelemele de presă i se recomandă:
„[...] să se ocupe de traducerea sistematică în limba rusă a cărţilor

unor scriitori şi ziarişti americani progresişti, a culegerilor de declaraţii
ale personalităţilor sau ziariştilor de vază, care înfăţişează într-o lumină
pozitivă şi obiectivă procesele politice şi socio-economice în curs în
Statele Unite şi se pronunţă pentru cooperarea cu URSS.“
iar Academiei de Ştiinţe, încă şi mai mult, i se ordonă:
„- să se studieze posibilitatea de a atrage noi personalităţi

americane din lumea ştiinţifică în mişcarea Pugwash376, luând în
considerare eventualitatea unor cereri provenind de la importanţi
savanţi sovietici;
- să se amplifice studiile asupra situaţiei economice, sociale şi
politice din Statele Unite, asupra problemelor luptei muncitoreşti
comuniste, naţionale şi ale celorlalte mişcări de masă din Statele Unite,
să se consolideze studiul stării actuale a ştiinţelor: filosofică,
economică, istorică, sociologică, juridică şi psihologică, a literaturii şi
studiilor literare din Statele Unite, cât şi a conflictelor ideologice în
domeniul ştiinţei şi artei;
- să se pregătească o analiză situaţională a problemelor sovieto-
americane, pornind de la noua etapă a dezvoltării şi a influenţei lor
asupra situaţiei mondiale, cât şi a relaţiilor Statelor Unite cu aliaţii lor
vest-europeni în condiţii noi;
- să se activeze contactele cu instituţiile ştiinţifice din RFG, din
376 Noua-Scoţie, Canada. Cyrus Eaton, magnat al industriei şi pacifist

convins, a organizat aici, începând din 1957, întâlniri ale unor personalităţi
occidentale şi sovietice, savanţi, oameni politici şi oameni de afaceri,
preocupaţi de dezarmare.
Franţa şi din Japonia pentru problemele studiilor nord-americane“.
Era pur şi simplu vorba de o anchetă analitică de spionaj, ca şi cum

Academia de Ştiinţe era o secţie a KGB. Li s-a dat sarcină academicienilor-
agenţi, care erau Arbatov, Primakov (şeful actual al contraspionajului rus),
Irozemţev, Milionşcikov, să „acţioneze“ regulat asupra elitei americane, drept
pentru care au fost organizate în mod regulat colocvii şi simpozioane
sovieto-amerieane asupra problemelor relaţiilor bilaterale şi „diverselor
chestiuni de sociologie şi umanitarism“.
Aceasta era o ofensivă masivă a propagandei şi dezinformării sovietice,
utilizând toate căile şi metodele posibile, toate structurile statului şi
societăţii. Atunci s-au dezvoltat mişcarea „oraşelor înfrăţite“ şi lucrările care
tindeau să creeze „în Statele Unite o puternică organizaţie socială, luând
poziţie pentru dezvoltarea relaţiilor prieteneşti cu Uniunea Sovietică“. Totul
a fost mobilizat: organizaţiile de tineret, organizaţiile de femei, asociaţiile
foştilor combatanţi, sindicatele, totul a fost pus la bătaie pentru „realizarea
unor măsuri practice, tinzând să consolideze cooperarea cu mişcările şi
organizaţiile democratice din Statele Unite şi să stabilească legături cu
puterile socio-politice din această ţară, care iau apărarea normalizării
relaţiilor sovieto-americane, ţinerii de consultaţii bilaterale, întâlniri, colocvii
şi altor măsuri susceptibile de a extinde acţiunea noastră asupra opiniei
publice americane“.
Conducerea turismului însăşi s-a văzut obligată să „ia măsurile care
se impun pentru a expune pe larg turiştilor, provenind din Statele Unite şi
din alte ţări succesele poporului sovietic în construirea comunismului şi
demersurile concrete ale CC al PCUS şi ale guvernului pentru punerea în
practică a programului de pace, utilizând din plin în acest scop propaganda
sub formă de conferinţe, întâlniri cu opinia publică sovietică, proiecţii
cinematografice, vizitarea realizărilor audiovizuale şi culturale“.
În celălalt sens, turiştii sovietici în America trebuia să participe la
„munca de informare şi propagandă în rândurile populaţiei SUA,
preocupându-se să organizeze întâlniri cu opinia publică americană,
conferinţe de presă, expuneri şi dezbateri la radio şi televiziune“.
În acelaşi timp, se luau măsurile cele mai severe pentru a împiedica
orice influenţă a Occidentului asupra populaţiei sovietice. Orice „schimb
cultural“ se transforma într-o horă a păcăliţilor, dat fiind controlul vigilent
pe care Ministerul Culturii îl exercita asupra „conţinutului său ideologic“:
ceea ce constituia „schimbul“, era propaganda sovietică schimbată pe
„cultura progresistă a Occidentului“. Represiunile împotriva celor ce gândesc
greşit nu slăbeau, de altfel, deloc. Regulile jocului impuse de Moscova
semănau de fapt, aşa cum avea să remarce pe bună dreptate Ronald
Reagan, cu „circulaţia pe o stradă cu sens unic“. Propaganda şi
dezinformarea sovietică, subversiunea chiar, erau aproape „legitimate“ de
aparenţele unui „schimb liber de oameni şi idei“ şi oficiau ca nişte aspecte
legale ale „luptei ideologice“. Orice efort al Occidentului pentru a li se opune
sau pentru a-şi duce propria sa luptă ideologică era inacceptabil, ca
reprezentând tot atâtea „ingerinţe în afacerile interne ale URSS“ şi
„întoarcere la practicile războiului rece“.
Ne putem închipui harababura care a năpădit craniul acelor bieţi
yankei cu ochii limpezi în faţa acelui uragan de minciuni şi escrocherii,
sancţionat de altfel de guvernul american în numele unei cauze nobile:
apărarea păcii. Oricum, nu i s-ar puţea contesta influenţa asupra elitei
americane.
18. Destinderea: un bilanţ negativ

În 1980, atunci când destinderea era deja de domeniul trecutului,
unul din artizanii ei, ex-preşedintele Statelor Unite, Richard Nixon, scria:
„Uniunea Sovietică astăzi este naţiunea expansionistă cea mai

puternic înarmată pe care lumea a văzut-o vreodată şi ea continuă să
se înarmeze într-un ritm aproape de două ori superior celui al Statelor
Unite. Intenţiile sovietice nu sunt un mister. Şefii de la Kremlin nu vor
război, ceea ce vor ei este lumea. Şi ei progresează rapid către atingerea
acestui ţel.
În anii ’80, America, pentru întâia oară în istoria modernă, va
trebui să înfrunte două realităţi crude. Prima este că, dacă ar fi un
război, noi l-am putea pierde. A doua este că noi am putea fi bătuţi,
fără să facem război. Cea de a doua perspectivă este mai probabilă
decât prima şi la fel de lugubră. Primejdia, care ameninţă Occidentul în
înfruntarea decisivă din acest secol, este mai puţin aceea a unui
holocaust nuclear cât mai curând deriva spre o situaţie în care ar
trebui să alegem între capitulare sau sinucidere: roşii sau morţi.“377
Este pur şi simplu regretabil că această iluminare i-a venit prea

târziu, atunci când politica de destindere, ale cărei baze le pusese, îşi
arătase deja roadele, după cum s-a văzut mai sus. Şi, ceea ce este şi mai
rău, chiar şi în 1980, tot nu vrea să recunoască vreo legătură între
destindere şi rezultatele ei. Dacă situaţia n-ar fi fost atât de tragică,
explicaţiile sale ar suna comic. Pe de-o parte, el pare să înţeleagă că esenţa
sistemului comunist, ideologia şi scopurile şefilor săi nu au variat, aşa cum
a scris-o:
377The Real War, Richard Nixon, Warner Books Editionss, 1980, pag. 2-3.
Ediţia franceză: La Vraie Guerre, Albin Michel 1980. Paginaţia extraselor,
traduse de Louis Martinez, este cea a ediţiei americane.
„Nici Brejnev, nici succesorii săi nu au început negocieri pentru a
obţine pacea ca un scop în sine. Ei au căutat mai degrabă o pace care
să le îngăduie să extindă, fără război, dominaţia comunistă asupra
lumii întregi“378.
Dar, pe de altă parte, luând cuvântul la Congres după întoarcerea sa

de la Moscova în 1972, declarase, aşa cum o făcuse Chamberlain în 1938:
„Noi n-am adus de la Moscova promisiunea unei păci iminente,

însă aducem începutul unui proces care poate duce la o pace
durabilă.“379
Apoi, el acuză de eşecurile sale „euforia nejustificată“ a publicului

occidental. Dar ce altceva se putea aştepta, din moment ce însuşi
preşedintele Statelor Unite, care, pe deasupra, mai avea şi reputaţia de
anticomunist, credea în posibilitatea ajungerii la o pace durabilă cu URSS
prin intermediul acordurilor? După ce livrase adversarului toate poziţiile
occidentale posibile, el încearcă să se justifice afirmând că a fost rău înţeles:
destinderea, vedeţi dumneavoastră, nu era concepută de el ca o alternativă
la războiul rece, ci ca un complement al acestuia.
„Sensul destinderii, aşa cum o luase în considerare adminstraţia

mea, a fost atât de deformat atât prin comportamentul sovieticilor, cât
şi printr-o greşită înţelegere în Statele Unite, încât termenul a încetat
de a mai fi utilizabil pentru a descrie relaţiile sovieto-americane. Atunci
când se pretinde că destinderea este o «alternativă la războiul rece», se
opune rezistenţă oricărei gândiri limpezi“380.
Haide, haide, dar cine e vinovat de această „înţelegere greşită“ care a

fost cât pe ce să coste viitorul omenirii? Conducătorii sovietici, cu purtarea
lor îndoielnică? Or, la pagina următoare Nixon scrie literalmente:
„Dacă ruşii cred că pot câşiga folosind destinderea ca pe o

acoperire pentru agresiune, directă sau indirectă, ei vor încerca. În anii
aceştia din urmă nu numai că au încercat, ci au şi reuşit, aşa cum au
reuşit să utilizeze agresiunea pentru a face să se încline echilibrul
militar în favoarea lor“.
Cu alte cuvinte, nu se putea aştepta nimic altceva de la ei. Aşadar,

ceea ce ar trebui să fie incriminat, ar fi „greşita înţelegere“ care s-a produs
în Statele Unite? Totuşi, Nixon şi Kissinger sunt cei care au creat
378 Ibidem, pag. 49.

„înţelegerea greşită“ cu pricina. Iată ce scrie primul:
„S-a putut vedea născându-se speranţa că, dacă Statele Unite şi-ar
limita propriile înarmări, ceilalţi - îndeosebi sovieticii - ar face la fel.
Sovieticii însă nu au acţionat conform acestei teorii. În realitate, în timp
ce în aceeaşi perioadă doctrina controlului înarmărilor câştiga teren
printre teoreticienii americani, iar aceştia vedeau influenţa lor
crescând, planurile sovietice cincinale prevedeau o creştere sporită a
cheltuielilor militare, dictate evident de obiective strategice. Sovieticii
nu s-au lăsat împotmoliţi în această teorie, ei s-au îndreptat spre
supremaţie“381.
Dar cine altcineva decât Nixon şi Kissinger lansase acele „teorii“, acea
filosofie dementă a „controlului înarmărilor“ prin acorduri, contracte şi alte
vorbe goale, care nu-i angajau cu nimic pe sovietici?
„Direct sau indirect, continuă Nixon, comerţul cu sovieticii îi

întăreşte militar. Centrat pe materii nestrategice, el le permite să obţină
resurse pe care le folosesc cum vor. Noi nu trebuie să uităm niciodată
că afacerile cu sovieticii implică aceste riscuri; ele nu sunt justificate
decât dacă beneficiile sunt superioare cheltuielilor. Comerţul cu ruşii
trebuie să fie utilizat ca o armă, nu ca un dar“382.
Dar, chiar în 1980, el încă încearcă să susţină că intenţia sa de a

garanta URSS-ului „clauza naţiunii celei mai favorizate“ în materie de
comerţ era perfect justificată, deşi acest statut îi putuse acorda Kremlinului
un acces aproape nelimitat la creditele cele mai avantajoase.
Ca pentru a ne face să ne pierdem complet busola, el adaugă:
„Atâta timp cât sovieticii vor continua să se angajeze activ într-o

politică agresivă pe întreaga planetă, nu ar trebui, în nici un caz, ca noi
să le acordăm acest statut“383.
Paradoxul politicii Nixon-Kissinger este acela că, pe de-o parte, ei par

să fi perceput întreaga absurditate a destinderii şi par să ghicească tot ce
este primejdios în acele mici jocuri, în timp ce, pe de altă parte, ca nişte
iepuri fascinaţi, ei merg tot înainte spre botul şarpelui boa.
„Obiectivul prim al controlului înarmărilor este de a reduce riscul

de război. Însă controlul înarmărilor nu poate ajunge la acest lucru de
la sine. Raţiunile fundamentale ale războiului sunt diferenţele politice
381 Ibidem, pag. 5.

şi nu înarmările, şi, atâta timp cât acestea nu vor fi fost rezolvate, se
vor găsi mereu destule arme pentru războaiele cele mai devastatoare,
oricâte acorduri asupra controlului înarmărilor se va fi reuşit să se
semneze.
Comerţul în sine nu va diminua riscurile de război. În Primul ca şi
în cel de al Doilea Război mondial, naţiuni care făcuseră comerţ
împreună intraseră în conflict unele împotriva celorlalte pentru raţiuni
de diferenţe politice.
Comerţul şi controlul înarmărilor trebuie să fie legate de definirea
diferenţelor politice, dacă se doreşte diminuarea riscurilor de război.
Doar dacă vom lega lucrurile în felul acesta vom înfrunta cauzele
radicale ale războiului.“384
Am putea să cădem de acord asupra acestui lucru cu condiţia să ne

amintim că principala „diferenţă politică“, în această situaţie, era ideologia
marxist-leninistă pe care conducătorii sovietici erau decişi să n-o schimbe
pe nici o bogăţie. Se pare că Nixon însuşi îşi dă seama: cel puţin vorbeşte
despre acest lucru de-a lungul întregii sale cărţi. În acest caz, care era
avantajul, în ochii administraţiei, cine compensa pierderile destinderii?
Unde era beneficiul? Mă tem că realitatea a fost cu mult mai prozaică decât
întreaga dialectică înşirată de fostul preşedinte pentru a se justifica, pentru
a nu merge pe ocolite. America, găsindu-se într-o poziţie delicată, a încercat
să-l cumpere pe agresorul sovietic.
„În perioada de tranziţie dintre alegerea mea în 1968 şi sosirea mea

la preşedinţie în 1969, Henry Kissinger şi cu mine am dezvoltat
noţiunea a ceea ce se numeşte în mod curent astăzi «linkage». Am decis
că ceea ce sovieticii căutau - bunele relaţii publice, favorizate de
întâlnirile la vârf, cooperarea economică şi acordurile asupra limitării
armelor strategice - nu le va fi acordat fără anumite despăgubiri. La
vremea respectivă, principalele despăgubiri pe care noi le doream erau
asistenţa lor pentru găsirea unei soluţii în Vietnam, o anume frânare
din partea lor în Orientul Mijlociu şi o soluţie pentru problemele
recurente ale Berlinului.“385
Să remarcăm că toate „dificultăţile“ în toate acele locuri fuseseră în

mod deliberat create de agresiunea sovietică şi că, în consecinţă, orice preţ
plătit, pentru a înlătura acele dificultăţi, nu era cu mult diferit de tributul
plătit rackett-ilor.
Întreprindere cu atât mai sinucigaşă cu cât acest tribut vărsat
presupunea abandonarea către URSS a unor avantaje strategice:

385 Ibidem, pag. 267-268.
superioritatea militară, credite, tehnologie, imaginea Occidentului ca
partener paşnic şi respectabil. Acest bizar târg, dacă putea să acorde un
scurt răgaz Occidentului, îi ipoteca viitorul dându-l pe mâna briganzilor de
la Kremlin.
Dar, cum se întâmplă îndeobşte cu rackett-ii, acest scurt răgaz nici
măcar nu a fost acordat: odată „răscumpărarea băgată în buzunar“,
conducătorii sovietici s-au ferit să-şi respecte obligaţiile. Statele Unite au
fost nevoite să golească cupa amară a unei înfrângeri în Sud-Estul Asiei şi s-
o şteargă de acolo, abandonându-şi practic aliaţii arbitrariului duşmanului:
influenţa sovietică şi-a atins atunci apogeul în Europa, iar mişcările
teroriste sprijinite de Moscova au ameninţat să atragă după ele o
destabilizare politică. Este cu atât mai imposibil de susţinut ideea că URSS
ar fi manifestat o oarecare „rezervă“ în Orientul Mijlociu: e de ajuns să
amintim ajutorul masiv acordat Siriei, Irakului, teroriştilor palestinieni, rolul
pe care ea l-a jucat în distrugerea Libanului şi în războiul împotriva
Israelului, în 1973. Cât priveşte problema Berlinului, ne amintim că ea a
devenit o sursă permanentă de devize forte pentru RDG.
Să facem aşadar bilanţul cât a costat omenirea acest deceniu de
destindere:
- dacă, la sfârşitul anilor ’60, se stabilise un echilibru relativ al
armamentelor strategice, între Est şi Vest, URSS dobândise la sfârşitul
anilor ’70 supremaţia absolută;
- dacă, în cursul celor douăzeci de ani de după război, Imperiul
sovietic suferise o criză şi se văzuse constrâns să zdrobească tulburările din
Europa de Est (în RDG în 1953, în Ungaria în 1956, în Cehosovacia şi în
Polonia în 1968), deceniul de destindere asistase la stabilizarea lui;
- dacă, în aceeaşi, perioadă, comunismul nu se extinsese decât în
două state: Cuba şi Vietnamul de Nord, cei zece ani de destindere au asistat
la ştergerea de pe hartă a aproximativ o duzină de ţări(Angola, Etiopia,
Yemenul de Sud, Somalia, Mozambic, Laos, Cambodgia, Vietnamul de Sud,
Birmania, Nicaragua), fără să mai vorbim de regimurile procomuniste din
ţări puţin cunoscute cum ar fi Grenada, insulele Capului Verde,
Madagascar, sau de „mişcările de eliberare naţională“, care s-au activat în
vreo zece ţări (Salvador, Guatemala, Liban, Namibia, Chile etc.). Cam vreo
sută de milioane de oameni.
Însă rezultatul cel mai cumplit al destinderii a fost că ea a paralizat
voinţa de a rezista în faţa influenţei comuniste în ţările occidentale. A fost
un soi de epidemie SIDA, pe plan politic, care avea ca rezultat faptul că ţări,
în aparenţă sănătoase, îşi pierduseră imunitatea împotriva bacililor ostili.
Acest lucru s-a datorat în bună parte atitudinii Statelor Unite, căci social-
democraţii europeni n-ar fi avut ei singuri un asemenea succes.
„Alte naţiuni au o experienţă mult mai lungă decât noi în arta de a
utiliza forţa pentru menţinerea păcii. Însă ele nu mai au forţă, scrie Nixon.
De aceea, în lipsă de ceva mai bun, lumea priveşte spre Statele Unite. Ea
vede astăzi cu nervozitate şi teamă că bastioanele împotriva expansiunii
sovietice cad unul după altul şi că Statele Unite par atât de pierdute în
incertitudine sau paralizate la propriu, încât nu pot sau nu vor să
acţioneze.“386
În pofida tuturor erorilor, ar fi nedrept să-i acuzăm de această situaţie
doar pe Nixon şi Kissinger. Ajungând la putere în culmea isteriei antimilitare
sau, mai curând, în toiul revoltei, în cursul căreia vechea elită capitulase, în
vreme ce elita nouă încerca să obţină cu orice preţ o poziţie dominantă,
administraţia Nixon a încercat să stabilizeze situaţia pe calea
compromisului, făcut în primul rând cu această elită. Expansiunea
sovietică, chiar şi în Europa şi a fortiori în lumea a treia, a fost împinsă pe
planul doi. Au fost sacrificate aceste continente. Trebuia salvată America
însăşi, literalmente fragmentată, de unde şi caracterul schizofrenic al
politicii externe americane la vremea respectivă. De unde căderea însăşi a
lui Nixon, simbol al victoriei noii elite, şi distrugerea ulterioară a tuturor
instituţiilor puterii: armată, preşedinţie, CIA. Puterea a trecut în subordinea
instituţiilor tradiţional controlate de stânga: presă, televiziune, asociaţii
publice şi, în măsura în care era controlat de noua elită, Congresul.
„Cea mai mare schimbare instituţională, care a afectat clasa
conducătoare din Statele Unite a fost dezvoltarea uriaşei puteri a mass-
mediei, scrie Nixon. Dar slăbiciunile clasei conducătoare nu se limitează la
elitele intelectuale şi la mass-media. Patronii marelui business, cândva
bastion al puterii americane, nu erau patroni decât pentru că erau strict
independenţi. În zilele noastre, cu câteva glorioase excepţii, au devenit
timoraţi... şi, aşa cum enorme corporaţii s-au transformat în enorme
birocraţii, şefii corporaţiei s-au birocratizat şi ei. Cunosc puţini oameni mari
de afaceri pe care i-aş fi pus pe acelaşi ring cu un Brejnev încă sănătos.“387
Fireşte, această nouă elită concepută în păcatul unei campanii
antiamericane şi, în fond, de trădare a intereselor Occidentului în general şi
a ţării sale în particular - era prosovietică (lucru pe care, chiar şi astăzi,
trebuie să ne ferim să-l spunem cu voce tare în Statele Unite dacă vrem să
stopăm acuzaţia de „maccarthysm“).
Nixon, care nu-şi pune mănuşi pentru a descrie noua elită, nu merge
atât de departe:
„Dacă America pierde un al treilea război mondial, va fi ca urmare

a slăbiciunilor clasei ei diriguitoare. Va fi îndeosebi din pricina atenţiei,
celebrităţii, legitimităţii acordate acelor «trendies» - diletanţi
hipermachiaţi pentru spectacol care fac fasoane în legătură cu ultima
386 Ibidem, pag. 3.

idee la modă, care organizează proteste foarte apreciate şi care
provoacă înduioşarea mass-mediei, a cărei creaţie pur şi simplu sunt.
Atenţia arătată acelor oameni şi «cauzei» lor romanţează ceea ce este
trivial şi banalizează ceea ce este serios. Ea coboară dezbaterea publică
la nivelul benzii desenate. Oricare ar fi ultima cauză pe care o adoptă -
antirăzboi, antinuclear, antimilitarism, antibusiness - este vorba
aproape invariabil de a lua poziţie împotriva intereselor Statelor Unite
în contextul unui al treilea război mondial.
Aceşti «trendies» adoptă prima opinie pe care o debitează un
microfon, iar părerile lor sunt tratate ca nişte evenimente, nu pentru că
au autoritate, ci pentru că au celebritate. Minţile lor sunt impermeabile
la argumentaţie, iar argumentaţia lor este impermeabilă la fapte. Totul
la ei nu este decât poză. Unii văd această poză ca pe o conspiraţie şi
bănuiesc că aceasta e dirijată de Moscova. Înseamnă să nimereşti
alături. Nu este vorba de conspiraţie, ci de conformism. Dacă ar fi
vorba de o conspiraţie, ar fi mai uşor s-o înfruntăm. «Trendies» sunt o
armată de neghiobi, care îşi mână barca orientându-se după modă şi
nu sunt conduşi decât de aplauze“388.
Totul pare exact la prima vedere, dar iată: aceste „mode“

corespundeau fără greş intereselor Moscovei, uneori chiar obiectivelor
tirurilor grupate ale propagandei moscovite descrise mai sus. A vorbi sau nu
în legătură cu acest lucru de „conspiraţie“ nu este ceva esenţial: dacă
majoritatea urma această modă din conformism, „creatorii de mode“ ştiau
foarte precis ce făceau. Prea evidentă şi prea susţinută este falsitatea lor,
mult prea consecventă este înverşunarea lor în a îndopa capetele americane
cu „teorii“ prosovietice tinzând la justificarea oricărei crime comuniste. Luaţi
la întâmplare o carte despre războiul rece sau, mai generală, despre
raporturile Est-Vest, şi vă veţi putea convinge389. Chiar şi începuturile
„îngheţului“ de după război, când Stalin tocmai înghiţise şase ţări din
Europa (fără a mai pune la socoteală ţările baltice şi o treime din Germania)
şi continua să se pregătească pentru a doua repriză, privind „eliberarea“
Europei, sunt calificate drept „paranoia occidentală“. Asta, pentru că bietul
şi micuţul de Stalin nu făcea decât să se apere, iar Truman ca şi Churchill
au înţeles greşit acest lucru.
„Ce contează, vi se spune fără ca să roşească cineva, că au falsificat
comuniştii alegerile în Polonia şi în Cehoslovacia? Şi Aliaţii au făcut la fel în
Italia şi în Belgia.“
Cât despre perioada de destindere, cu atât mai mult ea nu este
388Ibidem, pag. 242.

389 Am făcut, în ceea ce mă priveşte, această experienţă şi am cumpărat
cartea The Cold War de Hugh Higgins, vicedirector al Kingsway-Princeton
College, la care îi trimit pe cititor.
prezentată decât ca o ofensivă sovietică paşnică faţă de paranoia din Statele
Unite. În cel mai bun caz, situaţia este descrisă ca înfruntarea a două
„superputeri“ pentru hegemonia mondială, şi deloc ca o rezistenţă a omenirii
la contagiunea comunistă, ceea ce punea pe acelaşi plan cele două „părţi“ şi
transforma autorul într-un înţelept, planând pe deasupra conflictului ca un
duh imaterial pe deasupra văii plângerii.
Iată, luat la întâmplare, un eşantion deosebit de strălucit:
„În pofida ramificaţiilor schismei chino-sovietice, războiul rămânea

în mod esenţial un conflict polarizat între Uniunea Sovietică şi Statele
Unite. Elitele din fiecare ţară erau uluite de pretenţiile universaliste ale
sistemelor lor respective. Chiar dacă ele utilizau diverse mijloace, cum
ar fi alternanţa tensiunii şi a destinderii, scopul lor rămânea triumful
propriei lor ideologii. Pentru a atinge acel scop, ele căutau să controleze
comportamentul propriei lor populaţii, al sateliţilor lor sau al statelor
clientelare. Înarmate cu fervoare ideologică, pe rând, când pentru
«lumea liberă», când pentru «comunismul mondial», ele nu se jenau să-
şi deruteze concetăţenii şi să-şi manipuleze alianţele“390.
Minciuna ca procedeu, botezată mai târziu „moral equivalence

doctrine“, este cu totul caracteristică stângii, îndeosebi în cercurile
academice (aceeaşi metodă a fost aplicată de ea în anii ’80, când intervenţia
sovietică în Afganistan a fost comparată cu operaţia americană în Grenada).
Toate astea m-au făcut să mă gândesc la vechea poveste evreiască a
celor doi prieteni care se regăsesc, după o lungă despărţire:
„- Ce mai faci? Cum o mai duci? întreabă unul din ei.
- Nu prea rău, răspunde celălalt. Am găsit o slujbă de valet la baronul
Rothschild.
- Păi, e minunat!
- Cum să-ţi zic? Ca să nu-ţi ascund nimic, el... se culcă cu nevastă-
mea.
- Asta e ceva îngrozitor.
- Cum să-ţi zic? Vezi că şi eu... în sfârşit... mă culc cu nevastă-sa.
- Păi, e minunat!
- Cum să-ţi zic? Ea are copii cu el...
- Asta e îngrozitor.
- Cum să-ţi zic? Şi nevastă-sa are copii cu mine.
- Păi, e minunat! Sunteţi chit.
- Cum să-ţi zic... nu-i chiar aşa: eu îi fabric lui baroni, iar el îmi face
mie jidani săraci...“
Refuzul stângii de a recunoaşte, de data asta în zilele noastre, simplul
fapt că nici o „egalitate morală“ nu se poate stabili cu monstrul totalitar,
390 Cf. Ibidem, pag. 123.

care nu dă naştere decât gulagului şi dezordinii, este revelator în sine.
Dacă, în anii ’20 sau ’30, se mai putea vorbi de credinţa ei naivă în
idealurile socialismului, de o rătăcire inspirată de bune sentimente, după
război, şi încă şi mai mult după 1970 şi 1980, nu poate fi vorba decât de o
minciună deliberată, de o falsificare. Distincţia este la fel de substanţială ca
aceea între o „crimă pasională“ şi un omor înfăptuit cu sânge rece şi din pur
interes. Cred că această linie de partaj a fost trasată tocmai în timpul anilor
de destindere, după care nu au mai existat oameni de stânga cinstiţi: unii,
cuprinşi de bun simţ, viraseră spre dreapta, ceilalţi nu s-au mişcat pentru
a-şi apăra locul sub soare, zgârie-norii sau limuzinele, poziţia şi influenţa lor
în societate, cu orice preţ. Căci trebuie cu adevărat s-o spunem că după
Soljeniţîn, după procesele noastre şi campaniile în favoarea drepturilor
omului, era riguros imposibil să se ignore ce era acela regimul sovietic. Cât
priveşte comparaţia între Afganistan şi Grenada, nu putea fi decât afirmaţia
unui om perfect necinstit şi complet indiferent la suferinţele lumii, la Est, ca
şi la Vest.
În prezent, amintindu-ne de acea epocă şi parcurgând documentele

Comitetului Central, nu ne-am putea îndoi de faptul că acea perioadă de
destindere a fost cea mai periculoasă pentru civilizaţia noastră. Comunismul
nu trebuia să facă decât o jumătate de pas pentru a ajunge să domine
lumea. Dar, convinşi de victoria lor finală şi de faptul că timpul lucra pentru
ei, conducătorii sovietici nu voiau să se grăbească, aşteptau momentul
propice şi înlăturau ultimele obstacole. Şi, oricât ar costa să ne convingem,
campania noastră în favoarea drepturilor omului a fost atunci practic ultima
greutate de care s-au ciocnit pe drumul lor. Greutate cu atât mai
supărătoare pentru ei cu cât, în ochii lor, era un lucru neînsemnat: ţinându-
se de raţionamentul marxist (şi ei nu ştiau să raţioneze altfel), ei aveau
Occidentul în buzunar, din moment ce „capitaliştii“ şi „cercurile care le erau
subordonate“ capitulaseră deja.
Jocul era cu toate astea delicat şi cerea prudenţă, căci nu trebuia să
fie trezită victima - cam ca în hipnoză, când bâzâitul unei muşte poate să
facă să dea greş multe eforturi. Noi am avut oarecum rolul tăunului care se
învârte pe deasupra victimei aţipite: imposibil să-l striveşti, este însă
primejdios să-l laşi să acţioneze. Am izbutit totuşi să-i facem să treacă de la
ofensivă la defensivă, ceea ce, având în vedere slăbiciunea forţelor noastre,
era pur şi simplu miraculos. Comuniştii nu au ştiut niciodată să se bată în
defensivă. Cum ar putea exista defensivă în lupta ideologică? Cel ce trece în
defensivă a pierdut deja.
Trebuie desigur să notăm şi viziunea aplatizată, „marxistă“, a
democraţiei occidentale, care nu ţinea practic seama de o forţă
independentă de cea a claselor, cum ar fi opinia publică sau conştiinţa
omului. Or, oricât de bizar ar părea acest lucru în epoca noastră cinică
(pentru a nu spune lipsită de conştiinţă), existau încă în anii 70 şi ’80 destui
oameni pentru care expresia „drepturile omului“ nu era un simplu flatus
vocis. În plus, şi asta este încă şi mai important, puteai da peste asemenea
idealişti atât la „dreapta“ cât şi la „stânga“, atât „sus“ cât şi „jos“. Adică într-
un mod imprevizibil atât pentru analiza de clasă cât şi pentru politică. Şi,
oricât de cinici ar fi fost şefii partidelor social-democrate (şi a fortiori,
comuniste), exista în partidele lor, şi mai cu seamă printre alegătorii lor, un
număr suficient din acei idealişti pentru a-i constrânge pe şefi la
circumspecţie.
Aceasta explică faptul că mişcarea noastră era deosebit de pestriţă şi
nu se lăsa cuprinsă în grila obişnuită „stânga-dreapta“. Dacă, de pildă,
guvernul de dreapta al lui Giscard d’Estaing s-a aruncat în braţele lui
Brejnev, intelighenţia de stânga ne-a furnizat cei mai străluciţi aliaţi. Franţa
a fost poate prima ţară occidentală în care a început să se contureze
conştientizarea de către intelighenţie a responsabilităţii sale în crimele
comunismului, proces început sub auspiciile Gulagului lui Soljeniţîn de
către grupul „noilor filosofi“. În 1977, cu prilejul vizitei lui Brejnev la Paris,
această mişcare şi-a atins apogeul, simbolic marcat de „strângerea de mână
a secolului“: cu ocazia recepţiei din sala Récamier, organizate în cinstea
noastră de intelectualii francezi, Jean-Paul Sartre şi Raymond Aron şi-au
strâns mâna pentru prima dată după tinereţea lor.
Invers, în Germania sau în Anglia, ale căror guverne erau de stânga,
am avut mai cu seamă ca aliată opoziţia conservatoare, fără ca, totuşi, acest
lucru să se limiteze doar la ea. S-au găsit întotdeauna oameni cinstiţi în
rândurile diverselor sensibilităţi politice.
Acest lucru se vedea cu o strălucire deosebită în Italia: comuniştii
înşişi socoteau ca fiind de datoria lor să-i arate Moscovei nemulţumirea lor.
Şi liberalii, şi socialiştii, apoi radicalii, cu toţii şi-au dat obolul cauzei
noastre. În acest război, opinia publică occidentală a fost de partea noastră,
fie că acest lucru a fost sau nu pe placul establishment-ului.
În Statele Unite unde, ne amintim, elita trăgea sforile pentru prietenia
cu Moscova, ea a fost nevoită totuşi să ţină seamă de această forţă.
Problema drepturilor omului a fost acolo catalizatorul forţelor şi tendinţelor
celor mai variate, iar lupta s-a concentrat în jurul amendamentului
Jackson, care interzicea guvernului să acorde URSS-ului „clauza naţiunii
celei mai favorizate“ în materie de comerţ, din cauza problemei civice şi
juridice a emigrării, în special a evreilor, din URSS. Deşi era o problemă
destul de restrânsă şi care nu privea decât un grup uman deosebit, toată
lumea îi percepea importanţa în planul principiilor. Pe de-o parte, acest
statut care îngăduia URSS-ului să aibă acces la credite nelimitate, ar fi
întărit puterea militară sovietică, ceea ce, în mod deschis, era un lucru în
sine de nedorit. Pe de altă parte, ideea de a lega destinderea de schimbările
politice din URSS plutea deja în aer, iar aceea de a condiţiona extinderea
contactelor între Est şi Vest, mai ales în materie economică, de respectarea
drepturilor omului era dictată de simplul bun simţ. Establishment-ul s-a
agitat în zadar, sovieticii şi-au multiplicat degeaba eforturile, ei n-au izbutit
să ocolească amendamentul Jackson.
Or, şi unii şi alţii au făcut pe dracu-n patru: soarta destinderii părea
să depindă de sfârşitul acestor dezbateri. În toiul luptei, înaintea votului
final al Congresului, am văzut ivindu-se la ţanc vechea noastră cunoştinţă,
Jaurès Medvedev, ale cărui idei, cum am mai văzut, coincideau adesea ca
din întâmplare cu cele ale lui Andropov. A fost imediat invitat să depună
mărturie în faţa comisiei pentru Afaceri Externe a Senatului - drace! de
către preşedintele ei, faimosul senator „liberal“ Fullbright.
Declarând pentru început că nu vorbea în nume propriu, dar că
„reprezenta în realitate un anume grup de liberali din URSS“ (la cine oare se
putea el gândi? desigur că la fratele său?), Jaurès Alexandrovici le-a povestit
senatorilor:
„Presiunea venind din străinătate asupra Conducerii sovietice nu

era eficace decât dacă provenea de la o ţară «prietenă», mare partener
economic al URSS; dependenţa URSS faţă de asistenţa străină era
foarte exagerată, iar limitarea comerţului va fi mai ales resimţită de
oamenii simpli; din acest motiv, amendamentul Jackson va fi
interpretat de guvern şi de majoritatea populaţiei ca o ofensă
deliberată.
Guvernul sovietic considera ca pe un soi de provocare stoparea
tuturor dezvoltărilor favorabile care au rezultat din politica americană
în cursul acestor ultimi ani.
De aceea cred că, dacă acest amendament va căpăta forţă de lege,
acest lucru nu va aduce Uniunea Sovietică la concesii mai extinse, dar
o va îndemna mai degrabă să revină la poziţia ei actuală, astfel încât
emigrarea va ajunge în curând la punctul zero. Alfe reforme liberale vor
fi şi mai dificile, iar eu cred că rezultatele în Uniunea Sovietică vor fi
mai mult negative decât pozitive“ 391.
Neoprindu-se aici, Jaurès Alexandrovici dădea asigurări că afirmaţiile

privind represiunile politice în URSS erau foarte exagerate.
„[...]Pur şi simplu pentru că ţările străine dau mai multă atenţie

aspectelor interne ale vieţii sovietice, profită de acest lucru pentru a
391 Destindere, «Audiţii precedând Comisia asupra relaţiilor cu străinătatea a

Senatului Statelor Unite, la al 93-lea Congres, a doua şedinţă asupra
relaţiilor dintre Statele Unite şi ţările comuniste, din 15, 20, şi 21 august,
10,12,18,19,24 şi 25 septembriee, 1 şi 8 octombrie 1974»; US Government
Printing Office, Washington, 1975 pag. 413-454 la data de 1/10/1974.
susţine victimele represiunilor şi exploatează chiar anumite cazuri
deosebite ca exemple ale practicilor totalitare din URSS. [...] Cred că
faptul că Uniunea Sovietică nu este un sistem democratic este suficient
de cunoscut; cu acest titlu guvernul sovietic aplică încă forţa şi
represiunea împotriva anumitor grupuri de disidenţi. Însă nu putem
ignora faptul că anumiţi disidenţi care critică guvernul din punct de
vedere politic, ştiinţific şi economic - lucru inimaginabil acum câţiva
ani - au avut posibilitatea să critice şi să-şi publice operele în
străinătate, în presa străină, fără a avea mari necazuri“.
(Despre cine putea fi oare vorba, dacă nu despre fratele său?)

Şi toate astea, desigur, din cauza destinderii „care încurajează
atitudinea liberală a guvernului şi care face ca oamenilor actualmente în
dificultate să li se pară tot mai primejdios să critice guvernul în interiorul
Uniunii Sovietice“. Cenzura însăşi, deşi tot furibundă, „este tot mai puţin
eficace şi de îndată ce relaţiile cu Uniunea Sovietică vor fi facilitate,
instituţia va fi din ce în ce mai puţin eficace“. De altfel, scopul destinderii
este să amelioreze nivelul de viaţă al oamenilor simpli:
„Grupul aflat la putere care l-a destituit pe Hruşciov a făcut mai

mult decât el pentru a ameliora situaţia economică din URSS. Cred că
acesta este motivul esenţial pentru care guvernul sovietic vrea să-şi
amelioreze relaţiile comerciale cu Statele Unite şi cu alte ţări“.
În ceea ce priveşte ideologia comunistă, pe legea mea, ea nu există

decât pentru uz intern, ca mijloc de control al populaţiei, „care este utilizat
în scopuri interne şi care nu prea este folosit în problemele internaţionale.“
Astfel încât celelalte ţări nu au de ce să se teamă, iar în interiorul ţării „o
opoziţie organizată ar putea fi tolerată, poate sub forma unui mărunt partid
socialist... ca un semn atestând că guvernul poate tolera o opoziţie legală şi
loială politicii sale“.
„Partidul în ansamblul său nu mai este la fel de monolitic ca acum

zece ani sau ca în epoca lui Stalin. Chiar şi în Partid, se pot găsi
atitudini diferite asupra politicii interne sau externe. Se pot găsi
liberali, conservatori şi neostalinişti. [...]
De aceea, cred că Uniunea Sovietică este astăzi o ţară în care
situaţia politică evoluează în mod esenţial în sensul unui soi de
democratizare, încet, foarte încet, şi este un fapt real că procesul este
lent şi dezamăgitor. Această decepţie se exprimă prin proteste la Vest şi
la liberalii ruşi, care ar vrea schimbări foarte rapide. Însă eu cred că
schimbările rapide sunt puţin realiste, şi trebuie să recunoaştem că
această lentă democratizare însăşi, în Uniunea Sovietică, este un
excelent semn de progres în lumea întreagă şi singura speranţă de a
vedea ameliorându-se pe viitor relaţiile între Uniunea Sovietică şi
America.
Sper să fiu martor al rezultatelor, căci cred că ele vor merge încet,
dar nu în mod disperat, şi am impresia că peste trei, patru sau cinci
ani vom asista la schimbări foarte serioase în Uniunea Sovietică. Cred
că, dacă nu sunt înălţate obstacole de către una din cele două părţi,
obstacole inutile care nu satisfac interesele naţionale nici ale Americii,
nici ale ruşilor, relaţiile între ţările noastre se vor ameliora lent.“
Iar dacă „obstacole inutile“ de acest gen apar (de pildă, amendamentul
Jackson), „un eşec în acest domeniu ar putea atrage venirea unei linii mai
dure“ cu prilejul unui schimb de ştafetă în conducerea sovietică.
În declaraţia sa scrisă, prezentată Comisiei Senatului, Jaurès
Alexandrovici este încă şi mai sincer:
„Limitele democraţiei care există în Uniunea Sovietică, diversele

cazuri de represiune şi de persecuţie a unor disidenţi, reacţiile
hipersensibile ale cenzorilor şi alte triste aspecte nu sunt neapărat
caracteristice socialismului ca sistem, dar sunt moşteniri ale trecutului
rezultând din inerţie. Teama patologică de o agresiune comunistă care
poate fi uneori observată în Statele Unite rezultă de asemenea dintr-o
inerţie care urcă până la războiul rece în care, în America chiar, mai
multe principii democratice au fost încălcate [...]. Inerţia trecutului şi,
îndeosebi, inerţia fricii în faţa unei cooperări mai strânse între aceste
două ţări vor slăbi treptat.
Este cu neputinţă să fie ignorată aici ideea avansată adesea de
aceia care critică dezvoltarea firească şi normală a relaţiilor comerciale
între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Este ideea conform căreia
aceasta ar obţine mari beneficii din această situaţie şi şi-ar întări astfel
potenţialul militar, iar acest lucru ar ajunge să consolideze puterea
militară incontrolabilă a duşmanului. Acest gând a fost în mod deosebit
sugerat de Andrei Saharov într-un interviu acordat unor ziarişti străini
la 21 august 1973.
Această idee este prea abstractă... Se poate oare cu adevărat
califica politica în mod curent practicată de Vest faţă de Uniunea
Sovietică drept un «nou München»? Cred că este o eroare.
Lăsând de-o parte Uniunea Sovietică, se pot găsi mai multe
exemple istorice care dovedesc că, atunci când o societate totalitară
înfruntă probleme economice pe care nu le poate regla prin ea însăşi,
acest lucru poate duce la o militarizare şi, eventual, la conflicte armate.
O societate care îşi poate rezolva problemele, economice sau altele, nu
este agresivă.
Acest gen de cooperare globală între două sisteme reduce mult
şansele unei confruntări militare, iar obiectul prim al politicii sovietice
este cu siguranţă echilibrul forţelor şi nu dominaţia“.
E greu, pare-se, să fie cineva mai limpede. Acest lucru nu îi este totuşi
suficient senatorului Fullbright:
PREŞEDINTELE - Dacă îmi pot îngădui o remarcă. Dumneavoastră aveţi

sentimentul că nişte relaţii globale mai bune între Uniunea Sovietică şi
această ţară vor tinde treptat spre democratizare, aşa cum aţi spus-o, cred, în
interiorul Partidului. Nu va exista opoziţie, însă Partidul însuşi va suferi
schimbări care vor conduce la o politică internă mai puţin represivă, dacă v-
am înţeles eu bine.
DR. MEDVEDEV - Da, dacă politica de destindere eşuează, cred că acest
lucru va avea consecinţe negative în sânul grupului conducător din Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice... De aceea cred că ameliorarea relaţiilor între
Uniunea Sovietică şi America ar putea încuraja grupurile care, în interiorul
Partidului, sunt mai liberale ca altele...
PREŞEDINTELE - Spuneţi că în interiorul Partidului, şi chiar în sectoarele
cele mai de sus ale acestei organizaţii, există o considerabilă diversitate? Nu
sunt toate la fel? Nu este deloc un guvern monolitic?
DR. MEDVEDEV - Nu, nu este un guvern monolitic... Aţi putea găsi în
Politburo anumite persoane moderate care ar putea trece drept proamericane,
favorabile destinderii, şi altele, mai rigide, care încă mai cred că Uniunea
Sovietică trebuie să aibă un conducător puternic şi un partid monolitic...
PREŞEDINTELE - Mă faceţi să cred că guvernul sovietic nu se interesează
deloc de revoluţia în alte ţări; că nu este o ţară revoluţionară; că el doreşte
stabilitatea în celelalte ţări; este corect?
DR. MEDVEDEV - Da, cred că ei doresc stabilitatea în celelalte ţări. [...]
PREŞEDINTELE - Dacă v-am înţeles bine, aţi spus că emigrarea nu era
atât de importantă; că ceea ce conta, mai ales, era libertatea de a pleca şi de
a veni, şi mai cu seamă de a te reîntoarce. Dumneavoastră consideraţi acest
lucru ca fiind mai important. în concluzie, aş spune că aţi simţit că
amendamentul Jackson a avut efecte de provocare, că s-a resimţit faptul că
acest lucru nu va îmbunătăţi relaţiile şi nu va putea nici încuraja, nici promova
o mai mare libertate de emigrare. E un raţionament corect?
DR. MEDVEDEV - Da, este corect...
PREŞEDINTELE - Credeţi că este atât de importantă pentru ruşi clauza
naţiunii celei mai favorizate? Este important pentru ei din punct de vedere
comercial sau din raţiuni de prestigiu?
Dr. Medvedev - E o chestiune de prestigiu, cred, şi de prestigiu nu doar
pentru guvernul sovietic, ci pentru întreaga Rusie şi pentru imaginea oficială
sovietică asupra guvernului american... Dacă acest amendament are câştig de
cauză, acest lucru nu va fi luat în considerare din unghi economic, ci ca o
victorie a forţelor conservatoare şi reacţionare din politica americană faţă de
Uniunea Sovietică. Acesta ar fi, cred, cazul, şi ar fi semnul că ansamblul
relaţiilor dintre cele două ţări se tensionează serios şi pentru vreme
îndelungată. [...]
PREŞEDINTELE - Pentru a ne întoarce la problema pe care o discutam
adineaori, dvs. aveţi sentimentul că acest concept, pe care noi îl numim
„destindere“ - al relaţiilor mai normale între ţara noastră şi Rusia - nu ar
atrage o sporire a represiunii în Rusia, aşa cum unii au afirmat-o, aşa cum au
declarat cei ce se opun mişcării de destindere. Cred că aţi spus că nişte relaţii
mai normale ar conduce la o mai mare libertate în interior şi la o mai mare
libertate de deplasare, de pildă. Este corect?
DR. MEDVEDEV - Da, este corect. Cred că aceasta ar însemna că aţi avea
mai multă influenţă asupra acestui punct şi că instituţiile dvs., Academia
americană şi altele, ar avea şi mai multă influenţă, atunci când ele
protestează împotriva anumitor represiuni printre intelectualii din URSS. De
aceea cred că nişte relaţii mai bune între Uniunea Sovietică şi America ar
diminua represiunea în Uniunea Sovietică, dar că nişte relaţii mai puţin bune
ar putea împinge Uniunea Sovietică să devină o ţară mai închisă, în care
represiunea ar risca să fie un mijloc de politică internă, fără a mai vorbi de
posibilitatea de a spori puterea cercurilor mai conservatoare.
Astăzi, când cunoaştem evenimentele care au urmat, zâmbim atunci

când citim aceste depoziţii. Ele sunt de acum curiozităţi. Însă la vremea
respectivă, în miezul luptei, nu prea aveai chef de râs: căci nu un Arbatov
vorbea astfel, nici un Primakov, ci un „savant-disident“ faimos, care nu
scăpa, când şi când, prilejul de a face caz de prietenia lui pentru Saharov şi
Soljeniţîn. Iar acele cuvinte nu erau rostite oriunde, ci în faţa Senatului
Statelor Unite, de părerea căruia depindea soarta destinderii.
Este tocmai ceea ce dorea să audă establishment-ul stângii liberale
americane. Iar „sovietologia“ se dezlănţuia în scris asupra „uliilor“ şi
„porumbeilor“ din Politburo, asupra luptei lor în care era recomandabil mai
ales să nu fie stingheriţi porumbeii. Fireşe că nimeni, nici chiar dr.
Medvedev, nu ar fi cutezat să spună cine era porumbel şi cine era uliu.
După lectura proceselor verbale ale Biroului Politic, a dezbaterilor sale, ştim
că primul dintre porumbei era Andropov, care era totodată şi primul dintre
ulii.
Iar fără piedicile diverşilor „reacţionari“ şi „conservatori“, înţelepţii
liberali americani, mână în mână cu KGB, ar fi creat o lume nouă, o fericire
pentru toţi, în care oameni absolut identici ar fi trăit până la o sută cincizeci
de ani, mergând pe bicicletă şi consumând vitamine. La fel ca în URSS sau
în China...
În cursul acestui dialog a la Courteline, Medvedev mai declară şi că
situaţia economică se ameliorează, în pofida câtorva „dezastre“ în producţia
agricolă. La urma urmelor, restricţiile alimentare sunt benefice persoanelor
în vârstă, Medvedev dând astfel de asigurări în calitate de gerontolog.
Fullbright aprobă. N-a admirat şi el frumoasa sănătate a chinezilor cocoţaţi
pe biciclete, în vreme ce americanul de mijloc, prea gras şi pironit în
automobilul său, este ameninţat de ateroscleroză? Pasionanta discuţie
continuă printr-o cercetare a meritelor respective ale vitaminelor C şi E în
materie de longevitate, şi printr-o condamnare necruţătoare a zahărului.
Dupa ce au visat la viitorul luminos şi au sporovăit cu complezenţă
despre urină şi rinichi, ca şi despre suprapopularea planetei (lucru
împotriva căruia nimeni nu poate face nimic, până atunci când va fi prea
târziu), s-au întors la armamentele nucleare.
PREŞEDINTELE - O sumedenie de oameni gândesc la fel despre cursa

înarmărilor. Noi nu o vom lua în serios decât atunci când vom avea un război
nuclear.
DR. MEDVEDEV - E foarte adevărat,însă necazul este că noi am căpătat
obiceiul de a trăi într-un climat de cursă a înarmărilor, iar în Uniunea Sovietică
nimeni nu-şi dă seama de sumele imense pe care le înghite această cursă a
înarmărilor, căci este un subiect strict secret.
PREŞEDINTELE - Noi ne dăm seama şi totuşi continuăm pe acelaşi drum.
DR. MEDVEDEV - Da, e vina dumneavoastră.
(Râsete.)
PREŞEDINTELE - Ce ne sfătuiţi să facem în această privinţă? Înţeleg bine
că asta este marea dumneavoastră problemă, însă noi nu am fost în stare să
dăm de o soluţie. Cred că tocmai am luat în considere suma de 90 de miliarde
de dolari pentru a fabrica mai multe arme.
DR. MEDVEDEV - În Rusia, oamenii nu îşi dau seama de preţul acestui
lucru; noi nu-l ştim. De obicei, după propaganda oficială, guvernul spune
întotdeauna că proporţia bugetului militar descreşte în fiecare an şi, atunci
când Sovietul Suprem notează 5-6% din bugetul naţional pentru înarmare,
oamenii nu-şi dau seama despre cât este vorba şi nici de faptul că procentajul
nu este real.
PREŞEDINTELE - Noi avem aceeaşi problemă. Se continuă să ni se spună
că el este inferior PNB-ului, însă PNB este un criteriu absolut fals pentru a
judeca aceste lucruri... Suntem şmecheriţi într-un alt mod, asta e tot. Au un alt
mod de a înşela oamenii.
Însă cred că este foarte interesant. E foarte greu să fii optimist în
legătură cu rasa umană, nu-i aşa?
DR. MEDVEDEV - E adevărat.392
Din fericire mai existau şi alţi oameni în America decât cei ce voiau să
amelioreze radical neamul omenesc în colaborare cu Kremlinul. Cu
392 Toate citatele sunt scoase din raportul oficial, cf. supra.
adevărat, datorită eforturilor lor, amendamentul Jackson şi-a impus
punctul de vedere, iar campania în favoarea drepturilor omului n-a făcut
altceva decât să se întărească în URSS. Este în bună parte motivul pentru
care acordurile de la Helsinki din 1975 (acorduri asupra securităţii şi
cooperării în Europa) au inclus ca parte integrantă obligaţia de a respecta
drepturile omului.
A fost neîndoielnic o concesie făcută opiniei publice şi n-a fost mai
mult decât o comedie: atât una din părţi cât şi cealaltă înţelegeau perfect că
promisiunile vor rămâne pe hârtie. Tocmai atunci, după cum ne amintim,
Andropov informa Politburo de faptul că regimul sovietic nu putea exista
fără represiuni393, iar câţiva ani mai târziu, arestarea „grupurilor Helsinki“
nu avea să suscite decât „neliniştea“ guvernelor occidentale. Dar indignarea
opiniei publice fusese prea puternică pentru a nu fi înscrise drepturile
omului în acele acorduri.
Mai mult, ideea drepturilor omului în Statele Unite după Vietnam şi
Watergate s-a văzut a fi singura idee susceptibilă de a resuda o ţară ruptă în
două: cel puţin astfel a fost judecată campania electorală a lui Carter, care-
şi făcuse o platformă din acest principiu. Noua elită americană însăşi, care
se constituise în bună parte sub efectul mişcării pentru egalitatea civică a
negrilor, nu putea să o ignore. Se ajungea astfel la o situaţie paradoxală:
arestarea unui mic grup de „helsinkieni“ a avut efectul unei sfidări a lumii
întregi şi a pus în pericol întreg procesul destinderii şi toate „realizările“
sale.
„Kremlinul a lăsat Occidentul să înţeleagă că drepturile omului erau
treaba lui personală, scria International Herald Tribune. E posibil ca în
această chestiune Kremlinul să fi comis o eroare... Abolind pur şi simplu o
treime din acordurile de la Helsinki, Kremlinul a şters tot restul şi a creat o
prăpastie între el şi Occident.“394
Mii de savanţi occidentali au decretat boicot ştiinţific împotriva URSS,
au fost adoptate moţiuni parlamentare, iar Congresul american a studiat
serios posibilitatea, pentru Statele Unite, de a se retrage de la acordurile de
la Helsinki, de a pune capăt schimburilor culturale şi chiar de a frâna
negocierile asupra reducerii armamentelor strategice (Salt-II).
„Credeam că merita osteneala de a se face eforturi la Helsinki:
sovietele voiau să se facă ratificarea juridică a frontierelor dobândite cu
forţa, iar noi am acceptat acest lucru fără s-o vrem, gândindu-ne că vom
obţine succese în domeniul drepturilor omului, a declarat senatorul
Packwood395. URSS nu a acţionat aşa cum propusese, de aceea Statele Unite
trebuie să ia iniţiativa şi să recunoască împreună cu aliaţii că acordurile
393 Cf. Partea a treia, pag. 146, nota 83, v. ex. fr. pag. 181.
394 După L’Affaire Orlov, Ed. Khronika, New York, 1980, pag. 276.
sunt ceea ce ele au fost întotdeauna: nule şi neavenite.“
Senatul american, în sfârşit, la o propunere a senatorului Jackson, i-a
desemnat pe „helsinkienii“ potriviţi pentru a primi premiul Nobel pentru
pace, moţiune care a fost susţinută de Parlamentul din mai multe ţări396.
Reacţia în Statele Unite a fost mult mai violentă decât în Europa, de aceea
reprezentanţii americani la conferinţa de la Belgrad au fost practic izolaţi; ei
au fost singurii care au cerut o condamnare publică a URSS. Reprezentantul
sindicatelor americane AFL-CIO, Sol Chaikin, membru al delegaţiei, a făcut
obiectul unui atac special din partea reprezentanţilor sovietici pentru „a fi
încercat să otrăvească atmosfera“: el se mărginise să-i transmită o invitaţie
lui Saharov din partea şefului sindicatelor, George Meany, care îl ruga să
asiste la viitorul Congres al sindicatelor din Statele Unite şi, în plus - ca să
vedeţi ce tupeu! -, ceruse şi un răspuns397. Europenii, la urma urmei, nu au
fost încântaţi: totul ar fi mers atât de bine, ca pe roate, fără acel yankeu...
Nici capitaliştii, nici „reacţionarii“ nu au fost cei ce s-au opus
destinderii în Statele Unite, ci oameni din popor, sindicalişti de felul lui
George Meany, care, cel dintâi, a rostit verdictul asupra acelei politici de
defetism şi trădare: „Destinderea este o escrocherie.“398
Acest solid bătrân, care o pornise ca simplu instalator şi sfârşise prin
a prezida o federaţie sindicală grupând şaisprezece milioane de muncitori
americani, era, după mine, încarnarea forţei de bună calitate, respectabilă,
care crease cândva o mare naţiune, conducătoare a lumii libere.
„Trăim timpuri stranii. Trăim într-o epocă în care un om, care şi-a
făcut întreaga carieră politică în calitate de anticomunist înverşunat, poate
deveni preşedinte pentru a se transforma, de azi pe mâine, într-un ardent
avocat ai concesiunilor unilaterale făcute Uniunii Sovietice, a spus el cu
prilejul aceloraşi audieri în faţa comisiei pentru Afaceri Externe a Senatului,
dinaintea căreia Jaurès Medvedev ţinuse disertaţii despre porumbeii de la
Politburo. Trăim într-o epocă în care PDG-ul de la Pepsi-Cola se extaziază în
faţa lui Leonid Brejnev, în legătură cu care el spune că a fost «formidabil de
impresionat de candoarea, de sinceritatea acestui om şi de angajamentul lui
limpede că va urmări nu doar pacea ci şi... înfrumuseţarea vieţii în ţara
sa»“.399
Lucru curios, deşi lipsit de diplome universitare sau titluri ştiinţifice,
el înţelegea politica internaţională infinit mai bine decât toţi profesorii
americani luaţi la un loc.
„Eu nu arunc toate nenorocirile din lume pe umerii lui Henry
396 Ibidem, pag. 285, 288.

397 Another Opinion, A Labor Viewpoint, de Sol Chick Chaikin, 1980, pag.
165.
398 George Meany and His Time, a Biography, de Archie Robinson, Simon &
Schuster, New York, 1981, pag. 401.

Kissinger, dar ceea ce spun în ultimă analiză este că această cauză a
drepturilor omului pe pământ depinde de putere, de puterea economică, de
puterea militară, de puterea morală a Statelor Unite ale Americii. Dacă noi
şovăim, libertatea va fi aceea care pretutindeni va fi zdruncinată...“400
Succesele noastre, fireşte, au fost de scurtă durată: spre sfârşitul lui
1979, establishment-ul, atât occidental cât şi sovietic, îşi revenise. Carter
însuşi nu a putut rezista la atâtea presiuni venite din toate părţile şi a fost
nevoit să-şi „îndulcească politica.“
„Această politică a fost îndulcită parţial datorită conştientizării sporite,
la Washington, a faptului că totuşi Kremlinul nu va renunţa la intenţia lui
de a se debarasa de toţi aceia pe care îi protejau americanii, scria
Washington Post [...] Este necesar să fie asociată apărarea drepturilor
omului în străinătate cu înţelegerea condiţiilor în care ea trebuie să se
realizeze. Acest lucru cere o anumită autodisciplină, avându-se în vedere
divergenţele care îi irită pe americani în ceea ce priveşte interpretarea
abuzurilor care au loc în alte ţări, îndeosebi în URSS. Statele Unite nu
trebuie să ajute la fabricarea de martiri. Singurul lucru ce ar putea fi făcut
este lărgirea evantaiului de libertăţi individuale, iar pentru acest lucru
trebuie să se acţioneze spre a se păstra şanse de progres în alte domenii.“401
Vedem aşadar că triumfase un punct de vedere destul de apropiat
ideilor lui Jaurès Medvedev şi ale prietenilor săi „liberali“. Totuşi nu era
evident vorba despre idei, ci despre o convergenţă de interese a
establishment-ului american, a „aliaţilor“ săi socialişti din Europa şi a
conducătorilor sovietici. Carter a capitulat pur şi simplu în faţa presiunii lor
conjugate.
S-a găsit mijlocul de a se ocoli boicotul ştiinţific, care fusese de o
amploare fără precedent: o decizie a Comitetului Central avea să recunoască
drept „inoportun să intre în polemică cu organizatorii acestei noi campanii
antisovietice, deoarece mai mulţi savanţi americani de vază, cât şi nişte
centre ştiinţifice, îşi manifestau interesul pentru ştiinţa sovietică şi
cooperarea cu institutele noastre ştiinţifice... La sfârşitul lui 1978 şi
începutul lui 1979, Academia de Ştiinţe a URSS a avut convorbiri cu
directorii Academiei Naţionale de Ştiinţe din Statele Unite, Consiliul
american al societăţilor ştiinţifice, Biroul naţional al standardelor din SUA şi
firma Philips Petroleum“. Comisia mixtă americano-sovietică şi-a manifestat
interesul şi o viziune constructivă a dezvoltării ulterioare a cooperării
ştiinţifice. Noi acorduri pe termen lung au fost semnate402.
Cu toate acestea, organizaţiile occidentale pentru drepturile omului
400Ibidem, pag. 399.

401L’Affaire Orlov, op. cit., pag. 265.
402 Rezoluţia secretariatului CC nr. St-153/13 s din 3/04/1979. Nota
subdirectorului secţiei ştiinţifice din CC, Trapeznikov, din 22/03/1979, nr.

07971 şi nota către Academia de Ştiinţe din 19/03/1979, nr. 0843/10107.
care jucaseră un atât de mare rol în campania noastră, fuseseră reluate sub
control de „nomenklatura“ locală care, pentru mai multă obiectivitate,
hotărâse să se ocupe de drepturile omului în ţările nesocialiste. Astfel a
apărut o întreagă ramură „drepturile omului“ a birocraţiei al cărei acces ne
era închis din pricina „lipsei noastre de obiectivitate“. A fost de atunci cu
neputinţă să mai critici Uniunea Sovietică fără a spune tot astfel de zece ori
mai mult despre Africa de Sud, Chile sau Iran. Astfel, a putut fi văzut
Helsinki Watch publicând cu gravitate, pe hârtie de calitate şi contra unor
onorarii grase, o dare de seamă asupra violării drepturilor omului în lume:
trei în URSS faţă de unsprezece în Statele Unite. Şi te puteai întreba de
unde puteau să iasă acei „apărători ai drepturilor omului“.
În concluzie, establishment-ul ştiuse să se adapteze şi să găsească
mijlocul de a pune subiectul sub oboroc, învăluindu-l în „activităţile“ sale:
comisii asupra drepturilor indienilor, femeilor, mexicanilor, micronezienilor
şi altor „minorităţi“ reale sau imaginare (în darea de seamă asupra
audierilor Comisiei Helsinki la Congresul Statelor Unite pentru 1979, am
numărat vreo douăzeci de organizaţii, ligi, fonduri, asociaţii şi numiri de
acest gen403). „Drepturile omului“ ca temă au fost deturnate şi transformate
pentru multă vreme în stindard al stângii. Noi nu am mai fost introduşi în
aceste ligi.
Nu e greu să ne închipuim ce anume ar fi produs anii ’80 fără bâzâitul
nostru supărător, care i-a silit pe strategii sovietici să irosească atâta timp şi
mai ales - deşi pentru un scurt moment - să piardă iniţiativa în „ofensiva lor
paşnică“:
- sfâşiate de conflictele lor interne şi constrânse să potolească revoluţii
în „curţile (lor) din spate“ latino-americane, Statele Unite nu ar mai fi fost în
măsură să asigure securitatea Europei;
- resursele petroliere ale golfului Persic şi resursele minerale ale Africii
de Sud ar fi fost controlate de sovietici printr-o centură de regiuni
prosovietice;
- Europa, lipsită de apărare, socialistă şi „neutră“, guvernată de
diverşi comunişti de tip Quisling, ar fi furnizat baza industrală a paradisului
universal.
Altfel spus, ceea ce Lenin ratase cu revoluţia lui mondială, ceea ce
Stalin pierduse cu „războiul (său) eliberator“, putea foarte bine să-i
reuşească lui Brejnev cu destinderea lui. Era însă prea târziu. Vremurile
cele mai dure trecuseră. Ocuparea Afganistanului, care s-a petrecut la puţin
timp mai apoi, după aceea evenimentele din Polonia din 1980-1981 au
zguduit lumea. S-a terminat cu destinderea. Au venit vremuri noi, cele ale
403 Hearings before the Commission on Security and Cooperation in Europe

(Ninety-Sixth Congress; First Session on Implementation of the Helsinki
Accords), volumul VIII, 1979.
lui Reagan şi Thatcher cu programul lor de înarmare, cu anticomunismul
lor activ şi cu nimicirea prin ei a socialismului în Europa. Lumea s-a angajat
pe ultima linie dreaptă din ultima etapă a cursei.
Zece ani mai târziu, ne venea greu să credem că fuseserăm
literalmente pe marginea prăpastiei şi că, dacă nu ne prăbuşiserăm în ea,
era datorită unei mâini de oameni care nu îşi călcaseră pe conştiinţă.
Partea a cincea - ANII MARII COTITURI

19. Tragi-comedia afgană
Invadarea Afganistanului de către sovietici, în decembrie 1979, a
provocat în lume un adevărat şoc, ceea ce m-a surprins la culme: de parcă
până atunci ar fi existat vreun colţişor pe pământ care să fie la adăpost de
expansiunea sovietică. În această uluire, în această indignare, în această
confuzie, era un soi de prefăcătorie abjectă, asemănătoare indignării unui
bărbat care, căsătorit cu o prostituată, şi-ar da seama, vai, că ea nu mai
este fecioară. Oameni politici şi sovietologi şi-au propus care mai de care
„teoriile“ tinzând să „explice“ comportamentul sovieticilor în modul care i se
părea fiecăruia cel mai avantajos. Stânga, e de la sine înţeles, ca de obicei, a
perceput acest lucru ca pe o „hiper-reacţie la atitudinea neprietenoasă a
Occidentului“, adică la decizia luată de NATO de a instala noi rachete în
Europa. Dreapta tot repeta nu se ştie ce despre „imperialismul rus“, despre
„tradiţionala înaintare rusească spre mările calde“. Bieţi oameni, rebegiţi în
fundul Siberiei lor, care o porniseră la drum ca să se încălzească un pic. Cu
toate acestea, se ştia în mod pertinent că această ocupaţie nu reprezenta
decât ultima etapă (deloc obligatorie!) a obişnuitului scenariu sovietic de
„eliberare“. Tot ce dovedea ea era că strategii sovietici realizaseră prost acest
scenariu şi că se văzuseră constrânşi să-şi trimită trupele pentru a repara
calculele lor greşite. În momentul ocupaţiei, Afganistanul fusese deja practic
înghiţit de Uniunea Sovietică, ceea ce Occidentul se înverşuna să nu vadă.
Şi ar fi continuat să nu „vadă“ dacă Kremlinul nu s-ar fi înşelat în
previziunile sale sau, mai curând, dacă n-ar fi întâlnit rezistenţa
înverşunată a poporului afgan.
Istoria relaţiilor dintre URSS şi Afganistan ilustrează cât se poate de
bine faptul că sistemul sovietic nu poate nicidecum să coexiste paşnic cu
restul lumii şi ea ne oferă o strălucitoare imagine a ceea ce s-ar fi petrecut
dacă destinderea ar fi avut câştig de cauză în Europa. Într-adevăr, dintre
toate ţările nesocialiste din lume, Afganistanul era neîndoielnic statul cu cea
mai mare disponibilitate faţă de URSS: el a fost aproape primul care a
stabilit relaţii diplomatice cu Rusia sovietică şi a rămas vreme de aproape
şase decenii un soi de Finlandă asiatică. Kremlinul nu era pregătit să-şi
exporte acolo revoluţia, căci înţelegea foarte bine că Afganistanul nu risca
să-şi ia zborul; el s-a mărginit aşadar să-şi urzească acolo „progresul“, să
construiască drumuri, să creeze industrii, să formeze cadre. Dintr-un punct
de vedere marxist, nu se putea cere unei ţări înapoiate şi feudale să treacă
pe nepusă masă la socialism. Trebuia mai întâi să fie create premizele
sociale necesare, care sunt indnstralizarea, sporirea proletariatului şi, în
consecinţă, a „avangardei“ sale. Tot astfel, un fermier înţelept nu este deloc
grăbit să taie un purcei de lapte, pe care preferă să-l îngraşe şi să se vadă în
felul ăsta aprovizionat cu şunci dolofane, căci va avea mereu timp să-l dea
gata pentru sărbători.
Or, sărbătorile se apropiau: „ofensiva sovietică paşnică“ a anilor ’70,
după ce neutralizase orice rezistenţă a „forţelor imperialismului“,
introdusese în sânul comunităţii socialiste o sumedenie de ţări din lumea a
treia. Era timpul ca Afganistanul s-o apuce pe calea progresului,
descotorosindu-se de piedicile monarhiei. Această istorică „schimbare a
formaţiei sociale“ a avut loc în cursul verii din 1973, prin mijlocirea unei
revoluţii de palat foarte puţin sângeroase, care a fost montată, cu
asentimentul Moscovei, de către Mohammed Daud, rudă a suveranului.
Daud, care proclamase republica şi devenise preşedintele ei, nu era
comunist, ci sociai-democrat, nu cu mult mai radical decât socialiştii
europeni. Moscova vedea în el un fel de Kerenski: rolul său era de a crea
condiţiile politice ale unui progres mai avansat, încă o dată, strategii de la
Kremlin nu înţelegeau să bruscheze evenimentele. Daud le convenea de
minune, cu titlu provizoriu, cu atât mai mult cu cât grupările comuniste se
certau în mod constant şi nu izbuteau să se unească.
„Conducătorii organizaţiilor progresiste din Afganistan, Karmal

Babrak (pentru «Partcham») şi Nour Taraki (pentru «Khalk»), care
întreţin contacte oficioase cu Comitetul Central al PCUS prin
intermediul rezidentului Comitetului Securităţii de pe lângă Consiliul
de Miniştri al URSS la Kabul, la puţin timp după instaurarea regimului
republican în ţară, în iulie 1973, au utilizat elementele progresiste din
Comitetul Central al Republicii, guvernului şi armatei pentru a porni o
luptă internă amorală cu scopul întăririi poziţiilor şi influenţei
grupărilor lor şi afirmării dreptului lor de «a reprezenta Partidul
comunist în ţară», comunica Departamentul internaţional al
Comitetului Central în iunie 1974404. În plus, la fel ca grupările
prochineze şi naţionaliste, ei au întreprins o muncă politică activă în
armată şi în aparatul de stat, ceea ce a suscitat serioase preocupări lui
Mohammed Daud, şeful statului şi Primul ministru al republicii
404 Nota directorului adjunct al Departamentului internaţional al CC, R.

Ulianovski, din 21/07/1974, nr. 25-S-1183, rezoluţia secretariatului CC din
26/06/1974, nr. St-129/11 s şi telegrama către preşedintele KGB la Kabul.
Afganistan.
Mohammed Daud a fost deosebit de îngrijorat de informaţia,
transmisă lui de organele Siguranţei, conform căreia forţele de stânga
ar pune la cale proiectul de a-l îndepărta de la putere dacă nu grăbeşte
cursul reformelor socio-economice şi nu plasează Afganistanul pe
drumul unei dezvoltări necapitaliste şi, ulterior, socialiste.
În februarie-martie 1974, M. Daud a luat o serie de măsuri menite
să zdrobească forţele progresiste şi a interzis facţiunilor Partcham şi
Khalk să ducă o activitate politică.
În ianuarie 1974, K. Babrak şi N. Taraki au primit recomandarea
(St. 109/31 gs din 8 ianuarie 1974) «necesităţii de a pune capăt luptei
interne pentru a reuni cele două grupări într-un singur partid şi pentru
a concentra eforturile lor reunite la întărirea generalizată a regimului
republican în ţară.»
Noi am considera oportun să le formulăm din nou această
recomandare care ar putea fi integrată informaţiei asupra bilanţului
recentei vizite a lui M. Daud în Uniunea Sovietică.“
În mesajul său către „prietenii“ afgani, Comitetul Central nu ratează

prilejul de a-i pune în gardă împotriva dezbinării faţă cu întărirea „reacţiei“
interne şi internaţionale, care aspiră să restaureze vechea ordine. Sunt
„sfătuiţi“ aşadar prietenii afgani să sudeze cât mai bine cele două
organizaţii, Partcham şi Khalk, în interesul muncitorilor(?), ţăranilor şi
„tuturor păturilor muncitoare ale societăţii afgane“.
Agitaţie la Kremlin
După patru ani, totuşi, planurile pe care se presupunea că le
„urzeşte“ stânga au fost realizate cu sprijinul perfect al Uniunii Sovietice: e
vorba de „revoluţia din aprilie“. Cât priveşte problema certurilor interne între
grupările comuniste, ea a fost reglementată în mod simplu: s-a mizat pe una
din facţiuni (Khalk), abandonând-o pe cealaltă (Partcham) blândeţii fraţilor
de clasă. Şeful ei, Babrak Karmal, a fost numit ambasador în Cehoslovacia,
ceea ce l-a pus la adăpost de represiunile care s-au abătut asupra colegilor
săi, însă el nu a capitulat şi, aidoma unui nou Troţki, şi-a continuat lupta în
exil.
Atitudinea lui l-a neliniştit puternic pe „rezidentul“ KGB la Kabul, care
şi-a transmis subiectele de preocupare Departamentului internaţional al
Comitetului Central. Acesta, la sfârşitul lui 1978, şi-a formulat doleanţele:
„Noi am socoti oportun să propunem Comitetului Central să discute cu K.
Babrak despre necesitatea de a pune capăt activităţilor sale ostile faţă de
regimul progresist din Afganistan.“405
Nu erau decât fleacuri. Esenţialul se realizase: fusese văzută apărând
pe harta lumii o nouă „democraţie populară“, a cărei prezenţă confirma teza
unei „deplasări a forţelor în favoarea acelora ale progresului, păcii şi
socialismului“. A urmat un „tratat de prietenie“, un ajutor economic masiv,
trimiterea de consilieri militari şi furnizarea de „material special“ (a se
înţelege: armament), toate astea în mod gratuit sau la sfert din preţul
obişnuit406. Regimul progresist a început să construiască cu vigoare o „viaţă
nouă“, lichidând mii de „reacţionari“, de „persoane religioase“, de
„revizionişti“. Nimeni, reţineţi bine, nu s-a sinchisit de această mişcare a
comunismului spre „mările calde“, după cum nu se sinchisiseră în legătură
cu astfel de înaintări în Yemenul de Sud, în Somalia sau în Etiopia.
Mai rămânea totuşi un mărunt detaliu pe care omiseseră să-l
precizeze în zelul luptei de clasă, şi anume părerea afganilor înşişi asupra
progresului şi socialismului. Şi dintr-o dată, ca o bubuitură de tunet într-un
cer senin, s-a răspândit vestea în martie 1979 că oraşul Herat, cu cei două
sute de mii de locuitori, al treilea oraş al ţării, căzuse în mâinile rebelilor.
Ştirea a luat Moscova pe nepregătite, nimeni nu ştia, de fapt, ce se
petrecea. Brejnev era suferind, iar Politburo s-a întrunit sâmbătă 17 martie
în absenţa lui, sub preşedinţia lui Kirilenko. Gromîko a făcut darea de
seamă407.
Veştile din Afganistan erau alarmante: cea de a 17-a divizie a armatei
afgane însărcinate cu menţinerea ordinii la Herat se descompusese - un
regiment de infanterie şi un regiment de artilerie o părăsiseră pentru a se
alătura rebelilor, având rândurile îngroşate de „spioni“ şi de „terorişti“
antrenaţi prin grija Pakistanului, Iranului, Chinei şi Statelor Unite.
Contrarevoluţia din interior şi, bineînţeles, fanaticii religioşi luau şi ei parte.
Numeroşi muncitori afgani recent alungaţi din Iran furnizau o masă de
manevră rebeliunii.» Desigur, ministrul afgan al Afacerilor Externe, Amin,
dădea asigurări că guvernatorii provinciilor rămâneau fideli şi că frontiera
pakistaneză era în continuare controlată de armată. Însă, la două-trei ore de
la discuţia telefonică a lui Gromîko cu Amin, „tovarăşii“ sovietici rezidenţi în
Afganistan făcuseră să se audă un cu totul alt cântec. Aceştia făceau caz de
un apel la ajutor de la tovarăşul Taraki, care cerea, cu surle şi trâmbiţe,
material militar, muniţii şi aprovizionare. El dorea o susţinere terestră şi
aeriană totodată.
405 Nota directorului adjunct al Departamentului internaţional al CC, R.

Ulianovski, din 9/11/1978, nr. 25-S-2175, rezoluţia secretariatului CC din
15/11/1978, nr. St-134/16 gs şi directivele către ambasadorul sovietic la
Praga.
406 Rezoluţia Politburo-ului pl37/27 din 7/01 şi dispoziţia Consiliului de
miniştri al URSS, nr. 41 ps din 7/01/1979.

407 Şedinţa Politburo-ului al CC al PCUS din 17/03/1979, înregistrare.
„Noi nu putem pierde, în nici un caz, Afganistanul, a reamintit
Gromîko. Dacă pierdem în acest moment Afganistanul, el se va
îndepărta de noi considerabil şi va fi o lovitură teribilă pentru politica
noastră. Una e să iei măsuri de urgenţă dacă armata afgană este
alături de popor, şi altceva dacă ea refuză să sprijine guvernul legal.
Dacă, în sfârşit, ea ar fi făţiş ostilă guvernului şi, în consecinţă,
trupelor noastre, afacerea ar deveni foarte complicată“.
Evident, Taraki dorea trimiterea de trupe sovietice, căci avea serioase

motive să nu se încreadă în armata afgană. Politburo ezita să răspundă unei
solicitări atât de directe. El prefera pe moment să adopte măsuri de ordin
economic: să mărească preţul de cumpărare al gazului afgan, să crească de
la 75 la 100.000 tone darul în cereale. Să alăture, acestor mici favoruri
avertismente: represiuni, masacre şi torturi întunecau imaginea noului
Afganistan. Guvernul tinerei democraţii populare trebuia să ştie că Uniunea
Sovietică nu va trimite trupe decât la o cerere expresă a autorităţilor afgane,
căci Moscova nu putea în nici un caz să apară ca agresor. Prima rezoluţie a
Comitetului Central a fost plină de prudenţă. Ea a prevăzut o convorbire a
lui Kosîghin cu Taraki, elaborarea unui „document politic“, un ajutor către
armata afgană sub forma unor consilieri militari şi a „câtorva unităţi“ ale
trupelor noastre, un avertisment Pakistanului, desfăşurarea a două divizii
sovietice de-a lungul frontierei şi măsuri de propagandă privind ingerinţa
Pakistanului, a Statelor Unite, a Iranului şi a Chinei în problemele afgane.
Intervenţia se pregătea, se vede, dar rămânea atârnată de cererea formală a
unui „ajutor frăţesc“.
Vedem, aşadar, că principiul unei intervenţii militare sovietice în

Afganistan fusese admis de Politburo încă din luna martie 1979, cu nouă
luni înainte de decizia NATO de a desfăşura noi rachete în Europa şi fără
vise explicite privind „mările calde“. Dacă Politburo avea considerente
geopolitice, ele puteau fi toate rezumate într-o formulă lipsită de
maliţiozitate: „Nu daţi Afganistanul pe mâna duşmanului“ (a se înţelege:
poporul afgan). Însă climatul se schimba rapid, noi informaţii parveneau din
Afganistan, iar „măsura de urgenţă“ a fost amânată. Şi asta, în primul rând,
din pricina unei convorbiri telefonice pe care Kosîghin a avut-o cu Taraki la
cererea Biroului Politic, la 18 martie, şi ai cărei termeni i-a repetat integral
colegilor săi408:
Kosîghin - Spuneţi tovarăşului Taraki că ţin să-i transmit salutări din
408 Înregistrarea discuţiei telefonice dintre A. N. Kosîghin şi secretarul

general al CC al Partidului Popular Democratic din Afganistan, preşedintele
Consiliului revoluţiei şi prim-ministru al Republicii democratice Afganistan,
N. M. Taraki, 18/03/1979, 8 pagini, nr. 242 op.
partea lui Leonid Brejnev şi a tuturor membrilor Politburo.
Taraki - Mulţumesc mult.
Kosîghin - Cum o mai duce cu sănătatea tovarăşul Taraki? Nu este
prea obosit?
Taraki - Nu, nu sunt obosit. Astăzi a avut loc o şedinţă a Consiliului
Revoluţiei.
Kosîghin - Asta e bine, sunt foarte fericit. Cereţi tovarăşului TARAKI să
ne facă un tablou al situaţiei din Afganistan.
Taraki - Climatul este prost şi se înrăutăţeşte...
Taraki cere, cu insitenţă, un ajutor în material şi în oameni, în timp ce

Kosîghin, pentru a-şi întări viziunea marxistă asupra istoriei, face anchete
asupra clasei muncitoare afgane spre a vedea dacă e susceptibilă să sprijine
guvernul revoluţionar. Taraki trebuie să mărturisească faptul că
proletariatul afgan nu numără mai mult de două mii de oameni în oraşul
Herat, puţin pentru a stopa drumul rebelilor care, de acolo, vor ameninţa
Kandahar, apoi Kabul. El înţelege rezervele Biroului Politic în faţa unei
intervenţii masive şi pe faţă, şi propune să-i travestească pe soldaţii sovietici
în soldaţi guvernamentali, transportul prin avion făcând dificilă
identificarea. Kosîghin preferă să rămână la trimiterea de armament şi
echipamente. Se poate oare ca dintr-un milion de locuitori, cât numără
oraşul Kabul, să nu se găsească cincizeci de mii de oameni pentru a sluji
armelor sovietice? Vai, nu!
KOSÎGHIN - Nu pot fi recrutaţi studenţii?

TARAKI - Da, se poate vorbi de studenţi şi de elevii clasei terminale de
liceu.
KOSÎGHIN - Şi nu se pot face recrutări în rândurile clasei muncitoare?
TARAKI - Nu prea avem clasă muncitoare în Afganistan.
KOSÎGHIN - Dar ţărănimea săracă ?
TARAKI - Baza nu poate fi furnizată decât de liceenii din ultimele clase,
de studenţi şi puţin de către muncitori. Dar, pentru a-i instrui, va fi nevoie de
ceva timp...
Cum să vii aşadar în ajutor tinerei revoluţii afgane? Taraki propune

trimiterea de tadjici, uzbeci, turkmeni, pe care va fi de ajuns să-i înzestreze
cu uniforme şi insigne afgane şi „nimeni nu-i va recunoaşte“, deoarece
aceste diverse etnii există şi în ţară... Şi cum armata afgană nu dispune de
mai mult de treizeci şi cinci de conductori de automitraliere, ar fi bine ca
Moscova să expedieze vehicolele dimpreună cu conductorii tadjici sau
uzbeci...
Această convorbire, urmată curând de o alta, căci Kosîghin nu-şi
credea urechilor şi l-a rechemat la telefon pe Taraki, a lăsat membrilor
Biroului Politic impresia cea mai deprimantă. Ei au întrezărit atunci în ce
viespar îi băga afacerea afgană. Cu atât mai mult cu cât, la al doilea telefon,
Taraki se arătase încă şi mai sincer409:
„M-a înştiinţat, raportează Kosîghin, că pe străzile din Herat soldaţii
răzvrătiţi fraternizau cu cei care sprijineau guvernul. Situaţia în acest oraş
este foarte delicată. «Dacă, spune Taraki, Uniunea Sovietică nu vine în
ajutorul nostru, nu vom putea rezista.»“
Andropov, bine informat asupra realităţilor afgane, trebuie să admită
că ţara nu e pregătită pentru „soluţiile socialiste“: prea multă religie,
analfabetism, întârziere economică. Doctrina leninistă a definit foarte bine
ce este aceea o situaţie revoluţionară, iar Afganistanul nu corespunde unei
asemenea analize. Rămâne doar forţa baionetelor sovietice, ceea ce, după
părerea lui, este prea riscant. Într-adevăr, aşa cum subliniază Gromîko, care
îi dă replica, întreaga politică sovietică de destindere, de dezarmare, fruct al
unor lungi ani de muncă, va fi compromisă. Şi odată cu ea vizita lui Giscard
d’Estaing. Şi întâlnirea la vârf dintre Brejnev şi Carter. Iar chinezii îşi vor
freca mâinile de bucurie. Mai bine aşadar deocamdată să se limiteze la nişte
note trimise Pakistanului şi la o invitaţie a tovarăşului Taraki la Moscova.
Sau la Taşkent, dacă îi place mai mult acolo.
Maşina s-a repus totuşi în mişcare. Încă de a doua zi a avut loc o
sesiune lărgită a Biroului Politic la care au asistat toţi secretarii Comitetului
Central (incluzându-l şi pe tânărul secretar de la Agricultură, M. S.
Gorbaciov). Au reuşit să-l reînvieze pe Brejnev, care a aplaudat, fără să-şi ia
ochii de pe hârtia sa, toate măsurile luate anterior. Odată în plus, Andropov
subliniază slăbiciunea conducătorilor afgani, excesele lor (îşi ucid adversarii
politici!) şi trista necesitate în care se aflau trupele sovietice, ţinându-se
seamă de conjunctură, de „a lupta împotriva unui popor, de a strivi un
popor, de a trage asupra acelui popor“. „Vom avea aerul unor agresori şi nu
putem să ni-l permitem.“ Să fie trimişi noi consilieri militari, noi interpreţi.
Şi, până atunci, să fie primit tovarăşul Taraki. Ceea ce este aprobat în
unanimitate410.
Suflul destinului
Aşa s-a încheiat prima fază a crizei afgane. Situaţia s-a stabilizat cât
de cât (două zile mai târziu regimentele rebele de la Herat aveau să fie
strivite cu duritate de tancurile şi aviaţia detaşate de urgenţă din alte oraşe),
dar a redevenit îngrijorătoare în cursul verii. Cu toate acestea, de atunci şi
până la intervenţie toate eforturile conducerii sovietice au tins tocmai
către... evitarea acestei intervenţii. Când citim astăzi documentele, avem
409 Şedinţa Politburo-ului alCC al PCUS din 18/03/1979, înregistrare.

senzaţia că simţim asupra noastră suflul destinului însuşi: bătrânii de la
Kremlin percepeau instinctiv că aventura afgană va fi începutul sfârşitului
regimului, iar ei i s-au opus in corpore. Această supremă înţelepciune
colectivă a fost chiar fixată în „documentul politic“ ce analiza cauzele crizei
din martie anterior:
„Astfel decizia noastră de a refuza satisfacerea cererilor conducerii

Republicii democratice Afganistan era perfect corectă. Trebuie să
păstrăm aceeaşi linie dacă s-ar produce iarăşi în Afganistan acţiuni
antiguvernamentale a căror posibilitate n-ar putea fi exclusă.“
Însă, situaţia începea să le scape din mâinile lor senile şi, cu cât se
încăpăţânau, cu atât alunecau spre prăpastie. Degeaba repetau neîncetat,
ca într-o conjuraţie, toate argumentele posibile împotriva intervenţiei, nu
făceau decât să se împotmolească şi mai adânc în criză. Cu prilejul vizitei lui
Taraki, Kosîghin şi Brejnev însuşi au expus cu cea mai mare claritate
imposibilitatea unei intervenţii:
„Ar fi vorba nu de un conflict cu ţările imperialiste, ci de un conflict cu
propriul dumitale popor. Duşmanii noştri comuni doar asta aşteaptă: de
îndată ce vor fi trupele sovietice pe teritoriul afgan, ei vor profita pentru a
face să pătrundă acolo formaţiuni înarmate oştile...“411
Brejnev i-a sugerat lui Taraki o sumedenie de măsuri pentru a-şi
întări regimul în Afganistan, de la crearea unui „front naţional unit“,
prezidat de partidul democrat-popular, şi extinderea muncii „politice de
masă“ până la acţiunea de pe lângă clerul musulman, pentru a-l diviza şi a
obţine ca o parte, „în lipsa sprijinirii guvernului, să nu ia poziţie împotriva
lui“. Ca veteran al propagandei politice în armată, el îi dă lecţii lui Taraki, îl
încurajează să nu-şi prea dea afară cadrele militare, să evite epurările care îi
domolesc pe ofiţeri, căci nu există armată fără un minimum de permanenţă
şi de încredere... Îi repetă, în legătură cu intervenţia, că „nu este bine“ să
rişte şi că, bineînţeles din raţiuni evidente, acest refuz nu va face obiectul
nici unei declaraţii publice412.
Dar în zadar. Taraki a ascultat, a mulţumit pentru ajutorul primit,
pentru sfaturi şi a reînceput să cerşească trupe sovietice. Sau, măcar,
conductori de tancuri şi piloţi de helicoptere, dacă nu sovietici, măcar
provenind din alte ţări socialiste. Şi acest lucru până la provocarea mâniei
lui Kosîghin, care i-a strigat:
„Să expediem oameni care să se urce în tancurile voastre pentru a
411 Înregistrarea conversaţiei dintre A. N. Kosîghin, A. A. Gromîko, A, F;

Ustinov, Ponomarev şi N. M. Taraki, din 20/03/1979, nr. 279, P. 499 (15
pagini).
412 Înregistrare convorbirii dintre L. I. Brejnev şi N. M. Taraki din
20/03/1979, p, 486 (8 pagini).

trage asupra oamenilor voştri, este o chestiune politică dintre cele mai
arzătoare !“413
Şi totuşi, o lună mai târziu, cu ocazia livrării unor helicoptere
sovietice, problema a fost iarăşi pusă, şi din nou Politburo a fost nevoit să
dea la iveală o rezoluţie privind „inoportunitatea participării echipajelor de
helicoptere de război sovietice la zdrobirea manifestărilor
contrarevoluţionare în Republica democratică Afganistan“, şi şi-a multiplicat
instrucţiunile către primul său consilier militar, punând mereu accentul pe
utilizarea de către duşmanii din exterior a intervenţiei sovietice414.
În mai, din pricina întăririi activităţilor contrarevoluţionare ale forţelor
reacţionare, afganii cer iarăşi ajutor. Din nou li se propune: „material
special“ pentru un total de 53 milioane de ruble (pentru 1979-1981), „dintre
care 140 tunuri, 90 vehicule blindate (din care 50 de urgenţă), 48 000 arme
de tir, aproximativ 1000 lansatoare de grenade, 680 bombe aeriene şi, de
asemenea, tot de urgenţă, încă din iunie-iulie 1979, medicamente şi
echipament medical pentru suma de 50 000 ruble“.
Cu titlul de ajutor de primă urgenţă, sovieticii furnizează 100 de
rezervoare de lichid incendiar, 150 de lăzi de bombe, dar sunt nevoiţi să se
scuze că nu pot onora cererea afgană de bombe încărcate cu gaz toxic şi de
piloţi pentru echipaje de helicoptere şi de avioane de transport415. Ei
continuă să fie preocupaţi de evitarea unei campanii internaţionale care să-i
denunţe ca agresori.
Spre luna iunie, totuşi, câteva unităţi sovietice se găsesc pe teritoriul
afgan, fără să participe cu toate astea la operaţiile militare. Climatul se
deteriorase atât de mult, încât Boris Ponomarev a trebuit să se ducă de
urgenţă la faţa locului, iar Gromîko, Andropov, Ustinov şi Ponomarev au
făcut Comitetului Central un raport alarmant416:
„Situaţia din Afganistan continuă să se deterioreze. Acţiunile

triburilor rebele capătă un caracter tot mai amplu şi mai organizat.
Clerul reacţionar îşi întăreşte propaganda antiguvernamentală şi
antisovietică, şi predică în mod deschis pentru crearea în Republica
democratică Afganistan a unei «republici islamice libere» după modelul
iranian.“
413 Cf. nota 411.

414 Hotărârea Politburo-ului P150/93 din 21/04/1979 şi directivele primului
consilier militar (1 pagină).
415 Hotărârea Politburo-ului P152/159 din 24/05/1979 şi directivele către
ambasadorul sovietic la Kabul (2 pag.).

416 Hotărârea Politburo-ului P156/IX din 29/06/1979; nota lui Gromîko,
Andropov, Ustinov şi Pnomarev din 28/06/1979, nr. 0552 gs şi directivele

către ambasadorul sovietic la Kabul (6 pag.)
Raportorii recunosc faptul că circumstanţele defavorabile (întârzierea
economică, slăbiciunea numerică a clasei muncitoare şi a partidului la
putere, influenţa ideilor religioase) sunt agravate şi de represiunea feroce
dirijată de Taraki şi Amin. Dar, de data asta, la sfaturile politice şi la
recomandările teoretice, Comitetul Central consideră că este bine să fie
asociate măsuri mai concrete: trimiterea unui batalion de paraşutişti,
însărcinaţi să protejeze aviaţia sovietică aflată la faţa locului sub acoperirea
de ajutor tehnic, şi a unei unităţi speciale a KGB-ului, de 125 până la 150
de oameni, presupuşi a fi membri ai personalului ambasadei şi care vor
trebui să vegheze asupra acesteia. Pe de altă parte, KGB este chemat să
insinueze în India ideea că rebeliunea afgană ar putea foarte bine să se
extindă în Caşmir în numele unei republici islamice mondiale: aceasta, în
speranţa că India se va opune energic acţiunilor Pakistanului...
Că şefii sovietici au dorit sau nu acest lucru, Rubiconul fusese trecut.
Această decizie a Politburo-ului îl făcea să îşi asume deplina responsabilitate
asupra vieţii şi morţii în Afganistan. După toate acestea, problema
intervenţiei directe nu era decât o formalitate.
Printr-o ironie a soartei, necesitatea intervenţiei s-a manifestat dintr-o

cu totul altă cauză, decât cea aşteptată. Toamna, rebeliunea a început să se
liniştească, de parcă şi-ar fi sleit forţele, şi nu mai prezenta un pericol
pentru regim. O anume stabilizare s-a produs atunci, însă conducerea
afgană însăşi a început cu disensiunile. În septembrie, Taraki a fost
răsturnat de ministrul său pentru Afacerile Externe şi, totodată, vice-
preşedinte, Hafizulah Amin, şi în curând asasinat împotriva voinţei
Moscovei. Au urmat epurări în cercurile conducătoare, reglări de conturi şi,
după cât s-a crezut că se înţelege la Kremlin, schimbări în orientarea
politică a noilor conducători.
„După evenimentele din 13-16 septembrie care au antrenat destituirea
lui Taraki şi eliminarea sa fizică, situaţia din Afganistan rămâne extrem de
complexă“, aveau să raporteze, la sfârşitul lui octombrie, Gromîko,
Andropov, Ustinov şi Ponomarev417.
Iar în realitate, Amin, eliberând anumite victime ale predecesorului
său, epurează armata şi administraţia de o sumedenie de comunişti de vază.
Ba mai mult, nemulţumit să-şi instaleze în toate posturile partizanii, pare să
facă avansuri opoziţiei musulmane de dreapta şi anumitor şefi tribali, în
perspectiva unui „compromis“, iar atitudinea sa faţă de Uniunea Sovietică
pare încărcată de duplicitate. Se vorbeşte chiar de o reechilibrare a politicii
externe faţă de puterile occidentale. În toate cazurile, el nu ascunde că, din
417 Hotărârea Politburo-ului P172/108 din 31/10/1979, nota lui Gromîko,

Andropov, Ustinov, Ponomarev din 29/10/1979, nr. 0937 gs şi directivele
către ambasadorul sovietic la Kabul (2 pag.)
punctul său de vedere, sovieticii au intervenit de la 13 la 16 septembrie şi
insinuează că ei au pus la cale un atentat împotriva lui. Acest nou stăpân
apare ca un „ambiţios de o cruzime şi o neloialitate remarcabile“, dispus,
pentru a păstra puterea, să „schimbe orientarea politică a ţării“. Bineînţeles,
situaţia geostrategică a ţării sale nu-i scapă, la fel ca şi dependenţa sa faţă
de URSS pentru continuarea războiului început, ceea ce le lasă sovieticilor
anumite posibilităţi de acţiune asupra lui. A făcut mulţi nemulţumiţi, în
armată ca şi în administraţie, şi care rămân dezbinaţi şi adesea împinşi în
ilegalitate.
Este greu să spunem astăzi în ce măsură temerile Moscovei în faţa
unei schimbări de direcţie spre Occident a lui Amin, sau supoziţiile acestuia
asupra participării sovietice la un atentat împotriva lui erau întemeiate. Un
lucru este cu toate acestea sigur: Amin nu era ucenicul lor, ei nu se
încredeau în el, care acţiona cu prea multă independenţă. În loc să fie
mulţumit că scapă de sub tutela lor, el credea, pare-se, că putea să le
dicteze propriile sale reguli de joc. După invazie şi asasinatul comis de el,
propaganda sovietică l-a proclamat pe Amin agent al CIA, ceea ce nu va
putea fi luat nicidecum în serios. Poate că încerca să echilibreze situaţia,
afişându-şi independenţa şi luând o anumită distanţă faţă de Moscova, şi
purtând totodată negocieri cu adversarul. Cine ştie? Aşa cum era
conjunctura, nu ar fi fost ceva prostesc. Însă perspectiva „pierderii“
Afganistanului în beneficiul nu al unor simpli „rebeli“, ci al unor duşmani de
moarte, i-a speriat peste măsură pe conducătorii sovietici. Una era să rateze
o revoluţie, şi alta era să-i asigure inamicului ideologic la frontiera sa o bază
pentru nişte operaţii care ar pune în pericol puterea sovieticilor în Asia
Centrală. Nici o îndoială că, încă de atunci, soarta lui Amin era tranşată, iar
invazia inevitabilă. Acest lucru reiese din deciziile luate în octombrie de
Politburo pe baza raportului evocat mai sus.
S-a luat hotărârea să fie cât mai bine camuflată neîncrederea pe care
o inspira Amin, să fie lăsat să se întrevadă posibilitatea unei discuţii cu
Brejnev, să i se amintească principiul colegialităţii, să-l facă să-şi schimbe
părerea de a-şi continua represiunile în partid, ca şi în armată. De altfel,
trebuia să se treacă la sondaje prudente pentru a-i descoperi şi încuraja pe
partizanii Uniunii Sovietice, fără să i se dea totuşi un pretext lui Amin
pentru noi epurări. Cât despre ajutorul militar propriu-zis, el trebuia să fie
limitat şi controlat: se va continua livrarea de arme de foc, de piese de
schimb, dar se vor limita la strictul necesar, în materie de muniţii şi
echipament, şi vor refuza să livreze artilerie grea şi înaltă tehnologie militară
până la noi dispoziţii. Unităţile sovietice aflate deja la faţa locului
(transmisiuni, batalioane de paraşutişti, escadrile de avioane şi de
helicoptere de transport) ar trebui să continuie să vegheze asupra
„instituţiilor“ sovietice, dar trebuia să se ferească să-i acorde lui Amin
detaşarea unei unităţi sovietice, pe care o cerea pentru garda sa personală.
Ajutorul economic va rămâne în limitele acordurilor încheiate şi n-ar trebui
în nici un caz să permită constituirea unor stocuri pe termen lung.
Consilieri, agenţi KGB şi alte „instituţii“ sovietice trebuiau să-şi continuie
misiunea, dar să se ferească de orice participare la acţiuni întreprinse de
afgani, ceea ce ar putea dăuna prestigiului Uniunii Sovietice. Trimiterea de
noi experţi, cerută de Kabul, trebuia să fie studiată cu cea mai mare grijă şi
să nu fie acordată decât în măsura în care sovieticii ar obţine de aici un
avantaj indiscutabil. Să nu fie menajate, bineînţeles, „consultările“ pe linia
ce trebuia respectată în politica internă, sugerându-i-se la nevoie lui Amin
că avansurile pe care le făcea Occidentului erau prost văzute la Moscova.
Presa sovietică va trebui să se limiteze la a difuza faptele, punând în valoare
exclusiv acţiunile guvernului afgan care contribuiau la asigurarea cooperării
sovieto-afgane, triumful revoluţiei din aprilie şi progresele realizate în
domeniul reformelor socio-economice. Era recomandabil să fie supravegheat
în mod special comportamentul lui Amin faţă de internaţionaliştii şi patrioţii
afgani, faţă de cadrele formate în Uniunea Sovietică, faţă de clerul reacţionar
şi şefii tribali, şi, mai cu seamă, să fie clarificate raporturile sale cu Vestul,
în special cu Statele Unite, dar şi cu Republica Populară Chineză.
„În faţa unor fapte care dovedesc de la bun început o evoluţie a lui
Amin spre antisovietism, să nu fie scăpată din vedere solicitarea unor
măsuri complementare din partea Uniunii Sovietice.“
Mai pe şleau, asta însemna că Moscova pornise să formeze o nouă
echipă de „conducători“, pornind de la „nucleul sănătos“ din partid, armată
şi aparatul de stat, şi, să-i recunoaştem acest merit, a făcut-o în chip
magistral. A fost scos de la naftalină Babrak Karmal care continua să
uneltească din exilul său praghez, s-a izbutit reconcilierea rămăşiţelor din
Partcham şi din Khalk şi au putut fi văzute desenându-se contururile unui
„guvern de unitate naţională“. În decembrie, într-un timp record, totul a fost
gata, incluzând şi punerea la punct a aspectelor militare ale loviturii. Nu aş
putea să mă angajez să discut „trădarea“ lui Amin, însă conducătorii
sovietici s-au arătat de o neloialitate exemplară, cedând totuşi întâietatea
fraţilor lor orientali: de la o zi la alta, faimosul batalion pe care Amin îl cerea
pentru a-i păzi reşedinţa i-a fost trimis. La 6 decembrie, Andropov dăduse
semnalul trimiterii unui detaşament de cinci sute de oameni, recrutaţi
dintre trupele Direcţiei de contra-spionaj ale statului-major general şi
echipaţi în uniforme ce le ascundeau originea sovietică418.
Era vorba de detaşamentul „Speţnaz“ care, în cursul nopţii de 28
decembrie, avea să ia cu asalt palatul lui Amin. Au fost găsiţi în armata
sovietică destui tadjici şi uzbeci, pe care n-a fost greu să-i travestească în
soldaţi afgani.
Hotărârea Politburo-ului P176/82 din 6/12/1979 şi nota lui Andropov şi

418
Ogarkov din 4/12/1979, nr. 312/2/0073.

Operaţiunea „Vijelia 333“
Când se ajungea la probleme cu adevărat delicate, conducătorii
sovietici dădeau dovadă de o disimulare incredibilă şi nu se încredeau în
absolut nimeni, nici măcar în cei mai apropiaţi colaboratori ai lor. Cel mai
adesea, nici măcar nu se mai găseşte vreo urmă din aceste afaceri delicate
în hârtiile lor. Nu trebuie, aşadar, să ne mirăm de absenţa, în arhivele cele
mai secrete ale Biroului Politic, a oricărei hârtii în care să fie notate, negru
pe alb, decizia invadării Afganistanului şi a fortiori executarea lui Amin.
Aceste decizii au fost totuşi luate de Politburo în totalitate: nici nu putea fi
altfel în sistemul sovietic în care orice crimă, ca în Demonii lui Dostoïevski,
trebuia să fie pecetluită de un pact sângeros. Nimeni nu îşi putea păstra
mâinile curate.
Decizia invadării Afganistanului de către trupele sovietice şi a
organizării unei lovituri de stat în această „republică democratică“ a fost
luată la 12 decembrie 1979 de următorii membri ai Politburo: Brejnev,
Andropov, Ustinov, Gromîko, Cernenko, Pelş, Suslov, Kirilenko, Grişin,
Tihonov, cu sprijinul lui Ponomarev, candidat la Politburo, care nu avea
decât vot consultativ. Dar chiar şi aceia care, din pricina depărtării sau din
raţiuni de sănătate, nu asistau la reuniune, au trebuit mai apoi să semneze
acel document: Kunaiev a făcut-o pe 25, Romanov şi Şcerbiţki pe 26.
Documentul însuşi, dacă ne putem exprima astfel, este o foaie de hârtie
volantă pe care o mână, aparent cea a lui Cernenko, a redactat un text care
nu înseamnă de fapt nimic şi unde nu figurează nici măcar cuvântul
Afganistan. El se intitulează: „Asupra situaţiei din A.“
1. Să fie aprobate concepţiile şi măsurile expuse de tovarăşii

Andropov, Ustinov, Gromîko.
Să fie autorizată introducerea în cursul realizării acestor măsuri a
corectivelor care nu pun în cauză principiile. Să fie supuse la timpul
necesar Biroului Politic chestiunile care cer o sancţionare din partea
Comitetului Central. Să fie încredinţată tovarăşilor Andropov, Ustinov
şi Gromîko îndeplinirea tuturor acestor măsuri.
2. Să fie însărcinaţi tovarăşii Andropov, Ustinov, Gromîko să
informeze Politburo de executarea măsurilor luate în considerare.
Secretarul Comitetului Central
L. Brejnev.
P176/125 din 12 decembrie 1979
Aceasta este decizia istorică a Politburo-ului, datorită căreia au murit

sute de mii de afgani, începând cu nefericitul lor preşedinte, Hafizulah
Amin, şi zeci de mii de bieţi flăcăi veniţi din toate colţurile, din toate
neamurile Uniunii Sovietice.
Acestea fiind spuse, cazul lui Amin a făcut obiectul unei noi deliberări,
pe 26 decembrie, în vila lui Brejnev (suferind, ca de obicei) şi în comitet
restrâns. Şi aici dispunem de o hârtie care nu înseamnă nimic, dar
dactilografiată:
Compl. la nr. 176/125 din 12 decembrie 1979

26 decembrie 1979 (vila, prezenţi: tovarăşii Brejnev, Ustinov,
Gromîko, Cernenko) asupra desfăşurării executării hotărârii CC al
PCUS nr. P176/125 din 12 decembrie 1979 la raportul tovarăşilor
Ustinov, Andropov şi Gromîko.
Tovarăşul Brejnev a exprimat mai multe dorinţe şi a aprobat
planul de acţiune proiectat de tovarăşii noştri pentru un viitor apropiat.
S-a considerat oportun să fie încredinţată responsabilitatea unei
comisii a CC, cuprinzând aceiaşi membri şi conform cu planul
proiectat, care va cântări cu grijă cea mai mică acţiune. Chestiunile
care cer o decizie vor fi supuse la timpul necesar CC al PCUS. (Semnat
Cernenko, 27 decembrie 1979.)
Cine poate şti ce detalii ale operaţiei au fost precizate de ei în ajunul

loviturii de stat de la Kabul? Abia în 1992, după prăbuşirea regimului
sovietic, când s-au dezlegat limbile, au fost văzute apărând în presa din
Rusia povestiri detaliate scrise de aceia care participaseră la evenimente:
ofiţeri îndepărtaţi din KGB sau din trupele speciale, foşti „consilieri“419. Ştim
acum că operaţia purta numele de cod „Vijelia 333“ şi că a fost realizată nu
numai de un detaşament Speţnaz, ci şi de două unităţi KGB. Printr-o ironie
a soartei, cererile lui Taraki au fost onorate: un batalion Speţnaz, compus
aproape exclusiv din centro-asiatici (ceea ce i-a adus porecla de „musul-
man“), a început să fie format la începutul lui mai, deci la puţin timp după
evenimentele din martie 1979. El a fost ales în esenţă din unităţile de
tancuri sau de recunoaştere. Ceea ce se cerea, înainte de orice, era
cunoaşterea limbilor locale şi o bună condiţie fizică. Doar şeful, locotenent-
colonelul Kolesnik, nu era asiatic. Între 10 şi 12 decembrie, întreg batalionul
- aproape cinci sute de oameni - a fost transportat la Bahram, în uniformă
afgană, şi îndreptat spre Kabul pe 21 decembrie pentru „paza“ reşedinţei lui
Amin, palatul Tadj-Bek, unde se refugiase după ce trecuse printr-un nou
atentat eşuat.
„Trebuie să recunoaştem că sistemul defensiv din Tadj-Bek fusese cu
grijă organizat, aşa cum aveau să-şi amintească actorii evenimentului. În
interiorul palatului, serviciul era asigurat de garda personală a lui Amin,
compusă din rude şi din oameni deosebit de siguri. Ei purtau o uniformă
diferită de aceea a celorlalţi militari afgani: galon alb la caschetă, centură şi
419 Aici şi infra citate luate din publicaţia Top Secret (Sovernoeş Sekretno) nr.
8, 1992, «Operaţiunea Furtuna» de A. Lihovski.
toc pentru revolver albe, manşete tot albe. Trăiau în imediata vecinătate a
palatului, într-o clădire din chirpici alături de casa ocupată de statul-major
al brigăzii de securitate... A doua linie era compusă din şapte posturi, dotate
fiecare cu patru santinele înarmate cu mitraliere, lansatoare de grenadă şi
pistoale-mitralieră. Erau schimbaţi din două în două ore. Cercul exterior al
pazei era constituit pe locurile de dislocare a batalioanelor din brigada de
securitate (două de infanterie motorizată şi unul de tancuri). Erau aşezate la
mică distanţă de Tadj-Bek. Pe una din înălţimile care dominau locurile erau
îngropate două tancuri T-34 care puteau fără obstacol şi în tir direct să
bombardeze cu tunul sau cu mitraliera împrejurimile palatului. Brigada de
securitate număra în total 2 500 de oameni. Un regiment DCA se afla şi el în
apropiere.“
Batalionul „musulman“ şi unităţile speciale KGB care îi fuseseră
alăturate au fost instalate în intervalul dintre posturile de gardă şi liniile
ocupate de batalioanele afgane. Comandanţii au fost convocaţi la ambasada
sovietică pe lângă primul consilier militar, generalul Magometov, şi pe lângă
un anume general Bogdanov care conducea întreg aparatul KGB în
Afganistan. Abia atunci au aflat ei adevăratul scop al călătoriei lor
improvizate.
„Bogdanov s-a interesat de planul de apărare a palatului, apoi,

oarecum accidental, a propus să se reflecteze la un nou scenariu,
constând nu în apărarea, ci în atacarea numitului palat.
S-a lucrat toată noaptea la planul de operaţiuni. Totul a fost
cântărit în cel mai mic detaliu, îndelung. Fiecare înţelegea că aceasta
era adevărata raţiune a prezenţei sale la Kabul.
Atacul palatului a fost sincronizat prin telefon secret cu năvala
trupelor sovietice. Trei companii Speţnaz trebuiau să împiedice
batalioanele afgane să înainteze spre palat. O altă companie trebuia să
ia cu asalt palatul, asistată de două unităţi speciale KGB. O parte a
efectivului urma să aibă drept misiune neutralizarea regimentului DCA.
Cincisprezece oameni, dintre care doi trăgători de elită ai KGB, au
primit sarcina de a pune mâna pe cele două tancuri îngropate. Această
ultimă acţiune condiţiona ansamblul operaţiunii.
Între timp, la 25 decembrie 1979, la orele 15 (ora Moscovei), a
început intrarea trupelor sovietice în Afganistan. Primii care au
traversat Amu-Daria, în bărci pneumatice, au fost soldaţii de
recunoaştere, urmaţi în curând de celelalte unităţi ale Diviziei 108 de
infanterie motorizată, care au folosit un pod. Trupele au trecut prin
Puli-Humry şi Salang spre Kabul. În acelaşi moment, transportoarele
aeriene paraşutau sau debarcau cea mai mare parte a diviziei
aeropurtate şi un regiment de paraşutişti lângă aeroporturile din Kabul
şi Bahram.
Transportul personalului şi al materialului tehnic a avut nevoie de
343 de zboruri şi a durat 47 de ore. Kabul şi Bahram au văzut
aterizând 7 700 de oameni, 894 încărcături de tehnologie militară şi
1.062 tone de încărcături diverse. Aceasta era cu adevărat «invazia» pe
care americanii alarmaţi o observau din înaltul sateliţilor lor. Esenţialul
operaţiei scăpa totuşi pândarilor din cosmos.
La 26 decembrie, a avut loc un banchet menit să apropie
«batalionul musulman» de brigada de securitate afgană: pilaf, legume
proaspete, fructe, coniac şi vodkă luate din rezervele KGB. Au fost
închinate toasturi prieteniei sovieto-afgane [...]“
Pe 27 decembrie, s-au pregătit pentru asaltul palatului. Colaboratorii

KGB nu ignorau nimic din interiorul reşedinţei: căi de acces, amplasarea
mitralierelor, reţeaua telefonică, turele de gardă. Li s-a explicat
participanţilor că Amin, în afara epurărilor masive pe care le practicase, se
pregătea să trădeze revoluţia din aprilie şi era în cârdăşie cu CIA etc.
„Ce făcea în timpul ăsta necinstitul Amin? Desigur, îi înşelase el
însuşi pe sovietici în septembrie. Promisese lui Brejnev şi lui Andropov să
cruţe viaţa lui Taraki, în timp ce acesta era deja redus la tăcere. Urmaseră
două zile de târguieli sovietice în favoarea liderului, atunci defunct, al
revoluţiei din aprilie. Cu toate acestea, Amin se încredea în sovietici. Cel
puţin socotea desigur că nu-i judeci pe învingători şi că e mai bine să te faci
prietenul lor. Poate că se gândea şi el că ruşii nu cunosc alt limbaj decât pe
acela al forţei. Oricum ar sta lucrurile, nu numai că se înconjurase de
consilieri sovietici, ci se încredea doar în... medicii sovietici şi nu îşi punea
speranţa decât în trupele sovietice a căror trimitere în Afganistan o cerea
neîncetat. Trebuie să recunoaştem că se încredea mai puţin în afganii «săi».
În acest timp, Amin, care nu bănuia nimic, era în plină euforie, căci
îşi atingea scopul: trupele sovietice intraseră în Afganistan. La 27 decembrie
a dat un dineu şi i-a primit în palatul său somptuos pe membrii biroului
politic, pe miniştri şi familiile lor.
Amin le-a declarat solemn persoanelor prezente: «Diviziile sovietice se
îndreaptă spre noi. Totul merge ca pe roate. Sunt permanent în contact
telefonic cu tovarăşul Gromîko şi studiem împreună cel mai bun mod de a
informa opinia mondială de faptul că Uniunea Sovietică vine să ne ofere
asistenţă militară.»
Seara, Amin era aşteptat să facă o alocuţiune la televiziunea afgană.
Au fost invitaţi pe platou ofiţerii superiori din armată şi şefii organizaţiilor
politice.
Brusc, în mijlocul cinei, secretarul general al Partidului popular
democratic afgan şi un număr din invitaţii săi s-au simţit rău. Unii şi-au
pierdut cunoştinţa. Amin era complet «năucit». Soţia sa l-a chemat imediat
pe şeful gărzii prezidenţiale, care s-a adresat spitalului militar central şi
policlinicii ambasadei sovietice în căutarea de asistenţă. Au fost trimise pe
dată alimentele şi sucul de rodie la analiză. Bucătarii - uzbeci - au fost
arestaţi. Un grup de medici sovietici, pe post de consilieri la Kabul, s-a
înfăţişat la palat. Încă de la sosire au fost percheziţionaţi, s-a cerut ca
ofiţerii să-şi depună armele. Pe un ton sec. Ce se putuse întâmpla? Au
înţeles când au văzut în vestibul, pe treptele scării şi în încăperile alăturate,
oameni aşezaţi sau culcaţi în poziţii puţin fireşti. Cei ce îşi veneau în fire se
răsuceau de durere. Medicii au înţeles că se produsese o intoxicaţie
colectivă. Se pregăteau să acorde primele ajutoare când un medic afgan a
venit în fugă şi i-a condus la Amin. După el, secretarul general era foarte
grav bolnav. Au urcat la etaj. Amin era întins într-una din încăperi, în
indispensabili, cu maxilarul căzut şi ochii daţi peste cap. Era mort? I s-a
luat pulsul care era abia simţit. Era pe moarte?
Fără să bănuiască deloc că stricau anumite planuri, medicii au
încercat să-l salveze pe şeful unei ţări «prietene cu URSS». Injecţii, spălaturi
stomacale, din nou injecţii, perfuzii. S-a scurs ceva timp, apoi pleoapele lui
Amin au clipit; şi-a revenit în fire şi a spus cu un aer uimit: «De ce s-au
petrecut lucrurile astea în casa mea? E o întâmplare sau o provocare?»
Evenimentul alarmase garda care întărise posturile din exterior şi
pusese brigada de tancuri în stare de alertă. Pe la orele 18, locotenent-
colonelul Kolesnik a fost convocat la telefon de generalul Magometov, care l-
a înştiinţat că ora asaltului fusese avansată şi trebuia să înceapă mai
devreme. După otrăvirea lui Amin, tocmai întăriseră într-adevăr garda.
Cincisprezece minute mai târziu, grupul de asalt a ajuns cu vehiculele
la înălţimea unde erau îngropate cele două tancuri... Kolesnik a dat imediat
două ordine: «Foc!» şi «Înainte!». În acelaşi moment, cerul Kabulului a fost
brăzdat de două rachete roşii: semnalul aşteptat de soldaţii şi ofiţerii
batalionului musulman şi ai unităţilor speciale KGB. Un uragan de foc s-a
abătut peste palat. Asta, cam pe la ora 19,15.
Armele antiaeriene «Şilka» au fost cele dintâi care au tras un tir direct
asupra palatului. Lansatoarele de grenade automatice AGS-17 au hărţuit
batalionul motorizat, împiedicând echipajele să ajungă la tancurile lor. Un
batalion de automitraliere a pornit spre palat... Două grupuri speciale KGB
ocupau zece din aceste vehicule. Ele au răsturnat posturile exterioare de
supraveghere şi s-au năpustit spre Tadj-Bek. Un singur drum în serpentină,
puternic păzit, urca muntele, iar celelalte puncte de acces erau minate.
Când prima AM a trecut de prima cotitură, mitralierele grele au deschis
focul de sus de pe clădire. AM a fost atinsă. Membrii echipajului şi oamenii
comandoului au abandonat-o şi au trecut la escaladarea înălţimii cu scări
de asalt. A doua AM a lovit AM atinsă şi a deschis astfel drumul celor care
urmau. Ele au fost repede urcate pe esplanada care mărgineşte Tadj-Bek.
Unităţile speciale KGB s-au năpustit în clădire, urmate de soldaţii din
Speţnaz. Lupta, atât în faţa palatului cât şi în interior, a căpătat pe dată un
caracter feroce: fusese dat ordinul să nu fie nimeni lăsat să iasă viu din
palat.
Ofiţerii şi soldaţii din garda personală a lui Amin, cât şi gărzile sale de
corp (de la 100 la 150 de oameni) rezistau în disperare şi nu voiau să se
predea. Incendiul cuprinsese primul etaj al palatului“.
Un ofiţer KGB avea să evoce mai târziu acea clipă:
„[...]Mai întâi primii care au pornit la asalt au fost exclusiv

colaboratorii KGB. Noi urlam de groază, înfiorător, şi înjuram ca nişte
birjari, ceea ce ne-a folosit, din punct de vedere practic şi nu doar
psihologic. Soldaţii din garda lui Amin, care ne luaseră la început drept
o unitate afgană rebelă, de îndată ce au auzit limba rusă ni s-au
predat, ca reprezentanţilor unei forţe superioare şi juste! Cum aveam
să aflăm mai apoi, mai mulţi dintre ei trecuseră pe la şcoala trupelor de
şoc din Riazan, unde dezgustătoarele noastre înjurături îi marcaseră
desigur pe viaţă.
Îmi amintesc de acţiunile mele în interiorul palatului ca de un
coşmar confuz, păşeam ca un automat. Când oamenii nu ieşeau din
câte o încăpere cu mâinile ridicate, spărgeam uşa, aruncam o grenadă
şi trăgeam în rafale fără să ochim. Apoi alergam înainte. Am văzut un
om năpustindu-se spre ascensor. Până să se deschidă uşa, eu
aruncasem deja o grenadă în interiorul cabinei“.
Medicii sovietici se ghemuiseră în ascunzători cam peste tot. Cei care

încercaseră să-l readucă la viaţă pe Amin erau îngrămădiţi îndărătul unui
bar. Ei au fost neîndoielnic ultimii care l-au văzut în viaţă.
Explozii tot mai violente zgâlţâiau Tadj-Bek-ul... Amin înainta pe un
culoar învăluit în lumini ca de fulgere. Purta indispensabili albi şi înălţa
foarte sus flacoanele de ser, cu braţele înfăşurate în tuburi. Ne putem
închipui cât îl costa acest lucru, ca şi durerea provocată de acele înfipte în
venele sale.
Amin?! Medicii nu-şi credeau ochilor. Unul din ei, ieşind din
ascunzătoare, i-a scos acele şi l-a condus până la bar. Amin s-a sprijinit de
un perete, şi-a revenit imediat, a ciulit urechea. Medicii au auzit plânsete de
copil. Au văzut venind dintr-o încăpere vecină pe micul fiu al lui Amin, un
puşti de cinci ani care-şi freca cu pumnişorii ochii în lacrimi. De îndată ce l-
a zărit pe tatăl său, s-a repezit spre el şi i-a cuprins picioarele. Amin a
cuprins strâns capul copilului lângă el şi amândoi s-au înghemuit la podea.
Era o scenă atât de penibilă, atât de sfâşietoare, încât unul din medici,
întorcând spatele tatălui şi copilului, s-a îndepărtat de bar spunând: „Nu
pot să văd aşa ceva. Să plecăm de aici!“
E de remarcat că, până în ultimul moment, Amin n-a vrut să creadă
în trădarea fraţilor săi ruşi. Se povesteşte că a ordonat chiar aghiotantului
său să telefoneze consilierilor militari sovietici pentru a-i preveni de atacul
asupra palatului. Ar fi adăugat, se pare: „Sovieticii ne vor ajuta.“
Aghiotantul i-a raportat că tocmai sovieticii erau cei ce atacau. „Nu ştii ce
spui! E cu neputinţă!“ ar fi spus Amin, aruncând cu o scrumieră în obrazul
aghiotantului său. A încercat el însuşi să telefoneze, însă linia era moartă.
Se pare că ar fi spus atunci cu voce scăzută: „E drept, bănuisem.“ Corpul lui
Amin a fost rulat într-un covor şi a fost îngropat dimineaţa, mai departe de
groapa comună în care au fost îngropaţi toţi afganii ucişi noaptea, dintre
care doi din fiii săi. Nici un semn nu i-a marcat mormântul.
După asalt, Radio Kabul a difuzat o înregistrare a apelului adresat de
către Babrak Karmal popoarelor din Afganistan:
„Această zi a văzut zdrobindu-se maşina de torturi a lui Amin şi a
acoliţilor lui, călăi sălbatici, uzurpatori, asasini a zeci de mii din compatrioţii
noştri, taţii noştri, mamele noastre, fraţii noştri, fiii şi fiicele noastre, copii şi
bătrâni...“
Simple cuvinte, toate astea. Regimul cel nou se deosebea foarte puţin
de cel precedent. La ora aceea, Karmal se afla încă la Bahram sub paza unui
regiment aeropurtat. La 28 decembrie, la orele 0,30, Andropov i-a telefonat.
În numele său „personal“ şi în numele lui Brejnev, l-a felicitat pe noul
preşedinte al Consiliului revoluţionar al Republicii democratice Afganistan,
pentru victoria cucerită în această a doua etapă a revoluţiei.
Putem vedea câte evenimente se ascundeau în spatele jalnicei hârtii
scrise de mână şi contrasemnate de către membrii Politburo-ului.
Însă toate astea nu se cunosc decât de puţină vreme. Comisia

Politburo-ului (tot Andropov, Gromîko, Ustinov, Ponomarev), care avea
misiunea de „a informa“, nu spune nimic în raportul ei despre ceea ce se
petrecuse cu adevărat şi expune versiunea oficială a faptelor. Ei recunosc, la
31 decembrie420, că lovitura de stat şi uciderea lui Taraki provocaseră o
gravă criză în Afganistan. Blamând excluderea de către Amin a militanţilor
partidului, clientelismul său, arestările sale, chiar execuţiile sale arbitrare,
persecuţiile la care supunea elementele prosovietice, ei îl acuză de a fi
revendicat acordul tacit al Moscovei pentru lovitura sa de stat şi totodată de
a fi încurajat zvonurile antisovietice. Ba mai mult, el a reînnodat legaturile
cu reprezentanţa diplomatică americană, a redeschis centrul cultural
american şi a interzis serviciilor sale speciale să-l spioneze.
Pentru a-şi instala puterea, el tinde către un compromis cu şefii
contra-revoluţiei din interior şi se pare că ar fi avut contacte cu şefii
420 Nota către CC a lui Andropov, Gromîko, Ustinov, Ponomarev din

31/12/1979, nr. 2519-A «Despre evenimenele din Afganistan din 27 şi 28
decembrie 1979».
islamismului de dreapta. Represiunile sale ar fi făcut mai mult de şase sute
de victime printre membrii Partidului democrat popular şi în armată.
Politica lui Amin părea într-adevăr să tindă spre lichidarea cuceririlor
„revoluţiei din aprilie“. Tot atâtea raţiuni care explică nemulţumirea
populaţiei şi crearea unui front destul de vast ce îşi propunea să-l doboare
pe tiran. Facţiunile, odinioară opuse, Partcham şi Khalk, s-au apropiat şi au
servit drept nucleu forţelor „sănătoase“ ale naţiunii. Voinţa de a salva
cuceririle revoluţiei din aprilie şi de a apăra securitatea frontierelor sovietice
a făcut inevitabilă trimiterea în Afganistan a unui contingent al armatei
sovietice. Intrarea acestuia a trezit un „val de patriotism“ care i-a adus în
stare de euforie pe adversarii lui Amin şi a sudat opoziţia. În noaptea de 27
spre 28 decembrie 1979, o acţiune armată, susţinută de „masele
muncitoreşti, intelighenţie şi o parte importantă a armatei afgane, cât şi de
aparatul de stat“, a răsturnat regimul lui Amin. Un nou guvern şi un nou
consiliu al revoluţiei s-au putut deci forma pe o bază suficient de largă şi
reprezentativă. Noul guvern şi-a declarat imediat voinţa de a face să triumfe
revoluţia antifeudală şi antiimperialistă, de a democratiza viaţa socială, de a
se arăta suplu faţă de religie şi de minorităţile naţionale. Largi mase
populare nu-şi ascund bucuria...
Se poate crede că exact în acest spirit şi uneori cu aceleaşi expresii
sunt redactate toate declaraţiile, toate mesajele oficiale sovietice (comunicate
Tass, misive către toţi ambasadorii sovietici şi mesajul particular către
reprezentantul sovietic la ONU, scrisoarea confidenţială a CC către
organizaţiile Partidului, comunicate destinate ţărilor socialiste, scrisorile
către comitetele centrale ale partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările
nesocialiste), pregătite şi aprobate de Politburo încă din 27 decembrie421,
adică de pe când Amin trăia încă (dacă nu cumva a fost chiar în momentul
când era tratat cu suc de rodie). Se explica oricui că era vorba: 1) de o
măsură „provizorie“; 2) că acel contingent sovietic trimis era „limitat“.
Diferenţa era că „celorlalţi“ nu li se sufla o vorbă despre Amin, de parcă n-ar
fi existat niciodată. Pentru „ai noştri“ circula versiunea „forţelor sănătoase“,
dintre comuniştii afgani, care-l răsturnaseră pe uzurpator pentru salvarea
revoluţiei din aprilie. Pentru „iniţiaţi“, adică membrii Comitetului Central, ai
Comitetului Central al Republicilor sovietice, ai comitetelor regionale şi
raionale, au fost adăugate câteva lămuriri complementare: a fost amintită
importanţa strategică a Afganistanului pentru securitatea Uniunii Sovietice,
proximitatea primejdioasă a Chinei, utilizarea de către capitalişti a acestei
intervenţii şi a fost organizată o vastă operaţie de propagandă.
„Trebuie dată o ripostă fermă şi argumentată oricărei insinuări,

potrivit căreia ar fi existat o ingerinţă în afacerile interne ale
421 Hotărârea Politburo-ului P177/151 din 27/12/1979 şi anexa (23 pagini).

Afganistanului... Comentând schimbările intervenite în conducerea
afgană, să fie bine subliniat că acest lucru priveşte afacerile interne ale
poporului afgan şi să se ia, ca susţinere, declaraţiile publicate de
Consiliul revoluţiei şi discursurile preşedintelui Consiliului revoluţiei
din Afganistan, Babrak Karmal“.
Carter, preşedintele Statelor Unite, care adresase un mesaj prin

telefonul alb lui Brejnev, a înghiţit un refuz insolent şi chiar insultător:
psihologii Kremlinului contau pe dezorientarea sau poate chiar pe
înspăimântarea adversarului printr-o mojicie deliberată.
A fost calificată drept „inacceptabilă şi fără legătură cu realitatea“
afirmaţia referitoare la o participare sovietică în răsturnarea guvernului lui
Amin. Carter era invitat să se informeze direct pe lângă noul guvern afgan şi
să se preocupe cu prioritate de relaţiile sovieto-americane. Era „sfătuit“ să
pună capăt, în ceea ce-l priveşte, invaziei armate de pe urma căreia suferea
teritoriul afgan422.
Nu degeaba avea Carter să spună că acele zile din decembrie îl
învăţaseră mai multe despre Uniunea Sovietică decât întreaga sa viaţă
anterioară. Ceea ce a urmat a fost embargoul asupra vânzării de cereale
către URSS, reducerea schimburilor culturale şi, mai târziu, boicotarea
Jocurilor Olimpice şi mărirea bugetului militar al NATO. Riposta
Occidentului a fost destul de viguroasă, datorându-se în bună parte
arestării şi apoi trimiterii lui Saharov în domiciliu forţat, lucru care nu a
frapat spiritele mai mult decât invazia însăşi. Destinderea din anii ’70, cu
atmosfera sa putredă de reverii asupra unui „socialism cu faţă umană“ şi
asupra unei „convergenţe“, aparţinea de acum trecutului. Noul deceniu se
deschidea într-un climat mult mai sănătos de rezistenţă şi de „revoluţie
conservatoare“. Lumea vira violent spre dreapta, guvernele socialiste din
Europa dispăreau unele după altele, astfel încât forţele „păcii, progresului şi
socialismului“, spre marea lor surpriză, s-au pomenit în defensivă.
Şi doar Moscova nu înţelegea amploarea catastrofei, procedând ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sovieticii credeau că în Vest se va face un
pic de vâlvă, că se vor indigna pe moment, ca de atâtea ori, apoi se vor
potoli. Şi că totul va reîncepe, că se va reveni la destindere. S-a convocat în
iunie o şedinţă plenară a CC. Din nou palatul Kremlinului a răsunat de
discursuri însufleţite despre indestructibila putere a Uniunii Sovietice, iar
bătrânele bolţi au repercutat ecoul lungilor şi tumultuoaselor aplauze.
Gromîko a făcut să curgă valuri de retorică de la tribună423:
„[...]Nu putem discerne în mod corect cutare sau cutare tendinţă
422 Hotărârea Politburo-ului P177/220 din 29/12/1979 şi textul

răspunsului către Carter (3 pagini).
423 Dare de seamă a Plenului CC al PCUS din 23/06/1980, pag. 5.
dacă nu estimăm la justa sa valoare acest factor decisiv al dezvoltării
planetare pe care îl constituie inflexibila consolidare a poziţiilor
socialismului îndeosebi pe arena internaţională.
Harta sa geografică este elocventă în sine.
În emisfera occidentală se află glorioasa Cubă.
În Asia de Sud-Est, Vietnamul socialist construieşte o viaţă nouă.
Marea familie a statelor frăţeşti s-a îmbogăţit cu Laosul şi cu
Republica populară Campuchia.
Un mod de dezvoltare socialist angajează viitorul diverselor ţări de
pe mai multe continente. Angola, Etiopia, Yemenul de Sud şi, de
curând, Afganistanul. Acelaşi lucru ne este spus şi de exemplul oferit
de Nicaragua şi de anumite ţări care s-au orientat spre socialism. [...]
În pofida aparentei solidarităţi a tuturor ţărilor din NATO,
contradicţiile de clasă nu puteau să nu se manifeste. Politica de
embargo a Statelor Unite nu constituia unanimitatea şi multe ţări se
lăsau greu: Franţa, Germania occidentală, Italia...
Anglia însăşi, în pofida pacostei care i-a căzut pe cap sub forma
Thatcher, nu se aliniază Washingtonului în toate problemele.“ (Râsete
în sală.)
Şi Gromîko demască el însuşi scopul ultim al destinderii: ascuţirea

contradicţiilor de interese în sânul lumii capitaliste şi înveninarea
„raporturilor inter-imperialiste“424.
„Desigur, alegerile americane continuă să îngrădească dezvoltarea

relaţiilor sovieto-americane, deoarece sunt regulat însoţite de o isterie
antisovietică. De altfel, alegerea este limitată, aşa cum o atestă sinistra
glumă care se spune în America: «Singurul lucru bun este că
preşedinţii Carter şi Reagan nu se pot afla în acelaşi timp la Casa
Albă.»“ (Râsete în sală)425
Brejnev îşi rezervă dreptul de tragere a concluziilor şi este îndelung

aplaudat426.
Şi Plenara aprobă „măsurile de ajutor multilateral“ acordate
Afganistanului pentru a stopa „atacurile şi ingerinţele“ vizând „înăbuşirea
revoluţiei afgane şi transformarea Afganistanului în bază de agresiune
militară la frontierele sudice ale URSS“. Şi trasează sarcină Biroului Politic
să continuie linia Congreselor XXIV şi XXV ale Partidului, pentru „întărirea
uniunii frăţeşti a statelor socialiste, coexistenţă paşnică, sprijin acordat
luptei drepte a popoarelor pentru libertatea şi independenţa lor, reducerea

426 Ibidem, pag. 4.
cursei înarmărilor, menţinerea şi dezvoltarea destinderii internaţionale,
colaborarea reciprocă în domeniile economic, ştiinţific şi cultural“. Acestea
fiind zise, trebuia evident să se facă totul pentru a asigura URSS-ului
supremaţia militară şi a rămâne „vigilenţi“ în faţa „uneltirilor aventurierilor
imperialişti“427.
Aşadar, pe un fundal de ovaţii puternice, s-a realizat ultima oscilare
de la „războiul rece“ la „destindere“ şi viceversa: s-a adoptat atunci
programul ultimei etape a unui război rece, cu goana sa după înarmări şi cu
„lupta sa pentru pace“.
20. Bătălia pentru Jocurile Olimpice

Însă prima, cea mai urgentă grijă a acestor domni era să împiedice
boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, care urmau să se deschidă în
iulie. Nu era o problemă nouă: decizia pe care o luase Comitetul Olimpic
Internaţional, în 1974, în toiul destinderii, de a celebra Jocuri Olimpice de
vară la Moscova, suscitase de mai mulţi ani dezbateri înverşunate în
Occident. Expansiunea neîntreruptă a sovieticilor în lumea a treia şi, mai
ales, intensificarea represiunilor în URSS alarmau conştiinţa acelora care o
mai aveau încă. Se impunea o analogie, perfect justificată, cu Jocurile
Olimpice de la Berlin din 1936, care îi conferiseră regimului lui Hitler un
lustru de respectabilitate şi recunoaştere mondială de care avea atâta
nevoie. Este poate motivul pentru care problema căpăta o semnificaţie
simbolică: omenirea avea să refacă oare, patruzeci şi patru de ani mai
târziu, aceeaşi eroare? Va reîncepe ea să dorească „îmblânzirea“ unui regim
totalitar pe spinarea victimelor lui sau va avea ea curajul să aleagă
rezistenţa?
Tensiunea a sporit în 1978 după procesul lui Iuri Orlov şi a
„grupurilor Helsinki“, iar indignarea opiniei publice a încercat să se defuleze
într-un gest simbolic. Atunci a fost auzit primul apel la boicotarea Jocurilor
Olimpice428, apel reluat în mod amplu de presă şi asociaţii. Toate ţările
occidentale s-au dotat cu comitete şi grupuri de sprijin a acestei campanii,
deşi nu toţi ceruseră în mod expres boicotul. Unele pretindeau condiţii
prealabile în domeniul drepturilor omului. În 1979, toate aceste voci se
uniseră într-un cor puternic cu neputinţă de ignorat.
„Pentru discreditarea celei de a XXII-a Olimpiade care va avea loc

la Moscova, serviciile speciale ale adversarului şi centrele antisovietice
din străinătate încearcă să utilizeze tot felul de insinuări privind
427 Ibidem, pag. 26 şi 29.

428 Cf. scrisoarea mea către Times din 14/08/1978.
«violarea drepturilor omului în URSS», raporta Andropov429. În anumite
cazuri, ei reuşesc să inspire acte provocatoare din partea unor elemente
antisociale din interiorul ţării sau să determine pe unele din acestea să
formuleze declaraţii iresponsabile şi calomnioase care contribuie la
sporirea isteriei antisovietice din Occident. Astfel, faimosul antisovietic
Saharov recomandă fiecărei delegaţii sportive străine să pună drept
condiţie a participării sale la Olimpiada 1980 cererea de eliberare a
unuia sau doi pretinşi «prizonieri de conştiinţă» din URSS . Un grup de
elemente antisociale a trasmis în Occident un comunicat privind
crearea unei aşa-zise «Asociaţii pentru garanţiile olimpice din URSS»,
împănat de elucubraţii calomnioase şi de incitări provocatoare“.
Petrecuserăm tot anul 1979, după cum ne amintim, organizând

această campanie şi multiplicând dezbaterile publice şi conferinţele430, ceea
ce nu trecuse neobservat la Moscova. Astăzi, ne distrăm într-adevăr recitind
rapoartele lui Andropov în această problemă: ca întotdeauna, el vede în
activitatea noastră debordantă mâna „serviciilor speciale ale adversarului».
În ruptul capului n-ar fi vrut să admită că nu era vorba acolo decât de noi: o
mână de disidenţi exilaţi431. Şi, din păcate, nu era nici o unitate între noi:
unii socoteau că trebuia să se „recupereze“ Jocurile Olimpice, ceilalţi se
pronunţau în favoarea boicotului. Făceam parte dintre cei din urmă,
socotind pe bună dreptate că statul totalitar dispunea de suficiente mijloace
pentru a controla populaţia, accesul în teritoriul său şi încă şi mai mult
mass-media, şi pentru a interzice orice „recuperare“ a Jocurilor. Este tocmai
ceea ce s-a petrecut: de la bun început, KGB se pregătise să se opună unei
posibile „recuperări“432. Încă din vara lui 1979, cu un an înaintea începerii
Jocurilor, Comitetul Central redactase o rezoluţie „Asupra introducerii
anumitor limitări privind intrarea în Moscova în timpul Olimpiadei din 1980
şi trimiterea cetăţenilor din Moscova şi din regiune, pe un şantier de
construcţii sau într-o tabără sportivă sau de pionieri, sau în alte centre de
vacanţă pentru vara 1980“433. Moscova a fost practic transformată în oraş

430 Cf. articolele mele: Le Monde, 16/11/1979: «Jeux Olympiques. Pour le
boiycottage»; Het Parooi, 15/11/1979, «Olympische zuivering»; The Daily
Telegraph, 2/10/1979, «How Russia Breaks the Rudes of the Games»; Wall
Street Journal, 6/09/1979, «Games Russians Play»; Die Welt, 20-
21/11/1979, «Kritik in der U-Bahn: Jahrelange Lagerhaft»; Morgenbladet,
17/12/1979, «Olympiade i Mskva uforenling med reglene»; International
Herald Tribune, 12-13/01/1980, «Vladimir Bukovski» de Mary Blume; News
of the World, 20/01/1980, «Do Athletes Want the KGB to Win the
Olympics?» etc.
433 Rezoluţia secretariatului CC nr. St-168/6 s din 24/07/1979 şi nota lui
interzis: s-a dat ordinul de a nu se organiza nici o conferinţă, competiţie sau
excursie, şi de a nu trimite pe nimeni în misiune pe durata Jocurilor
Olimpice. Circulaţia pe drumuri a fost întreruptă, au fost organizate deviaţii
speciale pentru transporturi şi călătorii în tranzit.
Copiii au fost expediaţi la vremea respectivă în tabere de vacanţă, a
fost dat peste cap până şi calendarul examenelor de admitere în instituţiile
de învăţământ superior din capitală. Stadioanele nu trebuiau să fie umplute
decât cu un public cu grijă ales, compus în primul rând din soldaţii
garnizoanei din Moscova, în civil. Omul de pe stradă, pur şi simplu, nu se
putea apropia de „locurile“ olimpice: în afară de efectivele miliţiei şi ale KGB
din Moscova, fuseseră detaşate acolo 37 000 de oameni împrumutaţi din
diverse unităţi venite din toată ţara. În plus, mai mult de 4.000 de soldaţi
dm trupele ministerului de Interne fuseseră afectaţi pazei aeroporturilor şi
gărilor feroviare434.
Astfel 4.100 de oameni trebuiau să păzească satul olimpic, din care
691 afectaţi controalelor de identitate; menţinerea ordinii în cele douăzeci şi
două de complexe sportive revenea unui număr de 21.758 de oameni; 1.474
supravegheau locurile de antrenament, iar 6.813 supravegheau hotelurile
frecventate de străini; nu mai puţin de 972 pentru biroul de presă şi
complexul teleradiofonic; 104 pentru cele cinci birouri de poştă
internaţionale şi 536 pentru controlul staţiilor autobuzelor de noapte; 3.438
pentru controlul itinerariului folosit de sportivi. Maratonul, probele de marş,
ciclismul şi echitaţia trebuiau să mobilizeze de la 2.000 la 5.000 de oameni.
4.036 de oameni trebuiau să controleze atât traficul feroviar cât şi
transportul intern dinspre alte oraşe, spre a evita pătrunderea unor
„elemente antisociale“. Curăţirea însăşi a grajdurilor trebuia să incumbe
doar forţelor KGB.
Toate astea se combinau şi cu o „epurare“ de şi mai rău augur:
„Intrarea în Uniunea Sovietică este interzisă unui număr de 6.000

de străini care prezintă un pericol din punct de vedere al realizării de
acţiuni ostile în cursul Olimpiadei. Depistarea străinilor aparţinând
acestei categorii şi interdicţia venirii lor în URSS continuă“, a raportat
Andropov435.
„S-au adoptat pe de altă parte «măsuri operaţionale cekiste» şi
măsuri de profilaxie, menite să întărească menţinerea ordinii la
Moscova şi în regiunea Moscova şi să intensifice lupta împotriva
elementelor antisociale.
Doar în oraşul Moscova se află mai mult de 4.000 de bolnavi
mintali cu dispoziţie agresivă, iar 280.000 de bolnavi mintali sunt
Andropov, Şciolokov, Makeiev, Novikov din 23/07/1979, nr. 1394-A.

434 Nota lui Cebrikov şi Şciolokov către CC din 20/05/1980, nr. 1/3110.
înregistraţi în total pentru oraşul Moscova436.
Pentru a se preveni posibile manifestări antisociale insolente din
partea unor bolnavi mintali cu intenţii agresive, şi împreună cu
organele MVD şi ale sănătăţii, au fost luate măsuri pentru izolarea
preventivă a acestor persoane în timpul desfăşurării Jocurilor Olimpice
80“437.
În realitate, şi încă de pe atunci, acest lucru nu era un mister:

arestările începuseră în octombrie-noiembrie 1979 şi au continuat până
vara, lucru de care Occidentul a fost destul de amplu informat. Eu însumi
am scris asupra acestui subiect vreo duzină de articole, publicate atunci de
aproape toate ţările occidentale438. În plus, am difuzat o scrisoare tuturor
asociaţiilor sportive din Anglia şi celor mai celebri sportivi a căror adresă mi-
am putut-o procura. Am tratat problema şi la televiziune şi în cursul a
numeroase dezbateri dintre care multe au fost radiodifuzate. Afirm că
nimeni nu putea să nu cunoască ceea ce se petrecea. Numai că unii s-au
făcut că nu aud, alţii mi-au răspuns pretextând că acest lucru nu depindea
de ei şi că cel care decidea era Comitetul Olimpic. Unii au adoptat chiar o
atitudine agresivă şi au luat apărarea sportului împotriva „politicii“.
Câţiva sportivi doar au răspuns cererilor noastre şi au refuzat să
participe la acest sabat sovietic. Ceilalţi - zdrobitoarea majoritate - s-au
făcut că ignoră totul. Unul singur s-a găsit ca să-mi spună deschis că viaţa
profesională a unui sportiv este prea scurtă şi Jocurile Olimpice prea
importante într-o carieră pentru ca el să-şi permită gesturi cu semnificaţie
politică. Şi zeci de prieteni ai noştri au luat calea puşcăriilor, lagărelor şi
azilelor psihiatrice pentru a le oferi acelor oameni plăcerea de a alerga sau
de a face sărituri la Moscova.
Campania împotriva Jocurilor Olimpice a început cu mult înaintea
invaziei sovietice din Afganistan, care n-a făcut decât să o stimuleze, iar
decizia ulterioară a lui Carter, care a recomandat boicotul, a furnizat lumii
sportive un alibi moral comod şi a fabricat „eroi“, nonconformişi care
rezistau în mod curajos diktatului „politicilor“. Bineînţeles, presa de stânga
a profitat de ocazie. În Anglia, eroii au fost doi alergători: Steve Owett şi
Sebastian Coe, a căror rivalitate pentru primul loc atrăgea atunci atenţia
lumii întregi. Nu osteneau să ne arate la televiziune mutrele lor satisfăcute
de „eroi“ dispuşi să înfrunte competiţia în pofida presiunii forţelor
reacţionare. Pentru Anglia, cel puţin, Jocurile Olimpice deveneau un
eveniment dacă aceşti doi alergători participau la ele.
M-am adresat şi lor, bineînţeles, dar nu am fost onorat cu vreun
436 Ibidem.
437Nota lui Andropov către CC nr. 902-A din 12/05/1980.
438 Cf. în afară de articolele menţionate mai sus, scrisoarea mea către
Observer din 18/11/1979, «Cleansing for Olympes».

răspuns. În public, îşi profesau sus şi tare apolitismul, de parcă ar fi fost
vorba de o virtute eroică deosebită. După părerea mea, flăcăii aceia n-ar fi
roşit să alerge la Auschwitz de dragul medaliilor lor. Or, câţiva ani mai
târziu, am citit surprins ştirea conform căreia unul dintre ei - Sebastian Coe
- era candidat la un loc de deputat în Camera Comunelor, şi încă sub
stindardul partidului conservator! Nu era, de altfel, motiv de mirare:
conservatorii erau la putere, iar succesul în alegeri îi era asigurat. Dacă ar fi
fost la cârmă comuniştii, desigur că s-ar fi prezentat sub eticheta lor. Şi,
astfel, în Parlamentul britanic ocupă astăzi un loc Sebastian Coe,
conservator apolitic şi erou al Jocurilor Olimpice de la Moscova.
Cât despre „recuperarea“ Jocurilor, totul s-a petrecut ca de obicei: cei
mai ardenţi partizani ai operaţiei nu au făcut nimic. Singurii care au dat
dovadă de spirit de iniţiativă, împotriva oricărei aşteptări, au fost italienii:
reprezentantul partidului lor radical a manifestat în Piaţa Roşie în favoarea
drepturilor homosexualilor. Un grup de tineri, originari tot din Italia, a riscat
o farsă: a fabricat un fals număr din Pravda şi l-a difuzat la Moscova, în
toiul Jocurilor Olimpice439.
Înfăţişarea ziarului era perfectă: la prima aruncătură de ochi nu-l
puteai deosebi de organul Comitetului Central al PCUS. Doar că pe pagina
întâi, sub un titlu cu litere groase, figura un montaj foarte plauzibil al
capului lui Suslov pus pe trupul unui prizonier de drept comun al cărui
piept era împodobit cu un tatuaj al lui Stalin.
Această Pravda italiana, în mod extrem de profetic, anunţa lovitura de
stat militară ce coincidea cu Jocurile Olimpice, în urma căreia puterea
PCUS era doborâtă, RSFSR se despărţea de URSS, în timp ce „toate celelalte
republici sovietice se proclamau imediat autonome, fiecare încercând, în
sfârşit, să se dezvolte aşa cum o dorea“.
Cu toate acestea boicotarea Jocurilor de la Moscova, oficial decretată

de Carter şi sprijinită de mai multe ţări, a avut câteva avantaje: problema
căpăta o proporţie interstatală şi constrângea URSS să se apere în mod
serios. Mai multe asociaţii, lipsite de orice sprijin guvernamental, s-au
conformat boicotului, constrânse şi silite şi în ultimul moment.
„Preşedintele Statelor Unite, Carter, pretextând ajutorul adus de
URSS Afganistanului, a cerut public să se boicoteze Jocurile Olimpice de
Vară de la Moscova“, constata Comitetul Central în ianuarie 1980440.
Carter beneficia de sprijinul oficial a nouă guverne (Marea Britanie,
Canada, Chile, Arabia Saudită, Egipt, Australia, Noua Zeelandă, Pakistan şi
Olanda). El făcuse presiuni asupra Comitetului Olimpic naţional american,
439 The New York Times, 26/07/1980, «A Fake Pravda Announces Moscow
Coup» de Henry Tanner.
440 Rezoluţia secretariatului CC St-195/3 s din 29/01/1980 şi nota
Departamentelor din CC nr. 16 as din 28/01/1980.

care la rândul lui ceruse Comitetului internaţional să mute, să întârzie,
chiar să suprime aceste Jocuri. Comitetul Olimpic internaţional se făcea că
nu aude şi, după cum se remarca cu satisfacţie la Moscova, guvernul şi
Comitetul Olimpic naţional francez se pronunţau în favoarea Jocurilor, în
timp ce Germania şi Japonia rămâneau în expectativă.
Atunci când în februarie o întrunire a Comitetului Olimpic
internaţional a confirmat determinarea sa de neclintit cu privire la data şi
locul alese pentru Jocuri, Politburo a emis o hotărâre „asupra măsurilor în
favoarea Jocurilor Olimpice ’80“. Întreaga şi gigantica maşină de
propagandă şi de manipulare, de presiune şi de coerciţie proprii Uniunii
Sovietice s-a pus în mişcare441.
S-a decis să se contraatace şi să se combată deciziile administraţiei
Carter prin hărţuirea guvernelor, a cercurilor de afaceri şi a opiniei publice
occidentale, a Uniunii Statelor Africane, a Consiliului Suprem al sportului
pentru Africa, să se convoace conferinţe ale tuturor partidelor comuniste şi
muncitoreşti din ţările socialiste pentru coordonarea lor; să se mobilizeze
mediile occidentale de informaţie prin invitarea, în condiţiile cele mai
avantajoase, a anumitor ziarişti aleşi spre a exalta fidelitatea sovietică faţă
de idealul olimpic şi spre a demonta calomniile imperialiste; să fie utilizate
în aceste scopuri reţeaua oraşelor înfrăţite, asociaţiile de femei, cercurile
religioase şi pacifiste...
Toţi ambasadorii sovietici au primit dispoziţii detaliate, formulând
exact ceea ce ei aveau de spus şi cui anume. Trebuiau să se pregătească
pentru o posibilă extindere a campaniei de boicot, să denunţe intolerabila
presiune exercitată de Statele Unite asupra mişcării olimpice, până atunci
fără precedent, să semnaleze pericolul prin care politica americană făcea să
treacă olimpismul în general, să reunească toate personalităţile cu
bunăvoinţă şi importante în ţara lor de reşedinţă. La aceste dispoziţii
generale se adăugau note particulare: francezilor trebuia să li se
reamintească memoria atât de scumpă a marelui lor Pierre de Coubertin;
englezilor, spiritul lor sportiv binecunoscut care le permitea să facă faţă
presiunilor; felicitând capitalele Buenos Aires, Brasilia, Caracas, Bogota,
Mexico şi Montevideo pentru atitudinea lor pozitivă, le vor invita să-şi
exporte exemplul în toate ţările din America Latină; capitalelor Conakry,
Accra, Brazzaville, Dar es-Salam, Lagos şi Lousaka li se tot repeta în ce
măsură oamenii sovietici se bucurau de progresele realizate de popoarele
angajate pe calea unei independenţe naţionale autentice şi de marile lor
realizări politice, economice şi sociale; şi că această campanie antiolimpică
se înscria direct în tradiţia care viza dezbinarea popoarelor şi sabotarea
cooperării internaţionale.
441Rezoluţia Politburo P186/2 din 29/02/1980, decizia secretariatului CC

St-199/3 s din 26/02/1980 şi anexa (17 pag.)
Maşinărie fantastică, fără exemplu, în analele omenirii! Este chiar cu
neputinţă să se explice funcţionarea ei cuiva care n-a trăit niciodată sub
comunism. Gândiţi-vă, se poate oare închipui cum întreaga ţară, şi o dată
cu ea jumătate din lume, a fost în serviciul unor scopuri fixate de o duzină
de oameni de vârstă înaintată şi pe care nimeni nu-i alesese? După o lună,
Comitetului Central i se raporta că mai mult de o sută patruzeci de expoziţii
asupra Jocurilor Olimpice ’80 fuseseră deschise în mai mult de şaizeci de
ţări. Şi că fuseseră realizate douăzeci de filme documentare. Că se pregătea
un concurs internaţional de fotografie consacrată Jocurilor Olimpice de la
Moscova. Că fuseseră organizate mai mult de o mie trei sute de întâlniri cu
ziarişti străini şi că, în URSS, ca şi în alte ţări fuseseră organizate nouăzeci
de conferinţe de presă442. Fusese dibuită, în cele mai bune condiţii de timp,
o companie americană dornică să facă o serie de filme consacrate
programului cultural al Jocurilor de la Moscova pentru televiziunile
necomerciale din Statele Unite. Nu numai că fusese dibuită, dar pe
deasupra această companie (Foreign Transaction Corporation) plătea din
gologanii ei avantajele acordate „planului de producere şi creaţie“443. Dreptul
de retransmisie a Jocurilor a fost neîntârziat vândut canalului american
NBC, pentru devize şi echipament (toate astea, reţineţi, în plin boicot oficial
al Jocurilor de către guvernul Statelor Unite şi în ciuda dezavuării de către
opinia publică a unor astfel de comportamente).
Între timp, li se aduce la cunoştinţă ambasadorilor sovietici444:
„Cu titlu de informaţie vă comunicăm că partea sovietică dă asigurări
de ajutor sub formă de transport avantajos (cu reduceri de 50 şi 100 %)
pentru sportivii dintr-un mare număr de ţări şi le rambursează cheltuielile
de şedere în statul olimpic.“
Acceptaţi doar sä veniţi şi avioanele Aeroflot vă vor transporta gratuit
la Moscova, unde nu va trebui să cheltuiţi nici un cent445. Însuşi directorul
general Unesco, M. M’Bow, şi „personalităţile care-l însoţesc“ au fost
transportate şi întreţinute gratuit la Moscova. M. M’Bow îşi exprimase
această dorinţă: i s-a acordat această favoare pentru că era decanul marilor
instituţii internaţionale gerate de ONU şi pentru că fusese de nenumărate
ori invitatul oficial al guvernului sovietic. Se temeau, pe de altă, parte că un
refuz „ar putea antrena reacţii de nedorit“, dată fiind „extrema
442 Rezoluţia secretariatului CC St-204/14 s din 1/04/1980 şi nota

departamentelor din CC din 27/03/1980.
443 Rezoluţia secretariatului CC St-204/14 s din 1/04/1980, nota
departamentelor din CC din 31/03/1980 şi nota preşedintelui Goskino

(cinema de stat) a! URSS, F. T. Ermah.
departamentelor şi directivele către ambasadorii sovietici (2 pagini).

445 Rezoluţia secretariatului CC St-212/833 gs din 27/05/1980 şi directivele
către ambasadori; rezoluţia secretariatului CC St-213-6 s din 3/06/1980.

susceptibilitate“ a personajului în materie de protocol. La urma urmelor, M.
M’Bow avea o simpatie pentru URSS şi, în pofida Statelor Unite, ţinea să
promoveze la UNESCO o politică de luptă pentru pace, de destindere şi
dezarmare446.
Dintr-o dată, însă, o nouă catastrofă: descumpănit de o dezavuare
generală a Jocurilor, lordul Kellian, preşedinte al Comitetului Internaţional
şi sprijin major al sovieticilor în cursul întregii campanii, decide să se
retragă la pensie cu o lună aproape înainte de inaugurarea Jocurilor de la
Moscova. Era inadmisibil!
Comitetul Central a decis pe dată să intervină pe lângă el, pentru a-l
face să se abţină de la orice declaraţie, spre a nu risca să alimenteze reaua-
voinţă a acelora care vorbeau de demoralizare şi descompunere în interiorul
CIO447. Pentru a-l mai întrema pe lordul dezorientat, se ia hotărârea să i se
decerneze ordinul „Prieteniei popoarelor“ pentru activitatea sa energică,
pusă în slujba dezvoltării mişcării olimpice internaţionale, şi pentru aportul
său la pregătirea şi realizarea Jocurilor Olimpice 1980 de la Moscova448.
Credeţi cumva că a refuzat? Nici pomeneală! La sfârşitul Jocurilor, Brejnev
în persoană i-a prins pe piept această decoraţie onorifică. În aparenţă,
senegalezii nu sunt singurii care să manifeste o „extremă susceptibilitate în
materie de protocol“.
În ultimul moment, cu puţine săptămâni înainte de inaugurare, şi-au
dat seama de o nouă posibilitate: era vorba de a retrage câteva unităţi
sovietice de pe teritoriul afgan, cu scopul de a sensibiliza comitetele olimpice
naţionale din mai multe ţări să participe la Jocuri449.
Şi iarăşi s-a desfăşurat un „plan de măsuri“: depeşe către toţi
ambasadorii, toate reprezentanţele şi delegaţiile, mesaje, telegrame: vă
puteţi închipui! Plecăm, plecăm... Uimitoare maşină care nu cunoştea
oboseala, obstacolele, înfrângerea.
De aceea, Comitetul Central trebuia să se felicite, odată jocurile
terminate450, de acest mare „succes politico-moral“ care consacra justeţea
446 Rezoluţia secretariatului CC St-218/18 gs din 4/06/1980 şi nota

preşedintelui comisiei URSS pentru UNESCO, I. Zemskov, din 27/06/1980
nr. 554/GS.
447 Rezoluţia secretariatului CC St-214/1 gs fin 4/06/1980 şi directivele
către delegaţia Comitetului de organizare «Olimpiada-80» pentru participarea

sa la şedinţa comitetului executiv al Comitetului olimpic internaţional de la
Lausanne (3 pagini).
448 Rezoluţia secretariatului CC St-219/3 nr. 3 s din 15/07/1980, aprobată
de Politburo, P205/1 din 18/07/1980.

departamentelor din CC din 26/06/1980 şi directivele către ambasadorii
sovietici.
departamentelor din CC şi directivele către ambasadori, confirmate de

cursului politic adoptat, bogăţia de activităţi ale Partidului, poporului
sovietic şi „personal ale tovarăşului Brejnev“. Aceste jocuri dăduseră, de
altfel, dovada „superiorităţii modului de viaţă sovietic“ şi avantajelor
„democraţiei noastre socialiste, a omogenităţii politice şi unităţii ideologice a
poporului sovietic, a disciplinei, a înaltelor calităţi morale ale omului
sovietic, a ospitalităţii sale, a internaţionalismului său şi a dispoziţiilor sale
prieteneşti“. Dar mai ales, mai ales: numeroase ţări, aliate ale Statelor Unite
în sânul NATO, trimiseseră la Moscova delegaţii sportive reprezentative, în
pofida „brutalei presiuni a administraţiei americane“. Celorlalte partide
comuniste li s-a declarat că acea campanie pentru boicot „practic avortase“
şi li se ofereau cifre451: 81 de ţări participante, mai mult de 8.300 de
reprezentanţi, 3.500 de invitaţi oficiali şi 200.000 de turişti străini veniţi din
72 de ţări. Aproape 5 milioane de spectatori asistaseră la competiţii... Imens
interes manifestat de opinia publică internaţională: 5.529 ziarişti acreditaţi,
dintre care 3.500 provenind din străinătate! Reportajele televizate
acoperiseră planeta şi fuseseră urmărite, zilnic, de mai mult de un miliard şi
jumătate de spectatori. În sfârşit, mulţi ziarişti, care sosiseră plini de
prejudecăţi, fuseseră nevoiţi să aducă un omagiu organizării acestor jocuri,
iar majoritatea participanţilor, ca şi a vizitatorilor, cuceriţi de realitatea
socialistă, erau de acum capabili să riposteze cu vigoare „elucubraţiilor
calomnioase ale propagandei burgheze“.
21. Rachetele şi lupta pentru pace

Ce mai încoace şi încolo, Kremlinul a celebrat o victorie. Cei care se
distinseseră, în mod deosebit, au primit decoraţii şi medalii: 5.000 de
muncitori şi funcţionari452, 300 de militari, 1.500 de „lucrători“ din MVD şi
850 din KGB453. Fără să-i uităm pe lord şi medalia sa „Prietenia popoarelor“.
Afganistanul şi problemele sale au trecut, aşadar, în planul doi. Marea
preocupare a fost de acum înainte „salvarea destinderii“ şi „ieşirea din
izolarea politică“. Aceasta nu fusese o surpriză pentru conducătorii sovietici:
am văzut că, încă din martie 1979, ei evaluaseră cu mult realism
consecinţele intervenţiei lor. Pe la sfârşitul lunii ianuarie, Politburo adoptă o
rezoluţie privind „măsurile ulterioare ce vizau asigurarea intereselor URSS
în raport cu evenimentele din Afganistan454, în care, în plus faţă de măsurile
Politburo P206/VII din 14/08/1980.

451 Rezoluţia secretariatului CC St-224/7 s din 19/08/1980 şi directivele
către ambasadori. Mesaj neexpediat.

452 Rezoluţia secretariatului CC St-223/17 s din 12/08 (supra).
453 Vezi rezoluţia de mai sus (notele 448 şi 450).
454 Rezoluţia Politburo-ului P181/34 din 28/01/1980 şi nota lui Gromîko,
Andropov, Ustinov, Ponomarev, nr. 210-A din 27/01/1980 (7 pagini).

menite să stabilizeze situaţia din Afganistan însăşi (incluzându-le şi pe
acelea cu „caracter special, destinate să dezbine organizaţiile de emigraţi
afgani şi să-i discrediteze pe liderii lor“), vedeam desfăşurându-se un întreg
plan de campanie politică.
Gromîko, Andropov, Ustinov şi Ponomarev consideră că ajutorul
sovietic şi-a vădit roadele şi că venirea la putere a lui Babrak Karmal face
concrete o anume stabilizare şi ştergerea anumitor pericole în Orientul
Mijlociu. Mai e mult totuşi până ce alianţa obiectivă a Statelor Unite, a
aliaţilor lor şi a Republicii Populare Chineze să slăbească. Se poate aştepta
din partea lor o suită de operaţii pe termen lung care să tindă la
împotmolirea URSS într-un război interminabil, ceea ce nu va face decât să
dăuneze prestigiului său internaţional şi influenţei sale. Se cuvine aşadar ca
iniţiativa să rămână de partea sovieticilor.
Programul complex al acţiunilor luate în considerare privea cam toate
aspectele politicii internaţionale.
În raporturile cu Statele Unite, era bine să se opună „provocărilor“
administraţiei Carter o politică fermă şi totodată echilibrată, şi să se
riposteze, în pofida campaniilor antisovietice, amintindu-se necesitatea de a
nu se tulbura ansamblul relaţiilor sovieto-americane.
Trebuia să se acţioneze asupra aliaţilor Statelor Unite, mai ales
asupra Franţei şi RFG, utilizându-se cât mai bine dezacordurile lor cu
Statele Unite în legătură cu măsurile de luat împotriva acţiunii sovietice din
Afganistan.
Ţinându-se seamă de faptul că problemele afgane furnizau Statelor
Unite şi Republicii Populare Chineze pretextul unei apropieri ulterioare pe
baza unui antisovietism comun, trebuiau prevăzute măsuri pe termen lung,
pentru a complica relaţiile Washington-Beijing în cadrul „triplei alianţe“
SUA-Japonia-China.
Trebuiau folosite Cuba şi Republica Socialistă Vietnam pentru a
consolida autoritatea guvernului afgan şi a orchestra o campanie împotriva
insinuărilor americane şi chineze.
Combaterea acţiunilor americane în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în
Pakistan, în Iran ca şi în India, trebuia să împiedice constituirea unui front
musulman unit care să-şi mobilizeze fanatismul în scopuri antisovietice.
Pakistanul servind drept bază rebelilor afgani şi pretându-se presiunilor
Chinei şi Statelor Unite, trebuia să se acţioneze prin „mijloace speciale“
asupra regimului lui Zia pentru ca el să împiedice intervenţiile străine.
Trebuia să fie totul pus în joc pentru a se exacerba în Iran
sentimentele antiamericane, cu scopul desprinderii acestei ţări dintr-o
solidaritate religioasă cu rebelii afgani şi prezentării intervenţiei sovietice ca
o ripostă dată tentativelor americane de asigurare a unei superiorităţi
strategice în regiuni deosebit de sensibile pentru Uniunea Sovietică.
Programul astfel schiţat definea axele întregii politici ulterioare a
Uniunii Sovietice. În realitate, foarte curând s-a văzut manifestându-se o
„iniţiativă cubaneză“ în mişcarea nealiniaţilor (prezidată pe atunci de Cuba),
care propunea o „regularizare“ a problemei afgane455 prin negocieri bilaterale
cu Pakistanul şi Iranul, care aveau să dea mai târziu întâlnirile de la
Geneva. A fost accentuată propaganda destinată Iranului, prin utilizarea
radioului şi televiziunii din Azerbaidjan şi din Uzbekistan456. Apoi s-a
desfăşurat o campanie pentru „întărirea luărilor de poziţie ale opiniei
publice împotriva acţiunilor agresive ale Statelor Unite în Golful Persic“.
Iniţiativa campaniei a fost lăsată Yemenului de Sud, dar „planul de măsuri“
a cuprins aproape toate ţările din regiune, dacă nu cumva toată Asia şi o
parte din Africa, şi a fost realizat prin organizaţii sovietice cum ar fi
Comitetul de solidaritate al ţărilor din Asia şi Africa, Consiliul mondial al
păcii, şi aliaţii lor.
Ne putem da seama de amploarea campaniei după lista măsurilor
luate pentru un viitor apropiat:
Sprijin la Consiliul mondial al păcii pentru conferinţa de la Delhi din
23-25 martie457; să facă să figureze acolo numeroşi reprezentanţi ai ţărilor
din golful Persic; să fie utilizate în scopuri de propagandă antiamericană
Conferinţa internaţională a sindicatelor muncitorilor din industria petrolieră
din ţările producătoare (Tripoli, 24-30 martie), Conferinţa internaţională
împotriva bazelor militare pentru securitate şi cooperare în Mediterană,
convocată de Organizaţia de Solidaritate a popoarelor din Asia şi Africa
(Malta, 28-30 martie), Conferinţa de solidaritate cu ţăranii palestinieni
(Bagdad, 30 martie-2 aprilie), Seminarul internaţional al organizaţiilor de
femei din ţările din peninsula Arabică şi din golful Persic (16-17 aprilie,
programat să se ţină în Yemen), sesiunea biroului Federaţiei internaţionale a
sindicatelor (Cotonou, 16—17 aprilie), Congresul uniunii studenţilor arabi
(Tripoli, aprilie), întâlnirea internaţională consacrată celei de a 25-a
aniversări a Conferinţei de la Bandung, convocată de Organizaţia de
solidaritate a ţărilor din Asia şi Africa (Colombo, 18-24 aprilie), Conferinţa
internaţională de solidaritate cu tineretul din Palestina şi din Liban,
organizată de Uniunea tineretului arab (Liban, aprilie) etc.
Ce mai tura-vura, fuseseră mobilizate toate regimurile „progresiste“,
toate forumurile, toate organizaţiile infiltrate, toate „punctele forte“ ale
socialismului în regiunea Oceanului Indian. În aprilie, după ce campania şi-
455 Rezoluţia Politburo-ului P187/33 din 10/03/1980 şi nota lui Gromîko,

Andropov, Ustinov, Ponomarev, Rahmanin din 10/03/1980, nr. 0212/gs,
Rezoluţia Politburo-ului P185/XVIII din 8/05/1980 «Propuneri pentru o
regularizare politică în raport cu Afganistanul» şi nota Comisiei Politburo-
ului a CC a PCUS pentru Afganistan din 6/05/1980, nr. 391/gs.
457 Rezoluţia Politburo-ului P187/55 din 13/03/1980, directivele către
ambasadori şi «Plan de măsuri ce trebuie luate» (3 pagini).

a luat avânt, Politburo a a adoptat o hotărâre privind „riposta la planurile de
extindere ale puterii militare americane în regiunea Orientului Apropiat şi
Mijlociu şi a Oceanului Indian“, care a transmis dispoziţii tuturor
ambasadorilor sovietici şi câteva misiuni deosebite „prietenilor poporului“.
Astfel KGB a primit sarcina de a activa în toată lumea a treia, dar mai ales
în ţările arabe şi în Iran, manifestaţiile împotriva prezenţei militare
americane, la recomandarea expresă a aceloraşi veşnici Gromîko, Andropov
şi Ustinov458. Era concret vorba de a-i împiedica pe americani să folosească
baze la Oman, în Somalia, Kenya, Egipt şi Israel.
Politburo a adoptat două hotărâri privind China, spre a riposta
„cooperării militare chino-americane“459 şi a demasca politica „pro-
imperialistă“ a Beijingului în ochii lumii a treia460.
Cu toată amploarea întreprinderii, nu era vorba aici decât de măsuri
complementare: grosul ofensivei trebuia să fie aţintit spre Europa şi Statele
Unite. De aceea, primii cărora Politburo li s-a adresat după invazia din
Afganistan au fost partenerii săi întru destindere, social-democraţii
europeni, îndeosebi Willy Brandt şi şeful social-democraţiei finlandeze,
Kalevi Sorsa, pe care îl cunoaştem bine şi care „colaborase în mod leal“ cu
Moscova în problemele destinderii şi dezarmării461. Brandt era pe atunci
preşedintele Internaţionalei socialiste, iar Sorsa unul din vice-preşedinţii din
fruntea grupului special care coordona acţiunile Internaţionalei pentru
destindere şi dezarmare. Sensul mesajelor expediate de Moscova se rezuma
la acesta462: nu exista nici o legătură cauzală între intervenţia sovietică din
Afganistan şi înăsprirea tensiunii internaţionale, aceasta nu se datora decât
agresivităţii Occidentului în general şi a Statelor Unite în particular. Atunci
apare prima menţiune la „sesiunea din decembrie a Consiliului NATO“ ca
sursă a tuturor relelor, menţiune care avea mai apoi să servească drept
refren „forţelor păcii, progresului şi socialismului“ în Occident.
Moscova se nelinişteşte de noul program NATO şi se destăinuie pe
această temă lui Brandt, plângându-se că noua orientare, hotărâtă cu
prilejul evenimentelor din Afganistan, s-a consolidat în ceea ce se numeşte

ambasadori şi nota lui Gromîko, Andropov şi Ustinov din 3/04/1980, nr.
0289/gs.
459 Rezoluţia Politburo-ului P217/57 din 2/10/1980 şi directivele către
ambasadori (7 pagini).
460 Rezoluţia Politburo-ului PÎ95/56 din 8/05/1980 şi directivele către
ambasadori (7 pagini).
461 Cf. Partea întâi, pag. 12, nota 2, rezoluţia secretariatului CC St-241/108
gs din 16/12/1980 şi nota Departamentului internaţional al CC din

11/12/1980, nr. 18-S-2161.
ambasadorul sovietic în RFG în legătură cu W. Brandt (10 pagini) şi

informaţia de transmis lui K. Sorsa, (8 pagini).
de acum „doctrina Carter“. Occidentul vrea să rupă în favoarea sa echilibrul
forţelor şi să intimideze Moscova, „lucru imposibil“... Kremlinul ar dori să se
poată sprijini pe Internaţionala socialistă pentru „a salva destinderea“ şi a-i
face să amuţească pe partizanii războiului rece.
E important să nu ne pierdem cu firea463. Cât despre evenimentele din
Afganistan care, orice ar spune americanii, n-au nimic în comun cu situaţia
actuală, se cuvine să le cercetăm fără a priori şi fără „nervozitate“,
amintindu-ne că ele se datorează „războiului nedeclarat“ dintre CIA şi
Beijing, care doresc în mod evident „să lichideze revoluţia din aprilie, să
restaureze fostul regim antipopular şi să facă din Afganistan un cap de pod
pentru a ataca URSS, care are în comun cu această ţară o frontieră de două
mii de kilometri“. Nu ar putea fi minimalizat rolul lui Amin ale cărui acţiuni
erau dictate de contactele lui cu CIA. Persecutându-i pe „patrioţii cinstiţi“ şi
făcându-l să dispară pe preşedintele Taraki, Amin merită soarta ce i-a fost
rezervată, a cărei paternitate Moscova totuşi n-o revendică.
Ar trebui să se ţină seama de reaua credinţă a administraţiei
americane, care invocă problema afgană, uită orice rezervă şi orice bun-simţ
şi face astfel încât să strice relaţiile interstatate, care au fost clădite cu
dificultăţile care se cunosc. Ba mai rău, administraţia Carter se sileşte să
învenineze raporturile între ţările europene şi URSS. Este aşadar urgent să
fie adunate forţele care doresc să salveze destinderea şi pacea.
Mesajul către Sorsa, „colaborator de încredere“, cuprindea aceleaşi

idei, uneori aceleaşi expresii, dar era redactat pe un ton ce amintea de o
directivă. Ca o ipoteză asupra conferinţei de la Viena, i se aminteşte ce se
aşteaptă de la Internaţionala socialistă şi i se detaliază punct cu punct
agenda:
Rolul său va consta în a face apologia „destinderii“, a aminti că ea nu
are alternativă şi mai ales în a se strădui să disocieze Europa de politica
americană în materie de armament strategic. Dezarmarea şi destinderea
trebuie să fie caii de bătaie ai social-democraţilor care pot servi drept
intermediari preţioşi între Moscova şi Washington.
Inutil să precizăm că acel „colaborator de încredere“, care era Sorsa, a
executat conştiincios dispoziţiile tovarăşilor săi de la Moscova la 5 februarie
1980.
Discursul său de la Viena reia practic toate sfaturile lor, uneori frază
cu frază464.
463 E, aparent, vorba de declaraţiile lui Brandt din acea epocă.

464 Kalevi Sorsa, preşedinte al grupului de cercetare al Internaţionalei
socialiste asupra dezarmării, preşedinte al Partidului social-democrat
finlandez; discurs la conferinţa şefilor de partid ai Internaţionalei socialiste,
5/02/1980 la Viena.
„În timp ce folosirea forţei devine banală şi peste tot pe pământ
şoimii se hrănesc unii pe alţii, sarcina care revine Internaţionalei
socialiste este de a face auzită vocea raţiunii şi voinţa de a se ajunge la
pace.
[...] Sper cu fermitate că problemele internaţionale nu vor face
decât să cimenteze determinarea noastră de a găsi o soluţie socialistă,
adică o soluţie de pace, trecând peste ameninţările prezente“.
Primirea pe care i-o rezervase Brejnev nu putea decât să încurajeze un

astfel de optimism:
„Am fost primiţi într-un mod călduros, amical, dar în acelaşi timp,
am muncit serios. Preşedintele Brejnev ne-a dovedit, îndrăznesc să o
spun, o consideraţie excepţională. Am avut o discuţie lungă şi detaliată
cu o întreagă echipă de experţi sovietici care s-au dovedit bine
informaţi, pragmatici, sinceri şi clar angajaţi în destindere.“
Nu putem decât ignora la ce se gândeau patronii social-democraţiei

europene, ascultând avântul oratoric pasional al colegului lor finlandez şi
dacă ştiau ei înşişi sub ce influenţă anume făcea el uz de atâta ardoare. La
vremea respectivă, comuniştii italieni dezavuaseră ei înşişi invazia din
Afganistan şi în lumea socialistă, doar PASOK-ul grecesc nu se alăturase,
asupra acestui punct, ansamblului socialiştilor. În plus, mulţi dintre ei se
găseau în guvernele unor ţări membre ale NATO, astfel încât nu s-a putut
scăpa la conferinţa de la Viena de o rezoluţie cerând retragerea trupelor
sovietice din Afganistan. Dacă exista unanimitate, aceasta era în dorinţa lor
de „a salva destinderea“ care, după ei, nu avea alternativă. „Recomandările“
lui Sorsa au fost, aşadar, adoptate fără deliberare.
„Cetăţeni, spunea apelul final465, Internaţionala socialistă, liberă

asociaţie a partidelor socialiste şi social-democrate din lumea întreagă,
cheamă orice om de pe pământ să contribuie... la dezarmare, la progres
şi la pace. Cheamă pe oricine, independent de convingerile sale politice,
să participe la eforturile noastre pentru dezarmare, pace, destindere şi
cooperare internaţională...“
Campania sovietică de „luptă pentru pace“, care, la începutul anilor

’80, a inundat Europa, n-ar fi avut, de departe, un astfel de succes fără
participarea socialiştilor şi social-democraţilor, asociaţi ai sindicatelor,
organizaţiilor de tineret, de femei sau altele, care au acceptat să colaboreze
cu partidele comuniste „frăţeşti“ în această întreprindere. Lucrul cel mai
465 «Concluzii ale grupului de studii asurpa dezarmării al Internaţionalei

socialiste, Congresul internaţionalei socialiste, Madrid, 13-16/11/1980».
uimitor în această campanie nu era brusca sa apariţie, atât de oportună
pentru interesele URSS, nici măcar orientarea sa făţiş pro-sovietică, ci
amploarea sa, care dădea exacta măsură a succesului său. Să ne amintim
că dacă, la sfârşitul lui 1979, aceste manifestări nu adunau mai mult de
10.000 până la 20.000 de participanţi, spre sfârşitul lui 1980 ajunseseră la
aproximativ 100.000, iar în toamna lui 1981 pământul tremura sub
defilările lor: 350.000 la Bonn, 250.000 la Bruxelles, până la 250.000 la
Londra, aproape jumătate de milion la Roma, 400.000 la Amsterdam, de
ordinul a 100.000 la Copenhaga, de la 30.000 până la 40.000 la Berna şi nu
mai puţin de 10.000 în modesta Norvegie.
Campania şi-a atins punctul culminant în decembrie 1983, când s-a
început instalarea noilor rachete în Europa: s-a atins milionul în Germania
Occidentală, 600.000 la Roma, circa 400.000 la Londra, până la jumătate de
milion la Bruxelles şi Haga466. Aceste cifre vrăjeau mulţimile, păreau să le
confirme drepturile, iar cifrele se umflau atunci tot mai mult. Aceste cifre, de
altfel, îi derutau şi pe oamenii cei mai avertizaţi: Moscova nu putea dispune
totuşi de atâţia agenţi sau „tovarăşi de drum“! Dar aceste cifre produceau
teamă: părea că nimic nu va putea frâna această epidemie de isterie
antinucleară. Încă un pic şi încă un guvern printre altele va da greş, va
ceda, va accepta compromisul, făcând astfel să explodeze NATO şi asigurând
URSS-ului un diktat nelimitat asupra unei Europe „neutralizate“,
„denuclearizate“. Dincolo, era prăpastia, pe marginea căreia nu se va putea
niciodată opri nici unul din acei socialişti flecari, căptuşiţi cu zadarnice
speranţe asupra rolului lor de „intermediari“ între Est şi Vest, sau cu visări
utopice asupra „socialismului cu faţă umană“ şi asupra „convergenţei“. La
urma urmelor, Moscovei îi revenea decizia de a vedea pe care anume
Kerenski şi în ce ţară anume a Europei era timpul să-l înlocuiască cu un
leninist încercat...
Acum, când decorurile s-au prăbuşit şi am văzut dezgolită
duşmănoasa mizerie a regimului sovietic, ne vine greu să credem că acum
exact zece sau doisprezece ani mai multe milioane de europeni nu vedeau
altă ieşire decât capitularea. Ne vine greu să ne închipuim că o banală
măsură sovietică cu „caracter ofensiv“, care n-ar fi păcălit pe nici un şcolar
în URSS, a provocat o isterie colectivă în populaţia adultă a acelei Europe
atât de prospere, atât de libere, atât de bine apărate, în asemenea măsură
încât, uitând cu totul de Afganistan şi de celelalte crime sovietice, cetăţenii
au început să reclame de la guvernele lor o dezarmare unilaterală! Şi încă să
o reclame în ce mod! Se legau de existenţa bazelor nucleare, le înconjurau
cu lanţuri umane, în timp ce în Olanda militarii au mers până acolo încât
au refuzat public să se ocupe de armamentul nuclear. Nici o logică, nici un
466Aici şi infra cifrele sunt luate din Peace Movements de April Carter,
Longman Group UK Ltd., 1992, p. 120-121.
argument raţional nu mai avea priză asupra spiritelor.
„Protestează şi supravieţuieşte!“
Să prostestezi? Dar împotriva a ce? Împotriva invaziei sovietice din
Afganistan? Împotriva instalării, deja obţinute, a rachetelor sovietice cu rază
medie de acţiune, SS-20? Nu, ci împotriva intenţiei pe care o avea NATO de
a instala rachetele sale Pershing.
„Disuadarea noastră nu mai schimbă părerea nimănui!“
Ce se petrecuse? Şi de ce? Începuse războiul? URSS atacase oare o
ţară din NATO sau invers?
„Niciodată până acum lumea nu a fost atât de aproape de un
holocaust nuclear planetar“, proclama prosovieticul Consiliu mondial al
păcii.
„Intrăm în deceniul cel mai cumplit al istoriei umane“, clamau ca un
ecou artizanii „independenţi“ ai păcii din Occident.
Pentru ce aşadar? De unde ieşise această nouă cauză de pericol? Nu
provenea oare din faptul că de-a lungul deceniului precedent se jucaseră de-
a destinderea cu Kremlinul, adică de-a cine pierde câştigă? Putem tremura
la gândul a ceea ce s-ar fi petrecut dacă aceste jocuri s-ar fi prelungit vreme
de încă cinci ani.
Nici liderii acestor mişcări, şi încă şi mai puţin adepţii lor nu-şi
puneau întrebări atât de complexe. „Argumentele“ lor, dacă putem folosi un
cuvânt atât de pretenţios pentru a califica nişte vociferări isterice, erau
uneori atât de contradictorii, încât nu se înţelegea cum de puteau coexista
în sânul unei aceleiaşi mişcări. Ceea ce îi unea era doar o frică iraţională, o
dispoziţie către a capitula fără a aştepta măcar să se ceară aşa ceva. Mai
degrabă roşii decât morţi. Cu atât mai lesne cu cât mulţi erau deja roz, dacă
nu roşii de-a binelea.
Trebuie să mărturisesc că nu suport crizele de nervi, că ele trezesc în
mine o furie oarbă şi un chef aproape de neînvins de a pocni în plină mutră
(ceea ce, după cum se ştie, este singurul mijloc de a-l face să-şi revină în fire
pe cel ce se află în criză). În ce priveşte contemplarea unei isterii colective
prosovietice, acest lucru îmi era aproape insuportabil. Fără să vreau, mă
lăsam cuprins de disperare: îmi cheltuisem jumătate din viaţă explicându-le
oamenilor natura regimului sovietic şi s-ar fi zis că toată lumea pricepuse.
Ei bine, nu, fusese de ajuns ca Moscova să tragă de nişte sfori, să se joace
de-a lupul cel rău pentru ca să trebuiască să reînceapă totul de la zero, de
parcă n-ar fi existat nici gulagul, nici procesele noastre, nici cărţile noastre.
De n-ar fi fost vorba decât de noi! Părea însă că întreaga istorie a secolului
XX se năruise într-o prăpastie, dispăruse din conştiinţa a milioane de
oameni, iar noi eram nevoiţi să asistăm, precum spectatorii la teatru, pentru
a nu ştiu câta oară, la reluarea unei tragedii binecunoscute. S-ar fi spus că,
la fel ca în 1917, o sete irezistibilă de pace, cu orice preţ şi pe loc, avea să
măture toate statele europene şi să le facă una cu pământul, spre marea
bucurie a bolşevicilor. Sau ca în 1938, când o criză analogă de pacificări
deschisese porţile Europei fraţilor buni ai bolşevicilor.
Ce era atunci de făcut? Neputând să dau palme în mod fizic fiecăruia
din acei domni, am ales echivalentul cel mai aproapiat şi, pe un ton
deliberat insultător, am scris un lung articol în Times la Londra, pe care l-
am reluat într-o formă amplificată şi retuşată într-o broşură, editată separat
în aproape toate ţările europene467:
„Există în jargonul partidului un termen a cărui paternitate îi revine
lui Lenin în persoană, acela de «imbecil util». Astăzi, în ciuda erorilor lor, a
aventurilor lor inepte, a dezastrelor lor economice, a crizei poloneze şi a
rezistenţei obstinate a ţăranilor afgani, în pofida planului de reînarmare al
lui Reagan şi a rezoluţiilor ONU, conducătorii sovietici tocmai au câştigat o
victorie spectaculoasă: au recrutat milioane de imbecili utili pentru a
compensa falimentul politicii lor externe. De acum înainte, ei nu mai sunt
izolaţi, iar problema care se pune este de a şti dacă americanilor li se va da
voie să-şi instaleze rachetele în Europa.
„Nu neg faptul că există în rândurile lor o sumedenie de oameni bine
intenţionaţi, sincer angajaţi sau sincer speriaţi. Sunt chiar convins că este
cazul pentru majoritatea lor. Ca şi în anii ’50, mişcarea constă în acelaşi
ciudat amestec de comunişti, tovarăşi de drum, intelectuali încurcă-lume,
cabotini în goană după popularitate, oameni politici profesionişti ai
speculaţiei, burghezi speriaţi, tineri avizi de a se răzvrăti de dragul
revoluţiei. Mai găsim aici, de asemenea, în mod inevitabil, preoţi catolici
învestiţi cu o «misiune» sau alţi credincioşi convinşi că Dumnezeu i-a ales
pentru a face să domnească pacea pe pământ chiar acum. Însă, de
asemenea, nu există nici cea mai mică îndoială că această mulţime pestriţă
este manipulată de o mână de ticăloşi care îşi primesc direct instrucţiunile
de la Moscova.“
Se pot bănui cu uşurinţă urletele de indignare care au urmat şi ura
cu care m-a blagoslovit intelighenţia stângistă. Cu atât mai mult cu cât nu
puteam pe atunci să furnizez nici o dovadă directă a alegaţiilor mele: nu
dispuneam pe atunci decât de publicaţiile sovietice oficiale, de câteva
documente ale Consiliului mondial al păcii şi de o bună cunoaştere a
scumpei mele patrii. Ca orice om care a crescut în URSS, ştiam că „lupta
pentru pace“ este parte integrantă a luptei ideologice sovietice împotriva
lumii exterioare, sau mai curând una din ipostazele ei, din moment ce pacea
autentică, conform ideologiei comuniste, nu este posibilă decât după
triumful definitiv al socialismului pe întreg pământul. În „noua limbă“ a
467 The Times, 4/12/1981, «Better Red than Dead Is not Good Enough»;
Commentary, mai 1982, «The Peace Movement & the Soviet Union». Les
Pacifister contre la paix (The Peace Movement & the Soviet Union), 1982,
(Franţa, SUA, Regatul Unit, Olanda), 1983 (Elveţia, Polonia şi Grecia), 1984
(Suedia). Robert Laffont pentru ediţia franceză.
comunismului, aceste noţiuni deveniseră de multă vreme sinonime, iar
expresia „lupta pentru pace“ desemna pur şi simplu lupta URSS pentru
extinderea influenţei sale. Şi, desigur, era dator să participe la această
bătălie tot ce era sovietic: oameni, instituţii, organizaţii, dintre care multe -
Comitetul de apărare a păcii, asociaţiile de prietenie cu URSS în aproape
toate ţările, Comitetele foştilor combatanţi, Comitetul femeilor sovietice,
Departamentul relaţiilor externe al Bisericii ortodoxe, - fuseseră create doar
în acest scop. Misiunea lor, ca aceea a oricărei organizaţii sovietice în
contact cu străinii, era să-i îmbrobodească pe acei străini, să se insinueze în
mişcările sau organizaţiile ce corespundeau propriei lor specificări, să
descopere acolo „tovarăşi de drum“, să facă să avanseze punctul „nostru“ de
vedere în cea mai măruntă chestiune... pe scurt, să „lupte pentru pace“.
Era vorba, în fond, de o gigantică maşină a cărei muncă nu se oprea
niciodată, dar se putea modifica conform exigenţelor momentului. Oscilaţiile
obişnuite ale politicii externe sovietice între războiul rece şi destindere, şi
viceversa, implicau un minimum de schimbări în funcţionarea maşinii.
Astfel, necesitatea de a umple o întârziere în materie de armament nuclear,
de a reacţiona la crearea NATO şi la o nelinişte crescândă în Vest la
începutul anilor ’50, a atras după sine o campanie agresivă pentru
dezarmare, în general, şi împotriva armei atomice, în particular. De unde,
explozia de activităţi pacifiste la vremea respectivă, faimosul apel de la
Stockholm, „Porumbelul păcii“ al lui Picasso etc. Virajul spre destindere din
anii ’70 nu a implicat deloc sufocarea acestui gen de activitate: nici
structurile implantate în Occident de Moscova şi nici relaţiile personale nu
au dispărut: ele nu au făcut decât să se întărească. Însă, acţiunea lor a fost
reorientată spre problemele curente ale politicii sovietice: campania
împotriva războiului din Vietnam, „solidaritatea cu poporul chilian“ sau cu
poporul din Palestina, lupta împotriva apartheid-ului, etc.468. Virajul în
direcţia războiului rece, din anii ’80, nu a însemnat decât o deplasare de
accent în această luptă perpetuă. Nimic nu se schimba în fond: veşnicul
Consiliu al păcii, cu nemuritorul său preşedinte, Romesh Chandra, sediul
său din Finlanda şi sucursalele sale din lumea întreagă, cu acelaşi dirijor
ascuns în culise - Boris Ponomarev, şeful Departamentului extern din
Comitetul Central - şi aceeaşi clientelă de organizaţii pacifiste false, produse
de partidele comuniste locale, totul rămânea la locul său. Finanţarea însăşi
rămânea ceea ce fusese: mereu acelaşi Fond sovietic pentru pace, la care
orice cetăţean sovietic era obligat să verse o parte din salariu. Finanţare
deloc neglijabilă: după evaluările mele aproximative de atunci, fondate
exlusiv pe sursele oficiale sovietice, Fondul pentru pace aduna cam 400 de
milioane de ruble pe an, din care o treime minimum (140 de milioane de
Cf. dare de seamă a activităţilor Centrului de informaţii al Consiliului

468
mondial al păcii pentru 1975, din 23/03/1976, exp. nr. 235 (11 pagini).
ruble, sau, la cursul liber de atunci, 35 de milioane de dolari) era cheltuit în
Occident, „pentru a sprijini financiar organizaţiile, mişcările şi pe indivizii
care luptă pentru pace şi dezarmare, şi pentru a pune la cale congrese
internaţionale, simpozioane, festivaluri sau expoziţii permiţând acestor
organizaţii sau acestor indivizi să-şi coordoneze activităţile pe scară
internaţională“469.
Repet că toate astea erau cunoscute la vremea respectivă, la începutul
anilor ’80, şi aceasta consultând publicaţiile sovietice perfect accesibile. În
plus, se întâmpla uneori ca presa occidentală să lase să filtreze informaţii
despre scandaluri legate de manipularea de către sovietici a mişcării pentru
pace: când, în Danemarca, un „activist“ local, Arne Petersen, era surprins cu
bani sovietici, încasaţi de el pentru a acoperi cheltuielile anunţurilor cu
plată sau al petiţiilor mişcării sale; când, în Elveţia, diplomaţi sovietici se
pomeneau amestecaţi în organizarea de manifestaţii antinucleare470; când
„verzii“ din Germania occidentală, certaţi cu aliaţii lor comunişti, îi acuzau
pe aceştia de manipularea mitingurilor antinucleare471. Fără să mai vorbim
de procentajul excesiv de ridicat de comunişti la conducerea mişcărilor
antirăzboinice din Anglia472, din Olanda şi din Germania473, încă şi mai mult
din Italia, ceea ce era în sine un fapt suficient de convingător.
Cu toate acestea, şi spre marele meu regret, eu nu dispuneam pe
atunci de probe directe şi ignoram chiar multe aspecte ale acelor „măsuri cu
caracter ofensiv“. Îmi amintesc că mi-am frământat mintea ca să ştiu la ce
dată precisă decretase Politburo lansarea campaniei sale pentru dezarmare.
Era înainte sau după invazia din Afganistan? Eram înclinat să cred că era
înainte, în mare, cam spre mijlocul anului 1979, în acelaşi moment cu
decizia privind Afganistanul. Nu aveam complet dreptate: istoria era încă şi
mai interesantă. Fie şi numai pentru că aceasta decizie, în sine, nu avea
nimic de-a face cu Afganistanul şi fusese luată încă din 1975, ca făcând
parte dintr-un „program al luptei ulterioare pentru pace şi cooperare
internaţională“ cu ocazia celui de al XXV-lea Congres al PCUS. Trebuia cu
orice preţ să fie consolidate succesele destinderii, acordurile de la Helsinki
care ratificaseră expansiunea sovietică în Europa de după război, trebuia
camuflată creşterea nemăsurată a înarmărilor sovietice şi trebuia mai cu
469 Soviet Hypocrisy and Western Gullibility, 1987, Ethics and Public Policy
Center, «Peace as a Political Weapon», pag. 23-24.
470 New York Times, 26/07/1983, «West European Foes of New US Missiles
Often Find KGB Men In their Midst» de John Vinokour.

471 New ork Times, 6/04/1982, John Vinokour.
472 Wall Street Journal, 22/02/1983, «The Story of Who’s Behind Britain’s
CND» de Souglas Eden, Encounter, aprilie 1983, «The Great Unilateral

Illusion» de Lord Chalfont.
473 Strategie Review, iarna 1983, «Soviet Manipulation of the European
Peace Movement» de Wynfred Joshua.

seamă să fie împiedicată orice măsură de ripostă din partea guvernelor
occidentale. Încă din acea epocă, se percepea o vagă nelinişte în faţa
superiorităţii militare sovietice.
Andropov, în raportul său din decembrie 1975474, se arăta îngrijorat în
faţa apariţiei, în dotarea adversarului, a unor arme tactice ultraprecise care
riscau să tulbure raportul de forţe: bombe cu laser sau teleghidate, rachete
americane „Hellfire“ şi obuzul autoghidat de 155 milimetri, rachete tactice
Pershing etc.
Toate astea, după Andropov, aveau să genereze în situaţia
internaţională un anumit număr de factori, atât stabilizatori cât şi
destabilizatori. Pe de-o parte, adoptarea unor arme uşoare şi mobile s-ar
face în detrimentul unor echipamente aeriene sau blindate mult mai
costisitoare şi ar atrage o segmentare a trupelor în unităţi mai mici. Pe de
altă parte, asigurarea de a vedea atins infailibil obiectivul printr-o singură
armă ar duce la descentralizarea la maximum a obiectivelor militare şi
industriale, a depozitelor de arme din marile baze militare. Printre
elementele „stabilizatoare“, Andropov semnala posibilitatea de a utiliza, de
acum înainte, încărcături nenucleare sau cu sarcină nucleară minimală,
care ar putea distruge un obiectiv militar, fără a afecta practic populaţia
civilă. Însă, el nota cu mâhnire că adoptarea unui nou arsenal risca să facă
să treacă Statele Unite drept apărător imbatabil al Europei, în faţa trupelor
pactului de la Varşovia.
Iată ceea ce Moscova nu putea accepta în nici un caz: întreg sensul
„ofensivei paşnice“, al destinderii, se reducea în fapt la a face Europa
vulnerabilă şi supusă diktatului sovietic, incapabilă să se opună forţelor
pactului de la Varşovia. Se poate spune că la asta se reduseseră
întotdeauna manevrele lor în materie de armament încă din vremurile
staliniste, însă apariţia armei nucleare la sfârşitul războiului le dăduse peste
cap, în mod ciudat, planurile. În realitate, având în vedere superioritatea
cantitativă colosală a Moscovei şi a lagărului socialist, sovieticii s-ar fi
împăcat perfect cu o dezarmare integrală: n-ar mai fi avut atunci decât să
lase să fie măturată întreaga Europă de trupe comuniste cu mâinile goale.
De acum înainte doar dezarmarea atomică era visul lor, căci Europa nu era
în măsură să ajungă din urmă monstrul totalitar în armamente
convenţionale. Ar fi trebuit pentru acest lucru să militarizeze continentul
întreg, să-i mobilizeze toate resursele, adică să se transforme în sistem la fel
de totalitar cum era Uniunea Sovietică. De aceea Truman şi Attlee, încă de
la formarea NATO, au mizat în întregime pe armamentul atomic: el îngăduia
Europei să se bucure de democraţie, să prospere şi să rămână
independentă.
Acest armament avea totuşi inconvenientele sale: nu putea fi utilizat
474 Nota lui Andropov din 14/11/1975, nr. 3088-A.

fără a distruge jumătate din Europa, respingând un atac sovietic. Rămânea
aşadar să se conteze pe forţa sa de disuadare, adică să se trăiască sub
ameninţarea permanentă a unei catastrofe nucleare, ceea ce a permis
Moscovei să exploateze fără ruşine frica. Occidentul se va hotărî sau nu într-
un moment critic? Aceasta era problema majoră a securităţii europene care
se punea, din nou, la fiecare schimbare a conjuncturii politice. Întreaga
infamie a destinderii cu seducţiile ei, cu pacea şi cu cooperarea ei
internaţională (şi mai mult încă infamia apologeţilor săi occidentali care
ştiau perfect de-a ce se jucau) venea din faptul că oamenii, plasaţi în faţa
unei alegeri imposibile între capitulare şi distrugerea atomică - să fie roşii
sau morţi - începeau să tindă spre primul din cei doi termeni şi nu visau
nici măcar să reflecteze la coşmarul sclaviei comuniste. Şi asta cu atât mai
puţin cu cât a vorbi despre acel coşmar în plină destindere trecea drept
nepotrivit: nu însemna acest lucru revenirea la retorica războiului rece?
Venirea în prim-plan a armelor „precise“, a bombei cu neutroni şi, mai
apoi, a Iniţiativei de apărare strategică (mai cunoscută sub numele de
„războiul stelelor“) a fost un răspuns la această problemă. Însă tocmai asta
provoca furia Moscovei: era o modalitate de a-i neutraliza pe sovietici, de a
anihila grandioasa lor superioritate numerică (superioritate care „spre
sfârşitul anilor 70, era aproape de 3 la 1 faţă de NATO în ce priveşte
efectivele de trupe, tancurile şi aviaţia475) şi de a-i priva de esenţial:
facultatea de a ameninţa. Dacă s-ar fi ajuns aici, Europa ar fi scăpat de
alegerea dureroasă între sclavie şi moarte. Posibilitatea pentru Europa de a-
şi asigura integral şi unilateral apărarea, fără participarea URSS sau a unor
„convenţii colective“ (pe care sovieticii le-ar fi putut întotdeauna interpreta
mai apoi în profitul lor spre marea surpriză a europenilor), genera la Kremlin
o frică permanentă. Acest lucru punea capăt viselor care se făureau acolo de
a pune mâna pe Europa şi pe potenţialul ei militar, şi asta fără să fie nevoie
să se tragă măcar un foc.
Căci ei vedeau viitorul în felul lor: nu înţelegeau nici să ocupe Europa,
nici s-o calcineze atomic. În plus, nu se temeau deloc, aşa cum o atestă
raportul lui Andropov, de nici cel mai mic pericol pentru propria lor
securitate, ca urmare a unei instalări de armamente noi în ţările din NATO:
Kremlinul ştia pertinent că acestea aveau o funcţie pur defensivă.
Bineînţeles, desfăşurarea spectaculoasă a sute de rachete SS-20 la sfârşitul
anilor 70 fusese un răspuns direct dat noii strategii a NATO, dar în măsura
exclusivă în care el priva Occidentul de o nouă superioritate în materie de
„apărare“, evocată în raportul lui Andropov. Moscova părea să-i spună
Occidentului: „Mai ales să nu visaţi la vreo apărare nucleară «curată»,
reducând la minimum pierderile voastre civile, căci, în caz de utilizare a noii
475Cf. Defending the West de W. Churchill, Temple Smith, Londra, 1981,

pag. 87.
voastre arme tactice, noi am răspunde prin rachete SS-20 cu încărcătură
nucleară.“ Funcţia acestor rachete nu s-ar putea explica în afara dorinţei de
a reaşeza Europa în faţa alegerii chinuitoare între sinucidere şi capitulare.
Se poate încă şi mai puţin explica altfel desfăşurarea lor deschisă, fără nici
cea mai mică acoperire, fără umbră de camuflaj şi în ritm de aproximativ
una pe săptămână în 1979. Dându-şi osteneala asta, URSS era în stare să
ascundă sateliţilor americani modernizarea rachetelor sale pe care o
practicase neîncetat, cel puţin din 1974476. Statul-major al armatei sovietice
avea un birou special destinat acestui lucru (Biroul de camuflaj strategic),
care se achita foarte bine de sarcinile sale.
Faimoasa „paranoia sovietică“ a fost superb orchestrată de către
dezinformarea sovietică, cu plăcere reluată şi repetată de şefii mişcării
pentru pace şi alţi „sociologi“. La drept vorbind, cu puternicul lor sistem de
spionaj şi cu cea mai puternică armată din lume, de ce anume se puteau
teme sovieticii? Dar, ca nişte excelenţi jucători ce erau, conducătorii sovietici
calculaseră cu mintea limpede că o trecere subită la ostilitate, după decenii
de demoralizare, conştientizarea bruscă de către Occident a zdrobitoarei
superiorităţi a Estului, care nu-i lăsa pactului NATO nici cea mai mică
şansă de apărare, vor face în mod irezistibil să se încline balanţa alegerii
europene spre „roşu“.
Am scris atunci în broşura mea:
Din acel moment, veţi începe să vă pierdeţi progresiv libertatea şi veţi fi

expuşi la un şantaj sovietic constant şi nelimitat477. Pot sau nu să vă placă
sindicatele, dar v-ar place ca ele să fie nevoite să ia în considerare o invazie
străină la fiecare grevă pe care o declară, aşa cum, Solidaritatea a fost
nevoită s-o facă în Polonia de optsprezece luni încoace? Pot sau nu să vă
placă mediile de informare, v-ar plăcea însă să vă vedeţi presa
autocenzurându-se pentru a evita reacţiile iritate ale unui vecin puternic,
cum se întâmplă în Finlanda? Vă poate plăcea sau nu sistemul vostru de
reprezentare; măcar sunteţi liberi să-i alegeţi pe aceia care vă plac fără a lua
în considerare dorinţele unei puteri străine. Nimeni nu vă ameninţă că intră,
la voi acasă, pentru a vă impune un guvern ales de el, ca în Afganistan.
Sistemul sovietic este astfel făcut încât nu se va mulţumi decât dacă vă
asimilează lui însuşi şi vă controlează în întregime“.
Plată în natură
Campania pentru dezarmare a fost aşadar proiectată în 1975, fără a fi
476 Rezoluţia secretariatului CC St-130/12 gs din 2/07/1974 şi nota lui

Andropov nr. 1560-A din 14/06/1974.
considerată urgentă, şi orientată spre viitor, pe termen lung. Andropov în
raportul său semnala că ţările NATO se gândeau la dotarea cu arme tactice
precise pentru începutul anilor ’80. Era important aşadar să desfăşoare
„lupta pentru pace“ în toată amploarea ei. De aceea au şi purces la această
luptă fără grabă, dar în mod scrupulos. În cursul verii 1975, Consiliul
mondial al păcii şi-a publicat Apelul la dezarmare, menit să coincidă cu cea
de a douăzeci şi cincea aniversare a Apelului de la Stockholm478. Abia în mai
1976, a fost în sfârşit adoptată rezoluţia CC „Asupra ordinului de realizare
în URSS a unei campanii pentru a pune capăt cursei înarmărilor şi pentru
dezarmare“ şi a fost aprobat planul de „măsuri“ principale479.
Se propunea crearea unui larg front care să susţină toate iniţiativele
sovietice şi să izoleze forţele imperialismului.
Prima mare etapă a fost colectarea masivă de semnături pentru Apelul
Comitetului Mondial pentru Pace, publicat în anul precedent, aparent, în
onoarea Apelului de la Stockholm, colectare propusă ca voluntară oricărui
cetăţean sovietic având peste 16 ani. Cetăţenii străini rezidenţi în URSS
puteau în mod liber să se asocieze acestui act voluntar.
Către acelaşi scop trebuiau să tindă serate, întâlniri, expoziţii,
festivaluri, afişe ad hoc, broşuri, montaje fotografice. Presa, radioul şi
televiziunea trebuiau să facă fără încetare caz de această campanie în
Uniunea Sovietică şi desigur şi în străinătate. Un comunicat special a fost
adresat tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti din lume480, pentru a le
aminti oportunitatea unei campanii organizate, uşor de susţinut, dată fiind
mărirea bugetului militar cerută de noua strategie a NATO... Ţărilor
socialiste li se amintea că activismul în acest domeniu va avea în chip
necesar influenţă asupra mentalităţilor ţărilor capitaliste şi lumii a treia.
Parcă percepem înceata şi greoaia punere în mişcare a pietrelor de
moară ale giganticei maşinării, a tuturor ţărilor, a tuturor acelor partide
„frăţeşti“, a asociaţiilor lor, a filialelor lor, a tovarăşilor lor de drum ce
acopereau toate continentele, cu excepţia Antarcticii poate. Se reformau
metodele de lucru, se sporea „ajutorul“ financiar către diverse structuri
străine (mai cu seamă în Scandinavia481), se consolidau aceste poziţii în
instanţele internaţionale, se multiplicau reuniunile de coordonare şi
briefing-urile482. Putem să ne dăm seama de amploarea campaniei şi de
478 Inside the Soviet Army, de Victor Suvorov, Hamish Hamilton, Londra,
1982, pag. 102-105.
479 Rezoluţia secretariatului CC St-9/4 s din 21/05/1976, St-17/10 s din
20/07/1976.
480 Rezoluţia secretariatului CC St-11/5 din 8/06/1976 şi directivele către
ambasadorii sovietici.
481 Rezoluţiile secretariatului CC St 11/7 din 7/05/1976 şi St 17/10 s din
20/07/1976.
482 Rezoluţiile secretariatului CC St 7/12 din 7/05/1976 şi St 23/10 s din
termenele pe care şi le propunea fie doar şi constatând că URSS şi clienţii ei
îşi putuseră asigura la timpul cuvenit o sesiune specială a Adunării generale
a ONU asupra dezarmării în 1978 (o alta avea să urmeze în 1982) al cărei
act final proclama:
„Alarmaţi de ameninţarea pe care existenţa armelor atomice şi

cursa continuă a înarmărilor o aduc supravieţuirii omenirii şi amintind
devastările cauzate de toate războaiele,
Convinşi că dezarmarea şi limitarea înarmărilor, mai ales în
domeniul nuclear, sunt esenţiale pentru prevenirea pericolului unui
război nuclear şi întărirea păcii internaţionale şi a securităţii, cât şi
pentru programul economic şi social al tuturor popoarelor, contribuind
astfel la ameliorarea unei noi ordini economice internaţionale [...]“.
Nu putem uita că acestea se petreceau în 1978, în toiul destinderii,

când nu exista încă nici un pericol de război atomic iminent. Asistăm în
schimb la o strălucită expansiune sovietică în lumea a treia, hoardele
sovietice din centrul Europei sunt înarmate până în dinţi, împotriva lor nu
există decât recursul la o armă atomică de care nu este sigur că va îndrăzni
cineva să se servească. Ce ameninţă aşadar lumea? După ONU, ce
alarmează deci Adunarea generală? Pur şi simplu, existenţa acestui unic
mijloc de apărare împotriva comunismului. Ce propune ONU? O dezarmare
atomică la sfârşitul căreia se va vedea triumfând în lume o „nouă ordine
economică internaţională“, altfel spus socialismul.
În plus, această sesiune specială nu trebuia să fie decât începutul
unei politici de dezarmare483. Iar în realitate, programul de acţiune adoptat
transforma ONU şi nenumăratele sale structuri în anexe ale „luptei pentru
pace“ sovietice, deşi întregul era în esenţă întreţinut cu banii occidentali.
Anii ’80 au fost decretaţi „deceniul dezarmării“ şi au fost invitate mai multe
state şi regiuni întregi să se declare „denuclearizate“.
Mobilizarea amplificată de UNESCO trebuia să ajungă la toate
organismele culturale şi să figureze până şi în programele şcolare484.
Totodată, Comitetul Central decidea luarea de măsuri pentru „consolidarea
rolului uniunii Sovietice în sânul UNESCO şi sporirea numărului şi
activităţii reprezentanţilor ei în secretariatul acestei organizaţii. El
semnalează, de altfel, succesele deja obţinute de URSS, pornind de la
declaraţia UNESCO asupra principiilor fundamentale de utilizare a mediilor
de informare pentru întărirea păcii şi înţelegerea internaţională reciprocă,
31/08/1976.
483 Act final al sesiunii Adunării asupra dezarmării (23/05-1/07/1978),
United Nations, Office of Public Information, pag. 3-22.

484 Ibidem, pag. 16-17.
pentru lupta împotriva propagandei beliciste485. Succes important, după
cum aminteşte bilanţul stabilit în aceeaşi „rezoluţie“ a Comitetului Central,
care rezumă douăzeci şi cinci de ani de activitate sovietică în cadrul
UNESCO.
Această organizaţie a permis URSS-uLui să obţină rezultate
satisfăcătoare, atât „ideologice, politice, cât şi practice“, după cum o atestă
luările sale de poziţie privind Israelul, Chile şi apartheid-ul, deschiderea sa
spre RDG, Vietnam şi Namibia. Nu a sărbătorit ea cea de-a 150-a aniversare
a lui Marx, cea de-a 100-a aniversare a lui Lenin, aniversările a 50 şi 60 de
ani de la revoluţia din octombrie? Pe deasupra, datorită bunăvoinţei sale,
savanţii sovietici pot avea acces la o informaţie „preţioasă pentru ştiinţa
noastră, economia noastră şi apărarea noastră“, fără a mai vorbi de
utilizarea în scopuri de propagandă a publicaţiilor sale difuzate în o sută
patruzeci de ţări486.
Şi toate acestea, reţineţi, pe cheltuiala Occidentului şi pentru sume
rezonabile, din moment ce bugetul anual al UNESCO se ridica, în 1979, la
151,6 milioane de dolari! Mulţi ani vor trece înainte ca Statele Unite şi
Anglia să înceteze să mai participe la finanţarea ei, înţelegând în sfârşit că
UNESCO se transformase în instrument al propagandei sovietice şi în
crescătorie de spioni. Însă situaţia era cam aceeaşi în majoritatea
organizaţiilor internaţionale, cuprinzând şi ONU. Doar enumerarea lor ar lua
mai multe pagini şi în fiecare din ele sovieticii erau instalaţi cu clienţii lor,
tovarăşii lor de drum şi utilizau „canalele“ existente: relaţii, finanţe,
prestigiu. Asociate desfăşurării „luptei pentru pace“, aceste organizaţii
ofereau o unealtă puternică pentru manipularea opiniei publice, o unealtă
capabilă să exploateze practic orice subiect, să profite de orice pentru a da
consistenţă campaniei şi a crea noi infrastructuri. Astfel, anul 1979 a fost
decretat „anul copilului“, ceea ce în aparenţă nu prea avea legătură cu
campania sovietică pentru dezarmare nucleară din Occident. Cel puţin asta
ar fi părerea unui om de pe stradă, naiv şi puţin informat.
O rezoluţie a Comitetului Central nr. 139-44 din 5 februarie 1979487
„autoriza“ totuşi Comitetul femeilor sovietice şi Komsomolul să organizeze în
septembrie o conferinţă mondială pentru „viitorul paşnic şi fericit al tuturor
copiilor“, la care urmau să participe 700 de reprezentanţi străini. Comitetul
de organizare trebuia să fie prezidat de Frida Brown, premiată cu premiul
485Rezoluţia secretariatului CC St-109/4 s din 30/05/1978.

departamentelor din CC nr. 25-S-1/554.
departamentelor din CC, nr. 25-S-1250 din 7 august şi nota Consiliului

central Pansovietic al sindicatelor cfoi Comitetul central al Uniunii
comuniste leniniste a tineretului (Komsomol) şi a Comitetului femeilor
sovietice din 22/06/1979.
Lenin pentru pace. ONU dădea binecuvântarea sa întreprinderii la care
trebuia să figureze 120 ţări şi 70 de organizaţii internaţionale sau regionale:
femei, sindicate, tineri, cadre didactice, medici, jurişti şi psihologi, Sokol,
Uniunea internaţională a tineretului socialist, delegaţiile socialiste şi social-
democrate şi UNICEF, şi UNESCO, şi OMS, şi OIM.
Toate astea pot părea nevinovate la prima vedere. Copiii sunt florile
vieţii. Cine n-ar dori un viitor fericit şi paşnic pentru ei? Nu se poate decât
mulţumi Uniunii Sovietice pentru demersurile şi cheltuielile asumate în
favoarea unei cauze atât de nobile. Cheltuieli considerabile: 1,5 milioane de
ruble şi 80.000 de ruble indexate488 pe devize străine. Toate astea pentru
copii?
Era vorba de promovarea politicii paşnice a URSS, de proclamarea
superiorităţii socialismului şi de sensibilizarea opiniei publice în favoarea
drepturilor copiilor, primul din aceste drepturi fiind acela de a trăi în pace.
În realitate, aventura afgană mai curând a jenat campania sovietică
pentru o dezarmare unilaterală a Occidentului, amestecând cărţile şi dând
planurile peste cap. În orice caz, atmosfera politică din lume era mult mai
favorabilă planurilor sovietice înainte de invazia din Afganistan. Cine ştie
dacă Occidentul ar mai fi rămas pe poziţiile sale dacă numita aventură ar fi
durat câţiva ani în plus? Prima încercare de forţă a fost campania
declanşată împotriva ideii pe care o avusese Carter de a înzestra NATO cu
bomba cu neutroni: una din acele noutăţi menite tocmai să întărească
apărarea Occidentului în faţa forţelor superioare, mai ales în blindate, ale
trupelor pactului de la Varşovia, pe care le evocase Andropov în raportul
său. Şi, deşi acel armament era fundamental defensiv şi nu ameninţa prin
nimic pacea în Europa, iar campania declanşată împotriva lui era făţiş
prosovietică, aceasta a obţinut un succes incredibil. Sunt de ajuns doar
câteva proteste în Olanda, Danemarca şi Norvegia între 1977 şi 1978 pentru
a-l intimida pe Carter şi a-l sili să-şi revizuiască până la urmă concepţia
asupra bombei cu neutroni. A fost cu siguranţă o înfrângere pentru NATO şi
o victorie pentru Moscova, care a dat aripi Moscovei. Departamentul extern
al CC a decernat un „satisfăcător“ Consiliului mondial al păcii489, care-şi
cucerise bunăvoinţa mai multor personalităţi şi organizaţii americane.
Operaţia fusese costisitoare, recunoştea el, dar rodnică. Era bine, aşadar, să
continuie operaţia fără să se uite la cheltuieli.
„Lupta pentru pace“ n-a făcut decât să sporească şi să se
înfrumuseţeze în toată perioada de la sfârşitul anilor ’70, conform planului
iniţial şi fără nici un raport cu conjunctura politică. Semnarea la Viena în
488 La vremea respectivă, 1 rublă = 1,20 dolari.

Departamentului internaţional al CC nr. 25-S-1863 din 20/09/1978 şi nota

Comitetului sovietic pentru apărara păcii din 2/08/1978.
1979 a unui acord asupra limitării armelor nucleare, de către Carter şi
Brejnev (SALT-II), şi întâlnirile la vârf nu i-au încetinit ritmul490. Dimpotrivă
URSS n-a făcut decât s-o întărească, între altele multiplicând „iniţiativele
paşnice“ şi „propunerile paşnice“ la nesfârşit, acţiuni care erau evident
profitabile doar pentru ea şi evident incacceptabile pentru Occident
(neutilizarea armei atomice, întărirea „încrederii“ datorită reducerii modeste
a efectivelor sovietice staţionate în Germania, etc. 491). S-a reuşit, astfel, să
se creeze artificial (dar nu fără succes) impresia că URSS nu avea altă grijă
decât pacea, în vreme ce guvernul Statelor Unite şi NATO erau cel puţin
indiferente, constrânse cum erau să respingă toate aceste „iniţiative“. Pe
planul organizării, psihologiei şi strategiei, Uniunea Sovietică era pe cale să
câştige campania de la sfârşitul anului 1979 şi ar fi câştigat-o definitiv după
câţiva ani, dacă n-ar fi existat Afganistanul.
Aspectul cel mai important al acestei aventuri n-a fost manifestarea
concretă a agresiunii sovietice (mai avuseseră şi alte exemple înainte), ci
surprinzătoarea sa inoportunitate, care a tulburat radical climatul politic
mondial. Era greu de închipuit o reprezentare mai colorată a acelei viitoare
„coexistenţe paşnice“ cu regimul sovietic, mai ales pentru o ţărişoară neutră.
Imaginea era cu atât mai impresionantă cu cât ea apărea în plină campanie
pentru dezarmare, pentru coexistenţă paşnică presupusă a fi întemeiată pe
încredere. Nu se putea visa o mai bună publicitate pentru NATO, iar Elveţia
însăşi a ajuns să repună în discuţie celebra sa neutralitate, în orice caz,
acest lucru nu putea favoriza lărgirea „bazei socio-politice“ a mişcării
sovietice pentru pace. Chiar dimpotrivă, în acel moment s-a accentuat în
Vest divizarea între stânga şi dreapta, mai ales în materie de apărare,
dreapta reluând o poziţie solidă şi argumentată. Nu e o întâmplare dacă s-a
văzut conturându-se atunci o mişcare spre dreapta care avea să aducă la
putere mai întâi pe Reagan, apoi pe Kohl. S-a văzut, de asemenea,
accentuându-se polarizarea din sânul partidelor socialiste şi social-
democrate, fie că aripa pro-atlantică de la conducere s-a separat - cum a
fost cazul pentru Partidul laburist din Anglia -, fie că ea şi-a împiedicat
partidul să adopte o atitudine mai radicală, cum a fost cu cancelarul Helmut
Schmidt în Germania sau cu primul-ministru Bettino Craxi în Italia.
Pe de altă parte, conducătorii sovietici erau obligaţi să-şi stimuleze
campania, să-şi precipite planurile şi termenele, să-şi epuizeze resursele
spre a-şi depăşi izolarea politică. Restricţiile în materie de „schimburi
culturale“ din cauza boicotului şi a protestelor împotriva politicii lor le-au
490Rezoluţia secretariatului CC St-160/5 s din 29/05/1979.

491 Rezoluţia Politburo-ului P107/III din 8/06/1978 şi discursul lui Brejnev
la şedinţa Politburo. Rezoluţia Politburo-ului P147/8 din 16/03/1979 şi
directivele către ambasadorii sovietici (3 pagini).
Rezoluţia secretariatului St-179/34 gs din 8/10/1979.
slăbit remarcabil mijloacele, mai cu seamă în Statele Unite 492.Obligaţia
însăşi, în care se găseau de a încerca să iasă din izolarea lor făcea de acum
înainte suspectă cea mai măruntă campanie a lor. Eu însumi am avut
impresia că această, plină de avânt, campanie de „luptă pentru pace“ era
legată de afacerea afgană mult mai strâns decât era în realitate.
Nu putem fi decât şi mai surprinşi de succesul acestei campanii.
Adoptată în aprilie 1980, rezoluţia CC „Asupra măsurilor complementare
pentru activarea luărilor de poziţie ale opiniei publice împotriva deciziei
NATO de a fabrica şi instala noi rachete americane în Europa occidentală“
nu face decât să ratifice un nou plan de acţiune într-o nouă conjunctură.
Tuturor mediilor de informare li se recomandă să-şi întărească „critica
argumentată“ a recentelor sesiuni de la Bruxelles şi să-şi consolideze
propaganda în vederea viitoarei reuniuni a Comisiei NATO din mai-iunie493.
Şi iată: încă din iunie, manifestările încep în Europa494. Sarcina era
facilitată datorită faptului că majoritatea operaţiilor fuseseră planificate şi
pregătite dinainte, nu mai trebuia făcut altceva decât ca ele să fie întărite,
iar finanţarea sporită fără a se porni de la zero. Atât Conferinţa
internaţională a parlamentarilor pentru pace, dezarmare şi securitate
internaţională de la Helsinki în mai 1980495, cea asupra interzicerii armei
atomice din Japonia, în august496, cât şi Parlamentul mondial al popoarelor
pentru pace de la Sofia, în septembrie (pe care îl evocam în broşura mea din
1982) fuseseră programate cu un an mai înainte497. Acesta din urmă, aşa
cum ghicisem în broşura mea, a fost efectiv cea mai mare operaţie a anului
1980: el trebuia „să activeze luările de poziţie împotriva politicii aventuriste
a cercurilor imperialiste ale SUA, NATO şi ale «hegemoniştilor» chinezi,
pentru menţinerea şi sprijinirea, în anii ’80, a procesului de destindere în
relaţiile internaţionale498.“ La origine, acest „Parlament“ fusese prevăzut cu o
operaţie mai modestă, ca o măsură de rutină a Consiliului mondial al păcii,
şi nu se numea, la urma urmei, decât „Congresul mondial al mişcării
492 Rezoluţia secretariatului CC St-194/5 s şi St-194/6 s din 22/01/1980,

St-196/10 s sin 5/02/1980 şi St-198/5 s din 19/02/1980, St-244/7 s din
6/01/1981 şi St-245/7 s din 13/01/1981.
493 Rezoluţiile secretariatului CC St. 206/15 s din 15/04/1980 şi a Politburo
P192/ÏX din 17/04/1980.

494 Cf. de exemplu Peace Movements de April Carter, Longman Group, 1992,
pag. 120.
495 Rezoluţia secretariatului CC St 212/57 gs din 28/08/1980.
496 Rezoluţia secretariatului CC St 221/35 gs din 28/07 şi nota Comitetului
sovietic pentru apărarea păcii, nr. 149 s din 4/07/1980.

497 Rezoluţia secretariatului CC Sy-176/1 gs din 12/09 şi nota
Departamentului internaţional, nr. 25-S-1648 din 7/09/1979.
498 Rezoluţia secretariatului CC St 223/53 gs din 11/08, nota
departamentelor din CC, nr. 25?C- 1431 din 6/08 şi nota Comitetului
sovietic pentru apărarea păcii, nr. 155 s din 24/07/1980.
partizanilor păcii“. Însă, cum activarea luptei tocmai se făcuse simţită,
finanţarea a sporit, munca de pregătire s-a intensificat (mai cu seamă
pentru a implica în acţiune organizaţii necomuniste), socialiştii, fideli
recomandărilor lui Sorsa, au dat o serioasă mână de ajutor, iar congresul a
devenit Parlamentul popoarelor. Rolul său era multiplu: trebuia să acopere
cu autoritatea sa decretele Moscovei (la fel cum bănci complezente spală
bani murdari). Două mii de delegaţi, veniţi din o sută de ţări diferite, girul
dat de ONU, UNESCO, UNCTAD şi alte „organizaţii de diferite culori
politice“, guvernamentale sau nu, trebuiau să dea greutate unei asemenea
adunări499.
Realitatea a depăşit, totuşi, orice speranţă: au putut fi văzuţi venind
2.260 artizani ai păcii din 137 de ţări, reprezentând 330 de partide politice,
100 de organizaţii internaţionale şi mai mult de 3.000 de organizaţii
naţionale neguvernamentale; 200 membri ai diverselor parlamente, aproape
200 de lideri sindicali, 129 social-democraţi de vază (dintre care 33 erau
membri ai comitetului executiv ai partidului lor), 150 de scriitori şi poeţi,
reprezentanţii a 33 de mişcări de eliberare naţională, 83 de partide
comuniste sau muncitoreşti şi organizaţii religioase, feminine, de tineret, 18
reprezentanţi ai diverselor comisii sau servicii specializate ale ONU etc.500. Şi
fireşte, acest Parlament cooptat a adoptat în unanimitate programul de
acţiune sovietic, Apelul propus şi diverse alte documente.
În al doilea rând, această adunare permitea rezolvarea comodă a o
sumedenie de probleme de organizare pentru acţiunile viitoare, strângerea
legăturilor cu diverse organisme occidentale bine orientate, adică cimentarea
infrastructurilor. Astfel, o parte a delegaţilor s-a pomenit deturnată spre
Moscova pe drumul de întoarcere (aproape 600 de persoane) pentru a finisa
şi mai mult „relaţiile bilaterale“ cu cei în drept şi... „a face cunoştinţă cu
realitatea sovietică“501.
Trebuia în sfârşit asigurată „executarea deciziilor Parlamentului
popoarelor“: trebuia să se aibă grijă ca participanţii, întorşi acasă, să facă să
fie adoptate de către organizaţiile lor rezoluţiile cerute - „programul de
acţiune“ -, iar acestea să le aplice în mod riguros. O rezoluţie a Comitetului
Central trebuia să facă bilanţul acestui Parlament, să-i degajeze sensul şi să
propună tuturor instituţiilor şi organizaţiilor sovietice să strângă legăturile
astfel stabilite cu „ţările socialiste surori şi organizaţiile progresiste ale părţii
nesocialiste a lumii“502. Femei, studenţi, tineri din lumea întreagă trebuiau
să fie solicitaţi pentru pregătirea unui mare forum pacifist într-o ţară
capitalistă, puternica implantare a unui Consiliu al păcii în Statele Unite,
499 Cf. supra, nota 67.

500 Pravda, 23-29/09/1980.
501 Rezoluţia secretariatului CC St-228/44 gs din 15/09 şi nota
Departamentului internaţional, nr. 17- S-1633 din 19/09/1980.
un congres mondial al minorilor pentru pace. Scopul esenţial era să se
împiedice desfăşurarea de noi rachete în Europa occidentală... Nici o formă
de viaţă organizată, de la cluburile de tineret ale Bisericii ortodoxe şi până la
sindicate şi municipalităţi nu trebuia să scape acestei mobilizări.
Bielele enormei maşini s-au pus repede în mişcare, rulmenţi cu bile,
roţi dinţate, pinioane şi leviere au intrat în joc, şi maşinăria diabolică a
început să zguduie ţări, continente întregi, într-un uragan de praf: congrese,
forumuri, marşuri, proteste, „zone denuclearizate“, scrisori deschise din
partea unor savanţi, totul a fost îndeplinit aproape întocmai. Aveau înainte
un întreg deceniu pe care ONU îl decretase „deceniul dezarmării“. Părea că
nimic n-ar putea opri această epidemie de rujeolă pacifistă. Ce mai încoace
şi încolo, aşa cum spunea înţeleptul rabin dintr-o veche anecdotă sovietică
de prin anii ’50: „Nu, nu va fi nici un război, ci o asemenea luptă pentru
pace că nu va rămâne piatră pe piatră.“
Cea mai veche dintre meserii

Chiar şi astăzi, când am sub ochi sute de documente care atestă
manipularea de către Uniunea Sovietică a mişcărilor pacifiste occidentale, şi
când toate întrebările şi-au aflat răspunsul, mai există încă una care mă
chinuia odinioară şi la care nu pot răspunde: care era până la urmă resortul
acelor artizani ai păcii, prostia sau infamia? Un amestec din amândouă? Fie,
dar în ce proporţie? Îmi aduc aminte că la una din conferinţele de presă date
la vremea aceea, am fost întrebat ce trebuia făcut pentru a nu fi un „idiot
util“. „Înainte de orice să nu fii un idiot“, am răspuns. Şi dacă acest lucru
era un dat greu de corectat din raţiuni biologice, trebuia să te mărgineşti la
un principiu foarte simplu: să nu faci niciodată un serviciu Uniunii Sovietice
şi nici să-i cauţionezi politica. Dacă erai incapabil să vezi limpede, mai bine
era să renunţi la orice activitate publică. Şi, cu siguranţă, mai bine era să
nu participi niciodată la vreo acţiune comună cu sovieticii sau cu prietenii
lor confirmaţi.
Regulă aparent simplă şi accesibilă chiar şi unui idiot. Ei bine, nu,
artizanii noştri de pace au căzut în capcană de îndată ce şi-au proclamat
scopul de a colabora cu toate forţele antirăzboinice. Cum ar fi putut ei cere
guvernelor lor să colaboreze cu URSS în problemele privind apărarea dacă ei
înşişi nu erau din toată inima alături de această colaborare? Suntem datori,
spuneau ei, să dăm tuturor exemplul dialogului cu partea adversă. Şi n-au
ratat prilejul de a o face. Despre ce era vorba de fapt? Naivitate? Disimulare?
Prostie? Confortul autojustificării? Habar n-am. Ştiu doar că broşura mea a
provocat o nobilă indignare printre şefii acestor artizani ai păcii: ei, haide,
haide, nu putem avea oare de-a face cu sovieticii sau cu comuniştii locali
rămânând totuşi independenţi?
„Nu există nici cea mai mică dovadă că mişcările pacifiste sunt
finanţate de banii sovietici“, avea să scrie unul din ei503, pe tonul virtuţii
ofensate, ca şi cum n-ar fi fost vorba decât de bani şi ca şi cum n-ar fi putut
cineva să fie pe gratis valet al sovieticilor. „Unii dintre noi chiar au refuzat să
se asocieze acţiunilor Consiliului mondial al păcii pentru că vedeau în ce
măsură era vorba de o structură sovietică compromiţătoare, aşadar suntem
independenţi!“
Acest ultim caz însuşi fusese luat în considerare de CC în
înţelepciunea sa. Tema apăruse cu ocazia unei întâlniri speciale de
coordonare a tuturor secretarilor comitetelor centrale din ţările socialiste, la
Budapesta, organizată prin grija lui Honecker, de la 14 la 16 iunie 1980, la
care, între alte probleme de politică externă, a fost examinată coordonarea
mişcărilor „sociale de masă pentru pace“.
Chiar înainte de întâlnire, germanii atrăseseră atenţia cu insistenţă504:
„Desigur ne bizuim pe faptul că acest Consiliu mondial al păcii trebuie
să-şi păstreze rolul său important şi chiar să-i dea amploare...“
Dar... câmpul său de acţiune neglija segmente întregi ale opiniei
publice: sindicate reformiste, grupări religioase, creştini, musulmani şi
budişti, o mulţime de mişcări naţionale cărora le repugna să i se alăture. O
acţiune pozitivă, ca aceea a mişcării olandeze „Nu bombei cu neutroni“, ca
marşul de la Bruxelles, ştafeta internaţională a păcii se produsese în afara
Consiliului, uneori împotriva voinţei lui. Preşedintele Romesh Chandra
mersese chiar până la a califica porumbeii americani („Mobilizarea pentru
supravieţuire“) drept agenţi ai imperialismului! O asemenea rigiditate
dogmatică sfârşise prin a discredita până şi Parlamentul popoarelor în ochii
unor organizaţii destul de complezente totuşi ca, de pildă, Comitetul danez
pentru cooperare, sau organizatorii laburişti ai campaniei pentru
dezarmarea nucleară...
După cum uşor se va înţelege, propunerea germană în favoarea unei
politici mai suple de coordonare cu social-democraţii şi cu socialiştii a fost
în totalitate aprobată la Budapesta. Au fost atraşi la Sofia mult mai mulţi
moderaţi decât fuseseră iniţial prevăzuţi, iar munca îndeplinită pe lângă ei
şi-a arătat curând roadele. Socialistul belgian A. de Smal a muşcat din
momeală, alarmat cum era, în calitate de parte importantă a „opiniei
publice“, de desfăşurarea unor noi rachete505.
Nu e amuzant? Nici tripla superioritate a trupelor pactului de la
Varşovia, nici rachetele SS-20 deja montate şi îndreptate spre ţara sa nu-l
503 The Times, 9/12/1981; Poşta redacţiei, scrisoarea lui Bruce Kent,
secretar general al CND.
504 Rezoluţia secretariatului CC St-214/74 gs din 9/06 şi nota lui G. Aksen
din 21/05/1980, Berlin, fără număr.

505 Rezoluţia secretariatului CC St 226/4 s din 2/09, nota departamentelor
din CC, nr. 25-S-1395 din 11/08/1980 şi directivele către ambasadori.

„alarmează“ cu nimic pe acest fost ministru. Ba mai mult, în mod straniu, el
încredinţează Moscovei viitoarea sa iniţiativă, înainte chiar de a o fi făcut
publică la el acasă. Ce era acea iniţiaivă? Prin ce putea ea întări securitatea
ţărilor denuclearizate din Europa? Trebuia să se facă opoziţie în fiecare ţară
din Europa, în colaborare (?) cu ţările socialiste, în faţa proliferării armelor
atomice, aşteptându-se pur şi simplu eradicarea lor. Belgienii îşi propuneau
să abordeze problema foarte urgent cu alte ţări, socialiste sau nealiniate.
Această iniţiativă belgiană a provocat entuziasmul ce se poate
închipui la Moscova, care a văzut în acest lucru o lovitură dată rachetelor cu
rază medie de acţiune. Un punct rămânea totuşi în litigiu: o astfel de
dezarmare nu putea evident să se aplice ţărilor socialiste. Nu era dorită decât
doar pentru Europa occidentală...
Moscova nu şi-a cruţat încurajările pentru fostul ministru, a cărui
acţiune s-a extins la cele două partide socialiste belgiene, la organizaţii
catolice şi până la Olanda vecină.
CC a binecuvântat cu amândouă mâinile506 întâlnirea de la
Amsterdam care avea să confirme eficacitatea atâtor iniţiative.
Comitetele centrale ale diverselor partide frăţeşti primesc, aşadar,
instrucţiunile adecvate: trebuie să susţină în toate modurile cu putinţă
campania, să o „utilizeze“ pentru „a promova în cercurile politice occidentale
propunerile lui L. I. Brejnev care cer să fie examinată, cu ocazia viitoarelor
convorbiri sovieto-americane, chestiunea armamentelor nucleare de rază
medie în Europa, în acelaşi timp şi în legătură organică cu aceea a bazelor
atomice americane avansate şi ţinându-se seamă de propunerile formulate
de A. A. Gromîko la cea de a XXXV-a sesiune a Adunării generale ONU
asupra garanţiilor de neutilizarea a armei nucleare împotriva statelor
europene ce nu dispun de armamente asemănătoare şi al căror teritoriu este
lipsit de arme atomice străine“.
Şi să se vină acum să mi se vorbească de mişcări „independente“
militând pentru o Europă „denuclearizată“, pentru zone „denuclearizate“,
pentru oraşe, cetăţi, sate „denuclearizate“! Este suprinzător: artizanii păcii
din Vest nu voiau să vadă că maşina sovietică îi utiliza pentru propriile ei
scopuri. Dar mai ales nu voiau să vadă că era o maşină şi că orice „acord“,
orice „convenţie“, orice cooperare cu ea pe o bază paritară erau absolut cu
neputinţă. Cum să faci de acum distincţia clară între naivitatea simulată şi
prostia înnăscută?
Luaţi, de pildă, cazul zonelor şi municipalităţilor „denuclearizate“!
Încă o acţiune „independentă“, condusă de sovietici datorită sistemului de
oraşe înfrăţite. CC al PCUS hotărâse să lanseze această mişcare într-o
506Rezoluţia secretariatului CC St-237/76 gs din 17/11/1980 şi directivele

către ambasadorii sovietici (3 pagini).
rezoluţie specială adoptată la 15 ianuarie 1980507. Sistemul însuşi al
oraşelor înfrăţite data din vremea războiului şi fusese recuperat de regimul
sovietic pentru „propaganda realităţii sovietice, realizărilor construirii
comunismului, politicii externe paşnice a PCUS şi a Statului sovietic“. Cu
anii, toate astea căzuseră într-un pur formalism: se făcea, când şi când,
schimb de delegaţii, expoziţii, grupuri cu activităţi artistice, organizarea
unor „zile“ sau „săptămâni“ de „prietenie“. Raporturile se înveninaseră,
sistemul suferise.
Astfel, preşedinta Prezidiului asociaţiilor sovietice „de prietenie şi
relaţii culturale cu ţările străine“ avea să se plângă amar la CC508 de
obstacolele ridicate de „cercurile conducătoare din ţările occidentale“, în
calea liberelor relaţii între „oraşe“: control sever, mergând până la interdicţie
din partea guvernului englez, abţinerea din partea oraşelor din Egipt,
intervenţia preventivă a „cercurilor sioniste“ din Statele Unite. Oraşe
norvegiene, italiene - uneori cu municipalitate comunistă! - engleze, se
sustrăgeau oricărei înfrăţiri din cauza Afganistanului, atunci când nu-l
alegeau pe Saharov cetăţean de onoare... Totodată, China se agita să
stabilească relaţii cu Statele Unite, Japonia, Italia pentru a-şi dezvolta
politica „hegemonică“...
Comitetul Central nu era totuşi decis să-i livreze duşmanului
„canalele sale de influenţă“ asupra „diverselor pături ale populaţiei“ din
oraşele din străinătate. Gândiţi-vă, nu era vorba de a renunţa să se
acţioneze asupra a 280 de oraşe situate în 57 de ţări nesocialiste,
susceptibile de a invita - plătind în devize forte - mii de propagandişti
sovietici: delegaţii, sportivi, artişti, însărcinaţi cu propaganda: 35.000 de
cărţi doar pentru anul 1979! Franţa era în fruntea listei cu cele 56 de oraşe
ale sale, urmată imediat de Finlanda (54 de oraşe), urmată mai la distanţă
de Japonia, de Marea Britanie, apoi Germania, Statele Unite şi Suedia
limitându-se respectiv la 9,7 şi 7 oraşe, dispuse să preia ştafeta „influenţei“
sovietice. Comitetul Central a decis, aşadar, să uzeze temeinic de înfrăţiri509
pentru demascarea calomniilor imperialiste, a perfidiei chineze şi pentru a
reaminti populaţiilor occidentale constantele politicii externe sovietice: lupta
pentru pace, dezarmare.
A fost, aşadar, elaborat un plan special de „măsuri“ pentru activarea
acestor operaţii, a fost sporită finanţarea lor, au fost ameliorate controlul de
către Partid şi alegerea cadrelor, cât şi furnizarea de material de
propagandă, a fost stabilită coordonarea tuturor acestora cu ţările socialiste

508 Rezoluţia secretariatului CC St-218/8 din 8/07, nota departamentelor
CC nr. 25-S-927 din 24/07 şi notele preşedintelui SSOD, Z. Kruglova, nr.
418 s din 18/03 şi nr. 700 s din 23/04 cu anexă de 13 pagini.
509 Rezoluţia secretariatului CC St. 219/96 gs din 14/07/1980 şi «măsuri»
pe 5 pagini.
surori şi a fost programată o „conferinţă a primarilor capitalelor europene
consacrată cooperării şi... dezarmării“. A fost sporit urgent numărul oraşelor
înfrăţite. Maşina duduia. Astfel:
„La apelul oraşelor sovietice, un mare număr al partenerilor lor străini
au protestat împotriva instalării de rachete nucleare în Europa.“510
Primul oraş care s-a decretat „denuclearizat“ a fost, în noiembrie
1980, Manchester (înfrăţit cu Leningrad), urmat de Sheffield (înfrăţit cu
Doneţk). Trebuie să ne mai mire oare dacă, spre mijlocul anilor ’80, doar în
Marea Britanie 180 de municipalităţi se proclamaseră „denuclearizate“, 17
în Norvegia, aproape 400 în Spania şi Portugalia, întreaga provincie Québec
în Canada, în timp ce aproape toate porturile din Japonia şi din Noua-
Zeelandă erau închise vapoarelor de război echipate cu arme atomice. Prima
conferinţă internaţională a municipalităţilor denuclearizate s-a ţinut la
Manchester, în 1984, iar în anul următor în Spania, la Córdoba (oraş înfrăţit
cu Buhara511).
Este oare într-adevăr cu putinţă ca toţi acei primari, toţi acei consilieri
municipali să nu fi înţeles în mai multe decenii de contact, la diverse
intervale, desigur, dar totuşi de contact, că existenţa „fraţilor lor“ era
sensibil diferită de cea a Occidentului? Că aceştia din urmă erau în
întregime sufocaţi de controale şi că „apelurile“ lor nu prea erau spontane?
Nu li se părea bizar că, în ciuda a numeroase incitări frăţeşti, nici un singur
oarş sovietic nu se denuclearizase? Căci, în sfârşit, era suficientă o singură
şedere într-o Buhara sau într-un Doneţk oarecare pentru a fi vaccinat
împotriva erorii, chiar având capacităţi intelectuale modeste.
Ajutorul acordat la Moscova tuturor acestor mişcări diverse era
departe de a fi neglijabil. În realitate, el consta rareori din bani, iar episodul
danez a fost mai curând o excepţie de la regulă. Cauza consta în faptul că
GRU şi KGB nu jucau în această campanie de „luptă pentru pace“ decât un
rol accesoriu, iar stăpânul jocului rămânea Departamentul extern al
Comitetului Central, care nu trebuia să transfuzeze bilete de bancă
organizaţiilor pacifiste din Occident, deoarece finanţarea era asigurată de
partidele comuniste locale datorită unor canale rodate de multă vreme512.
Această metodă nu avea doar avantaje tehnice, care reduceau riscurile de
catastrofă, ea era dictată şi de necesităţile organizării: acest procedeu
întărea influenţa partidelor comuniste locale asupra mişcărilor pacifiste. În
plus, şefii acestor mişcări puteau cu toată sinceritatea să nege dependenţa
lor financiară faţă de Moscova. Va fi totuşi greu de crezut că ei „nu
cunoşteau“ partea din cheltuielile lor care era acoperită din casa de bani a
510 Cf. nota 77

511 Cf. Peace Movements de April Carter, Longman Group UK Ltd, 1992, pag.
132-133,142,168,175.
512 Cf. Partea întâia, pag.18-20.
aliaţilor lor comunişti. Şi nu era greu de imaginat provenienţa fondurilor ce
alimentau casele de bani ale partidului.
Ajutorul material consta în plus, între altele, din călătorii gratuite pe
liniile Aeroflot (sau cu avioane ale ţărilor surori), în sejururi plătite (mai cu
seamă dacă întâlnirile aveau loc în ţările socialiste); în „oferta“ de
traducători, interpreţi sovietici. Această formă de „ajutor“ era în general
acordată atunci când organizatorii luau o iniţiativă în Vest şi întotdeauna
atunci când sovieticii erau cei ce făceau invitaţia. Cel puţin acest lucru le
asigura majoritatea necesară dacă trebuiau votate rezoluţii şi îi protejau
împotriva oricărei decizii nedorite.
Pregătirea Forumului organizaţiilor neguvernamentale prevăzut la
Copenhaga pentru 14-24 iulie 1980, în cadrul Conferinţei internaţionale
ONU pentru deceniul închinat femeii, a dat naştere celor mai vii nelinişti.
Militanta şi cosmonauta Nikolaieva Tereşkova a raportat Comitetului
Central că forţele imperialiste şi sioniste se pregăteau să infiltreze acest
forum sporind numărul delegaţiilor suspecte, „nedemocratice“, perfect
capabile să utilizeze în scopuri antisovietice problemele Afganistanului,
Cambodgiei, refugiaţilor, drepturilor omului etc. Se cuvenea aşadar să se
riposteze mobilizându-se maximum de doamne cu adevărat „democrate“:
Liga cehoslovacă a femeilor va putea patrona toate organizaţiilor similare din
Africa şi Asia, în timp ce Liga cubaneză va dirija spontaneitatea latino-
americanelor. RDG îşi va asuma cheltuielile de transport ale militantelor
franceze la Copenhaga, iar Comitetul sovietic al femeilor va transporta pe
cheltuiala sa floarea feminismului afgan, cambodgian, laoţian, angolez, sud-
african, etiopian şi tot ce era mai bun în „forţele progresiste din Statele
Unite“.513 Rămânea de reglat problema cheltuielilor de şedere, în devize, a
doamnelor participante la forum.
Conferinţa, solemn inaugurată de regina Danemarcei, a fost sabotată:
s-a ajuns la încăierare şi poliţia a fost nevoită să intervină514. Inutil să mai
precizez că subiectele delicate fuseseră puse sub oboroc, dar operaţia nu
fusese montată de sovietici. Ce s-ar fi petrecut dacă forumul s-ar fi ţinut la
iniţiativa lor? Cum a fost cazul, de pildă, pentru Forumul tineretului şi
studenţilor „pentru pace, destindere şi dezarmare“ care a avut loc la
Helsinki, de la 19 la 23 ianuarie 1981, pentru a răspunde apelului
Komsomolului. Pregătirea a mers ca pe roate, datorită activităţii Comitetului
naţional al organizaţiilor de tineret şi sprijinului preşedintelui finlandez,
Kekkonen515.
513 Rezoluţia secretariatului CC Qt-219/59 gs din 11/07, nota

Departamentului internaţional din CC, nr. 25-S-1243 din 7/07 şi nota
Comitetului femeilor sovietice ex. nr. 76-s din 2/07/1980.
514 Cf., de exemplu, ziarul danez Politiken, 8-31/07/1980.
departamentelor din CC, nr. 18- S-2215 din 30/12, nota secretarului CC al
Acţiunea era grandioasă: erau aşteptaţi nu mai puţin de 600 de
delegaţi veniţi din peste 100 de ţări şi având convingeri foarte diferite: tineri
socialişti sau social-democraţi, democraţi creştini, liberali, centrişti,
reprezentanţi ai ONU, UNESCO, UNCTAD. Desigur, câteva spirite mâhnite
doriseră să pună pe ordinea de zi violarea drepturilor omului în Afganistan,
însă provocarea lor fusese respinsă de zdrobitoarea majoritate a
participanţilor.
Cu toate acestea, pentru a se pune la adăpost de ce era mai rău, era
bine să fie dat maximum de amploare reprezentanţelor „ţărilor recent
eliberate“, iar acest lucru presupunea noi cheltuieli: călătorie gratuită
pentru 110 delegaţi cu avioanele Aeroflot-ului, 18.000 ruble aur pentru
traseele neacoperite de Aeroflot, trimiterea a 15 traducători - interpreţi la
Helsinki.
Graţie eforturilor conjugate ale organizaţiilor „democratice“ şi ale
finanţelor sovietice, forumul a fost o reuşită. Forţele de dreapta au fost
reduse la tăcere şi nevoite să renunţe la a mai invita organizaţiile de tineret
din China sau asociaţiile reacţionare din Statele Unite, din Israel şi din alte
ţări. Participanţii de tot felul au salutat cu emoţie mesajul lui L. I. Brejnev,
s-au regăsit în aceeaşi dorinţă de pace, destindere, dezarmare şi au răspuns
multiplelor mesaje de încurajare care plouau asupra lor de pretutindeni.
Tentativele unora de a pune pe tapet „pretinsa problemă afgană“ şi de a
denunţa în legătură cu acest lucru responsabilitatea sovietică au fost
stopate brusc şi nu au izbutit să-i despartă pe socialişti şi pe social-
democraţi de blocul Federaţiei mondiale a tinerilor democraţi şi al Uniunii
internaţionale a studenţilor. Singura pată pe tablou: în timp ce „dreapta“ era
izolată, iar declaraţiile antimilitariste erau adoptate de majoritate, datorită
tinerilor din Africa, Asia, America latină, nişte tineri originari din ţări cu
tendinţă „eurocomunistă“ (Italia, Japonia, Suedia, Spania) introduseseră o
disonanţă în armonia generală, condamnând ajutorul sovietic dat
Afganistanului! Actul final anunţa o sumedenie de manifestări, marşuri,
adunări la scară planetară...
Nu putem decât presupune preţul plătit de Moscova pentru toată
această luptă pentru pace, cu finanţarea directă sau indirectă a artizanilor
păcii din Occident. Doar pentru anul 1981, erau programate mai mult de
2.000 de transporturi gratuite prin Aeroflot516. La care se cuvin adăugate,
pentru mulţimi întregi, şederile pentru îngrijire şi odihnă, invitaţiile pentru
„a face cunoştinţă cu realitatea sovietică“ în cadrul unor oraşe balneare. Şi
asistenţa oferită nenumăratelor societăţi de „prietenie“, comitetelor de
„solidaritate“... Candidaţii nu lipseau niciodată de pe această listă a
Komsomolului, B. Pastuhov, nr. 01/118 s din 6/02/1981.

516 Rezoluţiile secretariatului CC St-246/22 gs din 15/01, St-247/15 s din
27/01, St 250/69 gs din 17/02, St-251/100 gs din 24/02/1981.

amatorilor de distracţii gratuite.
Cum să refuzi, de pildă, să primeşti la cererea Mişcării franceze
pentru pace 50 de activişti, reprezentând Tineretul comunist, CGT, JOC,
preţioase curele de transmisie pentru dezvoltarea în Franţa a „luptei pentru
pace“517?
Cheltuielile de transport – 12.000 ruble-aur şi de sejur – 30.000
ruble-aur - au fost asumate de Fondul sovietic pentru pace. Suma era mare.
Salariul mediu lunar de atunci era de 150 de ruble, în mare 5 ruble pe zi.
Fiecare cetăţean sovietic era constrâns să muncească o zi pe an pentru
acest Fond, cu sau fără voie. Lucrul cel mai remarcabil era că acest fapt
însuşi nu avea nimic secret, ba dimpotrivă, presa îl punea în evidenţă şi se
făcea paradă de el în toate publicaţiile pacifiste sovietice518. Artizanii
occidentali ai păcii nu puteau să ignore faptul că „lupta“ lor era plătită
printr-o muncă servilă impusă populaţiei sovietice. Dar se sinchiseau ei
oare?
Mai mult decât alţii, intelectualul este un animal dispreţuitor şi
vanitos la extrem, crezându-se mai deştept decât oricine altul pe lume şi,
oricum, mai mult decât guvernul. Nu cunosc exemple de intelectuali care
să-şi recunoască greşelile, mai ales într-un conflict cu puterea legitimă,
cauza se ascunde neîndoielnic în complexul de inutilitate, în sentimentul
unei nerealizări a capacităţilor reale. Ce dracu’, suntem o elită, se cuvine
aşadar să conducem lumea sau, măcar, să dominăm spiritele. Însă viaţa,
judecător nedrept, îi condamnă pe intelectuali la sarcini mai mult decât
modeste: să-i înveţe pe copii să citească, să ne îngrijească atunci când ne
doare câte ceva, să cerceteze bacterii la microscop, să se plictisească într-un
tribunal de provincie sau să dea împărtăşania enoriaşilor ascultându-le
veşnicele lamentări despre nedreptatea pe acest pământ. Jur-împrejur, în
lume, oameni foarte diferiţi iau grave decizii care hotărăsc soarta omenirii.
Iar aceşti oameni nu sunt deloc mai instruiţi sau mai demni din punct de
vedere moral. Cum să te resemnezi faţă de aşa ceva? Intelectualul nu se
poate chinui să se ocupe, pur şi simplu, de problemele sale fără să pretindă
cât mai mult sau să viseze la alte acţiuni. El nu se poate limita la a preda
alfabetul, el are nevoie „să educe generaţiile viitoare“; el nu poate doar
prescrie pilule unui pacient pentru a-i uşura suferinţele, el trebuie să se
preocupe de sănătatea omenirii întregi. Cât despre preot, cum s-ar putea el
îndoi de faptul că bunul Dumnezeu însuşi l-a urcat în amvon pentru a salva
517 Rezoluţia secretariatului CC St 205/10 s din 8/04, nota

Departamentului internaţional al CC, nr. 25-S-609 din 2/04 şi nota
Komsornului şi a Consiliului sovietic pentru apărarea păcii, nr. 62 s din
martie 1980.
518 Cf. de exemplu, Pravda din 30/04 şi din 31/05/1982, revista lunară
Sputnik editată de APN în toate limbile europene, numărul din februarie

1982.
neamul omenesc?
Pe scurt, clasa intelectuală este întotdeauna cea mai nesatisfăcută din
societate şi ea este sursa a nesfârşite erezii: socialism, comunism, feminism,
ecologism şi alte utopii de fericire universală, ce n-ar putea fi puse în
practică decât sub conducerea ei (ceea ce, în mod pudic, preferă să treacă
sub tăcere). De unde trăsătura cea mai izbitoare a castei: minciuna. Căci
nici un intelectual nu va recunoaşte vreodată că marele motiv al
furibundelor sale activităţi sociale este plăcerea de a domina. Ia gândiţi-vă!
O să nege acest lucru până la congestie şi nu va scăpa prilejul să invoce
motivele cele mai nobile, cele mai altruiste. Şi se va însufleţi atât de violent,
se va înflăcăra atât de tare, încât va sfârşi prin a crede sincer că habar n-are
ce este interesul.
Punctul său forte, marea sa artă este aceea a interpretării, adică
abilitatea de a falsifica şi combina anumite fapte, de a neglija altele pe care
nu le „remarcă“ sau pe care le respinge ca prost stabilite, atunci când nu le
stigmatizează cu indignare ca pe tot atâtea minciuni duşmănoase. Este un
neîntrecut artist în materie de context, pe care se pricepe să-l altereze, fără
ca anturajul să-şi dea seama, aşa cum face prestidigitatorul care scoate un
iepure dintr-o pălărie, pentru a vă propune concluzia cea mai neaşteptată a
faptelor, care se pretează cel mai puţin la acest lucru. Degeaba se va discuta
cu el sau va încerca cineva să-l încolţească, el se fofilează întotdeauna,
alunecos ca o bucată de săpun umed. Căci cea mai radicală dintre dovezi -
adică rezultatul real şi practic al ideilor sale - se vede întotdeauna proiectată
spre un viitor îndepărtat şi, de altfel, ea nu-l interesează deloc, deoarece el
nu va fi nevoit niciodată să răspundă pentru ea. Nota de plată va fi
prezentată altora, poate într-o epocă îndepărtată, şi oricum el se va spăla pe
mâini: ideile sale sunt nobile, sunt frumoase şi nu este greşeala lui dacă
natura este imperfectă, prost adaptată unor astfel de splendori ideale. Ca şi
legendarul dr. Frankenstein, el nu se simte deloc vinovat de actele comise de
monstrul pe care l-a creat, căci ceea ce îl interesează nu este atât rezultatul
cât procesul care i-a îngăduit, fie doar şi pentru o scurtă clipă, să se simtă
Dumnezeu.
Aceştia erau artizanii păcii, recrutaţi majoritatea dintre învăţători,
infirmiere, clerici mărunţi şi alţi semi-intelectuali, pe scurt din acea castă pe
care Soljeniţîn a calificat-o atât de just drept „lumea pedanţilor“. Aceştia
erau conducătorii, al căror rol însuşi o lua cu mult înaintea fondului
problemei. Cum să deosebeşti aici între prostie şi infamie? Înţelegeau ei oare
că făceau jocul Moscovei? Asta nu-i interesa, nu voiau s-o ştie. Chiar şi
faimoasa lor teroare în faţa catastrofei atomice era, încă de la origini,
cerebrală, fruct al autosugestiei mai curând decât al unui sentiment
spontan. Ce era de făcut? Este sigur că salvarea omenirii este o sarcină mai
măgulitoare decât aceea de a băga an de an tabla înmulţirii în capetele
copiilor. Această sarcină conferă o oarecare gravitate în gesturi, tremolouri
de nobilă supărare în voce. Mulţimea dobândeşte, astfel, puterea de a tranşa
probleme globale; şefii, puterea de a domina mulţimea. Cât despre
îndepărtatul viitor, pe legea mea, ajunge acolo cel ce sădeşte!
Responsabilitatea nu se întinde atât de departe: chiar dacă lucrurile nu
merg cum ai visat, cine va da socoteală? Intenţia era bună, lumea noastră e
imperfectă.
„Dezbaterea nucleară“ - dacă putem spune astfel - s-a resimţit de pe
urma tuturor acestor lucruri în Occident, în cursul anilor ’80: logică,
argumente, fapte nu jucau aici nici un rol. Se putea cineva îndoi de faptul
că era imprudent să „încerci“ să dezarmezi unilateral? Şi că un astfel de
proces era ireversibil? În zadar încercau guvernele occidentale să explice
cetăţenilor întreaga complexitate a situaţiei; în zadar dezvăluiau numărul
rachetelor şi ogivelor nucleare, tancurilor şi avionelor, nu se dădea crezare
acelor cifre, pentru că nu se dorea să li se dea crezare, iar tema generală a
dezbaterii îl înspăimânta cu atât mai mult pe omul de pe stradă, încât ai fi
putut crede că rachetele şi tancurile începuseră deja să tragă asupra
Europei.
Broşura mea vehementă a trezit reacţii mult mai slabe decât aş fi
dorit. Oamenii pe care îi vizam nu se interesau de nimic altceva decât de
rolul lor generos de salvatori ai omenirii şi, spre a-şi putea păstra postul, ar
fi sacrificat totul. Palma pe care le-am dat-o nu a fost de ajuns spre a-i face
să-şi vină în fire. Dacă mulţimile erau isterice, şefii lor cu siguranţă nu erau.
Ceea ce frapa la ei, era amestecul de neruşinare şi ignoranţă, aceasta din
urmă înzecind-o pe prima. În majoritatea lor, erau prea ignoranţi pentru a
vede limpede în problemele tehnice redutabile ale rachetelor nucleare, sau în
problemele de strategie şi geopolitică. Totuşi, datele şi proiecţiile furnizate de
experţii oficiali, versaţi în aceste cunoştinţe tehnice, erau respinse cu
indignare ca acte de „propagandă“. Pacifiştii s-au înconjurat cu „experţi“ de-
ai lor care le spuneau ceea ce voiau să audă. S-au putut vedea făcându-şi
apariţia o sumedenie de „institute“ suspecte, de „grupe de cercetare“, de
„comisii“ în care erau regăsiţi negreşit „experţi“ prosovietici, atunci când nu
era vorba pur şi simplu de sovietici. Aceia meritau în mod ciudat încrederea.
Imensa majoritate a „şefilor“ de mişcări pacifiste n-avea nici cea mai
mică noţiune în legătură cu regimul sovietic, realităţile concrete ale vieţii în
Uniunea Sovietică, istoria ţării şi nici cu ideologia comunistă, toate fiind
chestiuni care nu erau totuşi secundare. În cel mai bun caz, jumătate din
problemă (în realitate totalitatea ei, practic) depindea de URSS, de intenţiile
şi comportamentul său. Cu toate acestea, majoritatea a decretat că nu
acesta era „esenţialul“ şi s-a încrezut orbeşte în declaraţiile oficiale ale URSS
sau ale experţilor de genul lui Arbatov. Unii şi-au găsit experţi pe măsură în
probleme ale URSS, recrutaţi în primul rând dintre partizanii lor şi având
deja efectuate doua sau trei călătorii în URSS. Părerile unui Zagladin chiar,
lucrător în acord la Departamentul internaţional al Comitetului Central, li se
păreau destul de obiective spre a se putea face referire la ele, în presa
occidentală, ca la nişte surse de informaţie imparţială asupra Uniunii
Sovietice sau ca la o respingere calificată a părerilor mele preconcepute519.
Opinia noastră dimpotrivă, ca de altfel orice informaţie defavorabilă Uniunii
Sovietice, era etichetată ca „propagandă“, ca o întoarcere la clişeele
războiului rece.
Oricât de absurd ar părea acest lucru, „cealaltă parte implicată“ -
Uniunea Sovietică şi sateliţii ei, înarmările şi intenţiile sale declarate - nu
interesa pe nimeni în această „dezbatere“. Ameninţarea cu un război atomic
şi necesitatea de a se salva erau presupuse a exista în afara oricărui context
real, ca şi cum ar fi fost efecte ale voinţei divine sau ale hazardului. Ale unui
general nebun, să presupunem, şi, fireşte, american. În Statele Unite, unde
„lupta pentru pace“ era condusă de establishment-ul de stânga - care îşi
datora puterea campaniei împotriva războiului din Vietnam şi îşi
consolidase întâietatea în timpul destinderii - marea spălare a creierelor se
făcea pe faţă, cu neruşinare, la scară uriaşă. Era vorba aici de o campanie,
în mod conştient, dusă pentru a obţine o isterie colectivă şi care se bizuia pe
un singur aspect al problemei: ororile războiului nuclear. Fondurile
„liberale“ (Ford Foundation, Rockefeller Brothers Fund, Carnegie Foundation,
Mac Arthur Foundation, George Gund Foundation) au afectat acestei
campanii literalmente miliarde de dolari pentru a face ca, după expresia
preşedintelui Fondului Rockefeller, „prevenirea unui război nuclear să fie
pentru anii ’80 ceea ce drepturile omului fuseseră pentru anii ’60“.520
Hollywood şi televiziunea au produs atunci zeci, dacă nu sute de filme
de artă sau documentare despre urmările deflagraţiei atomice şi sfârşitul
civilizaţiei. Dintr-o dată, toţi savanţii americani au fost „preocupaţi“ sau,
cum se zicea acolo, „s-au simţit vizaţi“ şi am avut atunci de-a face cu
„concerned scientists“ sau „concerned educators“, „concerned doctors“.
Mişcarea a fost lansată de medici cu mesajul lor, amplificat de publicitate,
pe care l-au adresat colegilor lor sovietici, sub titlul elocvent: „Adevărata
primejdie este războiul nuclear“521. Acest profund gând le venise singur în
minte? Le fusese el sugerat de vreun comitet Pugwash, conform înţeleptelor
directive ale CC 522? N-aş putea să mă pronunţ. Dar îmi vine greu să admit
că ei crezuseră că se adresează unor colegi şi nu guvernului sovietic, căruia
îi ofereau un minunat prilej de propagandă.
De aceea, ţinând seamă de o rezoluţie a CC din 20 martie 1980 şi de
înţeleptele sfaturi ale Academiei de Ştiinţe, ale ministerelor Apărării,
519 The Guardian, 29/03/1982, «The Rat’z a Rat for a that» de Nicholas
Humphrey.
520 New York Times, 25/03/1984, «Philanthropies Focus Concern on Arms
race» de Kathleen Telsch.

521 New York Times, 2/03/1980.
522 Vezi nota 98.
Afacerilor Externe şi KGB-ului, Ministerul Sănătăţii a supus Comitetului
Central proiectul său de răspuns la mişcătoarea misivă a medicilor
americani şi a asociaţiei „Medici pentru responsabilitatea socială“, al cărei
preşedinte B. Lawn ardea să extindă la planeta întreagă furia sa de
dezarmare523.
Ne putem închipui cu câtă gratitudine grăbită a intrat în joc Comitetul
Central: nu în fiecare zi îţi poţi face propagandă prin asociaţii americane
independente, compuse pe deasupra din medici, personaje deosebit de
influente într-o societate procupată până la nebunie de sănătatea ei.
Printre semnatarii răspunsului figurau inevitabilul Ovcinikov,
academicianul Blohin, director al unui serviciu de cancerologie, dar trebuia
găsit un cardiolog pentru a discuta deschis cu omologul său american, dr.
B. Lawn. Preşedintele Uniunii pansovietice a cardiologilor, Ceazov, s-a oferit
să conducă delegaţia sovietică, delegaţie care trebuia să-i întâlnească pe
medicii americani la Geneva şi să le propună un program de acţiune pentru
viitorul apropiat524. Documentele propuse pentru semnare colegilor lor
trebuia să fie pregătite cu acordul ministerelor Sănătăţii, Apărării, Afacerilor
Externe şi al Academiei de Ştiinţe.
Frumoasă găselniţă! „Apelurile“ acelor medici atât de „vizaţi“ fuseseră
redactate dinainte de o echipă de generali şi diplomaţi sovietici, care ştiau în
mod pertinent că partea americană era mult prea „independentă“ spre a mai
consulta Pentagonul sau Departamentul de Stat şi, a fortiori, pentru a urma
directivele guvernului său! „Experţii sovietici în materie de armament
nuclear şi dezarmare“ vor explica acest lucru, în lung şi în lat, americanilor
în cursul conferinţei însăşi... Cât priveşte pe americanul obişnuit, din
moment ce medicul decreta că tutunul, colesterolul şi războiul nuclear erau
rele pentru sănătate, nu mai avea altceva de făcut decât să ceară
Congresului şi Senatului său o dezarmare imediată. Trebuie să ne mai
mirăm dacă lupta pentru pace a dobândit în Satele Unite, ţară deja înclinată
spre isterie, un caracter încă şi mai frenetic decât în Europa? Campania cea
mai amplă a fost cea care a reluat pe socoteala ei „iniţiativele de pace“ ale lui
Brejnev din 1979 (Nuclear Freeze, No First Use etc.); cea mai spectaculoasă a
fost aceea a mulţimilor năpădind bazele militare sau uzinele de armament
pentru a-şi dezlănţui acolo scandalul. Un grup, printre altele, s-a străduit
chiar să materializeze făgăduinţa biblică a unei transformări „a săbiilor în
pluguri“: el a dat năvală într-un atelier de fabricare a rachetelor şi s-a bătut
la sânge pentru distrugerea lor525. „Psihiatrii de la universitatea din
523 Rezoluţia secretariatului CC St 20619 s din 15/04, nota departamentelor

din CC din 11/04 şi nota lui B. Petrovski, nr. 1099 s din 8/04/1980.
524 Rezoluţia secretariatului CC St 245/14 s din 13/01, nota
Departamentelor din CC din 9/01/1981 şi nota lui E. Ceazov, nr. 3457 ss
din 17/12/1980.
525 Peace Movements, April Carter, Longman Group UK Ltd. 1992, pag. 164.
Massachusetts“ şi „cardiologii“ ar fi avut ce face cu acei exaltaţi. În realitate,
acele deliruri nu îi priveau: pe atunci ei se aflau la Oslo pentru a primi
premiul Nobel pentru pace în tovărăşia colegului lor Ceazov. Premiu care, pe
bună dreptate, ar fi trebuit să fie decernat înţeleptului Comitet Central.
Medicii nu au fost singuri: toată „clasa cultivată“ a Statelor Unite a

fost practic mobilizată. Cum ar fi putut ea admite să fie lăsată de-o parte de
nişte colegi atât de întreprinzători? Episcopii înşişi şi-au luat inima în dinţi
şi au promulgat o „Scrisoare pastorală asupra războiului şi păcii în epoca
atomică“ în care, în numele lui Dumnezeu Domnul Nostru, ei decretau arma
atomică „absolut amorală“, lăsându-ne perplecşi în legătură cu gradul de
moralitate a tancurilor şi tunurilor de pe vremea Primului Război Mondial,
de pildă. Oamenii de ştiinţă ai altor discipline nu erau mai puţin zeloşi. Ei
erau nevoiţi să facă însă faţă unei alte probleme: exilul la Gorki al lui
Saharov, doctor honoris causa al Academiei naţionale americane de ştiinţe, îi
aducea pe academicienii americani în situaţia de a boicota practic pe
sovietici. Dar, în sfârşit, mai existau şi aranjamente: cauza sacră a
supravieţuirii omenirii era un cal de bătaie şi îngăduia până şi escamotarea
trădării.
Preşedintele Academiei de Ştiinţe sovietice a raportat la CC că
omologul său american îşi sporea propunerile pentru reînnodarea
schimburilor întrerupte la începutul anului 1983526. Academia americană
crease o comisie de şaisprezece membri pentru securitatea internaţională şi
controlul armamentelor, vizând examinarea problemelor celor mai urgente
cu colegii săi sovietici, japonezi sau europeni, pe marginea discuţiilor
guvernamentale. Acest ultim punct nu câştiga, evident, adeziunea lui
Alexandrov, preşedintele Academiei de ştiinţe sovietice, însă contactele
trebuiau menţinute.
Comitetul Central şi-a însuşit bucuros această iniţiativă: proclamarea
dreptului de a trăi pe pământ ca prim drept al omului furnizase într-adevăr
deviza „luptei pentru pace“. Scăparea de boicotul şi de embargoul legate de o
politică represivă era unul din obiectivele campaniei pentru revenirea la
destindere. De unde le venea oare mâncărimea asta de limbă
academicienilor americani? Nu era oare limpede că, dacă guvernul lor, legal
ales, avea nevoie de ei pentru a vorbi despre securitatea statului, va şti să
facă apel la ei? Nu, intelectualul trebuie să fie întotdeauna mai şiret decât
guvernul său, el vrea ca nimic să nu se petreacă fără el. Şi ce anume se
întâmplă cu colegul Saharov, în vremea asta?
„În pofida preocupării noastre continue pentru Saharov, există
526 Rezoluţia secretariatului CC St 241/9 s din 16/12, nota departamentelor

din CC şi nota preşedintelui Academiei de Ştiinţe a URSS, A. P. Alexandrov,
nr. 03641/10/07 din noiembrie 1980.
chestiuni de o asemenea importanţă pentru viitorul omenirii încât noi am
considerat necesar să ne continuăm convorbirile cu omologii noştri sovietici.
În această privinţă, controlul armamentelor şi securitatea internaţională au
cu siguranţă prioritatea. Membrii noştri sunt categorici asupra acestui
punct“, a declarat preşedintele Academiei naţionale americane, Frank, cu
prilejul unei conferinţe de presă527 chiar atunci când Saharov, după spusele
ziarelor, era cât pe ce să moară făcând greva foamei.
Acei oameni savanţi din America ignorau oare cu adevărat ceea ce
făceau? În ce mă priveşte, nu izbutesc să cred în naivitatea acelor oameni.
Singura excepţie a fost neîndoielnic aceea a istoricului marxist E. P.
Thompson, şef al unei mici asociaţii elitiste, dar influente, END (European
Nuclear Desarmament). Cu toată confuzia mentală stângistă care îl marca,
el nu nega, de pildă, că procesul de dezarmare implica schimbări în politica
ambelor părţi şi că mişcarea socială pentru dezarmare nu avea sens decât
dacă o mişcare analogă (adică independentă de guvern) se dezvolta la fel de
ambele laturi ale cortinei de fier. Ba mai mult, era sincer indignat de
manipularea sovietică a mişcărilor occidentale şi o spunea pe faţă în scris,
desemnându-i pe cei mai puţin lucizi din tovarăşii săi de luptă sub numele
de „cei ce dorm de-a-mpicioarelea“528. Însă nu mergea până acolo încât să
înţeleagă în profunzime că nu puteai avea de-a face cu maşinăria sovietică.
„Noi vrem cu adevărat să angajăm discuţii cu organizaţiile oficiale

de acolo, cu condiţia ca ele să fie cinstite şi echitabile, şi să excludă
termenii care ar face din noi nişte figuranţi într-un soi de teatru al
propagandei sovietice“, scria el cu toată candoarea, când, cu câteva
paragrafe mai sus, afirmase el însuşi imposibilitatea oricărei
„onestităţi“ sau oricărei „echităţi“ în raporturile cu Moscova: „Pentru
ruşi, noi nu suntem decât o muzică de fond, şi nu încă îndeajuns de
puternică pentru a da un impuls alegerilor germane“529.
Era, pe scurt, un om sincer, dar cu idei foarte confuze. În plus, îşi

avea propriul său „expert în probleme sovietice“, recunoscut în persoana
mai vechii noastre cunoştinţe, Jaurès Medvedev, ale cărui idei am văzut cât
de minunat coincideau cu cele ale lui Andropov530. În chip foarte firesc,
bunul Jaurès fusese unul din autorii Apelului lansat de END pentru „o
Europă denuclearizată din Polonia până în Portugalia“ în aprilie 1980, apel
pe care fratele său Roy îl semnase la Moscova, chipurile, în numele
527 Washington Post, 11/05/1983.

528 Guardian, 2/02/1983.
529 New Society, 2/06/1983, «Peace and the East» de E. P. Thompson, pag.
349-352.
530 Cf. Partea a treia, 188.
„disidenţilor sovietici“531. De fapt, cei doi fraţi fuseseră cei care explicaseră
profesorului Thompson că erau două soiuri de disidenţi; cei răi şi cei buni.
Cei răi nu cred în socialism şi sunt în slujba reacţiunii, iar cei buni cred în
socialism şi pot perfect să sprijine Apelul. Profesorul Thompson şi-a petrecut
mai apoi ani lungi, căutând zadarnic disidenţi „buni“. Vai! toţi aceia cu care
avea de-a face erau „răi“. Atât Charta 77 din Cehoslovacia, cât şi KOS-ul
polonez respingeau orice idee privitoarea la dezarmarea unilaterală a
Occidentului, ca fiind o manevră prosovietică. Ingeniosul Jacek Kuron, el
însuşi manipulator de clasă, s-a chinuit să trimită din închisoare, unde se
afla în 1984, o scrisoare la END în care îi propunea să-şi conjuge eforturile
pentru a pune capăt stării de război în Polonia şi a demilitariza complet
Europa centrală. Un an mai târziu, curtenitorul Václav Havel a încercat să
expună foarte politicos artizanilor păcii ideea că utopismul lor nu putea
decât să se ciocnească de scepticismul pe care realitatea îl impusese, fără
voia lor, oamenilor din Europa răsăriteană. Zadarnice eforturi... Au fost
totuşi văzute ivindu-se, în sfârşit, grupuleţe mai curând simbolice de
artizani ai păcii în RDG şi chiar în URSS. Dar ce ghinion excesiv! Nici nu
erau bine închegate şi erau deja expulzate spre Occident sau băgate în
lagăr. Şi astfel profesorul Thompson n-a putut da de urma unor disidenţi
buni în Est, până la prăbuşirea comunismului532.
E un lucru foarte straniu... În realitate, omul nu era nici prost, nici
necinstit, însă nu putea pricepe acest adevăr simplu (pe care i-l expusese
Jacek Kuron): ameninţarea la adresa păcii în Europa venea din partea
blocului sovietic şi trebuia, aşadar, să se bată nu pentru pace, ci împotriva
regimului sovietic. Era prea mult pentru el. Năucit de delirurile lui socialiste
şi luându-se după modelul miilor de socialişti europeni, nu putea concepe
că ideea însăşi de pace şi de dezarmare izolată de contextul general al politicii
în Europa era în sine o idee prosovietică. Iar dacă Estul avea nevoie de
mişcări de masă era pentru a sprijini drepturile omului, fără de care era
inutil să se militeze pentru pace. Era atât de greu de priceput? Ce
scriseserăm oare altceva noi toţi: şi Amalric, şi Soljeniţîn, şi Saharov? Nu era
ceea ce tot repetau într-una „grupurile Helsinki“, subliniind legăturile între
primul şi al treilea pachet de acorduri? Nu era exact ceea ce scrisesem eu în
broşura mea din 1982: „Cele două aspecte ale regimului sovietic - oprimarea
internă şi agresiunea externă - sunt inseparabil legate?“
Este totuşi caracteristic faptul că, după ce s-a izbit de o reacţiune atât
de unanimă din partea disidenţilor din Europa de Est, el nu s-a îndoit nici o
clipă de dreptatea sa, n-a făcut nici cel mai mic efort de a-şi revizui opiniile
şi a continuat să-i caute pe disidenţii „cei buni“ care ar fi fost de acord cu el.
Şi încă este vorba aici de un om sincer, unul din şefii cei mai respectabili ai
531 Peace Movements de April Carter, op. cit., pag. 117-118.

532 Ibidem, pag. 183-209.
artizanilor occidentali ai păcii. Ce se putea aştepta de la ceilalţi: politicieni
cinici, arivişti şi amatori de retorică (în cel mai bun caz)? Am citat deja la
începutul acestei lucrări dările de seamă ale lui Arbatov asupra lucrărilor
faimoasei „Comisii Palme“, acel areopag social-democrat al balenelor politice
de tipul lui Cyrus Vance, David Owen, ex-ministru britanic al Afacerilor
Externe, Egon Bahr, secretar federal al social-democraţilor germani, fostul
prim-ministru olandez J. Van Den Uyl, Gro Brundtland, prim-ministrul
norvegian în exerciţiu, şi reprezentaţii Franţei, Japoniei, Mexicului, fără a
mai vorbi de Olof Palme în persoană533.
Delegat la numita Comisie, Arbatov avea să raporteze Comitetului
Central:
„Multe propuneri sau recomandări, deja aprobate sau adoptate de
comisie spre a figura în actul final, reflectă direct sau indirect poziţia
sovietică asupra problemelor cardinale ale dezarmării şi securităţii.“ Ceva
mai departe, el precizează: „Cu toate acestea, deşi de acord întru totul cu
punctul de vedere sovietic asupra multor probleme, unii din membrii săi, ca
C. Vance, D. Owen şi E. Bahr şi încă vreo câţiva, au avut tendinţa să evite
formulele ce le reproduc întocmai pe ale noastre şi ne-au explicat în cursul
unor discuţii particulare că erau datori să-şi ia măsuri de precauţie
împotriva acuzaţiei că „urmează politica Moscovei“ (afirmând că în Occident
şi mai cu seamă în Statele Unite apăruseră o sumedenie de articole ce
formulau tocmai această acuzaţie la adresa Comisiei Palme).“
În public, toţi erau nişte eroi, evocând cu nobile tremolouri în voce
salvarea omenirii.
Este remarcabil că toate aceste activităţi au fost finanţate cu banii
occidentali: din cele 3 milioane de dolari adunate de membrii Comisiei Palme
pentru finanţarea lucrărilor lor, URSS n-a cotizat decât cu 10.000534. Fie şi
numai după acest lucru se poate judeca în ce măsură sovieticii ţineau
situţia în mână în Europa, unde principalul lor sprijin îl formau partenerii
lor de destindere: socialiştii şi social-democraţii.
Tot de acest lucru ţinea, în mod paradoxal, şi slăbiciunea acestei
campanii: transformată în chestiune de politică partizană, problema
dezarmării europene era de acum înainte de resortul mecanismelor standard
ale democraţiei: alegerile. Moscova nu putuse, ca şi aliaţii ei, să înregistreze
succese decât cu preţul unor manipulări şi combinaţii, cu preţul unei
propagande nestăvilite şi al şantajului. A fost totuşi suficient să se pună
problema în faţa unui tribunal de alegători pentru ca întreagă această
campanie alambicată să fie ruinată. Mulţimile isterice s-au evaporat,
533Cf. Partea întâi, nota 80.

534 Rezoluţia secretariatului CC St. 241/14 gs din 10/12, nota
Departamentului internaţional al CC, nr. 18-S-2133 din 4/12 şi nota lui
Arbatov din 28/11/1980.
sondajele de asemenea, tot ceea ce dovedea regulat sprijinul masiv al
populaţiilor pentru dezarmarea unilaterală. În Anglia, Partidul laburist, care
făcuse din dezarmarea nucleară calul său de bătaie electoral, i-a datorat
tocmai năucitoarea sa înfrângere. În RFG, cu toate eforturile cancelarului
Schmidt pentru a frâna radicalismul partidului său, politica sa a fost
asociată de alegători campaniei antinucleare şi s-a pomenit înfrântă, ca şi
cea a omologilor săi englezi, în alegerile din 1983. Doar în Olanda şi în
Belgia, unde sistemul proporţional condamna orice guvern la a nu exista
decât sub forma unei neclare şi instabile coaliţii, depinzând de diktatul unor
partide uneori microscopice, instalarea rachetelor a fost respinsă pentru
câţiva ani mai târziu. În restul Europei, rachetele au fost instalate conform
planului, ceea ce a compromis încă şi mai mult cruciada artizanilor păcii: în
ciuda profeţiilor lor, acest lucru nu a atras după sine un război nuclear. A
fost cu siguranţă o cotitură decisivă. După 1983, campania a slăbit, pentru
a muri complet spre mijlocul anilor ’80.
Aşa s-a încheiat o pagină infamantă a vieţii publice din Occident.
Desigur, aşa cum noi anunţaserăm, ameninţarea unui nou război mondial
şi a unui „holocaust atomic“ a dispărut o dată cu prăbuşirea regimului
sovietic. Acum, rachete, bombe, ogive atomice sunt puse în depozite şi nu
sperie pe nimeni, în Rusia ca şi în Statele Unite, în Kazahstan sau în
Ucraina. Ar fi tocmai timpul, pentru intelectualii noştri „vizaţi“, să ceară
distrugerea lor, lucru care nu ar trebui să fie prea greu în zilele noastre. Le
avem la îndemână, aceste arme „absolut amorale“: să le demontăm! Nu se
mai văd însă pe străzi artizani ai păcii indignaţi, şi nici scorpii în transă în
jurul rachetelor. Unde sunt? Unde s-au ascuns?
Nicăieri. Sunt tot acolo. Mereu, veşnic „vizaţi“, iată-i, cu aplomb şi
nobile tremolouri în voce, predicându-şi minciunile despre catastrofa
ecologică de neevitat, „efectul de seră“ şi „găurile din stratul de ozon“, tot
aşa cum odinioară zdruncinaseră nervii fragili ai burghezilor, fluturându-le
înainte ororile nucleare. Cât despre doamne - în special în Statele Unite,
însă contagiunea câştigă teren -, ele luptă acum pentru a se elibera pe scară
planetară de aceşti monştri de bărbaţi şi pentru a restabili matriarhatul. Şi
iată iarăşi intelighenţia noastră de stânga, destul de roasă de molii, fireşte,
dar tot sigură de ea şi cu inima arzând de focul aceleiaşi pasiuni. Fără urmă
de ruşine sau de îndoială în ochi. Ia să nu le daţi atenţie, şi oamenii ăştia
vor reîncepe atunci aceleaşi lucruri şi mai abitir. Pentru că „lupta“ lor nu
cunoaşte sfârşit: dacă au eşuat în a impune o utopie sărmanei lumi, vor
încerca o alta. Căci puţin le pasă de rezultat. Nu contează decât procesul
care aşează în mâinile lor o imensă putere asupra sufletelor...
22. Dedesubturile crizei poloneze
Cu toate acestea, încă dinainte de alegerile din 1983 şi de instalarea
noilor rachete, lovitura cea mai dură dată artizanilor păcii a fost cea
reprezentată de evenimentele din Polonia. Efectul lor a fost brusc şi perfect
palpabil. Aşa cum a remarcat între alţii E. P. Thompson, mulţimile de
manifestanţi pacifişti crescuseră precum bulgărele de zăpadă în octombrie şi
noiembrie 1981, ajungând pentru toată Europa la o cifră mai mare de 2
milioane.
„De ce nu au existat trei sau patru milioane de manifestanţi în
primăvara lui 1982? Răspunsul este dat de instituirea stării de război din
Polonia şi de reprimarea mişcării Solidarność“535.
E greu de spus care aspect al crizei poloneze a făcut mai multă
impresie asupra artizanilor păcii: ameninţarea unei intervenţii sovietice care,
de mai bine de un an şi jumătate, plana asupra Poloniei, strivirea de către
armată a unei mişcări paşnice sau acea mişcare însăşi, care se extinsese
practic la toată populaţia muncitorească a ţării. Cred totuşi că acest ultim
punct nu a fost mai puţin important decât celelalte două în ochii artizanilor
păcii care, în majoritatea lor, aparţineau unor partide sau organizaţii ale
stângii occidentale. Mulţi dintre ei s-au întrebat, neîndoielnic pentru prima
dată, asupra paradisului socialist şi n-au putut să nu simpatizeze cu o
mişcare sindicală, fie şi în mod exterior, pentru a nu-şi pierde prestigiul.
Necesitatea însăşi de a rosti o judecată politică asupra evenimentului a
introdus discordia în rândurile lor: de-o parte comuniştii, italieni de pildă,
păreau să susţină Solidarność, în timp ce, de partea cealaltă, socialiştii, ca
cei din partidul grec PASOK, aprobau regimul lui Jaruzelski şi starea de
război.
Concret, era greu de imaginat o altă situaţie mai copleşitoare pentru
demagogii comunişti decât revolta unanimă a muncitorilor împotriva
„statului (lor) proletar“. Propaganda sovietică însăşi şovăia să califice
Solidaritatea drept mişcare reacţionară şi prefera să ţină discursuri despre
„anumite elemente antisocialiste care se strecuraseră acolo“. Criza, în
ansamblul ei, le cădea pe umeri în cel mai prost moment: în toiul luptei
pentru pace, când sovieticii tocmai ieşeau din izolarea lor politică datorată
invadării de către ei a Afganistanului. Prea multe campanii, prea multe crize
coincideau şi asta era prea mult pentru forţele în declin ale moşnegilor de la
Kremlin.
În realitate, Polonia fusese întotdeauna veriga slabă a lanţului lor
socialist. Chiar şi sub Stalin, ei nu-şi putuseră duce la bun sfârşit acţiunea:
535 New Society, 2/06/1983, «Peace and the East», de E. P. Thompson.

Biserica catolică rămăsese intactă, aşa cum era mica proprietate ţărănească,
iar o dată cu ele supravieţuise spiritul de revoltă polonez care ajutase în
trecut Poloniei să suporte trei împărţiri, Al Doilea Război mondial, ocupaţia
nazistă şi „eliberarea“ sovietică. Revolta este prin excelenţă un divertisment
polonez, care s-a reprodus la fiecare trei sau cinci ani, începând din 1968: în
1971, în 1976, iar această revoltă, deşi nesângeroasă, obţinuse întotdeauna
câteva concesii din partea puterii. (Moscova închidea ochii în această
privinţă, esenţialul fiind să-i împiedice pe polonezi să se revolte.) De aceea se
trăia mai liber în Polonia decât în „barăcile“ vecine din „lagărul“ socialist,
cum se spunea în glumă la vremea respectivă. Aproape o treime din
muncitori era folosită în sectorul privat, micul comerţ sau în servicii. Acest
singur lucru conferea mai multă libertate personală decât toate reformele
întreprinse de guvern (ceea ce n-ar putea aprecia cineva care n-a trăit
niciodată în socialismul real). Şi existaseră tot atâtea reforme pe cât
existaseră şi revolte. Afirm că, prin 1980, fuseseră încercate toate modelele
imaginabile sau inimaginabile de socialism: încurcat în datoria sa externă,
guvernul a fost constrâns la o creştere a preţurilor alimentare (pentru carne
în special), ştiind perfect că o astfel de creştere declanşase revolta din 1976.
Ce altceva putea face? Ţara era în faliment şi nu-şi putea plăti nici măcar
dobânda datoriei sale la băncile occidentale...
Pe de altă parte, revoltele precedente serviseră drept lecţie societăţii
poloneze: se dobândise experienţă, anumite structuri disidente se
cristalizaseră, profitând de o anumită slăbiciune a sistemului. După
evenimentele din 1976 apăruse KOR, comitetul de apărare al muncitorilor,
care era un fel de centru coordonator al activităţilor disidente şi puntea între
mişcarea muncitorească şi intelectuali, şi care întreţinea, de altfel, un
sistem de comunicare liberă între diferitele grupuri sociale şi diversele
regiuni ale ţării. KOR a jucat un rol de prim ordin în criza din 1980: el este
cel care a transformat de fapt nişte greve sălbatice dispersate într-o grevă
generală, mobilizând întreaga ţară.
Muncitorii învăţaseră şi ei ceva şi, în locul revoltei obişnuite,
manifestaţiilor, înfruntărilor sângeroase cu poliţia, ei au recurs la o formă
nouă şi originală de protest: ocuparea uzinelor lor, a minelor lor, a
şantierelor şi a atelierelor lor. Această inovaţie a luat pe nepregătite
autorităţile, atât la Varşovia, cât şi la Moscova: doar astfel se poate
interpreta neobişnuita moliciune a puterii poloneze care a sancţionat de
facto crearea sindicatului liber Solidarność şi o sumedenie de alte concesii
făcute muncitorilor. Confruntată cu necesitatea de a utiliza singura sa
armă, violenţa poliţienească, puterea a preferat sa cedeze totul pentru a
readuce ţara la calm (cu condiţia, desigur, de a recuceri totul în mod discret
mai apoi).
Trebuie să recunoaştem şi meritele autorităţilor sovietice, care, şi ele,
învăţaseră ceva. În sine, criza poloneză nu era pentru ele o surpriză. Ba
dimpotrivă, se pregăteau pentru aşa ceva din aprilie 1979536, perfect
conştiente că o creştere a preţurilor era inevitabilă. Situaţia fusese de
nenumărate ori examinată, îndeosebi cu prilejul întâlnirilor Gierek-Brejnev,
ultima datând din iulie 1980, adică după creşterea preţurilor şi începutul
grevelor, atunci când Brejnev se temea pe bună dreptate de schimbarea unei
crize economice în mişcare pur politică. El i-a recomandat lui Gierek:
„[...] să se elimine energic orice tentativă de utilizare a

naţionalismului pentru răspândirea de sentimente antisocialiste,
antisovietice, şi de denaturare a naturii raporturilor sovieto-poloneze
sau a caracterului colaborării între URSS şi RPP;
să se dezvolte o contrapropagandă înverşunată împotriva
tentativelor vizând ştergerea caracterului «de clasă» ai patriotismului
socialist sub deviza: «Toţi polonezii din lume sunt fraţi» şi idealizarea
trecutului prerevoluţionar al Poloniei;
să nu se cantoneze în defensivă în lupta împotriva elementelor
antisocialiste, ci să ducă împotriva lor o ofensivă consecventă.“537
Ceea ce a surprins cu adevărat Kremlinul a fost slăbiciunea clienţilor

săi polonezi, comunişti evident incapabili să reglementeze criza. Cât despre
înţelegerea caracterului unanim, naţional al mişcării de contestaţie, a fost
ceva cu neputinţă pentru Moscova, şi asta vreme de câţiva ani mai apoi.
Aparent, sovieticii credeau că nu era vorba decât de „elemente“ faţă de care
tovarăşii polonezi se arătau prea liberali. Convocată de urgenţă, Comisia
Biroului Politic a Comitetului Central pentru Polonia538 s-a ocupat înainte
de orice de elaborarea unor directive pentru uzul conducătorilor polonezi în
legătură cu măsurile de luat pentru „întărirea rolului Partidului în
societate“, ca şi cum ar fi fost vorba de una din provinciile sovietice în care
nişte şcolari ar fi depăşit limitele suportabile de vacarm.
Această comisie a emis asupra acordurilor de la Gdansk o judecată
categorică: „Garanţia guvernului RPP, aprobată de Plenara Comitetului
Central a Partidului popular muncitoresc din Polonia (PMUP), este un preţ
economic şi politic prea ridicat pentru «normalizarea» obţinută, a scris ea
conducerii poloneze la 3 septembrie 1980539. Noi înţelegem evident în ce
condiţii aţi fost siliţi să luaţi această penibilă decizie... Acest acord de
536 Rezoluţia secretariatului CC St 231/5 s din 4/10/1980, care

menţionează decizia Politburo asupra «consolidării» cooperării politice şi
ideologice cu Partidul muncitoresc unificat din Polonia (PMUP)» din
10/04/1979.
537 Rezoluţia Politburo-ului P213/38 din 3/09 referindu-se la întâlnirea din
31/07/1980 şi la «sfaturile lui Brejnev».

538 Rezoluţia Politburo-ului P210/II din 25/08/1980.
principiu înseamnă că se legalizează o opoziţie anti-socialistă. Vedem
apărând o organizaţie care pretinde să-şi sporească influenţa politică asupra
întregii ţări. Ceea ce face dificilă lupta împotriva ei, este îndeosebi faptul că
opozanţii poartă masca unor apărători ai clasei muncitoare, ai
muncitorilor.“ Semnalând că nici una din concesiile făcute nu ar putea
reglementa în vreun fel criza economică, ba dimpotrivă, că opoziţia nu va
scăpa prilejul de a se milogi pentru un ajutor exterior, comisia considera
acordurile de la Gdansk în mod necesar provizorii şi sugera corespondenţilor
săi polonezi să treacă la ofensivă pentru a recuceri poziţiile pierdute „în
sânul clasei muncitoare şi al poporului“. Era necesar pentru acest lucru să
se ia ca punct de sprijin „nucleul sănătos“ al partidului la putere şi al
organizaţiilor de masă, avangarda progresistă a clasei muncitoare, şi, la
nevoie, să se recurgă la „măsuri administrative“ studiate. Îi revenea
Partidului rolul de a propune cât mai curând un program de acţiune
„cuprinzând de asemenea ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor.“
Ceea ce era considerat esenţial de către Moscova era întărirea
controlului Partidului asupra mijloacelor de comunicare în masă, mai ales
radioul şi televiziunea în care Biserica tocmai pătrunsese, în urma
acordurilor de la Gdansk, pentru întâia oară după patruzeci de ani.
„În astfel de condiţii, se cuvine a fi determinate limpede limitele a

ceea se poate considera tolerabil, şi trebuie să se declare deschis că
legea presei exclude orice fel de luare dc poziţie ostilă socialismului.
Le revine mediilor de informare să demonstreze că evenimentele
din Polonia nu au fost provocate de inconvenientele sistemului
socialist, ci de erorile sau gafele sale, cât şi de câteva cauze obiective
(catastrofe naturale etc.)“.
Gierek a fost scos la pensie, Kania a devenit prim-secretar al

Partidului popular muncitoresc din Polonia, dar acest fapt nu a aranjat prea
mult lucrurile. În octombrie, s-a decis invitarea polonezilor la Moscova,
pentru a se discuta problema.
Brejnev a anunţat Politburo-ului iminenta sosire a lui Kania şi a lui
Pinkowski, preşedintele Consiliului de miniştri din Polonia, şi a propus un
schimb de păreri pe baza raportului stabilit de comisia ad hoc, ce cuprindea,
după cum era de aşteptat, pe Suslov, Gromîko, Andropov, Ustinov,
Cernenko, Zimianin şi Rusakov. Apoi, intrând în miezul subiectului, a
declarat:
„Ceea ce se petrece în Polonia astăzi este un adevărat dezmăţ de

contrarevoluţie, or, declaraţiile presei poloneze şi ale tovarăşilor noştri
polonezi nu spun nimic despre acest lucru, ele nu vorbesc despre
duşmanii poporului. Sunt totuşi duşmani ai poporului, complici direcţi
ai contrarevoluţiei şi contrarevoluţionari pur şi simplu, care acţionează
împotriva poporului. Cum este cu putinţă? (Un spaţiu gol în text.
Datorat lui Andropov?) Pentru că îl critică pe Gierek, Comitetul Central,
Partidul, iar, pe de altă parte, elementele antisocialiste, literalmente
dezlănţuite, le lasă deplină libertate.
În ce-l priveşte pe tovarăşul Jaruzelski, bineînţeles că este un om
sigur, dar cu toate astea începe să vorbească în ultimul timp fără o
înflăcărare deosebită. Spune chiar uneori că armata nu va merge
împotriva muncitorilor. În mare, cred că trebuie să le spunem totul
polonezilor şi într-un mod foarte sec...
Când Jaruzelski a vorbit cu Kania pentru a şti cine trebuia să aibă
primul rol, el a refuzat categoric să fie prim-secretar şi l-a sfătuit pe
Kania să accepte. Şi asta vrea să spună ceva.“
Politburo se găsea în faţa unei dileme: să înăbuşe contrarevoluţia fără

a recurge la „ajutorul internaţional“ practicat cândva şi în Ungaria şi
Cehoslovacia. Desigur, Kania şi Jaruzelski erau oameni de încredere, dar ei
şovăiau să angajeze armata, nu dispuneau de o unealtă comparabilă cu
Komsomolul şi controlau aşadar prost tineretul. Partidul însuşi se
destrăma, mulţi părăsindu-l de „teama elementelor antisocialiste“. Trebuia
să i se expună delegaţiei poloneze justele motive de alarmă ale Politburo.
Poate, aşa cum a sugerat în concluzie Kirilenko, era nevoie să-i deghizeze pe
militari în civili pentru a-i infiltra în masa muncitorească540? S-a luat în cele
din urmă decizia de a se aproba documentele care vor servi „întâlnirii
prieteneşti“ cu tovarăşii polonezi.
Toate astea pot suna comic astăzi, însă presiunea constantă

exercitată de Moscova asupra conducerii poloneze avea un sens. Deşi
influenţa PMUP slăbise, aparatul său era încă enorm, iar structurile unui
stat totalitar îi puneau în mâini foarte puternice mijloace de control şi
represiune. În fond, strategii Kremlinului aveau dreptate, sistemul totalitar
este făcut tocmai pentru a lupta constant împotriva poporului, şi totul
depinde de arta cu care te poţi sluji de acest sistem. Atenţia vigilentă a
Moscovei constrângea conducerea poloneză, cam dezumflată, să acţioneze
cu mai multă energie, măturând din cale îndoielile şi şovăielile. Ochiul
Moscovei era tot mai vigilent: aproape în fiecare săptămână Brejnev discuta
la telefon cu Kania, iar alţi membri din Politburo dădeau sfaturi colegilor
polonezi, omologilor; delegaţii sovietice de cel mai înalt rang ajungeau
periodic în Polonia pentru a face la faţa locului verificările cerute. Moscova
îşi asumase în realitate controlul integral al situaţiei, până în cele mai mici
detalii: aproape ca în Afganistan, fuseseră trimişi în Polonia consilieri
speciali şi grupuri de experţi, fără avizarea cărora (şi fără aceea a

ambasadorului Aristov, cel puţin) nimic nu se făcea. Programul economic al
PMUP însuşi, aşa cum îl expusese la congres, fusese mai întâi studiat şi pus
la punct la Moscova. Se foloseau de orice, de cea mai mică discordanţă din
conducerea Solidarităţii. Iar prezenţa KGB în Polonia se întărea541.
În sfârşit, unul din cei mai puternici factori de intimidare psihologică
a populaţiei era ameninţarea unei intervenţii sovietice în Polonia, operaţie de
şantaj pusă la cale, când de fapt nici o măsură concretă nu fusese luată
pentru a se trece la acţiune. Astfel, se făceau manevre pe teritoriul polonez,
sporindu-li-se cu bună ştiinţă importanţa, pentru a se arăta cu adevărat că
erau gata să „aducă Poloniei un ajutor internaţional“. Acest lucru totuşi, şi
încă de la începutul crizei, nu era decât un bluf: ceea ce se cerea de la
polonezi erau „măsuri energice“, acte de represiune şi proclamarea stării de
război; cât priveşte intervenţia militară, ea nu a fost niciodată luată în
considerare.
Oricum ar sta lucrurile, s-a reuşit stabilizarea situaţiei la începutul lui
1981. A fost un lucru aparent posibil pentru că liderii Solidarităţii, care se
aşteptau mai cu seamă la represiuni, nu mai sperau în succesul lor şi nu
prea ştiau ce să facă cu el.
„Ţara se află într-o stare de discuţii permanente, atât în organizaţiile
Partidului, cât şi în întreprinderi, raporta unul din vizitatorii cel mai sus
plasaţi542. Această discuţie se extinde şi la mediile de informare, unde se
discută frecvent despre modelul polonez de socialism, despre liberalizare,
despre o revizuire a marxism-leninismului, despre pluralismul în politică
etc.“
Situaţia, chiar şi astfel stabilizată, nu-i convenea totuşi Moscovei: nu
se manifestase nici o „cotitură“ în favoarea ei, criza dura, iar consecinţele ei
nefaste începeau să se facă simţite în Occident şi chiar în interiorul URSS.
Politburo discută despre situaţie:
BREJNEV - Suntem cu toţii foarte alarmaţi de evoluţia ulterioară a

evenimentelor din Polonia. Lucrul cel mai rău este că prietenii noştri ne
ascultă, sunt de acord cu recomandările noastre, dar nu fac nimic. În timpul
acesta, contrarevoluţia progresează pe toate fronturile. Kania mi-a mărturisit
la telefon că fusese criticată conducerea la Plenară. I-am răspuns că aşa le
trebuia. „Nu trebuia să vă critice doar, trebuia arătat ciomagul. Aşa, poate că
aţi fi înţeles.“ Acestea sunt chiar cuvintele mele. Tovarăşul Kania a recunoscut
că acţionau cu prea multă moliciune, că ar trebui să fie mai duri. La care i-am
spus: „De câte ori am încercat să vă explicăm că trebuiau luate măsuri
energice, că nu se putea ceda neîncetat în faţa Solidarităţii? Nu vorbiţi decât
de «cale paşnică», fără să înţelegeţi sau să vreţi să înţelegeţi că această cale

paşnică pe care o urmaţi vă poate costa sânge. De aceea, la Plenară trebuie
trase concluziile corecte. “
Prietenii noştri au reuşit să evite greva generală. Dar cu ce preţ? Cu
preţul unei noi capitulări în faţa opoziţiei. Kania însuşi a mărturisit
ambasadorului nostru că acest nou compromis era o gravă greşeală.
Multe lucruri depind acum de întorsătura pe care o vor lua evenimentele
în zilele următoare. Îndeosebi, posibilitatea de a face să treacă măsurile
coordonate împreună cu noi în faţa Dietei care, tocmai ni s-a comunicat, a fost
amânată de la 2 la 6 aprilie. Măsurile vor fi oare adoptate în toată amploarea
lor? Vor avea ei suficientă energie şi forţă pentru a pune în practică aceste
măsuri? Poate că ar trebui să trimitem pe Andropov şi Ustinov la Brest unde
ar discuta cu tovarăşii Kania şi Jaruzelski?
ANDROPOV - Sugestiile lui Leonid Ilici sunt... perfect corecte. Trebuie să
ne sporim influenţa, presiunea asupra conducerii prietenilor noştri.
GROMÎKO - Bineînţeles, informaţia, atât americană cât şi vest-europeană
asupra situaţiei din Polonia, se prezintă în chip tendenţios. Ea etalează
„justeţea“ revendicărilor Solidarităţii şi ale forţelor antisocialiste din Polonia, şi
incapacitatea conducerii poloneze de a reglementa o afacere internă. Suntem
invitaţi să nu implicăm forţele noastre armate într-o problemă internă
poloneză.
Ţin să vă spun că starea lui Kania şi a lui Jaruzelski nu este strălucită.
Anumite aluzii lasă să se înţeleagă că Jaruzelski este cu totul doborât şi nu
mai ştie ce să facă. Bineînţeles, este un lucru foarte prost. Iar faptul că
direcţia RPP s-a dezis de negocierile sale cu Solidaritatea este deasemenea un
lucru foarte prost... Solidaritatea ţărănească a fost deja legalizată. Plenara n-
a adus nici o ameliorare, dimpotrivă. Dacă polonezii sunt hotărâţi să adopte
parţial măsuri excepţionale, trebuie să ne asigurăm că armata, Ministerul de
Interne şi organele Securităţii vor fi de partea conducerii. Specialiştii noştri
militari vor fi datori să studieze forţele armate poloneze pentru a vedea dacă
armata este marea forţă locală şi dacă ne putem sprijini pe ea...
Comandamentul polonez asigură că armata îşi va face datoria. E oare acum
cazul? Oricum polonezii trebuie să ştie că orice nou recul din partea lor este
inacceptabil, că nu trebuie absolut deloc să dea înapoi.“
Cu prilejul aceleiaşi reuniuni, Ustinov, iritat de faptul că fusese de

ajuns să-i „atingă“ pe doi membri ai Solidarităţii la Bydgoszcz pentru a se
vedea ridicându-se întreaga ţară, neliniştit în faţa unui posibil reviriment al
armatei sau al miliţiei, a recunoscut că vărsarea de sânge era inevitabilă.
„Dacă dăm înapoi în faţa ei, a declarat el, va trebui să cedăm poziţie după
poziţie. Cu preţul ăsta, putem pierde toate cuceririle socialismului“. El a dat
sfatul să se facă mai bine cunoscut ajutorul economic adus de URSS
Poloniei, să i se reamintească populaţiei poloneze dependenţa sa faţă de
Uniunea Sovietică.
Andropov a reamintit grava neînţelegere, care încă nu se risipise, în
conducerea poloneză, preocupată de „normalizare politică“, în vreme ce
sovieticii îi cereau „măsuri militare, administrative, judiciare“. Aşa cum a
atras atenţia Brejnev, trebuia să li se explice polonezilor ce însemna starea
de război, iar Andropov a exclamat atunci:
„Exact, trebuie să le spunem exact că starea de război înseamnă

stingerea obligatorie, limitarea circulaţiei pe străzile oraşelor, întărirea
pazei localurilor Partidului şi statului ca şi a întreprinderilor. Sub
presiunea liderilor Solidarităţii, Jaruzelski s-a potolit complet, iar
Kania, în ultima vreme, a început să bea tot mai mult. E un fenomen
foarte trist... În plus, evenimentele din Polonia au influenţă şi asupra
situaţiei din regiunile apusene ale ţării noastre. În Bielorusia,
îndeosebi, în care multe sate prind uşor radioul şi televiziunea
poloneze. La care trebuie să adugăm că, în câteva alte regiuni, ca în
Georgia, vedem producându-se manifestaţii spontane, grupuri de
gălăgioşi se adună pe stradă, aşa cum s-a întâmplat recent la Tbilisi, şi
lansează lozinci antisovietice. Şi aici, în interior, trebuie să luăm
măsuri severe.“543
Într-adevăr, încă de la începutul crizei, Moscova luase măsurile cele

mai radicale pentru a stăvili contagiunea poloneză. Schimburile turistice cu
Polonia s-au diminuat brutal, cu aproape 50%544, s-a vegheat să fie şi mai
limitată şi cenzurată presa poloneză, difuzată în URSS prin abonament sau
mesagerii545 şi a fost întărită propaganda546. S-au făcut tot astfel eforturi
pentru minarea autorităţii Solidarităţii în străinătate, mai ales pe lângă
organizaţiile şi partidele „prietene“. Ponomarev a făcut tot ce a putut pentru
a sabota călătoria în Italia a lui Walesa şi a 18 reprezentanţi ai Solidarităţii,
călătorie care trebuia să se desfăşoare de la 14 la 18 ianuarie, şi pentru a
înmulţi contactele cu organizaţiile sindicale şi politice547. Ambasadorul era
însărcinat să-i explice lui Berlinguer că Partidul comunist italian trebuia să
procedeze astfel încât vizita lui Walesa să nu contribuie la întărirea unei
„linii politice de opoziţie de tendinţă antisocialistă“.
Patronii Europei răsăritene (în specia! Honecker) reuniţi la Moscova
pentru cel de al XXVI-lea Congres al PCUS548 şi-au exprimat extrema

547 Rezoluţia secretariatului CC St 246/1 gs din 14/01, nota lui Ponomarev,
nr. 18-S-622 din 13/01/1981, «directiva către ambasadorul sovietic» (4 foi).

Punctul nr. 5.
nelinişte în faţa riscului de focar de infecţie. Din nefericire, liderii
Solidarităţii nu au părut a înţelege întreg interesul ce exista în a-şi exporta
experienţa spre alte „barăci“ ale lagărului socialist. Abia mai târziu, în
septembrie, la cel dintâi Congres al Solidarităţii, a fost lansat primul „Apel
popoarelor din Europa răsăriteană“, şi încă, a fost efectul întâmplării, după
cum se spune, şi al bunăvoinţei delegaţilor bazei. Cu toate acestea, acest
apel a făcut impresie asupra tuturor şi a fost considerat drept actul politic
cel mai matur. Acest lucru a înfuriat fireşte Kremlinul. Brejnev a vorbit de
un „document primejdios şi provocator“, vizând revolta „renegaţilor din ţările
socialiste“, şi a propus riposta „colectivelor“ muncitoreşti din cele mai mari
întreprinderi sovietice. Comisia „poloneză“ a Politburo-ului urma să-i ajute
fireşte pe acei proletari să redacteze corect acel contra-manifest549.
Şi a început agitaţia de luptă în toate uzinele din ţară: reuniuni ale
muncitorilor, discursuri furibunde, hotărâri fulminante. Dar, oricare ar fi
fost intenţiile şefilor noştri atoateştiutori, ei au eliminat, prin chiar acest
lucru, camuflajul pe care voiau să-l aplice evenimentelor din Polonia: ei au
silit pe oameni să vorbească despre evenimente, să cugete la ele, şi ne
întrebăm până unde ar fi mers populaţia dacă procesul ar fi fost început mai
devreme. Din păcate, liderii Solidarităţii s-au arătat prea prudenţi,
temându-se să-l provoace pe „marele frate“, deşi era suficient de limpede că
acesta nu avea nici o nevoie de provocări pentru a acţiona aşa cum înţelegea
s-o facă.
„Nici vorbă de intervenţie!“

Să ne întoarcem la întrevederea secretă a tovarăşilor Andropov şi
Ustinov cu tovarăşii Kania şi Jaruzelski, care a avut loc la Brest. Într-
adevăr, cu prilejul acestei întrevederi, a fost reglementată problema viitoarei
stări de război. Încă de la întoarcerea lor, delegaţii Politburo-ului şi-au făcut
raportul550.
Întrevederea se desfăşurase într-un vagon în apropiere de Brest, de la
ora 21 la ora 3, astfel încât absenţa tovarăşilor Kania şi Jaruzelski să nu fie
remarcată de compatrioţii lor. Tovarăşii polonezi erau vizibil epuizaţi din
punct de vedere nervos, hărţuiţi cum erau de Solidaritate şi de „forţele
antisocialiste“ şi îngroziţi de perspectivele unei greve generale. Ce
perspective li se ofereau? Trebuia „restaurată încrederea poporului în partid,
însănătoşită economia şi lichidate grevele - tot atâtea dorinţe pioase - fără a
se cere ajutorul unor trupe sovietice şi fără a se instaura starea de război...

Punctul nr. 9
Punctul nr. 12.

În această ceaţă de irealitate, conducătorii polonezi se agăţau de speranţa de
a elimina orice pătrundere a Solidarităţii la Congresul PMUP, ca şi
desemnarea drept candidaţi a unor „muncitori buni“.
Interlocutorii lor sovietici le-au atras atenţia că ei nu încetau să dea
înapoi, că lăsau avantajul adversarului şi mai ales că pierduseră timpul.
Andropov le-a reamintit că este bine să fie asociate în mod înţelept măsurile
„administrative“ şi măsurile politice. Cât despre starea de război, ea ar fi
trebuit instaurată de multă vreme, cu ajutorul „tovarăşilor“ - trupele
sovietice instalate în Polonia -, şi, de altfel, era suficientă o semnătură sub
proiectul deja elaborat. Garanţia Dietei? Baliverne! Dacă urgenţa trimite la
starea de război, la ce bun să fie discutate condiţiile instaurării ei? Este
vorba de a fi oprit atacul contrarevoluţiei şi al tuturor acelor gălăgioşi, de a
sfârşi o dată pentru totdeauna cu grevele şi cu haosul economic. Trebuie,
aşadar, să fie puse la punct mecanismele stării de război şi aceasta să fie
proclamată.
Sensibili la aceste argumente, tovarăşii Kania şi Jaruzelski s-au
angajat să examineze şi să semneze documentul pentru 11 aprilie. La
acestea, Andropov l-a întrebat pe Jaruzelski ce avea de gând să spună în
discursul său în Dietă. Generalul a răspuns printr-o vorbărie confuză,
precizând totuşi că va interzice grevele pe o durată de două luni. „Două
luni? De ce două luni? Şi ce se va întâmpla apoi?“ au întrebat sovieticii.
Basta cu grevele, deoarece vor dezorganiza economia! E bine să se spună,
din nou, stăpânire pe poporul Poloniei, să se creeze un Comitet de salvare
naţională în care să intre câţiva veterani ai mişcării revoluţionare, câţiva şefi
militari, să se refacă unanimitatea, trăgând cu coada ochiului la revanşarzii
germani, cu visul lor de a recupera Silezia, Poznania, Gdansk! Un cal bun de
bătaie.
Pentru a democratiza înfăţişarea biroului lor politic, tovarăşii polonezi
au încredinţat omologilor lor sovietici planul lor de a include trei muncitori,
invocând exemplul lui Lenin care propunea să fie introduşi muncitori în
Politburo.
Andropov a răspuns:
„Nu există exemplu că ar fi existat vreodată la noi muncitori în
Politburo. Dacă cu adevărat simţiţi nevoia s-o faceţi, putem pune muncitori
în Politburo, dar nu neapărat trei, unul singur ajunge...“
Se putea la nevoie să fie consolidată prezenţa muncitorească în
Comitetul Central, acest lucru nu putea decât să întărească unitatea
Partidului, dar trebuia să se oprească aici... Şi apoi să se ia cuvântul, la
Gdansk, pretutindeni. Trebuia ca Jaruzelski, Kania, toţi membrii biroului
politic să se ducă în faţa muncitorilor pentru a-şi arăta solidaritatea „lor“ cu
ei. Basta cu demagogia, cu proiectele somptuoase, trebuia să se
mulţumească cu promisiuni realizabile. Tovarăşul Jaruzelski părea obosit
de funcţia sa de prim-ministru, iar Andropov a fost nevoit să-i explice „cam
sumar“ că trebuie să rămână la locul său şi să-şi îndeplinească cu
demnitate funcţiile, căci în sfârşit duşmanul îşi aduna forţele pentru a lua
puterea. Aşa stând lucrurile, deoarece alţi membri ai biroului politic păreau
mai fermi decât conducerea actuaiă - un Olszowski, un Grabski -, ar fi bine
să se colaboreze cu ei. Ei erau partizani ai unui birou politic clandestin, a
cărui idee le fusese sugerată de Jivkov. De ce se amesteca acel conducător
bulgar?
Suslov - Poate că ar trebui să pregătim o informaţie destinată partidelor

frăţeşti?
Gromîko - Fie, dar nu trebuie deloc să facem caz de această întâlnire.
Andropov - E absolut imposibil să vorbim de această întâlnire.
Ustinov - Ceea ce sare în ochi este starea de descurajare a
interlocutorilor noştri. Dar, cu toate astea, eu cred că trebuie să păstrăm
tandemul Kania-Jaruzelski şi să întărim legăturile lor. Partea proastă este că
există divergenţe în biroul politic. Sunt tulburaţi de greve, de asta le este
foarte frică. I-am întrebat pentru ce le plăteau muncitorilor zilele de grevă.
Pretind că aşa le cere Solidaritatea. Astfel, Solidaritatea vă duce de nas, le-
am replicat noi. [...] Pentru a le risipi teama asta pe care o au faţă de
instituirea stării de urgenţă, le-am furnizat exemplul mai multor ţări unde, de
îndată ce izbucneşte o revoltă sau orice dezordine, se instituie starea de
urgenţă sau starea de război. Iată Iugoslavia: încă de la manifestările de la
Kossovo, au proclamat starea de urgenţă şi nimeni n-a scos o vorbă. De ce
polonezii se tem să instaureze starea de urgenţă, nu putem înţelege.
Andropov a vorbit foarte bine de planurile care pun la punct starea de
urgenţă. I-am spus că ei trebuia să semneze planul stabilit de tovarăşii
noştri“.
Problema de a şti dacă ameninţarea cu intervenţia sovietică era sau

nu iluzorie este capitală pentru a înţelege criza poloneză. De ea depindeau şi
atitudinea liderilor Solidarităţii şi reacţia polonezilor în faţa stării de război
şi reacţia Occidentului. Această problemă trebuia să rămână în miezul
dezbaterilor înflăcărate care au urmat căderii regimului, cu prilejul „mesei
rotunde“ care i-a apropiat pe liderii Solidarităţii şi pe ştabii Partidului, şi a
prefigurat situaţia actuală a Poloniei. Chiar şi astăzi, când o bună parte din
documentele publicate aici au fost date la iveală şi în Polonia, opinia publică
înclină să creadă că Jaruzelski a fost un adevărat erou care şi-a salvat ţara
de ororile ocupaţiei sovietice, de vărsarea de sânge care ar fi urmat, de
umilirea naţiunii, dacă nu chiar de dispariţia statului polonez. Chiar şi
atunci când s-a dovedit că Moscova nu pregătise cu adevărat o intervenţie,
polonezii au preferat să creadă că Jaruzelski nu ştia acest lucru şi că era
oricum un erou care, deşi în mod subiectiv, îşi „salvase“ ţara. Trebuie oare
să mai precizăm că este vorba aici de o minciună tipică oricărei
autojustificări, care convine majorităţii: foştilor conducători comunişti,
enormei majorităţi a polonezilor, care într-un fel sau altul au văzut în starea
de război „răul cel mai mic“, şi chiar conducătorilor Solidarităţii, care îşi pot
justifica astfel târgul încheiat cu patronii Partidului cu prilejul faimoasei
„mese rotunde“. Şi astfel continuă să trăiască la Varşovia „salvatorul
patriei“, tatăl poporului şi general totodată, Wojciech Jaruzelski, înconjurat
de dragostea compatrioţilor săi recunoscători.
Nu ştiu dacă totalitatea documentelor Politburo-ului a fost publicată
în Polonia, însă cele pe care le am sub ochi nu lasă nici cea mai mică
îndoială. Moscova nu se pregătea deloc pentru intervenţie, iar Jaruzelski o
ştia perfect. Dar ce spun? Neavând prea mare încredere în armata poloneză,
ceruse el însuşi în mai multe rânduri, la sfârşitul lui 1981, trimiterea de trupe
sovietice şi primise un refuz categoric de la Kremlin.
Dacă a recurs la starea de război, aceasta s-a întâmplat o dată ce s-a
convins că nu va primi de la Moscova nici un „ajutor militar“.
Comisia Politburo-ului pentru problemele poloneze a făcut o analiză
detaliată a situaţiei din Polonia şi a consecinţelor strategice pe care ea le
implica pentru sovietici începând din aprilie 1981, la puţin timp după
întrevederea secretă de la Brest551.
„Criza politică internă din Polonia a căpătat un caracter cronic.

PMUP a pierdut în mare măsură controlul evoluţiei sociale. Totodată,
Solidarność s-a transformat într-o forţă politică organizată, susceptibilă
să paralizeze activitatea organelor statului şi Partidului şi să pună
mâna cu adevărat pe putere. Dacă opoziţia nu se decide încă s-o facă,
este mai ales de teama unei intervenţii militare sovietice şi în speranţa
de a-şi atinge scopurile fără vărsare de sânge, printr-un proces lent de
contrarevoluţie.
Este totuşi limpede pentru toată lumea că liniştea intervenită după
sesiunea Dietei este precară. Adversarul s-a resemnat din consideraţii
tactice pentru a-şi aduna forţele în scopul de a da noi lovituri
Partidului... Solidarność în ansamblul său şi diversele sale verigi se
pregătesc pentru o nouă formă de şantaj exercitat asupra puterii,
suscitând noi revendicări cu caracter esenţial politic. Semnele de clivaj
ce se pot descoperi în conducerea acestei mişcări sindicale nu îngăduie
deocamdată să se conteze pe o schimbare radicală a orientării sale.
Chiar dacă s-ar ajunge la un divorţ între Walesa şi extremiştii din KOR
şi KOS, Walesa însuşi şi clerul catolic care-l sprijină nu sunt deloc
dispuşi să-şi slăbească presiunea asupra PMUP. Nu putem exclude
faptul că extremiştii ar putea lua controlul Solidarităţii, cu consecinţele
551 Rezoluţia Politburo-ului P7/VII din 23/04/1981 şi raportul comisiei

Politburo-ului din 16/04/1981.
care decurg de aici.
Se vede creionându-se în ultimul timp, tot mai limpede, o nouă
orientare tactică în jurul căreia se regrupează opozanţii de tot felul.
Dându-şi seama că situaţia geopolitică a Poloniei îi interzice acesteia să
atenteze asupra participării ei la pactul de la Varşovia şi asupra
principiului rolului conducător al Partidului, aceste forţe au decis să
descompună PMUP din interior, să încerce «regenerarea» sa şi astfel să
ia puterea «pe o bază legală»... În aceste condiţii, ne vedem constrânşi
să ne reconsiderăm atitudinea faţă de politica conducerii, să definim
mai limpede pe ce forţe ne putem bizui pentru a salva în cele din urmă
cuceririle socialismului din Polonia.
Pe de-o parte, pe «latura dreaptă» sunt situate «personalităţile de
tendinţă revizionistă», apropiate de ideile social-democrate şi practic
confruntându-se cu Solidaritatea. De partea cealaltă, pe «flancul stâng»,
tovarăşii «cei mai apropiaţi de poziţiile noastre» şi care sunt majoritatea
foşti membri ai Partidului.
Din păcate, reprezentanţii acestei tendinţe sunt departe de a
constitui majoritatea. Se creează impresia că ei nu văd altă ieşire din
criză decât printr-un atac frontal împotriva Solidarităţii fără a ţine
seamă de actualul raport de forţe. Pe de altă parte, ei nu văd alt mijloc
de a însănătoşi situaţia decât apelul la trupele sovietice. O astfel de
poziţie duce obiectiv la izolarea lor crescândă în sânul Partidului şi
ţării“.
Politburo nu vede nici o ieşire din situaţia prezentă decât în

susţinerea lui Kania şi Jaruzelski care ocupă o „poziţie centristă“. Deşi ei
manifestă „prea puţină fermitate şi rezistenţă în lupta împotriva forţelor
revoluţionare“, deşi acceptă „concesii nejustificate“ în faţa Solidarităţii şi
„încearcă chiar o teamă puternică“ la gândul unei confruntări directe cu
această mişcare, tot ei sunt tot ce poate fi mai bun. De aceea, Politburo
decide:
„Să continuie să sprijine politic pe tovarăşii Kania şi Jaruzelski

care, în pofida anumitor şovăieli, iau poziţie pentru socialism. Totodată,
trebuie în mod constant să se obţină de la ei acţiuni decisive şi
consecvente care să permită depăşirea crizei şi să aibă ca rezultat ca
Polonia să rămână o ţară socialistă prietenă cu Uniunea Sovietică“.
În plus, şi pe deasupra recomandărilor ce vizau întărirea unităţii

PMUP, a legăturilor sale cu clasa muncitoare, pe deasupra măsurilor
economice, este bine:
„Să fie activ utilizate clivajele între şefii Solidarităţii, să fie

demascate activităţile antisocialiste şi antinaţionale ale KOR şi KOS şi
ale liderilor lor, să se acţioneze astfel încât să fie izolaţi aceşti
contrarevoluţionari. Să se ia măsurile cele mai energice împotriva
oricărei încercări de provocare în ţară a unui val de antisovietism.
Să fie stimulată conducerea poloneză să se preocupe constant de
starea armatei şi a organelor ministerului de Interne, de fermitatea lor
morală şi politică şi de capacitatea lor de a-şi face datoria pentru
apărarea socialismului. [...]
Să fie utilizat la maximum factorul de frânare pe care îl constituie
pentru contrarevoluţie teama, întreţinută de reacţia internă şi de
imperialismul internaţional, că URSS o să introducă trupele sale în
Polonia. În orice declaraţie de politică externă, trebuie subliniată
formularea tovarăşului Brejnev la cel de al XXVI-le Congres al PCUS
privind decizia noastră de a nu abandona Polonia în nenorocire şi de a
nu lăsa ca ea să fie maltratată.“
Se vede aşadar limpede că „ameninţarea“ sovietică nu era decât un

bluf ridicat la rang de înaltă politică. Ceea ce se pregătea încă de la început
era starea de război şi se miza pe ea (cât şi pe o schismă posibilă în direcţia
Solidarităţii). Nu s-a revenit niciodată asupra acestei decizii, cel mult i s-au
adus mărunte corectări. Astfel, în septembrie 1981 a fost limpede că
tovarăşul Kania se achita prost de sarcina sa, în pofida ameninţării direct
formulate de Brejnev de a-l da la o parte552. S-a ajuns până acolo încât
Honecker a propus să fie reuniţi la Moscova şefii partidelor frăţeşti, să fie
convocat Kania pentru a i se cere să iasă la pensie spre a lăsa locul lui
Olszowski553. Însă, şi aici, Politburo a hotărât să nu-şi schimbe politica:
Jaruzelski a fost cel desemnat. Acesta ştia perfect pentru ce fusese făcut
prim-secretar, pe lângă funcţiile sale de Prim-ministru şi de ministru al
Apărării. Brejnev i-o amintise de altfel imediat, telefonându-i chiar în ziua
„alegerii“ sale:
L. I. BREJNEV - Te salut, Wojciech.

W. JARUZELSKI - Bună ziua, mult stimate, mult iubite Leonid Ilici.
L. I. BREJNEV - Dragul mei Wojciech, noi ţi-am trimis deja felicitări
oficiale, dar eu ţineam să te felicit direct pentru alegerea ta în postul de prim-
secretar al Comitetului Central al PMUP.
Ai făcut bine că ţi-ai dat acordul pentru o astfel de decizie. Nu există
astăzi în PMUP o personalitate care să aibă o autoritate ca a ta, după cum o
dovedesc rezultatele alegerilor la Plenară. Înţelegem foarte bine că ai de
înfruntat probleme foarte delicate. Însă noi suntem convinşi că le vei depăşi,
552 Şedinţa Politburo-ului al CC al PCUS din 18/06/1981, Punctul nr. 12.

înregistrare.
Punctul nr. 8.
că vei face totul pentru a triumfa asupra cumplitei maladii care a afectat ţara
voastră.
Cred că esenţial pentru tine, astăzi, este de a alege, pentru a te
înconjura, colaboratori siguri printre comuniştii devotaţi şi rezistenţi, de a-i
suda, de a pune în mişcare tot Partidul şi de a-i insufla un spirit de luptă. Este
cheia succesului, la propriu.
Şi bineînţeles, ceea ce este important este să nu pierzi vremea şi să
ajungi la măsuri energice practicate pentru a combate contra-revoluţia. Noi
sperăm că toată lumea - atât în Polonia cât şi în străinătate - va simţi că
lucrurile se vor schimba în ţară.
Îţi urez multă sănătate şi succes!
W. JARUZELSKI - Mii de mulţumiri dumneavoastră, scumpe Leonid Ilici,
pentru felicitările dumneavoastră şi mai ales pentru încrederea pe care mi-o
arătaţi. Vin să vă spun sincer că am acceptat acest post cu preţul unei lupte
interioare şi doar pentru că ştiam că mă sprijiniţi, că sunteţi partizan al
acestei decizii. Dacă lucrurile ar sta altfel, n-aş fi acceptat niciodată. Este o
sarcină foarte dificilă, foarte penibilă, în situaţia complexă în care mă aflu în
ţara mea în calitate de ministru al apărării şi prim- ministru. Dar am înţeles că
era corect şi necesar, din moment ce eraţi personal de această părere.
L. I. BREJNEV - Wojciech, de multă vreme suntem noi de părerea asta.
De multă vreme le-am vorbit despre acest lucru prietenilor noştri.
W. JARUZELSKI - Şi de aceea am acceptat. Voi face totul, Leonid Ilici, în
calitate de comunist şi de soldat, pentru ca lucrurile să meargă mai bine,
pentru a face să se schimbe radical situaţia în ţara noastră şi în Partid.
Înţeleg - şi aici sunt cu totul de acord cu dumneavoastră - că unul din punctele
esenţiale în acest moment este alegerea conducerii în Partid şi la guvern. De
aceea am amânat reglementarea chestiunii cadrelor până la viitoarea Plenară,
pe care o vom ţine peste câteva zile, spre a reflecta în profunzime şi a consulta
pe toată lumea, pentru ca să fie vorba de o decizie cu adevărat organică şi nu
de mărunte retuşuri ale cadrelor.
L. I. BREJNEV - Cadrele sunt foarte importante, la centru ca şi în
instanţele locale.
W. JARUZELSKI - Este o problemă pe care de asemenea va trebui să o
reglementăm pe plan local. Asta trebuie desigur să se petreacă în paralel cu
întărirea Partidului în sensul unei activări a luptei. În împrejurări adecvate
trebuie luate măsuri energice pentru a te bate acolo unde eşti sigur de
succes... Vom integra armata în toate domeniile vieţii ţării. Ieri, după Plenară,
i-am întâlnit pe prim-secretarii comitetelor regionale şi le-am spus să nu se
supere că punem reprezentanţi ai forţelor armate la realizarea anumitor
procese, că înmulţim contactele între corpul de ofiţeri şi clasa muncitoare
pentru a avea influenţă directă asupra muncitorilor şi a-i sustrage influenţei
Solidarităţii. Bineînţeles, nu ne schimbăm linia de conduită generală în
măsura în care, bătându-ne pentru forţele sănătoase ale poporului, care din
confuzie au intrat în mişcarea Solidaritatea, şi readucându-le la noi,
continuăm să dăm lovituri adversarului şi o facem în aşa fel încât acest lucru
să dea rezultate.
Astăzi, îl întâlnesc pe ambasadorul dumneavoastră. Voi încerca să
examinez cu el în detaliu anumite chestiuni şi vă voi cere sfatul asupra unor
puncte despre care vă va vorbi cu siguranţă.
Informându-vă asupra tuturor deciziilor pe care le vom lua, vă vom
comunica totodată principiile care ne ghidează pentru a adopta cutare sau
cutare decizie.
Lucrul cel mai greu, în acest moment, este situaţia pieţii. Asta atrage
după sine multe greve, proteste, dintre care unele sunt organizate de
Solidaritatea, altele sunt spontane. Acest lucru complică mult aplicarea
măsurilor ce vor trebui adoptate, asta nu ne simplifică sarcina, pentru că
moralul populaţiei nu este strălucit. Dar vom încerca să facem totul, să facem
tot ce ne stă în putinţă pentru a ameliora situaţia. Asta doream să vă raportez
imediat, pentru ca să fiţi informat.
Încă o dată vă mulţumesc pentru cuvintele dumneavoastră de simpatie.
L. I. BREJNEV - Îţi urez încă odată, Wojciech, multă sănătate şi succes.
W. JARUZELSKI - Mulţumesc. La revedere554.
Mi se va spune, oare, că domnul acesta nu înţelege despre ce era
vorba? Dar toată lumea înţelegea totul de minune. Iar Politburo aştepta
nerăbdător rezultatele. Abia trec zece zile de la numirea lui Jaruzelski şi iată
că Kremlinul se nelinişteşte că nu prea vede mişcându-se lucrurile.
Gromîko, informat de ambasadorul Aristov, face caz de o grevă
„impresionantă“ de o oră, aminteşte că Solidaritatea taie şi spânzură în mai
multe întreprinderi şi îi împiedică să muncească pe cei ce ar vrea s-o facă, şi
că nu se ştie prea mult ce va aduce legea pe care trebuie s-o voteze Dieta
privind limitarea grevelor. Jaruzelski pare foarte nehotărât, în ciuda unui
„destul de bun discurs“ la Dietă. El nu reuşeşte nici măcar să facă ordine în
biroul său politic. Favoriţii săi, Olszowski şi Rakowski, sunt inacceptabili
pentru funcţia de prim-ministru. În plus, dacă dăm crezare confidenţelor
cancelarului Schmidt, situaţia se agravează în asemenea măsură în Polonia
încât acest lucru ar putea duce la anularea călătoriei prevăzute a lui Brejnev
în Germania federală.
Andropov reaminteşte limitele ce nu trebuie depăşite:
„Conducătorii polonezi vorbesc cu plăcere de apelul pe care vor să-l
facă ţărilor surori. Cu toate acestea, trebuie să rămânem fermi la linia
noastră: să nu trimitem trupele noastre în Polonia.“
Iar Ustinov a precizat că este cu neputinţă „deoarece polonezii nu sunt
pregătiţi să întâmpine trupele noastre.“ Pe de altă parte, e regretabil că
554Înregistrarea discuţiei telefonice dintre tov. L. I. Brejnev şi tov. W.

Jaruzelski din 19/10/1981, nr. P1942.
soldaţii polonezi demobilizaţi după serviciu sunt expuşi propagandei
Solidarităţii. Trebuie aşadar luată în considerare o nouă întâlnire cu
Jaruzelski, care doreşte vizibil să se ducă la Moscova555.
În cele din urmă nu s-a mai dus, însă Brejnev a făcut să-i parvină
prin ambasadorul său un „mesaj oral“ a cărui concluzie este lipsită de
ambiguitate:
„Se impun măsuri împotriva adversarilor regimului popular... Ştim

că la conducerea partidului dumneavoastră se află oameni care îşi pun
întreaga speranţă în menţinerea politicii unui Kania, care a dat
faliment. Ar fi periculos să se cedeze argumentelor lor. Este perfect
limpede acum că, dacă duşmanul de clasă nu este combătut energic,
este imposibil să fie salvat socialismul în Polonia. Chestiunea, în fond,
nu este de a şti dacă va fi sau nu o înfruntare, ci de a şti cine o va
declanşa, care vor fi mijloacele şi cine va păstra iniţiativa“.556
După cum se vede, nu suflă o vorbă despre trupele sovietice.
Operaţia „X“
În sfârşit, la 10 decembrie, la trei zile de la proclamarea stării de
război în Polonia, Politburo tot nu ştie exact ce va întreprinde Jaruzelski.
Procesul verbal al şedinţei ne furnizează cel mai interesant şi mai
convingător dintre documente557. Conform raportului lui Rusakov, confuzia
domneşte în Polonia: secretarii regionali de partid sunt descumpăniţi,
discursul lui Jaruzelski rămânându-le obscur. A fost cu adevărat vorba de o
„operaţie X“, la început prevăzută pentru noaptea de 11 spre 12, apoi de 12
spre 13 decembrie, pentru a fi amânată în jurul datei de 20. În principiu,
proclamarea stării de război trebuia să fie încredinţată preşedintelui
Consiliului de Stat, Jabionski, dar Jaruzelski voia să obţină garanţia Dietei
care s-a reunit pe 15 decembrie. Or, ordinea de zi a sesiunii nu menţionează
deloc proclamarea unei legi marţiale. Jaruzelski înţelege să se adreseze
poporului polonez pentru a justifica starea de excepţie, dar ferindu-se să
vorbească despre Partid: el înţelege să măgulească patriotismul polonez
referindu-se la exemplul lui Pilsudski. Pe de altă parte, pare să creadă că
armata poloneză ar putea să se achite foarte prost de misiunea ei şi că, în
acest caz, s-ar impune o intervenţie armată a ţărilor socialiste. El pretinde

Punctul nr. 2.
556 Rezoluţia Politburo-ului P37/21 din 21/11/19811 şi dispoziţiile către
ambasadorul sovietic la Varşovia.

Punctui nr. 1.
chiar că tovarăşul Kulikov i-a dat asigurări în legătură cu această
intervenţie. Nu înseamnă oare acest lucru o interpretare prea largă a frazei
tovarăşului Brejnev care dădea asigurări că „nu va abandona Polonia în
nenorocire“? Pe de altă parte, Jaruzelski doreşte să negocieze proclamarea
stării de război în schimbul unui ajutor economic sporit din partea Uniunii
Sovietice, căci este prea evident că această măsură de excepţie va antrena
un blocaj al creditelor occidentale.
În ciuda unanimităţii biroului politic polonez privind necesitatea de a
pune societatea la locul ei, nu se vede conturându-se nici o măsură
concretă, în timp ce situaţia se agravează de la o oră la alta, iar Biserica s-a
angajat în mod clar de partea Solidarităţii.
Andropov reminteşte, în legătură cu ajutorul economic:
„Poziţia noastră, aşa cum a fost ea formulată la precedenta şedinţă

a Politburo şi de nenumărate ori exprimată de L. I. Brejnev, este perfect
corectă şi nu trebuie să ne îndepărtăm de la ea. Noi păstrăm, altfel
spus, o atitudine de ajutor internaţional, suntem preocupaţi de situaţia
care s-a creat în Polonia, dar, în ce priveşte operaţia X, acest lucru
trebuie să fie complet, integral, de resortul tovarăşilor noştri polonezi,
ce vor decide ei va fi bine. Noi nu vom insista şi nu vom încerca să le
schimbăm ideile...“
Andropov vede limpede că cererea unui ajutor economic sporit

ascunde un şiretlic tactic: în caz de refuz al sovieticilor, Jaruzelski va putea
întotdeauna să le impute eşecurile sale. Cât priveşte intervenţia militară, el
este categoric:
„Dacă tovarăşul Kulikov a vorbit cu adevărat de trimiterea

trupelor, consider că el a acţionat incorect. Nu ne putem asuma riscuri.
Noi nu suntem dispuşi să trimitem trupe în Polonia. Aceasta este
atitudinea corectă şi trebuie să o păstrăm până la capăt. Nu ştim ce se
va întâmpla în Polonia, dar, chiar dacă ea rămâne la cheremul
Solidarităţii, asta va fi un lucru. Cu totul alt lucru va fi să vedem ţările
capitaliste năpustindu-se asupra Uniunii Sovietice, şi de altfel ele au
încheiat deja tot soiul de acorduri pentru a aplica tot felul de sancţiuni
economice şi politice, va fi atunci pentru noi foarte penibil. Noi trebuie
să ne preocupăm de ţara noastră, să întărim Uniunea Sovietică.
Aceasta este marea noastră linie de conduită...
„În ce priveşte comunicaţiile între Uniunea Sovietică şi Germania
de Est prin teritoriul polonez, trebuie, bineînţeles, să facem ceva şi să
încercăm să le protejăm...“
Se vede, aşadar, că Andropov, în ajunul stării de război sugerate

polonezilor ca panaceu, ia în considerare un posibil triumf al Solidarităţii şi
chiar un eventual recul tactic, sacrificând Polonia pentru a salva URSS. Iar
Gromîko, care contează mult pe legea marţială pentru a-i izola pe
„extremiştii“ din Solidaritatea şi a restabili ordinea în Polonia, reaminteşte
încă şi mai energic decât Andropov că, în pofida întregii „înţelegeri“ ce
trebuie arătată polonezilor, e bine să fie calmate „toanele lui Jaruzelski şi ale
altor conducători polonezi în legătură cu o intervenţie militară: nu poate fi
vorba de vreo intervenţie militară în Polonia. Cred că îl putem însărcina pe
ambasadorul nostru să meargă să-l vadă pe Jaruzelski şi să-l informeze de
acest lucru... Restabilirea ordinii în Polonia este treaba Partidului
muncitoresc unificat, a Comitetului său Central, a biroului său politic.
Bineînţeles, dacă polonezii dau o lovitură Solidarităţii, Occidentul, după
toate probabilităţile, le va refuza creditele sale şi nu le va da nici un ajutor.
Ei se gândesc la acest lucru şi, evident, este un lucru pe care trebuie să-l
luăm în considerare şi.... ţinând seamă de mijloacele noastre, trebuie să le
oferim un anumit ajutor economic.“
Ustinov aminteşte că sovieticii îşi întăresc garnizoanele din Polonia, şi
cu asta basta. După el, e îndoielnic să fi promis Kulikov o intervenţie
militară, căci ştie în mod sigur că ea este contrară dorinţelor polonezilor. În
ce-l priveşte pe Suslov, ideologul Partidului, el aminteşte că Uniunea
Sovietică a mizat prea mult pe „lupta pentru pace“ pentru a-şi schimba
atitudinea:
„Opinia publică mondială nu ne-ar înţelege...558 Iată de ce noi nu

ne putem schimba atitudinea faţă de Polonia şi trebuie s-o păstrăm pe
aceea pe care o avem de la începutul evenimentelor poloneze... Am
impresia că Jaruzelski dă dovadă de şiretenie. El vrea să se disculpe,
multiplicând cererile către Uniunea Sovietică. Aceste cereri, fireşte, noi
nu putem să le onorăm fizic, pentru a-l auzi mai apoi pe Jaruzelski
spunând că el s-a adresat Uniunii Sovietice, că a cerut ajutor şi n-a
obţinut nimic. Totodată, polonezii declară deschis că sunt împotriva
trimiterii de trupe. Dacă se trimit trupe, va fi o catastrofă. Cred că
suntem cu toţii unanim de acord că nici nu poate fi vorba de
intervenţie militară“.
Grişin reia şi el:
„Nici nu poate fi vorba de intervenţie militară“...
Şi şedinţa se termină printr-o rezoluţie votată în unanimitate privind

examinarea unei posibile asistenţe economice pentru Polonia aflată în
dificultate.
558Rezoluţia Politburo-ului P40/26 din 13/12/1981 şi dispoziţiile către

ambasadorii sovietici.
Trebuie să recunoaştem meritul şefilor sovietici; erau jucători de
înaltă clasă. Eu însumi am suspinat, aproape uşurat, aflând de starea de
război din Polonia: la vremea respectivă, intervenţia sovietică părea cu totul
verosimilă şi era greu să-şi închipuie cineva toate urmările ei sângeroase.
Armata poloneză, superb echipată şi antrenată, cu un efectiv de o jumătate
de milion de oameni, spre deosebire de omoloaga ei cehă cu doisprezece ani
mai înainte, nu ar fi rămas în mod sigur neutră (şi încă şi mai puţin supusă
PMUP). Cât priveşte reacţiile populaţiei, ele erau previzibile. Ar fi fost aşadar
vorba de un război în centrul Europei, împotriva unui popor de treizeci şi
cinci de milioane de locuitori, faimos pentru încăpăţânarea lui: mişcări de
rezistenţă şi gherilă pentru zeci de ani şi sute de mii de victime. Pe scurt, un
Afganistan european. „Oare Kremlinul chiar nu vede toate astea? mă
întrebam cu îngrijorare. Se vor hotărî oare cu adevărat să facă o asemenea
nebunie?“
Pe de altă parte, ei se vârâseră în viesparul aftgan, striviseră cu
adevărat Ungaria. Cu greu puteau „pierde Polonia“. În plus, nu era vorba
doar de ameninţările sau de cuvintele lui Brejnev, dând asigurări că nu vor
lăsa „să fie maltratată Polonia“: nu mai puţin de 44 divizii fuseseră
deplasate spre frontiera poloneză. Ce trebuiau oare să simtă polonezii în faţa
acestei ameninţări permanente? Nu-i de mirare atunci că starea de război le
adusese şi lor un fel de uşurare - răul cel mai mic! - şi că erau înclinaţi să
justifice şi armata şi pe Jaruzelski (pe care-l ridică astăzi în slăvi, ca salvator
al patriei).
Presiunea colosală a acelor zile se exprimă poate cel mai bine în
anecdota poloneză despre domnul care se îneacă în Vistula şi strigă din
răsputeri:
„Ajutor! Ajutor!
- Sst! Vezi că dacă te aud sovieticii, vor crede că ceri «ajutor
internaţional»!“ Doar în lumina unei reacţii nevrotice se poate explica
succesul surprinzător al acestei stări de război, a cărei instaurare n-a făcut,
în mod practic, să curgă sânge. Nimic de zis! Arta de a transforma în „răul
ce! mai mic“ situaţia care le convenea fusese dusă de sovietici pe culmi de
perfecţiune. Ei fuseseră întotdeauna „răul cel mai mic“, mai puţin grav decât
tifosul sau foametea în timpul războiului civil, mai puţin grav decât Hitler,
războiul nuclear şi chiar... decât propria lor intervenţie. Şi dacă nu se găsea
un „rău superior“ pentru a pune în valoare „răul cel mai mic“, se ştia cum
să se inventeze „ulii“ sau „conservatori“ la Kremlin, atât de ameninţători
pentru „porumbeii reformişti“. Sub Gorbaciov, s-au lansat chiar în
fabricarea unor sperietori ad hoc. Asociaţia Pamiat, Jirinovski... Şi acelaşi
truc, repetat de zece ori, continua să funcţioneze.
Trebuie spus că şefii Solidarităţii au fost surprinşi de legea marţială.
Ameninţarea cu reprimarea plana peste ei de multă vreme, se obişnuiseră şi
încetaseră să se mai pregătească pentru aşa ceva. Cu puţine excepţii, toate
structurile lor s-au văzut neutralizate încă din primele zile, iar şefii lor au
fost arestaţi. Psihologic, este de înţeles: lucrul cel mai aşteptat este cel care
te ia întotdeauna prin surprindere. Mi se pare astăzi amuzantă amintirea
telefonului pe care l-am dat lui Adam Michnik, unul din şefii Solidarităţii, pe
13 decembrie, chiar în noaptea în care a fost proclamată starea de război.
Tocmai îi spusesem în glumă lui Adam că se îngrăşase mult în ultima vreme
şi că era urgent să mai slăbească puţin, când comunicarea a fost întreruptă.
Nu îmi puteam imagina că în clipa aceea chiar telefoanele fuseseră
întrerupte în toată Polonia şi că bietul băiat avea să slăbească în mod
considerabil în semestrul următor.
Cu toate acestea, nu putem să nu facem caz aici de veşnica nepăsare
poloneză: într-un an şi jumătate de criză, nimeni nu se trezise să creeze
structuri paralele clandestine. Solidarność, având mai multe milioane de
membri, a încetat să mai existe într-o singură noapte. În mare, socoteala
sovieticilor se verifica. Odată opera lor împlinită, ei trebuiau să afişeze aere
de observatori imparţiali pentru a le comunica partidelor frăţeşti:
„După cum ştiu prietenii noştri, conducerea poloneză a instaurat în
ţară starea de război, a decretat înfiinţarea unui Consiliu militar al salvării
publice şi a izolat elementele cele mai extremiste ale Solidarităţii, ale
Confederaţiei pentru Polonia independentă, ca şi ale altor grupări
antisocialiste.“
Esenţialul este salvat: rolul conducător al PMUP, fidelitatea Poloniei
faţă de angajamentele ei de membră a tratatului de la Varşovia. Succesul a
fost garantat de perfectul secret al operaţiei. În ajunul îndeplinirii operaţiei,
W. Jaruzelski a informat Moscova, care i-a repetat că ea vedea cu
„înţelegere“ o astfel de măsură. Polonezilor le revenea rolul de a-l interpreta
de acum înainte. Ceea ce se ştie despre măsurile aplicate în lupta lor
împotriva contrarevoluţiei este în perfectă conformitate cu linia partidelor
frăţeşti. Cât priveşte ajutorul economic, conducerea sovietică va acţiona în
înţelegere cu ţările surori...
În mod sigur, era vorba de un succes al regimului sovietic, dar nu era
vorba deloc de o victorie. Era prea devreme pentru a bea şampanie; silită la
clandestinitate, Polonia continua să reziste; reacţia Occidentului, fără
îndoială mai puţin puternică decât dacă ar fi fost intervenţie militară, a
zdruncinat totuşi poziţiile sovietice. Esenţial era însă că starea de război nu
suprima deloc cauzele crizei poloneze, dimpotrivă, economia mergea din rău
în mai rău. „Polonia salvată“ devenea de acum o povară uriaşă pentru
regimul sovietic. E curios să remarcăm că tocmai în acel moment Politburo
începe să perceapă că este încolţit.
„Starea de război în Polonia durează de o lună, declară Brejnev.

Primele rezultate sunt grăitoare. După cum spune Jaruzelski,
contrarevoluţia şi-a frânt coloana vertebrală. Dar problemele de
rezolvat sunt ceva mai complicate.
După ce au restabilit o ordine relativă în ţară, tovarăşii noştri
polonezi trebuie să rezolve chestiuni ce pot fi calificate drept
«strategice»: Ce-i de făcut cu sindicatele? Cum să repună economia pe
picioare? Cum să obţină o schimbare în conştiinţa maselor?“
Situaţia în interiorul PMUP este gravă. Aparent, Jaruzelski doreşte să

conserve Partidul, să-i păstreze numirea, dar va fi nevoit să facă o epurare
severă. Generalul pare uneori cam timid, cam prea circumspect, are ochii
prea fixaţi asupra Occidentului şi Bisericii, însă un atac frontal ar fi acum
prematur. Cât priveşte ajutorul economic sovietic pentru Polonia, el n-ar
putea fi nelimitat. Se pare că a fost atins un plafon pentru furnizarea de
produse petroliere. Cât despre livrarea de cereale, ele vor trebui restituite de
Polonia încă de la viitoarea recoltă559...
În fond, criza poloneză a fost primul revelator evident al falimentului

economic generalizat al socialismului şi ca o prevestire a unui viitor comun.
În fond, era vorba mai puţin de Solidaritatea cât de incapacitatea în care se
afla sistemul de a asigura ţării produsele de primă necesitate şi - Politburo
îşi dădea bine seama - de neputinţa întregului lagăr socialist de a asigura
Poloniei un minimum decent, fie şi temporar.
Criza poloneză n-a făcut decât să agraveze toate aceste probleme,
făcându-le să treacă de la ordinea economică la cea politică: problema de a
şti dacă Polonia va rămâne sau nu în orbita sovietică se reducea - pentru a
vorbi brutal - la posibilitatea pentru URSS de a furniza Poloniei cantitatea
cerută de petrol, carne, cereale, bumbac, etc.
La început, această situaţie a iritat serios pe conducătorii sovietici şi a
provocat între ei fricţiuni ce îi opuneau pe responsabilii economiei celor ai
politicii, securităţii, ideologiei. Cauza nu era fireşte o oarecare divergenţă de
opinii sau excesul de dogmatism al unora. Ea ţinea de faptul că unii
vorbeau de necesitate politică, atunci când alţii vorbeau de posibilitate
economică. Clivajul era funcţional şi se producea după responsabilităţi.
Cu toate acestea, de-a lungul crizei, aceste fricţiuni au cedat în faţa
conştientizării unui fapt foarte simplu: fără o reformă radicală a economiei
sovietice, Uniunea Sovietică nu va izbuti să-şi păstreze Imperiul. Dacă
Polonia era mai presus de mijloacele lor, atunci ce să mai spunem de toate
acele Cube, Angole şi alte Afganistanuri? Ce va rămâne din sarcina
prioritară a statului sovietic, care era aceea de a elibera omenirea de
lanţurile capitalismului?
Or, întâmplător Polonia a costat prea mult încă de la începutul
evenimentelor; fără acest lucru evenimentele înseşi n-ar mai fi avut loc. Încă
559 Şedinţa Politburo-ului al CC al PCUS din 14/01/1982, înregistrare nr. 2

şi 3.
din martie 1981, se începuse evaluarea costului problemei poloneze. Era cu
neputinţă să i se împrumute Poloniei cele 700 de milioane de dolari pe care
le pretindea pentru a mai astupa câteva găuri din datoria ei, era cu
neputinţă să se consimtă la noi sacrificii: Polonia primea de la URSS 13
milioane tone de petrol cu 90 de ruble tona, în timp ce preţul mondial era de
170 de ruble, deci 80 de ruble deficit, în favoarea ei560.
Exploatarea petrolului mergea tot mai prost, când el era de fapt prima
sursă de devize forte pentru URSS, aşa cum fusese cărbunele pentru
Polonia. Pentru a scoate de bine de rău Polonia din încurcătură, fusese
nevoie să se reducă livrarea de petrol către ceilalţi „fraţi“ din Europa
răsăriteană, care suferiseră din acest motiv. Tovarăşul Honecker, îndeosebi,
era iritat de această măsură şi pretexta întreţinerea, foarte împovărătoare
pentru economia germană, a trupelor sovietice şi scăderea nivelului de viaţă
în Germania de Est pe care ar atrage-o negreşit după sine raţionalizarea
petrolului. În URSS situaţia nu era strălucită: deficitul de cărbune urma să
fie de 30 de milioane de tone şi, cum industria petrolieră nu şi-ar fi putut
face planul, ar fi trebuit găsite soluţii pentru a umple acest deficit. Ca şi pe
cel al zahărului - 1,5 milioane tone - şi al uleiului vegetal - 800.000 tone -
cumpărând din străinătate561.
Petrolul - această coloană pe care se sprijinea întreg Imperiul - nu era
singura producţie în dificultate. Ce să mai zicem de carne? În legătură cu
carnea începuse marele circ polonez. Un an mai târziu, s-ar fi putut oare
face un mic efort pentru a sătura Polonia de carne? Ei bine, nu: nu se ştia
unde poate fi găsită. În acel enorm Imperiu totalitar în care cuvântul şefului
are putere de lege, degeaba te chinui, te zbaţi ca peştele pe uscat, nu
izbuteşti să descoperi cele 30.000 de tone de carne salvatoare.
Aceste 30.000 de tone de carne preocupă Politburo vreme de luni de
zile: uneori are impresia că le are la îndemână şi apoi, nu, ele dispar.
Telegramele zboară în toate direcţiile, însărcinaţii cu misiuni aleargă,
telefoanele mârâie înjurături straşnice, dar carne nu-i. Şi cu toate astea nu-i
mare lucru în raport cu revoluţia mondială! Chiar la preţul pieţii
occidentale, lucrul ăsta nu valora desigur mai mult de 30 milioane de dolari.
Polonia doar nu avea să fie pierdută pentru atâta lucru!
La 10 decembrie, cu trei zile înainte de instaurarea stării de război,
preşedintele planului, Baibakov, se întoarce de la Varşovia şi raportează:
„După cum se ştie, la ordinul Politburo şi la cererea tovarăşilor

noştri polonezi, noi trebuie să le asigurăm livrarea a 30.000 tone de
carne. Din această cantitate, 16.000 au trecut deja frontiera. Trebuie

Punctul nr.5.
Punctu! nr.2.
să spunem că această producţie, în cazul de faţă carnea, este livrată în
vagoane murdare, vagoane de minereu care nu au fost curăţate, şi are
o înfăţişare foarte jalnică. Descărcarea acestei cărni în gările poloneze
reprezintă prilejul unor acte de sabotaj. Polonezii se exprimă în modul
cel mai nepotrivit asupra Uniunii Sovietice şi locuitorilor ei, refuză să
descarce vagoanele etc. Este imposibil să numărăm toate insultele pe
care le varsă asupra noastră.“562
Cererile pe care Jaruzelski le reînnoise în ajunul instaurării stării de

război erau „pline de tupeu“, după părerea lui Andropov. Dar Polonia nu
merita oare preţul ăsta? Moscova ar fi dat şi mai mult, şi fără să clipească,
dar nu mai avea nimic de dat...
Nu se putea răspunde nevoilor Poloniei decât reducând consumul în
interiorul URSS563.
Cât a costat-o pe Uniunea Sovietică criza poloneză? Nu pot fi evaluate
toate pierderile, dar, dacă se adună ajutorul economic, creditele ce
permiteau cumpărarea de mărfuri şi plata datoriei către Occident, interesele
moratorii şi ajutorul gratuit, se ajunge pentru 1981 la suma de 2,934
miliarde de dolari. Anii următori nu au fost, desigur, mai puţin costisitori.
După patru ani, situaţia din Polonia se schimbase prea puţin: biroul
politic continua să-şi bată capul pentru a izbuti să restaureze autoritatea
PMUP şi a strivi „contrarevoluţia“. Aeroportul din Varşovia primea delegaţiile
sovietice de cel mai înalt rang ce împărţeau sfaturi preţioase asupra
„consolidării muncii pe lângă mase“; Jaruzelski făcea la Moscova vizitele
periodice pentru a cere ajutor, iarăşi ajutor. În 1984, membrii cei mai
„granitici“ din Politburo ştiau că problema era disperată. După cum spune
unul din ei:
„Trebuie să ţinem seamă de faptul că Polonia, care îşi spune totuşi
socialistă, nu a fost niciodată astfel în sensul deplin al cuvântului“564.
23. Agonia unui sistem

Ne întrebăm care şef sovietic ar fi putut oare defini cu fermitate ce
anume era o ţară socialistă în deplinul sens al cuvântului şi care ţară
anume era socialistă, printre naţiunile surori. Desigur că şi cea mai

Punctul nr.1.
563 Notiţă asupra ajutorului sovietic dat R. P. Polonia în devize, în 1981-
1982 după documentele Gosplan ale URSS, înregistrată cu nr. 2931 din
23/09/1982.
Punctul nr. 6.
măruntă dintre ele putea să recite, ca un papagal, definiţia sa teoretică, dar,
din nefericire, practica dădea peste cap toate schemele. Suntem siliţi să
rămânem la ipoteze dacă vrem să precizăm în care moment al istoriei
diverşii conducători au înţeles că modelele fabricate de ei nu funcţionau. Ne
putem gândi că Lenin a înţeles acest lucru în 1921, atunci când a fost
limpede că nu va fi o revoluţie socialistă mondială. Stalin a fost nevoit să se
convingă de aceasta în 1941 când şi-a văzut Imperiul clătinându-se complet
sub loviturile armatei germane. Hruşciov n-a prea fost nevoit să-şi pună
întrebări asupra acestor probleme până la eliberarea sa din funcţie, dar
inactivitatea forţată a ultimilor săi ani l-a ajutat desigur mult să vadă
realitatea. Cât despre Brejnev, Andropov, Gromîko, Cernenko, Ustinov,
Suslov, criza poloneză a fost în mod cert pentru ei ceea ce anul 1941 a fost
pentru Stalin.
Într-adevăr, începutul anilor ’80 a dat la iveală întreaga putreziciune a
sistemului. Pe de-o parte Afganistanul, pe de altă parte Polonia, ostilitatea
crescândă a Occidentului, eşecul campaniei pentru dezarmare, în timp ce la
centru economia patina tot mai mult, nemulţumirea se generaliza,
rămânerea în urmă tehnică se agrava, iar aparatul administrativ se
împotmolea într-o corupţie ireparabilă. Toate astea însemnau o criză a
sistemului. După Polonia, şefii şi-au privit ţara cu alţi ochi. Ei au început să
descopere conflicte între muncitori şi gestionarii-administratori, „încetări ale
lucrului“ - nu s-ar putea vorbi de grevă! - şi „alte fenomene negative“565.
Simptomul era de rău augur, deşi grevele nu fuseseră niciodată
masive. În general, era vorba de conflicte locale ce angajau un atelier sau o
echipă, şi cel mai adesea declanşate de violarea neruşinată a codului muncii
din partea administraţiei. Astfel de incidente s-au produs în 1979 de trei
sute de ori, iar evenimentele din Polonia, mai apoi, au avut influenţă asupra
stării de spirit a muncitorilor. Protestul deborda cadrul atelierului şi echipa,
şi cuprindea ansamblul muncitorilor.
Li s-a tras fireşte un perdaf sindicaliştilor profesionişti, cerându-li-se
să-şi protejeze mai bine afiliaţii. Dar la ce putea sluji aşa ceva, dacă de
multă vreme sindicatele, administraţia şi puterea de partid locală se
sudaseră într-un singur bloc, a cărui responsabilitate se rezuma la a realiza
planul? În plus, aceste greve nu erau decât punctul culminant al unei
nemulţumiri crescânde ale cărei cauze nu aveau nici o legătură cu vreun
litigiu concret dintr-o întreprindere. Era vorba înainte de toate de penuria
permanentă a produselor celor mai elementare. Polonezii îşi puteau permite
să se revolte din pricina lipsei de carne, bieţii proletari sovietici nici măcar
nu mai visau carne: ei duceau lipsă de pâine. Noul număr unu de la
Kremlin, Cernenko, constată cu mâhnire că cetăţenii se plâng „şi uneori
565Rezoluţia secretariatului CC St-133/8 s din 24/10 şi nota lui Doighih şi

Kapitonov din 15/10/1980.
chiar cu violenţă“ de penuria de pâine şi de calitatea execrabilă a
produselor566. Cum să nu facă muncitorii grevă dacă „starea lor de spirit
este influenţată negativ de întreruperile în aprovizionarea cu pâine, care
uneori nu le este livrată câte patru zile la rând? Copiii văd arareori pâine
albă sau chifle. Nu se găseşte făină la vânzare“, continuă Cernenko care,
bineînţeles, se leagă de neîndemânaticii responsabili locali şi de ţăranii
presupuşi a acapara făina pentru a-şi hrăni vitele. Dar Cernenko însuşi
ajunge să înţeleagă că ceva şchioapătă în sistem, din moment ce fenomenul
este generalizat. Ba mai mult, în ciuda destituirii şefilor locali şi a vânzării
raţionalizate sau limitate (pentru a evita acapararea în favoarea vitelor),
grâul tot nu se află din belşug. Cum să explici acest lucru? Rapoartele
oficiale amintesc că obiectivele planului cincinal au fost avantajos atinse,
dar pâinea tot lipseşte... ce enigmă: planurile sunt neabătut aduse la
îndeplinire, se cumpără zeci de mii de tone de grâne din Canada şi Statele
Unite, şi grâul continuă să lipsească. Nu se poate pune totul pe seama
neglijenţei responsabililor direcţi, din moment ce penuria afectează la fel de
bine... sarea şi oţetul.
Problema sării era încă şi mai fantasmagorică decât aceea a grâului.
Spre deosebire de grâu pe care trebuie să-i faci să crească, sarea în Rusia se
prezintă sub formă de saline sub cerul liber, lacuri imense. E de ajuns să
existe camioane cu benă şi vagoane pentru a o exploata şi a o transporta.
Nimic mai simplu, pare-se. Comitetul Central a deschis anchetă asupra
misterioasei dispariţii a sării, fără a descoperi cheia enigmei567.
Comitetul Central primeşte nenumărate plângeri privind această
penurie de sare care suscită, după părerea corespondenţilor, „opiniile cele
mai aberante“, mai ales în regiunile producătoare parcă special atinse de
penurie.
Lucrul cel mai straniu este că aceste fenomene nu erau aduse la
cunoştinţa Comitetului Central de propriul său aparat sau de organele sale
de control, şi nici de atoateştiutorul KGB, ci de plângerile simplilor
particulari. Comitetul Central, cuprins de furie, multiplica anchetele, cerea
de la funcţionarii vinovaţi „cea mai riguroasă responsabilitate comunistă“, îi
aresta uneori, însă nimic nu se aranja. Micii şefi locali au supravegheat cu
şi mai mare severitate expedierile de scrisori, împiedicând ca ele să ajungă
la Moscova; cât despre reclamanţii cei mai aprigi, au fost împrăştiaţi prin
închisorile psihiatrice, au fost închişi, au fost neutralizaţi. Aparatul politico-
economic a continuat la toate nivelele să celebreze realizarea şi depăşirea
planului, iar Comitetul Central a luptat în zadar împotriva statisticilor
566 Rezoluţia secretariatului CC St 250/9 s şi nota lui K. Cernenko din

17/02/1981, rezoluţia Consiliului de minişri al URSS nr. 623 din
3/07/1981.
567 Rezoluţia secretariatului CC St 250/10 s din 17/02 şi nota
Departamentului corespondenţă al CC din 16/02/1981.
umflate, nu le-a putut niciodată veni de hac. I-a fost adăugat chiar, pentru a
acoperi această slăbiciune, un articol deosebit Codului penal, ce sancţiona
acest delict cu o pedeapsă mergând până la trei ani de închisoare. Degeaba.
În cele din urmă, şefii nu aveau nici cea mai mică idee în legătură cu ce
producea ţara, nici în legătură cu cantitatea sau calitatea producţiei...
La începutul anilor ’80, corupţia aparatului a atins proporţii
alarmante, deşi, începând din era Hruşciov, ea fusese sancţionată prin
pedepsele cele mai severe, uneori chiar cu execuţie capitală. Doar din când
în când se dezvăluiau afacerile cele mai fantastice: ramuri întregi ale
economiei erau cuprinse de cangrena corupţiei, iar malversaţiunile atingeau
sume de sute de milioane de ruble568. Pe de altă parte, se asista la apariţia
unei întregi industrii paralele: un sistem de întreprinderi sau de exploatări
clandestine pe care absolut nimic nu le mai lega de industria de stat.
Indestructibila iniţiativă individuală se vădea întotdeauna mai eficace decât
importanta maşinărie a statului569. Însă informaţia asupra acestui punct era
răzleaţă: de regulă autorităţile locale ale Partidului erau în cârdăşie cu
escrocii, iar KGB însuşi era dezorientat. Regiuni întregi, dacă nu chiar
republici, erau conduse de această nouă „mafie“, ca şi cum ar fi fost vorba
de apanaje (afacerea cea mai răsunătoare a fost, la scurt timp după această
perioadă, faimoasa „afacere uzbekă“). Uneori însă sursa urca până la
Moscova, până la anturajul lui Brejnev, iar ancheta se oprea aici.
Cu vremea, conducerea a avut tot mai multe dificultăţi în a lupta
împotriva corupţiei, deoarece singurul său instrument de putere - aparatul
politico-administrativ - era chiar sursa principală a corupţiei. Era un cerc
vicios. Mai apoi, acest proces a favorizat prăbuşirea URSS mult mai mult
decât conflictele etnice: fragmentarea URSS a fost cauzată în primul rând de
aceea a aparatului politico-administrativ, „naţionalismul“ local nefiind
utilizat decât de puterile locale reale. Nu întâmplător majoritatea republicilor
„independente“ care au făcut secesiunea din 1992, s-au pomenit sub
stăpânirea nomenclaturii comuniste locale.
Cât despre naţionalism şi „conflictele etnice“, acestea erau hrana
zilnică: Imperiul sovietic n-a izbutit să le dezrădăcineze nici prin propaganda
„prieteniei între popoare“, nici prin represiunile sale. În anii ’80, odată cu
slăbirea controlului exercitat de centru asupra aparatului local, situaţia s-a
agravat simţitor.
În decembrie 1980, Andropov raportează „procese negative de tendinţă
naţionalistă“ în regiunea autonomă Karaceais-Cercheses şi o creştere
568 Rezoluţia secretariatului CC St. 191/12 s din 4/01/1980, nota

ministrului de Interne Şciolokov, nr. 1/8305 din 25/12/1979 şi nota vice-
ministrului Industriei uşoare nr. VL-ZA/714 din 16/01/1980.
569 Rezoluţia secretariatului CC St 231/9 s din 4/10/1980, nota
Departamentului Industriei grele din CC din 1/10 şi nota lui Andropov nr.
1864-A din 5/09/1980.
suspectă a crimelor de drept comun, despre care nu precizează că au adesea
un caracter politic570. El atribuie această fermentare influenţei nefaste a
generaţiilor anterioare, care au fost nevoite uneori să lupte cu armele în
mâini împotriva puterii sovietice, influenţei nu mai puţin nefaste a tradiţiilor
de clan şi a religiei. Mollahii improvizaţi se înmulţesc, scăpând oricărui
control şi predică, fără nici o urmare pentru ei, întoarcerea la islam...
Violarea femeilor ruse se multiplică, precum şi insultele lipsite de
ambiguitate: „Iată ce-i aşteaptă pe ruşi!“, „Moarte ruşilor!“ „Plecaţi din ţara
noastră!“ Clientelismul politic contribuie într-o mare măsură la degradarea
climatului politic: cooperarea se face pe baze de familie sau de clan şi
învinge sau elimină elementele venite din afară.
La audierea raportului lui Andropov, Comitetul Central a decis
îmbunătăţirea muncii de educare politică şi sensului disciplină în rândurile
populaţiei. Ce altceva se putea face? Ce sistem surprinzător! Îi era mai uşor
să ocupe o ţară vecină, să zdrobească revolta unanimă a unui popor tot
vecin, sau invers, să provoace o revoluţie la antipozi, decât să asigure
aprovizionarea cu sare a populaţiei. Ascultând de consemnul secret al acelor
domni, milioane de nătărăi occidentali se năpusteau împotriva propriului lor
guvern, în timp ce sovieticii deja nu îşi mai controlau propriul lor aparat.
Cât despre normalizarea economiei, acesta era un lucru pe care nu-l
putuseră învăţa vreme de şaptezeci de ani. Tot ce ştiau să facă era să dea
ordine, să decreteze că trebuia „întărită“ asta, „crescută“ aceea, „sporit“
cutare alt lucru, votând în unanimitate „pentru“. La nevoie, puteau şi să
facă să urce preţurile şi, dacă toate „măsurile (lor) considerate oportune“ nu
dădeau nici un rezultat, se pricepeau bine să-i descopere pe vinovaţi şi să-i
pedepsească.
Începând cu 1 iulie 1979, s-a decis astfel de către Comitetul Central
să fie sporite preţurile în proporţii mergând de la 95% pentru argint, de 50%
pentru blănuri până la 18% pentru automobile, în timp ce restaurantele
erau autorizate să practice o creştere de 100%, iar cafenelele, magazinele de
băuturi sau alte produse puteau vinde berea cu 45% mai scump. Pentru a
compensa creşterea preţului aurului (50%) şi al blănurilor (50%), Comitetul
Central în clemenţa sa a decis să nu se atingă nici de preţul aurului dentar,
nici de pielea de iepure pentru îmbrăcămintea pentru copii. Această creştere
brutală era însoţită, cum se cuvine, de promisiuni diverse privind atât
producţia cât şi distribuirea bunurilor viitoare571...
Aşteptând o „dezvoltare multilaterală“ a producţiei, toţi activiştii de
partid, preveniţi la timp, au pus mâna pe aur, argint, blănuri, mobile şi alte
570 Rezoluţia secretariatului CC St-243/8 s din 30/12 şi nota lui Andropov

nr. 2576-A din 9/10/1980.
571 Rezoluţia secretariatului CC St 162/67 gs din 11/06/1979 şi informare
către prim-secretarii comitetelor centrale ale republicilor, zonelor şi

regiunilor Partidului.
produse distribuite, fără a avea să se teamă de insolvabilitatea de care
suferea cronic populaţia. Putea fi oare altfel?
Abia când creşterea preţurilor a fost publicată s-a dezlănţuit specula
privind aurul dentar rezervat protezelor şi transformarea paltoanelor de
copii în mantouri pentru adulţi. Putem fi mişcaţi de solicitudinea
Comitetului Central pentru copii, bătrâni şi tineri căsătoriţi, însă membrii
săi nu păreau să remarce că însăşi această solicitudine deschidea larg
porţile celor mai strigătoare abuzuri de putere. Că acest lucru echivala cu o
incitare la bursa neagră.
Toate astea nu constituie decât un modest exemplu al faptului că
statul partinic este incompatibil cu economia.
Până astăzi, economia sovietică a inspirat atâtea scrieri încât nu e

cazul să le mai reluăm aici, cu atât mai mult cu cât am consacrat acestui
subiect un număr suficient de pagini în ultima mea carte572. Fondul
problemei este destul de simplu: procesele economice sunt reglate de piaţă
sau de Partid. Un al treilea termen este exclus, căci cele două principii sunt
incompatibile: fie bunăstarea oamenilor depinde de înverşunarea lor în
muncă, iar cererea depinde atunci de bunurile pe care ei le produc, în timp
ce progresul depinde de capacităţile lor, fie ea depinde de lealitatea lor faţă
de partid şi de relaţiile lor cu conducătorii, şi atunci nu mai e loc pentru
dezvoltarea economică. Dar şi astăzi, când un adevăr atât de elementar a
fost confirmat definitiv de către bancruta economiei sovietice, se mai găsesc
oameni incapabili să-l admită. Astfel se vorbeşte despre un „model chinez“.
Nu există nici un „model chinez“, ci o perioadă de descompunere a puterii
Partidului în China. Nu avem decât să vedem numărul de funcţionari
comunişti care sunt anual împuşcaţi pentru corupţie. Cum ar putea fi
altfel? Cu cât mecanismele pieţii ocupă mai mult loc în viaţa oamenilor, cu
atât Partidul ocupa mai puţin. Corupţia este singura participare a Partidului
la piaţă, ea este expresia mercantilă a puterii sale. Acest lucru marchează
începutul prăbuşirii Partidului, în aşteptarea celei a întregului sistem. De
aceea, fără a fi nevoie să ştim ceva despre China, pot să afirm liniştit că
sistemul comunist va dispare acolo, exact cum a dispărut în URSS şi în
sateliţii ei. Şi pe deasupra foarte repede.
Ceea ce „elita“ intelectuală occidentală n-a vrut niciodată să admită
este că acea criză a sistemului sovietic în anii ’80 era înainte de toate o criză
a socialismului. Ba dimpotrivă, intelectualiştii noştri stângişti au redobândit
vigoare, iar forţele pro-socialiste au trecut iarăşi la atac după bancruta
sovietică: asta pentru că, vedeţi dumneavoastră, „infamul“ model sovietic
mai curând îi stingherea, în măsura în care el proiecta asupra lor umbra
572 L’URSS: de l’utopie au désastre (URSS: de la utopie la dezastru) 1990

(Franţa, Ed. Robert Lafont), 1991 (Germania şi Italia), 1992 (Mexic).
crimelor totalitare. Venise în sfârşit vremea unui model „bun“. Or, nu există
modele „bune“ de socialism, nu există decât diverse scenarii pentru
demolarea economiei. O ţară poate fi ruinată rapid şi radical, sau încet şi
iremediabil, iar între aceste două extreme se situează întreg spectrul
„modelelor“ imaginabile. În realitate, expresia „economie socialistă“ este
absurdă, este o contradicţie în termeni. Ideea fundamentală a socialismului
este „justa repartizare a producţiei“ şi nu crearea ei, ceea ce face că orice
„model“ duce la epuizarea resurselor şi „repartizează“ atâta vreme cât există
ceva de repartizat. Odată ce toate bunurile adunate de veacuri au fost astfel
„repartizate“, odată ruinaţi într-un fel sau altul oamenii care puteau crea
bogăţie, vedem începând sleirea resurselor naturale, acumularea datoriilor
externe, şi asta mergând până la faliment.
„Modelul socialist“ sovietic era radical: principiul „repartizării“ era dus
aici până la capătul său logic, iar statul centralizat planifica atât oferta cât
şi cererea. Dacă sistemul a durat atât de mult este datorită bogăţiei
fabuloase a Rusia. Chiar şi astăzi, după şaptezeci şi cinci de ani de jaf, pe o
scară fantastică, a resurselor sale, ea rămâne incredibil de bogată în petrol,
gaz, cărbune, minereuri, aur, diamante, păduri, în tot ce vreţi. Orice
guvernant putea să o conducă fără a suferi crize sau necazuri, fie el şi inapt.
A trebuit ca o „idee“ să se impună pentru a se ajunge la bancruta
economică. Această idee a fost tocmai socialismul; nu atât el a sleit ţara, cât
a adus-o la crah condamnând-o la o monstruoasă întârziere în dezvoltarea
ei. Căci cu cât este mai „justă“ faimoasa repartizare a bogăţiilor şi mai puţin
numeroasă concurenţa, cu atât mai puţin intensivă este producţia, cu atât
mai puţin se resimte şi nevoia de modernizare. Concepută pe astfel de
principii, economia era exagerat extensivă: ea nu creştea decât lăţindu-se,
devorând proporţional resurse enorme. Ea s-a aflat aşadar în incapacitatea
de a intensifica exploatarea acestor resurse. Astfel în anii ’60 mâna de lucru
a ajuns să lipsească, aşa cum au lipsit pământurile arabile după 1970,
carburantul, energia şi petrolul după 1980, deşi toate astea existau în
natură. Sistemul s-a dovedit chiar incapabil să jefuiască eficient propriile
sale rezerve naturale.
Dacă adăugăm la acestea cheltuieli militare fantastice (după
documentele ruseşti actuale, mai mult de jumătate din economie lucra
pentru nevoile militare), preţul de cost în creştere din Imperiu şi aventurile
din politica externă, vom înţelege cu uşurinţă că falimentul sistemului nu
era decât o chestiune de timp. Când se ştie în ce măsură conturile, în URSS,
se sprijineau pe statistici umflate, pare grotesc să te referi la cifrele oficiale.
Şi ele, totuşi, au început să dea semnale de alarmă la începutul anilor ’80.
Aparatul administrativ îşi chinuia degeaba creierii, el nu putea împiedica să
cadă la zero creşterea economiei şi productivitatea muncii, în vreme ce
investiţiile înseşi începeau să fie deficitare (în 1978 o rublă investiţie nu mai
aducea venit decât 83 copeici573).
Aceiaşi ani ’80 au fost în Occident ani de creştere economică avântată,
anii a ceea ce s-a numit „revoluţia conservatoare“. Pentru întâia oară de la
sfârşitul războiului, s-au putut vedea manifestându-se oameni politici de
orientare violent antisocialistă, ca Reagan şi Thatcher, care au făcut din
demontarea socialismului nucleul programului lor. Reducerea impozitelor şi
a cheltuielilor din sectorul public, privatizarea întreprinderilor altădată
naţionalizate de socialişti şi a unor ramuri întregi ale industriei, lovitura
dată sistemului de securitate socială, politica monetară cea mai severă,
toate astea la un loc au antrenat o intensificare a producţiei şi o creştere a
economiei. Ba mai mult, după aceste reforme, alte ţări au trebuit să le
urmeze exemplul, de voie, de nevoie, cu riscul rămânerii în urmă. Acei ani,
să reţinem, nu au văzut doar ruinarea URSS şi a clienţilor săi, ci şi pe aceea
a tuturor ţărilor de esenţă socialistă, în Europa şi în lumea a treia. Chiar şi
în ţările în care socialiştii erau la putere, ei au fost nevoiţi să renunţe la
politica lor tradiţională şi să urmeze exemplul detestatei Thatcher.
În mod straniu, şi în pofida urii turbate, patologice, a intelectualilor, o
majoritate zdrobitoare a populaţiei vota cu obstinaţie pentru Reagan şi
Thatcher, deşi reformele lor nu fuseseră uşor de realizat. Oamenii înţelegeau
că acele schimbări erau în interesul lor, din moment ce îi eliberau de
autoritatea „elitei care împarte“, de nivelarea de către stat. Ca ideal,
socialismul murise, nu mai prezenta atracţie nici măcar pentru şomeri.
În consecinţă, intelighenţia şi-a pierdut şi ea poziţia de ghid spiritual.
Pe lângă schimbarea generală a mentalităţilor şi discreditarea elitei
intelectuale, aceasta s-a datorat în bună parte exploziei tehnicilor de
comunicaţie, îndeosebi apariţiei televiziunii prin satelit, multiplelor staţii de
televiziune şi radio. Dacă se mai puteau controla trei sau patru canale (mai
ales dacă aparţineau statului), apariţia a sute de canale comerciale făcea
imposibil controlul ideologic al informaţiei. Ce îi putea asigura intelighenţiei
puterea ei dacă nu abilitatea de a manipula opinia publică?
Acest lucru poate părea paradoxal, dar nu se poate contesta faptul că
revoluţia conservatoare a lărgit democraţia, dând „bazei“ mai multe
posibilităţi de alegere, deci de putere. Acest lucru nu mergea fireşte fără
inconveniente şi cheltuieli. Una din primele consecinţe ale comercializării
vieţii a fost prăbuşirea, dacă nu ruinarea culturii. Este cu siguranţă trist,
dar cine trebuie să-şi exprime regretul pentru acest lucru? „Purtătorii“ de
cultură erau prea mincinoşi şi egoişti. În schimb, această prăbuşire a
culturii şi a purtătorilor ei l-a slăbit în mod logic pe nelipsitul ei parazit:
utopismul de stânga, acel surogat de religie al intelighenţiei. El n-a murit
încă definitiv, agonizează doar şi se exprimă prin absurdităţile exagerate
573 Out of Dead End Into the Unknown, note despre perestroika lui Gorbaciov,
Vl. Yegorov, Ediţie Q Inc., pag. 23.
care sunt ecologismul şi feminismul, când sunt ridicate la rang de doctrine
politice. El va mai face rău încă multă vreme bieţilor oameni, dar nu va avea
nici un loc în secolul viitor, aşa cum socialismul nu mai are nici un loc la
sfârşitul acestuia. Se pare că ia sfârşit epoca istoriei noastre în care domnea
„elita“, deoarece în sfera ideilor, a culturii şi a informaţiei s-a produs aceeaşi
revoluţie ca şi în economie: dictatura producătorului a fost înlocuită de
aceea a consumatorului.
Inutil să precizez că toate aceste schimbări au sunat ca un dangăt
funebru pentru conducătorii sovietici. Clienţii lor erau ruinaţi, aliaţii lor
ideologici îşi pierduseră din influenţă, iar evoluţia lumii, ca pentru a-l lua pe
Marx în derâdere, antrenase năruirea nu a capitalismului, ci a
socialismului. Progresul tehnic însuşi devenea nu aliatul, ci duşmanul
sistemului lor: ei încă se mai luptau cu bruiajul radiourilor occidentale,
când a apărut ameninţarea perfect palpabilă a unei retransmisii directe prin
satelit. Difuzarea de magnetoscoape a constituit o nouă formă de „diversiune
ideologică“ prin contrabanda sa de casete cu filme occidentale574. Pentru
întreaga lume, apariţia computerelor personale a însemnat un pas înainte;
pentru regimul sovietic, ea a fost cauza unei noi migrene: a devenit încă şi
mai greu să fie blocat valul de informaţii şi aproape cu neputinţă de îngrădit
difuzarea samizdatului. Îmi amintesc discuţia aprinsă al cărei ecou s-a făcut
presa sovietică în 1985-1986: avea oare omul sovietic nevoie de un
computer personal? Ideologii erau contra, militarii pentru, întreaga tehnică
militară contemporană se bazează pe conducerea informatizată, obiectau
ultimii, dar, dacă recruţii occidentali sunt iniţiaţi în acest lucru din
copilărie, nu la fel stau lucrurile pentru sovietici. Militarii au câştigat.
În fond, ameninţarea unei rămâneri în urmă în domeniul militar, care
a apărut în anii ’80 ca o consecinţă a programului lui Reagan de reînarmare,
a fost principalul argument adus în favoarea necesităţii reformelor. Nimic
nu-i putea angaja pe conducătorii sovietici să se încumete la reforme, în
afară de ameninţarea de a pierde statutul de supraputere şi, odată cu el,
întreaga influenţă asupra restului lumii. Or, această ameninţare apăruse în
primul rând din natura însăşi a socialismului: baza economică a acestuia
nu corespundea ambiţiilor sale globale. Lansându-se într-o „cursă a
înarmărilor“ cu o economie deja şovăielnică, sovieticii au fost definitiv
înfrânţi. Abia atunci când n-a mai fost nimic altceva de făcut, când moartea
era sigură, s-au năpustit ca disperaţii asupra reformelor.
Este ceea ce scriam pe atunci în broşura mea din 1982:
„Odată ce eşti călare pe un tigru, este greu să mai sari jos. Orice
tentativă de eliberare internă ar putea fi fatală. Dacă puterea centrală ar
trebui să slăbească, simplul capital de ură adunat în populaţie după şaizeci
şi cinci de ani de experiment socialist ar fi atât de primejdios, rezultatele
574 Nota lui Andropov, nr. 782-A din 19/04/1982.

reformelor atât de imprevizibile, şi mai ales puterea, fabuloasele ei privilegii,
chiar supravieţuirea clicii conducătoare ar avea şanse atât de reduse, încât
trebuie să fii nebun să-ţi închipui nişte conducători sovietici jucându-se cu
ideile liberale. Doar ameninţarea iminentă a unei prăbuşiri totale i-ar putea
sili să adopte reforme interne575”576.
Lucrurile s-au petrecut exact aşa. Faptul este indiscutabil, este în
mod clar recunoscut de către foştii conducători sovietici, funcţionarii
aparatului Comitetului Central, ai KGB, de către economiştii calificaţi, de
către generali577. Niciodată nu va fi recunoscut de establishment-ul
occidental, căci, pentru acesta, a recunoaşte că acea „cursă a înarmărilor“,
atât de detestată şi de blestemată de el, a îndepărtat complet ameninţarea
de război mondial, confruntarea globală şi chiar divizarea lumii în două
lagăre ostile, ar echivala cu o sinucidere politică. Situaţie paradoxală: dacă
odinioară se bloca în toate felurile informaţia occidentală în Est, începeau de
acum să blocheze cu tot atâta zel, dar în Vest, informaţia provenind din Est.
Cărţi, articole, comunicări provenind din Rusia, e de ajuns ca ele să
confirme ceea ce am spus mai sus şi nu sunt tipărite în Occident. Chiar şi
declaraţia ultimului ministru comunist al Afacerilor Externe, Besmertnih -
pe care a făcut-o, de altfel, în Statele Unite, la Universitatea Princeton, şi
conform căreia Iniţiativa strategică de apărare (în mod curent cunoscută
sub numele de „războiul stelelor“) accelerase sfârşitul URSS - nu a fost
reluată de nici un ziar american578. Câtă zarvă, totuşi! Câte urlete în aceeaşi
presă americană atunci când acest program a fost propus! Establishment-ul
ştiinţific a decretat boicotul pentru orice realizare a acestui program, iar
puţinii savanţi nonconformişti care au acceptat, în pofida a toate, să
participe la el s-au autodesemnat, prin aceasta chiar, victimele ostracizării
de către colegii lor. De acum înainte acţiona tăcerea. Presa „liberă“ tace,
lumea ştiinţifică îşi vede de ale ei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Establishment-ul a rămas ce fusese, nonconformiştii apărând ca nişte
„renegaţi“. Dacă premiul Nobel pentru pace ar avea un sens oarecare, s-ar
cuveni să fie dat acum acelora care au inventat Iniţiativa strategică de
apărare şi acelora care au participat la ea. Gândiţi- vă! Vor fi mereu laureaţi
ai premiului Nobel acei medici „îngrijoraţi“ al căror merit a constat doar în a
speria populaţiile prin fluturarea ameninţării unui război nuclear, în acord
575 Les Pacifistes contre la paix (Pacifiştii împotriva păcii), editura Robert
Laffont, 1982.
576 Vladimir Bukovski, Les Pacifistes contre la paix (Pacifiştii împotriva păcii),
op. cit., nota 65.

577 Cf. mai ales Gorbatchev and the Collapse of the Soviet Communist Party
de Evgheni Novikov şi Patrick Bascio, Peter Lang Publishing Inc., New York,
1994, pag. 66,125 şi 126.
578 Alexandr Bessmertnih, comentarii asurpa Conferinţei de la universitatea
Princeton: «A Retrospective on the End of the Cold War», 23/02/1993.

cu înţeleptul Comitet Central.
Cu toate acestea războiul stelelor nu era decât exemplul cel mai
răsunător, cel mai izbitor, al politicii lui Reagan în prima jumătate a anilor
’80. O carte recent apărută în Statele Unite579 ne-a permis pentru prima
dată să aruncăm o privire peste planurile strategice ale administraţiei sale
din acei ani şi să ne convingem de faptul că atât cursa înarmărilor cât şi
războiul stelelor se înscriau într-o strategie de ansamblu în mod conştient
trasată pentru a conduce regimul sovietic la bancrută. Se înscriau în
această strategie printre altele campania împotriva finanţării de către
occidentali a conductei de gaze destinate Europei şi întărirea controlului
scurgerii de informaţie tehnico-ştiinţifică spre Est, ca şi măsurile vizând să
împiedice URSS să primească credite occidentale. La aceasta contribuiau
programele de ajutor masiv către „peshmergas“ afgani, către sindicatul
clandestin Solidarność, către „contras“ din Nicaragua şi mişcările
anticomuniste din lume: în afara concepţiilor pur morale sau politice,
doctrina Reagan (astfel denumită la vremea respectivă) tindea să facă „preţul
de cost“ al Imperiului insuportabil pentru URSS.
Cursa înarmărilor însăşi, aşa cum o lansase administraţia Reagan,
era intenţionat concentrată pe armamente ce pretindeau un nivel sporit de
înaltă tehnologie, adică exact domeniul în care rămânerea în urmă a
sovieticilor era cel mai mult simţită ca ireparabilă. Programul războiului
stelelor nu a fost decât culminarea acestui proces, expresia sa, sau, dacă
vreţi, simbolul său. Căci nimeni nu putea afirma cu siguranţă că programul
era sau nu realizabil din punct de vedere strict tehnic; însă cele două părţi,
americană şi sovietică, au ţintit spre acest proiect, fiecare înţelegând că,
dacă Statele Unite se lansau să-l realizeze, URSS va fi nevoită la rândul ei să
se angajeze într-o cursă mai presus de forţele ei.
În sfârşit, unul din aspectele importante ale acestui război economic
nedeclarat a fost, cel puţin în opinia mea, manipularea pieţii petrolului, pe
care au practicat-o Statele Unite prin intermediul Arabiei Saudite. După
cum ne amintim, petrolul şi gazul natural erau baza pe care se sprijinea
Imperiul Sovietic, sursa sa principală de devize forte. Dificultăţile de
exploatare ale acestor materii prime au început în aparenţă pe la sfârşitul
anilor 70580 şi, în deceniul următor, scăderea producţiei a devenit
însemnată. Se datora unor cauze în esenţă „interne“: lipsa de investiţii în
infrastructură şi echipament, asociată cu un ritm sporit de exploatare, a
atras după sine-o scădere de randament a câmpurilor petrolifere, îndeosebi
579 Peter Schweizer, Victory, The Reagan Administration’s secret strategy

that hastened the collapse of the Soviet Union. The Atlantic Monthly Press,
New York, 1994.
580 Rezoluţia Politburo-ului al CC al PCUS P101/VII din 20/04/1978,
rezoluţia secretariatului CC St 87/3 s din 10/01/1970, rezoluţia

secretariatului CC St 164/60 gs din 22/06/1979.
la Tiumen. Catastrofa a survenit în 1985-1986, când scăderea bruscă a
producţiei de petrol în URSS a coincis cu o cădere nu mai puţin bruscă a
preţurilor pe piaţa mondială. În cele din urmă, URSS a pierdut în afacerea
asta mai mult de o treime din câştigurile sale în devize forte, şoc pe care nu l-
ar fi putut suporta nici măcar economia cea mai înfloritoare din cea mai
prosperă dintre ţările europene.
Aşa stând lucrurile, căderea preţurilor petrolului, după cum o atestă
cartea lui P. Schweizer581, nu a fost o întâmplare, ci rezultatul unei politici
tenace, deliberate, a administraţiei Reagan. Încă din 1983, Trezoreria
americană (Treasury Department) înfăţişase preşedintelui un raport prin
care i se cerea să iniţieze o scădere a preţurilor mondiale.
„O scădere a pieţii internaţionale fixând preţul la 20 de dolari barilul
ar diminua cheltuielile de energie în SUA cu 71,5 miliarde de dolari pe an.
Aceasta ar implica un transfer de beneficii în favoarea consumatorilor
americani echivalând cu 1% din produsul naţional brut actual“, se
preciza582.
O astfel de scădere nu era posibilă decât dacă cererea slăbea - lucru
puţin probabil - sau dacă producţia ţărilor petroliere, a Arabiei Saudite în
special, atingea o limită de 2,7 până la 5,4 milioane de barili pe zi. O
asemenea evoluţie ar fi catastrofală pentru Moscova, deoarece, orice mărire
a preţurilor favorizând-o pe aceasta din urmă, o creştere de un dolar îi
aducea Moscovei beneficii în devize forte ce puteau ajunge până la un
miliard. O creştere a producţiei era de neconceput pentru URSS care, în
acest domeniu, atinsese limitele sale maxime.
În cursul anilor ce au urmat, administraţia Reagan şi-a pus în gând
să-i convingă pe saudiţi să îşi mărească puternic producţia şi să scadă
preţurile până la procentul dorit. Intrigile de culise pe lângă familia regală
Saudită implicau diverse măsuri: întărirea Apărării saudite prin vânzarea de
arme ultra-recente, uneori împotriva voinţei Congresului, garanţii oferite de
americani în materie de securitate, privilegii economice. Trebuie să
recunoaştem că saudiţii nu se lăsau prea mult rugaţi: mărirea producţiei
era în interesul lor. Ea le umplea cassa de bani, le favoriza prietenii şi le
ruina duşmanii: Iran, Libia, URSS.
„În august 1985, o lovitură ascunsă a fost dată în inima economiei
sovietice.“ Încă din primele săptămâni ale acestei luni, producţia a trecut de
la 2 la 6 milioane de barili, pentru a ajunge la 9 milioane la sfârşitul
toamnei. La vremea respectivă, incapabili să-şi mărească, la rândul lor,
extracţia de petrol, sovieticii au fost nevoiţi să-şi dubleze vânzările de aur
pentru a acoperi deficitul. Căderea de la 30 de dolari la 12 dolari barilul a
581 Peter Schweizer, Victory op. cit., pag. 140-144, 254-255, 179-181, 189-
190, 203-205, 217-220, 232-233, 237-238, 242-243.
582 Ibidem, pag. 141-142.
adus Moscovei pierderi de circa 10 miliarde devize forte, cam jumătate din
beneficiile ei583.
Această lovitură, de pe urma căreia Moscova nu şi-a revenit, s-a
produs pe de altă parte în cel mai prost moment: veniturile din petrol
trebuiau într-adevăr să finanţeze prima fază a „reformelor“, botezată
„accelerare“ şi presupusă a reactiva economia datorită achiziţiilor din
străinătate şi instalării de noi echipamente. Doar un program de
modernizare masivă putea permite şefilor Uniunii Sovietice să îi păstreze
statutul de supraputere, să continuie cursa înarmărilor, să suporte „preţul
de cost“ al Imperiului şi să evite „maladia poloneză“ la ea acasă. Într-o oră,
crahul economic făcuse din aceşti domni nişte „reformatori“, nişte „liberali“,
nişte „democraţi“. Aveau nevoie în acelaşi timp de un NEP, ca Lenin în 1921,
de o alianţă cu Vestul, ca Stalin în 1941, şi de o destindere, ca aceea a lui
Brejnev în anii ’70. Pe scurt, aveau nevoie urgent de un timp de răgaz în
războiul rece, în lipsa căruia n-ar obţine nici credite, nici tehnologie din
Vest. Pentru a-l obţine, ei nu puteau eluda ajutorul aliaţilor lor din
totdeauna: al establishment-ului de stânga din Statele Unite, al
„menşevicilor“ europeni, pentru a sili o dată în plus Occidentul să creadă
într-o bruscă metamorfoză a regimului sovietic.
Însă „prietenii“ lor occidentali aveau şi ei cea mai mare nevoie de
aceste reforme ale regimului comunist şi de o „făţuire“ liberală a URSS. Cu
toate discursurile lor despre modelele „bune“ şi „proaste“, falimentul
socialismului în Est era şi pentru ei o catastrofă, deoarece el demasca rolul
lor trădător în timpul acestei jumătăţi de veac de lupte ale omenirii
împotriva sclaviei totalitare. Aşa cum prăbuşirea Germaniei naziste îi
demascase pe „artizanii păcii“ şi pe colaboratorii epocii, crahul Uniunii
Sovietice nimicea toate autojustificările încurcate ale tovarăşilor ei de drum
şi ale avocaţilor ei, toate teoriile „moderaţilor“, „chibzuiţilor“:
- Aşadar, nu era nevoie de „coexistenţă“ cu răul, deoarece fusese de
ajuns un efort neînsemnat pentru a-l învinge?
- Aşadar, era inutilă „lupta pentru pace“, pentru dezarmare şi
„înţelegere reciprocă“, deoarece se putea învinge fără a se trage nici măcar
un foc?
- Aşadar, fusese de ajuns în cele din urmă să se renunţe la demagogie
şi să se înceapă în mod serios să se opună rezistenţă răului pentru a-l vedea
năruindu-se?
- În cazul acesta, de ce nu s-a acţionat astfel cu douăzeci de ani mai
devreme? Câte ţări ar fi putut fi salvate de la ruină! Câte milioane de vieţi
omeneşti ar fi putut fi salvate! Câte nenorociri ar fi putut fi evitate!
Este inutil să mai adaug că cercurile occidentale care ar fi trebuit să
răspundă la aceste stânjenitoare întrebări nu erau prea bucuroase de
583 Ibidem, pag. 242-243.

această perspectivă. Pentru ele, ca şi pentru conducătorii sovietici, nu exista
decât o ieşire: să împiedice falimentul complet al regimului sovietic. Nu se
poate explica altfel absurditatea ultimilor cinci ani în care, comunismul
agonizând sub ochii tuturor, lumea întreagă se înverşuna să-l menţină în
viaţă. Această aparentă absurditate - „gorbimania“ umflată de presă, euforia
colectivă declanşată de glasnost şi perestroika, creditele de mai multe
miliarde de dolari -, departe de a fi o prostie, o naivitate, era rezultatul unei
campanii studiate. Rezultatul atins a frizat imposibilul: regimul criminal
care făcuse să tremure planeta vreme de mai bine de jumătate de veac, care
înecase în sânge popoare întregi, a dispărut fără a lăsa nici o urmă, în timp
ce aceia care îl slujiseră, în Est cât şi în Vest, rămâneau la putere.
Regimul era cu siguranţă condamnat, el n-ar fi supravieţuit secolului,
fie şi numai pentru că măreaţa sa idee era absurdă, antinaturală, o „idee de
belferi“. Dar dacă el s-a prăbuşit, este cu adevărat datorită acelora care l-au
sfidat, care au refuzat să se plece în faţa diktatelor sale, fie că erau în munţii
Afganistan sau la Casa Albă, pe şantierele din Gdansk sau la Vatican, în
junglele Africii sau în temniţele sovietice, într-un cuvânt, datorită unor
oameni simpli, normali, care respingeau autoritatea unei „elite“ putrede,
atât în Vest cât şi în Est.
Atâta vreme cât fostele elite vor rămâne la putere, acest adevăr
fundamental nu va fi recunoscut. Vor fi escamotate arhivele şi va fi
falsificată istoria. Un general Jaruzelski va trece drept un salvator al patriei,
teroriştii nutriţi de sovietism vor primi premii Nobel, iar criminalii de război
care au înecat în sânge Afganistanul se vor afla în fruntea armatei Rusiei.
Ceea ce avea să se menţină cel mai mult este „mitul Gorbaciov“, mitul
„curajoşilor reformatori de la Kremlin“ care au eliberat omenirea cu preţul
persoanei lor. Ceva în genul istoriei bunului rege Ludovic al XVI-lea care a
scăpat Franţa de... monarhie.
Partea a şasea - REVOLUŢIA CARE A EŞUAT
24. Un bun discipol al lui Lenin: Gorbaciov

Comitetul Securităţii Statului din URSS Dosar special
19 februarie ’86 nr. 321-R h/Ov Deosebit de important
Moscova
CC al PCUS
Tovarăşului Gorbaciov M. S.
Raport asupra activităţilor Comitetului Securităţii din URSS pe anul 1985

Activităţile Comitetului Securităţii Statului din URSS au fost în întregime
subordonate realizării cererilor Partidului comunist privind certa executare a
problemelor referitoare la securitatea statului şi a societăţii sovietice.
Organele Securităţii Statului au realizat un şir de măsuri folosind
resursele cekiste pentru a contribui multilateral la realizarea deciziilor
Plenarelor din aprilie şi octombrie 1985, pentru a accelera evoluţia socio-
economică a URSS, progresul generalizat al societăţii sovietice, întărirea
poziţiilor sovietice pe arena internaţională, opoziţia faţă de politica de
agresiune a imperialismului.
KGB prezenta secretarului general astfel de rapoarte asupra muncii

efectuate din timpuri imemoriale. Era de fapt vorba de o formalitate goală,
deoarece secretarul general era informat asupra „măsurilor“ ce figurau în
raport pe măsura elaborării, dar şi a înfăptuirii lor. Avantajul acestuia este
că ne permite să precizăm care erau atunci tendinţele fundamentale ale
politicii sovietice. Se formase în jurul lui Gorbaciov o asemenea ţesătură de
minciuni - în bună parte datorită lui -, şi încă de minciuni atât de enorme,
încât nu trebuie să li se dea crezare decât documentelor. Mai trebuie să ne
amintim şi de faptul că documentele privind venirea sa la putere au fost
supuse unei epurări severe: după eşecul puciului din august 1991, complicii
săi au distrus tot ce au putut. Dar puţinul care a fost cruţat nu corespunde
deloc mitului reformatorului îndrăzneţ, liberal, democrat, care ar fi inversat
cursul istoriei în ciuda rezistenţei reacţionarilor şi dogmaticilor. Să
cercetăm, de pildă, ce priorităţi au fost propuse KGB-ului de secretarul
general Gorbaciov, pentru a vedea care erau intenţiile sale reale. Prima, în
ordinea importanţei, în raportul lui Cebrikov, este spionajul, ceea ce în sine
este deja revelator. Spionajul politicii americane, japoneze, chineze, al
blocului NATO, studierea planurilor de agresiune atomică ce le-ar putea
avea în gând adversarul, spionajul tehnologic şi industrial. Prada în acest
domeniu era considerabilă: mai mult de 40.000 de informaţii şi mai mult de
12.000 de eşantioane furate, în materie de industrie militară, 15.000 de
dosare şi 6.500 de eşantioane parveniseră ministerelor respective. Războiul
psihologic îşi urma cursul şi dădea vina pe războiul stelelor, pe contradicţiile
lumii imperialiste, fără a uita fireşte lupta pentru pace584. Este vorba mereu
tot de întărirea spionajului ştiinţific şi tehnic şi a campaniei de dezinformare
în numele „luptei pentru pace“, în deplină conformitate cu linia propusă de
Gorbaciov colegilor săi cu prilejul alegerii sale în postul de prim-secretar585:
Reamintind unitatea de vederi a Biroului Politic, dificultăţile unei economii
lipsite de „dinamism“ şi necesitatea unei acţiuni coordonate, colective, el
afirmă: „Noi nu trebuie să ne schimbăm politica. Ea este justă, corectă,
584 Nota lui Cebrikov către Gorbaciov nr. 321-Tch/OV din 19/02/1986.
585 Şedinţa Politburo-ului al CC al PCUS din 11/03/1985, înregistrare nr. 1.
autentic leninistă. Trebuie să ne accelerăm ritmul, să mergem înainte, să
descoperim şi să depăşim defectele şi să vedem limpede viitorul nostru
luminos.“586
Este faimoasa „accelerare“ proclamată la Plenara din aprilie de către
Partid, o lună mai târziu. În consecinţă, în ce priveşte chestiunile de
ideologie şi de politică internă, acest lucru echivala cu o înăsprire a liniei
anterioare şi nicidecum cu o liberalizare.
Mai mult ca oricând contraspionajul este vigilent, expulzându-i pe
diplomaţii suspecţi şi arestându-i pe cetăţenii susceptibili să furnizeze
informaţii adversarului. El reuşise să disimuleze 2.440 de transporturi de
materiale strategice „speciale“ vigilenţei sateliţilor adversari, epurase armata
de agenţii CIA şi colaborase activ cu serviciile afgane pentru demascarea a
132 de agenţi contrarevoluţionari. Colaborarea era deosebit de fructuoasă
cu Afganistanul, Nicaragua, statele socialiste, este de la sine înţeles, şi cu
un mare număr de „ţări“ în curs de dezvoltare“587.
Ceea ce se întărise în mod special era represiunea politică, desemnată
ca „o luptă împotriva diversiunilor ideologice ale duşmanului de clasă“ de
către Cebrikov. De unde, întărirea pazei frontierelor (arestarea a 1.646 de
„contravenienţi“) şi întreruperea acţiunilor de sabotaj ideologic al emisarilor
organizaţiilor străine antisovietice, naţionaliste, sioniste şi clericale (300 de
expulzări, 322 interdicţii de intrare în URSS), lichidarea organizaţiilor
naţionaliste ilegale din Ucraina şi din ţările baltice (25) şi „arestarea
preventivă a 93 de asociaţii de tineret cu bază ideologică suspectă“. Au
putut fi identificaţi 1.275 autori sau difuzori de „materiale anonime şi
antisovietice“, din care 97 au fost arestaţi. Recolta pentru anul 1985 este
bogată: „Au fost deferite tribunalelor: pentru crime de stat grave, 57
persoane; pentru crime de stat mai puţin grave, 417 persoane; pentru crime
diverse, 61 persoane. Măsurile de arestare preventivă profilactică au atins
15.274 persoane.“
Această „înăsprire“ importantă avea fireşte mai multe obiective:
pregătirea opiniei publice pentru a o face să primească cu recunoştinţă
viitoarea „liberalizare“ (dacă era nevoie de ea) şi curăţarea ţării de oamenii
care s-ar fi putut folosi de aşa-zisă liberalizare. În plus, regimul făcea „să
crească preţul licitaţiei“ înainte de începerea dialogului cu Vestul, cu scopul
de a practica mărunte concesii fără a fi nevoit să abandoneze ceea ce
rămânea pentru el vital. Înainte de a se angaja într-un joc periculos,
conducătorii voiau în aparenţă să afle punctul slab al occidentalilor pentru a
risca la minimum.
Scopul lor fiind de a face să renască destinderea, ei înţelegeau cu
siguranţă că vor trebui să adopte o tactică mai fină. De aceea, paralel cu

587 Nota lui Cebrikov către Gorbaciov nr. 321-Tch/OV din 19/02/1986.
„înăsprirea“ şi oarecum independent, ei au practicat, după cum spunea
Cebrikov, „o serie de măsuri ce foloseau resursele cekiste pentru a coopera
multilateral“ cu planurile strategilor de la Kremlin. Astfel, cu câteva luni
înainte de alegerea lui Gorbaciov în postul de secretar general, presa
occidentală a fost inundată de materiale care îl celebrau ca „tânăr“,
„energic“, „liberal“, „pro-occidental“ etc. După alegerea din martie 1985,
laudele au devenit deşănţate. Gorbaciov a fost „servit“ Occidentului ca cea
mai mare şi poate ultima şansă de a se putea ajunge la o înţelegere, iar
figura personajului a fost desenată spre uzul consumatorului occidental, în
versiunea sa moderat stângistă.
Nu ne vom mira aşadar că a fost imediat reluată campania de către
socialişti şi social-democraţi. Una din primele întrevederi ale noului secretar
general a fost acordată unei delegaţii a Internaţionalei socialiste, iar din
aprilie Direcţia spionajului de pe lângă KGB cerea printr-o circulară
„rezidenţilor“ săi europeni să-şi reactiveze cât mai curând relaţiile, oarecum
slăbite în cursul ultimilor ani, cu foştii lor parteneri întru destindere. Se
cuvenea să fie utilizate cât mai bine dispoziţiile Internaţionalei socialiste,
atât de grijulie „să salveze neamul omenesc“, şi să fie stimulată să se alăture
poziţiilor sovietice asupra limitării armamentelor strategice, cât şi asupra
armelor nucleare în Europa, noilor experimente, constituirii de zone
denuclearizate etc.588
Ne vom aminti că era exact ceea ce Politburo le ceruse în 1980 lui
Willy Brandt şi Kalevi Sorsa,, ambii lideri ai Internaţionalei socialiste589. La
vremea aceea, a te lega de „cele două supraputeri“ era o viclenie acceptabilă
în măsura în care ea disimula atitudinea, prosovietică în fond, a
Internaţionalei. De acum, nimeni nu se mai încurca în astfel de subtilităţi.
Cu atât mai puţin cu cât camuflajul „obiectivităţii“ nu împiedicase sciziunea
Internaţionalei socialiste în „radicali“ nordici (laburişti britanici, social-
democraţi germani şi scandinavi) şi în „latini“ mai făţiş pro-atlantici
(socialişti francezi, italieni şi portughezi).
Pentru „Centru“, cu toate divergenţele născute din desfăşurarea
misilelor şi încă şi mai mult din dispersarea tendinţelor de dreapta, de
centru şi de stânga, Internaţionala socialistă reprezintă obiectiv o forţă care
se cuvine să fie utilizată cât mai bine, din moment ce vederile sale sunt
apropiate de poziţiile sovietice şi coincid uneori cu ele. Trebuie reînnodat
contactul cu conducătorii şi cu activiştii săi din toate ţările de reşedinţă590.
588 Instructions from the Centre, Top Secret Files on KGB Foreign Operations
1975-1985, editat de Christopher Andrew şi Oleg Gordievski Hodder &
Stooghton, 1991, pag. 178-1983, nr. 437/PR/54 din 4/04/1985.
589 Cf. Partea a cincea, pag. 287-290, nota 60: rezoluţia Politburo P182/2
din 1/02/1980, dispoziţiile către ambasadorul sovietic în RFG pentru W.

Brandt pe zece foi, şi informaţia de transmis lui K. Sorsa (8 foi).
590 Instructions from the Centre, op. cit. pag. 178-188, nr. 437/PR/54 din
Programul de acţiune propus cuprindea o întreagă serie de „măsuri
active“ vizând umflarea divergenţelor dintre ţările membre ale NATO,
întărirea influenţei „aripii de stânga“ a Internaţionalei în campania pentru
reîntoarcerea la destindere.
Era nevoie pentru acest lucru:
- să se acţioneze asupra biroului IS şi asupra statelor-majore ale
partidelor socialiste şi social-democrate;
- să se consolideze raporturile „operaţionale“ cu partidele
socialiste susceptibile să intre în coaliţii guvernamentale, pentru a fi lărgite
posibilităţile de acţiune în politica internaţională;
- să se acţioneze asupra organizaţiilor de tineret cu simpatii socialiste,
în general mai radicale decât organizaţiile mai vârstnice, vizându-se activiştii
care ar putea „fi interesanţi pe viitor“.
Astfel, alături de o aparentă înăsprire a poziţiilor, se pregătea fără
grabă o întoarcere la destindere, suavă reverie care nu părăsise niciodată cu
adevărat social-democraţia europeană. Încă o dată, va fi de ajuns să fie
ispitit măgăruşul menşevic întinzându-i-se un morcov: el va veni singur să
se înhame Ia căruţa bolşevică.
În ce-i priveşte pe conducătorii sovietici, politica lor rămânea, într-
adevăr, „leninistă“, imuabilă încă din anii ’70, pe puţin. Pur şi simplu, din
pricina crizei, era nevoie să o intensifice, spre a-şi atinge scopul cu orice
preţ.
Oamenii aceia deveniseră maeştri în arta aruncării prafului în ochi.

Zvonuri confuze, aluzii voalate, ceţoasa promisiune făcută de secretarul
general de a „restructura“ nu prea se ştie bine ce, s-au preschimbat pe dată
în „reforme“ radicale şi deja realizate. În realitate, nu se petrecea nimic nou:
trupele sovietice continuau să facă prăpăd în satele afgane, prizonierii
politici îşi ispăşeau pedepsele, spionii continuau să fure tehnologie
occidentală, dar era foarte firesc să acuze Occidentul, care nu voia să facă
un pas mai departe, nu avea încredere în bunele intenţii, nu ceda.
Catastrofa de la Cernobîl însăşi, departe de a se întoarce împotriva lui
Gorbaciov şi a regimului său, a fost o armă împotriva tuturor ţărilor ce
posedau centrale atomice. El nu avea nici un amestec, deşi dăduse ordinul
să fie ascunsă informaţia până în clipa în care suedezii şi finlandezii au dat
alarma. Pentru un astfel de comportament, orice om politic ar fi fost blamat
şi chiar arestat în Occident, deoarece întârzierea informaţiei expusese la
radioactivitate mai multe victime decât ar fi fost în mod normal. Să ne
închipuim un moment un preşedinte american sau un premier britanic
încercând să treacă sub tăcere o scurgere dintr-o centrală nucleară, şi
scandalul care ar urma! Or, în cazul Cernobîlului, nu a fost anulată nici
4/04/1995.
măcar defilarea de 1 Mai de la Kiev, în speranţa că nimeni nu va afla
evenimentul. Totodată, patronii comunişti din Ucraina îşi expediau familiile
la Moscova pentru a le îndepărta de Cernobîl.
Toate astea erau perfect cunoscute de presa occidentală, numai că ea
le interpreta într-un mod complet diferit: ah, bieţii ruşi, ghinionişti mai sunt
cu Cernobîlul lor! Iată unde te aduc centralele nucleare. Cât priveşte rolul
lui Gorbaciov în această problemă, nu se ţinea nicidecum seamă de el.
Specificul gorbimaniei care s-a desfăşurat în Occident era că se năştea din
vid, dintr-un „credit nelimitat“ acordat unui singur om pe care, în fond,
nimeni nu-l cunoştea cu adevărat. Ea era la fel de absurdă, de iraţională, pe
cât fusese campania pentru dezarmare, şi, de altfel, ea era imputabilă
aceloraşi autori. Diferenţa a fost că, de data asta, celelalte forţe politice au
acceptat jocul care li se impunea şi nu au mai avut decât o singură grijă: să
nu stingherească perestroika, nimeni neasumându-şi sarcina de a informa
publicul. Îndoiala sau scepticismul căpătau înfăţişare de sacrilegiu şi puţini
se documentau pe terenul acesta.
„Trebuie să i se acorde beneficiul îndoielii“ se repeta atunci când
nimeni nu putea spune în cazul lui ce anume putea întreţine cea mai mică
îndoială. Căci era cu adevărat vorba de un om care urcase toate treptele
unei cariere comuniste obişnuite şi care, din 1978, în calitatea sa de
secretar al Comitetului Central, apoi de membru al Biroului Politic, îşi
avusese participarea sa la toate crimele regimului. Rămânea aşadar să fie
inventate câteva particularităţi bune de pus pe seama noului secretar
general. Astfel, se făcea caz de calităţile „moderne“ şi „pro-occidentale“ ale
soţiei sale, de profesie „filosof“ (era de fapt profesoară de marxism-leninism).
Entuziasmul n-a mai avut limite când, aflându-se la Paris, ea şi-a petrecut
majoritatea timpului prin magazine, cumpărându-şi bijuterii de la Cartier cu
o carte de credit de la American Express. Tot atunci şi uneori în aceleaşi
ziare, era înfierată soţia dictatorului filipinez Marcos: nimic de spus, ţara
moare de foame, iar doamna cumpără podoabe, mii de perechi de pantofi.
Ce mârşăvie!
Era vorba de o campanie de dezinformare foarte bine pusă la punct,
efort suprem pentru a nimici voinţa de rezistenţă a Occidentului; cât
priveşte „întâlnirea la vârf“ de la Reykjavik din 1986, ea a fost pusă în scenă
după regulile celei mai înalte dramaturgii. Iar lumea aştepta cu gura
căscată. S-ar fi zis că soarta planetei atârna de un fir. Comunităţi religioase
s-au rugat pentru succesul întâlnirii, de parcă am fi fost în zorii sfârşitului
de lume. În realitate nu s-a petrecut nimic extraordinar: la vremea aceea,
întâlnirile la vârf deveniseră banale. Programul negocierilor nu era nici el
mai captivant: mereu aceleaşi vise de dezarmare nucleară la care URSS
ţinea atât de mult, iar Occidentul atât de puţin. Totul era însă înfăţişat ca şi
cum o decizie capitală era iminentă. Şi dacă ea nu era luată, ar fi fost vina
lui Reagan. Nu este uimitor? URSS era ţara care se afla în criză, care părea
că va da faliment, care voia să fie salvată, americanii erau însă cei aşteptaţi
să vină cu concesii.
Lucrul cel mai uluitor este că sovieticii aproape şi-au atins scopurile,
puţin a lipsit să obţină tot, au depăşit însă măsura şi s-au lăcomit. Nu s-au
mulţumit cu o dezarmare nucleară integrală, cu care Reagan părea că se
resemnase. S-au încăpăţânat să se înverşuneze împotriva proiectului de
război al stelelor (IDS). În cele din urmă s-au întors cu mâinile goale, iar
raporturile cu americanii s-au înveninat.
Politburo a reacţionat imediat591:
GORBACIOV - Trebuie să facem un schimb de vederi asupra măsurilor

legate de noua acţiune ostilă a administraţiei americane. Evoluţia
evenimentelor de după Reykjavik ne arată că „prietenii“ noştri din Statele
Unite nu au nici un program pozitiv şi fac totul pentru a spori presiunea. Şi, în
plus, cu o extremă brutalitate, comportându-se ca nişte adevăraţi bandiţi.
SOLOMENŢEV - Da, se poartă ca nişte bandiţi de drumul mare.
GORBACIOV - Imposibil să aşteptăm de la administraţia americană cea
mai măruntă acţiune sau propunere constructivă. În situaţia actuală, trebuie
să câştigăm puncte cu propaganda, să ne continuăm ofensiva de lămurire a
opiniei americane şi internaţionale. Conducătorii de la Washington se tem de
acest lucru. De trei zile sunt blocate la vamă textele declaraţiilor mele pentru
Reykjavik şi pentru Televiziunea sovietică.
IAKOVLEV - Trebuie să continuăm să facem presiuni asupra
administraţiei americane, explicând opiniei publice poziţiile noastre şi arătând
răspunderea părţii americane în eşecul înţelegerii asupra limitării şi lichidării
armamentelor nucleare.
Reykjavik n-a schimbat, aşadar, nimic în războiul psihologic, nici pe

departe. Americanii au expulzat cinci diplomaţi sovietici declaraţi persona
non grata şi au trimis înapoi cincizeci pentru a aduce numărul
reprezentanţilor sovietici din Statele Unite la procentajul pre-stalinist. Se
impune o ripostă, iar războiul de poziţii reîncepe la hotărârea unanimă a
Politburo...
De toate acestea l-au acuzat în Vest pe reacţionarul Reagan, care nu
voia să „renunţe la mentalitatea războiului rece“, nici să-şi calce pe
conştiinţă în legătură cu detestabilul său proiect de război al stelelor. Apoi,
au fost criticaţi în mod egal conservatorii şi reacţionarii din Politburo, de
care trebuia ca „reformatorul“ Gorbaciov să ţină seama.
Această îmbufnare a Kremlinului a fost de scurtă durată: conducătorii

sovietici erau mereu urmăriţi de criză. Cum să scapi de alternativă?
Deoarece artileria grea îşi ratase lovitura, trebuia să se continuie înaintarea

cu preţul câtorva concesii. De voie, de nevoie, trebuia să se treacă la faza
următoare a programului, botezată „glasnost şi perestroika“, şi la drepturile
omului, la Afganistan, la „pluralismul socialist“, la „piaţa socialistă“, la „casa
comună europeană“.
De la prăbuşirea regimului, nu e un secret pentru nimeni în Rusia că
pretinsa „gândire nouă“ a fost pusă la punct de diverse „brain trusts“ din
Comitetul Central cu mult înainte de Gorbaciov. „Intelectualii din Partid“,
foşti responsabili cu elaborarea acestor proiecte, vorbesc despre ele cu
plăcere astăzi. Gorbaciov însuşi a confirmat faptul. În 1988, atunci când
eşecul perestroicii a fost evident, iar el a fost nevoit să explice pentru ce
planul în ansamblul său fusese atât de prost conceput.
„Cum asta, prost conceput? a spus el, indignat. Planul fusese foarte
bine studiat, şi cu mult timp încă înainte de 1985: 110 studii şi proiecte au
fost atunci prezentate Comitetului Central de diverse personaje importante.
Toate urcă la o perioadă cu mult anterioară Plenarei din aprilie (1985).“592
În Vest, se continuă cu obstinaţie să se repete legenda îndrăzneţului
reformator originar din Stavropol; cât despre articolele şi cărţile autorilor
ruşi care descriu istoria reală asupra acestui punct, în general nu sunt
publicate. Cu excepţia cărţii lui Evgheni Novikov593, ex-colaborator al
Departamentului internaţional al Comitetului Central, greu de găsit în
librării. Astfel, mi-am petrecut mai mult de trei săptămâni, înainte de a mi-o
procura... din Elveţia, deşi se pare că a fost editată la New York.
Conţinutul ei este totuşi foarte interesant.
„Procesul «gândirii noi» a fost cu adevărat început încă de la sfârşitul
anilor ’70, sub Andropov, în sânul unor cercuri şi publicaţii intelectuale...
pentru un public restrâns şi într-un limbaj sociologic sofisticat“, scrie el.
În afara Departamentului internaţional al CC, cu institutele şi
publicaţiile sale speciale, o sumedenie de institute academice au fost
înhămate la acest proiect. Au fost înscrise în program revizuirea ideologiei,
elaborare de modele „alternative“ şi de mijloace pentru transformarea
actualului model în ceva mai raţional. Gorbaciov nu a fost decât
moştenitorul acestor proiecte, pentru că părea candidatul cel mai indicat
pentru a le realiza.
După cum remarcă autorul:
„Deşi diverse scenarii ideologice autorizate sau create de ideologii lui
Gorbaciov au părut foarte diferite unele de altele, ele vizau acelaşi rezultat
politic, menţinerea la putere a elitei partidului. Acest lucru trebuia să se
întâmple şi dacă se menţinea sistemul socialist şi dacă se trecea de la
592 Discursul lui M. S. Gorbaciov în faţa reprezentanţilor ştiinţei şi culturii,

la CC al PCUS, în 6/10/1988. Text reprodus în Literaturnaia Gazeta, nr. 2
(5224) din 11/01/1989, pag. 1.
593 Gorbatchev and the Collapse of the Soviet Communiste Party, op. cit., pag.
47-61.
proprietatea colectivă a nomenklaturii la o proprietate privată aparţinând
individual membrilor ei.“
Însuşi faptul că a fost încredinţată elaborarea acestor „reforme“ ale
regimului sovietic Departamentului internaţional al CC (pe deasupra
controlat de Andropov) dezvăluie suficient finalitatea proiectului. O altă
trăsătură tipică: ideile cele mai îndrăzneţe ale acestor „gânditori“ nu
depăşeau totuşi limitele marxism-leninismului: nu se pretindea decât o
revizuire a variantei sale „leniniste“ şi astfel o apropiere a sa de social-
democraţie.
„Mulţi ziarişti au înfăţişat defuncta glasnost ca semnificând sfârşitul
marxismului, când în realitate ea urca la o tradiţie a marxismului european
abandonată de sovietici încă din 1924“, aminteşte Novikov594.
Sunt lesne de înţeles cauzele apropierii căutate. Pe de-o parte, spre
sfârşitul anilor ’70, criza economică era perfect previzibilă şi trebuiau
căutate cât mai curând planuri de salvare. Şi înainte de orice, trebuia găsit
mijlocul de a reînvia destinderea, care facilitase obţinerea unui ajutor
tehnologic şi a unor credite occidentale. Pe de altă parte, succesul
fenomenal al destinderii la începutul anilor ’70, ca şi eşecul său neaşteptat
la începutul anilor ’80 te duceau cu gândul la necesitatea unei mai bune
pregătiri a „noii“ destinderi, ţinându-se seamă de toate greşelile comise.
După cum ne amintim, prima destindere a fost concepută nu la Moscova, ci
la Bonn. Moscova s-a mărginit să o utilizeze în profitul ei, fără a fi nevoită să
schimbe nimic la ea acasă595. Asociată unor „reforme“ interne ale
socialismului şi unei frazeologii adecvate stilului social-democrat,
destinderea putea fi irezistibil de atrăgătoare atât pentru „radicalii“ nordici
cât şi pentru „moderaţii latini“. Nişte schimbări minime, care nu puneau
deloc în primejdie supravieţuirea sistemului, îngăduiau să fie atins, pare-se,
imposibilul: nu numai că făceau să se iasă cu bine din criză, dar şi
deschideau calea unei convergenţe cu menşevicii occidentali, adică unei
influenţe sporite a URSS în Europa.
De fapt, ce anume împiedicase succesul deschis al destinderii din anii
’70? Problema drepturilor omului? Invazia din Afganistan? Criza poloneză?
Dând dovadă de puţină supleţe, cu ajutorul social-democraţiei europene şi
al elitei stângiste din Statele Unite, nu exista oare posibilitatea ocolirii
acestor dificultăţi? Pentru cea dintâi din aceste întrebări, încă din 1977,
Valentin Falin, pe atunci ambasador sovietic în RFG, propunea o posibilă
soluţie. Inutil să mai spunem că nu era vorba de instaurarea democraţiei, ci
de practicarea unei contrafaceri a ei eficace596. După ce a declarat că

595 Cf. Partea a patra.
596 În legătură cu campania declanşată în RFG în chestiunea «drepturilor
omului», «analiză politică» a ambasadorului URSS în RFG, V. Falin, nr. 74

partenerii săi de destindere - social-democraţîi germani - nu sunt deloc
încântaţi de reclama care se face în jurul drepturilor omului în ţările
socialiste, el scrie, printre altele:
„Social-democraţii încearcă pe pielea lor pericolele isteriei
anticomuniste. Sloganul creştin-democraţilor, «Libertate în loc de socialism»,
a dovedit că PDS nu se află pe ultima poziţie atunci când se declanşează cu
mare vâlvă vânătoarea de vrăjitoare...“ Falin face caz de întrebările
stânjenitoare puse de interlocutori, binevoitori totuşi faţă de URSS şi chiar
faţă de PCUS. De ce, de pildă, sovieticii îi ridică în slăvi pe un Picasso şi un
Léger în Occident, în vreme ce îşi persecută propriii modernişti? De ce
anumite concesii sunt făcute spiritului modern în muzică sau în balet şi nu
în alte domenii? Falin se teme că inamicul ideologic va adopta politica dusă
cu succes de sovietici imediat după Octombrie şi în cursul ultimului război
mondial pe lângă elitele artistice şi intelectuale. Şi că el va trece la contra-
atac, cu atât mai mult cu cât propaganda sovietică, internă sau externă,
„este adesea inadecvată, permite interpretări divergente ale aceloraşi
evenimente sau, şi mai rău, le trece sub tăcere. Se poate crede că într-o
vreme în care, practic, fiecare adult din Uniunea Sovietică este în măsură să
asculte la radio lumea întreagă şi va capta în curând imaginile occidentale
pe ecranul său de televizor, o astfel de stare de lucruri poate atrage după
sine rateuri ideologice importante“...
Cum să remediezi acest decalaj între informaţia mondializată şi
rigorile propagandei sovietice? Falin propune pur şi simplu să fie adaptată
realităţii sovietice practica legislativă şi administrativă germană care se
fereşte să persecute „ideile“ deviaţioniştilor, dar izbuteşte foarte bine să le
neutralizeze ca „activităţi anticonstituţionale“. Sistemul judiciar, permiţând
izolarea pentru multă vreme a deţinutului, uneori pentru luni sau ani de
zile, ar putea fi şi el aplicat nonconformiştilor sau disidenţilor sovietici. Un
alt punct capital: trebuie să se renunţe la a mai trece sub tăcere defectele
sau dificultăţile regimului, deoarece adversarul le va denunţa, iar vocea sa
va ajunge la urechile tuturor în Uniunea Sovietică. Este mai bine să se
vorbească despre ele, să se explice cauzele lor, insistându-se asupra a tot ce
se face pentru a li se pune capăt. În materie de drepturi ale omului se
impune aşadar o revizuire completă atât a strategiei cât şi a tacticii, cu
riscul de a vedea adversarul recăpătându-şi avantajul.
Facem multe rezerve asupra interpretării de către Falin a sistemului
politic din RFG; ceea ce are mult mai multă importanţă pentru noi este că
„mesajul (său) politic“ a fost studiat cu cea mai mare atenţie de către
Gromîko şi Andropov, de către Departamentul internaţional al CC şi de către
acel grup de „intelectuali comunişti“ care elaborau „modelele alternative“, şi
din care unul sau altul a subliniat anumite fraze din raportul lui Falin.
din 2/03/1977.
Putem, pe de altă parte, şi să presupunem că ideile astfel expuse au avut un
mare efect asupra conducerii, căci Falin a făcut rapid ascensiune şi după
zece ani, când visele lui de „a crea o aparenţă de autoepurare şi de renovare
a sistemului“ au devenit în sfârşit realitate, el se găsea în fruntea
Departamentului internaţional.
Cu toate acestea Falin nu a fost singurul cap inteligent de care
dispunea puterea sovietică. Astfel de idei pluteau în aer şi ispiteau acea
parte a elitei de partid pe care activităţile ei o puneau în contact cu politica
externă, fie că era la KGB, la Ministerul Afacerilor Externe, la
Departamentul internaţional al Comitetului Central sau în „brain trusts“. Şi,
de fapt, de ce să nu se încerce? Avangarda distrusă a proletariatului nu mai
avea de pierdut decât lanţurile şi cu acest preţ putea, probabil, cuceri
lumea. Într-adevăr, această sarcină nu părea prea grea: datorită meseriei
lor, oamenii aceia, fără represiune şi fără cenzură, se găseau în situaţia de a
manevra mase umane enorme din Occident şi din lumea a treia aşa cum
manevrau presa occidentală liberă şi o mulţime de mişcări aparent
independente de ei. De ce să nu rişte să facă la fel în interiorul ţării, unde
gradul de control era mai ridicat, unde aproape totul era în mâinile
Partidului? Acest gen de activitate atingea din punct de vedere tehnic
perfecţiunea, iar omul sovietic depindea încă şi mai mult de aceşti oameni
decât orice artizan al păcii occidental...
Într-adevăr, versiunea destinderii pe care ei au pus-o la punct părea
infailibilă: din vechiul model nu erau păstrate decât atributele sale cele mai
eficace - utilizarea social-democraţilor, a establishment-ului de stânga din
Statele Unite şi a oamenilor de afaceri bine intenţionaţi, cât şi o
dezinformare masivă (îndeosebi tema bine verificată a unui „conflict în
interiorul conducerii sovietice între ulii şi porumbei“, rebotezat „conservatori
şi reformatori“). Marea noutate era executantul însuşi căruia, spre deosebire
de Brejnev, i se putea imputa imaginea de „reformator liberal“; veneau apoi
„reformele“ interne (adică încercarea, de fapt, de a salva socialismul cu
preţul unor mărunte schimbări economice); lucrul cel mai nou fără îndoială
era contrafacerea „chipului uman“, asociată unui control integral, unei
„glasnost bine chibzuite“, după expresia lui Falin. Dacă acestea nu erau
suficiente pentru reanimarea destinderii, se păstrau la sertar şi alte
„atribute cvasidemocratice“, cum ar fi pluripartidismul fictiv, „alegerile
libere” într-un „Parlament“, retragerea trupelor din Afganistan,
„liberalizarea“ ţărilor din Europa de Est...
A fost recrutată echipa ad hoc pentru reuşita operaţiei: încă de la
venirea la putere a lui Andropov şi încă şi mai mult cu Gorbaciov, s-a
început promovarea în primul rând a unor oameni experimentaţi în politică
externă provenind din KGB, de la Afacerile Externe, de la Departamentul
internaţional, de la centrele de cercetare şi din „brain-trusts“. Acest lucru se
poate înţelege: obiectivul lor nu era doar de a parveni la o revenire a
destinderii cu Vestul, ci de a transforma rigidul aparat de control represiv
din interiorul ţării într-un sistem mai delicat, pur manipulator, care nu-şi
arătase până acum eficacitatea decât în politică externă. Doar nişte
profesionişti ai manipulării se puteau achita de o astfel de sarcină.
Totuşi, nu s-a trecut în mod serios la realizarea acestei „puneri în
scenă interne“ decât după Reykjavik, atunci când a fost evident că
promisiunile şi improvizaţiile nu vor fi suficiente pentru atingerea scopului.
În ce priveşte Vestul, acesta se afla în stare de extaz şi refuza să vadă
colosala escrocherie care se desfăşura sub ochii săi.
După cum notează cu justeţe Novikov:
„Observatorii occidentali au văzut agonia ideologiei, reformele
constituţionale ale lui Gorbaciov, crearea unui Congres al deputaţilor
poporului, cosmetizarea Sovietului Suprem ca pe tot atâtea dovezi ale
prăbuşirii comunismului. Ceea ce era ascuns privirilor era întărirea puterii
pentru elita Partidului sovietic. Mediile de informare, în majoritatea lor, au
interpretat autocritica PCUS şi atacurile împotriva teoriei marxist-leniniste
ca pe o autocritică reală şi rodnică a elitei Partidului; ei au fost incapabili să
distingă între Partid şi elita acestuia. Acest lucru a mascat faptul că
Gorbaciov înţelegea să creeze un nou totalitarism, limitat, dar nu o
democraţie de tip occidental597.“
Cum „să pleci“ fără să pleci

Mincinos de felul său, Gorbaciov spunea adevărul asupra unui singur
punct: noul său program politic era cu adevărat leninist. Şi colegii săi îşi
dădeau seama de acest lucru: ca nişte buni discipoli ai lui Lenin,
conducătorii sovietici ştiau perfect că îţi poţi permite chiar totul când ţii
zdravăn puterea în mână. Ca şi Lenin în 1921, Stalin în 1941, Hruşciov
după Stalin, ei nu se temeau „să zdruncine bazele“ regimului spre a-l salva.
Cu o singură condiţie: să păstreze iniţiativa, să nu lase „reformele“ să scape
de sub controlul Partidului.
Cu toate acestea, printre toate „reformele“ lor, care au uimit atât de
mult firava imaginaţie a planetei, nimic nu ameninţa din start vreo pierdere
a controlului. Am detaliat îndeajuns, la sfârşitul părţii a treia, introducerea
la glasnost, „eliberarea“ prizonierilor politici şi a lui Saharov, ca şi ferocea
represiune care, în acelaşi timp, împiedica constituirea unei opoziţii reale în
ţară, în vreme ce se fabrica un „pluralism“ fictiv şi botezat „socialist“.
Rezultatul a fost o victorie pe care nu o putuseră câştiga vreme de
optsprezece ani de represiuni brejneviene: conducerea Partidului a dobândit
o autoritate sporită. Pentru întâia oară de la epoca stalinistă, societatea a
597 Gorbatchev and the Collapse, op. cit. pag. 16.

primit cu entuziasm deciziile conferinţelor şi congreselor Partidului. Şi cu
cât mai multe crime din trecut erau dezvăluite, cu atât mai puţin apărea
Partidul ca responsabil de acum înainte. Critica publică, încurajată în
sferele superioare, adusă instanţelor politice locale nu a făcut decât să
întărească şi mai mult controlul conducerii centrale asupra aparatului
administrativ care, după cum ne amintim, ameninţa să se descompună în
„mafii“ regionale. Într-o anumită măsură, glasnost îşi asuma epurarea
Partidului, aşa cum „revoluţia culturală“ o făcuse sub Mao Zedong.
În consecinţă, un nou sistem de control se instaura în întreg Imperiul,
atât „intern“ cât şi „extern“. Republicilor din URSS li s-a propus o anumită
autonomie economică şi culturală, ce li s-a impus şi sateliţilor de dincolo de
mare. Mai întâi, regimul ruinat nu le mai putea întreţine integral; apoi,
obiectivele sale în politica internaţională îl constrângeau să modifice
imaginea imperiului răului. Era greu, de pildă, să se bizuie pe destinderea
cu Occidentul atâta vreme cât trupele sovietice făceau război în Afganistan.
Era de asemenea important „să îngheţe“ măcar toate celelalte „conflicte
regionale“ generate de expansiunea globală a URSS.
Toate acestea nu implicau deloc o renunţare la Imperiu şi nici măcar
la expansiunea globală. Şi unul şi celălalt nu făceau decât să câştige din
acest lucru, iar această iluzionare nu slăbea întru nimic controlul sovietic.
Retragerea trupelor sovietice din Afganistan constituie exemplul cel mai
izbitor. După cum ne amintim598, şefii sovietici se resemnaseră să ocupe
Afganistanul după mari ezitări, fără tragere de inimă, şi niciodată nu-şi
consideraseră propria lor decizie ca ireversibilă. Problema retragerii trupelor
fusese chiar luată în consideraţie deja sub Andropov599. Gorbaciov asista la
reuniunea Biroului Politic prezidat pe atunci de Andropov şi, atunci când s-
a aflat la putere, situaţia nu s-a schimbat în mod radical.
Necesitatea rechemării trupelor devenea desigur mai urgentă, însă
nimeni nu înţelegea să cedeze terenul „imperialismului american“. Era vorba
de plecare fără să se plece cu adevărat, păstrându-se şi regimul şi controlul
exercitat asupra lui. Politburo a pornit-o cu această decizie încă din 1986 şi,
pentru început, l-a destituit pe Babrak Karmal pentru a-l înlocui cu
Najibullah600 - lovitură tipică a reformelor gorbacioviene. Acest reformator
kaghebist - ca şi patronul său de la Moscova, ceva mai târziu - a făcut o
serie de reforme liberale; el a iniţiat raporturi cu adversarul, a făcut o nouă
constituţie, a schimbat chiar denumirea ţării, lăsând de-o parte adjectivul
„democratic“ (poate pentru a îmblânzi opoziţia islamistă) şi s-a făcut pe sine
preşedinte. Suntem îndreptăţiţi să ne gândim că Afganistanul a fost, pentru
598 Cf. începutul Părţii a cincea.

599 Şedinţa Politburo-ului al CC al PCUS din 10/03/1983, înregistrare
nr. 6.
600 Şedinţa Politburo-ului al CC al PCUS din 20/03/1986.
„reformatorii“ de la Kremlin, un fel de test al „noii gândiri“, un poligon de
încercare. În caz de succes al modelului, el putea fi extins la întreg Imperiul.
De aceea Politburo era deosebit de nervos şi a procedat cu o grijă deosebită
la retragerea trupelor. Comisia sa pentru Afganistan, constituită din
Şevardnadze, Cebrikov, Iakovlev, Iazov şi Kriucikov, nu a ştiut până în
ultimul moment cum să procedeze mai bine în această încercare. Era foarte
limpede601 că armata guvernamentală afgană va avea oarecare dificultăţi în
a combate opoziţia, în pofida certurilor interne ale acesteia, fără menţinerea
ajutorului sovietic, „sub o altă formă decât în prezent“. Problema era
arzătoare, însă, pentru moment, supravieţuirea regimului de la Kabul ţinea
de aprovizionarea cu alimente şi carburant a capitalei, pe care opoziţia se
străduia s-o izoleze prin blocadă.
De aceea Politburo a studiat diferitele moduri de a menţine deschisă
axa URSS-Kabul:
Prima posibilitate: menţinerea unei divizii pe ruta Hairaton-Kabul,

dar cu riscul de a vedea ONU protestând împotriva menţinerii trupelor
în pofida acordurilor de la Geneva...
A doua posibilitate: cerere către ONU de patronare a aprovizionării
Kabulului şi de menţinere a trupelor pe loc aşteptându-se venirea unui
contingent internaţional...
A treia posibilitate: retragerea conform prevederilor a tuturor
trupelor pentru 15 februarie, şi confirmarea plecării lor printr-o
declaraţie oficială sovieto-afgană. Apoi, şi la cererea guvernului afgan,
trimiterea unor coloane de aprovizionare escortate de trupe sovietice,
punându-se accentul pe aspectul umanitar al acţiunii şi făcându-se cât
mai multă reclamă asupra situaţiei imposibile la care opoziţia afgană
expunea populaţia civilă. Conform acestui scenariu, armata sovietică ar
trebui să degajeze drumul cu preţul unor lupte grele...
A patra posibilitate: retragerea în cvasi-totalitate a trupelor pentru
15 februarie, dar menţinerea de trupe în număr suficient pentru
controlul pasajelor-cheie, îndeosebi trecătoarea Salang. Şi aici va fi o
declaraţie comună, iar după câtva timp, va fi posibilă, ca şi pentru
scenariul nr. 3, escortarea convoaielor de către trupele sovietice...
A cincea posibilitate: retragerea totalităţii trupelor pentru 15
februarie şi rămânerea doar la un ajutor financiar care să permită
Afganistanului controlul eficace al axei Hairaton-Kabul...
Aşa stând lucrurile, nu trebuie deloc să se renunţe la menţinerea
contactelor cu opoziţia afgană spre a întreţine divergenţele în sânul ei,
chiar schismele...
601 Rezoluţia Politburo-ului P146/VI din 24/01/1989 şi nota lui

Şevardnadze, Cebrikov, Iakovlev, Iazov, Murahovski, Kriucikov nr. 65/OS
din 23/01/1989.
S-a adoptat în cele din urmă al cincilea plan (cu câteva elemente din al
treilea), deşi, în realitate, nici Kabul nici celelalte oraşe nu sufereau de
foamete.
În chip foarte firesc, ajutorul în echipament militar trebuia să rămână
puternic602, să cuprindă şi rachete şi „utilizarea unor aviatori sovietici cu
titlu de voluntari, dar despăgubiţi material cum se cuvine, şi pilotând fie
avioane de transport afgane, fie avioane sovietice propuse cu titlu de
împrumut părţii afgane“. Doar pentru anul 1989, trimiterile de tehnologie
militară au depăşit 2,5 miliarde de ruble şi au atins încă 1,4 miliarde în anul
următor, în care au fost livrate avioane de vânătoare şi elicoptere603. În total,
regimul s-a menţinut până în 1992 şi nu a căzut decât după dezmembrarea
URSS.
Acestea fiind zise, exact în ziua prevăzută, 15 februarie 1989, soldaţii
sovietici au trecut iarăşi, în ordine şi solemn, pe sub camerele de televiziune
din lumea întreagă, podul de pe Amu-Daria care desparte URSS de
Afganistan. Iată ce a însemnat, pentru conducătorii sovietici, „retragerea
trupelor lor“, total diferită de aceea a americanilor din Vietnam.
25. Ultimele mari manevre

Impresionantele schimbări intervenite în lumea comunistă în 1989
rămân până astăzi o enigmă pe care nimeni, în mod straniu, nu doreşte să o
descifreze. S-a produs, ca să spunem astfel, sub ochii noştri, un eveniment
grandios şi neverosimil: puternicul bloc sovietic s-a prăbuşit în Europa
răsăriteană, practic fără luptă, fără umbră de luptă chiar. Cu toate acestea
nici un guvern occidental, nici o organizaţie internaţională - NATO,
Parlamentul european, ONU - nu a anchetat asupra cauzelor evenimentului.
Cel puţin eu nu cunosc nici un raport oficial făcând caz de o anchetă de
acest gen şi, dacă a existat cumva, ea s-a efectuat în mare secret. Noi
ceilalţi, simpli muritori, se presupune că ne bucurăm de rezultat fără să ne
punem întrebări prea complexe.
Cu toate acestea, versiunea oficială, sau măcar „admisă“, a acestor
evenimente, este atât de ilogică, pentru a nu spune rizibilă, încât se
procedează astăzi în aşa fel ca ea să nu fie repetată, fără a fi totuşi
contestată. Se preferă ca ea să fie uitată, fără a se furniza cu toate acestea
noi explicaţii.
Rezumatele de presă consultate ne informează astfel fără urmă de
602 Nota şefului de stat-major, general M. Moiseiev către L. N. Zaikov,

membru CC, pe 31/07/1989, nr. 312/1/0297.
603 Nota viceministrului Apărării al URSS către L. N. Zaikov din
21/03/1990, nr. 318/2/03554.

ironie604 că, de pildă, în Cehoslovacia:
„Manifestaţiile de masă reclamând reforme politice au început în

noiembrie 1989. După ce autorităţile au folosit violenţa pentru a zdrobi
o manifestaţie la 17 noiembrie, şeful comunist a demisionat. La 30
noiembrie, Adunarea federală a abolit monopolul guvernamental al
Partidului şi un nou guvern a fost format la 3 decembrie.“
Iată ceea ce se referă la RDG:
„În toamna lui 1989, mişcările în favoarea liberalizării politice şi

reunificării cu Germania federală s-au întărit. Erich Honecker şi alţi
şefi comunişti veterani au fost înlocuiţi în octombrie-noiembrie. Zidul
Berlinului a fost deschis pe 9 noiembrie.“
În Polonia:
„În urma unor greve şi cereri de restaurare a Solidarităţii, guvernul

a demisionat în septembrie 1988. După alegerile parlamentare din
iunie 1989, comuniştii au fost incapabili să formeze un guvern, în faţa
opoziţiei Solidarităţii, iar Tadeusz Mazowiecki, membru al acestui
sindicat, a fost ales Prim-ministru de către Dietă la 24 august. Alegeri
parlamentare total libere au avut loc, în octombrie 1991.“605
Despre România, în care singura schimbare a constat în succedarea

comunistului Iliescu comunistului Ceauşescu, iată ce se spune:
„Tentativa autorităţilor de a-l expulza pe Laszlo Tökes, pastor

protestant, din locuinţa sa de la Timişoara, a degenerat în protest
popular care s-a transformat în manifestaţie de masă împotriva
guvernului. Cu toată folosirea forţei armate împotriva manifestanţilor,
revolta a cuprins şi alte regiuni. La 21 decembrie, guvernul a convocat
o adunare la Bucureşti, care s-a întors împotriva regimului. A fost
declarată starea de urgenţă, însă armata s-a alăturat răzvrătiţilor, iar
Nicolae şi Elena Ceauşescu au părăsit capitala. Un grup disident care
acţionase înainte de insurecţie, Frontul Salvării Naţionale, s-a
proclamat el însuşi guvern provizoriu. Afirmaţiile subînţelese care au
pus în cauză o ingerinţă sovietică au fost dezminţite.“
Ei bine, iată, este un lanţ de hazarduri şi de coincidenţe.

Nimeni nu pare să bănuiască faptul că aceste schimbări au avut loc
604 The Statsman’s Yearbook, editată de Brian Hunter, ediţia 131, 1994-
1995, The Mac Miilan Press Ltd., Londra, 1996.
605 BBC-1, «Nine o’Clock News», 18/11/1994.
ca urmare a unei decizii a Moscovei şi chiar sub o presiune expresă a
Kremlinului: Gorbaciov, după cum ne amintim, a primit chiar premiul Nobel
pentru pace pentru că a condus operaţiunea. După cele ce ni se povesteau
pe atunci, el îşi răspândise politica sa de glasnost şi perestroika asupra
„regimurilor reacţionare“ din Europa răsăriteană. Acest fapt lasă fără
răspuns o întrebare care totuşi se impune: dacă aşa stau lucrurile, ce
anume a fost atunci „revoluţia de catifea“? Un spectacol? Un complot al
Kremlinului?
Efectiv, acolo unde este cu putinţă să se facă anchete asupra
circumstanţelor revoluţiei din 1989, această concluzie se impune. Să
remarcăm că dintre toate noile guverne din Europa de Est, o astfel de
anchetă nu a fost întreprinsă decât de cehi care, totuşi, au stabilit că toate
etapele iniţiale ale tulburărilor ce trebuiau să antreneze căderea conducerii
Jakes au fost opera Siguranţei cehe şi au fost organizate sub conducerea
generalului Alois Lorens, şeful serviciilor secrete cehe, la ordinul şefului
Direcţiei serviciilor secrete ale KGB, generalul Viktor Gruşko. S-a aflat astfel
că manifestaţia din 17 noiembrie şi reprimarea ei extrem de dură, în cursul
căreia ar fi murit un „student“, erau integrate planurilor lor şi că „studentul
asasinat“ era un membru cât se poate de viu al Siguranţei cehe. Un
documentar bazat pe datele acestei anchete a fost proiectat în Anglia, pe
canalul întâi al BBC, încă din 1990. Cu puţin timp în urmă, pentru a cincea
aniversare a acestor evenimente, generalul Lorens a apărut din nou pe
ecranele noastre, a confirmat tot ce fusese spus, adăugând că el se achitase
prost de sarcina sa; „revoluţia“ ar fi trebuit să aducă la putere pe un
comunist „liberal“ şi nu pe Václav Havel.
La concluzii asemănătoare ajung şi ziariştii care au anchetat asupra
evenimentelor din Germania de Est în 1989. Într-un recent documentar al
BBC intitulat „Fall of the Wall“, toţi foştii conducători ai RDG confirmă
faptul că Gorbaciov cerea aproape pe faţă plecarea lui Honecker şi îi
încuraja pe conspiratori606. Este sigur că ei nu spun totul, dar este lesne să
conchidem din cuvintele lor că primele manifestări cerând „liberalizarea“ au
fost organizate de ei cu girul Moscovei. Ceea ce este oricum indiscutabil este
faptul că nu au făcut uz de forţă pentru a potoli acele tulburări.
Evenimentele din România chiar, deşi nimeni nu le-a studiat şi s-a
negat, în legătură cu ele, după cum am văzut, o „ingerinţă a Moscovei“,
continuă să fie extrem de suspecte. Astfel, figurile centrale ale acestei
„revoluţii“ fuseseră identificate ca agenţi ai Moscovei de către şeful
spionajului român refugiat în Occident cu mult înainte de evenimente, în
1978, generalul Pacepa607. A-i numi „grup de disidenţi“ nu este posibil decât
606 BBC-2, 30/08/1994, 8 p.m., «A Hole in the Fence»; 6/11/1994, 8 p.m.

«The Fatal Error».
607 Ion Pacepa, Horizons Rouges, Presses de la Cité, 1988.
cu o anume doză de ironie.
Nu există aşadar nici o îndoială că revoluţia de catifea din 1989 a fost
o operaţie sovietică. Pentru ce aşadar regizorii de la Kremlin au fost nevoiţi
să recurgă la un „show“ atât de spectaculos şi primejdios, dacă se puteau
mulţumi să înlocuiască pur şi simplu conducerea oricăruia dintre sateliţii
lor pentru a plasa în loc nişte „liberali“ aleşi de ei? Mecanismul unor astfel
de „schimbări“ era rodat de patruzeci de ani şi făcuse economie de tulburări
populare: totul se înfăptuia în linişte, în culise, fără risc. Astfel am văzut
cum Moscova decidea numirile de la Varşovia, iar operaţia era uşoară, în
realitate, nici măcar nu se juca teatru între complici: Moscova îl numea pe
Jaruzelski, iar acesta îi mulţumea lui Brejnev pentru încredere608. Dar, în
cazul respectiv, pe cine au dorit să înşele prin acest spectacol al unei
„revoluţii“? Vestul? Popoarele din Europa răsăriteană? Şi pe unii şi pe alţii?
Este, în sfârşit, greu de crezut că rezultatele acestei operaţii
corespundeau perfect scopului regizorilor noştri. Am văzut cu câtă grijă
puseseră la cale retragerea trupelor sovietice din Afganistan, unde
conducătorii sovietici erau gata să accepte orice escrocherie, numai să
permită să fie conservat acel gen de regim „care pretutindeni pe pământ ne
este asociat nouă“, aşa cum au spus-o. Europa răsăriteană, totuşi, nu era
doar „asociată“ lor, ea făcea parte dintre ei. Este greu de crezut că
Afganistanul avea pentru ei mai multă importanţă decât Polonia,
Cehoslovacia, Germania de Est, România şi Bulgaria la un loc, cu atât mai
mult cu cât intervalul care separă retragerea din Afganistan de revoluţia de
catifea este doar de câteva luni: Afganistanul a fost „părăsit“ în februarie, iar
„masa rotundă“ cu Solidaritatea s-a ţinut în mai.
Dar de ce să vorbim de Europa răsăriteană şi de Afganistan când
Moscova a continuat să finanţeze toate partidele comuniste din lume până
în 1990, în ciuda dificultăţilor ei în materie de devize609? Ne putem întreba
pentru ce un partid comunist chilian avea mai multă importanţă pentru
Moscova decât ansamblul lagărului socialist. Nu era vorba doar de bani:
Moscova continua să antreneze şi să înarmeze pe întreg pământul pe fraţii
comunişti şi să-i înzestreze cu „mijloace tehnice“.
Astfel, de pildă, în februarie 1990, după căderea zidului Berlinului,
Comitetul Central proiectează să colaboreze cu ei610:
„1. Să fie parţial satisfăcute cererile conducerii partidelor

comuniste din Argentina şi din Chile şi să fie primiţi în 1990 în URSS,
pentru un stagiu până la trei luni, cinci reprezentanţi ai PC argentinian
şi patru reprezentanţi ai PC chilian dornici să se instruiască în
608 Cf. Partea a patra, nota 150.

609 Cf. Partea întâi, notele 10 şi 14, rezoluţia Politburo al CC P175/3 din
11/12/1989.
610 Rezoluţia secretariatului CC St 112/27 din 14/02/1990.
domeniul securităţii Partidului şi conducătorilor lui, îndeosebi datorită
mijloacelor tehnice.
2. Să fie încredinţate Departamentului internaţional al CC al PCUS
primirea şi găzduirea acestor tovarăşi; instruirea lor, dotarea lor cu
documente şi echipamente speciale vor fi în sarcina KGB“.
Toate cheltuielile - călătoria dus-întors, chiar şi pe linii străine,

întreţinerea, echipamente speciale, etc. - trebuiau să fie asumate de
„rezervele“ bugetare ale Partidului.
Detaliu amuzant: chiar atunci când se elabora operaţia de „eliberare a
Europei de Est“, coinculpatul şi „geamănul“ meu Luis Corvalán, care, din
1983, trăia ilegal în Chile „sub o altă fizionomie“ şi care conducea lupta
clandestină a comuniştilor chilieni împotriva lui Pinochet, s-a adresat
Comitetului Central pentru a-i cere să-l „legalizeze“. Nu mai avea motiv să se
ascundă: sângerosul Pinochet îşi organizase alegerile şi ieşise la pensie mai
înainte chiar să înceapă perestroika în URSS. Gravă problemă: tovarăşul
Corvalán rămânea împotmolit în clandestinitatea lui şi, pentru a fi legalizat,
trebuia să se întoarcă în URSS, să-şi schimbe din nou fizionomia şi să
primească un paşaport pe cale legală. PC chilian a cerut atunci Comitetului
Central să îngăduie tovarăşului Corvalán să ajungă, după Moscova, într-o
ţară occidentală unde îşi va putea stabili un paşaport chilian. Până atunci,
el va trebui să părăsească Chile ilegal, „sub o altă fizionomie611“.
Domnii aceia avuseseră suficient timp pentru a cizela intrigi poliţiste
de acest fel: ce n-ar fi ei în stare să facă pentru revoluţia mondială? Chilienii
nu au fost fireşte cazuri izolate: teroriştii libanezi, clandestinii turci612 şi
„poporul muncitor din Cipru“613 nu au fost lăsaţi în voia lor. Antrenamentul,
aprovizionarea, finanţarea lor au continuat, în pofida cataclismelor care
zguduiau Imperiul sovietic. În 1989, se proiectează să fie primiţi în anul
următor, pentru o „pregătire militară specială“, douăzeci de terorişti libanezi
„luaţi sub oblăduirea Ministerului Apărării“614. Aceasta nu este excepţia, ci
regula, iar banii folosiţi pentru aceste cheltuieli erau luaţi din sumele puse
la dispoziţie de Occident pentru a salva perestroika.
Aud deja exclamaţii indignate: „Ah! erau tot intrigile conservatorilor şi
reacţionarilor din Politburo împotriva liberalilor şi reformatorilor!“ Nu, dragi
611 Nota directorului adjunct al Departamentului internaţional al CC, K.

Brutenţ, din 17/07/1989, înregistrare CC PCUS nr. 1243 op. din
19/07/1989.
612 Rezoluţia secretariatului CC St 105/159 g din 29/09/1989.
613 Rezoluţia secretariatului CC St 102/124 gs din 22/06/1989, şi nota

614 Rezoluţia secretariatului CC St 95/62 gs din 18/01/1989. Rezoluţia
secretariatului CC St 99/248 gs din 10/04/1989 şi nota lui Falin, Krucina

şi Kriucikov nr. 18-S-385 din 31/03/1989.
prieteni. Vă pun la dispoziţie cu bună ştiinţă copiile acestor documente cu
toate semnăturile pentru a o arăta, îndeosebi, pe aceea a principalului
„arhitect al perestroicii“, Iakovlev, pe care nici măcar occidentalii nu-l
calificau drept conservator.
Ba mai mult, se pare că acele „servicii speciale“ trebuiau să capete o
amploare sporită în funcţie de perestroikă.
Iată un alt document, semnat tot de Iakovlev, care este destul de
elocvent în această privinţă615:
„Conducerea mai multor partide frăţeşti din ţările nesocialiste se

adresează în fiecare an la CC al PCUS pentru a-l ruga să le primească
activiştii pentru o antrenare specială. În cursul ultimilor zece ani, au
fost antrenaţi mai mult de 500 de lucrători permanenţi ai Partidului
pentru patruzeci de partide comuniste şi muncitoreşti (incluzând şi
membri ai biroului politic şi ai Comitetului Central). Conform
recomandărilor CC al PCUS, primirea şi întreţinerea lor sunt asigurate
de Departamentul internaţional al CC al PCUS, iar instruirea lor de
către KGB“, scriau Falin, Krucina şi Kriucikov în aprilie 1989.
Stagiarii trebuie să fie găzduiţi în apartamente special echipate pentru

a dejuca un posibil spionaj al acelor şederi ultrasecrete şi pentru a facilita
tehnic antrenamentul celor aflaţi în pensiune.
CC decretează aşadar afectarea a douăsprezece apartamente speciale
destinate „antrenamentului special“ şi cinci apartamente destinate primirii
conducătorilor partidelor ilegale.
Astfel deci, nici la începutul lui 1989 şi nici în 1990, conducerea
sovietică nu înţelegea să renunţe la Imperiu sau la expansionism. Ce aştepta
ea, aşadar, de la revoluţia de catifea?
Conducătorii aveau desigur obiective foarte diferite de ceea ce se
credea: „revoluţia populară“ fictivă, după vederile lor, trebuia să instaleze la
putere în Europa răsăriteană o nouă generaţie de manipulatori asemănători
lor înşişi. Voiau să vadă repetându-se spectacolul unei noi „primăveri de la
Praga“, ficţiunea unui „socialism cu faţă umană“ presupus a fi adus la
lumină de voinţa maselor populare. Aveau nevoie de entuziasm în Vest ca şi
în Est, care să le permită să stabilizeze situaţia la ei acasă şi să primească
ajutorul occidental care le era indispensabil. Dacă acţiunea a reuşit perfect
în Vest, în Est a cunoscut o totală prăbuşire. În cele din urmă, singura ţară
în care proiectele lor s-au realizat a fost România. În toate celelalte,
discipolii lor nu au putut rezista valului de furie populară care respingea
orice socialism, oricare i-ar fi fost chipul.
Eroarea de calcul a strategilor de la Kremlin este cu totul
simptomatică: la fel ca şi alţi reformatori-manipulatori din istorie, ei au
615 Părţii a cincea.

supraestimat puterea suprastructurilor lor şi au subestimat ura pe care
poporul o avea pentru regimul lor. Rezultatul ar fi fost poate cu totul diferit
dacă ar fi procedat la aceste „reforme“ în anii ’70. În cursul anilor ’80 se
produsese o degenerare a structurilor Partidului însuşi: decenii de „selecţie
naturală“ împinseseră spre vârf oportunişti şi conformişti incapabili de
improvizaţie, şi nu mai rămânea în societate nici o urmă de încredere în
posibilităţile de reînnoire ale regimului. În timp ce în Vest erau luate drept
bune manipulările conducerii gorbacioviste, regimul era atât de discreditat
în Est încât, spre 1989, intelighenţia însăşi încetase să mai creadă în
puritatea de intenţii a liderilor. Cât despre oamenii simpli, după decenii de
minciună şi de înşelare, erau mai curând înclinaţi spre un exces de
neîncredere, uneori paranoică.
În cele din urmă, aşa cum am remarcat deja616, ideea însăşi de
socialism era deja depăşită în 1989. Acest lucru era deosebit de sensibil în
Europa răsăriteană (Ungaria, Polonia, Iugoslavia), unde fuseseră succesiv
încercate toate reformele imaginabile şi unde practica demonstrase că
sistemul nu era reformabil. Imre Poczgay, lider al comuniştilor maghiari, a
fost, se pare, primul conducător din Europa răsăriteană care a mărturisit
acest lucru pe şleau în mai 1989, adăugând că trebuia „pur şi simplu
lichidat sistemul“617.
Aş crede cu uşurinţă că acestea erau realităţi subestimate la Kremlin,
care se încredea în propria sa agilitate şi în pasivitatea unei populaţii
domesticite, neştiutoare de orice formă de luptă politică. Şi este, pe de altă
parte, verosimil că scepticii care avertizau asupra pericolului nu erau
ascultaţi, căci ei treceau drept „adversari ai perestroicii“, iar rapoartele
făceau în continuare caz de entuziasmul maselor populare. Este îndoielnic
că şefii n-ar fi întrezărit primejdiile jocului pe care îl începuseră. Se poate
admite că ei consideraseră că revenirea la Praga a unei noi „primăveri“ ar fi
de ajuns pentru a linişti visele cele mai nesăbuite ale cehilor, sau că
„socialismui-gulaş“ din Ungaria ar fi suficient de stabil pentru ca
schimbările de direcţie din această ţară să nu atragă după ele şi perturbări
necontrolate ale sistemului. Dar mai rămâneau încă RDG, cu regimul ei
cvasi-stalinist, şi Polonia în care el abia de mai rezista, datorită baionetelor
armatei. Moscova însăşi nu-şi făcuse iluzii asupra succesului stabilizării în
Polonia şi, încă din 1984, Politburo era la curent cu veritabila stare de
lucruri:
Gromîko se plânge amar că PMUP nu face deloc progrese ca element
motor al societăţii poloneze, că Biserica s-a transformat practic într-o
contraputere politică, iar Jaruzelski pare mai grijuliu faţă de întărirea
preşedinţiei sale decât faţă de „construirea comunismului“. O bună parte a
616 Interviu pentru Radio- Cf. Sfârşitul Liberty din 29/05/1989.

economiei se arată supărată de relaţiile polono-sovietice şi priveşte cu
obstinaţie spre Occident. Nici o reformă colectivistă nu se profilează într-o
ţară în care ţărănimea mijlocaşă nu a fost încă eliminată. PMUP părăseşte
lupta ideologică, nu contraatacă Biserica, astfel încât „mii de oameni se
târăsc în genunchi în faţa papei“. Ce să poţi crede de altfel despre un partid
care, într- un an, a pierdut un milion de membri! Cât despre sindicatele
oficiale, afiliaţii lor au trecut de la douăsprezece la patru milioane.
Jaruzelski, după părerea lui Rusakov, este cu siguranţă singura figură
acceptabilă, deocamdată, în fruntea statului polonez, însă trebuie să fie în
mod constant exercitate presiuni asupra lui.
GORBACIOV - Înregistrarea discuţiilor Ustinov-Gromîko-Jaruzelski atestă

că acesta din urmă a dorit să prezinte situaţia ca fiind mai bună decât este.
Cred că va mai trebui încă să lămurim proiectele autentice ale lui Jaruzelski;
trebuie să încercăm să ştim dacă el nu vrea să vadă în Polonia un sistem de
guvernare pluralistă. Totodată este limpede că situaţia în PMUP tinde să se
agraveze, mai ales în raporturile dintre puterea de stat şi clasa muncitoare...
În cursul întrevederii noastre cu Jaruzelski, va trebui să promovăm activ
politica trasată de Biroul Politic al CC al PCUS.
CEBRIKOV - După informaţiile pe care le posedăm, contrarevoluţia
poloneză înţelege să acţioneze în două direcţii: mai întâi ea se străduie activ
să organizeze tulburări pentru zilele din mai; apoi ea se pregăteşte să
decreteze boicotarea alegerilor pentru organele locale ale statului, care vor
avea loc la jumătatea anului. Trebuie să avem constant în vedere punctele
respective.
CERNENKO - Nu putem să nu fim emoţionaţi de evenimentele din Polonia.
Ele depăşesc de departe cadrele naţionale, angajează destinele întregii
comunităţi socialiste şi au un raport direct cu securitatea noastră... Tovarăşii
noştri polonezi ne spun că unul sau altul din lipsurile din domeniul economiei
şi muncii de Partid, cutare sau cutare concesie făcută Bisericii şi proprietarilor
privaţi nu sunt decât tactici şi că linia strategiei rămâne neschimbată şi
vizează întărirea poziţiilor socialiste. Însă nu ar trebui ca renunţarea la
diverse poziţii din motive tactice să se transforme în incapacitate de realizare
a proiectelor socialiste... Noi nu trebuie să ne menajăm forţele pentru a face să
se mişte situaţia, pentru a ajuta la activarea muncii conducerii poloneze şi a
comuniştilor din Polonia în toate domeniile vieţii societăţii. Şi asta constituie
datoria noastră internaţională618.
Este inutil să mai explicăm faptul în cursul celor cinci ani ce au

urmat, situaţia nu a făcut decât să se înrăutăţească în Polonia şi că
Moscova nu putea să nu ştie acest lucru. Desigur, şi opoziţia cam obosise,
instabilitatea permanentă şi dificultăţile economice puseseră serios la
618 Cf. Partea a cincea, capitolul 19, «Tragi-comedia afgană».

încercare întreaga societate. Era cu toate acestea zadarnic să se spere că
acordurile „mesei rotunde“, încheiate între rămăşiţele Solidarităţii şi
comunişti, şi care lăsau guvernului, grosso modo, două treimi din puterea
sa, ar putea stabiliza pentru multă vreme situaţia. Chiar şi în alte ţări din
Europa răsăriteană, în Cehoslovacia, în Ungaria, dar mai ales în RDG,
bucuria pricinuită de sosirea unei noi „primăveri de la Praga“ ar ceda repede
dorinţei de a încerca limitele noii libertăţi. Pe scurt, chiar dacă ne-am
închipui un succes fantastic al planurilor puse la punct de Kremlin, acesta
ar trebui să facă faţă fragilităţii noilor regimuri create de către ei în Europa
răsăriteană. Mai ales dacă se ţine seamă de deschiderea lor către Vest,
inevitabil întărită dacă se debarasau de cortina de fier.
Într-adevăr, să ne imaginăm că operaţia a reuşit perfect şi că o putere
liberal-comunistă s-a instalat în Europa răsăriteană. Ce ar însemna
cuvântul „instalat“? Iată două Germanii una lângă alta, pe care nu le mai
separă nici un zid. Cehii şi polonezii continuă să-şi „reformeze“ sistemul, în
vreme ce în Polonia ceea ce rămâne din comunişti şi ceea ce rămâne din
Solidaritatea, doi contra unu, se străduieşte să guverneze o ţară la pământ
din punct de vedere economic. O astfel de idilă este neverosimilă prin însuşi
faptul că nu lasă vreun loc controlului Moscovei: după un an-doi, odată
pleoştite primele entuziasme, criza economică a ţărilor ex-socialiste le-ar fi
constrâns să alunece tot mai mult spre orbita occidentală. Ce le-ar fi
împiedicat, o dată descurajate de eşecul „reformelor“, să meargă mai departe
decât este acceptabil şi, în cazul în care Moscova ar face obiecţii severe, să
vină să bată la uşa NATO?
În sfârşit, în absenţa Zidului, problema RDG rămânea insolubilă atâta
vreme cât Germania rămânea membră NATO: nimic nu mai împiedica
întreaga populaţie a Germaniei răsăritene să se refugieze în Germania de
Vest sau, cum acest lucru s-a produs, să se reunifice cu ea în condiţii
dictate de aceasta. Şi într-un caz şi în celălalt, ce ar fi rămas din Polonia? Se
putea oare serios pune preţ pe menţinerea „socialismului“ în Polonia şi, mai
mult încă, pe menţinerea alianţei nefireşti dintre Solidaritate şi comunişti,
dacă RDG dispărea? Dar celelalte ţări socialiste? Nu s-ar prăbuşi ele ca nişte
piese de domino?
În rezumat, chiar dacă le-am micşora facultăţile intelectuale
strategilor de la Kremlin, e limpede că ei nu puteau să fi adoptat un astfel de
plan, în care trebuia să figureze un element ce îngăduia să se spere într-o
stabilizare a noilor regimuri. Un element pe care noi nu-l cunoaştem, asupra
căruia nu putem formula decât ipoteze...
„Problema germană“
Din nefericire, eu nu posed nici un document asupra unor astfel de
decizii, poate că el nici nu există. Aşa cum am avut răgazul să ne convingem
de acest lucru619, deciziile cele mai delicate ale Kremlinului nu erau intrate
în arhive: în cel mai bun caz, poţi găsi într-un ungher al arhivelor un petec
de hârtie menţionând o rezoluţia enigmatică a Politburo: „Să fie aprobate
propunerile tovarăşilor. [...] Să fie însărcinaţi tovarăşii [...] să informeze CC
de îndeplinirea acestor măsuri...“ Încercaţi să ştiţi despre ce măsuri putea fi
vorba în acel an 1989 atât de bogat în evenimente!
Tot ceea ce putem face este să încercăm să reconstruim detaliile
planului lor pornind de la datele indirecte. Ştim astfel că o Germanie
divizată era inacceptabilă pentru Stalin, care s-a străduit în 1948-1949 să o
„reunifice“ sprijinindu-se pe blocul comuniştilor din Est (rebotezaţi pentru
circumstanţă „Partidul socialist unit din Germania“) şi pe social-democraţii
occidentali. Conform concepţiei şefului şi stăpânului, Germania unită era
datoare să fie neutră, demilitarizată şi... socialistă, ceea ce deschidea calea
unei cuceriri paşnice a Europei occidentale, datorită unei operaţii analoge
alianţei între comunişti şi socialişti.
Proiectul a dat, totuşi, greş, în bună parte datorită planului Marshall:
ajutorul american masiv, uşurând presiunea socială, a tăiat craca de sub
picioarele stângii şi a permis Europei să facă o alegere „capitalistă“ în locul
alegerii „socialiste“. RDG ca şi celelalte ţări din „lagărul socialist“ nu s-au
născut dintr-un exces de bunăstare: cortina de fier a fost ca un fel de
mărturisire de către Stalin a eşecului său. Diverşii conducători ai URSS care
s-au succedat, fiecare în felul său, au încercat cu toţii să se debaraseze de
această problemă. Reunificarea Germaniei l-a preocupat şi pe Beria620 şi
chiar şi pe Hruşciov (dar trebuia în prealabil să obţină recunoaşterea de
către Occident a RDG). Planurile lui Beria s-au terminat prin insurecţia de
la Berlin în 1953, iar planurile lui Hruşciov prin construirea Zidului.
Politica germană a URSS nu s-a schimbat sub Brejnev, când s-au
străduit să parvină la acelaşi scop prin „destindere“, adică, iarăşi şi mereu,
printr-o alianţă a comuniştilor şi a social-democraţilor. Ca şi sub Hruşciov,
s-a început prin recunoaşterea RDG de către Occident, prin acordurile de la
Helsinki care legitimau cuceririle sovietice şi deschideau calea spre o
cucerire „paşnică“ ulterioară a întregii Europe. Totul s-a terminat printr-un
nou război rece.
Cum am afirmat mai sus621, tentativa pentru a face Europa
„socialistă“ şi pentru a pune potenţialul ei industrial în slujba cauzei
socialismului a fost marea problemă a politicii externe sovietice încă din
epoca lui Lenin: de asta depindeau şi supravieţuirea URSS şi succesul
619 Special Tasks, de Pavel Sudoplatov, Little Brown and Co., 1994, pag.
364-366.
620 Cf. Partea a patra, pag. 272-274.
621 Instructions from the Centre, op. cit., pag. 140-169.
oricărei experienţe socialiste. Or, cheia ce permitea rezolvarea acestei
probleme se găsea în Germania. Acest lucru s-a aflat în mod deosebit în
actualitate în perioada postbelică: reunificarea Germaniei în condiţiile
dictate de URSS însemna sfârşitul NATO, plecarea americanilor din Europa.
Neutralizarea şi demilitarizarea ei asigurau o dominaţie sovietică aproape
integrală asupra continentului, de la Oceanul Pacific la Atlantic. După
părerea mea, întoarcerea la acest plan în faţa crizei crescânde a anilor ’80 n-
ar avea nimic uimitor sau original. Proiectul de întoarcere la destindere, care
s-a elaborat începând de la sfârşitul anilor ’70, nu putea să nu pună iarăşi,
în sine, problema centrală a reunificării germane. În ce putea consta esenţa
destinderii, dacă nu în ideea unei convergenţe fondate pe alianţa forţelor de
stânga din Europa? Şi cum să se realizeze această convergenţă dacă nu se
elimina cortina de fier şi, înainte de toate, zidul Berlinului? Cât priveşte
imposibilitatea de a face să coexiste două Germanii fără Zid, ea fusese
văzută în mod limpede încă din timpul lui Hruşciov.
De altfel, reunificarea Germaniei în condiţiile voite de Moscova,
prăbuşirea în consecinţă a NATO şi integrarea ulterioară a Europei pe baze
socialiste constituiau „veriga lipsă“ a planului, fără de care nu puteau fi
stabilizate noile regimuri din Europa răsăriteană şi fără de care întreaga
aventură a revoluţiei de catifea risca să fie ucigaşă pentru URSS. Nu puteau
fi strâns controlate aceste regimuri decât în contextul unei „convergenţe“
paneuropene, care nu le-ar fi lăsat altă alternativă. Turbulenta Polonie
însăşi n-ar fi găsit nici o ieşire, blocată, pe de-o parte, de URSS, pe de altă
parte de o Germanie reunificată şi socialistă, şi o Europă care ar fi virat
puternic spre stânga şi ar fi aspirat la integrare sub oblăduirea eurocraţilor
prosocialişti.
Toate acestea nu sunt fireşte decât o ipoteză personală, dar o ipoteză
pe care o consolidează datele anexe. Nu este greu, de pildă, să remarcăm că
în 1989 valsul cadrelor la conducerea sovietică a pus în funcţii un mai mare
număr de specialişti ai afacerilor externe: astfel Departamentul internaţional
al CC a fost prezidat de Falin, fost ambasador în RFG şi specialist în
problemele Germaniei; în fruntea KGB a venit Kriucikov, fost şef al primului
directorat (spionaj); gestionarul întregii politici internaţionale a fost Alexandr
Iakovlev, în timp ce mai mulţi membri ai Politburo şi mai mulţi secretari ai
CC erau scoşi la pensie. Avem sentimentul că echipa care elaborase „noua-
gândire“ de la sfârşitul anilor ’70 se propulsase în sfârşit la suprafaţă şi
ocupase poziţiile-cheie.
Începând de la sfârşitul lui 1988 şi mai ales în 1989, tema majoră a
declaraţiilor lui Gorbaciov era crearea unei „case comune europene“. În
acelaşi timp s-a produs o alterare sensibilă a atitudinii sovietice faţă de
procesul de integrare al Europei: dacă, în anii ’70 şi la începutul anilor ’80,
URSS privea acest curent cu ochi foarte bănuitori, uneori chiar ostili, o
astfel de poziţie s-a schimbat radical în 1989. Până în 1984, Kriucikov, pe
atunci responsabil cu serviciile de informaţii ale KGB, recomanda
rezidenţilor săi din Europa să întărească infiltrarea tuturor structurilor
Comunităţii Europene şi să frâneze integrarea ei ulterioară, căci „în mod
evident, progresele integrării Europei occidentale, mai ales în domeniul
politico-militar, se opuneau intereselor Uniunii Sovietice“622.
Cu toate acestea, începând din a doua jumătate a anilor ’80, pe
măsură ce se realizează integrarea, vedem schimbându-se şi tendinţa
politică a Uniunii Europene şi atitudinea faţă de ea a Uniunii Sovietice: cu
cât socialiştii şi social-democraţii domină mai mult structurile Comunităţii
Europene, cu atât Moscova se arată mai binevoitoare faţă de această
întreprindere în ansamblul ei. În 1989, „casa comună“ devine cuvântul de
ordine a numeroşi naivi, deşi nici unii, nici alţii nu cutează să declare făţiş
că această „casă“ nu poate fi decât socialistă.
În sine, nici căderea zidului Berlinului, nici reunificarea care a urmat
nu au fost o surpriză pentru Moscova, după cum nu însemnau nici o
catastrofă pentru „prietenii“ ei din RDG. Avem impresia că până la un
anumit moment, cel puţin până în primăvara şi vara lui 1990, totul se
desfăşura conform planului şi nimeni nu se aştepta la faliment. Panica,
dacă dăm crezare rarelor documente consultate, nu s-a manifestat decât în
martie, chiar înainte şi imediat după alegerile din RDG, la care „restauraţii“
şi comuniştii, rebotezaţi Partid al socialismului democratic, au suferit o
cruntă înfrângere.
Adjunctul lui Gorbaciov pentru afacerile Partidului, A.V. Ivaşko,
primeşte atunci un raport al lui N. Portugalov, membru al Departamentului
internaţional al CC, datat din 13 martie 1990623. Acesta din urmă vorbeşte
despre o întrevedere pe care a avut-o cu preşedintele noului partid,
tovarăşul Gysi, care ţine să informeze conducerea PCUS despre proiectele
alarmante ale guvernului federal: un proiect de lege decretând confiscarea
arhivelor susnumitului Partid socialist unificat din Germania. Arhivele sunt
deja sub sechestru. Or, acestea cuprind documente secrete a căror
publicare „ar avea consecinţe extrem de nedorite nu doar pentru Partidul
socialismului democratic, ci şi pentru PCUS: procese-verbale ale întâlnirilor
între fostul PSUG şi toate partidele comuniste şi muncitoreşti, documente
privind partidele comuniste clandestine, susţinute financiar de comuniştii
germani cu girul URSS, ajutorul economic pentru diverse organizaţii
progresiste din RFG anterior reunificării“...
Conform propriilor cuvinte ale lui Gysi, publicarea acestor documente
din arhive ar fi o „adevărată catastrofă“. Conducerea sovietică trebuie să
622 Nota tov. Ivaşko, consultant în Departamentul internaţional, către N.

Portugalov, membru CC, 13/03/1990.
623 Lista câtorva documente transmiţând ordinele tov. Gorbaciov M. S; în
1990, nr. 01499 din 15/02/1991, pag. 48.

facă totul pe lângă cancelarul Kohl ca să ridice sechestrul şi să restituie
arhivele PSD-ului sau măcar, dacă este cu neputinţă, să pună să fie
distruse aceste arhive. La începutul anului, la cererea personală a lui
Gorbaciov, ambasada sovietică a formulat deja această cerere cancelariei
federale, fără nici un rezultat, Gysi consideră că singura soluţie a problemei
este de a include această chestiune în următoarea convorbire telefonică la
cel mai înalt nivel între Moscova şi Bonn.
„Ar fi bine poate să se abordeze acest subiect la viitoarea venire la
Moscova, la 18 martie, a ministrului Afacerilor Externe al RFG, H. D.
Genscher, cu ocazia întrevederii sale cu M. S. Gorbaciov.“
Ne vine greu să credem că Moscova nu ar fi vegheat la evacuarea din
RDG a documentelor ce o compromiteau dacă evenimentele ar fi luat o
turnură ce nu corespundea planurilor ei. Căci, în sfârşit, ameninţarea
atârna nu doar asupra unor documente secrete discreditându-i pe
conducătorii sovietici, ci şi asupra oamenilor care le fuseseră cei mai fideli şi
care aveau cu siguranţă ceva de spus. Marcus Wolf, de pildă, care a condus
vreme îndelungată spionajul din RDG şi care se temea să fie expus unui
proces penal, iar astăzi se află în libertate, cât şi toţi foştii ofiţeri ai
ministerului Securităţii Statului din Germania de Est.
Avându-se în vedere „inestimabilele servicii“ aduse de Wolf Uniunii
Sovietice, acesta cere ca guvernul sovietic să intervină pentru el pe lângă
cancelarul Kohl. Intervenţie cu atât mai meritată cu cât Marcus Wolf a fost
încă de la origine partizan al perestroicii, ceea ce i-a adus chiar fricţiuni cu
Honecker.
Social-democraţii, vechi „prieteni“ încercaţi, au fost şi ei pradă a unor
mari nelinişti. Vechea noastră cunoştinţă, Egon Bahr, a avut o conversaţie
plină de îngrijorare cu Iakovlev încă din aprilie 1990. Care era subiectul
convorbirii nu ştim, dar, o dată ce i s-a adus la cunoştinţă această
conversaţie, Gorbaciov a dat dispoziţiile următoare: „În atenţia tovarăşilor
Şevardnadze, Iazov şi Falin. Să se ţină seamă (de această discuţie) pentru
punerea la punct a poziţiei noastre“. O adăugire, mai jos, precizează: „Aceste
documente au fost utilizate pentru pregătirea întrevederii tovarăşului
Gorbaciov cu primul-ministru al RDG, L. de Mezieres, 29 aprilie 1990.“624
Cu toate acestea, abia în octombrie 1990 Politburo îşi redactează în
sfârşit rezoluţia „Asupra măsurilor legate de persecuţiile îndurate de PSD
(RDG)“, în care se poate percepe mărturisirea unei înfrângeri.
Această rezoluţie prevede publicarea în mass-media, cu cea mai mare
publicitate posibilă, a tot ce priveşte urmăririle începute în RFG împotriva
membrilor fostului Partid socialist unit din Germania, ca reprezentând tot
atâtea „violări ale drepturilor omului“. Ea vizează salvarea „drepturilor
624Rezoluţia Politburo-ului P3/4 din 18/10/1990 şi nota lui Falin, nr.

06/2-439 din 28/09/1990.
constituţionale“ ale noului Partid al democraţiei socialiste în faţa atacurilor
la care acesta este supus, şi evitarea în măsura posibilului a ostilităţii
împotriva prezenţei militare sovietice în Germania.
Dar, mai ales, ea prevede „posibilitatea de a evacua în URSS
persoanele care au colaborat strâns cu organismele sovietice şi care suferă
acum persecuţii din cauza Bonn-ului“625, fie că este vorba despre „lucrătorii“
Partidului, ai armatei sau ai securităţii, sau de personalităţi ştiinţifice sau
artistice, chiar de „organizatori ai producţiei“ privaţi de munca lor în noua
Germanie.
Nu există nici o îndoială că până în octombrie 1990, data reunificării
Germaniei, Moscova încă mai spera că aceasta se va produce în
conformitate cu condiţiile care i-ar fi favorabile. Însă, încă de la început,
lucrurile luaseră o întorsătură un pic diferită de cea prevăzută: ca urmare a
unei simple neînţelegeri, zidul ce separa Estul de Vest a fost deschis cu o zi
mai devreme decât se hotărâse, astfel încât s-a pierdut controlul mişcării
migratorii a populaţiei626. Milioane de oameni s-au năpustit prin spărtura
aceea, îngropând o dată pentru totdeauna mitul existenţei RDG ca stat
separat.
Apoi, împotriva oricărei aşteptări, alegerile din 18 mai din RDG au fost
o catastrofă pentru SPD, ceea ce a predeterminat rezultatul discuţiilor
privind statutul Germaniei reunificate între aliaţii din cel de al Doilea Război
mondial şi cele două Germanii (sau 4+2), ca şi încheierea unui acord asupra
uniunii monetare a celor două Germanii. În sfârşit, şi datorită acestor
alegeri, majoritatea democrat-creştină care a apărut în Parlamentul RDG s-a
mărginit să voteze reunificarea pământurilor răsăritene cu RFG pe baza unei
legi anterioare războiului, şi totul s-a îndeplinit. Moscova nu a mai avut nici
cea mai mică posibilitate de a-şi impune condiţiile, deşi Gorbaciov, până în
ultimul moment, s-a străduit să reţină RDG în blocul de la Varşovia. Chiar
şi în vara lui 1990, el a insistat încă pentru a menţine armata RDG în sânul
tratatului de la Varşovia, ceea ce era pur şi simplu rizibil.
Se dorise cu totul altceva: distrugerea Zidului trebuia să fie triumful
Kremlinului, şi nu o întâmplare; migrarea populaţiei trebuia să fie strict
controlată pentru diminuarea riscurilor de penetrare politică occidentală; în
sfârşit, alegerile de la 18 martie trebuiau să fie câştigate de discipolii
„renovaţi“ ai SPD. Pe atunci, Moscova şi-ar fi putut dicta condiţiile pentru
reunificare, care nu ar fi fost prea diferite de cele ale lui Stalin, Beria,
Hruşciov: neutralizare, demilitarizare, socialism. Era puţin probabil că
germanii din Vest ar fi respins unele condiţii, din moment ce ele le
permiteau să-şi realizeze visul de unificare cu fraţii lor din Est, cu atât mai
625BBC-2, 6/11/1994, 8 p.m.; The Fatal Eror.

626Nota către CC a directorului adjunct al departamentului internaţional, V.
Rikin, nr. 06-S-552, din 7/06/1991.
puţin cu cât social-democraţii erau întru totul dispuşi să susţină aceste
condiţii şi chiar să-şi ducă propria lor campanie electorală pe această bază.
Astfel, cu o Germanie „neutralizată“, un NATO prăbuşit şi americanii
întorşi la ei acasă, n-ar fi fost prea greu să fie menţinute ţările Europei
răsăritene în „cadrul socialismului“. S-ar fi văzut în sfârşit realizându-se
acea faimoasă „convergenţă“ la care atât de mult visaseră menşevicii
europeni. Mi se va spune oare că exagerez? Absolut deloc. Chiar şi în 1991,
cu câteva luni înainte de crahul final, partidele din Internaţionala socialistă
îşi continuau eforturile la scară mondială pentru a-l discredita pe Elţîn şi a-l
susţine pe Gorbaciov.
„În schimb, procesele de tranformare din statele Europei de Est şi

Centrale se produc sub semnul unei nimiciri a socialismului, a unei
presiuni a elementelor «capitalismului sălbatic», a unei scăderi a
nivelului de protecţie socială a muncitorilor, raporta Departamentul
internaţional Comitetului Central , nici mai mult nici mai puţin decât
pe 7 iunie 1991627. Acest lucru trezeşte nelinişte în mai multe partide
importante, membre ale Internaţionalei socialiste. Ele caută mijloace
pentru a combate tendinţele de nedorit în evoluţia socială. Cu acest
prilej, Partidul Socialist italian, Partidul Socialist Muncitoresc spaniol,
Partidul Socialist Austriac şi Partidul Social-Democrat German s-au
pronunţat în favoarea creării unui centru paneuropean de studii ale
problemelor relaţiilor între socialişti şi comunişti.
Partidul care se pronunţă cel mai activ în favoarea unei examinări
a problemelor recent apărute este Partidul Socialist francez, ceea ce se
explică înainte de toate prin poziţia sa de partid la putere şi prin
atitudinea conducerii sale care este vizibil alarmată de problema
supravieţuirii ideii socialiste în condiţiile de criză prin care aceasta
trece în Europa răsăriteană.
Astfel reprezentanţii PS şi-au manifestat în ultima vreme, de
nenumărate ori, dorinţa să fie studiată, în sânul stângii europene, o
nouă concepţie de acţiune pentru partidele socialiste şi social-
democrate în condiţiile unei Europe în mutaţie. P. Mauroy a spus de
mai multe ori, în legătură cu acest lucru, că este dispus să vină în
URSS şi să cerceteze acest ansamblu de probleme cu conducerea
PCUS.
Trebuie atunci să ne mirăm că preşedintele Mitterrand a fost «într-
o asemenea măsură alarmat de supravieţuirea ideii socialiste», încât a
fost pe punctul să-i sprijine pe pucişti în august 1991?
Vedem în ansamblu sporind în sânul stângii europene înţelegerea
privind necesitatea de a căuta răspunsuri la întrebările pe care le pun
627 Cf. Partea întâi, pag. 9, notele 15-19.

răsturnările politice din Europa, îndeosebi în ceea ce priveşte riposta
dată forţelor politice care preconizează ideile «neoliberalismului» şi care
şi-au creat deja organizaţiile lor şi structurile lor politice în Europa de
Est“.
Nu cunosc sincer nimic despre forţele neoliberalismului şi despre

încercările lor de a-şi crea structuri politice îndeosebi în Europa de Est. În
schimb, forţele socialismului se însărcinaseră să o facă înainte de căderea
Zidului Berlinului, mai ales în Polonia unde, prin strădania lor, activiştii
Solidarităţii au continuat să creadă orbeşte în acordurile rezultate în urma
„mesei rotunde“, şi aceasta până în momentul în care comunismul s-a
prăbuşit în URSS. În alte ţări din Europa de Est, de asemenea influenţa lor
nu a fost neglijabilă: se spune că Václav Havel a primit mii de scrisori şi de
petiţii ale europenilor din Vest bine intenţionaţi, îndemnându-l „să păstreze
cuceririle socialismului din Cehoslovacia“.
Tema însăşi aleasă de socialişti ca obiect de studiu urgent sună
convingător: „Comunitatea Europeană şi Europa răsăriteană după
reunificarea Germaniei: o sfidare a stângii“.
„Activarea proceselor de studiere a acestor probleme, raportează
Comitetul Central, şi elaborarea lor teoretică şi practică, îndeosebi cu
participarea partidelor socialiste şi social-democrate europene, căutarea de
metode comune pentru dezvoltarea ideii socialiste în condiţiile actuale ar
trebui să contribuie după părerea noastră la întărirea relaţiilor
internaţionale ale PCUS şi a poziţiilor sale ca forţă conducătoare în
formularea noilor abordări ale problemelor dezvoltării ideii socialiste în
sânul mişcării muncitoreşti internaţionale.
„Cu acest titlu ar fi de dorit să se atragă atenţia cercurilor politice
internaţionale şi opiniei publice asupra poziţiilor puţin constructive ale
Ungariei, Poloniei şi Cehoslovaciei (cărora li s-ar putea alătura Bulgaria) în
ceea ce priveşte noile acorduri încheiate între aceste ţări şi Uniunea
Sovietică. E important să demonstrăm că obiecţiile foştilor noştri aliaţi
împotriva obligaţiei de a nu participa la «nici o alianţă implicând o ostilitate
reciprocă» şi faptul că o astfel de atitudine se calchiază pe blocul occidental,
introduc elemente calitative noi nu doar în situaţia regională, ci şi în situaţia
europeană globală, nu ţin seamă de concluziile Conferinţei de la Paris628,
conţin o ameninţare de ruptură a echilibrului de interese care inaugurase
perspectiva de construcţie a unei Europe paşnice.“
După cum se vede, ideea că Europa occidentală ar putea constrânge
Europa orientală să rămână în blocul sovietic nu este o invenţie a mea.
Dacă aceste planuri erau sortite eşecului, acest lucru se datora milioanelor
de oameni care, în Est, respingeau himerele socialiste.
628 Pentru cooperare şi securitate în Europa (1990).

„Privatizarea“ paterii
Putem în sfârşit vedea o confirmare a existenţei unui plan pentru
asigurarea „supravieţuirii ideii socialiste“ în eforturile insistente ale
Politburo-ului, semnalate la începutul acestei lucrări629, pentru a face să
tranziteze ajutorul său către partidele frăţeşti prin „intermediul relaţiilor
comerciale cu firme controlate de partide frăţeşti“. După cum ne amintim,
primele încercări pentru realizarea acestui plan au început încă din 1987 şi
s-au consolidat simţitor în 1988 şi 1989; în „casa europeană“ (şi socialistă)
proiectată, trebuiau găsite noi forme de activitate a partidelor comuniste şi
noi relaţii între ele şi Moscova. Confruntarea şi lupta de clasă trebuiau să
cedeze în faţa „cooperării“ forţelor de stânga, iar viitorii stăpâni ai „casei“ se
grăbeau să fixeze condiţia oamenilor lor de acţiune.
Tot atunci, începând din 1988, practici analoge de „privatizare
comunistă“ se introduc şi în URSS. Pe de o parte, structurile KGB şi ale
Departamentului internaţional al CC creează o mulţime de „întreprinderi
mixte“, aşa-zis comerciale, cu „prietenii“ lor din Vest; pe de altă parte, sub
acoperirea unei noi legi asupra cooperativelor, nomenklatura politico-
economică pune mâna pe proprietatea de stat şi se confundă tot mai mult
cu „economia din umbră“.
Pe la jumătatea anului 1990, fenomenul devine masiv, privind
aproape întreaga ţară, şi serveşte, în primul rând, la „spălarea“ banilor
Partidului, ca şi a acelora care au fost furaţi de la stat, şi la transferarea lor
în instituţii financiare occidentale.
După cum scrie E. Novikov, fost colaborator al Departamentului
internaţional al Comitetului central630:
„În august 1990, aparatul Comitetului Central a emis un

document ultrasecret, denumit «Notă» (23 august 1990), care propunea
o penetrare de mare anvergură a elitei Partidului pe pieţele financiare
mondiale... «Nota» a fost prezentată deputatului şi secretarului general
Ivaşko, care a acceptat conţinutul ei şi a răspuns: «Toate cadrele
Partidului cărora li s-au încredinţat aceste activităţi comerciale trebuie
să-şi asume sarcina de a studia comerţul. Ele trebuie să folosească
metode discrete şi mijloace anonime spre a împiedica orice conexiune
între aceste activităţi şi Comitetul Central.»
La începutul lui septembrie 1990, secretariatul CC a adoptat o
decizie secretă care informa despre faptul că, pentru salvarea
structurilor necesare ale Partidului, trebuia ca ele să fie rapid integrate
629Gorbatchev and the Collapse, op. cit., pag. 211-215.

630Lista documentelor, op. cit., nr. 01499 din 15/02/1991, pag. 67 şi nr.
14724 din 24/07/1990.
pieţelor financiare mondiale... La sfârşitul lui 1990, CC a început să
creeze bănci comerciale spre a spăla banii Partidului. Trei dintre ele
erau situate la Moscova... Pe scară locală, alţi reprezentanţi ai elitei
Partidului au pus mâna pe bănci pe care le-au folosit ca baze ale unor
întreprinderi comerciale. În total, Comitetul Central şi grupările
regionale ale Partidului au creat câteva sute de societăţi pe acţiuni.“
La sfârşitul lui 1990 a fost privatizată până şi Pravda, cu întreg

complexul ei editorial şi baza ei tipografică, cu deplinul asentiment al lui
Gorbaciov631. După estimările lui Novikov, preţul aproximativ a 60 de
„întreprinderi“ ale Partidului se ridica la 1,3 miliarde de ruble, iar valoarea
întregii „proprietăţi comuniste“, conform raportului însărcinatului de afaceri
al CC, N. Krucina, era de 4,9 miliarde de ruble (7,8 miliarde de dolari la
cursul epocii).
„S-a dat năvală spre locaţia, transferul sau vânzarea unei mari
varietăţi de organizaţii sau întreprinderi comerciale, pentru a se
exporta capitalul în locuri unde ar putea, pe durata unor ani buni, să
acopere pe deplin nevoile elitei Partidului.“
Este important totuşi să înţelegem că această jefuire masivă a ţării,

care a sfârşit prin a semăna cu fuga şobolanilor de pe un vas atunci când
acesta se scufundă, avea la început o altă finalitate. Acei domni nu aveau
nicidecum de gând să părăsească scena, ba dimpotrivă, căci ideea
perestroicii echivala cu a le întări puterea şi „a salva socialismul“. Dar, buni
marxişti cum erau, ei se salvau în calitate de marxişti: ideea-cheie a
perestroicii se revendica la faimoasa teorie a lui Marx privind cele trei tipuri
de raporturi pe care clasa conducătoare le întreţine cu proprietatea: posesie,
plăcerea profitului, utilizare. Şi dacă, în cursul ultimilor şaizeci de ani de
guvernare, adică practic de la sfârşitul NEP-ului leninist, Partidul ţinea în
mână cele trei forme de proprietate a mijloacelor de producţie, perestroika a
fost ca o întoarcere la NEP. Partidul înţelegea să păstreze în mâinile sale
„posesia“, închiriind „utilizarea“ cui ar dori-o, asociindu-se cu producătorul
pentru „plăcerea profitului“ de pe urma tuturor mijloacelor de producţie ale
ţării.
În consecinţă, deşi presa occidentală proclamase „introducerea în
URSS“ a unei economii de piaţă de cel puţin vreo zece ori sub Gorbaciov şi
de vreo cincisprezece ori după el, nu era vorba, nu putea fi vorba deloc de
capitalism, nici atunci şi nici astăzi. „Reformele“ economice ale lui Gorbaciov
n-au depăşit niciodată încurajarea dată cooperativelor, întreprinderilor,
familiale sau nu, de mică anvergură, în cele din urmă chiar societăţilor pe
acţiuni, ceea ce implica o diminuare a rolului Partidului în „utilizare“ şi o
631 Expresia deputatului Iuri Afanasiev.

slăbire a controlului exercitat de Plan asupra producţiei locale. În 1989, sub
efectul disperării, s-a vorbit de „activitate laborioasă individuală“ (pentru
artizanat), dar nici măcar nu s-a visat la legalizarea proprietăţii private.
Deviza scumpă lui Gorbaciov, până la retragerea sa, a fost: „Să redăm
socialismului un al doilea suflu“.
Trebuie oare să ne mai mirăm că această continuă harababură n-a
prea trezit entuziasmul proletarului de rând? Cu toată ingeniozitatea
domnilor cultivaţi, el ştia bine că, atâta vreme cât nu poseda nimic concret,
nu va fi nimic schimbat. Asocierea cu Partidul pentru „plăcerea profitului de
pe urma bunurilor de producţie“ nu îi prea convenea: acest „parteneriat“ era
prea inegal, iar reputaţia „partenerului“ prea proastă. În schimb, economia
din umbră, deja puternic sudată pe structurile Partidului, a înflorit glorios
sub aceste noi forme. Cooperativele care s-au născut au fost mai ales nişte
„intermediari“ care „redistribuiau“ producţia socialistă pe piaţa privată. În
cele din urmă corupţia a devenit normă, penuria de mărfuri a sporit, cozile
în faţa vitrinelor goale au devenit şi mai lungi, iar tendinţele Partidului spre
fragmentare şi formarea de „mafii“ locale încă şi mai puternice. La aceasta
au contribuit şi încercările de descentralizare a gestiunii, care favorizau o
mare autonomie economică: în loc de ameliorare, s-a văzut apărând haosul
administrativ, iar puterea locală, speculând dispoziţiile naţionaliste ale
republicilor, a aspirat la o şi mai mare independenţă politică.
Într-un cuvânt, dacă aceste „reforme“ s-au dovedit evident insuficiente
pentru a reda viaţa economiei, ele au fost prea radicale pentru sistemul
politic. NEP-ul leninist zguduise şi el puternic Partidul, ale cărui rânduri le
rărise masiv; or, şaizeci de ani mai târziu, Partidul era altul, mult mai puţin
ideologic şi mult mai birocratic, în timp ce încrederea în el părăsise complet
populaţia. În plus, aceste decenii asistaseră la creşterea unui gigantic
aparat administrativ care nu dorea deloc să renunţe la funcţia sa de
„utilizare“, iar zdrobitoarea majoritate a întreprinderilor din toată ţara era
deficitară şi nu trăia decât din subvenţii şi dotări ale Centrului. Nu mai era
vorba de a le „restructura“, nu se mai putea face altceva decât să fie închise
lăsând în stradă zeci de mii de muncitori. În pofida tuturor trucurilor şi
scamatoriilor sale Partidul nu putea scăpa de aceste probleme lăsându-le în
seama altora şi rezervându-şi dreptul de control al „posesorului“.
Pentru rezolvarea acestei probleme, a fost abordată în primăvara lui
1989 ultima fază a reformelor: „sovietizarea“ sau transferul puterii de la
centru spre soviete. Din nou, pe hârtie, totul părea foarte rezonabil şi
marxist: din moment ce „clasa conducătoare“ decisese să împartă dreptul ei
de proprietate cu alţii, trebuia tot astfel să-şi împartă puterea. Altfel spus,
nu se putea spera o stabilizare a situaţiei fără lărgirea bazei sociale a
puterii. Toate astea sunau perfect leninist şi reînviau deviza din 1917:
„Întreaga putere sovietelor!“ Dar ceea ce părea rezonabil în teorie s-a
transformat în practică într-o catastrofă. Alegerile pentru Congresul
deputaţilor poporului, ca şi alegerile ulterioare pentru sovietele diverselor
instanţe, în ciuda tuturor procedurilor complicate de „promovare“, de
„selecţie“ şi de „înregistrare“ a candidaţilor, în ciuda numărului de o treime
din locuri pe care legea le garantase nomenklaturii Partidului şi a
controlului întreg exercitat de aceasta asupra mediilor de informare, au
confirmat prăbuşirea integrală a Partidului. Pretutindeni unde se putuseră
fofila candidaţii „alternativi“, poporul vota pentru ei, exprimându-şi astfel
neîncrederea, dacă nu chiar ura pentru PCUS. Această campanie electorală
în sine, pentru întâia oară de şaptezeci de ani, a dat bobârnacul necesar
activităţii politice a populaţiei, i-a scuturat pe oamenii înspăimântaţi de
decenii de teroare, iar strigătul care le-a scăpat nu a fost: „Toată puterea
sovietelor!“ ci „Moarte comuniştilor!“. Experienţa nu a reuşit într-o anumită
măsură, decât la cel mai scăzut nivel, patronii comitetelor regionale sau
raionale trecând pur şi simplu din fotoliul lor la preşedinţia comitetelor
executive, operaţie care a mers în provincie, dar nu şi în marile oraşe.
Pentru Partid, în fond, perestroika s-a încheiat în 1989, demonstrând
că utopiile comuniste îşi trăiseră traiul. Ele nu mai aveau susţinători
nicăieri, în afară de Occident, iar încercările de a le materializa se isprăveau
pretutindeni printr-o pierdere a controlului asupra experienţei practicate.
Fusese de ajuns să fie înlăturată sârma ghimpată din jurul „lagărului’
socialist pentru a vedea risipindu-se toţi pensionarii săi. Primii care „au
şters-o“ au fost fraţii din Europa răsăriteană care, prin aceasta chiar, au
îngropat ideea unei „convergenţe“ în sânul „casei comune europene“. Ei au
fost urmaţi de republicile sovietice, în care sovietele republicane, alese cu
mare pompă, au avut ca primă grijă votarea „suveranităţii“ republicii lor. La
Moscova chiar, unde prin toate mijloacele se reuşise să i se asigure
Congresului deputaţilor poporului o „majoritate agresiv docilă“632, singurii
reprezentanţi autentici ai voinţei populare au fost cei 20% deputaţi
„alternativi“ în mod miraculos aleşi. Ei nu aveau de partea lor nici o
structură de partid sau financiară, nici o organizaţie pansovietică, nimic
altceva decât voinţa populară, însă ei erau adevăraţii eroi ai dramei, ei erau
cei pe care milioanele de telespectatori îi fixau neîncetat din ochi.
Congresul, ca organ legislativ suprem, nu a făcut nimic, dar a jucat
un rol colosal în educarea spiritelor, arătându-i publicului, fără mască,
natura însăşi a regimului. Trezite de acest spectacol insolit, straturile
profunde ale poporului au început să se mişte: minerii au intrat în grevă,
mişcările naţionaliste s-au întărit în republici. Deşi s-a reuşit potolirea
minerilor prin promisiuni goale, ameninţarea cu o nouă Solidaritate a planat
asupra ţării. La sfârşitul lui 1989 şi începutul lui 1990, ţara era de
neguvernat, o mişcare populară necontrolată ameninţa cu unirea pentru a
se cere suprimarea monopolului politic al PCUS. „Restructuratorii“
632 Lista documentelor (vezi notele 40 şi 46), nr. 01499 din 15/02/1991.
gorbaciovieni n-aveau altceva de făcut decât să se supună acestei exigenţe,
anulând articolul 6 din Constituţia care consacra acest monopol.
Dacă putem califica aceste evenimente drept „revoluţie“, înseamnă că
a fost o revoluţie venită de jos în sus, nu datorită lui Gorbaciov şi acoliţilor
lui, ci fără voia lor. Ceea ce fusese prevăzut sub formă de schimbări
moderate, integrate sistemului, a scăpat oricărui control şi s-a preschimbat
în revoluţie, arătând diferenţa primordială, incompatibilitatea între intenţiile
şefilor şi speranţele poporului. Şefii au înţeles prea târziu acest lucru, dar,
începând din 1990 şi până la căderea lor, au făcut toate eforturile pentru a
frâna reacţia în lanţ. Primele încercări de îngrădire a acestui proces,
îndeosebi a fărâmiţării URSS în republici cândva asociate, au început încă
din 1989 prin strivirea sângeroasă a manifestaţiilor paşnice de la Tbilisi şi
prin nu mai puţin sângeroasa manipulare a minorităţilor împotriva
populaţiei majoritare (în Abhazia, în Osetia, în Nagorno-Karabah, la
Sumgait). Au urmat operaţia militară din Baku şi încingerea atmosferei din
ţările baltice, unde colonii ruşi au fost utilizaţi ca instrumente ale politicii
imperiale. Astăzi nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că ceea ce a fost
calificat drept „conflicte etnice“ se petrecea la instigarea Moscovei, care
aplica vechea formulă imperială: „a dezbina pentru a domni“. Deşi această
politică în mod cinic criminală lăsase moştenire ţării conflicte durabile şi
uneori insolubile, ea nu a izbutit să oprească fărâmiţarea Imperiului. Era
lesne să provoci conflicte, dar cu neputinţă să le controlezi.
În Rusia chiar, tentativa de control a mişcării, prin intermediul unor
partide fictive create în acest scop de către KGB şi prin infiltrarea
organizaţiilor politice formate spontan, nu a avut, cu toate acestea, decât un
succes temporar. Acest „pluralism socialist“, ca şi prototipul său istoric,
„zubatovismul“, numit astfel în memoria şefului poliţiei ţariste, Zubatov,
care crease sindicate supuse puterii, nu a făcut decât să favorizeze
destabilizarea ulterioară. Aşa cum sindicaliştii lui Zubatov au sfârşit prin a
face revoluţia din 1905, „pluraliştii“ KGB-gorbaciovieni, odată societatea
polarizată, s-au pomenit în faţa unei alegeri: sau să rămână în marginea
mişcării, sau să accepte confruntarea cu regimul. Puţini au fost cei care au
riscat să se demaşte susţinând făţiş puterea. La sfârşitul lui 1990 şi
începutul lui 1991, exigenţa de a fi scoase la pensie autorităţile comuniste
era atât de unanimă încât până şi comuniştii au părut că o sprijină.
De altfel, majoritatea conducătorilor Partidului era pe atunci
preocupată mai ales de supravieţuirea ei personală, iar fenomenele de
„privatizare comunistă“ au căpătat înfăţişarea unei fugi iraţionale. A face o
anchetă spre a vedea unde ajung „milioanele Partidului“ şi, o dată cu ele, o
parte substanţială din ajutorul occidental către URSS-ul de atunci, este o
sarcină aproape imposibilă, tot atât cât şi ancheta asupra legăturilor
încâlcite dintre Departamentul internaţional şi KGB, pe de-o parte, şi
organizaţiile sau oamenii politici occidentali, pe de altă parte. Cu atât mai
mult cu cât, după eşecul puciului din 1991, însărcinatul cu afaceri al CC, N.
Krucina, a căzut de la fereastra apartamentului său în chipul cel mai
enigmatic, aşa cum făcuse şi predecesorul său în acelaşi post, A. Pavlov. Or,
amândoi „dispuseseră“ de proprietatea Partidului şi de finanţele sale în
timpul perestroicii. Au fost văzuţi părăsind discret scena toţi ceilalţi şefi
implicaţi în „privatizarea comunistă“. Astfel, ultimul şef al Departamentului
internaţional al Comitetului Central, V. Falin, trăieşte liniştit în Germania
fără ca cineva să devină din acest motiv bănuitor, pe lângă acoliţii săi social-
democraţi germani, aşa cum mulţi din colaboratorii săi se află în alte ţări
din lume. Nimeni nu-i urmăreşte, nici nu-i sâcâie: lumea, în bunăvoinţa ei,
a decis că acesta era preţul de plătit pentru „plecarea (lor) voluntară din
scenă“.
Surprinzător! Vreme de mai bine de şaptezeci de ani, aceşti oameni au
distrus ţara, au exterminat popoare întregi, au semănat pretutindeni pe
pământ tulburări sângeroase, au zdrobit cea mai mică manifestare a
spiritului uman şi, în cursul ultimilor şapte ani, au făcut totul pentru a-şi
salva regimul, fără să dea înapoi nici în faţa vărsării de sânge, nici în faţa
celei mai neruşinate escrocherii. În cele din urmă, când nu au mai putut
controla nimic, au devalizat ţara şi s-au împrăştiat, temători, care încotro
spre a se ascunde în spatele complicilor lor occidentali. Iar noi ar trebui să
le fim recunoscători!
Cronica unui faliment

Deşi, aşa cum am spus-o deja, majoritatea documentelor din această
perioadă, şi mai cu seamă acelea care privesc pretinsul „puci“ din 1991, au
fost distruse la timp, nu există nici o îndoială că de la sfârşitul lui 1990 a
fost pregătită în mod activ o întoarcere înapoi. Schema acestei reacţii se
deosebea prea puţin de proiectele de instaurare a stării de război în Polonia
în 1981 şi, lucru deosebit de important, Gorbaciov se afla în miezul
pregătirii ei. Toate legendele care circulă pe seama unui pretins complot al
conservatorilor şi reacţionarilor împotriva lui nu sunt decât urmarea
dezinformării asupra luptei reformatorilor şi conservatorilor din sânul
conducerii, luptă despre care ştim bine că nu a avut niciodată loc. Până în
1989, nici măcar nu se zăresc divergenţe de vederi în Politburo. Cât despre
cei ce au formulat o aprehensiune perfect justificată şi s-au îndoit că vor
putea fi controlate evenimentele, ei au fost imediat îndepărtaţi de la putere.
Nici nu putea fi altfel: sistemul puterii sovietice funcţiona în aşa fel, încât
divergenţele de opinie cu conducerea puteau fi tolerate cu ocazia discutării
unei probleme, niciodată după soluţionarea ei. Secretarul general avea
ultimul cuvânt, iar acesta nu mai era contestat.
Nu poţi decât să râzi în hohote în faţa raţionamentelor care apără o
pretinsă „ignorare“ de către Gorbaciov a ceea ce unelteau colegii săi. După
cum am văzut, secretarul general primea rapoarte despre orice, chiar şi
despre cele mai mici detalii ale unei operaţii sau despre cele mai mărunte
circumstanţe ale unui eveniment. Avem astfel sub ochi „lista anumitor
documente ce au inspirat misiunile date de tovarăşul Gorbaciov M. S. pentru
anul 1990“. Această listă este desigur incompletă, lipsesc pagini întregi, dar
chiar puţinul care rămâne nu lasă nici o îndoială asupra minuţiozităţii
informaţiilor transmise secretarului general633. Totul, literalmente, sfârşeşte
prin a ajunge pe masa sa: problemele economice ale regiunilor, starea de
spirit a diverselor organizaţii ale Partidului şi evenimentele internaţionale.
Pentru fiecare document figurează decizia luată, „misiunea“ a cărei
îndeplinire face obiectul unui post-scriptum. Maşina însăşi a aparatului
Comitetului Central era fabricată pentru a lucra neîntrerupt. Informaţia ei
era completă, chiar pletorică, dar, pe măsură ce controlul evenimentelor îi
scapă, ea reflectă tabloul unei panici incipiente. În februarie i se aduc la
cunoştinţă lui Gorbaciov „câteva consideraţii pentru soluţionarea problemei
germane“, iar el scrie: „Spre informarea tovarăşului V. M. Falin. Da, ne
trebuie un plan de acţiune neîntârziat. M. Gorbaciov“. Şi documentele
conforme cu indicaţia sa sunt distribuite tuturor membrilor Politburo-
ului634.
Tot atunci, Falin îi comunică un „adaos de informaţie privind tragedia
de la Katyn“. O adevărată şi foarte anevoioasă problemă, trebuie sau nu să
se recunoască faptul că ofiţerii polonezi prizonieri au fost masacraţi din
ordinul lui Stalin? Este rău să se mărturisească acest lucru, dar nu mai este
cu putinţă să nu se recunoască. „Tovarăşii Iakovlev, Şevardnadze,
Kriucikov, Boldin. Îi rog să îmi aducă la cunoştinţă concepţiile lor“, scrie
el635. Sau este vorba despre un deputat al poporului din URSS, tovarăşul
Iulin, care „exprimă remarci critice faţă de CC al PCUS, Politburo al CC,
pentru că a luat, după părerea lui, decizii politice şi economice eronate“. El
notează: „Tovarăşii Stroiev, Moniakin. Staţi de vorbă cu tovarăşul Iulin.“636
Începând din iulie 1990, pierderea controlului devine tot mai evidentă.
Televiziunea centrală însăşi începe să protesteze: „Tovarăşul Medvedev V. A.
Trebuie continuată munca de regrupare a forţelor la televiziunea centrală
(cât mai este încă posibil!)“, scrie Gorbaciov, disperat637. Problemele se
acumulează: economia se duce pe apa sâmbetei, energia electrică începe să
lipsească, se produce în Bielorusia o „expansiune necontrolată de nuclizi“,
consecinţa catastrofei de la Cernobîl, în Armenia „dă greş planul de stat
pentru lichidarea urmărilor cutremurului din raionul Spitak“... Toamna,
633 Ibidem, nr. 03997 din 26/02/1990.

634 Ibidem, nr. 03900 din 23/02/1990.
635 Ibidem, nr. 08597 din 25/04/1990.
636 Ibidem, nr. 08400 din 23/04/1990.
637 Ibidem, nr. 70460 din 18/05 şi nr. 71404 din 9/08/1990.
este o adevărată panică: se iau măsuri urgente pentru „achiziţionarea în
străinătate de bunuri imobiliare şi crearea de întreprinderi mixte“638.
Şi dintr-o dată dăm peste o notă de genul acesta:
Leopold Rothschild
Marea Britanie
Nr. 16383 din 18 septembrie 1990
Confirmă interesul Marii Britanii pentru crearea unui sindicat

bancar privind acordarea de împrumuturi contra garanţie în aur.
Că există sau nu o legătură cu acest lucru este ceva ce n-aş putea

spune, dar, după „puciul“ din august, se va constata pe neaşteptate că
rezerva de aur a URSS dispăruse fără urmă... În ţară, totuşi, starea de spirit
continua să se radicalizeze. Organizaţiile de opoziţie, care păreau controlate
şi care până atunci erau disociate, încep să se unifice. I se raportează lui
Gorbaciov639:
„Pe 20 şi 21 octombrie 1990 s-a desfăşurat la Moscova, la

cinematograful Roşia, adunarea constituantă a mişcării «Rusia
democratică». La acest congres s-au prezentat 1270 de delegaţi veniţi
din 73 de regiuni, zone şi republici autonome.
La acest congres au asistat reprezentanţi nu numai din republicile
sovietice, ci şi din Statele Unite, Marea Britanie, RFG, Franţa, Japonia,
Polonia, Cehoslovacia. Lucrările sale au fost urmărite de mai mult de
300 de ziarişti sovietici şi străini...
Caracteristica acestui congres este «anticomunismul său
furibund». Preşedintele Gorbaciov, guvernul şi KGB au făcut obiectul
unor atacuri dezlănţuite. Rusia democratică nu aspiră la nimic mai
puţin decât la practicarea nesupunerii civice, regruparea forţelor
anticomuniste, dizolvarea bazelor socio-economice ale ţării şi alungarea
Partidului comunist din arena politică.“
Orice s-ar crede la Politburo despre această tentativă, avându-se în

vedere starea societăţii, fie doar şi apariţia unei mişcări centralizând opoziţia
era pentru el mortal de periculoasă. Trebuia să se acţioneze - şi repede. Cred
că atunci s-a luat decizia de a fi schimbată conducerea şi de a se recurge la
legea marţială. La sfârşitul anului 1990, Gorbaciov şi-a schimbat aproape
toată echipa: vremea jocului de-a „reformele“ se terminase, era nevoie
pentru noile operaţii de oameni diferiţi - care să execute orbeşte ceea ce au
de făcut, fără teamă de sânge. Unii au plecat singuri, ca Şevardnadze, ştiind
638Nota lui I. Polozkov către Politburo nr. P1193 din 24/10/1990.

639Nota şefului Departamentului internaţional din CC, V. Mihailov, din
11/01/1991, înregistrare nr. 00766.
spre ce se îndreptau. Alţii, ca Bakatin sau Rîjkov, au fost destituiţi de
Gorbaciov însuşi. Este ridicol să presupunem că el nu „ştia“ nimic, când el
era marele organizator al revirimentului. Începând din ianuarie 1991, s-a
trecut la executarea planului, iar primele încercări au avut loc în Lituania.
Gorbaciov a primit raportul chiar în ziua respectivă640.
Acelaşi scenariu avea să se repete şapte luni mai târziu cu ocazia
„puciului“ de la Moscova: luarea în stăpânire de către forţele armate a
poziţiilor-cheie, conferinţă de presă, formarea unui comitet „având depline
puteri“. Toate astea semănau mult cu o repetiţie.
Aşa stând lucrurile, evenimentele din Lituania au stârnit o incredibilă
furtună în toată ţara, nu doar în republicile care se identificau lesne cu
Lituania, ci chiar şi în Rusia. Oamenii înţelegeau instinctiv că ofensiva
împotriva lor, a tuturor, începuse. La Moscova, unde manifestaţiile
anticomuniste nu încetaseră să crească în cursul întregii toamne, sute de
mii de manifestanţi au coborât în stradă.
„Mihai cel Sângeros - laureatul premiului Nobel“, „Preşedintele URSS
pe banca acuzaţilor!“, „Sângele vărsat în Lituania este o nouă crimă a
PCUS“, „Fascişti roşii din PCUS, căraţi-vă din Rusia şi din ţările baltice“...
acestea sunt lozincile ce pot fi auzite cu prilejul unei manifestaţii care a
grupat 150.000 de persoane pe 20 ianuarie 1991 de la ora 11 la ora 14,30,
cu autorizaţia sovietului orăşenesc şi la chemarea mai multor deputaţi ai
poporului641. Programul politic al manifestanţilor, făţiş anticomunist, aspiră
la înlăturarea echipei aflate la putere şi se sprijină pe Sovietul Suprem al
Federaţiei Ruse şi pe Boris Elţîn...
Şi, în fapt, Elţîn şi Sovietul Suprem al RSFSR, singura structură ce
funcţionează, devin centrul: în februarie, Elţîn profitase de o emisiune în
direct a Televiziunii centrale pentru a chema ţara „să declare război
guvernului“. Atmosfera era cu atât mai încinsă cu cât o severă creştere a
preţurilor avusese loc în ianuarie. Urmase un val de manifestaţii şi greve,
care culminase cu manifestaţia din martie de la Moscova, o jumătate de
milion de persoane sfidând interdicţia oficială a lui Gorbaciov şi prezenţa
trupelor care împânziseră oraşul. La sfârşitul lui martie, Bielorusia întreagă
- cea mai puţin turbulentă dintre republici - intra în grevă. I s-a adus la
cunoştinţă lui Gorbaciov că, „dacă doar cu o lună mai înainte majoritatea
colectivelor muncitoreşti avuseseră o atitudine reţinută faţă de greva
minerilor, în ultimele zile sprijinul faţă de mişcarea lor se manifestase
pretutindeni642. În Bielorusia, greva din economie a devenit politică şi a
640 Nota secretarului Comitetului orăşenesc din Moscova al PCUS, Iuri

Prokofiev, din 22/01/1991. Primită pe 23/01/1991, nr. Pb-223.
641 Nota Departamentului CC pentru relaţiile cu organizaţiile politice şi
sociale, din 15/04/1991, primită cu nr. 03182.

642 Procesul şefilor CEEU (Comitetul de Stat pentru starea de urgenţă) a fost
amânat doi ani, până ce în sfârşit, în decembrie 1993, Duma proaspăt

trădat o lipsă de încredere în organele centrale de putere ale PCUS“.
Iată că sindicatele sovietice oficiale se neliniştesc, „în măsura în care
muncitorii îşi susţin tot mai mult nu sindicatele, ci comitetele de grevă care
se formează în mod sălbatic“. Pentru a-şi consolida întrucâtva autoritatea,
ele au fost nevoite să se decidă să proclame şi ele o grevă de o zi, la care au
participat totuşi cincizeci de milioane de persoane!
Pentru a mai potoli cât de cât jocul, au fost lăsate pe mai târziu
proiectele privind starea de război şi s-au început „negocieri“ cu ţările
baltice. Simultan, şi Elţîn a acceptat să discute cu Gorbaciov, iar tratativele
lor s-au încheiat cu „acordurile de la Novo-Ogariovo“. A intervenit o
ameliorare momentană, un soi de armistiţiu care, oricum, nu putea dura
prea mult: nici o problemă nu era cu adevărat reglementată, iar republicile
refuzau cu obstinaţie să semneze vreun „acord asupra Uniunii“. Controlul
asupra ţării tot nu era restabilit şi nici măcar nu se întrevedea vreo ieşire
din criză. Se impunea revenirea la scenariul stării de război, dar a ne
închipui că nişte subalterni fără importanţă i-ar fi putut ascunde ceva lui
Gorbaciov este imposibil. Cu atât mai mult să organizeze şi să realizeze un
„complot“ de mare anvergură precum puciul din 19 august. Nici unul din
organele puterii, nici o subdivizie militară, nici o subdivizie a KGB nu putea
acţiona fără să fi primit încuviinţarea lui. Acest lucru este ceea ce de altfel a
făcut să eşueze proiectul său, spectacolul său cu puciul din august, la care
oamenii săi de acţiune au trebuit să joace scenariul unei stări de război,
chipurile fără acordul său, căci nici un şef militar nu s-a expus să acţioneze
fără ordin anume din partea lui. Fiecare înţelegea limpede că, fără acest
ordin, acţiunile sale puteau deveni acte de înaltă trădare, bune pentru
plutonul de execuţie, şi că va purta întreaga responsabilitate a puciului.
Fireşte, în absenţa documentelor, ne mărginim la ipoteze în ceea ce
priveşte motivele care-l ghidau pe Gorbaciov atunci când a inventat o
acţiune atât de neverosimilă ca acel „complot“ pretins a fi împotriva
persoanei sale. Că este vorba aici de o montare, sunt convins de asta prin
toate detaliile acelui bizar complot, scrupulos copiat după scenariul punerii
în disponibilitate a lui Hruşciov şi bazat pe farsa unei „lupte a
conservatorilor şi reformatorilor“ din Politburo. Să ne amintim că această
dezinformare, cu obstinaţie difuzată în timpul întregii ere Gorbaciov, a fost
baza succesului său în Occident. Chiar şi nişte anticomunişti atât de
înverşunaţi ca Thatcher şi Reagan au muşcat din această momeală şi s-au
străduit să-l „apere“ pe Gorbaciov de ghearele acelor mitici conservatori; cât
priveşte elementele prosovietice, ele s-au sprijinit pe acest bluff pentru a
aleasă a aprobat legea care amnistia pe organizatorii «puciului» din august.

Totuşi unul dintre acuzaţi, generalul Varenikov, comandantul şef al trupelor
armatei terestre, a refuzat amnistierea şi a cerut să fie judecat. Procesul a
avut loc în august 1994 şi generalul Varenikov a fost achitat (cf. Daily
Telegraph din 12/08/1994).
strămuta miliarde de dolari în seifurile Kremlinului. Ce putea fi mai logic
decât să se recurgă la acelaşi truc pentru a instaura starea de război? Ajuns
pe marginea prăpastiei, Kremlinul a pus în practică acelaşi scenariu care,
vreme de şapte ani, intimidase Estul ca şi Vestul: „complotul
conservatorilor“ şi destituirea lui Gorbaciov, care permiteau în mod simultan
„pacificarea“ ţării prin procedeele cele mai dure. Cât despre Gorbaciov, el s-
ar fi întors triumfător după două sau trei luni, ar fi îndulcit, milostiv, câteva
măsuri prea aspre ale subalternilor săi şi ar fi restaurat o perestroikă
moderată, spre marea bucurie a Occidentului. Pun prinsoare că, în cazul
unui astfel de deznodământ, ar mai fi căpătat încă 30 miliarde de dolari de
la Occident...
Cu toate acestea, ca şi pentru revoluţia de catifea, strategii de la
Kremlin au neglijat un singur punct, în ciuda minţii lor întortocheate:
reacţia propriului lor popor. Erau atât de deprinşi să nu ţină deloc cont de el
încât nici nu şi-au dat măcar seama de rolul pe care acesta l-ar putea juca
în scenariul prevăzut. După cum au neglijat deruta propriilor lor structuri
de putere. În cele din urmă, Partidul se dispersase deja în diverse „structuri“
comerciale, comandamentul militar nu ţinea deloc să joace rolul ţapului
ispăşitor, kaghebiştii înşişi habar n-aveau ce se va întâmpla cu ei la scena
finală a show-ului. Cât despre Gorbaciov, încurcat în propriile sale minciuni,
nimeni nu-l mai credea, în afară de Occident.
Lucrul cel mai amuzant este că, în faţa nesupunerii generalizate a
ţării, pretinşii pucişti s-au pierdut cu firea şi... au dat fuga să-l regăsească
pe Gorbaciov în Crimeea, în mod evident pentru a-i cere să iasă din umbră
şi a prezida revirimentul care ar aduce starea de război. Frumos „complot“,
nu-i aşa, în care vedem „conjuraţii“ alergând să cerşească sfatul şi protecţia
„victimei“ lor!
Ni-i putem imagina îndemnându-l pe Gorbaciov:
„Mihail Sergheevici, fără dumneavoastră nimic nu merge. Armata
refuză să se mişte fără ordinul comandantului şef, norodul s-a adunat în
jurul «Casei Albe» şi nu-l vom putea împrăştia fără vărsare de sânge. Sunteţi
singura noastră nădejde...“
Bineînţeles că el neagă totul astăzi şi bineînţeles că puciştii, adică în
cele din urmă întreaga conducere a ţării, afirmă că ei au acţionat la ordinele
sale. Cine spune adevărul? Parcă poţi să ştii. Nu te poţi descurca în
minciuna lor din lipsa unui proces independent, obiectiv, imparţial, care n-a
avut loc niciodată. Un singur lucru este de necontestat: întreaga pregătire
de instaurare a stării de război a avut loc sub conducerea sa imediată. A
şovăit el oare în ultimul moment, aşa cum Jaruzelski o făcuse la vremea lui?
Montase el oare întreg acest joc demonic pentru „a arăta din nou bine“ în
ochii lumii şi a se întoarce din Crimeea în chip de conciliator într-o ţară de
acum îmblânzită de acoliţii săi? Nu cunoaştem încă acest lucru643.
În realitate, nu are prea mare importanţă: trei zile şi trei nopţi de
nesupunere generalizată au fost suficiente pentru a consuma falimentul
regimului. Cu eşecul puciului, PCUS a fost interzis, clădirea Comitetului
Central pusă sub sechestru, în vreme ce mulţimile, îmbătate de o scurtă
clipă de libertate, rătăceau pe străzile Moscovei şi dădeau jos de pe socluri
statuile şefilor. Dar oricât ar fi fost de mare beţia acelor clipe de libertate, nu
era o revoluţie. Lipsită de orice pivot, ţara s-a destrămat pur şi simplu în
elementele ei constitutive, fiecare fiind controlat de mafia sa comunistă.
„Noua“ elită politică ivită s-a dovedit a fi fosta nomenklatura, adaptată în
mod oportun la circumstanţele celei noi. Puţin îi păsa de acum înainte
acestei elite de reforme radicale, cât şi de fosta ideologie, din moment ce ea
păstra în mână şi „structurile comerciale“ şi proprietatea şi partidele fictive
şi mijloacele de informare şi relaţiile sale internaţionale cu „prietenii“ de ieri.
Am intrat într-o eră nouă, cea a „puterii din umbră“, în care nu mai putem
defini ce se ascunde în spatele cuiva şi cine este în serviciul cui. Era
„cleptocraţiei“ din care Rusia, pare-se, nu va mai putea ieşi.
Gorbaciov, şi doar el singur, la întoarcerea sa la Moscova nu vorbea
decât despre „reînnoirea socialismului“, despre noul rol al PCUS de acum
dispărut, de un nou „tratat al Uniunii“ între republici care nu mai existau...
26. Am făcut tot ce am putut

Putem înţelege cu uşurinţă şi entuziasmul stângii în faţa perestroicii
şi bucuria ei în faţa revoluţiei eşuate, căci pentru ea, după cum ne
amintim644, şi din totdeauna, nu exista alternativă la destindere, iar
menţinerea la putere a elitei Partidului sub un lustru de democraţie
corespundea perfect dorinţelor ei. Doar o astfel de soluţie putea ascunde
complicitatea ei la crimele regimului, căci o deculpabiliza de ticăloşiile ei sau
le presupunea „corectate“. În acest sens, Gorbaciov a fost un adevărat noroc
ce ar fi trebuit inventat dacă n-ar fi existat. Este de altfel ceea ce s-a şi
întâmplat: acest „reformator“, acest „liberal“, acest „democrat“ de Gorbaciov
fusese cu adevărat „inventat“ de elita occidentală de stânga, pornind de la
dezinformarea sovietică. Să ne amintim că o astfel de imagine de liberal şi
reformator apăruse deja în favoarea lui Andropov atunci când el a venit la
putere în 1983; dar Andropov a avut probleme de sănătate şi a murit înainte
de a obţine premiul Nobel. Gorbaciov era doar mai tânăr şi mai sănătos
decât maestrul şi patronul său, şi în asta consta toată diferenţa. Dacă
Andropov ar fi avut nişte rinichi sănătoşi, ar fi fost idolul omenirii
progresiste şi lumea întreagă, cu respiraţia tăiată, ar fi urmărit din priviri
643 Cf. Partea a patra.

644 Time Magazine, 1/01/1990, editorialul.
„lupta (sa) curajoasă împotriva conservatorilor“ din Politburo. Pe el, nu pe
Gorbaciov, l-ar fi proclamat Time omul deceniului, „Copernic, Darwin şi
Freud ai comunismului, reuniţi într-un singur om“, şi mulţimi de oi
occidentale ar fi behăit nu „Gorby! Gorby!“, ci „Iuri! Iuri!“
Gorbaciov sau Ligaciov, Andropov sau Cernenko, ce importanţă avea
asta în fond? Căci nu era vorba de capacităţile şefilor sovietici, ci de
existenţa unor puternice forţe „ale păcii, progresului şi socialismului“ în
Occident, pentru care „supravieţuirea ideii socialiste“ era o chestiune de
viaţă sau de moarte. Datorită lor lumea a naufragiat în absurditatea „post-
totalitarismului“ în loc să se vindece de ciuma comunistă. Într-adevăr, atâta
timp cât aceste forţe îşi apărau idolul împotriva propriului lor popor, el nu-şi
putea forma nici o opoziţie „necontrolată“, capabilă să înlăture
nomenklatura şi să stabilizeze situaţia. Acest popor decapitat, năucit de
glasnost, nu a avut destulă forţă pentru a rezista opiniei lumii întregi.
„Opinia Occidentului“ a fost pentru el criteriul unic şi absolut al adevărului
în acele vremuri tulburi în care domnea cea mai fantastică dintre minciuni.
Cum ar fi putut şti acest popor că acea opinie însăşi fusese măsluită de
către fraţii în ideologie ai propriilor lui temniceri? În absenţa oricărei
experienţe politice, cum ar fi înţeles acel popor ce anume seamănă cu o
înverşunare terapeutică: trebuia să aleagă între salvarea unei ţări sau
salvarea unei „idei“ care îi era străină, şi cu cât agonia regimului se lungea,
cu atât convalescenţa ţării era mai imposibilă. Cei şapte ani pierduţi cu
„restructurarea“ Partidului şi susţinerea lui Gorbaciov se vor face simţiţi
multă vreme din greu.
Succesul glasnost-uiui şi perestroikăi nu ar fi fost atât de complet şi
nici efectul lor atât de catastrofal pentru lumea întreagă dacă euforia
universală n-ar fi paralizat şi cercurile politice conservatoare. Sunt mult mai
greu de înţeles cauzele acestei paralizii, cu atât mai mult cu cât cuvântul
însuşi de „paralizie“ pare să nu prea convină multor oameni politici
conservatori. Fiecare dintre noi îşi aminteşte că unul dintre primii şi cei mai
perseverenţi partizani ai lui Gorbaciov a fost, de exemplu, Margaret Thatcher
care a declarat că el era o persoană cu care „se puteau face afaceri“645 mai
înainte chiar ca el să vină la putere. Cum se putea ca un cap politic de
această clasă, care pe deasupra mai şi luptase împotriva socialismului în
propria sa ţară, să nu vadă acest adevăr elementar: noul său prieten făcea
exact contrariul la el acasă? Sau măcar faptul că un secretar general nu
este un ţar, şi nici regimul comunist o monarhie? Şi că, în consecinţă,
oricare ar fi fost înclinaţiile personale ale interlocutorului, ar trebui să fii în
afaceri nu cu el, ci cu regimul comunist în ansamblul său?
Nu era cu toate acestea un lapsus din partea Doamnei Thatcher.
Lealitatea ei personală faţă de Gorbaciov a făcut-o mai apoi să spună şi să
645 BBC World Service, 3/06/1990, caseta nr. 90R41A085G.

facă lucruri uimitoare. Nu mi-am crezut urechilor când în 1989 am auzit-o
luând cuvântul la BBC într-o emisiune în direct destinată URSS646. Tocmai
fusese întrerupt bruiajul şi iată că sovieticii, deja zăpăciţi de glasnost, o aud
pe „femeia cu cea mai mare popularitate în URSS“ declarând că „părăsirea
comunismului de stil vechi este... o schimbare istorică“. Unde vedea
„doamna de fier“ această schimbare istorică? Ei bine, foarte recenta
conferinţă a Partidului la Moscova era, nu-i aşa, „un jalon pus pentru
libertatea de vorbire“, deoarece „aceia care urcau la tribună nu vorbeau
întotdeauna după notiţele lor, ci se exprimau exact aşa cum simţeau“.
Ceea ce este şi mai rău este că, de parcă ar fi uitat existenţa
„imperiului răului“, ea îndemna textual diversele popoare ale URSS să
rămână „leale Uniunii Sovietice în calitatea ei de naţiune plurietnică“ şi să
se mulţumească doar cu o anumită autonomie culturală şi religioasă, după
modelul diverselor triburi din Nigeria. Aceste lucruri au fost spuse în
momentul în care se cocea atacul împotriva suveranităţii republicilor baltice,
a căror anexare la URSS nu fusese recunoscută nici de Marea Britanie, nici
de Statele Unite.
Thatcher nu a fost, din păcate, o excepţie. Chiar preşedintele Statelor
Unite, Ronald Reagan, pentru care numele lui Lenin fusese o anatemă de-a
lungul întregii sale vieţi, nu a scăpat prilejul de a-l felicita pe Gorbaciov
pentru „revenirea (sa) la rădăcinile leniniste“. Şi aceasta tot cu ocazia unei
emisiuni în direct pentru URSS. Cât despre succesorul său George Bush, cu
secretarul său de stat Jim Baker, aceştia au fost şi mai cu moţ,
contracarând până în ultima zi inevitabila prăbuşire a URSS.
„Da, cred că pot avea încredere în el, a declarat George Bush revistei
Time, chiar în momentul în care Gorbaciov pierduse orice control tot
încurcându-se în propriile sale minciuni647. L-am privit drept în ochi, l-am
apreciat... E un tip perfect sigur de ce face. Are un adevărat fler politic...“
Este de remarcat că această frază este perfect ilogică: din moment ce
opozantul tău este „perfect sigur de ce face“, nu rezultă deloc de aici că
trebuie să ai încredere în el. Dar ideea însăşi că amândoi ar putea avea
scopuri opuse nu-i putea trece prin minte unui George Bush. Este, aşadar,
natural ca având o astfel de pătrundere spirituală, întrevederea
preşedintelui Statelor Unite şi a lui Gorbaciov la Malta să fi părut o a doua
Yaltă: în orice caz, după o asemenea întâlnire la vârf, Departamentul de Stat
a considerat invariabil că presiunea exercitată de Uniunea Sovietică asupra
ţărilor baltice era „o problemă internă“ a URSS. Cu două luni înainte de
deruta finală, aflându-se în vizită la Kiev, el a îndemnat Ucraina să nu facă
secesiune.
646Time Magazine, 18/12/1989.

647Berlin Speeches, by Secretary of States james A. Baker, Address to the
Berlin Press Club, 12/12/1989, pag. 2.
În ce măsură administraţia Bush nu înţelegea nimic din jocul sovietic
din Europa, acest lucru reiese din poziţia sa privind reunificarea Germaniei.
Grăbindu-se să meargă la Berlin imediat după căderea Zidului, Secretarul
de stat Baker a văzut în acest eveniment dovada dată de Gorbaciov a unui
„grad remarcabil de realism. Iar preşedintele Gorbaciov merită tot creditul
pentru că a fost primul conducător sovietic care a avut curajul şi
perspicacitatea de a permite o ridicare a represiunii în Europa
răsăriteană“648.
Şi, fără îndoială că, din recunoştinţă, marea grijă a lui Baker a fost să
ia în considerare „interesele legitime“ ale partenerului său şi să frâneze cât
putea mai bine reunificarea.
„În interesul stabilităţii europene în general, mişcarea spre reunificare
trebuie să fie paşnică, ea trebuie să fie graduală şi să se facă pas cu pas.“649
Planul propus de această echipă era direct catastrofal, căci el
corespundea exact schemei sovietice de „casă comună europeană“: se dorea
mai întâi consolidarea Comunităţii europene, a acordurilor de la Helsinki,
promovarea integrării europene. Totul, bineînţeles, fără grabă, „pas cu pas“,
întinzându-se pe ani de zile.
„După ce aceste schimbări vor fi avut loc, după ce vor fi depăşit
divizarea Europei, aceea a Berlinului şi a Germaniei va fi, de asemenea,
depăşită în pace şi libertate“650.
S-a întâmplat şi mai rău: fără măcar să fi consultat Bonn-ul, Baker s-
a grăbit să meargă în Germania de Est, pentru a întâlni acolo pe noile
marionete ale Kremlinului, spre „a le semnala intenţia americană de a
încerca să acrediteze direcţia politică a Germaniei de Est şi de a împiedica
vidul de putere pe care l-ar putea crea un elan prea brusc spre unificare“651.
Şi aceasta se întâmpla în ianuarie 1990, practic în ajunul alegerilor din RDG
care trebuiau să rezolve deznodământul problemei majore: reunificarea se
va face în condiţiile dorite de URSS sau de Occident? Din fericire, est-
germanii au fost mai puţin răbdători şi mai chibzuiţi: înţelegând perfect
despre ce era vorba, ei au votat fără a mai sta pe gânduri pentru
reunificarea imediată, în pofida lui Baker şi a presiunii lumii întregi.
„Din fericire“, spun, căci altfei ar trebui ca noi să trăim astăzi într-o
Europă socialistă unită sub cizma Moscovei şi să servim drept „bază
industrială socialismului mondial“. Şi asta cel puţin până la prăbuşirea
definitivă a URSS-ului. Întreg cursul evenimentelor ar fi deviat dacă acest
gambit i-ar fi reuşit lui Gorbaciov: în URSS, decăderea ar fi fost în mod

650 International Herald Tribune, 14/12/1990, explicaţia oficială a
Departamentului de Stat.
651 Berlin Speches, op. cit.; Discours: Aspen Institute din 18/06/1991, pag.
15.
sensibil frânată prin sprijinul european şi transferul resurselor. Ne putem
întreba pentru ce Occidentul, pentru ce Statele Unite, cu administraţiile lor
aparent conservatoare, aspirau atât de mult la această „stabilizare“, adică,
în termeni mai simpli, la această salvare a regimului sovietic.
Să admitem că Baker ar fi fost un imbecil analfabet, plin de vanitate şi
pătruns de propria-i importanţă, visând la nu ştiu ce structuri globale „de la
Vancouver la Vladivostok“ al căror arhitect ar fi fost el (doctrina Baker652).
Îmi amintesc că am propus, în cursul unei conferinţe, adoptarea, ca etalon
al prostiei politice, a unei noi unităţi, „baker-ul“, fiind de la sine înţeles că
omul de pe stradă s-ar remarca prin „milibaker“. În miezul sângeroasei
parade sovietice de la Bucureşti la Crăciunul din 1989, el a mers până la a
declara că va primi „cu înţelegere trimiterea de către URSS a trupelor sale în
România spre a-i sprijini pe adversarii lui Ceauşescu răzvrătiţi împotriva
lui“. După întâlnirea la vârf de la Malta, el a justificat noua politică
prosovietică a Statelor Unite susţinând că „URSS virase de la opresiune şi
dictatură la democraţie şi schimbare“653. Aceste cuvinte au fost rostite chiar
în momentul în care trupele sovietice anihilau opoziţia democratică din
Baku şi aliniau acolo câteva sute de victime (lucru pe care Baker a ştiut de
asemenea „să-l înţeleagă“). Însă Baker nu era singur şi nu poţi explica totul
doar prin prostie. Tragic este că o atitudine atât de prostească era pe atunci
comună aproape tuturor guvernelor occidentale, chiar conservatoare.
În sfârşit, după ce a inaugurat cu succesul cunoscut războiul său
economic împotriva URSS654, Ronald Reagan însuşi i-a pus practic sfârşit în
timpul celui de al doilea mandat al său, mai ales începând din 1987655. Ca
şi cum se îndoiau de propria lor reuşită, atât Reagan cât şi Thatcher au
început să joace jocul, puţin familiar lor, al „sprijinirii reformatorilor“ de la
Kremlin, fără măcar să se întrebe de unde puteau aceştia ieşi. Limitările
privind scurgerile tehnologice, împrumuturile şi creditele au căzut oarecum
de la sine. La sfârşitul lui 1987, OCDE nota: „Media împrumuturilor
sovietice a atins cei 700 milioane de dolari lunari“, iar datoria globală a
blocului sovietic crescuse cu 55% din 1984. „În mod bizar, cu cât datoria se
măreşte, cu atât dobânzile de rambursare scad... Uniunea Sovietică a văzut
rata medie a dobânzilor sale scăzând de la 1 punct la 0,15 puncte... Brazilia
plăteşte cel puţin 0,75 puncte.“656 Preşedintele Bush şi administraţia sa nu
au făcut decât să reia această tendinţă de „scufundare în destindere şi au
dus-o până la ilogism atunci când au încercat să-l „salveze“ pe Gorbaciov de
propriul său popor: de mineri, de manifestaţiile opoziţiei democratice, ale
652 International Herald Tribune, 2/01/1990, declaraţia oficială a

Departamentului de Stat
653 Berlin Speecher, op. cit.
654 Ibidem.
655 Wall Street Journal din 7/12/1987, editorialul.
656 Ibidem.
naţiunilor aservite de către comunism care îşi cereau independenţa. Ca şi
războiul din Golf, războiul rece a fost oprit un pic prea devreme pentru a fi
victorios, abandonându-ne pe toţi în cea mai rea din situaţiile posibile:
regimul scelerat nu şi-a primit lovitura de graţie, ţara este ruinată, iar
poporul demoralizat este lipsit de forţe pentru a duce la bun sfârşit ceea ce a
rămas neterminat. E chiar mai rău decât pentru Golf: kurzilor cel puţin nu li
se împuiază urechile cu legende despre acel salvator al omenirii care ar fi
Saddam Hussein, iar acesta n-a primit premiul Nobel pentru pace...
Ce li se întâmplase aşadar foştilor noştri aliaţi în lupta împotriva
destinderii, acelor anticomunişti pe care i-am fi putut socoti convinşi?
Noutatea campaniei pentru glasnost şi perestroikă ţinea de faptul că
Partidul, care-şi clădise puterea vreme de şaptezeci de ani pe dogma
comunistă, încerca de acum înainte să salveze acea putere trâmbiţându-şi
anticomunismul. Operaţia era destinată anticomuniştilor cărora Kremlinul
le oferea orice schimbare, la alegere. Şi Occidentul a început să-şi frământe
creierii: ce mai putea el pretinde de la ei?
„Să fie eliberaţi, pentru început, Saharov şi deţinuţii politici, apoi vom
sta de vorbă“, a pretins Occidentul.
Au fost eliberaţi.
„Bun, să părăsească Afganistanul.“
S-a făcut.
„Bine, dacă îl publică pe Soljeniţîn, atunci...“
L-au publicat.
Aveai impresia că auzi cum duduie harnic creierele occidentalilor care
se străduiau să pună degetul pe ceea ce poate deosebi o ţară normală de un
regim totalitar. Se constata brusc că nimeni până atunci nu se gândise la
acest lucru şi fiecare îşi fabrica acum criteriul său de admisibilitate, pe care
îi era suficient Moscovei să-l îndeplinească pentru a se vedea gratificată cu
titlul de nou aliat. A venit în sfârşit rândul echipei Reagan, cea care, la
vremea respectivă, trecea drept cea mai „angajată“:
„Nu trebuie decât să dea jos Zidul Berlinului.“
Ei bine, pe legea mea, l-au dat jos.
Tragedia timpului nostru era că, dacă o parte a omenirii percepea
limpede naturii ideii comuniste (dar pentru a simpatiza cu ea), cealată parte,
aşa-zis ostilă acestei idei, nu-i înţelegea esenţa şi lua simptomele bolii drept
boala însăşi. Se numărau cu zecile oamenii în stare de a înţelege că sursa
răului era ideologia comunistă însăşi: că nu persecuţiile aplicate pentru
delictul de convingere, ocuparea ţărilor limitrofe, ameninţarea adresată
lumii întregi făceau acest regim inuman, dar că, fiind inuman, el nu putea
acţiona altfel. Iar oamenii aceia, prin însăşi singularitatea lor, nu făceau
parte din establishment. Ei treceau drept la fel de „apostaţi“, la fel de
„extremişti“ ca şi noi înşine, iar influenţa lor, ca şi a noastră, a fost aproape
nulă în momentul perestroikăi. Ce puteam noi face? Să mai scriem un
articol, care ar fi fost publicat printre alte câteva zeci celebrând perestroika?
Condiţiile de viaţă din Occident te pun pe picior de egalitate cu şarlatanul
sau cu agentul sovietic dovedit: tu ai opinia ta, ei o au pe a lor. Aici se şterge
frontiera între cunoştinţe şi opinie.
Cu toate acestea establishment-ul, atât de dreapta cât şi de stânga,
trăia după regulile sale care nu-i îngăduiau să se îndepărteze prea mult de
„consens“, de necesitatea unei realegeri (în cazul oamenilor politici) sau de
admiraţia reciprocă (pentru personalităţile publice, academicieni şi ziarişti).
Această mică lume de multă vreme putredă, ticăloşită, trăieşte nu de pe
urma creierului ei, ci de pe urma „regulilor (sale) de aur“ particulare:
atitudinea faţă de comunism era reglată nu de adevărul sau neadevărul
principiilor, ci de gradul ei de „moderaţie“. Hoarde de şarlatani, sovietologi
sau kremlinologi au făcut carieră datorită unor raţionamente trase de păr
privind identificarea uliilor şi porumbeilor de la Kremlin. Hoarde nu mai
puţin numeroase şi nu mai puţin şarlataneşti nu trăiau decât pentru
stupidul „control al armamentelor“, deşi fiecare înţelegea că nu era vorba de
armamente şi că de altfel nimeni n-ar fi putut spune ce cantitate de
armament deţinea URSS. Nu mai spun nimic despre cârdurile de diplomaţi
profesionişti pentru care cea mai mare valoare pe pământ era „stabilitatea“
cu orice preţ (chiar cu preţul libertăţii), iar problema majoră, „ameliorarea
relaţiilor“ (fie şi cu dracul).
Vedeţi dumneavoastră, când faci parte tu însuţi dintr-un
establishment, dintr-o „elită“, nu poţi să nu simţi, în cele din urmă, oarecare
înrudire cu establishment-ul sovietic. Acesta le era măcar mai accesibil, mai
apropiat, mai comod decât mulţimile populare şi, a fortiori, decât noi ceilalţi,
„extremiştii“.
„Mai bine să trăieşti cu un diavol pe care-l cunoşti decât cu un diavol
de care nu ai habar.“ La aceasta se rezumă morala lor de oameni meschini
şi arivişti. Or, fiecare om politic, fie el şi cel mai cinstit dintre oameni,
trebuie să ţină seamă de această turmă, căci el nu ar putea guverna fără ea.
Astfel încât, establishment-ul de stânga înţelegând foarte bine ce făcea,
establishment-ul de dreapta nu a ştiut cum să-i riposteze.
Ronald Reagan însuşi, în pofida aversiunii lui viscerale pentru
comunism, n-a ştiut ce să răspundă când i s-a spus:
„Şi dacă l-ar trece mâine cu adevărat pe linie moartă pe Gorbaciov,
aşa cum au făcut-o cu Hruşciov? Dacă s-ar reveni întrutotul la epoca lui
Brejnev? Lumea ne-ar blestema pentru că nu l-am sprijinit.“
Cercetându-i de aproape pe anticomuniştii autentici care înţelegeau
perfect cu ce aveau de-a face, îţi poţi da seama că, din păcate, existau astfel
de anticomunişti încă şi mai puţini decât în Uniunea Sovietică. În interior,
în adâncul sufletului, lumea întreagă capitulase, se resemnase cu ideea unei
„coexistenţe paşnice“ cu răul, se adaptase coabitării şi nu credea că ea va
putea înceta într-o bună zi. În cel mai bun caz, se spera într-o îmblânzire a
regimului, o „liberalizare“, adică în apariţia miraculoasă a unui „ţar
reformator“ la Kremlin. De aceea s-au azvârlit spre momeala pe care o
pregătise Comitetul Central în profunda sa înţelepciune. Nu degeaba se
încăpăţânează omenirea să ignore ce anume s-a petrecut de fapt. Nu
degeaba nu doreşte ea nici anchete, nici documente extrase din arhivele
Kremlinului, nici memorii-confesiuni ale foştilor călăi: oricine ştie bine că ar
descoperi în ele lucruri puţin măgulitoare pentru el însuşi. Chiar şi astăzi,
oamenii preferă să nu se sinchisească de fapte şi să tot vorbească despre
impostura evidentă a unui Gorbaciov reformator îndrăzneţ, care a eliberat
omenirea de ororile comunismului. Este cu atât mai liniştitor, cu atât mai
confortabil...
Totuşi, mi se va spune, nu sunt cu toţii astfel. Iată, de pildă, Doamna
de fier! Nu e ea mai bine decât alţii? E de necrezut că şi ea s-a resemnat, că
a capitulat în faţa comunismului: lucrul ăsta nu se potriveşte cu imaginea
ei. Şi, în realitate, nu se potriveşte. Problema asta m-a chinuit în cursul
celor şapte ani de perestroikă şi chiar mai apoi. Încercările de a discuta cu
ea, de a-i explica lucrurile nu duceau la nici un rezultat: ea refuza să
asculte. Doar la auzul numelui de Gorbaciov, se mărginea să pronunţe
aceste cuvinte, cu acea clătinare mândră din cap a unei mămici vorbind de
scumpa-i odraslă:
„Isn’t he marvellous?“ 657
Şi discuţia se oprea aici. Dar eu nu-mi pierdeam curajul şi, la fiecare
nouă discuţie, reveneam asupra acestui subiect dureros. A fost pentru mine
un soi de obsesie. În sfârşit, în 1992, scotocind prin arhivele CC la Moscova,
am dat din întâmplare peste un document din 1984 privind sprijinul oferit
de sovietici minerilor englezi aflaţi în grevă. Nu era aici nimic cu adevărat
nou: oricine ştia că într-un moment critic al grevei, URSS le trimisese un
milion de dolari. Lucrul era de notorietate publică, dar se credea atunci că
ajutorul reprezenta acţiunea sindicatelor sovietice ce îşi ajutau fraţii de
clasă. Examinând documentul, mi-am dat atunci seama că decizia provenea
desigur de la Comitetul Central şi că, printre semnatari, se afla, fireşte,
Gorbaciov, pe atunci al doilea secretar al Comitetului Central, fără
semnătura căruia nici un document n-ar fi fost valabil.
În modul cel mai firesc din lume, la întoarcerea mea de la Moscova m-
am grăbit să merg la Dna. Thatcher, savurând dinainte efectul dezvăluirii
mele. Cunoscând importanţa pe care o avusese pentru ea greva minerilor
din 1984, care ar fi putut foarte bine să provoace căderea guvernului său,
nu mă îndoiam nici o clipă că o voi atinge în punctul sensibil. Într-adevăr,
văzând semnătura prietenului ei, s-a făcut palidă:
„De când datează această semnătură?“ mă luă ea la întrebări.
I-am arătat data.
657 Aşa-i că este extraordinar?

„E chiar mai rău, spuse ea cu voce scăzută. I-am vorbit despre acest
lucru exact atunci şi mi-a spus că nu ştia nimic.“
Era clipa de triumf pe care o aşteptam de atâta vreme.
„Partea proastă, când «se fac afaceri» cu conducătorii comunişti, este
că au prostul obicei de a te privi drept în ochi minţindu-te în faţă“, am spus
încet, distinct, savurând fiecare vorbă.
A urmat o lungă pauză. Prea lungă, fără îndoială.
„Ştiţi, nu sunt o naivă...“
Astfel, în Memoriile sale, atunci sub tipar, a apărut la locul respectiv o
notiţă enigmatică:
„În fapt, am primit mai târziu un document care lăsa să se înţeleagă
că Gorbaciov era întru totul la curent şi figura printre cei ce au autorizat
plata.“658
Aliaţii
Mă tem totuşi că anii de perestroikă n-au făcut decât să dezvăluie o
diferenţă de judecată asupra comunismului care existase întotdeauna între
conservatorii de aici şi noi, evadaţii din ţările comuniste care încercaserăm
pe pielea noastră „socialismul real“. Dacă pentru mine, de pildă,
comunismul era (şi a rămas) răul absolut, tot ce se poate închipui mai rău,
pentru ei nu era decât „o problemă printre altele“ şi nu obligatoriu cea mai
gravă. Lucrul cel mai rău, după părerea mea, este că ei nu au înţeles
niciodată universalitatea acestui rău, natura sa internaţională şi, în
consecinţă, universalitatea pericolului pe care îl reprezintă el. În fundul
inimii, ei credeau în majoritatea lor că acest rău nu ameninţa „ţările
civilizate“ şi că cele care sufereau de pe urma acestui rău o „meritaseră“
întrucâtva. Cam ca odinioară, când lepra putea trece drept o pedeapsă de la
Dumnezeu. Astfel, la conservatori era larg răspândit mitul conform căruia
comunismul din Rusia nu era decât o consecinţă (dacă nu cumva o simplă
varietate) a unui despotism fundamental rusesc.
„Răspunsul la multe din enigmele comportamentului sovietic se află
nu în stele, ci în ţari (not in the stars, but in the tsars). Corpurile lor sunt
îngropate sub bolţile Kremlinului, dar duhul lor sălăşluieşte în sălile
Kremlinului“, scrie, de pildă, Richard Nixon, fostul preşedinte al Statelor
Unite659.
Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce să nu începem destinderea cu
URSS? Nu vom schimba noi Rusia - ea este astfel printr-un decret al istoriei,
658 The Downing Street Years, Margaret Thatcher; Harper and Coliind
Publishers, 1993, pag. 369, nota din josul paginii.
659 La vraie guerre (Adevăratul război), Richard Nixon, Warner Books 1980,
pag. 49.
nu mai putem decât spera venirea pe tronul moscovit a unui „monarh
luminat“.
Ascultaţi-l din nou pe mult-iubitul nostru gânditor al
conservatorismului, omul al cărui coeficient este de o unitate „baker“
explicând acelor ţicniţi europeni, în 1991: „Printr-o ironie a soartei, îngustul
naţionalism european al secolului al XIX-lea deschide calea unei alte
ideologii raţionaliste şi universaliste cu totul diferite care trebuia de
asemenea să străbată frontierele : marxismul. În Uniunea Sovietică,
bolşevicii au amestecat această ideologie cu o mişcare slavofilă care era la
rândul ei o reacţie împotriva valorilor occidentale aşa-zis inasimilabile“660.
Unde a putut el dibui slavofilism la bolşevici, ne putem întreba. În
schimb, ştie pertinent unde se găseşte antidotul:
„În ceea ce mă priveşte, relaţiile noastre transatlantice se sprijină pe
anumite idealuri ale Luminilor universal aplicabile.“
Să lăsăm de-o parte aceste digresiuni istorice de analfabet: ce putem
face dacă aceasta este educaţia primită de gânditorul nostru şi de prietenul
său la universitatea Yale, în acea „sorority“ căreia îi aparţineau în perioada
lor de studenţie661? Altul este elementul important: din moment ce ei nu
înţeleg că marxismul a ieşit tocmai din „idealurile Luminilor“, ei nu pot
vedea în ce anume este el primejdios. Dacă, purificat de deformările sale
„slavofile“, marxismul le apare ca acceptabil pentru „o nouă ordine
mondială“, la ce bun să discuţi cu ei?
E curios lucru că, asupra acestui punct, ei se întâlnesc exact cu
menşevicii europeni, pentru care mitul bunului socialism şi al ticăloasei
Rusii care l-ar fi desfigurat a furnizat întotdeauna o autojustificare. (Ceea ce
nu pricepem noi bine este de ce au susţinut ei cu atâta încăpăţânare o astfel
de „deformare“ vreme de şaptezeci şi patru de ani, cât a durat ea.) Dar, în
timp ce pentru aceştia din urmă este doar o vorbă goală comodă,
conservatorii se delectează îmbătându-se cu ea, fără a bănui că aceasta
furnizează o justificare experimentului socialist în propria lor ţară. În
această privinţă, conservatorii europeni nu făceau mai multe parale decât
Nixon-i sau Baker-i: pentru ei, comunismul nu a fost niciodată un rău
supranational, iar lupta pe care noi o duceam împotriva lui nu a fost
niciodată pentru ei o luptă comună. Ce minune această perpetuă confuzie
între „rus“ şi „sovietic“, între victimă şi călăul ei! Se ajungea la adevărate
enormităţi: „ruşii“ ocupau Afganistanul, iar „savantul sovietic“ Saharov era
nemulţumit de acest lucru. Mi se va spune că astea sunt mărunte
neînţelegeri lingvistice, pură ignoranţă... Nu ştiu. Nişte adevăraţi tovarăşi de
660Berlin Speeches, op. cit., pag. 16.

661Asupra participării lui George Bush la societatea Skull and Bones de la
Yale, vezi Observer magazine, 31/07/1994, pag. 21, «Bones of a Conspiracy»
de Claire Messud.
arme sunt mai riguroşi în ceea ce priveşte astfel de probleme şi ei trebuie
să-şi pună întrebarea dacă luptă împotriva poporului sau împotriva acelora
care l-au aservit. De aceea nu ardeau deloc de nerăbdare să se ia la harţă cu
regimul.
Fostul prim-ministru Harold Macmillan mi-a spus într-o zi:
„Preocuparea noastră nu este aceea de a încerca să schimbăm
sistemul sovietic. Asta este treaba ruşilor înşişi. Datoria noastră este să
ajungem cu ei la un acord care să asigure echilibrul în lume.“
Tot o astfel de filosofie a mărturisit şi Margaret Thatcher în interviul în
care a făcut cunoscut lumii că se puteau „face afaceri“ cu Gorbaciov.
„Noi nu pretindem să-i schimbăm, nici ei să ne schimbe pe noi“, a
spus ea atunci.
I-am răspuns:
„Frumoasă bază pentru «relaţii constructive»! Un comerţ de rutina. Voi
le daţi credite şi tehnologie, ei vă vor rambursa în monedă forte... prin
subversiune economică. Voi le veţi fabrica uzine de tractoare, iar ei vor
trimite aceste „tractoare“ încărcate cu soldaţi în Afganistan. Nu vă
preocupaţi să-i schimbaţi, vă vor schimba ei oricum. Exact acest tip de
reforme este ceea ce caută tovarăşul Gorbaciov: Vestul va construi economia
sovietică, în timp ce ea va lua asupră-şi construirea comunismului în
lume662.“
Cititorul poate să-şi dea seama de bucuria răutăcioasă pe care am
încercat-o şapte ani mai târziu când am descoperit documentul citat mai
înainte, asupra ajutorului sovietic, dat minerilor aflaţi în grevă.
Alianţa noastră cu anticomuniştii din Vest n-a fost niciodată egală; în
cursul momentelor dure ale războiului rece sau ale destinderii ne-am unit
forţele; în timpul zilelor, grele pentru noi, ale perestroikăi, ei ne-au uitat. Dar
chiar şi în zilele alianţei, n-a existat deloc între noi o înţelegere reciprocă: ei
interpretau într-un mod prea îngust ameninţarea sovietică, nevăzând în ea
decât pericolul militar. Dar faptul că înarmarea nu joacă decât un rol
psihologic într-un război ideologic (care nu are atunci nici front, nici spate al
frontului) a rămas dincolo de înţelegerea lor. Este aşadar normal ca, după ce
au obţinut falimentul URSS în 1986, ei să se fi simţit asiguraţi şi să nu-şi fi
dus munca la bun sfârşit: de îndată ce URSS a încetat să mai reprezinte o
primejdie pentru lume, ea a încetat să-i mai intereseze. Viitorul a sute de
milioane de oameni nu-i tulbura, fără îndoială, în virtutea acelui sentiment
de superioritate (dacă nu de şovinism) evocat mai sus, care presupunea o
responsabilitate mistică a popoarelor, un comunism de „pedeapsă.“
De aceea divergenţele noastre, deşi atenuate de existenţa unui
duşman comun, au apărut destul de repede; spre sfârşitul anilor ’70, când
lumea s-a convins că URSS nu înţelegea să respecte acordurile de la
662 Survey, primăvara 1985, tomul 29, nr. 1, pag. 81-82.

Helsinki în materie de drepturi ale omului, poziţiile noastre au devenit
divergente. Noi consideram că singura ripostă adecvată dată arestării
grupurilor numite „grupuri Helsinki“ era denunţarea acestor acorduri sau,
măcar, ameninţarea unei denunţări, însoţite de un ultimatum cerând
eliberarea prizonierilor. Occidentul a tins să procedeze ca şi cum nici un
eveniment grav nu se petrecuse şi să „continue procesul Helsinki“ ca şi cum
nu s-ar fi întâmplat nimic. Această atitudine ar fi fost de înţeles dacă, în
majoritatea ţărilor occidentale, stânga ar fi rămas la putere, dar, în ciuda
virajului destul de brusc spre dreapta în anii ’80, ea nu s-a schimbat
substanţial. Administraţia Reagan însăşi nu s-a încumetat să abordeze
problema, deşi mai multe personalităţi republicane, atunci când erau în
opoziţie, au împărtăşit punctul nostru de vedere.
Problema nu era secundară, nici măcar „umanitară“, cum se spunea
pe atunci, ea era cheia raporturilor politice între Est şi Vest. Acordurile de la
Helsinki, cu toate imperfecţiunile lor, cuprindeau principiul fondator al
acestor raporturi: egalitatea şi interdependenţa celor trei „conţinuturi“ ale
sale, securitate, cooperare, drepturi ale omului. Ele cuprindeau în germene
recunoaşterea, de primă importanţă, a faptului că agresivitatea externă a
Uniunii Sovietice era indisolubil legată de natura antidemocratică şi
represivă a regimului, care trebuia să fie schimbată, lucru fără de care
„securitatea“ nu era decât o vorbă goală, iar „cooperarea“ o capitulare.
Relaţiile economice se preschimbau într-un ajutor acordat duşmanului,
legăturile „culturale“ într-un instrument al propagandei sovietice, în timp ce
relaţiile diplomatice înseşi nu făceau decât să confirme imaginea falsificată a
unei Uniuni Sovietice asimilate unui stat normal.
Acordurile de la Helsinki conţineau în plus o concesie importantă din
partea Occidentului: „recunoaşterea imuabilităţii frontierelor de după război
în Europa“, adică de facto, recunoaşterea ocupaţiei sovietice în Europa
centrală şi răsăriteană şi legitimarea ei.
Nu degeaba Brejnev vedea în aceste acorduri cea mai mare reuşită a
şederii sale la putere şi nu în zadar a spus el unuia din adjuncţii săi663:
„Dacă punem la punct Helsinki, putem muri liniştiţi.“
Nimic surprinzător în acest lucru: înţelegea „să se înscrie în istorie ca
cel ce perseverase într-o optică victorioasă, confirmând victoria militară
printr-o victorie politică“. O dată confirmate de către Occident cuceririle
sovietice din Europa se putea merge înainte, se putea extinde influenţa
asupra întregii Europe şi continua „lupta pentru pace“ şi dezarmarea.
Aceste acorduri erau paleativul unui tratat de pace inexistent în Europa de
663Interviul cu Anatoli Kovalev, şeful delegaţiei sovietice la tratativele de la

Helsinki din 1975. Messengers from Moscow; film documentar, partea a
patra: «Centrul», Barraciough Carey Productions, Los Angeles, pentru BBC
Bristol. Programat pentru februarie 1995, BBC-2.
după război şi consacrau cuceririle Imperiului Sovietic.
Era vorba aşadar de întreaga strategie a Occidentului pentru deceniile
viitoare: denunţarea acordurilor de la Helsinki însemna de fapt o revizuire a
acordurilor de la Yalta şi repunea problema legitimităţii ocupaţiei sovietice
în Europa răsăriteană (incluzând şi ţările baltice, şi chiar Ucraina şi
Bielorusia). E caracteristic faptul că o simplă aluzie la un posibil reviriment
în relaţii, atunci când mai mulţi senatori şi membri ai Congresului au
propus să ridice această problemă la Conferinţa de la Madrid în 1980, a
declanşat la Moscova o adevărată panică:
„Iniţiativa membrilor Congresului citaţi a primit sprijinul majorităţii
membrilor Camerei Reprezentanţilor, comunica îngrozit Comitetul
Central664. Acest lucru nu angajează deocamdată administraţia la acţiuni
concrete, dar, din raţiuni de demagogie, aceasta poate furniza lui Carter
pretextul necesar pentru a desfăşura o nouă campanie împotriva URSS.“
Acordurile de la Helsinki ar fi putut deveni o remarcabilă unealtă în
politica externă dacă Occidentul s-ar fi decis să profite de ele. Cu toate
acestea, nu doar Carter, ci chiar Reagan, Thatcher şi Kohl, care controlau în
anii ’80 politica occidentală, nu s-au putut hotărî s-o facă, iar aceste
acorduri au devenit instrumentul politicii sovietice de zdrobire a disidenţilor
şi de ofensivă în Europa. În loc să silească Moscova să se apere, - şi încă pe
teritoriul ei (Europa răsăriteană şi republicile din URSS) -, Occidentul i-a
permis să treacă la „ofensivă paşnică“, ofensivă care a fost cât pe ce să coste
Europa libertatea sa.
A schimba atitudinea era, în treacăt fie spus, încă posibil în toiul
isteriei pacifiste pe care Moscova o provocase la începutul anilor ’80. În loc
să accepte regula jocului sovietic şi să discute despre o pace abstractă în
afara contextului relaţiilor Est-Vest, în loc să facă şicane la nesfârşit asupra
numărului de rachete şi de ogive nucleare, ceea ce nu avea alt rezultat decât
să înnebunească şi mai mult o populaţie ignorantă în aceste lucruri şi, în
consecinţă, să facă jocul Moscovei, trebuia pur şi simplu să se revină la
contextul Acordurilor de la Helsinki, ce permiteau să fie legate chestiunile de
securitate de natura regimului sovietic. O astfel de poziţie era, pentru
Occident, asigurată de succes, deoarece readucea dezbaterea la adevăratul
ei loc, punea iarăşi în evidenţă pe aţâţătorul de tulburări şi propunea o
soluţie a conflictului Est-Vest, semnătura sovieticilor pe aceste acorduri
interzicând să se vorbească de anumite clauze „inacceptabile“ pentru
Moscova. Într-adevăr, ce ar fi putut găsi de spus Moscova în faţa exigenţei
de a-şi respecta angajamentele în baza Acordurilor de la Helsinki? Nimic
altceva decât cuvinte demagogice. În schimb, denunţarea acestor acorduri
664Rezoluţia secretariatului CC nr. St-182/77 gs din 25/10/1979 şi nota

Departamentului propagandei în politica externă, din 19/10/1979, exp. nr.
7D-110.
ar fi deschis Occidentului o perspectivă minunată: propunerea unei
conferinţe internaţionale pentru încheierea unui tratat de pace, unde s-ar fi
pus în mod inevitabil problemele autodeterminării popoarelor ocupate de
URSS pe baza pactului germano-sovietic. Cine, aşadar, se putea opune, în
epoca aceea de tensiune, unui tratat de pace? Forţele prosovietice înseşi ar fi
fost în încurcătură, iar opinia publică nepărtinitoare ar fi fost cu siguranţă
de partea noastră. Ceea ce spun nu este o simplă supoziţie: chiar în
momentul în care isteria antinucleară îşi atinsese punctul maxim în Statele
Unite (1984), noi am efectuat două experienţe instructive în două state
dintre cele mai liberale din ţară, California şi Massachusetts. Li s-a propus
prin referendum, alegătorilor din Los Angeles textul următor665:
„County Board of Supervisors din Los Angeles ar trebui oare să facă să
parvină conducătorilor Statelor Unite şi ai Uniunii Sovietice un mesaj
specificând că riscul de război nuclear între Statele Unite şi URSS ar fi
redus dacă toată lumea ar avea posibilitatea să-şi exprime opiniile în mod
liber şi fără teamă asupra problemelor mondiale, incluzând politica de
înarmare a naţiunilor? În acest caz, populaţia din Los Angeles ar trebui oare
să invite toate naţiunile semnatare ale acordurilor de la Helsinki privind
drepturile omului să respecte dispoziţiile acestor acorduri privind libertatea
de expresie, de religie, a presei, libertatea de reunire şi de emigrare pentru
toţi cetăţenii lor?“
În ciuda opoziţiei îndârjite a artizanilor profesionişti ai păcii,
propunerea a fost acceptată cu o majoritate de două treimi! O rezoluţie de
acelaşi gen a fost prezentată în Massachusetts în octombrie:
„...Constrângeţi Uniunea Sovietică să respecte Declaraţia universală a
drepturilor omului de la Naţiunile Unite şi acordurile de la Helsinki drept
mijloc de reducere a riscurilor de război nuclear“.
Nu putem pune la îndoială faptul că guvernul Statelor Unite ar fi
putut extinde experienţa la ansamblul ţării, neutralizând astfel mişcarea
artizanilor promoscoviţi ai păcii. Dar, în pofida sprijinului, evident totuşi, al
populaţiei, administraţia Reagan nu s-a încumetat totuşi s-o facă. Ea s-a
ferit încă şi mai mult să-şi facă din acest lucru linia de apărare în politica
internaţională; cât despre denunţarea acordurilor şi ideea unei „conferinţe
pentru pace“, ea nu voia să audă vorbindu-se despre aşa ceva.
Conservatorii, din păcate, au fost strict incapabili să asimileze
principiile „războiului ideologic“. Chiar ajutorul dat mişcărilor
anticomuniste, conform aşa-numitei doctrine Reagan, se limita la aspectele
sale pur materiale, cel mai adesea financiare şi militare. Enorma muncă de
propagandă capabilă să le asigure simpatiile opiniei publice depăşea
orizontul înţelegerii lor. Acesta e un lucru printre atâtea altele, de care a
665 Wall Street Journal, 11/06/1984, pag. 22; Washington Times,

8/06/1984.
trebuit să ne ocupăm noi înşine, când noi n-aveam nici mijloace, nici
posibilităţi politice. Ce puteau face nişte asociaţii publice cu resurse
obţinute pe lângă câteva fonduri publice sau private? Internaţionala
rezistenţei, fondată de noi în 1983, făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a
rezista la ceea ce, în URSS, era acţiunea unor structuri gigantice, puternice,
finanţate din belşug. Prietenii noştri occidentali nu înţelegeau întotdeauna
ce voiam noi să facem. Ei încă dădeau un sens jurnalismului, conferinţelor,
conferinţelor de presă, dar orice operaţie mai complexă se ciocnea de
obstacole imposibil de depăşit, de neînţelegere birocratică. Exemplul cel mai
grăitor este propunerea noastră de a îndemna la nesupunere generalizată
trapele sovietice instalate în Afganistan. Era totuşi evident că mudjahedinii
nu puteau câştiga o victorie pur militară decât dacă li se trimiteau arme. Ar
fi trebuit aşadar să fie găsite alte mijloace care ar fi făcut ocupaţia sovietică
prea „costisitoare“. Soluţia care se impunea era de a li se facilita soldaţilor
sovietici fuga în străinătate. Să ne închipuim că în fiecare săptămână, între
alte informaţii, se raportează la Politburo că mai multe sute de soldaţi şi-au
abandonat „contingentul limitat“, iar ca cei o sută şi ceva din săptămâna
precedentă au dat conferinţe de presă. Câte comunicate de acest gen ar fi
putut Politburo-ul înghiţi, înainte de a întreprinde în grabă retragerea
trupelor sale? În cel mai rău caz, participarea directă a unităţilor sovietice ar
fi fost redusă la zero spre a se evita noi şanse de dezertare. Chiar şi această
singură reacţie ar fi fost o uşurare considerabilă pentru afgani, care ar fi
putut să-i vină de hac unei armate guvernamentale demoralizate.
Că nişte soldaţi sovietici dezertaseră fără nici cea mai mică şansă de
supravieţuire, fără să mai vorbim de ajungerea în Occident, era ceva ce
ştiam de la prietenii noştri mudjahedini. Nu mă îndoiam de acest lucru,
văzând bine în ce măsură acel război declanşat de dragul comuniştilor putea
fi nepopular în rândurile tineretului rus (fără a mai vorbi de recruţii din alte
republici). Mai mulţi dintre ei erau deja prizonieri ai afganilor, ceea ce
stingherea considerabil mobilitatea grupurilor de partizani. În plus,
comandamentul sovietic, aflând că în cutare sau cutare sat se găseau
dezertori, supunea acel sat unui bombardament feroce pentru a-i descuraja
pe afgani de acel soi de ospitalitate.
Aceasta este o problemă de care cineva trebuia oricum să se ocupe.
Cel mai simplu era să se obţină un acord cu mudjahedinii: ei vedeau întreg
interesul proiectului. Se poate spune acelaşi lucru despre generalul Ziaul-
Haq, preşedintele Pakistanului, care închidea cu bună ştiinţă ochii asupra
trecerii transfugilor prin teritoriul său. Doar guvernele occidentale refuzau
să înţeleagă fondul problemei, insistau asupra caracterului „umanitar“ al
operaţiei, adică asupra reducerii ei la o scară infimă. Ansamblul asociaţiilor
care se ocupau de această problemă a reuşit, cu preţul unor incredibile
dificultăţi, să scoată de acolo cincisprezece oameni, nu mai mult. Nu putea
fi vorba de zeci, şi încă şi mai puţin de sute: nici o ţară occidentală nu
accepta să-i primească...
Acesta nu este decât un exemplu, însă el este foarte instructiv prin
aceea că lămureşte cauza esenţială a divergenţelor noastre: cu toate
eforturile noastre, înseşi cercurile cele mai conservatoare din Occident nu
au vrut să înţeleagă că zeci sau sute de milioane de oameni de dincolo de
cortina de fier le erau cei mai puternici şi cei mai fireşti aliaţi, şi nu erau o
simplă „problemă umanitară“. Şi că nu se putea înfrânge comunismul decât
cu ei.
O încercare disperată
Era totuşi vremea binecuvântată în care existenţa unui duşman
comun făcea din noi aliaţi întâmplători şi asigura semenilor noştri sprijinul,
dacă nu al guvernelor, măcar al anumitor forţe sociale. Nebuna euforie a
anilor de glasnost şi perestroikă ne-a lipsit de acest ultim sprijin, de aceşti
ultimi aliaţi. Ispita de a „învinge“ fără a trebui să se mai şi lupte, de a
câştiga fără eforturi, a fost prea puternică pentru ei. În momentul precis în
care se puteau în sfârşit construi în mod legal structuri de opoziţie fără
teama unor represiuni serioase, resursele şi simpatiile Vestului s-au
îndreptat spre cealaltă tabără. În momentul precis în care prizonierii politici
din lagărele sovietice erau supuşi la presiunea cea mai rafinată care voia să
obţină de la ei o „neutralizare“, Vestul aplauda omenia unui Gorbaciov. În
vreme ce trupele Speţnaz îi masacrau pe democraţii georgieni într-o piaţă
din Tbilisi, zdrobeau Frontul naţional din Azerbaidjan la Baku, luau cu asalt
clădirile guvernamentale la Vilnius şi Riga, Vestul nu avea decât o teamă: că
acest lucru îi putea dăuna lui Gorbaciov. Cât despre ajutorul financiar dat
„reformatorilor“ de la Kremlin, el se putea calcula în cifre astronomice: în
şapte ani dedicaţi perestroikăi comuniste, datoria externă a crescut cu 45
miliarde de dolari! Iată uriaşul preţ pe care l-a plătit Occidentul pentru ca
URSS să nu vadă născându-se nici adevărata democraţie, nici economia de
piaţă. Şi ar fi dat încă şi mai mult, dacă puciul din august ar fi izbutit:
fusese deja pus pe tapet un nou „plan Marshall“ despre care se discuta
serios la întâlnirile Grupului G7. Fie doar şi menţionarea planului Marshall,
care salvase Europa de comunism, ar fi trebuit să dea de gândit: cu cincizeci
de ani mai devreme, cine s-ar fi gândit să facă să beneficieze de acest plan o
Germanie încă neînvinsă? Ar fi putut fi propus acest lucru Franţei lui Pétain,
Italiei lui Mussolini, Norvegiei lui Quisling? Părinţii noştri avuseseră măcar
bunul simţ să zdrobească mai întâi adversarul, să-l silească să accepte o
capitulare necondiţionată, să practice denazificarea, mai înainte de a vorbi de
ajutor economic. Dacă ar fi acţionat altfel, Europa n-ar fi cunoscut niciodată
democraţia, ar fi vegetat ani de zile în absurditatea post-totalitară.
Noi ne-am străduit desigur să ne opunem acestei nebunii până la
capăt, încercând să sprijinim cât mai bine publicaţii şi mişcări independente
din interiorul URSS. Centrul pentru democraţia în URSS, creat în acest scop
la New York, a început chiar să traducă şi să publice câteva din aceste
publicaţii, spre a atrage atenţia publicului, până ce a fost lipsit de orice
resurse666. Pentru a utiliza cât mai raţional firavele noastre fonduri, am fost
nevoiţi să topim totul într-o organizaţie unică regrupând pe democraţii din
toate republicile sub deviza Democraţie şi Independenţă. Dar până şi
conservatorul Daily Telegraph ne-a găsit cam prea de dreapta („right wing“):
„Pentru mulţi disidenţi, Occidentul este pe cale să înghită cea mai
alambicată dintre dezinformări, şi anume că M. Gorbaciov ar fi un autentic
democrat şi că ar fi ameninţat de către o opoziţie conservatoare... Cu toate
acestea, cu cât aceste voci izolate discreditează mai mult politica glasnost,
cu atât începem să bănuim că disidenţii bat pasul pe loc şi deplasează cu
mare plăcere stâlpii, indicatori ai reformei, ca pentru a dovedi că nu a fost
zadarnic curajul lor de odinioară... Ei văd conspiraţie peste tot...“667
Cred şi eu! Din moment ce chiar Margaret Thatcher... chiar Ronald
Reagan... Se pot numera pe degetele unei singure mâini ziariştii (ca Abe
Rosenthal în editorialele sale din Wall Street Journal) care au îndrăznit pe
atunci să ne susţină. Din fericire, criza care se accentua în ţară antrena o
radicalizare violentă a societăţii şi, din 1990, intelighenţia din Moscova
însăşi a început să înţeleagă fondul problemei. Noi posibilităţi se iveau, forţe
noi scăpau de sub controlul puterii, se scuturau de farmecele perestroicii. În
1990, noi am făcut o ultimă încercare pentru a uni cât de cât opoziţia şi am
convocat o conferinţă la Praga, la care am invitat în acelaşi timp foşti
disidenţi, noi opozanţi originari din toate republicile URSS şi pe cei câţiva
conservatori occidentali încă în măsură să ne aprecieze sarcina.
Praga era locul ideal pentru o astfel de acţiune, nu doar din cauza
apropierii sale de URSS şi a facilităţilor acordate pentru intrarea pe teritoriul
cehoslovac, dar mai ales din cauza unui simbolism evident pe care Václav
Havel n-a scăpat prilejul să-l sublinieze în discursul său de bun venit. Acest
om, primul şef de stat în istoria lumii venit la putere ca urmare a unei
revoluţii anticomuniste, nu s-a temut să se solidarizeze cu noi, nu şi-a
renegat trecutul, dar a vorbit de principiul pe care noi îl aveam în comun cu
el: indivizibilitatea libertăţii şi a justiţiei, care, „dacă sunt ameninţate
undeva, sunt ameninţate pretutindeni.“668.
A fost, din păcate, singurul. Pentru a deveni un centru activ de
opoziţie, aveam nevoie de mijloace considerabile, de material tipografic, de
computere, de mijloace de comunicare, pe scurt tot ce îi trebuie unei
666 Cf. sfârşitul Părţii a treia.

667 Daily Telegraph, 13/05/1989, pag. 14, «Gulag Survivors Bitter as
Appeals Go Unheard» de John Kampfner.
668 Wall Street Journal, 6-7/07/1990, editorialul «An Independance Day for
Europe» de Robert L. Bartley.

organizaţii de masă pentru ca ea să-şi asigure normal funcţionarea. În ciuda
căutărilor noastre disperate, nu am găsit pe nimeni care să ne furnizeze
toate astea: nici fonduri, nici guvern, nici binefăcător bogat. Ai fi putut jura
că viitorul lumii nu mai interesa pe nimeni. Unii ne spuneau deschis: „Bine,
dacă aveţi dreptate şi dacă URSS trebuie în curând să se prăbuşească, la ce
bun să ne cheltuim banii pentru asta?“ Cât despre cele o sută de moduri
posibile de „a se prăbuşi“, acesta era un lucru la care nu voiau să se
gândească.
Este totuşi lucru de mirare: regimul era încă viu şi putea să tragă
după el în mormânt sute de mii de oameni. În plus, în 1990, era evident că
Gorbaciov şi complicii lui păreau să se pregătească pentru aşa ceva. Dar
asta nu mai deranja pe nimeni. Cu câţiva gologani, în Polonia abia eliberată
am creat cu prietenii noştri polonezi un centru de coordonare şi de
antrenament, Varşovia-90. Polonezii, odinioară activişti ai Solidarităţii
combatante, au început să pregătească de urgenţă grupuri de activişti,
veniţi din cele patru colţuri ale URSS, în condiţiile de viaţă create de starea
de război. La cererea noastră, şi-au redeschis atelierul de fabricare de
emiţătoare şi s-au străduit să înzestreze cu aşa ceva fiecare grup ce se
reîntorcea în URSS. Ne aduceam aminte că, în cursul represiunilor masive
din perioada stării de război, o informaţie fiabilă şi eficace valora imens. Că
viaţa a mii de oameni va depinde de ea.
Confirmându-ne pronosticurile, regimul a început în 1991 prin
atacarea ţărilor baltice, creşterea preţurilor, strângerea generalizată a
şurubului. Nu te puteai îndoi de faptul că instituirea stării de război nu va fi
decât o chestiune de săptămâni. Dacă ceva mai frâna încă puterea sovietică,
aceasta era rezistenţa crescândă a populaţiei, care ameninţa să se termine
printr-o grevă generală. Primăvara, confruntarea părea inevitabilă şi, după
părerea mea, de dorit. Era un moment unic în istoria noastră, unul din
acele rare momente care pot determina viaţa unei ţări pentru mai multe
generaţii.
Pentru întâia oară în şaptezeci de ani de oprimare nemiloasă, oamenii
lansau o sfidare deschisă regimului. În sine, acel elan general, reunind toate
grupurile etnice şi sociale ale ţării pentru apărarea demnităţii şi libertăţii
tuturor, era nepreţuit. El însemna că în acest popor, pe care-l puteai crede
pe veci redus la tăcere, se coceau premisele democraţiei. Dar premisele nu
erau de ajuns. Forţele opoziţiei, slabe şi inexperimentate, aveau nevoie să se
călească în lupta împotriva vechiului regim, spre a se transforma într-o
structură politică eficace, în stare să măture nomenklatura de la toate
eşaloanele puterii. Doar această luptă putea face să apară adevăraţi şefi,
conducători populari însărcinaţi cu luarea deciziilor în fiecare raion, în
fiecare întreprindere, pentru a crea o autentică alternativă politică. Fără
această luptă nu vor fi văzute producându-se schimbări în sânul sistemului,
iar noua ordine va fi lipsită de structurile de susţinere.
Ce mai încoace şi încolo, ţara se afla în ajunul revoluţiei. Marea
prostie care nu trebuia făcută atunci era să i se permită puterii să păstreze
iniţiativa, să i se lase alegerea momentului favorabil pentru a ataca. Trebuia
să i se impună regimului confruntarea în momentul în care el era cel mai
puţin pregătit, în momentul în care o dorea cel mai puţin. Or, a putea avea
influenţă din străinătate asupra mentalităţilor dintr-o ţară imensă, fără
mijloace de informaţie la scară naţională, fără organizaţie proprie, era cu
neputinţă. Noi nu putuserăm crea nimic în această ordine a lucrurilor,
abandonaţi cum eram, fără susţinere, de către lumea întreagă. Rămânea o
ultimă şansă: să ne ducem la faţa locului.
Strecurându-mă până la Moscova cu cele mai mari greutăţi, în aprilie
1991, având o viză de cinci zile, m-am cufundat într-un vârtej de mitinguri,
interviuri, consultări. Speranţa că încă s-ar mai putea îndrepta situaţia, că
încă s-ar mai putea salva ceva îmi dădea forţe, când ştiam bine că eu nu
puteam da decât sfaturi, în lipsa mijloacelor, a tehnicii, a organizării şi
simpatiei lumii occidentale de unde veneam. A fost o încercare disperată de
a convinge, speranţa mea fiind că într-o atmosferă încinsă, un singur cuvânt
rostit cu voce tare putea fi de ajuns. La urma urmei, nu ne bătuserăm noi
împotriva acestui regim cu cuvintele vreme de treizeci de ani? Nu
încercaserăm noi să facem tot ce era în puterile noastre, în nişte perioade
încă şi mai deznădăjduitoare?
„Nu vom scăpa de confruntare, am spus încă de la sosirea mea, cu
prilejul unei conferinţe de presă669. Singura noastră preocupare trebuie să
fie aceea de a împiedica să curgă sânge. De aceea voi repeta de o mie de ori
că ne trebuie o grevă generală. Este singura noastră şansă de a evita sângele
şi foametea... Nu înţelegeţi că odată cu iarna vor veni şi lipsurile. Că
Gorbaciov nu va pleca de bunăvoie. Că KGB nu va pleca de bunăvoie.
Aşadar, vor trage.“
„Cred că astăzi nu ne putem îngădui să fim pasivi. Dacă ţara noastră
nu se ridică acum, ca un singur om, pentru a spune regimului comunist:
«Cară-te!», alternativa va fi o foamete de proporţii etiopiene şi un război civil
de tip libanez.“670
„Nu înţeleg cum îi puteţi susţine moral pe minerii în grevă şi să
continuaţi să mergeţi la lucru, spuneam mizând pe sentimente671. Cum este
cu putinţă? Minerii fac grevă, nu pentru ei înşişi, ci pentru toţi, iar voi vă
duceţi la lucru... Eu sunt un fost deţinut în lagăr. Acolo unde un zek face
greva foamei, tot lagărul face la fel ca el. Ţara întreagă trebuie să intre în
grevă... Dacă puterea asta rămâne neclintită, copiii voştri vor fi nevoiţi să
meargă să lupte în Polonia sau în Moldova. Sau să zdrobească revoltele celor
669 Ogoniok, nr. 18, aprilie 1991, pag. 26-26.

670 Rossiiskaia Gazeta, 20/04/1991, pag. 4.
671 Vecernaia Moskva, 16/04/1991.
din Azerbaidjan. Asta vreţi?672“
„Trebuie să fie create urgent structuri democratice. Deputaţii voştri nu
ies din Parlamentul lor din Rusia şi îşi pierd vremea acolo. Nu văd ei oare că
nu au nimic îndărătul lor, nici o formă de putere? Dacă li se ia mâine
microfonul, ei nu mai reprezintă nimic! Trebuie unire. Numiţi-o «forum»,
numiţi-o «partid», n-are importanţă... înţelegeţi? Ţara se va prăbuşi şi nu
există nimeni.“673
Acesta era fondul problemei: ţara era gata să respingă regimul, dar
noua elită, „democraţii“ iviţi din perestroikă, aceştia nu erau gata. Oameni ai
hazardului în majoritatea lor, puşi în lumină de alegeri-mascaradă, în care
orice chip nou făcea mai multe parale decât cele vechi, ei erau infinit mai
aproape de regim decât de popor. Nu aspirau deloc la schimbări radicale
care i-ar fi putut da şi pe ei la o parte şi lipsi de acel statut de lider pe care îl
datorau unei întâmplări. Când m-am dus la o şedinţă a deputaţilor
Sovietului Suprem al RSFSR, am fost uluit în faţa inadaptării lor: deputaţii
şi-au pierdut o jumătate de zi în şicane sterile pentru a şti cărui grup îi
revenea cutare sau cutare microfon. La sfârşitul dezbaterii asupra unei teme
care îi captiva atât de mult, au trecut la vot şi, încântaţi de propriul lor spirit
democratic, au decretat suspendarea şedinţei. Ţara avea totuşi o asemenea
sete de schimbare, era atât de înfierbântată încât, la câteva zile mai târziu,
sindicatele comuniste însele au fost nevoite să facă grevă pentru o zi674, spre
a păstra oarecare influenţă, şi asta în pofida interdicţiei oficiale.
Profitând de întrerupere, am urcat la tribună şi am încercat să-i fac să
revină la simţul realităţii. Ce glumă! Ca toţi ceilalţi „lideri“ din Rusia, ei
visau la „pacea civilă“, la „negocieri la o masă rotundă“ cu regimul comunist.
Degeaba le-am explicat că până şi în Polonia (unde cel puţin existau, în
spatele militanţilor Solidarităţii, milioane de aderenţi, pe deasupra şi căliţi de
starea de război), masa rotundă fusese o eroare care pur şi simplu frânase
evoluţia ţării spre democraţie, „democraţii“ mei din Rusia n-au vrut să
priceapă că, în cazul lor, această masă rotundă nu va fi deloc „rotundă“. Din
instinct, în faţa unui conflict între regim şi popor, ei optau pentru regim,
care-i adusese pe lume. Elţîn, care era pe atunci şeful incontestabil al
democraţilor, a acceptat să-i trădeze pe minerii aflaţi în grevă şi i-a lăsat în
voia soartei pentru a încheia un armistiţiu cu Gorbaciov. Ba, încă şi mai
rău, dintre toate grupurile politice existente, el şi-a ales ca aliaţi nişte
„comunişti liberali“, duşmanii lui de moarte într-un viitor apropiat: l-a luat
ca vicepreşedinte pe Alexandr Ruţkoi, iar pe Ruslan Hasbulatov ca
preşedinte al Sovietului Suprem al Rusiei. Încă patru luni şi „alegerea“
672Ogoniok., nr. 18, aprilie 1991, pag. 26-27.

673Ibidem.
674 International Herald Tribune, 27-28/04/1991: «50 Million Russians
Strikee for an Hour in Defiance of Ban», Reuter.

aceasta se va dovedi fatală pentru urmarea evenimentelor, pentru ţara
întreagă, căci făcea imposibilă „demontarea“ fostului sistem. Încurcat în
comploturile sale şi înecat în puciurile sale, regimul va cădea ca un fruct
mălăieţ. Însă toate structurile noii puteri se vor vedea blocate de fosta
nomenklatură, paralizate de egoismul „noii elite“ alese dintre „comuniştii
liberali“ atât de dragi inimii lui Boris Elţîn. Neavând create structuri masive
de sprijin, noua democraţie va rămâne şovăielnică, în timp ce puterea se va
întoarce la o birocraţie rapace şi cinică...
La ce bun, de altfel, să-l acuzăm doar pe acel fost aparatcik veşnic
beat? Era greu să se aştepte de la el o altă alegere. Căci, în sfârşit, „floarea
ţării“, elita intelectuală în ansamblul ei, n-a fost nici ea la înălţime,
deoarece, la momentul critic, i-a fost mai frică de propriul popor decât de
linşajele cekiste. A început să se vaiete, să geamă:
„Să ne ferească Dumnezeu de o revoltă a ruşilor!... Ah, să vedem
tancuri sub ferestrele noastre!...“
„Doar la Cambridge, fără îndoială, îşi mai închipuie cineva că este de
ajuns să opreşti toate uzinele pentru a vedea cum cad cozonacii din cer, a
îndrăznit să-mi dea o lecţie fără să roşească o mică jigodie al naibii de
intelectuală care, în toată viaţa ei, nu văzuse ceva mai cumplit decât un
blam dat de Partid675. Noi, de aici, vedem foarte bine că nu este un salt spre
«împărăţia libertăţii», ci un pas spre distrugere şi haos, epidemii şi foamete.
Recurgerea la greva generală nu va preveni războiul civil, ci îl va accelera...
O mulţime de minţi lucide au înţeles deja că, dacă trebuie să ne temem de
cineva, aceştia sunt «revoluţionarii înfocaţi» care sunt prea neînfricaţi în faţa
tancurilor.“
Pe legea mea, „minţile lucide“ există, în aparenţă pentru „a vedea
limpede“... Câteva săptămâni mai târziu, au fost cu adevărat tancuri sub
ferestre, în faţa cărora a fost nevoie ca oamenii să se arate „neînfricaţi“, era
însă prea târziu pentru a mai salva ţara de distrugere şi haos. Acel aprilie
exploziv în care totul era simplu, în alb şi negru, în care totul era accesibil,
va reveni adesea în memoria netrebnicilor care se baricadează în casă
împotriva bandelor de borfaşi.
Ca şi acum treizeci de ani, nu pot decât să le repet:
„Am făcut tot ce am putut“.
Epilog
„Ah, în fond ce mai contează? mi se spunea cu ciudă, în Est ca şi în
Vest. Esenţialul este că, iată, comunismul s-a prăbuşit, şi mai ales fără
675 Literaturnaia Gazeta, nr. 29, 24/07/1991, pag. 9, «Când s-a ridicat
cortina de fier» de A. Latînina.
vărsare de sânge.“ Şi iarăşi, ca de obicei, mă pomeneam că rămân veşnicul
nemulţumit, spiritul întristat, chiar primejdiosul „extremist“ binecunoscut.
Eram cu adevărat greu de mulţumit! Regimul sovietic nu mai exista, PCUS
fusese interzis, URSS se descompusese... ce-mi mai trebuia? Să uităm cât
mai repede coşmarul trecutului, să scuturăm haina veche şi plină de praf şi
să mergem tot înainte spre victoria capitalismului!
Nu ştiu de ce, această pierdere a memoriei aproape freudiene (asociate
unei pierderi a conştiinţei morale) mă nelinişteşte infinit mai mult decât
urmările pur materiale ale crizei actuale. Viaţa în Rusia pare să pornească
iarăşi de la zero, fără regrete şi căinţă, fără nici cel mai mic efort de a se
regândi experienţa trăită. Iată-ne pe toţi, oricare au fost acţiunile noastre, cu
toţii asemănători, cu toţii victime, cu toţii democraţi. Acest lucru aduce
uneori a ţicneală: un om perfect necunoscut mie mă opreşte pe stradă,
foarte vesel şi, fără urmă de ironie, îmi mărturiseşte:
„Eu, cel care vă vorbeşte, am lucrat vreme de douăzeci de ani pentru
«organe». Unul dintre prietenii mei era în escorta care v-a transportat în
Elveţia. Asta a fost mândria vieţii sale.“
Ce-i puteam spune, văzându-i chipul vesel, decât să-l rog să-i
transmită salutări acelui prieten?
În fond, nu este deloc amuzant, este înspăimântător. Nu este vorba de
noi, de foarte micul număr al acelora care au refuzat să colaboreze cu răul,
căci suntem perfect dispuşi să-i iertăm pe vinovaţi; însă ei nu trebuie să se
ierte pe ei înşişi. Ei sunt cei ce ar trebui să simtă nevoia de iertare şi, dacă
nu resimt această necesitate, cauza lor este lipsită de speranţă. Orice mi s-
ar spune, nu pot crede că un om ar putea renaşte fără suferinţă, fără o
revizuire dureroasă a tuturor vechilor sale valori, şi încă şi mai puţin cred că
ar putea renaşte o întreagă ţară care, decenii întregi, a trăit în cea mai
monstruoasă dintre minciuni. Singurul caz al unei astfel de renaşteri este
cel al Germaniei de după război, şi este de crezut că ea nu s-ar fi produs
dacă germanii n-ar fi fost conştienţi de vina lor naţională. Or, această
conştiinţă nu le-ar fi venit dacă crimele lor nu ar fi fost condamnate de
întreaga omenire. Europa continentală în ansamblul ei, dat fiind că trăise
ocupaţia nazistă - şi, ca urmare, o colaborare a elitelor ei cu ocupantul -, nu
ar fi putut vedea democraţia triumfând fără o astfel de mărturisire. Fără aşa
ceva, la un an sau doi după eliberare, ar fi fost văzuţi revenind la putere
foştii colaboratori (purtând bineînţeles masca unor „democraţi“ şi datorită
unor alegeri perfect democratice), aşa cum se întâmplă astăzi în Polonia, în
Ungaria, în Bulgaria şi chiar în Lituania.
Triumful acestor oameni este încă şi mai puţin surprinzător în Rusia.
Astăzi, de când Cecenia a devenit o mlaştină sângeroasă, s-a protestat în
cor, în Est ca şi în Vest, că acest lucru era „sfârşitul democraţiei ruse“ şi că
la Kremlin guverna o „clică izolată şi necontrolată“, că „presa era cenzurată,
iar poporul indiferent“. Aventura cecenă a fost calificată aproape „o
cumpănă“ a întregii evoluţii politice a Rusiei. Ei bine, domnilor, pentru
Dumnezeu, oare toate astea sunt lucruri recente? Nu sunt oare aceiaşi
fercheşi generali care, înainte de a conduce atacul împotriva oraşului
Groznîi, au „ajutat“ Afganistanul? Nu sunt aceiaşi aparatciki ai Partidului
care, de la Brejnev şi Andropov încoace, conduc „politica naţionalităţilor“?
Nu este mereu vorba de aceiaşi „profesionişti“ după care se dădea în vânt
opinia publică în 1991? Iar „societatea“? Nu este tocmai cea care nu a găsit
curajul necesar pentru a se scutura de jugul totalitar? Nu mai trebuie să
umblaţi cu subterfugii, domnii mei: voi înşivă v-aţi făcut alegerea lăsându-
vă seduşi de perestroikă şi intimidaţi de ideea unei confruntări.
„Dar o să avem tancuri sub ferestre şi o să curgă sânge.“
Ei bine, tancurile sunt aici. Şi sângele.
Aşa este alcătuită lumea, încât trebuie să plătim fiecare eroare, fiecare
alegere. Dar, dacă, de obicei, plăteşti singur greşelile personale, greşelile
politice sunt plătite de o întreagă ţară, dacă nu chiar de lumea întreagă. Un
lucru îl atrage pe celălalt, exclude orice a treia cale nemailăsând decât o
alegere limitată generaţiilor viitoare. Şi dintr-o dată o problemă, care la
început era rezolvabilă, generează o criză, iar criza o catastrofă de pe urma
căreia vor avea de suferit oameni care nu aveau nimic în comun cu
problema iniţială. În pofida întregului lor talent, ei nu vor mai avea de ales
decât între rău şi mai rău.
Oare nu astfel am fost noi nevoiţi să plătim scump capriciul bunicilor
noştri pentru frumoasa idee a socialismului, la începutul acestui secol? Şi
încă şi mai mult inerţia lor, conformismul lor, atunci când au văzut cu
propriii lor ochi frumosul vis preschimbându-se în abator? Dacă ceva
uimeşte în istoria rusă, este cu adevărat această indiferenţă, acest fatalism
rus al lui „parcă poţi să ştii?“ Nu erau mai mult de 40.000 de bolşevici
fanatizaţi în 1917, dar pentru a le ţine piept nu a fost decât o mână de
ofiţeri. Chiar şi în toiul războiului civil, nu au fost niciodată decât câteva
sute de mii de beligeranţi de o parte şi de cealaltă, dintre care o parte
însemnată era alcătuită din oameni reuniţi întâmplător: polonezi, prizonieri
cehi de război, puşcaşi letoni. Cazaci, în cel mai bun caz. Unde era oare
toată ţara, care număra deja la vremea respectivă 150 de milioane de
oameni? Ce făceau cu toţii? Stăteau acasă ca să aştepte:
„Parcă poţi să ştii, poate că o să scăpăm...“
Deşi paralelele istorice sunt rareori justificate, este greu să te
dispensezi de ele: observând actuala descompunere a unei ţări enorme, în
indiferenţa generală, cum să nu evoci o apatie veche de şaptezeci şi cinci de
ani? Este sigur că trecerea de la o servitudine totalitară de mai multe decenii
la democraţie şi de la „socialismul bine chibzuit“ la economia de piaţă nu se
putea face cu uşurinţă. E de ajuns să ne amintim agricultura colectivizată,
industria sălbatic monopolistă lucrând în proporţie de aproape 50% pentru
nevoile militare, absenţa de capitaluri investite, sleirea resurselor, enorma
mulţime de oameni deprinşi de o viaţă cu o muncă neproductivă, pentru a
înţelege amploarea problemei. Orice reformă, chiar progresivă, a unui astfel
de sistem trebuia, în mod necesar, să antreneze un şomaj de masă,
scăderea nivelului de viaţă şi o tensiune socială atât de mare, încât nici un
guvern democratic ales n-ar fi putut rezista (aşa cum ar fi cu neputinţă ca
un guvern ales să genereze un astfel de sistem).
O problemă atât de enormă trebuia cu atât mai mult să depăşească
un guvern compus din politicieni de ocazie, cu totul zăpăciţi de a se afla la
putere, nedispunând de nici o poziţie structurală care să le permită
stabilizarea situaţiei pentru o perioadă tranzitorie. Noile instituţii
democratice erau în stare embrionară şi mai mult simbolice decât reale;
oricum, nu însemnau mare lucru în faţa structurilor omniprezente şi bine
rodate pe care le lăsase moştenire fostul regim şi pe care interesele comune
(şi crimele trecute) le sudau într-o adevărată mafie. Nu s-a ştiut prin cine să
fie înlocuit vechiul aparat administrativ, astfel încât vechea nomenklatură,
cu bogăţiile ei uzurpate, cu relaţiile ei internaţionale şi experienţa ei a
continuat să controleze atât executivul, cât şi legislativul într-un stat
presupus a fi democratic.
Să nu uităm nici atitudinea nu mai puţin decât amicală a Vestului
faţă de democraţia ce se năştea în fosta URSS: în vreme ce aceia care se
înverşunau să salveze un sistem putred - Gorbaciov et Companie -
beneficiau de sprijinul necondiţionat al occidentalilor, adversarii lor mai
mult sau mai puţin democraţi (inclusiv Elţîn) erau declaraţi „puţin siguri“,
chiar „periculoşi“. Toate astea n-au făcut decât să prelungească agonia
regimului, să frâneze apariţia unei adevărate opoziţii democratice şi a făcut
şi mai dificilă convalescenţa ţării.
Pentru a desăvârşi tabloul, să adăugăm la acestea interminabilele
conflicte etnice, creşterea brutală a criminalităţii, o corupţie fantastică,
întreaga apatie a unei populaţii demoralizate, şi se va înţelege limpede că
şansele de vindecare erau foarte slabe. Unicul mod de ieşire din această
situaţie era integrarea unui cât mai mare număr posibil de straturi ale
societăţii în procesul politic. Trebuia pentru acest lucru să se joace drama
unei lupte a întregii naţiuni împotriva fostului regim, era nevoie de
catharsis-ul victoriei unei societăţi asupra unui sistem sau, mai bine spus,
asupra ei înseşi. Aşa cum am văzut, elita nu s-a putut decide s-o facă,
pentru că se simţea mai aproape de nomenklatură decât de popor. A fortiori,
toţi acei secretari regionali, toţi acei şefi ai tineretului comunist nu ţineau să
schimbe ceva şi, mai cu seamă, nu ţineau să împartă puterea. Nu erau
singurii.
„Ah, poporul nu este pregătit“, perorau intelectualii, obişnuiţi să-şi
justifice nevolnicia invocând „poporul“.
Dimpotrivă, după cum am văzut mai sus, poporul era pregătit să se
bată pentru democraţie, dar elitele au preferat o coabitare călduţă cu
comuniştii, puterii poporului, prin popor şi pentru popor676.
Cu toate acestea, şi ca pentru a confirma o veche noţiune care vrea ca
realitatea să fie cel mai bun autor al celor mai improbabile scenarii, destinul
le-a dat o ultimă şansă lui Elţîn şi partizanilor săi: lovitura de stat din
august 1991, care s-a dovedit o adevărată binecuvântare deghizată,
deoarece a precipitat prăbuşirea sistemului comunist. Altfel, nimeni nu ar fi
putut prezice cât timp ar mai fi durat demoralizanta incertitudine a acelei
epoci, cu intelectuali perorând asupra temeiului unui acord şi ororilor unei
confruntări, în vreme ce Vestul încerca cu frenezie să-l salveze pe scumpul
său prieten Gorby. Dar, ca pentru a-i face pe toţi de ocară, imperiul răului a
decis să mai lovească o ultimă oară înainte de a se dezintegra, revelând
astfel starea de avansare a degradării sale interne.
Iată, aşadar, că brusc se înfăţişa o şansă de a repara şovăielile
trecute. Însă trebuia să se acţioneze repede, dacă se dorea să se prindă din
zbor această ocazie în vreme ce nomenklatura se afla încă sub şoc, iar
entuziasmul popular era la apogeu. Şi trebuie să recunoaştem că echipa lui
Elţîn a avut un comportament minunat în timpul loviturii de stat, ca şi în
cursul celor câtorva zile ce au urmat. Nu este nici o îndoială că urcatul pe
un tanc în faţa Casei sale Aibe, pentru a lansa un apel poporului, a fost o
clipă de jubilare pentru Elţîn, la fel cum, câteva zile mai târziu, semnarea
unui decret interzicând Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a fost actul
cel mai important al vieţii sale.
Dar lucrurile s-au oprit aici. În timpul celor o sută de zile ce au
urmat, paralizat parcă de victoria sa neaşteptată, Elţîn n-a făcut absolut
nimic important.
Cu toate că şira spinării îi fusese zdrobită, fostul regim era încă foarte
viu. Ca şi în 1917, „revoluţia“ din august triumfase în centru, mai cu seamă
în câteva oraşe mari, în timp ce provinciile nu erau atinse. Puciul dăduse
chix atât de repede, încât forţele prodemocratice nu avuseseră răgazul să se
consolideze şi să se descotorosească de şefii locali. În teorie, „democraţii“
erau partidul la putere, dar, în realitate, ei nu aveau nici o autoritate în
provincii - iar Elţîn n-a făcut nimic pentru a schimba acest lucru.
Chiar şi la centru, unde propria putere a lui Elţîn nu fusese
contestată la început, a pune sigiliul pe cartierul general al Partidului şi a-i
confisca bunurile nu erau de ajuns. Ar mai fi trebuit şi să distrugă, cât mai
repede cu putinţă, celelalte elemente ale maşinii totalitare: KGB, cu sistemul
lui complex de agenţi secreţi; armata, cu efectivele ei monstruoase şi cu
baza ei industrială mult prea puternică; şi ministerele, care controlau încă
toate aspectele producţiei şi distribuirii ei. Înainte de toate, ar fi trebuit să
676 Vezi articolele mele din Commentary: «Boris Yeltsin’s Hollow Victory»,
iunie 1993, «Yeltsin’s Russia: An Exchange», octombrie 1993; şi în New York
Times Magazine, «Rumbling Back to the Future», 12 ianuarie 1992.
fie distrusă o dată pentru totdeauna esenţa însăşi a Partidului Comunist
prin denunţarea sistematică a crimelor sale, de preferinţă prin intermediul
unui proces public sau al unei anchete ce ar fi permis divulgarea
documentelor pertinente din arhivele Partidului şi KGB-ului, apoi
încredinţarea lor mijloacelor de informaţie.
Cu alte cuvinte, era vorba de a fi eliminate fostele structuri de putere
şi de a fi create altele. Inutil să mai precizăm că acest lucru impunea să se
pună capăt alianţei lui Elţîn cu sectorul liberal al nomenklaturii prin
mijlocirea unor noi alegeri parlamentare. Toate astea, şi chiar mai mult, ar fi
putut fi făcute cu uşurinţă în cursul celor o sută de zile ce au urmat
puciului din august, când o nomenklatura înspăimântată nu putea oferi nici
o rezistenţă, iar popularitatea personală a lui Elţîn era la apogeu.
De pildă, ar fi trebuit să se înceapă prin reformele cele mai dureroase,
dar inevitabile: privatizarea celor mai simple bunuri ale statului, precum
locuinţele, serviciile, comerţul en gros şi cu amănuntul. Această iniţiativă ar
fi lărgit singură baza socială a puterii lui Elţîn, stabilind totodată principiul-
cheie al proprietăţii private fără de care nu era cu putinţă să se treacă la alte
reforme economice. În plus, introducerea acestui principiu ar fi permis
înlocuirea sistemului corupt al distribuirii centralizate de stat - principalul
motiv al penuriei şi corupţiei - printr-o distribuire normală de piaţă. Şi acest
lucru ar fi adus de asemenea unei părţi confortabile a populaţiei o
recompensă imediată, un rezultat tangibil al revoluţiei.
Aceste măsuri, asociate unei epurări a nomenklaturii şi alegerii unui
nou corp legislativ rus, ar fi adus oameni noi la putere, eliminând totodată
principalul obstacol în calea reformei: fostul corp legislativ pe care
Gorbaciov îl instalase tocmai pentru a încetini ritmul schimbării. În loc să-şi
implore duşmanii să se autodistrugă, adoptând o nouă constituţie şi o lege
asupra privatizării pământului (ceea ce a făcut el atunci), sau în loc să ia cu
asalt Casa Albă şi să distrugă Sovietul Suprem (ceea ce a trebuit să facă mai
târziu), Elţîn s-ar fi putut dota cu un nou instrument de reformă.
Schimbările ulterioare lunii august ar fi fost ireversibile şi acest lucru de
asemenea i-ar fi consolidat considerabil poziţia.
Era deopotrivă urgent să fie scoasă Rusia din trecutul ei imperial, iar
Elţîn a fost şi aici prea şovăitor, dacă nu ambiguu. Chiar dacă în cele din
urma el a dat lovitura de graţie Uniunii în decembrie 1991, viziunea sa
asupra raporturilor viitoare ale Rusiei cu republicile devenite recent
independente era departe de a fi limpede, deschizând uşa unor potenţiale
conflicte.
Astfel, pe de o parte, republicile au fost proclamate independente şi
recunoscute ca atare la Moscova, însă, pe de altă parte, Rusia pretindea să
fie „moştenitoarea legitimă“ a Uniunii Sovietice, investită cu
responsabilitatea menţinerii păcii în fostul Imperiu. Aceasta a fost o altă
gafă colosală. Nu numai că a făcut din poporul rus unicul responsabil
pentru crimele comunismului — căruia îi fusese cea mai mare victimă - dar
în plus acest lucru făcea imposibilă orice reformă importantă a enormelor
forţe armate sovietice, împrăştiate în fostul Imperiu şi foarte des angajate în
rezolvarea unor conflicte etnice locale.
Un lucru încă şi mai rău - partidele locale implicate în numeroasele
conflicte etnice considerau trupele sovietice în garnizoană la ele acasă fie ca
pe o sursă de material militar, fie ca pe un aliat potenţial (dacă trebuiau să
ajungă să provoace mânia armatei împotriva propriilor opozanţi în conflict).
Cel mai adesea, colonii ruşi locali erau luaţi ca ostateci în acest joc crud.
Acest lucru a alimentat sentimentele naţionaliste în Rusia şi a agravat încă
şi mai mult problemele economice, provocând o întoarcere a refugiaţilor spre
patria mamă.
În sfârşit, comandanţii armatelor din zonele de conflict erau adesea
siliţi să-şi urmeze propriile instincte politice, care nu erau întotdeauna
democratice. Era în interesul lor să prelungească acele conflicte cât mai
mult posibil, pentru că acest lucru era perceput ca singurul mijloc de a
împiedica o reducere a forţelor armate, între alte reforme dezagreabile.
Pentru Elţîn, singurul mijloc de a evita aceste probleme potenţial
explozive ar fi fost să refuze din capul locului să se lase atras în orice
conflict în afara Rusiei, să retragă rapid toate trupele din teritoriile neruseşti
şi să treacă la o restructurare totală a forţelor armate. Ar fi fost suficient
pentru acest lucru ca Rusia să se retragă unilateral din Uniune chiar a doua
zi după puciul din luna august.
Bineînţeles, asta nu înseamnă că Elţîn ar fi putut face să fie aplicate
toate acele reforme din ultimele luni ale lui 1991. Însă ar fi putut cu
siguranţă să le lanseze în acele prime o sută de zile, stabilind astfei liniile
fundamentale ale politicii sale. În lipsa cărora el n-a făcut decât să
redistribuie aceleaşi cărţi ale jocului birocratic.
Din acest motiv, birocraţia a proliferat şi a năpădit toate sferele
guvernării, făcând-o incontrolabilă şi incredibil de coruptă. Într-adevăr,
absenţa unui program radical de privatizare susţinut de guvern a dat o
şansă birocraţiei să „facă privatizare“ în felul ei. Funcţionarii din fostul
Partid, care bineînţeles erau cu toţii acum „democraţi“, s-au transformat la
fel de rapid în „oameni de afaceri“, punând mâna pe numeroase bunuri
importante ale statului cu prilejul acelei „privatizări“ de facto. Cei ce lucrau
pe piaţa neagră şi criminalii şi-au împărţit restul. Aceasta nu numai că a
generat un resentiment în opinia publică, dar a şi conferit o proastă
reputaţie conceptului însuşi de economie de piaţă.
Datorită noii sale baze financiare şi lipsei de reacţie a lui Elţîn,
nomenklatura renăscută s-a putut regrupa şi pune la punct o nouă
strategie, de data asta complet democratică. Puciurile şi comploturile nu
mai erau necesare. Foştii comunişti n-au avut decât să se prezinte ca o
opoziţie „democratică“, apărând interesele oamenilor obişnuiţi, blocând sau
sabotând totodată orice altă reformă. Cum ei dominau executivul şi
legislativul, nu puteau decât să câştige acest nou joc al „democraţiei“.
Cât priveşte micile forţe democratice dezbinate, încolţite într-un
impas, ele nu puteau decât să continue să se dezbine şi să se certe. Ele nu
se puteau opune pe faţă lui Elţîn de teamă că ar face jocul comuniştilor şi
nu puteau nici să-l susţină fără să şi înstrăineze partizanii lor de bază. În
cele din urmă, unele s-au alăturat guvernului, altele au abandonat pur şi
simplu politica, iar minoritatea a venit să îngroaşe rândurile mulţimilor
dezamăgite care se simţeau trădate şi jefuite de roadele revoluţiei lor.
Cum ar fi putut fi altfel când se ştie că aceiaşi birocraţi ai Partidului
ocupau aceleaşi birouri, bucurându-se de exact aceleaşi privilegii ca înainte
de luna august? Pe care Elţîn se presupunea că îl susţin ele: pe cel care se
căţăra, când şi când, pe un tanc pentru a declara război nomenklaturii sau
pe cel care, între două declaraţii de război, se făcea campionul
compromisului cu aceeaşi nomenklatură?
Astfel, la nici o sută de zile de la la victoria sa, guvernul lui Elţîn - din
cauza incapacităţii sale de a rezolva principalele probleme, a lipsei de
structuri politice pe care să se sprijine şi a popularităţii în scădere -
prezenta o asemănare tot mai mare cu guvernul provizoriu din 1917.
Ca şi cum toate aceste gafe, în doar câteva luni, n-ar fi fost de ajuns,
Elţîn a descoperit mijlocul de a mai comite încă una: în loc să înceapă prin a
rezolva problema puterii politice în ţară şi prin a institui proprietatea
privată, el a însărcinat pe un anume Egor Gaidar să introducă o economie
de piaţă.
În mod ironic, la fel ca şi Gorbaciov mai înainte, acest nou star rus a
fost imediat aclamat în Vest, care a vrut să vadă în el un tânăr şi vajnic
apărător al economiei de piaţă, când el nu era, în realitate, decât un lăstar
din lemnul mort al fostei nomenklaturi. Bunicul său, celebru autor sovietic
de cărţi pentru copii, îşi făurise un nume din glorificarea revoluţiei bolşevice;
tatăl său, amiral sovietic, menţinuse tradiţia familiei lăudând bravura
armatei sovietice în Afganistan. Inutil să mai spunem că, având o astfel de
ascendenţă, Gaidar, al treilea cu acest nume, a făcut o carieră
spectaculoasă în diferite grupuri de reflecţie din sânul Comitetului Central,
cum ar fi principalul său magazin teoretic, Kommunist, înainte de a deveni
cronicarul economic ai Pravdei. E lucru sigur că, având asemenea referinţe,
era cel mai bine plasat pentru a fi numit prim-ministrul unei Rusii devenite
democrate.
Echipa sa se compunea tot astfel din tinere vlăstare energice şi
liberale ale nomenklaturii, care îşi petrecuseră viaţa în prestigioase institute
de cercetare. Fără îndoială că fuseseră adesea percepuţi, sub Brejnev, ca
nişte răzvrătiţi potenţiali, vinovaţi că încercau să convingă dogmaticul
Comitet Central că socialismul putea fi ameliorat dacă i se injectau câteva
elemente aie economiei de piaţă. Îi bănuiesc chiar de a-i fi citit pe Milton
Friedman şi pe Hayek pe furiş în timpul studiilor. Necazul era că ei nu
aveau decât o cunoaştere livrescă a vieţii economice, dat fiind că nu trăiseră
niciodată cu nişte fiinţe umane obişnuite, fie sub socialism, fie sub
capitalism.
Aceşti „reformatori extremişti“ au fost cei ce l-au convins pe Elţîn să
adopte modelul polonez al „terapiei de şoc“ şi să pună procesul în mişcare,
începând cu „liberalizarea preţurilor“. Erau convinşi că această măsură,
asociată unei politici monetare şi fiscale stricte, le-ar permite să facă rubla
convertibilă încă din vara lui 1992 şi să înceapă privatizarea în toamnă. La
urma urmei, nu aşa se petrecuseră lucrurile în Polonia?
Rezultatul a fost catastrofal. Calificate drept curajoase în Vest,
reformele erau în realitate de o prostie crasă, căci ignorau complet o
diferenţă importantă între economiile rusă şi poloneză. Agricultura poloneză
nu fusese niciodată colectivizată şi era aşadar fondată pe cultura privată; în
plus, comerţul en gros şi cu amănuntul exista deja de zeci de ani în Polonia.
Din acest motiv, terapia de şoc stimulase concurenţa în sectorul privat
(folosind cam o treime din mâna de lucru totală) şi, după un salt iniţial de
vreo 60%, preţurile se stabilizaseră în câteva luni.
În schimb, Rusia nu avea nici producători, nici comercianţi
particulari, nici urmă de sector privat sau măcar de bază legală pentru
proprietatea privată. În acest context, nu exista nici o concurenţă de
stimulat: producătorii monopolişti puteau, fără să rişte consecinţe
neplăcute, să-şi reducă producţia şi să fixeze preţurile cum doreau. Evident
producţia, chiar şi în sectorul agricol, a scăzut pretutindeni cu 20 până la
30%, în timp ce preţurile erau de douăzeci de ori mai mari şi continuau să
crească.
Pe de altă parte, politica de încadrare a creditului dusă de Gaidar -
învăţase efectiv ceva din lucrările lui Friedman - descuraja orice iniţiativă
privată. Cu nişte impozite demne de ratele suedeze (cumulate, impozitele
locale şi naţionale puteau atinge 90%) şi în absenţa unor credite abordabile,
orice întreprinzător era rapid silit să se lanseze pe piaţa neagră, unde
tranzacţiile dubioase nu se făceau decât în cash (spre marea bucurie a
rackett-ilor).
Se risipea astfel iniţiativa privată, în loc să fie canalizată pentru a
alimenta o economie de piaţă productivă. Aceste activităţi nu acumulau
capitaluri, nu se angajau în concurenţă, nu creau locuri de muncă sau
produse; ele nu contribuiau nici măcar cu partea lor de impozite. Însă ele au
continuat să alimenteze inflaţia, crima şi respingerea de către populaţie a
capitalismului denigrat.
Cealaltă diferenţă faţă de Polonia era că grosul producţiei fabricate era
o industrie grea controlată de stat şi neorientată spre consumator, din care
40 până la 50% priveau producţia militară. Orice reformă de piaţă nu putea
decât să o afecteze profund, generând un enorm val de şomaj. Cum nici un
guvern nu poate suporta un şomaj de o asemenea amploare - cu siguranţă
nu un guvern atât de slab ca acela al lui Eiţîn -, trebuia ca reformele
economice să fie însoţite de o dezvoltare foarte rapidă a sectorului privat,
capabil să creeze locuri de muncă. Poate că nici acest lucru n-ar fi fost de
ajuns şi ar fi trebuit să fie prevăzut un program de lucrări ample, ca acela al
lui Roosevelt.
Dar nici unul din aceste două aspecte nu a fost luat în calcul. Astfel
încât monetarismul strict al lui Gaidar, inflaţia galopantă şi „economia de
piaţă neagră“ au provocat o criză de lichidităţi. Pentru a vorbi limpede,
economia rusă a dat faliment, întreprinderile erau incapabile să plătească
materiile prime, energia, serviciile sau produsele furnizorilor; iar muncitorii
nu şi-au primit salariile vreme de câteva luni. (Când o uzină de arme
nucleare a intrat în grevă în Siberia, Elţîn a trebuit să ia avionul pentru a
aduce personal salariile neplătite.)
În vara anului 1992, în loc să tipărească rubla convertibilă promisă,
guvernul a fost nevoit să pună în mişcare maşina de tipărit bani pentru a
produce vechea rublă în cantitate astronomică. Sub presiunea
circumstanţelor, Gaidar şi Elţîn au fost siliţi să revină la subvenţiile masive
acordate industriei şi la indexarea periodică a salariilor şi pensiilor - adică la
vechea politică economică a lui Gorbaciov, constând din a face să meargă
maşina de tipărit bani şi din a cere credite suplimentare Vestului.
Bineînţeles, asta nu înseamnă că nu s-a continuat să se vorbească de
reformă şi s-a făcut chiar o timidă încercare de privatizare în toamnă, după
cum fusese prevăzut. Bonurile de privatizare, cu o valoare nominală de
10.000 de ruble fiecare, au fost tipărite şi distribuite fiecărui cetăţean rus.
Dar reacţia populară a fost temperată: nimeni nu ştia ce tip din bunurile de
stat se putea obţine în schimb. Va fi ceva util, cum ar fi pământ sau o
locuinţă, sau va fi vorba de o minusculă porţiune dintr-o gigantică uzină
roasă de rugină, care nu va da niciodată nici o rublă profit? Cum pământul
şi locuinţele fuseseră deja „privatizate“ în mod ilegal de aparatcik-i
Partidului şi de cei ce operau pe piaţa neagră şi care îşi împărţiseră prada,
poporul rus a moştenit uzinele.
Între timp, bonurile n-au făcut decât să adauge încă un miliard la
inflaţia deja galopantă, atunci când au intrat în circulaţie şi au avut o
putere eliberatore. La sfârşitul lui 1992, ele nu mai valorau decât 2.000 de
ruble.
Aşa s-a terminat „reforma de piaţă“ a lui Gaidar, care îi lăsa pe
oameni de cinci ori mai săraci decât înainte, pradă deziluziei şi mâniei.
Această reformă a fost mană cerească pentru comunişti: deşi în ţară nu era
încă nici democraţie, nici economie de piaţă, aceste două concepte erau
acum complet discreditate. Pentru Elţîn, această catastrofă a marcat
începutul lungii sale retrageri. Dacă, în primăvara lui 1992, el trebuise să îşi
sacrifice politica, toamna el îşi sacrificase echipa (din care şi Gaidar), iar în
primăvara lui 1993 el lupta deja pentru supravieţuirea sa politică. Chiar şi
cucerirea Casei Aibe în octombrie şi dispersarea fostului Soviet Suprem prin
forţă nu i-au consolidat poziţia: noul Parlament nu făcea mai multe parale
decât precedentul şi, chiar de atunci, Elţîn a devenit practic un ostatic în
mâinile ministerelor forte (Armata, Internele şi noul KGB, FSK). Ele au
devenit singura forţă din ţară care îl mai sprijinea, deşi, pentru a-l cita pe
Lenin, ele îl susţineau „precum funia pe spânzurat“.
Evident, este nevoie ca noi forţe, noi oameni, de preferinţă o nouă
generaţie, să intre pe scena politică rusească, dacă ţara vrea să mai aibă o
şansă de supravieţuire.
Nu numai că aceste noi forţe nu există, dar cele care subzistă nu sunt
destul de solide pentru a rezolva criza. Este tocmai motivul pentru care nu
riscăm deloc să vedem realizându-se unul din scenariile cele mai frecvent
sugerate pentru viitorul rus: o lovitură de stat bolşevică de tip 1917; o
republică de tip Weimar, cu un nou Hitler ieşind din haosul ei; un puci
militar de genul Pinochet în Chile; sau un război civil total ca în Iugoslavia.
Într-adevăr, dacă ar fi existat forţe capabile să aplice unul din aceste
scenarii, ele ar fi câştigat de multă vreme sau măcar s-ar fi făcut cunoscute
într-un mod convingător.
Luaţi-i, de pildă, pe „bolşevicii“ actuali: sunt ei oare nerăbdători să-şi
asume responsabilitatea puterii absolute? Nici vorbă. Ei preferă ca Elţîn şi
cei ca el să-şi asume această răspundere, în vreme ce ei continuă să-şi
umple buzunarele. Aceştia sunt oamenii care, pentru a cita vorba de duh a
unui ziarist rus, fac bani din propriile lor funeralii. O resurecţie ar fi departe
de a le conveni.
Luaţi-i pe naţionaliştii ruşi, care erau înfăţişaţi în Vest ca fiind pe
punctul de a lua Kremlinul cu asalt. N-au fost nici măcar în stare să pună
mâna pe un studio de televiziune! Unde le erau „cămăşile negre“, în
octombrie 1993, când Moscova era practic la cheremul lor? În cursul tuturor
acestor ani de tulburări şi într-o situaţie prezentând toate semnele
exterioare ale unei republici de tip Weimar, ei n-au putut face mai mult
decât să asigure 23% din voturi (dintre care cea mai mare parte era oricum
şi în mod evident un vot de protest) pentru Vladimir Jirinovski, un
informator ocazional al KGB. Într-adevăr, ei sunt abia ceva mai numeroşi
decât numiţii Skin heads din majoritatea ţărilor europene. Pentru acest
motiv ei au fost nevoiţi să se alieze cu comuniştii în ceea ce s-a ajuns să fie
numită o „coaliţie brun-roşu“: cei doi parteneri ai acestui nefericit mariaj
recunosc faptul că sunt prea slabi pentru a supravieţui singuri.
O dictatură militară este un scenariu încă şi mai puţin plauzibil. De
mult timp armata nu mai reprezintă o forţă monolitică, pumnul de oţel al
Partidului făurit printr-o disciplină de oţel. Armata rusă actuală, aşa cum
am putut-o vedea în Cecenia, este sfâşiată de problemele şi conflictele ei
interne. Recruţii doresc să se întoarcă acasă, ofiţerii subalterni cer locuinţe
şi salarii mai bune, iar generalii înşişi sunt incapabili să se pună de acord.
Majoritatea comandanţilor locali preferă să-şi păstreze trupele în adăpostul
cazărmilor. Nici măcar nu îndrăznim să ne închipuim ce s-ar produce dacă
un general cam ţicnit ar încerca o lovitură de stat: asupra cui ar deschide
focui această armată pusă pe furtişaguri?
În plus, nici una din forţele mai sus menţionate n-are nici cea mai
mică idee de modul de rezolvare a problemelor ţării. Lăsând de-o parte
demagogia lor obişnuită, comuniştii ştiu că este cu neputinţă să se revină la
planurile cincinale şi la campaniile de „concurenţă socialisti“. Naţionaliştii
cei mai extremişti ştiu că o revenire la Imperiu este imposibilă fără un război
lung şi sângeros, pe care Rusia nu are mijloacele să-l finanţeze. Şi, după ce
şi-au sabotat reformele, nici democraţii nu au răspunsuri limpezi de propus.
Cum centrul rămâne paralizat, cu grupuri de politicieni prinşi în
capcana disputelor lor la Moscova şi cu un guvern care face tot mai des apel
la maşina de tipărit bani, există riscul de a vedea provinciile pornind-o în
căutarea propriilor lor soluţii. De fapt, însăşi divizarea Rusiei a început cu
mult înainte de conflictul cecen, care nu poate decât să grăbească procesul.
În căutarea disperată a stabilităţii, anumite raioane şi regiuni şi-au introdus
propria lor monedă locală pentru a face contrapondere rublei artificial
umflate; alţii se gândesc în mod deschis să se separe de Federaţia rusă. Iar
armata ar putea foarte bine să-i imite, furnizând forţa necesară politicienilor
regionali, în schimbul unei aprovizionări pe care Moscova nu mai e în stare
să i-o garanteze.
Poate că asta este ceva normal într-o ţară care a fost construită istoric
de sus în jos mai curând decât de jos în sus. Într-adevăr, cum se poate
explica faptul că Siberia, întotdeauna fabulos de bogată în anumite resurse,
trebuie să continue să sufere pentru că, la nouă fusuri orare distanţă, în
îndepărtata Moscovă, nişte imbecili mai fac şicane în legătură cu nişte
obscure detalii constituţionale? Ce a dat vreodată Moscova Siberiei în afară
de ordine, pedepse, impozite, iar acum o hiperinflaţie?
Fără nici o îndoială, voinţa de „suveranitate“ a fost forţa cea mai
puternică a ultimei revoluţii ruseşti şi nu doar la diferite grupe etnice. În
fapt, ideea de suveranitate a reprezentat poate singura interpretare populară
a libertăţii într-un stat totalitar hipercentralizat - o dorinţă de a fi separat de
el printr-un soi de frontieră, de preferinţă o cortină de fier. Această dorinţă,
şi nu o mână de foşti comunişti trecuţi la democraţie, este cea care a pus
efectiv capăt controlului totalitar.
Valul următor al hiperinflaţiei nu poate decât să alimenteze această
dorinţă, ca şi declinul continuu al producţiei de petrol (circa 15 până la 20%
pe an). Cum petrolul rusesc rămâne principala sursă de devize, întreaga
viaţă economică rusă depinde de exportul lui. Cu industria rusă aflată în
punctul mort, astăzi chiar şi produsele de consum cele mai elementare sunt
importate, ceea ce aminteşte mult de situaţia din Nigeria. Aşadar, încă din
clipa în care producţia de petrol va scădea sub un prag abia suficient pentru
consumul intern, regiunile vor fi nevoite să se dispenseze de carburant,
transporturi, încălzire, în vreme ce câteva oraşe (Moscova, Sankt-Petersburg
etc.) vor continua să importe produse occidentale. Acest fapt va sfâşia el
singur Rusia cu mai multă forţă decât orice conflict etnic.
Dar, dacă ţara explodează efectiv, chiar şi cele mai mari fragmente vor
fi incapabile să salveze infrastructura naţională în materie de comunicaţii,
transport, energie, fără a mai vorbi de garantarea securităţii instalaţiilor
nucleare sau chimice. Ele nu vor încerca nici să ocrotească Academia de
Ştiinţe, cu institutele ei de cercetare, sau cultura artistică acumulată în
cursul ultimelor două secole. În fapt, ţara (sau ce rămâne din ea) ar putea
cu adevărat să facă o întoarcere spre Evul Mediu, numeroasele sale
ţărişoare luptând pentru supravieţuirea lor.
Nu putem efectiv prezice cum ar putea fi guvernate aceste fragmente
din Rusia: prin parlamente alese sau prin seniorii războiului? Vor trăi
paşnic unii cu alţii, sau îşi vor disputa câmpurile de petrol şi minele de aur?
Şi dacă se vor bate, ce fel de arme vor folosi? Pe scurt, ne confruntăm cu o
întreagă serie de probleme pentru care nu avem răspunsuri. Şi cea mai
gravă este aceasta: ce putem noi face? Chiar şi astăzi, oricât de dornic ar fi
Vestul să-i vină în ajutor lui Elţîn, cele câteva miliarde de dolari în plus pe
care le-ar putea da nu vor însemna prea mult, mai ales când cea mai mare
parte a acestei sume va fi deturnată de birocraţia rusă coruptă. Iar când
ţara se va dezintegra, Vestul va fi şi mai puţin în măsură să-i ajute.
Este limpede că o problemă de o asemenea magnitudine nu poate fi
rezolvată din exterior. Nu poate fi rezolvată nici din interior, afară numai
dacă nu se iveşte din acest haos o nouă generaţie de rebeli şi nu face ceea ce
laşii săi de părinţi n-au avut curajul să facă: să elimine vestigiile regimului
totalitar transformate în mafie, să îndepărteze generaţiile corupte de zeci de
ani de servitute şi să întreprindă construirea unei noi societăţi. Din păcate,
un astfel de miracol este de neconceput în atmosfera actuală de crimă şi de
anarhie, de degradare şi apatie. La tineretul actual, răzvrătirea se manifestă
cel mai adesea prin dorinţa de emigrare - dorinţă prezentă la aproximativ
75% din tinerii sub 25 de ani, conform sondajelor. Iar cei mai întreprinzători
caută modele la gangsterii care îşi dau ifose în Mercedes-urile lor. Însă, fără
un miracol de genul acesta, ne putem teme că Rusia nu va mai exista în
anul 2000.
Dar, dacă preţul plătit de Rusia este excepţional de ridicat, am fi

extrem de naivi să credem că Vestul va reuşi să scape de efectele lui. Nu fac
aluzie aici la problemele recunoscute în mod obişnuit: propagarea inevitabilă
a mafiei şi a corupţiei, catastrofe ecologice de tip Cernobîl sau furnizarea,
prin contrabandă, de tehnologie şi materiale nucleare în Orientul Mijlociu
(deşi toate aceste ameninţări sunt foarte reale şi îi rămâne încă Vestului să
afle o modalitate rezonabilă de a le evita). Criza universală a utopiei veche de
două sute de ani e menită să afecteze viaţa politică, socială şi economică a
lumii occidentale, în proporţie directă cu influenţa ei anterioară.
Prăbuşirea ordinii mondiale până la falimentul statului-providenţial,
şi criza democraţiei reprezentative, maltratate şi asediate de minorităţile
însetate de putere, ajungând până la degenerarea vieţii noastre culturale -
acestea sunt consecinţele directe ale visului egalitar colectivist care a
dominat ca stăpân absolut de la Revoluţia franceză încoace. Totuşi, ca şi în
Est, „elitele“ de aici nu sunt nici măcar dispuse să recunoască existenţa
crizei, fără a mai vorbi de rezolvarea ei. Deloc ruşinate de fosta lor
complicitate la crimele hidoase împotriva umanităţii, ele se agaţă cu
obstinaţie de utopia lor falimentară, într-un efort disperat de a-şi păstra
poziţia de putere.
Priviţi-le: veşnic gata să exploateze sentimentul de culpabilitate pe
care-l resimţim în faţa sărăciei şi mizeriei celui mai obscur trib uman, sau în
faţa dificultăţilor de un soi rar întâlnit, cu care nu avem nici o legătură, ele
nu se simt deloc vinovate în faţa unei enorme catastrofe, la provocarea
căreia au contribuit. Dimpotrivă, ca şi cum prin repetarea neobosită a
minciunilor le-ar transforma în realităţi, establishment-ul occidental de
stânga a publicat de curând o sumedenie de cărţi pentru a dovedi că aceste
elite aveau întotdeauna dreptate. Dezvăluirile unor foşti oficiali sovietici
asupra dimensiunilor colaborării occidentale cu regimul sunt primite cu
indignare şi taxate drept vânătoare de vrăjitoare. Sau cel mult cu o ridicare
din umeri: „Ei şi? Nimănui nu-i pasă.“
Mulţi vorbesc încă de fosta lor alianţă ideologică pe un anume ton de
nostalgie, chiar de mândrie, ca de o luptă dreaptă pentru o cauză nobilă
(care a luat o întorsătură proastă). Ca şi cum nu am vorbi de un sistem
capabil să ucidă într-o zi mai multe fiinţe umane decât a ucis Inchiziţia
vreme de trei secole (amintiţi-vă nota lui Stalin care condamna la moarte
6000 de persoane dintr-un condei; Inchiziţia nu izbutise să ucidă decât
5000 în trei sute de ani).
„Ce rău poate fi să continui un frumos vis de fericire universală, chiar
dacă el se dovedeşte irealizabil?“ întreabă ei cu o naivitate prost simulată.
De parcă nu am avea, la sfârşitul secolului XX, datoria de a şti că visul unui
om poate fi coşmarul altuia. Presupun că şi naziştii au făurit un nobil vis de
fericire pur ariană; cu toate acestea, nimeni n-a vrut să ia în consideraţie
acest lucru la Nürnberg.
Din păcate, această rasă de visători nu a avut parte de Nürnberg-ul
său. Neînvinşi în primul război rece, ei continuă să poarte un al doilea
război rece, impunându-şi programul unei omeniri care nu bănuieşte nimic.
Priviţi în jurul vostru: pretutindeni în lume, aliaţii lor ideologici occidentali
protejează foşti clienţi ai Uniunii Sovietice, atunci când nu-i conduc direct la
putere. Dacă suntem gata să folosim forţa pentru a elibera bieteie popoare
oprimate de un regim nedemocratic, asta se va întâmpla în Haiti, nu în
Cuba: a pune cu forţa un preşedinte socialist în scaunul puterii este un
lucru acceptabil, a-l destitui pe un altul nu mai este acelaşi lucru.
Iată la ce se rezumă pretinsa „nouă ordine mondială“: aceeaşi utopie
veche de două secole care ne este impusă prin toate mijloacele. Ca şi
Bourbonii după restauraţie, utopiştii noştri nici măcar nu învaţă ceva din
trecutul lor catastrofal: confruntaţi cu vestigiile comunismului în China şi în
Coreea de Nord, sau cu recidive în Rusia, ei continuă să folosească acelaşi
limbaj liniştitor, pretind că nu vor „să se amestece în treburile interne“ şi
evocă „influenţa prin vecinătate“. Ca şi cum ultimii zece ani nu ar dovedi
fără urmă de îndoială că sistemul comunist nu poate fi reformat, suntem în
continuare îndemnaţi să „încurajăm reformele“ stabilind legături comerciale,
acordând împrumuturi şi credite avantajoase şi mizând pe clauza naţiunii
celei mai favorizate. Iar peste zece ani, când catastrofa previzibilă va apare
efectiv în pagina întâi a ziareior din lumea întreagă, se vor preface că sunt
uimiţi.
Ideea însăşi de ordine mondială, impusă şi ocrotită de un fel de
guvern mondial, este un vis utopic în sine; atunci când, totuşi, el este pus în
practică de către o „elită“ politică, deja coruptă de o ideologie falimentară,
care îşi urmăreşte în continuare micile ei interese înguste, acest lucru
capătă rapid înfăţişarea unei catastrofe.
Însă principalele consecinţe sunt încă de aşteptat, şi nu doar în
Orientul Mijlociu: încercaţi să-i descurajaţi pe terorişti atunci când au în
faţa ochilor exemplul înflăcărat al lui Yasser Arafat! Astfel sunt definite
normele morale ale noii ordini mondiale: dacă simţiţi că aveţi suficientă
energie pentru a asasina multă vreme oameni nevinovaţi, atunci aveţi o
şansă să sfârşiţi în pielea unui laureat Nobel pentru pace, nu în cea a unui
terorist. Putem fi siguri că sensul acestui mesaj nu a scăpat mişcării
Hamas, sau altora. Când li se oferă o astfel de momeală, pentru ce bătaia de
cap a menţinerii trupelor ONU sau simularea conducerii unei medieri
internaţionale?
Adevărul este spus astăzi de către ONU. Sub influenţa paralelei,
ingenios stabilite, cu crimele naziste, lumea noastră scandalizată nu putea
rămâne cu braţele încrucişate. Pentru prima oară, după anii ’40, au fost
invocate puterile Tribunalului Internaţional pentru crime împotriva
umanităţii, pentru a fi pedepsiţi vinovaţii de „purificare etnică“. Trecuse o
jumătate de veac de când acest tribunal nu mai fusese convocat. Nici
crimele comise de Stalin în Europa de Est, nici cele ale armatei sovietice în
Afganistan, nici „purificarea etnică“ înfăptuită de Pol Pot în Cambodgia nu
fuseseră considerate demne de interesul său. Ironia face că majoritatea
principalilor vinovaţi în Iugoslavia au comis în mod curent crime
asemănătoare în cursul deceniilor trecute în calitatea lor de şefi comunişti.
Dar nu, nimeni nu-i va judeca pentru acele crime! Şi dacă ar fi continuat să
asasineze capitalişti şi chiaburi, preoţi şi „reacţionari“, nimeni nu ar fi
îndrăznit să-i condamne. Să ne păstrăm aşadar indignarea morală pentru
„purificarea etnică“ din fosta Iugoslavie!
S-ar fi putut nădăjdui că tragedia din Bosnia va sluji măcar de
clopoţel de alarmă pentru visătorii noştri utopişti (aşa cum ar fi trebuit s-o
facă dezintegrarea spectaculoasă a Uniunii Sovietice, după şaptezeci şi cinci
de ani de „prietenie internaţională“ obligatorie între naţiuni). Partea proastă
este că, totuşi, utopiştii de astăzi nu mai sunt idealiştii naivi de odinioară,
dar că, după modelul omologilor lor sovietici, ei formează o nomenklatură
interesată. Puţin le pasă de consecinţele „visului“ lor, numai să-i ajute să
rămână la putere.
Luaţi un alt exemplu: apărarea de către ei a integrării europene.
Putem înţelege mai bine că se doreşte să se încerce din nou aceeaşi
experinţă, sursă a tuturor catastrofelor de care am vorbit, de îndată ce
ţinem seamă de interesele lor. Nereuşind să câştige prin mijloace
democratice normale şi văzând că tendinţa generală merge împotriva
ideologiei sale, nomenklatura noastră socialistă ştie că nu va putea rămâne
la putere decât fiind o birocraţie centralizată nealeasă, ce va fi practic cu
neputinţă de clintit din loc. Este pur şi simplu vorba de o nouă tentativă de
a crea cât ai bate din palme o „casă comună europeană (socialistă)“, înainte
ca cineva să aibă timp să reacţioneze, o întoarcere la visul etern al
construirii unui nou turn Babei. Puţin contează că în Europa, cu istoria ei
mai puţin decât paşnică, această unificare obligatorie riscă mult să
redeschidă răni vechi, dacă nu chiar să creeze noi Bosnii. Ea nu încearcă
decât să-şi perpetueze puterea de a redistribui bogăţiile între regiunile
bogate şi regiunile sărace ale Europei sau să impună economiei de piaţă
charta socialistă.
Pot fi admirate (dacă cineva gustă acest gen de spectacol) manipulările
ei inteligente: cum să inversezi complet o piaţă comună liberă şi s-o
transformi într-o cămaşă de forţă socialistă? Ne putem întreba: ce s-a
întâmplat cu democraţia europeană atât de ridicată în slăvi, pentru ca ea să
devină o asemenea caricatură? În asemenea măsură încât i-au obligat pe
danezi (care votaseră cu o slabă majoritate împotriva tratatului de la
Maastricht) să revină la urne, în timp ce britanicilor (despre care se ştia că
se opuneau) nu li se dădea nici măcar o şansă de vot. Nu e mai puţin
adevărat că acest mariaj silit al unor naţiuni europene nu se poate solda
decât la fel ca şi celelalte uniuni de acest tip din istoria noastră. Coabitarea
forţată este cel mai bun mijloc de a fabrica duşmani. Dar peste zece sau
cincisprezece ani, când se va produce acest lucru, vom putea noi măcar
spera că arhitecţii Europei unificate îşi vor admite vinovăţia? O, nu, nici
vorbă de aşa ceva! Ei vor blama naţionalismul şi intoleranţa, xenofobia şi
cupiditatea de care vor suferi, brusc, europenii, fără motive aparente. Ei vor
condamna totul şi pe toată lumea, în afară de ei înşişi.
Pentru că le-a venit întotdeauna greu să accepte natura umană,
utopiştii nu şi-au putut niciodată realiza visele fără violenţă, iar rezultatele
lor sunt întotdeauna exact contrariul obiectivelor lor proclamate. Ei se
sprijină pe ideea falsă şi dezumanizantă că omul este extrem de maleabil şi
că, sub rezerva de a-i pune la îndemână condiţii sociale potrivite, el este
perfectibil, adică modificabil în sensul care se doreşte. În aceeaşi ordine de
idei, ei nu admit că instituţiile fundamentale care au evoluat de-a lungul
mileniilor civilizaţiei noastre, reflectă trăsături esenţiale ale naturii umane.
Proprietatea privată, familia, religia, naţiunea - toate aceste instituţii au
făcut obiectul unor necontenite atacuri în cursul ultimelor două secole, cu
consecinţe inevitabil catastrofale. În cele din urmă, este vorba despre un
război dus de două veacuri împotriva individului, a drepturilor sale,
demnităţii sale, suveranităţii sale, de către o elită însetată de putere,
utopiştii coercitivi677. Comunismul nu a fost decât expresia cea mai logică a
aspiraţiilor lor, iar înfrângerea lui ar fi putut şi ar fi trebuit să discrediteze
ansamblul conceptului utopic, aşa cum căderea nazismului a discreditat
conceptul de eugenie. Ea ar fi putut şi ar fi trebuit să ajute omenirea să
devină alergică la demagogia lor şi imună la manipulările lor. Tot ceea ce ar
putea să sugereze o manipulare a structurilor sociale, ar trebui să trezească
respingerea instantanee de către noi, după modelul purificării etnice.
Din păcate, noi nu am câştigat, iar ei nu sunt învinşi. Într-adevăr,
proprietatea privată este astăzi recunoscută în silă ca indispensabilă chiar
de către utopiştii cei mai înfierbântaţi, după ce războiul lor de aproape un
secol împotriva ei aproape că a provocat ruinarea unei jumătăţi din
economia mondială. Dar putem noi vorbi de victorie?
Abia dacă o putem face. Economia mondială însăşi nu este liberă
astăzi de conceptul utopic al „redistribuirii bogăţiilor“ între ţările aşa-zis
bogate şi ţările aşa-zis sărace. O recentă conferinţă asupra dezvoltării
sociale, la Copenhaga, a ţintit iarăşi la acelaşi lucru, ca şi cum experienţa
noastră din jumătatea secolului care a trecut nu ne-ar fi învăţat că injecţiile
masive de fonduri occidentale în lumea a treia nu făcuseră decât să dezvolte
acolo o enormă birocraţie coruptă. Atât cât îmi pot aminti, acele ţări au fost
subvenţionate, mai întâi ca ţări „subdezvoltate“, apoi ca ţări „pe cale de
dezvoltare“, o expresie mai elegantă şi mai promiţătoare nereflectând un real
progres. Dar, după miliarde de dolari pompaţi şi la o jumătate de secol mai
târziu, putem oare numi o singură ţară pe care aceste injecţii să o fi
dezvoltat? Dimpotrivă, situaţia lor n-a făcut decât să se înrăutăţească,
deoarece au devenit dependente de ajutoare, în timp ce acelea care nu
677Expresia îi aparţine lui Rael Jean Isaac şi Eric Isaac. Vezi cartea lor, The
Coercitive Utopians, Social Deception by America’s Power Players, Regnery
Gateway, Chicago, 1983.
beneficiau de asistenţă occidentală - Taiwan, Singapore sau Hong Kong -
deveneau giganţi economici.
În aceeaşi perioadă, în lumea occidentală însăşi, conceptul utopist de
stat providenţial s-a realizat. Practic, toate ţările lumii industrializate s-au
falimentat singure încercând să realizeze acest vis nobil, sau se vor
falimenta la începutul secolului viitor dacă nu se schimbă sistemul. Şi, cu
toate acestea, sărăcia, crima, analfabetismul şi absenţa îngrijirii medicale
nu s-au diminuat; în anumite ţări, în realitate, au sporit proporţional. Şi
chiar şi mai rău, există un subproletariat care beneficiază de asistenţă
socială în aproape toate marile oraşe, numeroase familii primind ajutoare de
la stat de trei generaţii. Şi există motive serioase să credem că această
periculoasă evoluţie este în mod deliberat încurajată chiar de aceia care au
nevoie de acest tip de electorat spre a se menţine la putere.
Însă adevărata catastrofă, după părerea a numeroşi experţi678, este
efectul distrugător pe care această asistenţă îl are asupra familiei. Sporirea
spectaculoasă a numărului de sarcini în rândurile adolescentelor şi în
familiile fără tată, fenomen direct imputabil politicii de asistenţă socială a
acestor ultimi treizeci de ani, este indirect răspunzătoare de explozia actuală
a delincvenţei juvenile, de folosirea drogurilor şi de creşterea rapidă a unei a
patra lumi beneficiind de asistenţă socială. Acest cerc vicios - după
declaraţiile tuturor, mai vicios acum în lumea anglofonă decât în Europa
continentală - este destul de înspăimântător în sine. Dacă mai adăugăm şi
două victime constante ale experienţei utopiste: un sistem de educaţie
practic distrus, accentul fiind pus mai curând pe joc şi plăcere decât pe
studiu şi disciplină, şi un sistem judiciar în care procedurile şi detaliile
tehnice mai mult au distrus decât au servit justiţia, tabloul care se
desprinde este aproape apocaliptic.
Europenii au oricând posibilitatea de a încerca să se distanţeze de
această oroare, calificând-o drept „maladie americană“, însă nu vor scăpa de
ea, căci rădăcina răului este aceeaşi pe ambele maluri ale Atlanticului.
Aceste două lumi sunt de multă vreme dominate de conceptul utopic al
fiinţei umane, lipsind individul de responsabilitate în faţa propriei sale vieţi.
În consecinţă, statul modern a devenit pentru unii o mamă care hrăneşte, şi
un monstru însetat de sânge pentru majoritatea. Incapabilă să-şi modifice
felul de a acţiona, nomenklatura la putere continuă să creeze noi impozite,
aducându-l pe contribuabilul mediu la sărăcie şi la dependenţă faţă de stat.
Putem prezice, fără teamă de a ne înşela, că nici un stat de pe pământ nu va
fi în stare să facă faţă costurilor acestei justiţii sociale, la începutul secolului
următor. Ce se va întâmpla atunci? O revoltă a contribuabililor, refuzând să
678Cf., de exemplu, Commentary, «What to Do about Welfare?» de Charles

Murray, decembrie 1994; National Review, «All in the Family» de William
Tucker, 6 martie 1995.
plătească mai mult? O prăbuşire a statului?
Ce este un stat modern? O încrucişare între un racket de protecţie
medieval şi o utopie socialistă. Atâta timp cât războiul rece ne-a dominat
viaţa, el avea măcar un simulacru de motive pentru a exista: voiam să fim
protejaţi de ameninţarea ultimă împotriva modului nostru de viaţă, plătind
pentru apărare şi cumpărând lumea a patra pentru a evita ca ea să fie
infestată de bacilul comunist. Astăzi, acest raţionament nu mai stă în
picioare, iar contractul nostru social este lipsit de sens. De ce anume te
apără statul modern? De criminali? Nici măcar. Astăzi, dacă eşti agresat sau
îţi este spartă locuinţa, te rogi la Dumnezeu să nu îţi fie prinşi agresorii.
Căci, dacă sunt prinşi, contribuabilul, care eşti tu însuţi, va fi obligat să se
spetească foarte serios pentru a plăti o procedură judiciară lungă şi inutilă,
la sfârşitul căreia criminalii au şanse să se întoarcă acasă. Dar chiar dacă
sunt trimişi la închisoare - Dumnezeu să aibă grijă de noi! Costul unui
prizonier îndărătul gratiilor este absolut astronomic: în Marea Britanie, este
de ordinul a 20.000 până la 40.000 de lire sterline pe an. Nici unuia dintre
noi ceilalţi, bieţi contribuabili medii, nu i-ar trece prin cap nici măcar o
secundă să cheltuiască o astfel de sumă pentru el însuşi.
Şi ce să mai spunem de cealaltă funcţie a statului modern, latura sa
„mai plăcută, mai blândă“? Aceasta are încă şi mai puţină noimă pentru noi
decât latura „protectoare“, pentru că ea este întotdeauna mai plăcută pentru
alţii pe cheltuiala noastră.
Este evident că însăşi existenţa statului modern este pusă în discuţie
sau, oricum, nu va întârzia să fie pusă. Şi cu toate acestea, elita actuală nu
are curajul să înfrunte criza, căci nu are onestitatea de a admite că întreg
conceptul ei de bază este o eroare. Dimpotrivă, abia a murit sub ochii noştri
enorma utopie a comunismului că deja miriade de mici utopii s-au ivit din
pământ, din iarbă verde în locui ei, ca pentru a umple vidul din viaţa
utopiştilor. Omenirea este depăşită; oricât de deprinşi am fi să ne potolim
cruciaţii, nu le putem accepta toate exigenţele. Dacă nu vrem să fim
catalogaţi drept duşmani ai poporului, este în interesul nostru să încercăm
să fim verzi, albaştri sau daitonişti în acelaşi timp. Ni se cere să negăm că ar
putea exista vreo diferenţă între sexe, şi cu toate astea suntem puşi să
credem că Dumnezeu cel atotputernic este femeie. Drepturile animalelor au
devenit mai importante decât ale noastre, în afară de cercetarea privind
SIDA. Iar tutunul... fumatul este cea mai rea dintre toate crimele, numai
dacă nu fumăm cumva marijuana.
De la bun început, suntem atât de înspăimântaţi încât ne spunem că
lumea a înnebunit. Trăim cu adevărat într-o epocă în care militantismul şi
conformismul universal sunt stăpâni. Orice grup de marginali, mic, dar
zgomotos, pare a fi în stare să schimbe o lege, o politică sau un stat, chiar
pe cele din comunitatea internaţională, împotriva voturilor unei majorităţi
obosite.Bunul simţ, logica şi ştiinţa nu constituie obstacole: nu există
probabil urmă de dovadă ştiinţifică pentru a da o bază scenariului de
apocalips al efectului de seră. Cu toate acestea guvernele sunt obligate să se
străduiască să reducă emisia de gaze în detrimentul dezvoltării economice
chiar. Nu se cunoaşte efectul exact al găurilor din stratul de ozon asupra
ecosistemului nostru, pentru că nu a fost timp ca ele să fie studiate cum se
cuvine de la descoperirea lor, însă guvernele lansează totuşi programe
extinse pentru a le combate. Şi ce putem noi spera de la debilii politicieni
dacă sunt folosite toate mijloacele de propagandă pentru a face să crească
isteria colectivă? Până şi dicţionarul meu enunţă rece: gaură de ozon. O
zonă de depresie în stratul de ozon, chiar deasupra Antarcticii, provocată în
mare parte de gazele industriale şi reprezentând o ameninţare pentru
bunăstarea planetei şi a locuitorilor ei679.
Puţin contează că gazele industriale, emise în primul rând în emisfera
nordică, n-ar putea provoca această diminuare a stratului de ozon deasupra
Antarcticii, deoarece schimbul de gaze între cele două emisfere este de
aproximativ 10%. Cine să se preocupe de detalii atât de neînsemnate când
conferinţa mondială la vârf reunind tot soiul de ecologişti a decis altfel, iar
mijloacele de informare au prezentat acest lucru ca pe un fapt?
Întreprinderile şi guvernele, organizaţiile politice internaţionale, toate au
urmat mişcarea verzilor ca un singur om, ignorând protestele a numeroşi
oameni de ştiinţă de renume. Ai tot interesul să te declari protector al
stratului de ozon dacă nu vrei ca întreprinderea dumitale să pună lacătul pe
uşă sau să fie ţinta unei campanii de denigrare.
Între timp, ştiinţa însăşi a fost atât de mult exploatată în această
luptă, încât nu ne putem încrede în concluziile ei fără a şti mai întâi cine a
finanţat cercetările. Acum câţiva ani au putut fi văzuţi, într-un documentar
al postului BBC-2, mai mulţi savanţi eminenţi plângându-se că sunt supuşi
unei presiuni financiare pentru a aduce concluzii care să confirme efectul de
seră680. Se fac auzite aceleaşi plângeri din partea celor ce studiază efectele
poluării şi, în special, fenomenul fumătorilor pasivi. Deşi zeci de studii nu
au demonstrat efecte nefaste, a fost imediat izolat acela care susţinea acest
lucru, au fost măsluite rezultatele şi studiul a fost utilizat într-o campanie
mondială pentru o societate eliberată de tutun681. Această campanie a
devenit atât de isterică şi atât de absurdă încât noi ceilalţi, fumători,
contribuabili şi respectuoşi faţă de lege, suntem acum o minoritate
persecutată fără motiv aparent. La urma urmei, în pofida preocupării afişate
pentru sănătatea noastră, suntem adulţi cu discernământ şi avem dreptul
de a decide noi înşine.
679 Universal Dictionary, Reader’s Digest. 1987.

680 «Greenhouse Conspiracy» BBC-2, 1991.
681 Pentru mai multe detalii, vezi Commentary, «Furtive Smokers - and what
They Tell Us about America» de Peter L. Berger, iunie 1994.

Toate acestea se produc în momentul în care alte pretinse minorităţi
obţin privilegii şi tratamente preferenţiale. În timp ce homosexualii pot intra
în armată, iar femeile pot deveni preoţi, noi nu putem beneficia nici măcar
de un minuscul compartiment pentru fumători în trenurile subvenţionate de
statul pe care îl finanţăm cu ajutorul unor impozite sporite asupra ţigărilor.
Astfel accesul la toate transporturile publice - avioane, trenuri şi chiar
autobuze - ne este dintr-o dată refuzat prin cea mai evidentă dintre
discriminări. O pancartă şi-a făcut de curând apariţia în autobuzul meu
obişnuit, care a cedat şi el presiunii internaţionale: „În acest autobuz
veghem asupra sănătăţii dvs. Vă rugăm să nu fumaţi“.
Încercaţi măcar o secundă să vă închipuiţi acest panou excluzând o
anumită categorie de oameni. Aceasta ar provoca un protest general. George
Orwell trebuie să rămână nemuritor, căci, atâta timp cât utopiştii coercitivi
vor fi la putere, anumite animale vor fi întotdeauna mai egale decât altele.
De fiecare dată când se agită stindardul egalităţii, acest lucru se traduce
prin privilegii pentru unii şi oprimare pentru alţii. Nimic nu mai apără
drepturile omului în această lume de smintiţi, dominată de bande urlătoare
de retardaţi, care îşi pot permite orice. Pentru a-l cita pe un poet rus: „Cel ce
latră cel mai tare are întotdeauna dreptate“.
Însă lucrul cel mai scandalos şi cu siguranţă cel mai nefast pentru
civilizaţia noastră este poate campania de „eliberare a femeilor“, de denigrare
sistematică a bărbaţilor, de inversare a rolurilor, oricare ar fi numele pe care
alegeţi să i-l daţi. Odată în plus, la fel ca majoritatea acestor epidemii la
începutul lor, ea pare mai virulentă în America şi in Marea Britanie decât în
restul Europei. Cu toate acestea, totul indică o răspândire rapidă a infecţiei,
mai ales prin intermediul mijloacelor de comunicare electronice, năpădite
cum sunt de imagini ale unor femei ajunse cadre superioare şi reuşind în tot
ce ating, pline de farmec, inteligente şi hiperenergice. Dacă ni se întâmplă să
vedem bărbaţi, aceştia sunt în general nişte tipi amărâţi, eşecuri ambulante,
care nu apar decât pentru a fi dojeniţi şi tiranizaţi de tipul de femeie descris
mai sus, behăind la fiecare cinci minute: „Îmi pare rău... Iartă-mă, draga
mea...“
Sau, dimpotrivă, bărbaţii sunt duşmanul prin excelenţă: fiinţe
bestiale, violenţi, tirani, violatori, satiri atacând copii. În realitate, singura
imagine pozitivă a unui bărbat, care poate fi întâlnită în mediile actuale de
informare, este aceea a unui homosexual, de preferinţă atins de SIDA. Dar,
chiar şi în acest domeniu, preferinţa merge spre cealaltă tabără,
învingătoare pe toată linia fiind lesbiana neagră handicapată care are o
„problemă cu drogul“.
Oricât de scandalos ar părea, acest realism socialist tipic ar fi putut fi
o altă modă fără urmări, întreţinută de elite, dacă nu ar viza în mod
deliberat tineretul. Tinerii băieţi sunt în general proşti şi neîndemânatici, în
timp ce tinerele fete debordează de inteligenţă. Se citează deja un studiu
ştiinţific despre care se aude vorbindu-se pretutindeni în Marea Britanie,
care demonstrează că fetele sunt mult mai bune decât băieţii la matematici;
se poate chiar vedea un film care dovedeşte că fetele de paisprezece ani
joacă mai bine fotbal decât băieţii. Tabloul înfăţişat tinerilor astăzi, fie că
este vorba de televiziune, de cinema sau de şcoli, este acela al unui bărbat
condamnat la eşec, la mediocritate, şi supus unei Miss Macho agresive şi
strălucitoare.
Nu este doar ridicol, este criminal, căci acest lucru nu face decât să
creeze mai multă violenţă juvenilă, mai multe familii dezorganizate şi lipsite
de tată. Mai multe delicte şi mizerie pentru generaţiile viitoare. Inutil s-o mai
spunem, natura umană nu va fi schimbată prin acest atac de propagandă,
dar ea se va răzbuna cu tot ce îi va sta la îndemână, ca în cazul proprietăţii
private sau al naţiunii. Reintroducerea bătăii în acest domeniu riscă să fie
încă şi mai violentă, căci problemele la sfârşitul operaţiei sunt cu mult mai
importante. Cu atât mai mult cu cât acest atac nu se opreşte la propagandă,
ci are loc şi în tribunale, punând astfel în joc întreaga maşină de coerciţie a
statului.
Îmi amintesc că la ora prăbuşirii Uniunii Sovietice, în 1991, ştirea
care ocupa pagina întâi în Statele Unite privea procesul pe care o fată îl
intenta grupurilor de boy-scouts pentru că refuzaseră să o accepte în
rândurile lor. În loc să capete o bătaie zdravănă la fund din partea părinţilor
ei şi să i se explice câteva realităţi fundamentale, această fată a fost
exploatată fără ruşine de adulţi preocupaţi să-şi atingă propriile lor scopuri,
şi transformată în eroină americană. Ceea ce a urmat a fost încă şi mai rău:
femeilor, care sunt uşor majoritare în orice societate, li s-a acordat statutul
de minoritate protejată de lege. Şantajul legal a devenit normă: orice
organizaţie, publică sau privată, este obligată astăzi să aibă un procentaj de
femei în toate posturile de răspundere, sub învinuirea de a fi etichetate ca
discriminatorii în caz contrar.
Ca şi cum acestea nu ar fi de ajuns, abuzurile sistemului juridic ne-
au adus diverse perle, cum ar fi „hărţuirea sexuală“, „violul de la prima
întâlnire“, copiii maltrataţi, printre alte mijloace de intimidare care au
otrăvit complet raporturile în societatea noastră. În America actuală, ca într-
un stat totalitar, oamenii se suspectează unii pe alţii şi se tem unii de alţii:
oamenii nici măcar nu mai îndrăznesc să se uite la colegele lor la serviciu,
profesorii de gimnastică şi antrenorii evită să-i atingă pe copii682, părinţii se
tem de asistentele sociale, şi tuturor le este prea teamă pentru a îndrăzni să
vorbească de aceste lucruri.
Dar, oricât de nebună ar putea fi această cea mai bună dintre lumi,
cei ce o creează nu sunt bolnavi mintali. Cine sunt ei, la urma urmelor?
682Cf., de exemplu, The Washington Post, «Gym Teachers Avoid Touching

Kids» de Michael D. Shear, 19 iunie 1994.
Pentru ce au ei o asemenea putere asupra noastră încât ne pot obliga să
trăim în împărăţia absurdului? Dacă aceste mulţimi încă mai sunt
constituite din cei ce defilau pentru dezarmare unilaterală la începutul
anilor ’80, unde se află noul Politburo care le conduce acum? Căci nu
trebuie să ne lăsăm înşelaţi: trăim un al doilea război rece, cu o nouă rasă
de utopişti coercitivi care se străduie să ne modifice cultura, să ne
controleze comportamentul şi, în cele din urmă, gândurile. Strict vorbind,
nu e ceva chiar nou: aceleaşi fundaţii americane care au finanţat campaniile
pentru pace din anii ’80 alocă miliarde astăzi cercetării privind mediul şi
studiile feministe, în timp ce aceleaşi mijloace de informaţie îi creează,
pornind de aici, pe noii noştri eroi. Sunt aceleaşi metode, acelaşi stil, chiar
aceleaşi chipuri. Doar limbajul le este nou astăzi: „diversitate culturală“,
„conformitate politică“, „drepturi de reproducere“. Există posibilitatea
alegerii. Cu toate acestea, esenţa totalitară a noii ideologii este destul de
evidentă, ca şi instrumentele sale indispensabile: represiune, propagandă,
cenzură. Suntem în prezent martorii unui atac masiv împotriva temeiurilor
civilizaţiei noastre, prezentată făţiş ca o cultură „a unor europeni albi morţi“
care, dacă reuşeşte, ne va cufunda din nou în Evul Mediu! Ba chiar mai rău:
în vremea aceea măcar, Shakespeare era liber să-şi scrie şi să-şi monteze
piesele. Astăzi, majoritatea lucrărilor sale ar fi interzise pentru
incorectitudine politică. Otheîlo ar fi rasist, Îmblânzirea scorpiei sexistă, şi
chiar şi Romeo Julieta - pentru a cita cuvintele unei profesoare britanice
foarte progresiste, care a refuzat să-şi ducă tinerele eleve la o reprezentaţie -
ar fi calificat drept spectacol neruşinat heterosexual.
Din nefericire, noi nu am putut prinde din zbor ocazia nesperată care
a fost moartea comunismului: noi nu i-am eliminat pe apărătorii lui, nu le-
am denunţat crimele, nu am împroşcat calomnii peste visele lor şi, mai ales,
nu am învăţat să rezistăm ciumii lor moderne. Dar, chiar dacă izbutim să
fim verzi, albaştri şi daltonişti totodată, tot nu vom reuşi să cumpărăm
pacea, pentru că oamenii nu se sinchisesc de „minorităţile“ lor mai mult
decât se sinchiseau comuniştii de proletari. Ele nu sunt decât vehicule
menite să-i facă să ajungă la puterea ultimă de a dicta, controla, distruge
fiinţa noastră, descrisă sub numele de „suflet uman“ în anumite texte
obscure.
Şi, oricât de trist ar fi acest lucru, trebuie să admitem că toate
strădaniile noastre, toate jertfele noastre s-au dovedit zadarnice. La o ultimă
analiză omul apare nedemn de libertatea care i-a fost acordată, iar când a
fost încercat, el nu a găsit nici curajul, nici amorul-propriu necesare pentru
a se dovedi demn de sarcina sa. Din acest motiv, noi nu am devenit nici mai
buni, nici mai înţelepţi, nici mai puri, iar încercarea însăşi nu are mai multă
noimă decât un gigantic cutremur care ar fi ucis sute de milioane de
oameni.
Poate că n-ar trebui să mă plâng, pentru că şi aceasta face parte din
natura noastră umană. Însă am crezut întotdeauna în ceea ce are ea mai
bun. Şi, deşi nu prea am şanse să văd acest lucru, încă mai cred că într-o
bună zi un bătrân judecător înţelept va veni să ne spună: „Nimic de pe
pământul lui Dumnezeu nu se putea îndrepta.“
Eu nu pot face nimic altceva decât să păstrez dovezile pentru ceasul
Judecăţii de Apoi.

Judecată La Moscova - Vladimir Bukovski

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Judecată La Moscova - Vladimir Bukovski

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

La 15 ani după acordul Brejnev - Pinochet, care permitea schimbul lui

Iudeea jur-împrejur fremăta, refuzând să evoce morţii.

Prieteni şi partide frăţeşti

Mod de folosire a extraselor din procesele-verbale ale

Având în vedere Rezoluţia CC al PCUS din 17 iunie 1976, PV. nr.

1 Ei şi? Cui îi pasă? (în engleză în text.)

Preşedintele Partidului social-democrat din Finlanda (PSDPF) K.

2 Rezoluţia secretariatului CC St-241/108 gs din 16/12/1980.

După cum se vede, informaţia este importantă şi senzaţională în ceea

4 Nota către CC a vicepreşedintelui secţiei internaţionale, A. Cerniaiev, nr.

finlandeze. Sorsa, compromis, şi-a retras în cele din urmă candidatura la

Comitetul Securităţii raportează întrevederea unui informator al KGB-

7 Nota lui Andropov către CC nr. 2273-A din 9/09/1969.

Vedem că acest document este nu numai interesant: el este şi un

9 Rezoluţiile CC St 37-/46 gs din 31/10/1967 şi St-45/4 gs din

Vacile sacre ale Kremlinului

11 Rezoluţia Politburo-uiui Plll/162 din 8/01/1969.

Departamentului internaţional al CC al PCUS, V. Falin, din 5/12/1989.

O altă problemă, nu mai puţin îngrijorătoare: dolarul era în continuă

15 Nota lui V. Falin, şeful secţiei internaţionale a CC din 5/12/1989.

„Multe firme controlate de partidele comuniste sunt economic

20 Hotărârea Politburo-ului P51/49 din 4/02/1987.

relaţiile cu PC al Uniunii Sovietice.

Pe scurt, clienţii se făceau că nu aud şi nu voiau să-şi schimbe

„Conducerea partidelor-frăţeşti apreciază mult această formă de

În cele din urmă, Moscova nu a izbutit să îndepărteze de la sânul ei

24Hotărârea Politburo-ului P144/129 din 28/12/1988.

Brutenţ, nr. 06-S-44 din 17/01/1991.

27 Rezoluţia Politburo-ului P203/1 din 10/06/1980.

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“

Suntem siliţi să ne limităm, evident, la supoziţii asupra naturii

„Proletari din toate ţările uniţi-vă!”

28 Nota lui V. Zagladin, sub-director al Departamentului internaţional al CC,

Aici, totuşi, s-a produs o excepţie la regula noastră, excepţie

30 Rezoluţia secretariatului CC al PCUS St-241/99 gs din 16/12/1980.

prin hotărârea Politburo-ului P229/60 din 25 decembrie 1980.

34Rezoluţia secretariatului CC St-206/58 gs din 11/04/1980.

36Rezoluţia secretariatului CC, St-244/50 gs din 5/01/1981.

Se înţelege de la sine că ajutorul dat de Moscova clienţilor săi nu se

38Nota directorului Departamentului internaţional, Falin, către CC, se pare

39 Rezoluţia secretariatului CC St-203/10 din 3/02/1976.

Makarov, către CC din 14/03/1968, destinată rezoluţiei secretariatului CC

„La ora actuală se află la Moscova treizeci şi trei de corespondenţi

48 Rezoluţia secretariatului CC St-233/8 gs din 15/10/1980, şi notiţa

24/12/1988 nr. 578 ps.

Comitetul Central a fost aşadar nevoit să revizuiască şi această formă

51 Rezoluţia secretariatului CC St-10/1 g din 6/11/1990, nota

subdirectorului Departamentului Ştiinţă şi Aşezăminte de învăţământ, I.

Comitetul Securităţii Statului Strict secret

În ultimul timp, organizaţia neagră radicală a Panterelor negre a fost

54 Nota lui Andropov către CC nr. 1128-A din 28/04/1970.

Mai exista şi o altă formă de „solidaritate internaţională“, ce nu se

55Vera Zasulici, revoluţionară, cofondatoare, alături de Plehanov, a social-

Extras din procesul-verbal nr. 37, § 37 gs al secretariatului CC

Problema Departamentului internaţional al CC al PCUS

Să se satisfacă cererea conducerilor PC argentinian, Partidului

Un astfel de „antrenament special“ la KGB nu era în mod obişnuit decât

56 Rezoluţia secretariatului CC St-37/47 gs din 25/12/1976.

Nr. St-224/71gs. din 1.8 august 1980 Strict secret

Rezoluţia secretariatului CC al Partidului comunist al URSS

Problema Departamentului internaţional, ai CC al PCUS

Să se satisfacă cererea conducerii PC Salvadorian şi să fie admişi în

În mod obişnuit, pentru a şti mai multe despre fondul problemei,

Strict secret (Tradus din spaniolă)