Sunteți pe pagina 1din 533

La 15 ani după acordul Brejnev - Pinochet, care permitea schimbul lui

Vladimir Bukovski cu Luis Corvalan (şeful comuniştilor din Chile), cel mai
cunoscut disident, după Soljeniţîn şi Saharov, revenea la Moscova. El este
singurul care a avut acces la o parte din documentele secrete aflate în
arhivele Kremlinului. în acelaşi timp, istoricul aruncă, aici, asupra
evenimentelor privirea unui martor care a fost, totodată, şi actor.
Preocuparea lui este să demonstreze că toate concesiile Occidentului faţă de
U.R.S.S. au avut, întotdeauna, drept consecinţă libertatea pentru Moscova
de a-şi urma expansiunea în exterior şi represiunea în interior. Cu alte
cuvinte, că U.R.S.S. a fost pe punctul de a câştiga pe cale paşnică războiul
rece...
De asemenea, autorul a găsit dovezi zdrobitoare despre colaborarea,
adeseori ambiguă, dintre Kremlin şi unele partide social-democrate
occidentale. El a dezgropat documentele referitoare la propria sa odisee şi a
descoperit cum şeful K.G.B.-ului, Andropov, a creat un „gulag psihiatric“
uriaş, în timp ce Iakovlev,ulterior, mâna dreaptă a lui Gorbaciov, a dirijat
procesele disidenţilor.

VLADIMIR BUKOVSKI
JUDECATĂ LA MOSCOVA
Un disident în arhivele Kremlinului
Traducere din franceză de ILEANA CANTUNIARI

Iudeea jur-împrejur fremăta, refuzând să evoce morţii.


Alexandr GALICI
Partea întâi - UN NÜRNBERG LA MOSCOVA?

1.

Prieteni şi partide frăţeşti


Pe masa mea se îngrămădeşte un maldăr de hârtii, vreo trei mii de
pagini însemnate „strict secret“, „dosar special“, „deosebit de important“,
„personal“. Aparent, sunt toate asemănătoare: sus în dreapta, în derâdere
parcă, deviza „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“. În stânga un grav
avertisment: „Trebuie să se restituie în termen de douăzeci şi patru de ore la
Comitetul Central PCUS (Serviciul general, Sectorul 1)“. Exigenţa devine
uneori, mai flexibilă – se pot trimite înapoi hârtiile peste trei sau şapte zile;
mai rar, peste două luni. Mai jos, cu litere groase şi barând întreaga pagină:
PARTIDUL COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE, COMITETUL CENTRAL.
Apoi, cifre, coduri, lista autorilor deciziei, a acelora care au „votat la rând“ şi
au lăsat un soi de smângăleală, şi a acelora cărora decizia le este expediată
spre executare. Dar chiar şi aceştia din urmă, aceşti executanţi, nu aveau
dreptul să vadă documentul în întregimea lui. Primeau un „extras de proces-
verbal“ al cărui conţinut nu-l puteau divulga nici în scris, nici oral. Acest
lucru le era reamintit printr-un avertisment tipărit cu litere mici, pe
marginea stângă a paginii:

Mod de folosire a extraselor din procesele-verbale ale


secretariatului CC al PCUS:
1. Este strict interzis de a se face copii şi extrase din procesele-
verbale ale Comitetului Central al PCUS, de asemenea, de a se face
referinţă la ele în scris sau verbal cu prilejul unor discursuri publice, în
presa oficială sau în alte documente accesibile publicului.
Nu este permisă reproducerea hotărârilor secretariatului
Comitetului Central sau referirea la ele în circularele administrative,
instrucţii sau avertismente şi în nici o altă tipăritură cu caracter oficial.
2. Hotărârile calificate drept secrete şi strict secrete (extrase ale
proceselor-verbale) ale secretariatului Comitetului Centrai al PCUS
difuzate pe lângă comitetele partidului, ministere, administraţii şi alte
organizaţii nu sunt comunicate decât persoanelor direct interesate în
executarea fiecărei hotărâri.
Tovarăşii care au luat cunoştinţă de extrasele proceselor-verbale
ale secretariatului PCUS nu au dreptul să le divulge conţinutul.

Având în vedere Rezoluţia CC al PCUS din 17 iunie 1976, PV. nr.


12 D4S.
Modul de folosire a documentelor Politburo-ului este încă şi mai strict.

AVIZ
Tovarăşul destinatar al unor documente strict secrete ale CC ai PCUS
nu le poate nici transmite, nici comunica nimănui fără autorizaţia
expresă a CC. Este strict interzis de a se face copii după documentele
respective sau de a scoate din ele extrase.
Tovarăşul destinatar al documentului trebuie să-l dateze şi să-l
semneze de îndată ce a luat cunoştinţă de el.

Astfel guverna PCUS: în taină, fără să lase urme, iar uneori nici
martori, luând în calcul veacurile la fel ca cel de al III-lea Reich. Scopurile
lor erau comparabile. Ba mai mult, şi, spre deosebire de Reich, a fost cât pe
ce să şi le atingă, de n-ar fi fost evenimentul pe care nu-l prevăzuseră nici
Marx, nici Lenin, nici zdrobitoarea majoritate a oamenilor. Documentele pe
care le am sub ochi nu mi-au fost destinate; n-am nimic de-a face, cel puţin
direct, cu executarea lor şi nu sunt pregătit să le restitui Serviciului general,
sectorul nr. 1.
Folosindu-mă fără jenă de un privilegiu uzurpat, parcurg dintr-o
privire semnăturile lui Brejnev, Cernenko, Andropov, Gorbaciov, Ustinov,
Gromîko, Ponomarev; citesc notele lor scrise de mână pe margini, deciziile
lor îndelung cântărite privind totul de pe lumea asta, absolut totul, de la
arestarea şi expulzarea persoanelor indezirabile până la finanţarea
terorismului internaţional, de la campaniile de dezinformare la înscenarea
unei agresiuni împotriva unei ţări vecine.
Aici, printre aceste hârtii, putem găsi începutul şi sfârşitul tuturor
tragediilor veacului nostru însângerat, sau mai curând ale ultimilor săi
treizeci de ani. Mi-a fost foarte greu să mi le procur, m-a costat un an de
efort pentru a le dobândi. Poate că multe din ele n-ar fi văzut lumina zilei
decât peste mulţi ani, sau deloc, dacă nu mi-aş fi dat osteneala asta. Cu
toate acestea, magia pe care le-a atribuit-o hotărârea CC al PCUS din 17
iunie 1976 P.V. nr. 12 D4S continuă să acţioneze în mod mistic, căci nimeni
nu se hotărăşte să divulge aceste secrete.
Acum trei sau patru ani, s-ar fi plătit pentru cea mai mică din aceste
hârtii sute de mii de dolari. Astăzi, eu le ofer gratuit revistelor, ziarelor celor
mai influente din lume şi nimeni nu vrea să le publice. Redactorii-şefi dau
din umeri cu lehamite: So what? Who cares?1
Ca şi nefericitul cetăţean sovietic, erou al unei vechi anecdote, care
căuta un specialist de ochi şi urechi, pentru că auzea un lucru şi vedea
altceva, am încetat să dau crezare urechilor, ochilor, memoriei mele.
Noaptea, am coşmare. Tineri decişi, cu chip regulat, mă urmăresc prin lume
şi pretind să restitui neîntârziat aceste documente Serviciului general,

1 Ei şi? Cui îi pasă? (în engleză în text.)


sectorul nr.l. Şi, de fapt, s-au scurs mai mult de trei zile, chiar mai mult de
trei luni, de când am pus mâna pe ele şi încă n-am descoperit ce trebuia să
fac cu ele. Cum să schiţez aici frontiera între coşmar şi realitate?
Acum cel mult trei sau patru ani, tot ceea ce consemnau aceste hârtii
era respins cu indignare: paranoia anticomunistă în cel mai bun caz,
calomnie în cel mai rău caz. Oricine dintre noi care ar fi cutezat să
vorbească de „mâna Moscovei“, în acei ani încă apropiaţi, era atacat în
presă, se vedea acuzat de maccarthysm, devenea un paria. Chiar şi aceia
care ne acordau încredere îşi manifestau încurcătura: astea nu-s decât
ipoteze, prezumţii, nu există dovezi. Dar iată-le, dovezile, cu toate
semnăturile şi numerele, accesibile analizei, expertizei, examinării. Haide,
luaţi, verificaţi, publicaţi! Mi se răspunde: So what? Who cares?
Aşa cum ne putem aştepta, tot soiul de teorii au apărut pentru a da
seamă de această enigmă. „Oamenii sunt sătui de tensiunea războiului
rece“, mi se spune. „Nu mai vor să audă vorbindu-se de el. Nu vor decât să
trăiască, să muncească, să se odihnească... să uite tot acel vis urât.“ Alţii
declară: „Piaţa a văzut ivindu-se prea multe mistere comuniste în acelaşi
timp“. Alţii, de asemenea, îţi explică: „Trebuie să aşteptăm ca asta să devină
istorie. Deocamdată, e tot politică“. Teoriile astea, pe legea mea, îmi par
puţin convingătoare. Te poţi gândi că în 1945 oamenii nu erau mai puţin
sătui de al Doilea Război mondial şi de nazism, dar acest lucru n-a
împiedicat deloc existenţa unui torent de cărţi, de articole, de filme.
Dimpotrivă, am văzut născându-se o întreagă industrie de producţii
antifasciste, şi asta se poate înţelege: se simte nevoia de a vedea limpede în
istoria recentă mai mult decât în istoria îndepărtată. Oamenii trebuie să
priceapă sensul unor evenimente ai căror actori au fost, să verifice
justificarea strădaniilor lor, a pierderilor lor, să tragă de aici concluzii care
să-i poată lămuri pe urmaşii lor. E vorba şi de o încercare de a preveni
repetarea aceloraşi greşeli, dar şi de ceva ce seamănă a terapie de grup care
ajută la cicatrizarea traumatismelor îndurate.
Este adevărat că dezvăluirea adevărului asupra unor evenimente
recente este întotdeauna dureroasă şi capătă adesea o alură scandaloasă, în
măsura în care protagoniştii dramei de ieri sunt, în general, încă în viaţă şi
joacă, uneori, un rol important în viaţa ţării lor. Dar oare aceste consideraţii
au redus vreodată presa la tăcere? Dimpotrivă: scandalul politic, ucigător
pentru unii, nu constituie pentru ea decât un aliment, ca şarpele pentru
mangustă.
Cum să explici, aşadar, că mangusta noastră este atât de precaută?

Misterele de la Helsinki
Am, de fapt, sub ochi un document privind un om pe care eu nu l-am
văzut niciodată, de care nu auzisem vorbindu-se, dar care, vedeţi
dumneavoastră, este foarte cunoscut în ţara lui şi în politica mondială. Mai
mult, a fost pe punctul să devină preşedintele Republicii Finlandeze. Am dat
de acest document absolut la întâmplare şi eram gata, după ce l-am
parcurs, să-mi continui lecturile: nu mă interesa mai mult acest om decât
Finlanda, cu atât mai mult cu cât documentul nu cuprindea nimic
senzaţional. Avea un titlu perfect prozaic: Măsuri de luat cu privire la cea de
a cincizecea aniversare a preşedintelui Partidului social-democrat din
Finlanda, K. Sorsa. Textul însuşi al acelei hotărâri a secretariatului CC2 nu
conţinea nimic cu adevărat interesant: i se trasa sarcină ambasadorului
sovietic la Helsinki să-i facă o vizită lui K. Sorsa, să-l felicite cu prilejul celei
de a cincizecea aniversări şi să-i înmâneze un cadou-amintire în numele CC
al PCUS. Dacă obţinusem atât de uşor hârtia asta la arhivele Comitetului
Central, fără exces de demersuri sau de tergiversări, este pentru că părea
perfect anodină. Dar, lucru enigmatic, documentul purta ştampila „strict
secret“. Mi s-a părut ciudat: de ce să fie învăluită în atâta mister decizia de
a-l felicita pe liderul celui mai mare partid dintr-o ţară vecină şi neutră?
Mi-am continuat cercetarea, căutând să obţin un supliment de
informaţie privind acea hotărâre a Comitetului Central, căci şi cea mai
măruntă măsură a acelor domni se baza pe rapoarte, pe recomandări. Nu
făceau nimic aşa, în mod uşuratic. Şi, de fapt, după îndelungi eforturi şi o
serie de stratageme, - nu voi descrie deocamdată tot ce m-a costat acest
lucru -, am sfârşit prin a obţine documentele, mai precis ceea ce mă
interesa: darea de seamă a secţiei internaţionale a CC. Iat-o în întregime.
SECRET
Măsuri de luat cu privire la cea de a cincizecea aniversare a
preşedintelui Partidului social-democrat din Finlanda, K. Sorsa.

Preşedintele Partidului social-democrat din Finlanda (PSDPF) K.


Sorsa va împlini cincizeci de ani pe 21 decembrie 1980.
În activităţile sale de şef politic şi de om de stat (în posturile de
prim-ministru, de ministru de Externe şi de preşedinte al comisiei
pentru Afaceri Externe a Parlamentului), Sorsa a manifestat
întotdeauna dispoziţii prieteneşti faţă de URSS şi PCUS; el contribuie la
evoluţia favorabilă a relaţiilor sovieto-finlandeze şi asigură un control
permanent între PSDPF şi partidul nostru. Pe arena internaţională,
îndeosebi în Internaţionala socialistă, Sorsa colaborează în mod loial
cu noi 3 şi acţionează pentru destindere, limitarea cursei înarmărilor şi
pentru dezarmare.
Ţinând seamă de faptele expuse mai sus şi de faptul că Sorsa, ales
vicepreşedinte al Internaţionalei socialiste cu ocazia ultimului său

2 Rezoluţia secretariatului CC St-241/108 gs din 16/12/1980.


3 Sublinierea autorului.
congres, va continua să coordoneze activităţile acestei organizaţii în
domeniul destinderii şi dezarmării, cât şi de contactele sale cu alte forţe
politice, am considera oportun să i se încredinţeze ambasadorului
sovietic în Finlanda misiunea de a adresa verbal lui Sorsa urările CC al
PCUS cu prilejul celei de a cincizecea aniversări şi de a-i înmâna un
cadou-amintire.
Se alătură proiectul de rezoluţie al CC al PCUS.
Vicepreşedintele secţiei internaţionale
a CC al PCUS (A. Cerniaev).
11 decembrie 19804
Nr. 18-S-2161

După cum se vede, informaţia este importantă şi senzaţională în ceea


ce priveşte Finlanda. Omul care tocmai îşi pusese candidatura la preşedinţia
Finlandei era în situaţia de a fi „colaborat în mod loial“ cu Moscova vreme de
mulţi ani în probleme atât de delicate ca dezarmarea şi destinderea. Şi acest
lucru, reţineţi, în 1980, când URSS intrase în Afganistan5, când opinia
internaţională încerca să o izoleze pe plan mondial şi să pună capăt
agresiunii sale împotriva unei ţări vecine şi neutre - ca şi Finlanda.
Ba mai mult, nemulţumit de a fi „colaborat în mod loial“ cu duşmanii
ţării sale, în calitate de Prim-ministru, de ministru de Externe, de şef al celui
mai mare partid politic naţional, există toate şansele ca el să fi fost „omul
Moscovei“ în Internaţionala socialistă, în care calitatea lui de vice-preşedinte
îi asigura o imensă influenţă. Să ne amintim epoca, acea ultimă răbufnire a
războiului rece: străzile Europei răsună de manifestările de masă ale
„pacifiştilor“ inspirate de Moscova, care protestează împotriva planurilor
NATO, dornică să implanteze pe continent rachete cu rază medie de acţiune.
În miezul acestei campanii, se află socialiştii şi social-democraţii europeni
dintre care mai mulţi deţin puterea în ţara lor, atunci când nu constituie
forţa principală de opoziţie. Iar în centrul ei, se află K. Sorsa, care
coordonează activităţile Internaţionalei socialiste în domeniul destinderii şi
al dezarmării, „colaborând totodată în mod loial“ cu PCUS în privinţa
aceloraşi probleme. Nu-i rău, nu-i aşa?
S-ar fi putut crede că acest lucru era un adevărat chilipir pentru
presa finlandeză aflată în toiul alegerilor prezidenţiale. Or, încă din 1992, a
cest document a fost propus tuturor marilor cotidiene din Finlanda - fără nici
un rezultat vreme de şase luni6. So what? Who cares?

4 Nota către CC a vicepreşedintelui secţiei internaţionale, A. Cerniaiev, nr.


18-S-2161 din 11 decemrbrie 1980 pentru rezoluţia St-241/108 gs din
16/XII 1980.
5 Sublinierea autorului.
6 Doar ameninţarea de a publica informaţia în Suedia a forţat mâna presei

finlandeze. Sorsa, compromis, şi-a retras în cele din urmă candidatura la


Acestui lucru eu nu-i pot găsi nici o explicaţie. Mi se dau asigurări că
oamenii sunt „sătui de războiul rece“, că nu vor să ştie nimic despre acest
trecut totuşi recent. Dar îi revine oare presei rolul de a decide în locul
electorilor ceea ce ei trebuie (sau nu trebuie) să ştie despre viitorul
preşedinte? Ei îi revine sarcina de a-şi informa publicul care va hotărî dacă
îi pasă sau nu să cunoască acest lucru sau un altul. Dacă ar fi vorba de o
istorioară de amor, de o modestă corupţie afectându-l pe potenţialul
preşedinte, informaţia, chiar lipsită de dovezi, ar umple pagina întâi a
ziarelor finlandeze.
E incitant să ne amintim că nu mai mult decât acum câţiva ani, într-o
altă ţară neutră - Austria - , a fost văzut izbucnind un scandal
înspăimântător: tocmai se dăduse la iveală faptul că cel care candida la
preşedinţia ţării, cu vreo cincizeci de ani în urmă „colaborase şi el în mod
loial“ cu naziştii, şi asta pur şi simplu în calitate de subofiţer. Şi deşi
alegătorii, după cum s-a văzut, nu aflaseră de acest lucru, presa austriacă a
considerat necesar să trateze chestiunea cu cele mai importante detalii. Nu
doar Austria, ci presa mondială a tratat afacerea ca pe un eveniment de
primă mărime. Nu s-a găsit nimeni care să profereze sacramentalul „So
what? Who cares?“

Krapp şi SPD
Mi se poate, fireşte, replica faptul că Finlanda constituie un caz
deosebit, că termenul de „finlandizare“ are raţiunea sa de a fi. La drept
vorbind, ţara întreagă „colabora în mod loial“ cu Moscova. Pentru ei, acest
lucru nu este nici crimă şi nici ceva senzaţional. Într-adevăr, ce se poate
cere de la o ţărişoară neutră, constrânsă să trăiască în vecinătatea „marelui
frate cenuşiu“? Norvegia, totuşi, trăieşte în această vecinătate şi nu s-a
finlandizat. Nu este vorba aici de geografie. Acest termen însuşi nu s-a
născut de altfel în Finlanda, ci în Germania de Vest, ţară care nici
pomeneală să fie neutră, pe care Occidentul avea datoria s-o apere, spre
deosebire de Finlanda, şi în care procesul de finlandizare se dezvolta totuşi
cu vigoare.
Aceasta fiind situaţia, în Germania chiar, în ciuda proiectului de a se
deschide arhivele Stasi, nu s-au decis să-i judece pe Erich Honecker, de
teamă desigur că îşi va ţine făgăduiala de a povesti o sumedenie de istorii
pasionante. Nimeni nu arde de nerăbdare să-şi bage nasul în dedesubturile
a ceea ce s-a numit „Ostpolitik“, să o reconsidere sau să-şi revizuiască
judecata privindu-i pe oamenii politici ca Willy Brandt sau Egon Bahr. Este

preşedinţie...
totuşi de lucru. Să luăm acest document de pe masa mea7:
Strict secret Dosar
special
URSS.
Comitetul Securităţii Statului
pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
9 septembrie 1969
Nr. 2273-A
Moscova

CC al PCUS

Comitetul Securităţii raportează întrevederea unui informator al KGB-


ului cu directorul Concernului Krupp, contele Zewditz von Arnim, care a avut
loc la cererea acestuia din urmă, în luna mai a acestui an în Ţările de Jos.
Zewditz este omul de încredere al lui Egon Bahr8, membru influent al
Partidului social-democrat german care gerează problemele de planificare, de
coordonare şi de punere la punct a chestiunilor majore ale politicii externe
germane. Zewditz a declarat că se adresase informatorului nostru la cererea
expresă a lui Bahr, şi că el conta pe faptul că va fi adus la cunoştinţa direcţiei
sovietice conţinutul convorbirii. Apoi, referindu-se tot la Bahr, Zewditz a
povestit cele ce urmează:
„Cei mai rezonabili dintre membrii SPD au ajuns la concluzia necesităţii
de a se inaugura noi căi în politica lor cu Estul şi ar dori să instaureze
mijloace de comunicare directe şi sigure cu Moscova.
„Există părerea în Germania Federală că sunt puţin productive
contactele oficiale care au avut loc în ultimul timp, fiecare dintre părţi,
ţinându-se seamă de atitudinea ei oficială, recurgând la «declaraţii de pură
propagandă». Contactele cu reprezentanţii ambasadei sovietice de la Bonn
sunt la fel de indezirabile, căci sunt greu de realizat în mod neoficial, orice
informaţie asupra unor eventuale întâlniri fiind exploatată de adversarii
politici.
„În consecinţă, Bahr ar considera că este oportun să se procedeze la o
serie de convorbiri cu reprezentanţii URSS, convorbiri care nu ar impune nici o
obligaţie celor două părţi dacă nu s-ar ajunge la un rezultat pozitiv.“
Dacă dăm crezare lui Zewditz, există în mediile industriale din
Germania Federală forţe susceptibile de a facilita normalizarea raporturilor cu
URSS; totuşi, posibilităţile lor sunt limitate din pricina faptului că relaţiile
economice dintre RFG şi URSS se află în „stadiu embrionar“.
După părerea lui Zewditz, Uniunea Sovietică exploatează insuficient

7 Nota lui Andropov către CC nr. 2273-A din 9/09/1969.


8 Vezi infra, capitolul 16, p. 249.
pârghiile comerţului exterior pentru a-şi atinge scopurile politice, în timp ce,
acţionându-se încă de pe acum, s-ar putea ajunge la adoptarea unui anumit
număr de măsuri excluzând participarea unor specialişti germani la
programele chinezeşti de fabricarea de rachete şi de arme nucleare, tot aşa
cum s-ar putea contracara tendinţa anumitor oameni politici germani de a-i
face avansuri lui Mao.
După informaţiile aflate în posesia noastră, conducerea celuilalt partid
la putere în Germania de Vest, Democraţia creştină, face eforturi pentru a
intra în contacte neoficiale cu reprezentanţi ai părţii sovietice şi se declară
dispusă să stabilească „un amplu dialog susceptibil să lămurească multe
puncte obscure din cele două lagăre“.
Analiza documentelor primite atestă faptul că cele două mari partide
concurente din RFG se tem fiecare că adversarul lor politic le va răpi iniţiativa
în domeniul reglementării relaţiilor cu Uniunea Sovietică şi sunt gata să
poarte, cu titlu neoficial, fără divulgări în presă, tratative care pe viitor ar
putea contribui la întărirea poziţiei şi prestigiului lor.
În faţa unei asemenea situaţii Comitetul Securităţii crede posibilă
continuarea contactelor neoficiale cu responsabilii celor două partide. Prin
intermediul dezvoltării acestor contacte ar fi judicios să folosim posibilităţile
noastre în materie de comerţ exterior pentru a încerca să influenţăm favorabil
asupra politicii externe a RFG, cât şi pentru a organiza primirea de informaţii
privind atitudinea şi planurile responsabililor de la Bonn.
Solicităm acordul dumneavoastră.
Preşedintele Comitetului Securităţii
Andropov.

Vedem că acest document este nu numai interesant: el este şi un


document istoric. Astfel a început faimoasa Ostpolitik, ce avea să devină mai
târziu „destinderea“ (sau razriadka, după termenul sovietic), pagina cea mai
ruşinoasă din toată istoria războiului rece. Ştim că pe atunci nimic nu
ameninţa Germania; ştim de asemenea că ea n-a câştigat nimic de pe urma
acestei politici, însă relaţiile Vest-Est au fost mult timp infectate de virusul
defetismului. A fost o cotitură care a făcut ca, renunţând la rezistenţa
solidară împotriva comunismului de la sfârşitul anilor ’40 şi de la începutul
anilor ’50, lumea occidentală să se vadă constrânsă, în cel mai bun caz, să-
şi uzeze forţele împotriva acestui spirit defetist şi, în cel mai rău caz, să dea
înapoi pentru a-şi menţine unitatea. În fond, întreaga politică mondială a
ultimilor douăzeci şi patru de ani este definită în acest document, iar în
1993 nu s-a găsit nici măcar un singur ziar german important pentru a-l
publica.
Acest lucru aşadar nu interesează cu adevărat pe nimeni? Se poate
oare ca, în zilele noastre, odată prăbuşit comunismul, să nu simţim dorinţa,
chiar necesitatea, de a da la lumină circumstanţele care au dictat lumii o
atare politică, motivaţiile promotorilor ei din social-democraţia germană, de
a evalua pagubele cauzate sistemului de apărare colectivă NATO, în fine
pagubele cauzate popoarelor din Europa orientală şi din URSS de o politică
prelungind existenţa regimurilor comuniste cu vreo zece ani buni? Iar
social-democraţii? Nu simt nevoia să facă un bilanţ cinstit a ceea ce a fost
Ostpolitik-a lor? Dimpotrivă, arhitecţii care au construit Ostpolitik trec
astăzi drept eroi şi afirmă că falimentul comunismului în Est este rodul
jocului lor „subtil“ cu Moscova. Ce neruşinare! În cazul ăsta, Chamberlain s-
ar fi putut proclama învingător în 1945: nu se semnase doar pacea cu
Germania?
Iată în sfârşit exemplul unei alte ţări - Japonia - care, în timpul
tuturor deceniilor de după război, a stat la adăpostul umbrelei nucleare
americane. Totuşi, socialiştii japonezi au mers până la a primi un ajutor
financiar ilegal de la Moscova prin mijlocirea unor companii şi firme
controlate de ei şi pe care documentele CC le califică, pudic, drept „firme
prietene“9. S-ar putea crede că partidul socialist, cel mai mare partid din
opoziţie, dispunând de un număr ridicat de locuri în parlament şi înzestrat
cu o bază socială importantă, ar fi putut să-şi asigure independenţa
financiară. Ei bine, nu: plin de datorii în 1967 (aproximativ opt sute de
milioane de yeni), a dat fuga după ajutor la vecinul ideologic, s-a angajat în
obscure combinaţii legate de piaţa lemnului şi a textilelor şi s-a lăsat
antrenat în joc. Cam prin anii ’70 acest partid primea chiar bani de la
Moscova pentru a-şi asigura campaniile electoraie10. Nu e greu de imaginat
ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi câştigat acele alegeri. S-ar fi văzut născându-
se termenul de „japonizare“.
Lucrul cel mai uimitor: pentru legea japoneză, este vorba aici de o crimă
ce ţine de dreptul comun; or, documentele în cauză nu au interesat niciodată
nici presa, nici justiţia din Japonia. Dacă ar fi fost vorba de plicuri înmânate
de oameni de afaceri japonezi...
În plus, în 1994, New York Times, care publicase dezvăluiri privind
finanţarea Partidului liberal japonez de către CIA în anii ’50, a găsit că este
inoportun să dea la iveală subvenţiile acordate de KGB Partidului socialist
japonez în anii ’70.
Şi tot aşa, de la o ţară la alta, şi de la un document la altul. Unii nu
vor să ştie nimic pentru că de acum este deja ceva ce ţine de trecut, ceilalţi
pentru că nu este încă trecut. Altădată nu se dorea să se ştie, deoarece
comunismul era prea puternic; acum, când el este prea slab, nu mai este
necesar să se ştie. Există prea multă sau prea puţină informaţie. Se găsesc o
mie şi unul de motive, unele mai absurde decât altele, rezultatul rămâne

9 Rezoluţiile CC St 37-/46 gs din 31/10/1967 şi St-45/4 gs din


26/02/1968.
10 Rezoluţia secretariatului CC St-33/8 gs din 3/03/1972.
acelaşi. Oameni, aparent cinstiţi şi serioşi, îmi spun cu emoţii şi clipiri din
ochi conspirative: „Din nefericire, e prea puţin. Ah, dacă aţi pune mâna pe
cutare hârtie, sau pe cutare alta!...“ S-ar zice că, pentru un motiv în
întregime misterios, eu sunt singurul om din lume visceral interesat în
această afacere şi, prin aceasta, obligat să fac cercetări şi să aduc dovezi. S-
ar crede că vreau să-mi incit aproapele la acţiuni reprobabile, mai degrabă
nepotrivite, şi fiecare îşi născoceşte atunci un pretext pentru a se sustrage.
Trebuie dedus de aici că, dacă ar fi vorba de acţiuni vechi de o jumătate de
veac, ne-am putea dispensa de îndemnuri şi dovezi. Pe naiba! A-i descoperi
pe complicii crimelor naziste este o cauză sacră, o datorie de conştiinţă
pentru fiecare. Să ne ferească Dumnezeu să arătăm cu degetul pe un
comunist (a fortiori pe un complice al lui). Este indecent, este „vânătoare de
vrăjitoare“. Surprinzătoare ipocrizie! Când, cum am lăsat noi să ni se
impună această morală deficitară? Cum reuşeşte omenirea să trăiască de
atâtea decenii cu o conştiinţă dedublată? Fără să ne sinchisim prea tare de
consideraţii umanitare, continuăm să urmărim prin junglele Americii Latine
octogenari ramoliţi care şi-au săvârşit nelegiuirile acum cincizeci de ani.
Sunt ucigaşi, nu există iertare pentru ei. Ne spunem cu mândrie unii altora:
Asta nu trebuie să se mai întâmple! Niciodată! Iar ochii noştri se umezesc de
o sublimă lacrimă. Cât priveşte faptul de a-l judeca pe Honecker la ordinele
căruia se ucidea în urmă cu trei ani - iertare! E cu putinţă? Inuman! Un om
bătrân, un bolnav... Şi-l lăsăm să plece spre junglele Americii Latine (unde
va muri de cancer).
Finlandizare la scara lumii.

Vacile sacre ale Kremlinului


Merită osteneala să spunem că, din pricina nechibzuitei noastre
dedublări de conştiinţă, comuniştii occidentali sunt de mult timp
transformaţi într-un grup privilegiat, care ne-ar duce cu gândul la vacile
sacre? Totul le este îngăduit, li se iartă dinainte orice josnicie, orice crimă
care l-ar costa pe un om obişnuit ani de închisoare. Faptul, de pildă, că nu
trăiau decât din bani sovietici - lucru pe care-l respingeau categoric încă de-
acum zece ani şi despre care era „prost văzut“ să se vorbească în public.
Astăzi documentele sunt aici, iar chitanţele şi toate detaliile privind banii
vărsaţi de KGB sunt expuse în amănunt în ziarele din Rusia, însă
indiscreţia care priveşte în mod tacit acest subiect rămâne în picioare în
presa occidentală. Pentru a o spune mai limpede, este vorba nu de o
indiscreţie, ci de un tabu, ceva în genul tăbliţei „Aici nu se fumează“.
Încercaţi să aflaţi cine, „aici“, nu fumează şi pentru ce! Cine a luat măsura
asta? Pe cine a consultat? Ce fel de Politburo clandestin a luat această
decizie; după un vot „la rând“?
Nu este asta o enigmă? Căci nu mă gândesc la vremurile
Kominternului despre care s-a scris şi mult şi bine, şi faţă de care poate că
publicul s-a blazat, vorbesc de timpul nostru. Cei ce au luat parte la aceste
„activităţi“ sunt încă în viaţă şi ar trebui să dea seamă de actele lor. Chiar şi
în ţările în care faptul de a primi bani din străinătate în scopuri politice nu
este considerat o crimă, astfel de depuneri, înfăptuite în secret,
scurtcircuitând legislaţia fiscală, ar trebui să reţină atenţia autorităţilor.
Acest lucru i-a adus închisoarea lui Al Capone şi un tratament sever lui
Spiro Agnew, vice-preşedintele Statelor Unite.
Cu toate acestea, nici o ţară din lume nu procedează la o anchetă
asupra activităţilor financiare ale comuniştilor locali, când este vorba, în cel
mai bun caz, de operaţiuni de escrocherie de o colosală anvergură.
Acesta este scopul pentru care, încă din 1969, Moscova, doritoare să
reglementeze acest tip de activităţi, a creat un „Fond special de ajutorare a
organizaţiilor muncitoreşti de stânga“ pentru un total de 16.550.000 dolari
subvenţii anuale.
Este de la sine înţeles că principalul comanditar era Moscova, a cărei
participare era de 14.000.000 dolari, însă fraţii din Europa răsăriteană îşi
aduceau şi ei obolul pe măsura mijloacelor lor: cehoslovaci, români, polonezi
şi unguri cu o jumătate de milion fiecare, bulgarii cu 350.000 dolari,
germanii de est cu 200.00011. Printre cei mai importanţi treizeci şi patru de
beneficiari din anul acela au fost PC italian (3,7 milioane doar pentru primul
trimestru!), PC francez (2 milioane), PC din Statele Unite (1 milion), cei mai
modeşti fiind „Frontul de eliberare a Mozambicului“ cu 10.000 de dolari şi
secretarul general al PC din Sri Lanka, tovarăşul Vikremasitkhe, cu 600012.
Şi lucrurile au mers tot aşa până în 1991, cu rezerva că numărul
beneficiarilor a crescut până la cincizeci şi opt şi dotarea PC american, de
pildă, a atins 2 milioane13. În 1990, ultimul an al existenţei sale, Fondul a
atins 22 milioane, iar numărul beneficiarilor s-a ridicat la şaptezeci şi trei
„partide şi organizaţii comuniste, muncitoreşti şi democrat-revoluţionare“14.
Participarea sovietică la Fond a sporit proporţional. În 1980, ea
atingea 15,5 milioane, în 1986, 17 milioane, în 1987, 17,5 milioane, iar în
1990, suma de 22 milioane. Criza comunismului acutizându-se , frăţiorii
din Europa de Est încetaseră să mai cotizeze, unii după alţii, lăsându-i grija
„fratelui mai mare“ să soldeze conturile Revoluţiei. Aveai pentru ce să te
simţi emoţionat:
„Începând din anii ’70, pentru polonezi şi români, şi din 1987,

11 Rezoluţia Politburo-uiui Plll/162 din 8/01/1969.


12 Rezoluţia Poliburo-ului Plll/163 din 8/01/1969.
13 Rezoluţia Politburo-ului P230/34 din 29/12/1980.
14 Hotărârea Politburo-ului P175/3 din 11/12/1989, notiţa subdirectorului

Departamentului internaţional al CC al PCUS, V. Falin, din 5/12/1989.


pentru unguri, tovarăşii noştri, invocând penuria de devize şi
dificultăţile financiare, au încetat să mai verse bani la Fond. În 1988 şi
1989, Partidul socialist unificat din Germania, Partidul comunist
bulgar, fără să indice motivele, s-au abţinut să verse contribuţiile
aşteptate din partea lor, iar Fondul nu a mai fost constituit decât
datorită mijloacelor puse la bătaie de PCUS. Plăţile făcute de cele trei
partide comuniste atingeau în 1987 2,3 milioane şi constituiau aproape
13% din totalitatea fondurilor disponibile, comunica Comitetului
Central cu îngrijorare şeful secţiei internaţionale, V. Falin.
„Majoritatea acestor partide ne-a adresat cereri argumentate cum
se cuvine pentru continuarea acestui ajutor financiar, iar unele au
cerut ca el să fie substanţial sporit15.“

O altă problemă, nu mai puţin îngrijorătoare: dolarul era în continuă


scădere, netrebnicii ăia de capitalişti, subestimând în aparenţă acea „formă
de solidaritate internaţională“, nu erau în stare să stăvilească inflaţia! Ce
dilemă!
În vreme ce, pe de o parte, scopul operaţiei era să ducă la slăbirea
capitalismului, se pomeneau în situaţia de a suferi ei de pe urma
slăbiciunilor lui. Cum s-o scoată la capăt? S-a găsit o ieşire: şeful care
prezida pe atunci secţia internaţională a Comitetului Central, Anatoli
Dobrînin, (chiar acela care, ambasador cândva al URSS în Statele Unite, îşi
dobândise în mediile liberale americane reputaţia de om politic pro-
occidental, deschis, cu care „se puteau face afaceri“), a propus pur şi simplu
să vireze toate cheltuielile într-un cont în monedă mai stabilă, rubla
convertibilă16, ceea ce s-a şi făcut17. Şi s-a cifrat participarea sovietică la
13,5 milioane de ruble atât pentru anul în curs, cât şi pentru cel următor,
când nu mai puţin „pro-occidentalul“ Valentin Falin şi-a înlocuit colegul „cel
deschis“ în fruntea secţiei internaţionale18. Spre sfârşit, totuşi, alarmele
declanşate de dolar au trecut pe planul doi; frăţiorii din Europa de Răsărit
s-au răspândit care încotro şi, pentru ultimul an, 1990, Banca de Stat a
URSS a debursat frumoasa sumă de 22 milioane doiari19.
După cum se vede, şederile îndelungate prin capitalele occidentale nu
retezau din avântul revoluţionar, iar falimentul iminent al Imperiului nu
slăbea sentimentul de solidaritate internaţională. Remarcă cu atât mai
curioasă cu cât, în toate cazurile, decizia emana de la un birou politic
prezidat de Gorbaciov, secretarul general cel mai liberal, cel mai pragmatic,
cel mai pro-occidental pe care l-a avut vreodată Occidentul ca partener

15 Nota lui V. Falin, şeful secţiei internaţionale a CC din 5/12/1989.


16 Nota către CC a lui Anatoli Dobrînin din 21/11/1987, fără număr.
17 Hotărârea Politburo-ului P95/21 din 30/11/1987.
18 Hotărârea Politburo-ului P144/129 din 28/12/1988.
19 Hotărârea Politburo-ului P175/3 din 11/12/1989.
pentru „a face afaceri“. Tot ceea ce s-au străduit aceşti „liberali“ să realizeze
a constat în a face să dispară dovezile, în teama lor ca exportul ilegal de
devize în ţări vecine să nu fie divulgat în mod deplasat şi să nu vină să
mineze încrederea Occidentului în „glasnost“ şi în „perestroika“. La vremea
respectivă, acordarea de credite de către Occident era marea grijă a
„reformatorilor“ de la Kremlin, iar un exces de zvonuri asupra destinaţiei
ultime a acestui buget în totalitatea lui nu prea putea să favorizeze
business-ul. Pe scurt, au încercat să înlocuiască contrabanda directă de
devize cu procedee de finanţare mai subtile prin mijlocirea „firmelor
prietene“. Propunerea a fost examinată de Biroul politic20, a fost studiată de
secţia internaţională a Comitetului Central21, a constituit obiectul unor
convorbiri cu clienţii, dar a fost respinsă22. Anatoli Dobrînin avea să facă, în
legătură cu acest subiect, următoarea dare de seamă:

„Multe firme controlate de partidele comuniste sunt economic


fragile, au relaţii şi posibilităţi comerciale limitate; unele sunt chiar
deficitare. Doar întreprinderile anumitor partide-frăţeşti - partidele
francez, grec, cipriot şi portughez - sunt în măsură să-şi dezvolte,
având sensibil de câştigat din acest lucru, colaborarea cu organismele
sovietice de comerţ exterior. Procentul de contribuţie a acestor
întreprinderi la bugetul Partidului este în general foarte modest: de la
1% la 5% din beneficiile sau avansurile asupra contractelor stabilite.
Activităţile financiare ale firmelor şi întreprinderilor aparţinând
partidelor comuniste sau infiltrate de ele sunt sever controlate de
organismele fiscale şi financiare ale ţărilor interesate. Sumele de bani
mai mult sau mai puţin importante vărsate de aceste întreprinderi în
favoarea caselor de bani ale Partidului pot fi obiectul unor speculaţii
constante din partea mediilor de informare burgheze. Fără să nege în
principiu posibilitatea de a primi o asistenţă prin intermediul
organismelor comerciale, tovarăşii noştri din partidele frăţeşti
consideră că «acesta este un mijloc mai puţin discret şi care ascunde
multe primejdii» (G. Plissonnier, PCF23).
Beneficiind de vreme îndelungată de un ajutor pentru organizaţiile
muncitoreşti de stânga, partidele contau pe menţinerea acestei forme
de solidaritate la adresa lor. Pentru unele dintre ele, în primul rând
pentru partidele ilegale, asistenţa Fondului este unica sursă de
finanţare a activităţilor lor; pentru altele, ea acoperă o parte importantă
din cheltuielile lor în domeniile organizării, sarcinilor politice şi

20 Hotărârea Politburo-ului P51/49 din 4/02/1987.


21 Nota lui A. Dobrînin către CC din 21/11/1987, fără număr.
22 Hotărârea Politburo-ului P95/21 din 30/11/1987.
23 Stalinist notoriu, era membru al Biroului politic şi special însărcinat cu

relaţiile cu PC al Uniunii Sovietice.


ideologice (îndeosebi pentru editarea şi difuzarea de ziare şi alte
tipărituri).
[...]
La ora actuală, nici partidele-frăţeşti nici organismele sovietice de
comerţ exterior nu sunt pregătite să-şi asume această asistenţă
utilizând canalele comerţului exterior. Pentru majoritatea partidelor,
este pur şi simplu inacceptabil din lipsă de întreprinderi sau de firme
adecvate. Însă aceste partide au nevoie mai mult ca niciodată de ajutor
financiar.“

Pe scurt, clienţii se făceau că nu aud şi nu voiau să-şi schimbe


romantismul revoluţionar pe nişte griji prozaice de negociator. Cu toate
acestea, Moscova nu a dezarmat: pentru exerciţiul următor totul a
reînceput: discuţii, dări de seamă la Comitetul Central, de data asta sub
redactarea lui Falin24. Se reia aceeaşi argumentare, numai că acum ştim în
mod detaliat la ce erau folosiţi acei bani:

„Conducerea partidelor-frăţeşti apreciază mult această formă de


solidaritate şi o consideră de neînlocuit prin alte tipuri de asistenţă. G.
Plissonnier (PCF) a reconfirmat-o recent, subliniind că subvenţiile
Fondului nu alterau cu nimic autonomia partidelor comuniste în ceea
ce priveşte luările lor de poziţie asupra oricărei probleme politice.
Totuşi, suprimarea sau reducerea acestui ajutor ar aduce grave
prejudicii muncii Partidului, mai ales în toate manifestările de ordin
naţional (alegeri, congrese, conferinţe), care cer cheltuieli
substanţiale“ .
25

În cele din urmă, Moscova nu a izbutit să îndepărteze de la sânul ei


fratern pe toţi aceşti sugaci comunişti pentru a-i pune la regimul
„principiului socialist de randament comercial“, deşi s-a încercat acest lucru
în fiecare an. în 1991 încă, la un an de la faliment, era iarăşi întâlnit acelaşi
G. Plissonnier, membru al Comitetului Central al Partidului comunist
francez, pentru un „schimb de vederi asupra dezvoltării relaţiilor de afaceri
cu PCUS şi propuneri privind relaţiile comerciale şi economice asumate de
firmele prietene“26.
Nu este greu de calculat că, începând doar din 1969 şi sub această
formă de „solidaritate internaţională“, Partidul comunist francez nu ar fi
putut încasa mai puţin de 44 milioane de dolari, Partidul comunist din

24Hotărârea Politburo-ului P144/129 din 28/12/1988.


25Nota lui V. Falin către CC, fără număr şi fără dată, se pare din decembrie
1988.
26 Nota către CC a sub-directorului Departamentului internaţional, K.

Brutenţ, nr. 06-S-44 din 17/01/1991.


Statele Unite cam 35 milioane, în total, socotind din 1969, Moscova va fi
plătit fraţilor ei aproximativ 400 milioane dolari, fără a mai lua în
consideraţie alte forme de finanţare. Sunt sume considerabile. Se poate oare
să nu intereseze ele nici autorităţile fiscale sau financiare, nici băncile din
Europa occidentală? Căci, în sfârşit, este vorba în esenţă de bani
occidentali, risipiţi pentru a salva fiecare nou „porumbel“ al Kremlinului de
„uliii“ aceluiaşi Kremlin (sau, după perioade, „reformatorii“ de
„conservatori“), bani care sunt pretinşi acum, şi cu dobânzi încă, de la
popoarele ruinate ale fostei URSS. Banii, aşadar, pe care i-aţi abandonat voi
înşivă pentru a salva sistemul comunist internaţional! Ar trebui să vă
recuperaţi datoriile de la propriii voştri comunişti. Nu-i mai simplu şi mai
drept? Cu atât mai mult cu cât nu le veţi căpăta niciodată de la o Rusie
prăpădită.
Dar nu, ei nu vor. Ei înţeleg că o asemenea anchetă nu i-ar duce pe
banca acuzaţilor doar pe comunişti.
„Partidele destinatare“ se văicăreau degeaba de sărăcie, asistenţa pe
care le-o procura Moscova prin mijlocirea „firmelor prietene“ oferea un
supliment substanţial bugetarilor. Nu dispun de documente suficiente
pentru a întocmi un tablou de ansamblu al acestor activităţi, dar cele câteva
eşantioane disponibile sunt din plin suficiente pentru a le estima anvergura.
În aparenţă, unul din primele partide comuniste occidentale care a
adoptat „principiul socialist de rentabilitate“ a fost PC italian, care era pe
atunci cei mai important şi cel mai influent din Europa. Trecând în revistă
listele de clienţi ale Fondului internaţional, am notat cu nelinişte că
tovarăşii italieni dispăruseră complet, în timp ce mai înainte erau primii pe
aceleaşi liste, din moment ce primeau 3,5 milioane pe semestru în 1969.
„Bieţii de ei, mi-am spus, au fost probabil victime ale rigorii lor morale şi ale
cinstei lor; cum n-au vrut să-şi compromită credinţa într-un «comunism cu
faţă umană», Moscova i-a privat nemilos de ajutorul ei frăţesc.“ Iar în
realitate, tovarăşii italieni făceau, la vremea aceea, minuni de eroism: se
distanţaseră de Moscova în problema drepturilor omului, condamnaseră
invazia sovietică în Afganistan, susţineau „Solidaritatea“ în Polonia, pe când
noi, ca nişte cinici ce eram, nu vedeam aici decât manevre. Trebuie să
mărturisesc că mi s-a întâmplat să-mi reproşez acel cinism. Alarme inutile:
PC Italian nu era deloc ameninţat cu dispariţia datorată excesului de
probitate. Dimpotrivă, raporturile sale cu Moscova nu făcuseră decât să se
consolideze, Politburo adoptând chiar o rezoluţie asupra „întăririi colaborării
cu PC Italian”27; cu puţin timp înainte, în octombrie 1979, îşi aranjaseră
vizibil relaţiile financiare. Cel puţin se străduiseră, dacă dăm crezare
documentului următor:
Strict secret

27 Rezoluţia Politburo-ului P203/1 din 10/06/1980.


Dosar special

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“


CC al PCUS
Primirea la CC al PCUS a tov. D. Corvetti, membru în conducerea
Partidului comunist italian
Tov. A. Natta, membru în conducerea PC italian şi secretar cu
coordonarea, a fost informat de tov. E. Berlinguer că tov. D. Cervetti,
care soseşte la Moscova la 7 octombrie curent pentru o scurtă vacanţă,
a fost însărcinat să examineze la CC o serie de probleme, între altele
financiare (tel.cif. din Roma Spec. nr. 1474 din 3 octombrie 1979).
Credem că este judicios să satisfacem cererea conducerii PC italian şi
să-l primim pe tov. D. Cervetti la CC al PCUS pentru a ne întreţine cu
el asupra chestiunilor care-l interesează.
Alăturăm un proiect de rezoluţie al CC al PCUS.
Subdirectorul Departamentului internaţional
din CC al PCUS
V. Zagladin
4 octombrie 1979
Nr. 25-S-180328

Suntem siliţi să ne limităm, evident, la supoziţii asupra naturii


chestiunilor financiare abordate la CC cu tov. D. Cervetti de către tov.
Ponamarev şi Zagladin, însă documentul următor ne lămureşte asupra
tipului de relaţii financiare între PCUS şi PC Italian29:

„Proletari din toate ţările uniţi-vă!”


De returnat în termen de trei zile Strict secret
la CC al PCUS Dosar special
(serviciul general, secţia I.)

PERSONAL

Nr. P94/52
Destinatari: tov. Ponomarev, Patolicev, Smirtiukov
Extras din procesul verbal nr. 94 al şedinţei Politburo al CC al PCUS
din 18 ianuarie 1983
Cererea prietenilor noştri italieni
Să se încredinţeze ministerului Comerţului exterior (tov. Patolicev)

28 Nota lui V. Zagladin, sub-director al Departamentului internaţional al CC,


nr. 25-S-1803 din 4/10/1979, anexă la rezoluţia secretariatului St-179/32
gs din 5/10/1979.
29 Hotărârea Politburo-ului P/94/52 din 18/01/1983.
vânzarea către firma „Interexpo“ (preşedinte tov. L. Reniggio) pe bazele
comerciale obişnuite a 600.000 tone petrol şi 150.000 tone carburant Diesel în
condiţii favorabile implicând o scădere a preţurilor cu aproximativ 1 % şi un
moratoriu de trei până la patru luni pentru plată, astfel încât această
operaţiune comercială să poată aduce prietenilor noştri aproximativ 4 milioane
dolari.
Secretarul Comitetului Central.

Aici, totuşi, s-a produs o excepţie la regula noastră, excepţie


considerabilă care a avut consecinţe colosale: aceste documente, alăturate
altora care se refereau la trecutul puţin strălucitor al PC italian, au sfârşit
prin a pătrunde în presa italiană spre sfârşitul lui 1991, începutul lui 1992.
A început să se vorbească ici-colo de necesitatea anchetării unor
posibile infracţiuni faţă de legislaţia fiscală. Reacţia a fost fulgerătoare:
ancheta a luat drept ţintă chiar pe aceia care băgaseră fitilul. Brusc, smulsă
parcă dintr-un lung somn fără vise, magistratura italiană (în care PC, în
cursul ultimilor ani, îşi infiltrase cu sârguinţă cadrele sale) a descoperit o
înspăimântătoare corupţie în finanţarea tuturor partidelor politice principale
din Italia, cu excepţia, de la sine înţeles, a PCI. Desfăşurarea mai pe urmă a
subiectului nu s-ar putea compara decât cu marea teroare stalinistă din
1937-1938 în ceea ce priveşte stilul, dacă nu cumva şi amploarea: o treime,
nu mai puţin, din guvern s-a pomenit arestată sau supusă anchetei.
Teroarea, cu orgoliu botezată „operaţiunea mâini curate“ (cum să nu evoci
aici deviza cekiştilor: „mâini curate, minţi reci, inimi calde“?), a cuprins
întregul establishment, necruţându-i nici pe politicieni, nici pe oamenii de
afaceri, nici pe funcţionarii de stat. Închisorile cuprind mii de încarceraţi,
arestările se produc aproape fără greş în urma unui denunţ redactat de un
prizonier a cărui eliberare depinde de graba lui de a denunţa. Au fost deja
cazuri de sinucideri. Nu există deocamdată nici torturi, nici execuţii din
cauza acestor „comunişti cu faţă umană“. Cu toate acestea Italia, ţară
înainte înfloritoare, începe să se prăbuşească: economia se află pe marginea
falimentului, moneda se devalorizează, aparatul guvernamental este
paralizat, şomajul se agravează. Cine va putea salva ţara dacă nu cei ce au
„mâinile curate“?
„Însă corupţia există de-adevărat“, ni se va răspunde. Tocmai, şi încă
de decenii. Ba mai mult, ea constituia o infracţiune universal admisă, ca
excesul de viteză. Toată lumea ştia acest lucru în Italia, chiar şi actualii
magistraţi cu „mâinile curate“. Dar în mod bizar, nimeni nu făcea nici cel
mai mic efort pentru a lupta împotriva acestui lucru atâta vreme cât PCI nu
a fost ameninţat de a fi demascat şi de a risca falimentul din moment ce
Moscova înceta să-l mai finanţeze. Comuniştii nu aveau efectiv de pierdut
decât lanţurile şi puteau recâştiga Italia.
Acestea fiind spuse, la fel ca şi predecesorii lor sovietici de acum
cincizeci de ani ei nu înţeleg că teroarea este un proces de necontrolat care
poate foarte bine să se întoarcă împotriva lor înşişi. Li s-ar putea aminti
legăturile lor cu Moscova „pe baze comerciale obişnuite“, controlul lor, foarte
puţin dezinteresat, asupra aproximativ tuturor schimburilor între URSS şi
Italia, ceea ce a asigurat vreme de decenii existenţa celui mai mare partid
comunist european. Ceea ce se petrece în Italia este un avertisment de
temut pentru establishment-ul din toate ţările europene. Inutil să mai
spunem că celelalte partide comuniste făceau, de asemenea, comerţ cu
URSS pe „baze obişnuite“. Totuşi, exemplul italian nu facilitează nicicum o
dezbatere publică asupra subiectului.
Francezii începuseră probabil înaintea colegilor lor italieni. Cel puţin
un document permite această presupunere: rezoluţia secretariatului privind
eşalonarea pe zece ani a rambursării unui credit de 2,8 milioane acordat
firmei vest-germane Magra Gmbx controlată de „prietenii francezi“30. Această
rezoluţie primeşte girul Departamentului internaţional al Comitetului
Central care comunică în legătură cu acest lucru: „Firma Magra Gmbx
aparţine PC francez şi timp de şaptezeci şi cinci de ani ea a achiziţionat de la
societatea sovietică Stankoimport rulmenţi cu blie revânduţi în Germania.
Datoria de 2,8 milioane este urmarea faptului că această sumă a fost
reinvestită de firmă pentru propria ei dezvoltare, cât şi căderii cererii de
rulmenţi cu bile în Germania de Vest31“. Din 1965, această întreprindere şi
filiala ei Magra France făcuseră cu mult succes comerţ de produse sovietice
pentru prea-binele comunismului. Ele vânduseră în Germania rulmenţi cu
bile în valoare de 10 milioane în ruble convertibile. Un alt document
recomandă32, „ţinându-se seama de motivele expuse de către tov. J.
Jérôme“, să se elaboreze de către ministerul Comerţului exterior şi Gosplan
„măsuri care să tindă la dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale cu
firmele franceze prietene ca de pildă Comex şi Interagra”. Şi existau tot
atâtea firme pe câte „motive“ înfăţişase Dl. Jérôme. Tovarăşul Plissonnier nu
avea de ce se plânge.
Ceilalţi nu rămăseseră mai prejos. Chiar şi în îndepărtata Australie,
Partidul socialist local se agita cu stabilirea datoriei contractate de către
întreprinderea australiană Palanga Travel pentru închirierea
transatlanticelor Fiodor Şaliapin şi Habarovsk în 1974-1975 pentru un total
de 2.574.932 ruble33. E greu de ştiut dacă această întreprindere aparţine
partidului socialist sau dacă el va deveni posesorul ei în schimbul plăţii
datoriei.

30 Rezoluţia secretariatului CC al PCUS St-241/99 gs din 16/12/1980.


31 Nota lui A. Cerniaiev, sub-director al Departamentului internaţional al
CC, nr. 18-S-2175 din 12/12/1890.
32 Rezoluţia secretariatului CC St-225/84 gs din 26 august 1988.
33 Rezoluţia secretariatului CC St-242/76 gs din 23/12/1980, confirmată

prin hotărârea Politburo-ului P229/60 din 25 decembrie 1980.


G. Bobolas, industriaşul şi editorul grec, s-a bucurat chiar de
onorurile unei rezoluţii nominale a CC al PCUS „Asupra ajutorului care
trebuie dat editorului grec G. Bobolas“34, recomandând ministerului
Comerţului exterior şi Comisiei URSS pentru relaţiile economice externe,
„toate condiţiile fiind pe de altă parte egale, să acorde preferinţa în decizia
privind problemele comerciale industriaşului şi editorului grec G. Bobolas,
ţinându-se seama de rolul său pozitiv în dezvoltarea relaţiilor greco-
sovietice“. Este dificil să dibuim de la început farsa: iar tovarăşul cu pricina
a binemeritat şi a acţionat pentru ameliorarea relaţiilor de bună vecinătate.
Documentele Anexele acestui document, mai ales cele care provin din
raportul vicepreşedintelui KGB, S. Ţvigun35, stabilesc că această neobosită
muncă se desfăşoară în cadrul „măsurilor speciale“ ale KBG-ului. E de la
sine înţeles că cekiştii înţelegeau în felul lor „relaţiile de bună vecinătate“:
editura Akadim [Akadimos], aparţinându-i lui G. Bobolas, „era folosită ca
bază pentru acţiunea ideologică în Grecia şi pe lângă comuniştii greci din
diverse ţări“. Şi cum tovarăşul cu pricina se străduise spre binele relaţiilor
de bună vecinătate „şi pentru a se despăgubi într-o anumită măsură pentru
prevederile sale materiale“ legate îndeosebi de editarea în limba greacă a
cărţii lui L. Brejnev, Pacea, inestimabilă cucerire a popoarelor, prefaţată de
autor, G. Bobolas „face eforturi să stabilească relaţii de afaceri cu ministerul
Comerţului exterior şi Comisia pentru relaţii economice încheind afaceri
reciproc avantajoase pe o scară destul de extinsă“.
Acest G. Bobolas a fost mai apoi eroul mai multor întâmplări
scandaloase. După ce a văzut că i se acordă o „preferinţă“ atât de masivă cu
ocazia stabilirii „afacerilor reciproc avantajoase“, n-a rămas îndatorat, nu şi-
a dezamăgit patronii şi cam după doi ani a purces la tipărirea ziarului
Ethnos principal purtător de cuvânt al dezinformării sovietice în Grecia. S-a
încercat demascarea lui, el s-a apărat, a dat în judecată pentru defăimare
revista Economist şi şi-a câştigat practic procesul!
Cu trecerea timpului, din întreprinzător în construcţii, Bobolas
devenise un magnat al mediilor de informare: în afară de editura sa Akadim
[Akadimos] şi ziarul său Ethnos, era acţionar majoritar la canalul de
televiziune Mega, îşi manifestase interesul pentru industria cinematografică
şi domeniul audiovizualului, iar guvernele, atât socialiste cât şi
conservatoare, îi asigurau adjudecări la licitaţie pentru lucrări colosale. Pe
scurt, era un domn serios, unul din stâlpii societăţii, un bastion al
democraţiei greceşti. Când, după mai mulţi ani, regimul de „bună
vecinătate“ s-a prăbuşit la Moscova, ziarul Pravda a fost ruinat şi a fost pe
punctul să dispară. Cel puţin a dispărut de la vânzare câtva timp pentru a

34Rezoluţia secretariatului CC St-206/58 gs din 11/04/1980.


35 Nota vicepreşedintelui KGB, S. Ţvigun, către CC, nr. 664 Ts din
5/04/1980.
căpăta din nou viaţă, a înflori şi a-şi regăsi întreg parfumul datorită, mi s-a
spus, „banilor comuniştilor greci“. Binefăcătorul lui oficial era un anume
Iannikos, vechi partener al lui Bobolas în isprăvile lui editoriale.
Nu putem decât să ne lansăm în presupuneri privind numărul de
Bobolas-i produşi de Moscova în cursul ultimilor şaptezeci şi cinci de ani. E
greu de crezut că s-ar dori anchetarea unor astfel de afaceri de când cu
catastrofa italiană; or, fără anchetă, nu e treabă uşoară să înţelegem
întreaga complexitate a relaţiilor unei întreprinderi care la vremea respectivă
s-a aflat în legătură cu Moscova. Unde se termina business-ul şi unde
începea politica? Cine erau Armand Hammer sau Robert Maxwell? Nişte
businessmen deveniţi agenţi sau agenţi deveniţi businessmen? Sunt foarte
convins că la vremea respectivă era imposibil pentru un businessmen să nu
aibă cu Moscova decât relaţii de afaceri. Nu faci afaceri cu dracul fără să-i
devii slugă. Nu vorbesc doar de vânzarea faimoasei funii leniniste călăului
de clasă, lucru greu de asimilat comerţului, vreau să spun că simplul
contact cu demonii sovietici nu putea să nu corupă. De altfel, candidaţii
care se înfăţişau pentru astfel de negocieri aveau o figură şi opinii foarte
hotărâte.
Luaţi acest document aparent simplu, limpede, lipsit de orice mister:
„Despre deschiderea la Moscova a unor reprezentanţe a diverselor firme
străine“36. Nu-i nici o capcană aici, pare-se: întreprinderi robuste, cu bugete
mari, negociază pe „baza unor avantaje reciproce“. Or, acest document, în
chip straniu, poartă menţiunea „Strict secret“. Dacă examinăm însemnările
care le privesc, ne dăm seama că în prima se află la conducere un om politic
european considerabil, că cea de a doua se opune politicii guvernului ei
„într-un sens care ne este favorabil“. Cea de a treia este o firmă spaniolă,
Prodag SA cu totul remarcabilă: bună platnică, făcând comerţ cu URSS
tocmai din 1959, partener încercat, „bilanţul din 1979 stabilind că 50% din
schimburile între Spania şi URSS revin întreprinderii Prodag“. Doar ultimul
rând face oarecare lumină: „în prezent preşedintele-director general ai
firmei, R. Mendoza, pregăteşte o editare a lucrării lui L.I. Brejnev, „Pacea,
dezarmarea şi relaţiile sovieto-americane.“
În 1981, Moscova asistase la deschiderea a o sută douăzeci şi trei de
reprezentanţe de acest soi37. Încercaţi să aflaţi cu ce se ocupau ele în afara
timpului consacrat comerţului. Ce le determinase să-şi instaleze anexe la
Moscova? Ce făceau ele pe atunci? Câte firme existau care se dispensau de
orice reprezentanţă oficială? Nimeni nu-şi bate capul să limpezească
problema. Ce-are a face? Who cares? Toate astea aparţin trecutului, mi se

36Rezoluţia secretariatului CC, St-244/50 gs din 5/01/1981.


37 Raportul vice-ministrului de externe I.G. Semiceastnov, nr. 2-2/108 din
11/12/1980, şi notiţele şefului protocolului V.I. Rahmanin în vederea
rezoluţiei secretariatului St-244/50 gs din 5/01/1981.
spune. „Războiul rece s-a terminat. Nu ştiaţi?“ Cum să nu fii la curent, din
moment ce ştirea este proclamată în gura mare chiar de aceia care negau
războiul respectiv sau cel puţin nu păreau să-l bage în seamă? Dar, în
sfârşit, războiul din Golf s-a isprăvit şi el, în aparenţă, iar ancheta privind
întreprinderile care au făcut comerţ cu Irakul abia începe. Nimeni nu
termină un război fără a neutraliza câmpurile de mine sau bombele care n-
au explodat, fără a dezarma bandele de borfaşi sau pe inamicii încă
nepedepsiţi. Sub ameninţarea de a vedea timpul păcii transformându-se
într-un coşmar mai rău decât războiul însuşi.
Cu toate astea, chestiunea întreprinderilor care au făcut comerţ cu
URSS devine pe zi ce trece mai actuală. Ştim că în timpul ultimilor săi ani
de putere, mai ales în 1990-1991, Gorbaciov, temându-se de falimentul
sistemului, „a privatizat“ întrucâtva activităţile PC al URSS şi a încurajat în
fel şi chip aparatul Partidului şi în special KGB-ul să se asocieze cu
business-ul străin pentru a forma întreprinderi mixte. Numărul acestora din
urmă a crescut puternic, spre profitul posibil al „firmelor prietene“ şi al altor
oameni de afaceri legaţi de KGB. Această ipoteză este logică dacă ne
amintim de insistenţa cu care Gorbaciov a încercat să dea „ajutorului
internaţional“ o bază comercială. Cu cine şi-ar fi început KGB-ul afacerile
dacă nu cu cei pe care îi cunoştea deja şi îi putea controla? Începând cu
spălarea banilor Partidului şi cu transferarea bogăţiilor controlate de ele
(aur, petrol, metale), aceste lugubre structuri de tip mafiot s-au dezvoltat ca
o tumoare canceroasă şi au înfăşurat în firele lor cvasi-totalitatea afacerilor
„private“ din fosta URSS. De când aceste ţări s-au alăturat pieţii
internaţionale, comunitatea mondială va fi nevoită să aibă de-a face cu o
nouă mafie internaţională, infinit mai puternică şi mai sălbatică decât
cartelul drogului din Columbia sau Cosa nostra. Peste vreo zece ani, va
trebui poate să ne înfruntăm cu un supersindicat al crimei, comparabil cu
Spectrul din filmele cu James Bond.

Se înţelege de la sine că ajutorul dat de Moscova clienţilor săi nu se


mărginea la atât. După raportul lui Falin adresat Comitetului Central, în
afară de finanţarea directă şi cea vehiculată prin canalele comerciale,
trebuia să se ţină seamă de „furnizarea de hârtie de ziar, invitaţii la stagii de
formare, sejururi de vacanţă sau îngrijiri pentru activiştii Partidului,
cumpărarea publicaţiilor tipărite de diverse partide comuniste, plata
călătoriilor unor reprezentanţi ai acestor partide în străinătate etc.38“.
Intra în categoria acestui „etc.“ întreţinerea unei întregi reţele de
librării „prieteneşti“ în diverse ţări ale lumii. Acest program, organizat cam

38Nota directorului Departamentului internaţional, Falin, către CC, se pare


din decembrie 1988, document destinat deciziei Politburo-ului P144/129
din 28/12/1988 Cf. supra nota 19.
prin anii ’60 prin intermediul firmei sovietice „Mejdunarodnaia kniga“, nu
era deloc ieftin. Mai întâi, toate aceste librării erau deschise cu bani
sovietici, „pe credit“, iar aceste avansuri erau rareori rambursate integral.
Ele lucrau toate în pierdere, iar deficitul era mai apoi şters cu buretele la
cererea „conducerii partidelor prietene“. Cheltuielile variau după loc, timp,
circumstanţe. Astfel deschiderea la Londra, în 1976, a faimoasei librării
Collets a costat Moscova 80.000 lire (aproximativ 124.000 ruble devize), iar
contractul cu firma prevedea „acoperirea unui posibil deficit în vânzarea de
cărţi sovietice în primii ani de activitate ai librăriei39“. Deschiderea unei
librării la Montréal, cu câţiva ani mai înainte, nu costase decât 10.000 dolari
canadieni40. Suma deficitelor acoperite oscila între 12.300 ruble pentru
librăria partidului israelian, Popular Bookshop, în 196941 sau 56.5000 ruble
pentru librăria partidului belgian, Du Monde entier42, şi 300.000 dolari
pentru librăriile PC din Statele Unite, Four Continent Book Corporation, Criss
World Books & Periodicals şi V. Kamkin43. Nu era uitată Australia în care
firma partidului socialist local, New Era Books & Records, avea o datorie de
80.000 ruble către Moscova44.
Din lipsă de informaţie sistematică, este greu de evaluat deficitul
global al unui comerţ atât de turbulent. Raportul făcut Comitetului Central
de firma sovietică Mejdunarodnaia Kniga pentru 1967, dovedeşte că masa
totală a exporturilor sale „în ţările capitaliste“ era pentru acel an de 3,9
milioane ruble, că totalul datoriilor eşalonate era de 2,46 milioane, iar cel al
datoriilor ajunse la scadenţă de 642.000. Sume considerabile pentru vremea
respectivă45. Cu toate acestea exportul continua şi, în 1982, a fost nevoie să
se şteargă o nouă serie de datorii, îndeosebi mai mult de 460.000 ruble în
beneficiul întreprinderilor PC american Imported Publications et International
Publishers46.
Să mai adăugăm furnizarea de hârtie de ziar pentru editurile „surori“,
care era gratuită şi atingea proporţii măreţe. Decizia de a crea un fond
special în acest scop datează din 197447, dar este propriu-zis cu neputinţă
să se evalueze cât a costat el Trezoreria sovietică, deoarece pe vremea aceea
cheltuielile de producţie şi de transport în URSS nu aveau valoare reală şi

39 Rezoluţia secretariatului CC St-203/10 din 3/02/1976.


40 Rezoluţia CC St-99/41 gs din 21/05/1970.
41 Rezoluţia CC St-72/81 gs din 8/05/1969.
42 Rezoluţia CC St-73/2 gs din 14/04/1969.
43 Rezoluţia CC St-50/148 gs din 15/04/1968.
44 Rezoluţia CC St-127/9 s din 3/10/1978.
45 Notiţa preşedintelui societăţii pansovietice «Mejdunarodnaia Kniga», V.

Makarov, către CC din 14/03/1968, destinată rezoluţiei secretariatului CC


al PCUS St-50/148 gs din 15/04/1968.
46 Rezoluţia secretariatului CC St-44/7 s din 5/01/1982.
47 Rezoluţia secretariatului CC St-126/7 s din 28/05/1974.
erau evaluate în ruble „compensate“ pur convenţionale. Sincer vorbind, era
butoiul Danaidelor. De pildă, doar pentru anul 1980, din acel fond special s-
au livrat fraţilor din străinătate treisprezece mii de tone de hârtie. Nu am
nici cea mai mică idee de cât putea valora acest lucru în devize occidentale,
însă o evaluare foarte aproximativă pe baze convenţionale furnizează o cifră
de 3,5 milioane ruble pe an48.
În sfârşit, începând cu 1 ianuarie 1989, fondul special a fost lichidat
şi înlocuit la ordinul Primului ministru de atunci, Nicolai Rîjkov, în felul
următor: „Cheltuielile implicate de fabricarea şi furnizarea hârtiei de ziar,
imputate până atunci fondului special, creat pentru a satisface nevoile
partidelor frăţeşti, vor trebui de acum înainte să facă parte din alocările
cuprinse în bugetul URSS şi destinate ajutorului fără compensaţie pentru
statele străine49.“ Nu vom şti poate niciodată cât a costat acest lucru ţara, în
care lipsa de hârtie era atât de mare încât nu se putea cumpăra o carte
nouă decât în schimbul a douăzeci de kilograme de hârtie folosită.
Asta nu este tot. Exista o altă formă de ajutor acordat publicaţiilor
surori: cumpărarea produselor lor de către Uniunea Sovietică, pretinzându-
se că sunt sortite revânzării către studenţii şi turiştii străini în URSS. Nici
aici nu am informaţii privind costul operaţiei de la an la an, dar, în faţa
agravării crizei din URSS, puterea a fost nevoită să-şi revizuiască toate
cheltuielile sale „revoluţionare“, iar pe aceasta, printre celelalte. Aflăm astfel
că în 1989, cumpărarea şi transportul provenind de la nouăzeci de edituri
existente în patruzeci şi două de ţări, absorbeau 4,5 miiioane ruble pe an,
aproximativ 6 milioane dolari de-a lungul epocii50!
Nu trebuie neglijată „asistenţa materială şi practică“ oferită
corespondenţilor acestor edituri surori acreditaţi la Moscova şi care, cam de
la sfârşitul anilor ’50, pentru a evita bănuielile, desigur, era asigurată prin...
Crucea Roşie sovietică. Criza înrăutăţindu-se, s-a văzut făcându-şi apariţia
un eveniment nemaiauzit: Crucea Roşie sovietică s-a răzvrătit şi a refuzat să
mai plătească, pretextând o reducere de buget impusă de guvern:

„La ora actuală se află la Moscova treizeci şi trei de corespondenţi


străini ocupând treizeci de apartamente şi dispunând de şapte birouri
de agenţie. În afara onorariilor lor, li se plătesc cheltuielile de poştă,
telegraf şi telefon, întreţinerea apartamentelor şi agenţiilor lor, călătorii
în misiune în URSS şi în străinătate; li se acordă asistenţă medicală şi

48 Rezoluţia secretariatului CC St-233/8 gs din 15/10/1980, şi notiţa


Departamentului internaţional nr. 18-S-1729 din 10/10/1980.
49 Dispoziţiapreşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS, N. Rîjkov, din

24/12/1988 nr. 578 ps.


50 Rezoluţia secretariatului CC St-10/1 g din 6/11/1990 şi nota
Departamentului internaţional şi a Departamentului ideologic al CC, fără
număr.
tratament doar pe cheltuiala părţii sovietice. Fiecare corespondent este
practic dublat de un secretar-raportor, salariat al Comitetului executiv
al asociaţiei sovietice a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii. Cheltuielile pe
care le implică şederea acestei categorii de corespondenţi au depăşit în
1989 milionul de ruble“.

Comitetul Central a fost aşadar nevoit să revizuiască şi această formă


de solidaritate internaţională51.
În afara acestor „corespondenţi străini“, erau primiţi şi copleşiţi cu
atenţii şefii comunişti în trecere, şi asta cu mult mai mare lux. Să nu uităm
de altfel că la vremea respectivă asistenţa medicală, chiria şi educaţia în
URSS erau presupuse a fi gratuite şi nu figurau la capitolul cheltuielilor.
Totuşi, acestor scopuri le-a destinat Comitetul Central, mereu ospitalier, un
buget de 3,2 milioane ruble, căci aştepta vizita a două mii nouă sute de
oaspeţi cu adevărat dragi, dintre care o sută aveau intenţia de a cere să fie
îngrijiţi52.
Existau însă şi servicii greu de evaluat în dolari sau în ruble. Să luăm,
de pildă, cererea semnată de secretarul general al Partidului comunist din
Statele Unite, G. Hall, care se agita în favoarea tovarăşului James Jackson,
distins gânditor marxist şi principal teoretician al Partidului comunist, care
ardea să primească gradul de doctor honoris causa în ştiinţe istorice. Nu s-ar
putea aranja acest lucru, de pildă, la universitatea de stat din Moscova?
Sigur, cum să nu! Unde e dificultatea? Aşa cum aflăm din nota anexată de
Departamentul internaţional al Comitetului Central53, nu numai că acest
lucru „va contribui la consolidarea autorităţii sale în cercurile democratice
ale populaţiei negre“, dar „îi va şi permite să obţină un post de profesor la
universitatea din New York, la care Partidul efectuează o muncă activă în
ultima vreme“. E bine să-ţi alegi prietenii: preşedintele Statelor Unite nu te-
ar putea face profesor la universitatea din New York, însă Politburo poate.
Să mai reţinem că aceste glume comuniste, mai anodine decât atâtea
altele, au avut totuşi un anume ecou în presa occidentală. Menţionarea
documentelor - în absenţa acestora - s-a strecurat în mai multe ziare,
însoţită de un ton mai degrabă batjocoritor: proşti mai sunt şi ruşii ăştia să-
şi cheltuiască banii cu astfel de baliverne! S-a făcut mare haz de ajutorul
dat de Moscova PC American: la ce putea acesta din urmă să servească?
Vreo patruzeci de mii de membri în toată America. Ironia asta era deplasată.

51 Rezoluţia secretariatului CC St-10/1 g din 6/11/1990, nota


Departamentului internaţional şi a şefului serviciului administrativ al CC în
vederea acestei rezoluţii.
52 Rezoluţia secretariatului CC St-123/30 gs din (?) 1971.
53 Nota lui R. Ulianovski, subdirector al Departamentului internaţional, şi a

subdirectorului Departamentului Ştiinţă şi Aşezăminte de învăţământ, I.


Makarov, din 4/10/1969, nr. 25-S-1765.
Partidul comunist nu-i era de nici un folos Moscovei în ce priveşte alegerile
pentru Congres, el avea alte servicii de adus. Nu era un partid în sensul
tradiţional al termenului, ci mai curând o reţea de agenţi stipendiaţi. Or, a
poseda patruzeci de mii de agenţi în inima dispozitivului inamic nu este un
lucru de neglijat. Să nu uităm că şi Lenin începuse în 1917 doar cu
patruzeci de mii de tovarăşi.

2.

Şi iarăşi terorismul...
Nu este de râs nici în legătură cu cărţile, ziarele, revistele. Imitându-l
cu fidelitate pe Lenin, ei începeau întotdeauna cu cuvântul tipărit şi
sfârşeau cu teroarea. Să vedem, de pildă, cu ce se ocupa PC american în
197054:

Comitetul Securităţii Statului Strict secret


de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS Dosar special
28 aprilie 1970
Nr. 1128-A
Moscova.

CC al PCUS

În ultimul timp, organizaţia neagră radicală a Panterelor negre a fost


obiectul unor represiuni feroce din partea autorităţilor Statelor Unite, sub
direcţia FBI, care consideră că Panterele negre reprezintă un pericol serios
pentru securitatea ţării.
Considerând că Panterele negre reprezintă o organizaţie neagră,
dinamică şi periculoasă pentru clasele conducătoare din Statele Unite,
Partidul comunist se străduie să acţioneze asupra lor în sensul cel bun.
Această politică a PC începe să dea rezultate pozitive.
Având în vedere că intensificarea mişcării de protest a negrilor va crea
anumite dificultăţi cercurilor conducătoare din Statele Unite şi va deturna
atenţia administraţiei Nixon de la punerea în aplicare a unei politici externe
active, noi am socoti judicios să realizăm o serie de măsuri menite să
întărească şi să lărgească această mişcare.
În acest scop se propune, ţinându-se socoteală de posibilităţile KGB în
ţările din Africa, să fie inspirate luări de poziţie din partea unor responsabili
politici şi sociali, a unor organizaţii de tineret, sindicate, formaţiuni
naţionaliste, prin petiţii, interpelări şi declaraţii în favoarea drepturilor negrilor

54 Nota lui Andropov către CC nr. 1128-A din 28/04/1970.


din America, adresate la ONU, reprezentanţilor SUA în aceste ţări şi
guvernului Statelor Unite. Să se publice în presa mai multor ţări africane
articole şi scrisori acuzând guvernul american de genocid.
Să se utilizeze mijloacele KGB de la New York şi Washington pentru a
influenţa Panterele negre în ceea ce priveşte trimiterea, la ONU şi la alte
organizaţii, de petiţii reclamând ajutor pentru a pune capăt politicii de genocid
dusă de autorităţile americane împotriva negrilor americani.
Suntem îndreptăţiţi să credem că, datorită aplicării măsurilor mai sus
amintite, va fi cu putinţă să mobilizăm opinia publică din Statele Unite şi din
alte ţări în favoarea negrilor din America şi prin acest lucru să incităm
Panterele negre la intensificarea acţiunii lor.
Cerem aviz favorabil.
Preşedintele Comitetului Securităţii
Andropov.

...Ca într-un vis ceţos îmi revăd celula din închisoarea din Vladimir şi
ziarul Pravda cu titlurile sale răsunătoare: „Libertate pentru Angela Davis!“
Să citeşti aşa ceva când eram condamnaţi, care la şapte ani, care la zece
ani, pentru că citisem o carte interzisă, sau pentru o singură vorbă critică,
avea ceva comic. Pentru noi, formaţi la şcoala închisorii, problema era cât se
poate de limpede: complicitate la omor. Ea îi transmisese o armă unuia
dintre prietenii ei, terorist al Panterelor negre, care îi slujise să ucidă
funcţionari ai tribunalului şi poliţişti, cu prilejul unei tentative de fugă. Cât
se poate de simplu. Lumea întreagă delira: „Ce femeie curajoasă“ acea
„militantă a mişcării negre“! Legislatorii californieni, îngroziţi, au abolit, fie
ce-o fi, pedeapsa cu moartea în statul lor, iar juraţii, nu mai puţin terorizaţi,
au achitat-o pur şi simplu, spre bucuria întregii omeniri progresiste. Nici
mai mult, nici mai puţin decât pentru o Vera Zasulici55. Abia mult timp
după achitare am putut citi în Pravda acea mărturisire orgolioasă: „Angela
Davis, membră a Comitetului Central ai PC din Statele Unite“.
Puteau să-şi permită orice, chiar şi să ucidă.

Mai exista şi o altă formă de „solidaritate internaţională“, ce nu se


putea estima nici în dolari, nici în ruble, infinit mai sinistră decât un grad
de doctor honoris causa în ştiinţe istorice. Era însoţită de un asemenea
mister încât cele mai mărunte documente care se referă la ea poartă
invariabil menţiunea „dosar special“. Chiar şi ţinându-se seama de acest
înalt grad de secret, Comitetul Central prefera să ascundă corpul delict sub

55Vera Zasulici, revoluţionară, cofondatoare, alături de Plehanov, a social-


democraţiei ruseşti. Achitată după ce rănise prin împuşcare pe guvernatorul
militar al Sankt-Petersburgului, care ordonase biciuirea unui prizonier
politic.
denumiri de tipul „pregătire specială“, „echipament special“, „materiale
speciale“, amănuntele cu adevărat specifice fiind adăugate de mână: nu
aveau încredere nici în dactilografele cele mai încercate. Şi vai de ţara în
care tovarăşii de la faţa locului se pomeneau blagosloviţi cu acest soi de
„ajutor“: ea devenea rapid unul din punctele fierbinţi ale planetei, chiar dacă
era ceva mai înainte paşnică şi prosperă.
Iată cum se înfăţişau lucrurile56 (textul în litere italice corespunde
adăugirilor făcute de mână):
Strict secret
Dosar special
Trebuie returnat în termen
de trei zile la CC al PCUS
(Serviciul general, secţia a II-a)
Nr. St.-37 gs din 27 decembrie 1976

Extras din procesul-verbal nr. 37, § 37 gs al secretariatului CC

Problema Departamentului internaţional al CC al PCUS

Să se satisfacă cererea conducerilor PC argentinian, Partidului


popular panamez, PC Salvadorian şi a PC Uruguayan şi să fie primiţi în
URSS pentru antrenament în domeniile securităţii partidului, spionajului şi
contraspionajului 10 comunişti argentinieni, 3 panamezi, 3 salvadorieni, 3
uruguayeni pentru un termen de şase luni.
Organizarea antrenării trebuie să fie încredinţată Comitetului
Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS; primirea,
serviciile şi asistenţa vor fi în sarcina Departamentului internaţional şi a
Direcţiei afacerilor din Comitetul Central al PCUS. Cheltuielile de călătorie
ale celor 10 tovarăşi argentinieni de la Buenos Aires la Moscova şi retur, ale
celor 3 panamezi din Panama la Moscova şi retur, ale celor 3 salvadorieni
din San Salvador la Moscova şi retur şi ale celor 3 uruguayeni de la
Montevideo la Moscova şi retur vor fi imputate bugetului Partidului.
Secretarul Comitetului Central
Destinatari: tovarăşii Andropov, Ponomarev şi Pavlov.

Un astfel de „antrenament special“ la KGB nu era în mod obişnuit decât


primul stadiu al procesului. În cei zece ani care s-au scurs din 1979 până
în 1989, el a fost asumat de mai mult de cinci sute de activişti aparţinând
unui număr de patruzeci de partide comuniste sau „muncitoreşti“ din
diferite ţări ale lumii, printre ei membri ai biroului lor politic şi ai

56 Rezoluţia secretariatului CC St-37/47 gs din 25/12/1976.


comitetului lor central57.
Se trecea apoi la etapa următoare58:

Nr. St-224/71gs. din 1.8 august 1980 Strict secret


Dosar special

Rezoluţia secretariatului CC al Partidului comunist al URSS

Problema Departamentului internaţional, ai CC al PCUS

Să se satisfacă cererea conducerii PC Salvadorian şi să fie admişi în


1980 30 de comunişti salvadorieni aflaţi deja în URSS la cursurile de
pregătire militară pentru o durată de şase luni.
Primirea, serviciile, asistenţa materială, organizarea pregătirii celor 30
de comunişti salvadorieni, ca şi cheltuielile lor de călătorie de la Moscova în
Salvador, vor fi imputate Ministerului Apărării.
(Semnat A. Cerniaiev)
Au votat: (semnături) Kirilenko, Zimianin, Gorbaciov, Kapitonov,
Dolghih.
Cópii la tovarăşii Ustinov, Ponomarev.
Difuzat la 18 august 1980.

În mod obişnuit, pentru a şti mai multe despre fondul problemei,


trebuie să stai să cercetezi piesele alăturate sau cererea formulată de
tovarăşii înşişi. Ca aceasta59:

Strict secret (Tradus din spaniolă)

Comitetului Central al PCUS

Dragi tovarăşi!
Solicit permisiunea dumneavoastră pentru primirea a 30 de membri din
rândurile tineretului nostru comunist rezident la Moscova la cursurile de
pregătire militară pentru o durată de patru până la cinci luni în domeniile
următoare:
1). 6 tovarăşi pentru spionajul militar;
2). 8 tovarăşi pentru specializarea în comandarea detaşamentelor de
gherilă;

57 Nota către CC a lui Kriucikov, preşedinte al KGB, şi a lui Falin, director al


Departamentului internaţional, nr. 18-S-385 din 31/03/1989.
58 Rezoluţia secretariatului CC St-224/71 gs din 18/08/1980.
59 Nota secretarului general al Partidului comunist din Salvador, Shafiq

Handal, din 23/07/1980, tradusă din spaniolă şi anexată rezoluţiei


secretariatului CC St-224/71 gs din 18/08/1890.
3). 5 tovarăşi la cursurile de comandament de artilerie;
4). 5 tovarăşi la cursurile de comandanţi de acţiuni de diversiune;
5). 6 tovarăşi la cursurile de transmisiuni;
Vă mulţumesc pentru ajutorul pe care PCUS îl acordă partidului nostru.
Shafik Handal
Secretar general al CC al PC Salvadorian
23 iulie 1980, Moscova
Traducere: V. Tihmenev.

Şi acesta este, în fine, stadiul ultim, după care presa mondială este
plină de informaţii asupra „crizei neaşteptate“ prin care trece nefericita ţară,
asupra suferinţelor populaţiei şi asupra atrocităţilor comise, nu de bandele
special antrenate la Moscova, ci de un guvern aflat în defensivă şi pe care
presa progresistă nu-l mai califică decât „juntă sângeroasă“. Pe naiba!
Oricine îi vede, pot fi exhibaţi la televiziune, le poţi adresa cuvinte furibunde
fără prea mare risc. Cu tovarăşii de la Moscova, lucrurile stau în chip diferit,
E mai bine să nu ai de-a face cu ei.

Nr. St.225/5gs din 20 august 1980 Strict secret


Dosar special
Rezoluţia secretariatului CC al PCUS

Problema conducerii PC Salvadorian.

1. Să se satisfacă cererea Conducerii PC salvadorian şi să i se dea


însărcinare ministerului Aviaţiei civile să se ocupe de transportul în
septembrie-octombrie al acestui an a unor încărcături de arme de foc şi
muniţii de fabricaţie occidentală, în de greutate de 60 până la 80 de tone, cu
plecarea din Hanoi şi în direcţia Havana pentru a fi remise de către tovarăşii
noştri cubanezi prieteniior noştri din Salvador.
Cheltuielile de livrare de armament de la Hanoi la Havana vor fi
imputate alocaţiilor bugetului Statului afectate ajutorului nerambursabil
către state străine.
2. Să se confirme textele telegramelor adresate ambasadorilor sovietici
din Cuba şi din Vietnam (piesele alăturate).
(semnat: Cerniaev)
Au votat: Kirilenko, Rusakov, Gorbaciov, Dolghih, Zimianin, Kapitonov.
Cópii la tovarăşii: Gromîko, Ponomarev
la tovarăşii Bugaiev, Garbuzov (fără piese alăturate).
Difuzat la 20 august 198060.

Havana Strict secret

60 Rezoluţia secretariatului CC St-223/8 gs din 20/08/1980.


Dosar special
Anexa nr. 1
către PV5 gs. pr. 225
Urgent

Amb. sov.

662. Aduceţi la cunoştinţă secretarului general al CC al PC salvadorian,


tov. Shafik Handal, sau, în caz de absenţă, reprezentantului conducerii PC
salvadorian, că cererea sa de transport de armament de fabricaţie occidentală
între Vietnam şi Cuba a fost examinată de instanţa noastră şi a primit un aviz
favorabil. Informaţi-i de asemenea pe prietenii noştri cubanezi, adăugând că
noi am luat această hotărâre ţinând seama de faptul că există un acord
prealabil în legătură cu acest lucru între tovarăşii F. Castro şi Sh. Handal.
Pentru informarea dumneavoastră: livrarea armamentului va fi
asigurată de avioane ale liniei Aeroflot. Asiguraţi cooperarea indispensabilă în
organizarea transmiterii acestei încărcături tovarăşilor noştri cubanezi de la
Havana pentru a fi înmânată prietenilor din Salvador. Informaţi în legătură cu
executarea.
(Semnături: Cerniaev, Rusakov.)

Am luat acest exemplu doar cu titlul de ilustrare, la întâmplare,


printre sute altele, dar şi pentru că presa de stânga la vremea respectivă a
făcut destul tapaj, a lătrat destul în legătură cu evenimentele din Salvador.
Toate astea - ca să vedeţi ce îndrăzneală! - pentru că guvernul din Salvador
se hotărâse să se apere, atunci când mai curând ar fi trebuit să capituleze
în faţa ofensivei istoric invincibile a forţelor progresiste, înainte de a muri pe
tăcute într-un gulag salvadorian. Nobila indignare a atins apogeul când
Ronald Reagan s-a hotărât să ajute statul Salvador, vedeţi dumneavoastră,
în loc să stea cu braţele încrucişate să-şi aştepte rândul. Dumnezeule, ce
scandal! Câte strigăte smintite au răsunat în legătură cu „violările
drepturilor omului“ de către armata salvadoriană, ca şi cum s-ar putea vorbi
în mod serios de drepturile omului în toiul unei epidemii de ciumă. S-ar
putea crede că n-a existat niciodată nici măcar un singur război civil (fără a
exclude războiul de Secesiune) în care beligeranţii să nu fi acţionat în acord
cu declaraţia de la ONU privind drepturile omului! S-ar crede că acei
gălăgioşi ai stângii n-au fost niciodată indignaţi de atrocităţile bolşevice în
timpul războiului civil din Rusia! Întotdeauna s-a justificat acest lucru prin
necesitatea istorică. Cred că îmi amintesc că, în legătură cu aceasta,
intelighenţia de stânga scria: „Naşterea unui copil este întotdeauna însoţită
de dureri, de suferinţe, de sânge“. Să cunoaştem, aşadar, pe cine vom aduce
pe lume: dacă pruncul este progresist, sângele este justificat.
Fiindcă veni vorba, există o ţară vecină, Nicaragua, care n-a suscitat
mai puţină isterie în rândurile stângii liberale. Câte nu s-au întreprins
pentru a le asigura victoria sandiniştilor şi a pune căluş întregii opoziţii!
Congresul imagina combinaţiile cele mai şirete pentru a-i lega mâinile
preşedintelui Reagan şi lumea întreagă răsuna de campaniile de
„solidaritate“ cu ţărişoara fără de apărare, „victimă a agresiunii americane“.
Îmi aduc aminte că în 1985 am avut iniţiativa unei petiţii54, adresate
Congresului şi susţinând politica lui Reagan în Nicaragua, în care se spunea
în mod special că sandiniştii încercau din răsputeri să instaureze în ţară un
regim comunist totalitar cu sprijinul URSS şi că, din acest motiv,
democraţiile occidentale erau obligate să încurajeze rezistenţa poporului
nicaraguayan împotriva acestui regim. A ieşit o treabă frumoasă! Ce n-am
auzit spunându-se despre noi! În cel mai bun caz, am fost declaraţi
paranoici, obsedaţi, văzând comunişti peste tot.
Or, iată ce am citit:
Secret

CC al PCUS

Semnarea unui plan definind relaţiile dintre PCUS şi Frontul


sandinist de eliberare naţională (FSLN) din Nicaragua.
Henry Ruiz, membru al conducerii naţionale a FSLN, cu ocazia
unei întrevederi cu însărcinatul de afaceri al URSS în Nicaragua (tel.
cifr. din Managua spec. nr. 47 din 26 februarie ’80), a propus, cu
prilejul vizitei în URSS a unei delegaţii a partidului şi a guvernului din
Nicaragua, să fie examinată problema relaţiilor între FSLN şi PCUS,
căreia partea nicaraguayană îi acordă o mare importanţă.
FSLN este organizaţia politică la putere. Conducerea FSLN
consideră indispensabilă crearea pe baza Frontului a unui partid
marxist-leninist chemat să lupte pentru construirea socialismului în
Nicaragua. Din motive tactice, ţinându-se seamă de situaţia politică
reală din ţară şi din regiunea Americii centrale, conducerea FSLN nu îşi
face publice deocamdată scopurile sale finale.
Noi am considera că este posibil să fie acceptată propunerea
conducerii FSLN şi să se propună delegaţiei cu prilejul şederii sale la
Moscova semnarea unui plan definind relaţiile dintre PCUS şi FSLN
pentru anii 1980-1981.
Cheltuielile pe care le antrenează realizarea măsurilor prevăzute
de plan ar putea fi imputate bugetului Partidului.
Chestiunea a primit girul tov. Tiajelnikov E.M.
Alăturăm un proiect de rezoluţie a CC al PCUS.

Subdirectorul Dep. int. Subdirectorul secţiei


al CC al PCUS sarcinilor de organizare ale Partidului
(K. Brutenţ) (P. Smolski)
14 martie 1980
Nr. 25-S-458.
Şi iată lucrurile. Revoluţia a avut loc în Nicaragua la 17 iulie 1979, iar
la 9 martie 1980 un acord a fost semnat la Moscova de către Ponomarev în
numele CC al PCUS şi de către numitul Henry Ruiz în numele FSLN61. În
decembrie al aceluiaşi an, ziarul Frontului sandinist era deja scos pe hârtie
sovietică62 şi au fost până la o sută de activişti pe an care au venit la
Moscova să primească „un antrenament special“. La data petiţiei noastre
din 1985, acea „ţărişoară fără apărare“ era pur şi simplu o marionetă
sovietică. Simplu şi limpede. Dar ce scandal a ieşit!
De altfel, pentru ce să descriem toate astea la trecut? Toţi acei urlători
continuă să prospere, ba mai mult, să formeze opinia publică. Nu există
măcar unul care să se fi decis să se căiască sau chiar să se scuze. Ia
gândiţi-vă! Până astăzi se continuă în Statele Unite ancheta privind
finanţarea grupărilor „contras“ din Nicaragua împotriva voinţei Congresului.
Acum, când scriu aceste rânduri, o comisie specială a ONU, botezată cu
numele orwellian de Truth Commission, tocmai şi-a încheiat ancheta asupra
evenimentelor din Salvador şi a condamnat guvernul salvadorian pentru
violarea drepturilor omului. Se recomandă să fie scoşi la pensie o întreagă
galerie de ofiţeri, dar fireşte, nu se suflă o vorbuliţă despre şefii
„detaşamentelor de guerilleros“ sau ai „subgrupelor de diversiune“. Nu este
desigur vorba în concluzie despre agresiunea sovietică, despre
antrenamentul special la Moscova al ucigaşilor comunişti, despre livrarea de
armament de „fabricaţie occidentală“, toate acestea, reţineţi, cu mult înainte
ca Ronald Reagan să devină preşedinte al Statelor Unite, ceea ce nu
împiedică o severă critică a administraţiei saie. Auzind comunicatul care
anunţa această înaltă decizie, nu reuşeam să pricep dacă „războiui rece“ era
sau nu terminat.
Şi dacă era terminat, cine câştigase?

Şi acesta nu-i decât un exemplu, cel al unei ţări mici, pierdută în


junglă şi de care nimeni nu se sinchiseşte. Numai că astfel de exemple se
numără cu sutele. Am pe masă mii de „rezoluţii“ şi de „decizii“ privind zeci
de ţări din lumea întreagă, întreaga istorie însângerată a secolului nostru.
Doar rar, printr-un capriciu al soartei, tragedia presupusă se transforma în
farsă, ceea ce nu făcea decât să sublinieze esenţa criminală a business-ului
sovietic.

61 Rezoluţia secretariatului CC St-202/53 gs din 17/03/1980, nota


Departamentelor CC nr. 25-S- 458 din 14/03/1980, nota sub-directorului
secretariatului Departamentului internaţional, M. Kovalev, din 18/04/1980
cu aceeaşi referinţă.
62 Rezoluţia secretariatului CC St-233/8 gs din 15/10/1980.
Proletari din toate ţările, uniţi-vă!
De returnat în termen de 24 ore Strict secret
la CC al PCUS (Serviciul general, secţia a 2-a) Dosar special
Partidul comunist al Uniunii Sovietice
Comitetul Central
P136/53.

Tovarăşilor Andropov, Ponomarev - totalitatea la Pavlov G. - § 2.


Ajutor special de acordat Partidului comunist italian
1. Să se satisfacă cererea conducerii Partidului comunist italian şi să fie
primiţi în URSS pentru un stagiu de antrenament special 19 comunişti italieni
dintre care 6 pentru a studia radiotransmisiunile, munca pe staţii emiţătoare
BR-3Y şi cifrarea (pentru o durată de trei luni), 2 instructori pentru a forma
radiotelegrafişti şi cifratori (trei luni), 9 pentru problemele de tehnică a
partidului (durată de două luni), 2 pentru tehnica de schimbare a aspectului
exterior (durata de două săptămâni), şi 1 specialist pentru consultări privind
organizarea de tipuri speciale de radiodifuziune internă (durata de o
săptămână).
- Se va satisface cererea conducerii PC italian şi se vor fabrica 500
exemplare în alb şi 50 exemplare nominale (rezervate lucrătorilor - cadre din
PC italian) de documente italiene atât de uz intern cât şi extern, şi 50 de serii
complete de documente de acest tip, de model francez şi elveţian, cât şi peruci
şi mijloace pentru schimbarea aspectului exterior. Fabricarea documentelor de
identitate şi a mijloacelor pentru schimbarea aspectului exterior va fi
încredinţată Departamentului internaţional al CC al PCUS şi Comitetului
pentru Securitatea Statului de pe lângă Consiliul de miniştri al URSS.
[...]
5. Să se aprobe textul telegramei pentru rezidentul KBG în Italia.

Secretarul CC63

Iată despre ce este vorba: în 1974, tot protestând împotriva unei


posibile conjuraţii a „dreptei“, comuniştii italieni sfârşiseră prin a crede în
ea. Ca atare, începură să se teamă şi implorară Moscova să-i pregătească
pentru o acţiune clandestină. Nu putem decât să ne închipuim bucuria
tovarăşilor de la Kremlin imaginându-şi cincizeci de tovarăşi italieni
străbătând în secret Franţa cu peruci şi bărbi false, ca nişte bandiţi de
operetă, înarmaţi pe deasupra şi cu paşapoarte franceze fabricate de KGB!
Ne putem întreba dacă departamentul internaţional îi învaţă şi să
gesticuleze ca francezii.
Însă acest episod nu este decât o veselă excepţie de la regula cea
tenebroasă. În mod obişnuit, aceste documente nu cuprind nimic amuzant.

63 Hotărârea Politburo-ului P136/53 din 5/05/1974.


Dimpotrivă, limba lor de lemn lasă să se întrevadă tablouri de distrugere şi
moarte, cu care informaţiile televizate ne-au familiarizat de treizeci de ani.
Aproape fiecare din aceste tragedii începea cu o rezoluţie a Comitetului
Central timbrată în regulă şi garantată cum se cuvine printr-un vot după
listă, având în colţul de sus, în dreapta, invocaţia Proletari din toate ţările,
uniţi-vă! Eu însumi am fost surprins de amploarea acestei acţiuni
sângeroase răspândite pe cinci continente. Hitler n-ar fi putut visa la mai
mult. Incendiul declanşat de ei a curăţat milioane de vieţi în Etiopia, ca şi în
Vietnam şi Africa Centrală; şi va mai arde vreme îndelungată încă în Angola,
în Sudan, în Somalia, în Africa de Sud, chiar şi atunci când ultimul regim
comunist va fi dispărut de pe suprafaţa pământului.
Încă o regiune a lumii în care oamenii sunt atât de obişnuiţi cu
sângele şi cu violenţa, încât nici măcar nu-şi mai aduc aminte când anume
a început: Orientul Apropiat. A trecut foarte puţin timp de când, din pricina
războiului din Golf, s-a vorbit cu voce tare de rolul pe care l-a jucat vreme de
ani buni URSS, mare susţinătoare a lui Saddam Hussein. Însă acesta este
doar un episod din această politică pe termen lung şi nu este cel mai
scandalos. Dacă Libanul, de pildă, a fost aproape distrus ca stat, sovieticii
au cu siguranţă o parte de răspundere. „Antrenamentul special“ al
„prietenilor“ libanezi a început la sfârşitul anilor ’60 şi continuă până în
zilele noastre pe o scară măreaţă64. Livrarea de arme, în mod curent
practicată prin intermediul Siriei, a început prin 197065 şi a atins proporţii
gigantice în 1975, an în care un convoi a expediat, printre altele, 600 p.m.
Kalaşnikov, 50 mitraliere, 30 RPG-7, 3000 grenade de mână, 2000 mine şi 2
tone explozive66. Pe la mijlocul anilor ’60, Uniunea Sovietică antrena în
medie 200 ucigaşi libanezi pe an, dintre care 170 erau militanţi ai PC
libanez şi 30 militanţi ai Partidului socialist progresist67.
Să mai luăm, de pildă, Cipru în care „servicii speciale “ de acelaşi tip
erau asigurate Partidului progresist al poporului muncitor cel puţin cu
începere din 197168 şi în care livrările de arme au început chiar înainte de
înfruntarea civilă din iulie 197469.
Sau, în sfârşit, terorismul palestinian ale cărui legături cu şefii
sovietici erau violent negate de către aceştia şi de către avocaţii lor
occidentali. Iată câteva documente elocvente:

64 Cf., de exemplu, rezoluţiile CC St 108/62 gs din 29/12/1973 şi St-


123/13 gs din 19/07/1974.
65 Rezoluţia Politburo-ului P166/133 din 16/06/1970.
66 Rezoluţia Politburo-ului P192/6 din 10/10/1975.
67 Raportul Ministerului Apărării către CC, nr. 318/5/0219 din 20/04/1985

şi rezoluţia secretariatului CC St-39/65 gs. din 9/02/1987.


68 Rezoluţia secretariatului CC St-10/53 din 19/07/1971.
69 Nota lui Andropov către CC, nr. 1853-A din 8/07/1974.
URSS Strict secret
Comitetul Securităţii Statului Deosebit de important
de pe lângă Consiliul de Miniştrii al URSS Dosar special
23 aprilie 1974
Nr. 1071-A/ov
Moscova

Cu prilejul unei întâlniri cu rezidentul nostru KGB în Liban, în aprilie al


acestui an, într-o conversaţie confidenţială, Ouadia Haddad a expus un
program promiţător de activităţi teroriste şi de diversiune asigurat de OLP şi a
cărui esenţă se rezumă la următoarele:
- scopul principal al acţiunilor OLP este de a mări eficacitatea luptei
mişcării de rezistenţă a Palestinei împotriva Israelului, sionismului şi
imperialismului american; continuarea, prin mijloace speciale, a „războiului
petrolului“ ţărilor arabe împotriva forţelor imperialiste care susţin Israelul;
- realizarea de acţiuni împotriva personalului american şi israelian din
alte ţări, în scopul de a obţine o informaţie fiabilă privind planurile şi intenţiile
Statelor Unite şi ale Israelului;
- realizarea de acţiuni de terorism şi de diversiune pe teritoriul israelian;
- organizarea de acţiuni de diversiune împotriva trustului diamantului
ale cărui capitaluri fundamentale aparţin unor companii israeliene, engleze,
belgiene şi germane din Vest.
În funcţie de care FNLP se pregăteşte acum pentru o serie de operaţii, în
special pentru atacuri împotriva rezervoarelor importante de petrol din diverse
ţări ale lumii (Arabia Saudită, golful Persic, Hong Kong etc.), pentru
distrugerea petrolierelor şi super-petrolierelor, pentru acţiuni îndreptate
împotriva reprezentanţilor americani sau israelieni din Iran, Grecia, Etiopia,
Kenya, atacarea imobilului trustului diamantului din Tel-Aviv etc.
Ouadia Haddad ne-a adresat o cerere de ajutor în favoarea organizaţiei
sale sub forma anumitor mijloace tehnice speciale, indispensabile realizării
anumitor operaţii de diversiune.
În colaborarea sa cu noi şi în cererea sa de ajutor, Ouadia Haddad îşi
imaginează limpede atitudinea noastră negativă, din principiu, faţă de teroare
şi nu ne adresează nici o cerere care să se lege de acest tip de activitate a
FNLP.
Caracterul relajţiilor noastre cu Ouadia Haddad ne permite să
controlăm într-o anumită măsură activitatea departamentului operaţiilor
externe al OLP, să-i influenţăm într-un sens favorabil URSS-ului şi, de
asemenea, să utilizăm mijloacele organizaţiei sale pentru efectuarea anumitor
măsuri active cu respectarea secretului necesar.
Ţinându-se seamă de cele de mai sus, credem judicios, pentru viitoarea
întâlnire, să primim pozitiv cererea lui Ouadia Haddad privind acordarea unui
ajutor constând în mijloace speciale pentru Frontul naţional de eliberarea
Palestinei. În ce priveşte problemele concrete legate de acordarea acestui
ajutor, luăm în considerare posibilitatea de a le rezolva una după alta ţinând
seamă de interesele Uniunii Sovietice şi prevenind orice posibilitate de acţiune
făcută în detrimentul securităţii ţării noastre.
Cerem avizul favorabil.
Preşedintele Comitetului Securităţii Statului
Andropov70.

În partea de sus a primei pagini, Brejnev a. scris cu mâna sa, în


diagonală:
Să se raporteze în legătură cu acest lucru tovarăşilor Suslov M.A.,
Podgornîi N.V. şi Kosîghin A.N., Greciko A.A., Gromîko A.A. (pe rând)
În consecinţă semnăturile acestor tovarăşi, şi exact în această ordine,
cu Brejnev în frunte, figurează pe marginea stângă. Îîn partea de jos a
ultimei pagini, o menţiune de mână: „Aviz favorabil transmis KGB-ului din
URSS (tov. Laptev P.P.) 26 aprilie 74“.
Acest lucru, în mod evident, nu contraria interesele Uniunii Sovietice,
căci idila cu Haddad a continuat. În luna septembrie a aceluiaşi an, a venit
chiar în secret la Moscova, cu acordul Politburo-ului71 care şi-a dat
binecuvântarea pentru o colaborare ulterioară:

URSS Deosebit de important


Comitetul Securităţii Statului Dosar
special
de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
16 mai 1975 Nr. 1218-A/ov.
Moscova Tovarăşului Brejnev L.I.

Având în vedere decizia CC al PCUS, Comitetul Securităţii a transmis la


14 mai 1975 lui Ouadia Haddad, corespondent acceptat al serviciilor de
spionaj ale KGB- ului şi şef al departamentului acţiunilor externe ale Frontului
naţional pentru eliberarea Palestinei, un lot de arme de fabricaţie străină şi
muniţiile corespunzătoare (53 pistoale-mitralieră, 50 pistoale dintre care 10
înzestrate cu amortizor, 34.000 cartuşe şi gloanţe).
Această transmitere de arme, ilegală, s-a efectuat în apele neutre ale
golfului Aden, noaptea, fără contacte reperabile, în condiţii riguroase de
secret, utilizându-se un vas de patrulare al flotei de război a URSS.
Haddad este singurul străin care ştie că armamentul respectiv a fost
transmis de către noi.

Preşedintele Comitetului Securităţii

70 Nota lui Andropov către Brejnev nr. 1071/A/ov din 23/04/1974.


71 Hotărârea Politburo-ului P147/42 din 14/08/1974.
Andropov72.

Bineînţeles, Politburo avea de-a face nu doar cu FNLP, ci şi cu alte


organizaţii teroriste, dintre care OLP căreia, la cererea lui Arafat, i-a livrat la
Tunis în 1983 „bunuri mobile speciale73“. În mod evident, nu se făceau
mofturi în faţa cumpărării de valori furate sau, cel puţin, la trocul acestor
valori pe arme74:

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

De re turnat în termen de 3 zile Strict secret


la Corn. Central al PC Dosar special
(Serviciul general, secţia 1-a) Deosebit de important
Partidul comunist al Uniunii Sovietice
Comitetul Central
nr. P.185/49

PERSONAL

tovarăşilor Ustinov, Cebrikov - pentru totalitate


tovarăşului Demincev - pentru § 2b şi 4
tovarăşului Sergheicik - pentru § 3
tovarăşului Garbuzov - pentru § 4 (rezumat)

Extras din procesul verbal nr. 185 al şedinţei Biroului Politic al


Comitetului Central al PCUS din 27 noiembrie 1984

Cererea ministerului Apărării şi a Comitetului Securităţii Statului al


Uniunii Sovietice.
1. Să-şi dea acordul pentru propunerile ministerului Apărării şi ale
Comitetului Securităţii Stalului al URSS, expuse în nota din 26 noiembrie
1984;
2. Să se traseze sarcină KGB din URSS
a) să informeze conducerea Frontului democratic de eliberare a
Palestinei (FDLP) asupra acordului de principiu al părţii sovietice de a livra
FDLP-ului bunuri mobile speciale pentru o sumă de 15 milioane ruble în
schimbul unei colecţii de vestigii din arta lumii antice;
b) să obţină de la FDLP cereri de livrare a acestor bunuri speciale în
limitele sumei indicate;
3. să însărcineze Comisia de Stat pentru Relaţii economice şi ministerul

72 Nota lui Andropov către Brejnev nr. 1218-A ov din 16/05/1975.


73 Hotărârea Politburo-ului P113/110 din 21/06/1983, dispoziţia
Consiliului de Miniştri şi directivele către ambasadorii sovietici.
74 Hotărârea Politburo-ului P185/49 din 27/11/1984.
Apărării să examineze comenzile de bunuri speciale ale FDLP pentru o sumă
de 15 milioane de ruble (în cadrul nomenclatorului de articole autorizate la
export în beneficiul mişcărilor de eliberare naţională), comenzi transmise de
către KGB din URSS, avizele favorabile emise în acord cu KGB trebuind să fie
menţionate în formele obişnuite;
4. să traseze sarcină ministerului Culturii al URSS
a) să primească de la KGB din URSS, conform unui inventar special,
colecţia de piese de artă din lumea antică;
b) să definească în acord cu KGB din URSS locul şi condiţiile de
protecţie specială a colecţiei („depozit al aurului“), condiţiile lucrărilor ştiinţifice
secrete de efectuat asupra ei, al expoziţiilor ei pe viitor. În colaborare cu
ministerul Finanţelor, să se alăture în formele obişnuite propunerile privind
subvenţiile necesare operaţiei;
c) să reglementeze problema expunerii anumitor obiecte şi a anumitor
serii ale colecţiei în acord cu KGB din URSS.

Secretarul Comitetului Central.

Cu puţin timp în urmă, aflându-mă la Moscova, am încercat să dau


de urmele acestei colecţii. S-a dovedit că cea mai mare parte se află sub
pază în sala armelor din Kremlin, într-un seif sigilat. Nimeni până acum n-a
pătruns la ea şi nimeni nu se aventurează s-o facă, deşi nu mai există
Politburo şi nici KGB. Nu se ştie nici până astăzi ce conţine ea şi cine a
furat-o. Ne-ar plăcea de asemenea să ştim câţi oameni au fost ucişi de
„bunurile mobile speciale “ care au servit la plata ei.

Lumina produce teamă


Este totuşi îndoielnic că vom şti vreodată toate aceste lucruri. Mai-
marii lumii, astăzi, nu au interesul să dezgroape adevărul. Cine ştie ce ar
ajunge să aducă la lumină? Legându-te, pentru început, de comunişti, rişti
să dai de tine însuţi până la urmă. După cum spun englezii, nu prea trebuie
să dai cu pietre când locuieşti într-o casă de sticlă. Ne amintim foarte bine
aici de proverbul ăsta. Desigur, comuniştii au primit pomeni de la Moscova
şi asta e foarte rău. Dar erau ei oare singurii? Am sub ochi o rezoluţie a
secretariatului CC al PCUS: „Să se dea satisfacţie cererii bancherului şi
omului politic Cyrus Eaton privind oferta cu titlu de cadou al guvernului
sovietic, a unui atelaj de trei cai75”. Omul nu era sărac, şi-ar fi putut
cumpăra troika, asta nu l-ar fi ruinat. Dar, vedeţi dvs., era o chestie de
onoare! guvernul sovietic însuşi cedase cererii sale! El a solicitât aşadar un

75 Rezoluţia secretariatului CC fără proces-verbal, datată 20/09/1968 (1712


s 13/9). Vezi fişierul CC.
„cadou“ pentru a-şi spori prestigiul. Reţineţi că afacerea a fost încheiată în
septembrie 1968, chiar în momentul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, şi
desigur că atunci şi-a primit atelajul pentru a-şi da ifose în America în
vreme ce tancurile sovietice înaintau ţanţoşe prin Praga. Mai aveţi întrebări
de pus comuniştilor în materie de şperţuri?
Incontestabil, comuniştii au fost agenţi ai răului care, pentru o
retribuţie, au răspândit minciuna sovietică în lumea liberă. Dar sunt ei oare
singurii? Am dinaintea mea un întreg vraf de documente atestând că acest
lucru s-a datorat tuturor canalelor de televiziune din lume care, astfel,
plăteau URSS-ul în devize solide!

Secret
Ex. 1

CC ai PCUS

Reprezentanţii canalului american de televiziune ABC s-au


adresat agenţiei de presă Novosti pentru a cere autorizaţia de a realiza
în coproducţie un reportaj televizat despre viaţa de familie a unui
muncitor de la uzina Rostselmach din Rostov pe Don. Filmul trebuie să
arate mai multe aspecte din viaţa unei familii muncitoreşti şi de
asemenea, prin această familie, realizările puterii sovietice în timpul
ultimilor cincizeci de ani.
Înaintea proiecţiei, filmul va fi vizionat şi vizat de agenţia de
presă Novosti. Comitetul radiodifuziunii şi ai televiziunii nu vede nici
un obstacol pentru filmări (tovarăşul Mesiaţev).
Considerăm judicioasă acceptarea propunerii companiei.
Cerem aviz favorabil.
Primul adjunct al preşedintelui direcţiei agenţiei de presă
Novosti.

23 august 196676. V.Zaicikov.

La 4 martie 1967, Boris Burkov, preşedintele agenţiei Novosti, cere


Comitetului Central autorizaţia de a vinde unuia din cele mai mari canale de
televiziune americane, pentru o sumă negociabilă (între 9.000 şi 27.000
dolari), filme documentare sovietice asupra... războiului din Vietnam77.
Închipuiţi-vă! Soldaţii americani bătându-se în Vietnam împotriva
„prietenilor“ sovieticilor, în timp ce un canal de televiziune important
cumpără un film sovietic de propagandă despre această ţară! şi tot astfel an
de an, şi nu doar în Statele Unite. Japonia, Finlanda, Anglia, Franţa. Temele

76 Nota către CC a subdirectorului-şef al agenţiei de presă Novosti, V.


Zaicikov, fără referinţă, datată 23/08/1966.
77 Nota către CC a directorului APN, V. Burkov, din 4/03/1967, nr. 170 s.
variază, ca şi preţurile în valută forte, o singură condiţie rămâne în picioare:
„să se ţină seamă de faptul că, potrivit termenilor contractului, filmul nu va
putea fi retransmis de televiziunea americană (engleză, japoneză, etc.) decât
cu aprobarea agenţiei de presă Novosti“ (APN). Documentele sunt atât de
numeroase încât am renunţat în cele din urmă să le mai recopiez. Iată o
succintă trecere în revistă a acelora pe care mi-am dat osteneala să le
extrag:

6 ianuarie 1969: „Negocieri ale APN cu New York Times pentru


pregătirea în comun a unor documente despre URSS între 1969-
197078“
30 iulie 1970: „Coproducţia televizată a APN şi a producătorului
american J. Fleming, «Prin ţara Sovietelor».“
20 mai 1971: „Coproducţia televizată APN şi Granada (Anglia)
despre «femeia sovietică».“
26 mai 1971: „Coproducţia televizată APN şi BBC despre «cultura şi
arta în Georgia».“
28 decembrie 1971: „Discuţii ale agenţiei TASS cu agenţia Reuter.“
22 august 1972: „Turnarea în comun de către APN şi Granada a
unui film de televiziune despre «sistemul de învăţământ în URSS».“
13 martie 1973: „Turnarea în comun de către APN şi BBC a unui
film despre Novgorod.“
28 iunie 1973: „Coproducerea de către APN şi BBC a filmului: Kiev:
oraşul, evenimentele, oamenii.“
10 iunie 1973: „Coproducerea de către APN şi Thames Television a
patru emisiuni despre rolul URSS în timpul războiului mondial.“
24 octombrie 1973: „Turnarea în comun de către APN şi BBC a
unui film documentar despre Şostakovici “.
26 mai 1974: „Turnarea în comun de către APN şi BBC a unui film
despre «lacul Baikal».“
13 februarie 1975: „Facilităţi de lucru şi producţie acordate
canalului de televiziune BBC pentru turnarea unui film de artă despre
regizorul sovietic Alexandrov.“
9 aprilie 1976: „Pregătirea de către APN, în colaborare cu canalul
Week-End Television, a unei emisiuni, «Uniunea Sovietică după cel de
al XXV-lea Congres al PCUS».79“
26 mai 1976: „Turnarea de către APN, în colaborare cu Yorkshire
Television, a unui film televizat despre «familia sovietică»80“
9 iulie 1979: „Facilităţi de lucru şi de producţie acordate canalului
de televiziune PTV Production Inc. pentru turnarea unei serii de

78 Aici şi infra după fişierul CC.


79 Rezoluţia secretariatului CC St-5/6 g din 9/04/1976.
80 Rezoluţia secretariatului CC St-10/23 g din 26/05/1976.
documentare despre muzeele, monumentele istorice şi arhitecturale ale
URSS81.“
3 aprilie 1980: „Facilităţi de lucru şi de producţie acordate
canalului american Foreign Transactions Corporation pentru realizarea
de filme documentare consacrate programului cultural al Jocurilor
Olimpice de la Moscova82.“
1 iulie 1980: „Facilităţi de lucru şi de producţie acordate canalului
britanic de Televiziune Granada pentru turnarea unui film documentar
de televiziune despre istoria cinematografului sovietic.“
(Îmi veţi spune: „Ei şi? Acest ultim subiect este perfect anodin.“ Şi vă
veţi înşela. Iată părerea ambasadei sovietice: „Realizarea unei serii de filme
privind istoria cinematografului sovietic poate avea un efect de propagandă
pozitiv, mai ales dacă se ţine seamă de situaţia actuală din Anglia83.“)
E trist, dar aşa stau lucrurile: canalele de televiziune occidentale, atât
de mândre de independenţa lor, şi-au supus sistematic producţia
controlului ideologic al CC al PCUS şi pe deasupra au mai şi plătit pentru
asta. Aşadar au servit drept canal pentru propaganda sovietică. Şi aţi vrea
ca astăzi ele să condamne pe comuniştii care au acţionat astfel din datorie
de partid?
Este incontestabil că activitatea comuniştilor zdruncina securitatea
Vestului şi îi punea existenţa în pericol. Însă ei nu erau singurii care să facă
jocul Moscovei în această partidă riscantă. Să ne amintim măcar de
mişcarea de masă „pentru pace“, sau pentru dezarmarea atomică
unilaterală. Nebunia asta a cuprins atunci milioane de oameni, dintre care o
parte considerabilă a intelighenţiei. Se va găsi măcar unul să se ducă să
caute în arhive confirmările indubitabile ale prostiei sale? Am scris atunci
chiar o carte84 despre manipularea de către Moscova a acestei mişcări care
devenise practic un instrument al politicii externe sovietice85. Astăzi râd
rememorându-mi atacurile pe care această carte mi le-a adus din partea
intelighenţiei liberale a epocii. Avem documentele care confirmă fiecare din
cuvintele cărţii mele, dar nimeni nu ţine să le tipărească.
Există documente pe care nici măcar nu mă aşteptam să le văd. De
pildă, despre crearea şi lucrările a ceea ce era numit „Comisia Palme“.
Creată la stăruinţa lui Olaf Palme, pe atunci Prim-ministru al Suediei,

81 Rezoluţia secretariatului CC St-166/12 s din 10/07/1979.


82 Rezoluţia secretariatului CC St-205/31 gs din 3/04/1980.
83 Rezoluţia secretariatului CC St-217/10 s din 1/07/1980 şi nota către CC

a directorului Goskino al URSS, F. T. Ermah.


84 Les Pacifistes contre la Paix (Pacifiştii împotriva păcii), ed. Robert Laffont,
1982.
85 Les Pacifistes Contre Ia Paix, Ed. Robert Laffont, 1982. Peace Movement

and the Soviet Union, Commentary, New York, 1982. The Coalition for Peace
through Security, Londra, 1982.
această comisie a devenit curând forumul cel mai prestigios din Europa
pentru problemele dezarmării şi securităţii. Acest lucru, în bună parte
datorită reputaţiei sale de „independenţă“ faţă de blocuri, datorită structurii
sale „obiective“, extra-statale, datorită nivelului ridicat al membrilor ei. În
afară de Palme mai făceau parte din ea oameni politici de vază, membri ai
unor partide diverse, ca de pildă fostul secretar de stat Cyrus Vance, fostul
ministru al Afacerilor externe al Marii Britanii, dr. David Owen, secretarul
federal al Partidului social-democrat german, Egon Bahr, fostul şef al
guvernului din Nigeria, general Obassandjo, fostul Prim-ministru al Ţărilor
de Jos, J.M. Den Uyl, etc. Pe scurt, Olimpul politic al epocii, de care
trebuiau să ţină seamă toate guvernele din Occident. Ce credeţi? Acest
Olimp s-a dovedit şi el un instrument sovietic pentru promovarea în
cercurile influente ale lumii nesocialiste a propunerilor sovietice vizând
oprirea cursei înarmărilor şi căutând să demaşte atitudinea militarisă a
cercurilor conducătoare dm Statele Unite şi din NATO86. Instrument atât de
eficace încât a depăşit măsura, iar comisia s-a văzut taxată ca având păreri
preconcepute:

„Mai multe propuneri şi recomandări, deja aprobate şi adoptate de


comisie pentru a figura într-un comunicat final, reflectă direct sau indirect
poziţia sovietică asupra unor puncte esenţiale ale dezarmării şi securităţii,
raporta la CC. «delegatul» sovietic la comisie, G. Arbatov. Totuşi, deşi de
acord întru totul cu punctul de vedere sovietic asupra multor probleme,
anumiţi membri ai comisiei, ca C. Vance, D. Owen, E. Bahr şi alţi câţiva, au
încercat să evite formule care să repete întocmai formulările sovietice şi au
explicat în cursul unor convorbiri particulare că ar trebui să evite acuzaţia
de «urmare a politicii Moscovei» (menţionând în legătură cu acest lucru
faptul că în Occident, şi mai ales în Statele Unite, fuseseră văzute apărând o
serie de articole ce exprimau acest gen de «acuzaţie» la adresa comisiei
Palme87.“

Pe legea mea, în pofida propriei mele paranoia, nici măcar eu nu mă


aşteptam la un asemenea cinism, mai ales din partea lui David Owen. Nu e
singurul. Există mulţi oameni distinşi faţă de care simţeam stimă şi care nu
sunt ireproşabili. Eu însumi aş vrea cu adevărat să-i „cruţ“ şi să le trec
numele sub tăcere. Dar am oare dreptul? Să luăm acest document care m-a
tulburat serios:

Secret

86 Rezoluţia secretariatului CC St-237/54 gs din 14/11/1980 şi nota


Departamentului internaţional nr. 18-S-1989 din 10/11/1980.
87 Raportul lui G. Arbatov către CC din 28/12/1981, nr. 0147, anexă la nr.

St-237/54 gs din 19/11/1980, cf. supra.


CC al PCUS
În timpul şederii delegaţiei Goskino din URSS la cel de al 32-lea
Festival internaţional de la Cannes (Franţa) în mai 1980 s-a produs o
întâlnire cu Francis Ford Coppola, celebru producător şi regizor
american.
F.F. Coppola i-a destăinuit preşedintelui Goskino că avusese o
întrevedere cu preşedintele Statelor Unite, J. Carter, care şi-a
manifestat interesul pentru realizarea unui film sovieto-american în
coproducţie consacrat problemelor dezarmării.
În numele firmei sale, ZOOTROP Film, F. Coppola s-a arătat dispus
să asume finanţarea şi organizarea proiectului pentru partea
americană. Dacă se ia în considerare faptul că F. Coppola face parte
din numărul cineaştilor americani cei mai influenţi atât în mediile
industriale cât şi în mediile artistice, participarea sa ar oferi o garanţie
de înaltă calitate artistică şi de largă difuzare ulterioară a filmului.
În cazul în care această problemă ar primi o soluţionare favorabilă,
partea sovietică şi-ar păstra dreptul de control asupra conţinutului
artistic şi ideologic al filmului în toate etapele producţiei sale. Scenariul
şi filmările ar putea fi încredinţate celor mai buni cineaşti sovietici şi
americani. Date fiind aceste condiţii, pare judicioasă realizarea punerii
în scenă sovieto-americane a filmului respectiv.
În vederea realizării sale practice în etapa actuală, este necesar să
fie duse negocieri şi să se semneze un acord prealabil cu F.F. Coppola,
lucru realizabil pe durata şederii sale la cel de al 9-lea festival
internaţional cinematigrafic de la Moscova din august al acestui an.
Rugăm să fie examinat proiectul.
Preşedintele Gskino
F.T.Ermach88.

N-am putut afla dacă F.F. Coppola a făcut acest film, dar doresc
sincer să nu-l fi făcut, să i se fi opus vreo împrejurare oarecare. E prea
dureros să ni-l închipuim pe acest regizor de talent turnând un film despre
dezarmare sub „controlul artistic şi ideologic“ al „naşilor“ de la Kremlin. Un
lucru rămâne indiscutabil: nici presa, nici lumea afacerilor, nici oamenii
publici, nici artiştii lumii occidentale nu au ştiut să-şi păstreze inocenţa. Şi
deşi comunismul s-a prăbuşit, oamenii aceştia rămân stâlpii societăţii,
establishment-ului. Ei sunt cei ce strigă astăzi, mai tare ca toţi, că războiul
rece s-a încheiat şi ei sunt cei ce nu consimt să-i arate pe perdanţi. În timp
ce scriu aceste rânduri, BBC difuzează o serie de programe asupra
războiului rece pe care le ascult, stupefiat de cinismul lor: aceleaşi nume

88 Rezoluţia secretariatului CC, St-167/18 s din 17/07/1979 şi nota


directorului Goskino al URSS, F. T. Ermah (nedatată).
revin şi aceleaşi clişee despre „paranoia“ anticomunistă, despre
„maccarthysm“, despre biata intelighenţie (occidentală, desigur) atât de
încercată de persecuţii... Nici urmă de căinţă, nici cel mai mic efort pentru
a-şi revizui trecutul, nici un strop de cinste.
Şi maşinal ajungem să evocăm rândurile lui Galici:
La mormânt, borfaşii-s care
Compun garda de onoare.
În ciuda cinismului lor, sunt naivi cei ce îşi închipuie că pot păşi peste
munţi de cadavre şi râuri de sânge, şi îşi pot totuşi continua drumul ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Sfârşitul mârşav al unui război mârşav


Aşa se termină acest război, cu siguranţă cel mai ciudat din istoria
noastră, început fără declaraţie de război, terminat fără foc de artificii. Nici
măcar nu cunoaştem datele exacte al începutului şi sfârşitului său şi, deşi a
costat poate mai multe vieţi decât al Doilea Război mondial, nu vrem să le
numărăm. Nu i se vor înălţa monumente, nu se va aprinde nici o flacără pe
mormântul soldatului său necunoscut. Deşi el a hotărât destinele omenirii,
soldaţii săi n-au avut drept la fanfară la plecare şi nici la flori la întoarcere.
A fost fără îndoială războiul cel mai impopular dintre toate cele cunoscute
de noi. Măcar în tabăra celor care par să fi învins. Însă sfârşitul său n-a
trezit nici o jubilare. Învinşii n-au semnat vreo capitulare, învingătorii n-au
căpătat vreo răsplată. Dimpotrivă, perdanţii sunt cei ce dictează astăzi
condiţiile păcii, scriu istoria, iar cei ce par câştigători păstrează o tăcere
jenată. Ştim noi oare de altfel cine este învingător şi cine învins?
Nu există eveniment, chiar şi nesemnificativ, ai existenţei noastre care
să nu fie cercetat de către vreo comisie. Cu atât mai mult dacă s-a lăsat cu
moarte de oameni. Se zdrobeşte vreun avion căzând, deraiază vreun tren, o
întreprindere suferă un accident, şi pe dată apar discuţiile între experţi,
analizele; se dă la iveală răspunderea constructorilor, a muncitorilor, a
personalului de serviciu, a controlorilor, a inspectorilor, uneori chiar a câte
unui guvern, dacă a avut cel mai mic raport cu acel eveniment. Şi, fireşte, se
cercetează cel mai mărunt conflict între state. Aici avem de-a face cu un
conflict care a durat pe puţin patruzeci şi cinci de ani, de nu cumva
şaptezeci şi cinci, care a atins practic toate ţările lumii, care a costat zeci de
milioane de vieţi şi sute de miliarde de dolari, care, aşa cum s-a afirmat, a
mai fost şi cât pe ce să aducă după sine sfârşitul lumii, şi asupra căruia nu
face anchete nici un stat, nici o comisie internaţională.
În lumea noastră orice delict, chiar benign, este obiect de anchetă, de
judecată, de pedeapsă. Crimele de război nu constituie o excepţie. Nu
vorbesc de Tribunalul de la Nürnberg şi de toate judecăţile care l-au urmat
şi care, până în zilele noastre, au avut de cunoscut evenimente vechi de
cincizeci de ani. Să luăm un exemplu mai recent: războiul din Bosnia nu s-a
încheiat încă şi deja se constituie un tribunal internaţional pentru a ancheta
asupra crimelor comise în timpul acestui conflict. Singura excepţie o
constituie războiul nostru despre care ne întrebăm cu adevărat dacă s-a
sfârşit sau nu, dacă l-am câştigat sau l-am pierdut.
Cu toate acestea, în multe cazuri, nu este necesară convocarea unui
tribunal special: de pildă, masacrul de la Katyn al ofiţerilor polonezi
prizonieri a fost deja recunoscut la Nürnberg drept crimă împotriva
umanităţii. Însă omul care a semnat ordinul de execuţie, Piotr Soprunenko,
fost şef al uneia din direcţiile NKVD, îşi duce liniştit zilele la Moscova, titular
al unei frumoase pensii. Toată lumea îl ştie foarte bine, moscoviţii vă vor
arăta binevoitori, pe bulevardul de periferie casa şi ferestrele apartamentului
în care locuieşte. Tot în viaţă este şi instructorul KGB, Daniel Kopelianski,
cel care l-a interogat pe Raoul Wallenberg, şi de asemenea generalul Pavel
Sudopiatov care a organizat uciderea lui Troţki, dar nici Polonia, nici
Suedia, nici Mexicul nu cer extrădarea acestor criminali. Un caz încă şi mai
recent: cel al lui Oleg Kalughin, fost general KGB, care, după propria sa
mărturisire, a organizat la Londra, în 1978, asasinarea disidentului bulgar
Gheorghi Markov cu ajutorul faimoasei „umbrele bulgare“. De curând,
Kalughin a scris chiar un articol într-un ziar englez de mare tiraj, Mail on
Sunday, sub titlul seducător: „Eu am organizat uciderea lui Markov89“. El
oferă aici amănunte pasionante: se ştie astfel că fraţii bulgari, recunoscători,
i-au oferit ca răsplată o puşcă de vânătoare. Călătoreşte acum frecvent în
străinătate, face publicitate pentru cartea lui, dă interviuri presei, dar
nimeni nu se preocupă de arestarea sau interogarea lui, deşi dosarul
Markov nu a fost închis încă.
Însă acest lucru se întâmplă pentru că mii de ucigaşi care s-au supus
unui „antrenament special“ sunt mereu aici, trăiesc în preajma noastră, ca
şi cei care au încasat bani în mod ilegal, ca şi prietenii „afacerişti“, ca şi
milioanele de simpatizanţi sau de complici, cei care au găsit justificări şi
acoperiri, milioanele de oameni care au fabricat o modă intelectuală conform
căreia toate animalele sunt egale, însă comuniştii sunt un pic mai mult. Ar
fi lesne să le dai de urmă, numai să ai chef s-o faci. Ar fi oricum mai uşor
decât să te duci să vânezi foşti nazişti în Paraguay. Nimeni nu-şi va lua
asupră-şi un astfel de lucru pentru un motiv foarte simplu: pentru a convoca
un tribunal de genul aceluia de la Nürnberg, trebuie mai întâi să fii învingător.
Rudolf Hess a murit în închisoarea din Spandau, în vreme ce Boris
Ponomarev, de pildă, îşi mănâncă pensia la Moscova, pentru că naţional-
socialismui a fost zdrobit, dar nu şi internaţional-socialismul.
Cu nazismul, lucrurile au fost mai simple. El se încredea mai pe faţă

89 «I organized Markov’s execution», Mail on Sunday din 4/04/1992.


în forţa brutală şi se camufla mai puţin în umanism. Şi-a constrâns pur şi
simplu vecinii să se apere, iar aceştia, la început de nevoie, au primit
provocarea. Cu toate acestea, să ne închipuim că „straniul război“, început
în 1939, ar fi tărăgănat patruzeci sau cincizeci de ani, fără desfăşurări
militare propriu-zise. Viaţa şi-ar fi urmat cursul în pofida unei anumite
răciri a relaţiilor cu Germania. Cu timpul regimul s-ar fi „îmblânzit“: n-ar
mai fi existat clienţi pentru a fi pedepsiţi într-un lagăr de concentrare sau
arşi într-un crematoriu. S-ar fi văzut profilându-se „reformatorii”, mai cu
seamă după moartea iui Hitler, partizani ai „coexistenţei paşnice“ (mai ales
după înzestrarea Germanici cu armament nuclear). S-ar fi restabilit
comerţul, s-ar fi descoperit interese comune. Pe scurt, regimul nazist ar fi
devenit perfect respectabil, fără să-şi schimbe deloc esenţa, s-ar fi
înconjurat de reiaţii, de simpatii, de o sumedenie de tovarăşi de drum şi de
lăudători. Apoi, cam după vreo cincizeci de ani, s-ar fi prăbuşit de la sine,
după ce şi-ar fi epuizat atât economia, cât şi răbdarea poporului.
S-a întâmplat altfel. Găsind în ea însăşi destul curaj pentru a ţine
piept răului, omenirea a găsit de asemenea în ea însăşi destulă onestitate
pentru a privi în străfundul inimii ei şi a condamna toate manifestările de
spirit colaboraţionist, oricât de dureroasă ar fi fost operaţia. Era mai uşor
pentru învingători, care aveau cu ce să se fălească şi care aveau moral
dreptul de a-i judeca pe cei ce capitulaseră. Procesul de la Nürnberg nu este
ireproşabil, el dă prilej de critici, dar el a îndeplinit o operă grandioasă: a
restaurat nişte norme morale absolute de conduită umană; a reamintit unei
lumi dezorientate principiul fundamental ai civilizaţiei noastre creştine -
libertatea de alegere, care atrage după sine responsabilitatea personală în
faţa acestei alegeri. Într-o epocă de nebunie generalizată şi de teroare de
masă, el a confirmat acest adevăr simplu, cunoscut din timpurile biblice şi
rătăcit în magma însângerată a secoiului XX: nici opinia majorităţii din jurul
nostru, nici ordinele şefilor, nici ameninţarea cu moartea nu ne-ar putea
degaja de această responsabilitate.
Ceea ce se produce astăzi este exact contrariul Nürnbergului. Lumea
de azi nu are motive să se împăuneze. N-a aflat în ea însăşi destul curaj
pentru a ţine piept răului, nici destulă onestitate pentru a recunoaşte acest
lucru. Nenorocirea noastră este de a nu fi fost învingători: comunismul s-a
prăbuşit singur, în pofida eforturilor ce se conjugau spre a-l salva. Aici stă
marele secret, dacă doriţi, al documentelor Comitetului Central care sunt
aşezate în faţa mea. Cum să te mai miri atunci că nu se doreşte publicarea
lor?
Trebuie oare să ne mirăm, când facem anchetă asupra celui mai
mărunt accident, că nu vrem să facem lumină asupra celei mai mari
catastrofe a secolului nostru? În străfundul inimii noastre, cunoaştem deja
concluziile la care ne-ar conduce o asemenea anchetă, căci orice om sănătos
mintal ştie foarte bine când anume a luat contact cu răul. Chiar dacă
raţiunea noastră complezentă ne şopteşte la ureche justificări de o logică
impecabilă sau învăluite de sublim, glasul conştiinţei noastre ne va pisa cu
propriul său refren: păcatul originar, în ceea ce ne priveşte, a început atunci
când am acceptat să „coexistăm paşnic“ cu răul.
Acest lucru a fost evident cu mult înainte de Nürnberg, atunci când
Stalin s-a arătat ca marele apărător al democraţiei, şi chiar la procesul de la
Nürnberg, la care Uniunea Sovietică s-a aflat printre acuzatori şi nu printre
acuzaţi, şi la cumpăna anilor ’50-’60, sub Hruşciov, când termenul de
„coexistenţă paşnică“ a intrat în vocabularul politic. Şi de fiecare dată acest
lucru s-a petrecut cu preţul unui sânge nevinovat, aşa cum se cuvine
oricărui târg încheiat cu diavolul: sângele cazacilor daţi pe mâna lui Stalin,
sângele popoarelor din Europa răsăriteană vândute la Yalta, sângele
ungurilor, al cubanezilor, al congolezilor.
Însă pacea nu a fost încheiată cu răul decât în zilele noastre, sub
Brejnev. Să nu facem acum pe nevinovaţii şi să nu pretextăm că nu
cunoaştem regulile luptei împotriva răului: ştiam totul perfect. Atunci când
refuzam „buna vecinătate“ cu răul, atunci când răul era refuzat ca fiind
inacceptabil, ştiam să acţionăm foarte bine.
Dacă se proclama ideea că răul prin excelenţă era, de pildă, rasismul,
nimănui nu i-ar fi trecut prin cap ideea să-l combată dezvoltându-şi relaţiile
comerciale sau culturale cu Africa de Sud. Dimpotrivă: boicotul trecea drept
măsura cea mai adecvată, şi el a fost aplicat cu atâta înverşunare, încât nici
un sportiv nu a îndrăznit să se ducă în Africa de Sud, pentru competiţii, cu
riscul să-şi distrugă singur cariera. Se considera că este, în schimb, posibil
să se celebreze Jocurile Olimpice la Moscova, în toiul arestărilor masive şi al
agresiunii împotriva Afganistanului. Ne închipuim oare pe cineva propunând
organizarea Jocurilor Olimpice la Johannesburg sau la Pretoria? Ar fi fost
iute dat gata!
Şi din moment ce rasismul era proclamat Răul, nici un ziar nu
publica articole în favoarea apartheid-ului, oricât ne-ar toca cineva urechile
cu libertatea de expresie. Grupuleţele cu convingeri rasiste erau foarte pe
faţă urmărite de poliţie, şi oricine era suspect de simpatie faţă de rasism, nu
putea în nici un caz, în nici un domeniu, să facă o carieră. Nimeni nu s-a
trezit, în legătură cu acest lucru, să protesteze împotriva „vânătorii de
vrăjitoare“. Rasismul a fost înconjurat cu un cordon sanitar de intoleranţă,
cu ajutorul căruia nu s-a extins şi nici nu a devenit un fenomen banal.
Comunismul a fost făcut respectabil, acceptabil. Nu puteai lupta împotriva
lui, acest lucru trecea drept nepotrivit, se recomanda „să se multiplice
contactele“ cu el. De aceea a început el să străluceasacă din răsputeri şi a
cuprins jumătate din lume. Nu este oare evident? Există măcar un singur
om pe pământ care să nu fi văzut aşa ceva?
Oamenii politici nu ştiau oare că, îndemnând la dezvoltarea
contactelor comerciale cu Uniunea Sovietică, ei îi multiplicau pe acei
Hammer, Maxwell şi Bobolas? Nu înţelegeau oare, atunci când primeau
solemn delegaţii de oameni politici sovietici sau de „deputaţi“, că aceştia nu
erau oameni de stat şi parlamentari, ci ucigaşi şi marionetele lor?
Semnându-şi convenţiile de „schimburi culturale“, de „cooperare ştiinţifică“
sau de „contacte umane“, nu pricepeau oare că prin aceste acţiuni întăreau
KGB-ul în influenţa lui asupra societăţii, din moment ce lui îi revenea
sarcina de a-i selecţiona pe „candidaţii emeriţi “ sortiţi acestor contacte?

A supravieţui cu orice preţ!


Cu toţii înţelegeau totul, ştiau totul sau ghiceau totul, dar nu voiau
nici măcar să vorbească despre acest lucru, căci aspirau nu la combaterea
comunismului, ci la supravieţuire. Să supravieţuiască cu orice preţ,
sacrificându-şi atât conştiinţa cât şi bunul simţ, sacrificând oameni
nevinovaţi, ţări întregi. Sacrificându-şi în cele din urmă viitorul, căci logica
supravieţuirii se supune axiomei ocnaşilor: „Mori tu astăzi, rândul meu o să
vină mâine.“
Lumea noastră a avut o şansă uriaşă, acest mâine nu a sosit, iar
monstrul a crăpat înainte de a se fi târât până la gâtul nostru. Acum, când
comunismul s-a prăbuşit în sfârşit, când cortina de fier a căzut şi a
dezvăluit privirilor tablouri de jale şi de mizerie, acum când nu mai pot fi
trecute sub tăcere crimele sale, această „coexistenţă“ nu ne apare decât şi
mai nefericită şi stupidă. Şi încă şi mai criminală, căci, mitul odată alterat
iar teama dispărută, este de acum înainte evident că această coexistenţă nu
era decât o capitulare morală în faţa răului, o formă de complicitate cu
crima. Ce se poate spune acum întru apărarea sa? Ce se poate răspunde
generaţiilor de mâine dacă ne întreabă cu perplexitate? Că trebuia cu
adevărat să supravieţuim? Şi germanii au trebuit să supraveţuiască după
Primul Război mondial, de aceea l-au urmat pe Hitler. De ce au fost atunci
judecaţi la Nürnberg? Au sacrificat evrei, ţigani, slavi, aşa cum noi am
sacrificat zeci de alte popoare, pentru a supravieţui ei înşişi.
Şi, la fel ca germanii din 1945, nu vrem să privim în străfundul
sufletului nostru, nu vrem „să scotocim în trecut“, nu vrem scandaluri. La
fel ca ei, închidem ochii şi repetăm că „nu ştiam“, că „noi nu făceam
politică“, sau că, chiar daca am fi ştiut, „nu puteam face nimic“.
Este oare vorba doar de germani? Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost
astăzi, de jena în care se împotmolea generaţia părinţilor noştri, odată
descoperite ceea ce erau numite „crimele cultului personalităţii“.
Bineînţeles, ei nu ştiau nimic. Şi chiar dacă ar fi cunoscut nişte firimituri, ei
credeau că toate acestea erau necesare pentru binele omenirii. Şi doar
încolţiţi de fapte irefutabile (poate oare trece nebăgată în seamă uciderea a
şaizeci de milioane de oameni?), mărturiseau, ca o ultimă justificare, că
acţionaseră nu din convingere, ci de teamă. Şi iată aşadar că într-o teamă
constantă defilaseră ei pe sub drapelele roşii în cursul parăzilor, de teamă
intonaseră cântece revoluţionare, cu teamă îşi ridicaseră mâinile în timpul
mitingurilor şi votaseră pentru a susţine politica Partidului, cuprinşi de
teamă primiseră recompense şi măriri de salarii drept răsplată pentru
munca lor fidelă. La fel ca cele trei maimuţe veşnic fericite din poveste, care
nu văd, nu aud şi nu spun nimic, ei „credeau“ în comunism pentru că nu
„ştiau“, şi nu ştiau din teamă de a deschide ochii. Trebuie de bine de rău să
trăieşti, să supravieţuieşti...
...Îmi amintesc de asemenea de un film pe care l-am văzut,
adolescent, într-o Moscovă post-stalinistă şi din care fiecare secvenţă,
fiecare frază era pentru noi ca o gură de aer curat. Vedeai acolo un
judecător bătrân, înţelept, venit din colţul lui pierdut din America, într-o
Germanie distrusă de război, şi care încerca să priceapă cum de putuseră
ajunge la ororile de la Auschwitz nişte oameni aparent normali, cinstiţi,
muncitori, îndopaţi de cultura lor veche. Îmi aduc aminte de scenele finale
de parcă le-aş fi văzut ieri, şi de cuvintele verdictului:
„Partea civilă a acestui proces este civilizaţia. Însă tribunalul ne spune
că oamenii aflaţi în boxă sunt răspunzători de acţiunile lor. Principiul legii
de procedură penală în orice societate civilizată este comun: oricine
îndeamnă o altă persoană la crimă, oricine furnizează arma crimei, oricine
este complice la o crimă este vinovat.“ Atunci ca şi astăzi, nu era uşor să
rosteşti aceste cuvinte. Interesele politice, necesitatea, s-o spunem iarăşi, de
a supravieţui, orbirea morală a omului nu îi îngăduie să-şi vadă partea sa de
responsabilitate într-o crimă împotriva umanităţii. Omul de pe stradă ce
putea el face? Impunea tăcere conştiinţei sale, ca şi ceilalţi, dar nu putea
oare şti că toate astea se vor termina prin munţi de cadavre şi râuri de
sânge?
„Şi apoi la ce bun atâtea eforturi? Pun prinsoare că peste cinci ani vor
fi eliberaţi oamenii pe care i-aţi condamnat“, remarca cu perfidie avocatul.
La care judecătorul cel înţelept a răspuns:
„Ceea ce sugeraţi dumneavoastră poate foarte bine să se întâmple.
Este logic în vremurile astea. Dar a fi logic nu înseamnă şi a fi îndreptăţit. Şi
nu există nimic pe lume care să facă să fie just ceea ce nu este.“
Au trecut mai bine de treizeci de ani, dar acest film al lui Stanley
Kramer mi-a rămas în minte în pofida lungilor ani de captivitate şi de exil,
de încercări crude, de dezamăgiri crunte. Am avut uneori impresia că nu voi
rezista, căci aveam logica împotriva mea şi a prietenilor mei. Dar îmi aduc
aminte: „Nu există nimic pe lume care să facă să fie just ceea ce nu este.“
Filmul se numea Procesul de la Nürnberg.

Partea a doua - NOAPTEA DE DUPĂ BĂTĂLIE


3.

Întoarcere la Lubianka
În realitate, întreg maldărul ăsta de documente mi-a nimerit din
întâmplare în mâini, când, după luni de eforturi zadarnice, îmi pierdeam
nădejdea de a vedea vreodată ceva din ele. Euforia anului 1991 de acum se
evaporase, se topise speranţa unor schimbări viitoare făgăduind, dacă nu
renaşterea ţării, cel puţin nişte realităţi rezonabile sau măcar decente. Se
putea vedea restaurându-se în viteză puterea nomenklaturii, iar eu eram pe
punctul de a renunţa la orice călătorie la Moscova pentru a nu mă chinui
degeaba la vederea unei asemenea nenorociri.
Totuşi, nu mă simţeam liniştit la mine acasă, la Cambridge. Lumea
veche, obişnuită, se schimba văzând cu ochii. Ca şi cum ar fi fost lovită de
vârtejurile uriaşe ale unei entropii ieşite din prăbuşirea unor structuri
colosale la Est. Începuse şi ea să se macine fără vreo cauză aparentă. S-ar fi
putut crede că o mână puternică scosese din existenţă un pivot invizibil,
privând-o totodată de sensul şi de punctul ei de sprijin: gândirea care
dominase lumea în timpul ultimelor doua secole intrase în agonie. Fiecare
simte intuitiv că această moarte este pe cât de dorită pe atât de ineluctabilă,
însă ultimul rămas bun este însoţit de teamă - terorizaţi cum suntem de
necunoscut - şi atunci stăm să batem pasul pe loc, în deplină confuzie. Doar
elita intelectuală, cu o încăpăţânare sinucigaşă, se agaţă de dărâmăturile
utopiei ei desfigurate până la absurd. La fel ca un miriapod strivit, ea îşi
agită încă labele, stângace şi în contratimp. Vedem într-o parte nu ştiu ce
„nouă ordine mondială“ mitică, „sat global“ sau „Europă federală“; de
cealaltă parte, „ecologiştii“, „feministele“, apărătorii drepturilor animalelor şi
plantelor. Şi, bine înţeles, fiecare îşi justifică fără jenă atitudinea din timpul
războiului rece. Marasm complet. S-a putut vedea producându-se lucrul de
care eu mă temeam cel mai mult: refuzul fricos de a se bate s-a transformat
în neputinţă de vindecare. Utopia antiumană s-a năruit, dar nu am văzut
triumfând pe ruinele ei nici libertatea spiritului, nici nobleţea gândirii. Nimic
altceva decât o farsă, absurdă, jalnică. Milioane de victime n-au servit la
nimic: omenirea nu a devenit nici mai bună, nici mai înţeleaptă, nici mai
matură...
Pentru Rusia, acest lucru s-a transformat în tragi-comedia cea mai
vulgară şi putem vedea foşti „patroni“ comunişti de importanţă medie şi
generali KGB jucând rolul de mari democraţi, adevărate ziduri de apărare
ale ţarii împotriva comunismului. S-a putut vedea urcând pe scenă tot ce
era mai monstruos, mai putred, mai josnic, tot ce stătuse până atunci
tupilat în ungherele închisorii comuniste şi nu supravieţuise decât datorită
unei perfecte atrofieri a conştiinţei. Cei pe care argoul nostru de cerşetori îi
califică drept „şacali“: atâta timp cât există autentici hoţi în celulă, nu-i vezi,
nu-i auzi pe acei „şacali“, tupilaţi cum sunt pe lângă pereţii despărţitori. Nici
n-au pornit-o bine hoţii spre un lagăr, că şacalii se manifestă deja, se
dezlănţuie, organizează viaţa de borfaşi, îşi impun regulile. Dacă se întoarce
un singur hoţ adevărat, iată-i pe toţi evaporaţi, dispăruţi prin unghere.
Observând această „democraţie“ de şacali, te gândeşti fără să vrei la
cuvintele profetice ale lui Vîsoţki90:

Trăiesc. Dar trăiesc încercuit


de fiare ignorându-ne chemările,
de câini - rudele noastre îndepărtate –
pe care cândva îi ştiam de victime91.

Ca să o spun într-un mod general, dacă ceva mă împingea să mă


întorc acolo, era vechiul meu obicei de a nu capitula, în pofida bunului simţ.
La urma urmei, nu petrecuserăm noi o viaţă consacrându-ne unei cauze
absolut disperate?
Ce-mi rămânea de altfel de făcut? E greu să te resemnezi cu gândul că
întreaga noastră viaţă este zadarnică în cele din urmă, că toate acele
eforturi, toate acele victime nu au nici un sens. Astfel până la urmă,
strângând din dinţi şi stăpânindu-mi dezgustul, am continuat să gonesc
spre Moscova, să-mi deschid drum spre noile autorităţi „democratice“, să
încerc să le conving să deschidă arhivele Partidului. Şi cu cât afacerea asta
dura mai mult, cu atât îmi era mai greu să renunţ la încercarea mea, deşi
şansele de succes se diminuau la fiecare nouă călătorie.
Pretinsul „puci“, din august 1991, nici nu se terminase încă şi eu
eram deja la Moscova, explicând noilor stăpâni ai destinelor ruseşti că
planul meu era în interesul lor. Trebuie să ucizi fiara rănită mai înainte ca
ea să-şi revină de pe urma şocului. Trebuia înainte de toate să fie
împiedicaţi oamenii aceia să redevină stăpâni pe situaţie. Trebuia, repetam,
să fie creată o comisie de anchetă asupra crimelor comunismului, de
preferinţă internaţională, pentru a stopa orice acuzaţie de învârteală
politică. Trebuia lărgit procesul puciştilor şi făcut din el procesul URSS-ului.
Trebuia studiată afacerea asta la lumina zilei, imediat, fără a mai pierde
timp, din plin sub lumina reflectoarelor şi a camerelor de televiziune, în felul
în care îşi conduc anchetele comisiile Congresului Statelor Unite...
Momentul era excepţional, totul era cu putinţă. Nomenklatura
descumpănită era gata de orice şi nu se temea decât de un lucru: justiţia
expeditivă, reglementările de conturi la colţul străzii. Simţise un nod în gât

90 Vladimir Vîsoţki, Sfârşitul din „Vânătoarea de Lupi“ sau Vânătoarea din


Elicopter. Citat din cartea Culegere de versuri şi cântece, vol. 2 Apollon
Foundation & Russica Publishers Inc., New York, 1988.
91 Cel ce vorbeşte este evident un lup.
la vederea lui „Felix omul de fier92“ legănându-se suspendat de un fir de
oţel. Profitând de situaţie, se putea purcede, dacă nu la un nou Nürnberg,
măcar la un proces de acelaşi tip, al cărui efect moral ar fi fost cu atât mai
mare asupra lumii noastre revenită la starea de sălbăticie. În toate cazurile,
tendinţa „spre dreapta“ după un astfel de proces ar egala tendinţa „spre
stânga“ ce urmase celui de la Nürnberg.
Cel mai curios este că acest lucru a fost pe punctul să reuşească,
îmbătată de victoria sa nesperată, noua conducere rusă nu prea privea
înainte şi nu ştia nimic despre lumea exterioară. Ideea de a-şi lichida
duşmanul direct i se părea şi logică şi ispititoare.
„Pe cuvânt, mi se spune, ideea nu e rea. Numai că nu trebuie să vină
de la noi, de la guvern. Ar trebui s-o pui în mişcare prin mijloacele tale
proprii.“
Ceea ce s-a întâmplat. Directorul televiziunii centrale, Egor Iakovlev,
convocat de urgenţă, a găsit mijlocul de a o „lansa“ în modul cel mai
senzaţional: un dialog televizat cu Vadim Bakatin, proaspăt ieşit din KGB.
Era chiar la începutul lui septembrie. Moscova nu-şi revenise încă de
pe urma puciului, baricade se aflau încă în jurul „Casei Aibe“, pe bulevardul
periferic, flori reaminteau pe cei trei tineri care-şi aflaseră acolo moartea,
când echipa televiziunii, Iakovlev şi cu mine ne-am apropiat de faimosul
edificiu al Lubiankăi. Totul amintea acolo de zilele tinereţii mele: „Lumea
copiilor“ la colţ, lugubra clădire a KGB-ului în centru, în faţa staţiei de
metrou „Piaţa Dzerjinski“; şi doar piedestalul gol al lui „Felix omul de fier“
mai amintea de evenimentele recente. Era straniu să-l văd acoperit de
inscripţii cum ar fi „Jos PCUS!“ sau de reprezentări ale svasticii şi ale secerii
cu ciocanul unite prin semnul „egal“. Aceste graffiti dispăreau, şterse de o
mână sârguincioasă, dar reapăreau negreşit ziua. Acest lucru a durat câteva
săptămâni, apoi oamenii s-au plictisit de jocul ăsta. Atunci s-a putut vedea
apărând pe soclul curăţat o inscripţie curăţică făcută cu vopsea aibă: „Adio,
Felix, noi te-am apărat prost“. Cekiştii avuseseră ultimul cuvânt.
La poartă, garda ne-a dat onorul, fie pentru că eram însoţiţi de un
adjunct al lui Bakatin, fie pentru că este uzanţa de a-i primi astfel pe
oaspeţii de onoare - habar n-am. Nu m-am putut împiedica să mă gândesc
la sosirea mea în acel loc cu douăzeci şi opt de ani mai înainte, fără nici o
ceremonie, prin intrarea laterală, la care sergentul care mă luase în primire
se interesa doar de conţinutul buzunarelor mele. Între aceste două vizite se
scursese o întreagă viaţă, pentru a nu spune o epocă. Însă această amintire
nu m-a făcut să simt nici bucurie, nici triumf. Mai curând un sentiment de
neputinţă, sentimentul unei vieţi irosite, care îmbrăca o formă concretă:
„Aşadar, mi-am spus, ai petrecut o viaţă bătându-te împotriva acestei

92 „Jeleznîi Felix“, porecla lui F.E. Dzerjinski (1877-1926), fondatorul Cekăi,


a cărui statuie domina piaţa ce-i purta numele în faţa Lubiankăi.
instituţii, iar ea tot în picioare stă. Şi te poţi cu adevărat întreba care din voi
doi îl va îngropa pe celălalt.“
Fireşte, alegerea unui Bakatin pentru a-mi da replica nu era un efect
al întâmplării. Era bine cunoscută dispoziţia lui hotărâtă şi, deşi sub
Gorbaciov ar fi urmat cariera clasică, mai întâi secretar de obkom 93 înainte
de a fi ministru de Interne, el detesta administraţia de care se ocupa acum.
Când, de îndată după puci, la Consiliul de miniştri al republicilor uniunii,
Gorbaciov îi propusese acest post, mai întâi refuzase, argumentând că „era o
organizaţie pe care trebuiau pur şi simplu s-o dizolve“.
„Ei bine, este tocmai ceea ce vă vom încredinţa94“, replicase Elţîn.
În momentul întrevederii noastre, era în funcţie de ceva mai mult de o
săptămână, dar reuşise să disocieze de KGB o serie de servicii pe care le
încredinţase altor ministere. Şi suprimase pur şi simplu mult prea faimosul
Directorat Z, copil adoptiv al celei de 5-a Direcţii generale, care avea sarcina
represiunilor politice. Nu se simţea încă la largul său în imensul lui birou şi
părea că nu se află cu adevărat la locul lui acolo. În orice caz, atunci când l-
am întrebat ce patron îl precedase în acel birou, a stat mult timp, ca un
copil luptându-se cu un nou joc electronic, până să nimerească butonul cel
potrivit pe tabloul său de bord, pentru a-l aduce pe unul din adjuncţii săi.
Acesta, aşa cum se cuvine să facă un adevărat cekist, s-a ivit într-o
tăcere perfectă, ca o fantomă.
„Prezintă-ne istoria biroului“.
Nu, Andropov nu stătuse acolo. Era într-o altă clădire. Fusese văzut
aici Cebrikov, apoi Kriucikov.
Bakatin era vizibil jenat şi de noua sa poziţie şi de viitoarea noastră
întrevedere. Cunoştea fireşte subiectul dinainte şi nu avea să se teamă de
vreo capcană din partea mea. Dar mai era totuşi şi camera de televiziune: ce
avea să se vadă oare pe ecran?
„Cum asta, totul? Şi şosetele mele?“ .
Părea în special stingherit să-şi arate şosetele telespectatorilor.
Pregătindu-mă de interviu, îl împărţisem în minte în trei părţi care
permiteau cu o anumită precizie să se pună în discuţie ideea unei comisii
internaţionale şi să se neutralizeze la maximum eventualii ei adversari.
Ştiam că în cursul unei conferinţe de presă, Bakatin se pronunţase deja
împotriva denunţării publice a acelor „stukaci“, sau informatori secreţi ai
KGB-ului. Asta îmi convenea de minune: într-o ţară în care numărul
turnătorilor era, dacă nu unul din zece ca în Germania de Est, măcar şi cu
siguranţă unul din douăzeci, era imposibil şi absurd să încerci să-i demaşti.
Sau să-i judeci pe toţi subalternii PCUS. Era lipsit de noimă, mai întâi

93Comitet regional al partidului.


94 Vadim Bakatin, Eliberarea de KGB, Moscova, Ediţiile Novosti, 1992,
pag.22.
pentru că graniţa între membru şi nemembru de partid era mobilă, ca şi cea
între stukaci şi simplul conformist sovietic. Cu excepţia unei mâini de
„renegaţi“ de-ai noştri, ţara întreagă era „înregistrată“ oficial. Ce voiaţi să se
poată face în faţa unei astfel de situaţii? Un nou gulag?
Dacă se ţinea seamă doar de dificultăţile juridice, amploarea
problemei, rezistenţa foştilor turnători şi a patronilor lor cuibăriţi în toate
structurile puterii actuale, era pur şi simplu imposibil să se înceapă prin
procesul lor. Chiar şi în Cehoslovacia, singura dintre fostele ţări comuniste
care a avut curajul să înceapă procesul delaţiunii, reacţia societăţii fusese
extrem de ostilă, iar procesul însuşi fusese blocat tocmai de problema
turnătorilor.
În sfârşit, acest lucru ar fi fost nu doar inutil, ci chiar dăunător.
Problema nu era de a-i separa pe cei mai puţin vinovaţi de cei mai vinovaţi,
pentru a-i pedepsi în mod sigur pe aceştia din urmă, ci de a provoca un
proces de însănătoşire a societăţii: nu isteria colectivă, reglementările de
conturi, denunţurile şi sinuciderile pe care o astfel de anchetă le-ar fi
declanşat cu siguranţă, ci căinţa. Pentru acest lucru, era nevoie să fie
judecat sistemul dimpreună cu toate crimele sale şi era suficientă
condamnarea conducătorilor săi, care se aflau oricum în închisoare pentru a
fi organizat puciul.
Asupra acestui punct, Bakatin şi cu mine eram întru totul de acord şi
acesta a fost elementul prin care am început discuţia, pentru a-i arăta că îi
susţineam poziţia şi pentru a da conversaţiei tonul potrivit. Ţineam să arăt
unor milioane de telespectatori că noi, foştii deţinuţi şi disidenţi, în pofida
opiniei comune, nu aveam mei ar» fel de sete de răzbunare, că nu ea îmi
inspira propunerile, ci interese mult mai grave şi deloc personale. Procedând
astfel, nu eram nesincer: este adevărat că nu trăiesc pentru ură şi că nu
încerc nici o poftă de a mă răzbuna împotriva nimănui, căci n-am fost
niciodată victima nimănui: am ales eu însumi tot ce mi s-a întâmplat, într-
un mod perfect voit şi perfect conştient de consecinţe.
Să te răzbuni pe stukaci era complet grotesc: spre deosebire de
majoritatea concetăţenilor mei (incluzându-l şi pe Bakatin), îi cunoşteam pe
oamenii ăştia, atât prin naivii care ne populau celulele, cât şi prin agenţii ce
ne erau expediaţi. Ştiam că în cea mai mare parte erau oameni zdrobiţi,
demni de milă, adesea constrânşi să colaboreze cu KGB prin şantaj sau
ameninţare. În fond nimeni nu ştie dinainte cum se va comporta într-o zonă
de înaltă presiune, iar cel care n-a simţit nimic asemănător nu ar putea fi
judecător. Dacă a simţit aşa ceva, nu va avea chef să judece.
Dacă puteam să dau dovadă de toată indulgenţa cu putinţă în această
problemă, existau totuşi două subiecte care cereau cea mai mare severitate.
Primul ţinea de obligaţia noastră în faţa istoriei de a dezvălui toate secretele
închise în arhive, lucru pentru care se propunea tocmai crearea unei comisii
internaţionale care să recruteze istorici cunoscuţi de la noi ca şi din
străinătate. Amestecam atunci în mod deliberat uciderea lui Kirov,
asasinarea lui Kennedy, atentatul împotriva papei, pentru a lăsa la urmă
tema, cea mai importantă, cea a crimelor internaţionale ale PCUS şi ale
KGB. Acest ultim punct era încă tabu în URSS. Se presupunea că omul
sovietic gândea că, dacă toţi comuniştii erau vinovaţi de crime împotriva
poporului lor, de represiuni, de distrugeri economice, pe plan extern erau
„ca toată lumea“, nici mai buni, nici mai răi. Trebuie să ne adaptăm
împrejurărilor, ce mai! Americanii nu erau nici ei nişte îngeri. Iar spionajul?
Nu este el practicat de orice stat, chiar democratic?
Ceea ce trebuia distrus era acel mit periculos, cultivat cu grijă pe
atunci atât de presă cât şi de şefii noştri, el trebuia sfărâmat, o dată cu
imaginea mitică a gloriosului agent secret sovietic, erou şi patriot. Trebuia
să se declare fără urmă de echivoc că Uniunea Sovietică nu avusese
niciodată o politică externă „normală“, că ceea ce purtase acest nume era un
şir de crime împotriva umanităţii, întins pe decenii întregi. De aceea,
păstrând acest subiect pentru sfârşit, atunci când dialogul nostru luase
aspectul unei convorbiri cordiale între doi vechi prieteni, de acord în toate,
abordam dintr-o dată probleme necunoscute spectatorului sovietic: direcţia
terorismului internaţional, traficul de droguri, corupţia şi şantajul impuse
oamenilor de afaceri, oamenilor politici, artiştilor din Occident, colosala
acţiune de dezinformare pusă la punct de KGB în afara graniţelor noastre.
„Înţelegeţi bine, repetam eu, noi avem spionajul nostru, independent
de KGB: este GRU, ale cărui servicii secrete tratează chestiunile militare.
Este o cu totul altă afacere. Aici însă era vorba de spionaj politic. O mulţime
de personalităţi străine au fost amestecate. Cumpărate sau silite prin
şantaj. Înţelegeţi bine că nu se pot lăsa lucrurile astfel. Văd bine toate
dificultăţile pe care le presupune demontarea unui astfel de sistem, dar nu
putem să nu ne pese. Niciodată nu se va acorda încredere ţării noastre dacă
lăsăm lucrurile în starea asta... Nu se va şti niciodată aici ce este un stat
normal, dacă se tolerează existenţa unui astfel de organism...
„Mai mult, aveţi o obligaţie faţă de comunitatea străină, faţă de
celelalte ţări, aceea de a le ajuta să se elibereze de tot răul pricinuit de acest
sistem.
„În sfârşit, i-am spus în cele din urmă pentru a-l speria, acest lucru
priveşte şi securitatea statului nostru. Anumiţi experţi străini socotesc că, în
cursul activităţii sale, KGB-ul a acumulat asemenea bogăţii, cu băncile sale,
întreprinderile sale mascate, instituţiile sale de faţadă, încât aceşti domni
pot încă exista şi funcţiona vreo zece ani de acum încolo chiar dacă ar fi
interzişi la Moscova. Mulţi gândesc astfel în Occident. Nu puteţi lăsa
lucrurile astfel. Ar putea deveni duşmanii voştri.“
Ca să fiu drept, Bakatin nu discuta, nu replica şi, dacă răspundea, o
făcea mai ales pentru a invoca totala sa necunoaştere a subiectului. Cum ar
fi avut timpul, dacă nu era în funcţie decât de o săptămână?
„Hm! tema spionajului este astăzi pentru mine tot ce poate fi mai
complicat, mormăia el. (Avea un fel de a vorbi destul de comic, mormăind
fără punctuaţie, fără început şi sfârşit.) În cazul de faţă, chiar în planul meu
de acţiune, în ceea ce figurează pur şi simplu în calendarul meu personal,
eu situez spionajul pe un plan puţin diferit.
Eu nu cred că ei au acolo documente privind activitatea criminală de
care vorbiţi. Dacă există anumite fapte, despre care eu nu ştiu categoric
nimic, să admitem că unul dintre ei s-a dedat concret la... la traficul de
droguri, de exemplu, sau la sprijinirea terorismului... Dacă aşa stau
lucrurile, trebuie văzute toate astea, trebuie demontate. Este ceva foarte
serios. Ceea ce fac ei în străinătate, cunoaştem cu toţii foarte prost...“
Mi se părea dacă nu speriat, cel puţin alarmat, mai ales de informaţia
privind bogăţiile adunate de KGB în străinătate; repeta că acest lucru nu
putea fi neglijat, că trebuia lămurit totul, dar - este cu adevărat esenţial -
era gata să nu susţină ideea:
„În mare, în principiu, sunt de acord cu dumneavoastră, trebuie
restabilit adevărul. Trebuie cel puţin să-l cunoaştem. Dar nu pot în acest
moment, pe nepusă masă, să cercetez cu dumneavoastră condiţiile creării
unei asemenea comisii internaţionale, spuse el pentru a încheia discuţia
noastră. Există, de asemenea, probleme de drept ce trebuie să fie
examinate... Era în interesul acestei instituţii să ţină totul secret, de aceea
mulţi nu ştiu nimic. De aceea trebuie ca noi să acceptăm în principiu o
schemă de acest tip. În principiu. Şi să reflectăm la modul de a-i da o
formă“95.
Ei bine, Vadim Victorovici, am spus în încheiere întinzându-i mâna,
ţin să vă urez succes, să vă arăt simpatia mea, să strâng mâna primului şef
al KGB-ului din viaţa mea pe care-l văd...“
Şi trebuie să spun, spre ruşinea mea, că am crezut un moment că
toate se vor petrece astfel; ne vom revedea, fără televiziune, vom examina
aspectele juridice ale problemei, vom formula întrebările şi ne vom pune pe
treabă. „De ce nu? Elţîn va semna un ucaz, eu voi face apel la prietenii mei
istorici şi sovietologi de la Hoover Institute, oameni ca Bob Conquest,
prieteni din asociaţia Memorial; le vom da ca asistenţi studenţi de la Şcoala
arhivelor şi vom purcede la cercetarea foarte amănunţită a depozitelor de
hârţoage. Totul părea atunci cu putinţă în timpul acelor zile, la vederea
svasticii pe care mâna poporului o punea în ecuaţie cu secera şi ciocanul pe
un soclu rămas gol în plină piaţă Dzerjinski.
Timp de o clipă, mi-am închipuit că această ecuaţie elementară va fi,
în sfârşit, în lumea noastră ceea ce ar fi trebuit să fie întotdeauna: un
adevăr evident, ceva cam ca 2 + 2 = 4 al lui Orwell. E atât de puţin, atât de

95Citat după Monitorul RFE/RL, Research Institute, Soviet Media New


Budget, 9 septembrie 1991 nr. 796, pag. 21-25, «Un dialog neaşteptat».
simplu, şi cât de mult ar câştiga în curăţenie, în cinste viaţa noastră....
În clipa următoare, viziunea a dispărut pentru a lăsa locul realităţii.
„Este oare cu putinţă ca acel simpatic tip care bâiguia cuvintele, atât
de amuzant stingherit la ideea să-şi arate şosetele telespectatorilor, să-i
poată veni de hac unui asemenea monstru? Nu e în măsură să ştie ce se
face în spatele lui.“
Un prieten care mă aştepta la ieşire a conchis în chip laconic, aproape
nemilos, de parcă ar fi bătut un cui în capacul unui sicriu:
„Ce trebuie aici, sunt oameni ca tine, nu ca el.“

Nemuritor KGB
Convorbirea noastră a fost transmisă la 9 septembrie 1991, imediat
după jurnalul de seară, la ora 21, aproape integral, cu câteva tăieturi de
ordin pur tehnic. Cu totul vreo douăzeci de minute, însă reacţia a fost destul
de furtunoasă. Tonul presei a fost mai degrabă binevoitor; se punea
accentul pe latura „insolită“ a întâlnirii noastre înseşi: uitaţi-vă în ce
vremuri trăim şi ce schimbări se produseseră în ţara noastră! Publicaţiile
cele mai populare la vremea aceea, ziarul Izvestia şi revista Ogoniok, au
publicat articole despre acest eveniment însoţite de comentarii ce-mi
aparţineau în care încercam să dezvolt tema96. S-au găsit fireşte imbecili
care să-mi reproşeze un exces de indulgenţă faţă de turnători şi, mai cu
seamă, strângerea mea de mână cu şeful KGB. Acest lucru nu m-a surprins
şi nici măcar nu m-a iritat: în astfel de momente, proştii îşi sporesc în mod
obişnuit activitatea. Şi le place mult să-şi facă un capital politic cu preţul
unei demagogii facile.
Ce este mai grav este că vorba mea aşezată nu a izbutit să adoarmă
vigilenţa acelora care erau direct vizaţi, „profesioniştii“. Aceştia înţeleseseră
perfect modul meu de abordare, iar tonul meu liniştit şi amical îi alarmase
mai mult, după părerea mea, decât orice tiradă ameninţătoare sau decât
orice cerere de pedeapsă. După câteva zile, a fost văzut făcându-şi apariţia
pe ecran generalul Şebarşin, pe atunci şef al PGU (Primul Directorat general
al KGB), care, fără nici cea mai mică aluzie la dialogul nostru televizat, a dat
asigurări publicului că nu va avea să se teamă de nici cea mai măruntă
dezvăluire senzaţională asupra activităţilor de spionaj. Era evident un
semnal adresat „amicilor“ din străinătate, menit să liniştească nişte
„parteneri“ alarmaţi97.
Treaba asta n-a făcut decât să crească şi să capete un aspect din ce în

96 Ivestia din 10 sept. 1991, «Discuţia unui disident celebru cu preşedintele


KGB», A. Plutnik.
97 Emisiune la Televiziunea centrală (Ostankino) din 27 septembrie 1991,

Emisiunea «Priviri».
ce mai grozav. Au apărut articole, semnate de foşti ofiţeri ai serviciilor
secrete de „reputaţie democratică“, sortite să demonstreze că ideile mele
privind amploarea activităţii lor erau foarte exagerate.
„...Chiar şi un veteran al disidenţei ca Vladimir Bukovski, care are
asupra KGB-ului o informaţie diferită de cea teoretică, a atras atenţia, între
altele, în convorbirea sa cu Bakatin asupra faptului că ţara noastră ar face
bine să se limiteze la serviciile secrete militare şi să o lase mai moale cu
celelalte forme de spionaj, scria în Ogoniok, Mihail Liubimov, agent
pensionat. Gând înţelept, progresist, asupra căruia ne întrebăm doar dacă
va fi susţinut de guvernele occidentale care, în afara serviciilor lor secrete
militare, dispun încă de CIA, de CIS, de BND, de Mossad. L-am auzit, de
asemenea, pe Bukovski formulând teza conform căreia serviciile KGB se
ocupau în străinătate de o colosală dezinformare“.
Urmau, fireşte, explicaţii detaliate negând existenţa unui sistem
colosal. Abia de erau câteva jalnice veleităţi, câteva documente falsificate
care n-au amăgit pe nimeni şi „nu au provocat decât indignarea împotriva
celor ce le-au fabricat“.
Am stat destul la marinat în sosul „măsurilor active“ pentru a afirma
că falsurile nu constituie decât o infimă parte a muncii serviciilor secrete, că
partea leului revine tocatului temelor noastre de propagandă cărora li se
adaugă un lustru „occidental“... Esenţialul acestei pretinse munci nu consta
decât în împunsături de ac, perfect pierdute în torentul informaţiei
occidentale şi care n-au fost atunci de nici un ajutor pentru interesele URSS
în materie de politică externă: o politică murdară şi mediocră mergea la
pieirea ei şi nu putea fi salvată nici de propaganda, nici de sloganurile care
proveneau din „surse occidentale“98.
Pe scurt nu existase nici un sistem de dezinformare, nici agenţi de
influenţă ai „forţelor păcii, progresului şi socialismului“. Şi, ca pentru a
ilustra această teză, Los Angeles Times avea să publice imediat articolul
unui ilustru politolog american, împănat cu întreg arsenalul clasic al
dezinformării kaghebiste privind „disidenţii“: erau cu toţii nişte extremişti
ţâcniţi, iar Bukovski, colac peste pupăză, „ducea negocieri cu noul şef al
KGB-ului de parcă l-ar fi investit cineva cu sarcina asta, şi propunea ca
toate fostele arhive ale KGB-ului să fie arse astfel încât să nu se ştie
niciodată numele informatorilor“99.
Şi a fost cu neputinţă din capui locului să ştim dacă acest domn,

98 Ogoniok, octombrie 1991, «Drang nach Westen», o «Dezinformare a KGB


care n-a înşelat pe nimeni în Vest» de Mihail Liubimov.
99 Kultura din 30 noiembrie 1991, «Mărturii în presă. Un maelstrom de

disidenţi pierduţi în natură», USSR Today, Soviet Media News and Features
Digest, RFE/RL Research Institute, 4 decembrie 1991. Când s-a încercat
regăsirea originalului, s-a văzut că Los Angeles Times n-a publicat acest
articol.
foarte influent în Statele Unite, era el însuşi un agent de influenţă sau dacă
primise această informaţie de la un agent calificat, însă este îndoielnic că
redacţia revistei Kultura era abonată la Los Angeles Times.
În cele din urmă PGU, Direcţia generală a serviciilor secrete, a fost în
grabă detaşată de KGB şi integrată într-un Serviciu central al
contraspionajului (TSR), direct supus lui Gorbaciov şi prezidat de un prieten
al acestuia, Primakov. Existau fireşte pentru acest lucru raţiuni mult mai
serioase decât convorbirea mea cu Bakatin, între altele ameninţarea cu
prăbuşirea tuturor structurilor sovietice inter-republicane legate de
descompunerea Uniunii Sovietice. Este totuşi neîndoielnic faptul că această
decizie era dictată de un alt motiv: de dorinţa de a pune serviciile secrete la
adăpost de orice anchetă şi de orice reformă sau, aşa cum se exprimau
promotorii acestei măsuri, de cavaleri de capă şi pumnal, de dorinţa de „a se
debarasa de marca de fabricaţie KGB“, De aceea se eschivaseră şi se
ascunseseră îndărătul spatelui lat al preşedintelui, şi o dată cu ei toate
secretele lor.
Bakatin care, după cum ne amintim, lăsa problema pe mai târziu, „în
planul calendarului său personal“, a fost desigur fericit să scape de ea.
Trebuie s-o recunoaştem: a încercat onest să dea de urmele crimelor
săvârşite în administraţia sa, despre care îi vorbisem. Dar - ce enigmă - n-a
găsit nimic mai substanţial. Chiar şi pentru afaceri deja vechi care nu mai
prezentau decât un interes istoric, cum ar fi uciderea lui Kennedy sau
atentatul împotriva papei, era de la sine înţeies că bietul KGB n-avea nici un
amestec.
Chiar şi despre persecuţia exercitată asupra iui Saharov şi Soljeniţîn
nu s-a „găsit“ nimic nou: după îndelungi tergiversări, după ce s-a negat
existenţa oricărui document, s-a „dovedit“ brusc că sutele de tomuri ale
dosarului lor operaţional ar fi fost incinerate în 1990.
Mai mult, Bakatin n-a reuşit niciodată să scoată din secret fleacurile
pe care a reuşit să le dibuie. De pildă, dosarul anodin de filare a lui L.H.
Oswald în cursul şederii sale în URSS, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, s-a
eternizat la început într-o infinitate de comisii, apoi a apărut în Bielorusia,
în dependenţă de KGB-ul „independent“ al „independentei“ republici
Belarus. Unde a rămas până la destituirea lui Bakatin. Aparatul KGB făcea
pe naivul pe faţă, fără a se sinchisi dacă este sau nu crezut.
Nu ştiu dacă a înţeles sau nu că era pur şi simplu dus de nas, însă
memoriile sale intitulate Eliberarea de KGB par foarte naive. Căci el a fost
cel de care s-au descotorosit, iar KGB a rămas. Dezmembrarea lui în diverse
departamente şi servicii, cum se străduise Bakatin în cursul celor o sută
şapte zile ale conducerii sale, era la fel de inutilă ca şi tăierea cozii la o
şopârlă sau secţionarea unui vierme de apă. În total, fiecare bucăţică a
reprodus iarăşi întreg corpul, l-a multiplicat chiar, la fel ca în povestea în
care din fiecare dinte al balaurului s-a ivit un pui de balaur nou. Arhivele
erau substanţa balaurului, sufletul lui, pus sub şapte peceţi. Pentru a
termina o dată pentru totdeauna cu el, trebuia să se pună mâna pe acest
suflet, însă flăcăul care, conform poveştii, ar fi trebuit să îndeplinească
isprava, a început să bea şi s-o ţină tot într-un chef. Elţîn, care, imediat
după puci, a semnat un ucaz privind transferarea arhivelor KGB la Direcţia
arhivelor ruseşti, şi-a pierdut orice interes pentru această problemă ca şi
pentru toate celelalte probleme ale ţării. A fost numită o comisie
interministerială pentru transferul arhivelor, în care funcţionari ai KGB-ului
examinau cu un aer grav „problemele de transmisie“ şi, aşa cum se poate
gândi, nu puteau nicicum să le reglementeze. Problema era doar delicată! A
fost de asemenea creată o comisie pentru Sovietul Suprem, prezidată de un
general stalinist, „istoricul“ Volkogonov, căci era nevoie de o „bază juridică“,
„o lege“, cum oare să procedezi altfel? Problema nu era frivolă: trebuia oare
pus totul la secret pentru treizeci sau şaptezeci de ani? Au fost o agitaţie şi o
luptă departe de a se fi sfârşit. Documentele tot n-au fost transferate, nici
cea mai măruntă hârţoagă, şi totuşi, în mod firesc, s-au format în jurul
arhivelor „structuri comerciale“ şi s-a început un trafic vioi cu documentele,
cel puţin cu cele pe care KGB are interesul să le facă cunoscute, şi prin
intermediarii care îi convin. Lumea întreagă a văzut răspândindu-se cea mai
sumbră dezinformare sovietică sub aspect de adevăr istoric...

În măruntaiele Balaurului
Acest lucru nu m-a descurajat totuşi şi nici nu m-a luat prin
surprindere. Într-un mod general, mai înainte chiar de a-l fi vizitat pe
Bakatin, nu prea contam pe arhivele KGB, concentrându-mi eforturile
asupra arhivelor Comitetului Central care fuseseră sigilate îndată după
puci, o dată cu clădirea CC din Piaţa Veche. Ele se aflau în mâinile
conducerii ruseşti cu care măcar aveam câteva contacte. Ştiam, pe de altă
parte, că aceste arhive conţineau probabil tot, în special rapoartele KGB
care nu era, după cum ne amintim, decât „braţul laic“ al Partidului,
„detaşamentul înarmat“ al acestuia. În epoca post-stalinistă cel puţin, KGB
era plasat sub controlul sever al Partidului şi nu putea întreprinde nimic
important fără acordul Comitetului Central.
După două sau trei zile de la sosirea mea la Moscova, în august 1991,
datorită contactelor mele pe lângă conducerea rusă, l-am întâlnit pe
directorul Comitetului pentru arhive, Rudolf Ghermanovici Pihoia, pentru a
preciza în principiu condiţiile de lucru ale unei comisii internaţionale.
Câteva zile mai târziu, nu fără emoţie, am pătruns în clădirea Comitetului
Central, în strada Kuibîşev, la nr. 12, unde se găseau totodată arhivele şi
departamentul arhivelor. Enorma clădire sau, mai bine spus, ansamblul de
clădiri legate prin interminabile culoare, printr-o infinitate de pasaje şi scări,
erau moarte. Direcţia arhivelor nu ocupa decât un etaj la numărul 12, tot
restul era un labirint al Minotaurului în care, fără firul Ariadnei, nu puteai
da nici de intrare, nici de ieşire. Somptuosul parchet al culoarelor te ducea
spre infinit, te făcea să treci de-a lungul uşilor birourilor, sigilate, încă
împodobite cu plăcuţe purtând numele foştilor stăpâni, aparatciki cândva
atotputernici. Pe alocuri, puse de-a dreptul pe parchet, se vedeau stive de
dosare şi hârtii purtând inscripţia „strict secret“. Am luat unul la
întâmplare: raportul nu ştiu cărui obkom privitor la acţiunea ce trebuia
exercitată asupra tineretului. Pentru moment, am fost cuprins de panică: şi
dacă nu am găsi aici nimic altceva decât acele sumedenii de rapoarte asupra
îndeplinirii planurilor sau acţiunilor de propagandă? Şi dacă am descoperi
dintr-o dată că tot ce era cu adevărat esenţial fusese distrus în ultimul
moment sau dus nu ştiu unde? Moscova era plină de zvonuri privitoare la
distrugerea masivă a documentelor, la nişte misterioase camioane
transportând baloturi de hârtie la câteva nopţi după puci...
Pihoia mi-a dat totuşi asigurări. Da, ei reuşiseră să distrugă câteva
hârtii, era însă vorba de documentaţia tehnică relativă la puci. Arhivele
înseşi, atât cât se putea judeca, nu suferiseră. Ucazul care ordona sigilarea
arhivelor fusese semnat de Elţîn la 24 august şi de îndată, noaptea,
Comitetul Central primise comisia însoţită de noua gardă. Primul lucru ce s-
a făcut, e adevărat, a fost să se taie cablurile electrice pentru a opri aşa-
numitele „brakomolki“ (neologism rusesc pe care-l auzeam pentru prima
dată şi care desemnează „tocătoarele“), apoi a fost rebranşată electricitatea,
căci nu se putea găsi nimic în beznă. Maşinile de tocat fuseseră îndopate
până la refuz de documente pe care începuseră să le distrugă în pripă şi
deja nu mai funcţionau.
„Mai întâi, am pus sigiliu pe toate uşile, mi-a povestit Pihoia. Acum
transportăm toate hârtiile din birouri într-o sală mare şi le numerotăm, le
clasăm. Nimeni nu poate lua nimic şi de altfel foştii colaboratori nu mai pot
pătrunde aici. Nici măcar pentru a-şi lua îndărăt lucruri personale. Am
înlocuit în întregime vechea gardă, aducând elevi de la Şcoala de poliţie din
Vologda, dacă nu cumva de la Volgograd.“
Şi, de fapt, intrările şi ieşirile erau păzite de tineri vlăjgani înarmaţi cu
pistoale- mitralieră. La cotitura unui culoar, am dat de unui din ei, un
flăcău zdravăn cu chip copilăros şi descumpănit.
„Nu ştiţi unde e bufetul, aici? ne-a întrebat el plângăreţ. De o oră
caut...“
Am descoperit că bufetul CC continua sä existe, undeva la parter, însă
alimentele rare, inaccesibile altundeva, nu se mai aflau acolo. Funcţionarii
CC găsiseră totuşi timpul să-şi îmbarce provizia de cârnaţi afumaţi.
Ne-am dat seama că era aproape imposibil să se distrugă selectiv
fragmente din arhive ale CC, după cum era imposibil să fie falsificate. Mai
întâi pentru că numărul lor, după o primă estimare, se ridica la 162,
nelegate între ele de nici un fişier, de nici un computer: puterea comunistă
nu se încredea în nimeni, nici măcar în propriul ei aparat. Ar fi fost nevoie
de luni de muncă pur şi simplu pentru a stabili dacă documentele anumitor
arhive nu comportau cópii în alte arhive, sau dacă referinţe la anumite
documente nu erau risipite în diverse arhive. Chiar şi cu preţul ăsta, era
dificil să schimbi şi cel mai mic lucru: fiecare arhivă dispunea de
„inventarele“ ei; documentele aveau o numerotare perforată, coduri, ca şi
registrele care notau intrările şi ieşirile documentelor. Statul birocratic nu
era zgârcit cu hârtia şi de aceea poate aceasta lipsea mereu. Simpla stare a
membrilor de partid, ceea ce se numea „carta unică“, nu număra mai puţin
de 40 milioane unităţi. Arhivele Partidului pentru ansamblul ţării se cifrau
la miliarde de documente.
Am intrat din curiozitate cu un grup de ziarişti invitaţi de Pihoia într-
unul din aceste centre de arhive, cel al „afacerilor private“ ale nomenklaturii
Comitetului Central. O încăpere imensă cu plafoane înalte cu casetoane -
înainte de revoluţie clădirea găzduia o companie de asigurări sau o bancă -
era plină de dulapuri metalice pe şine. Tabloul central de comandă, cocoţat
pe o estradă la intrarea în încăpere, poseda zeci de butoane care, la o
apăsare cu degetul, făceau să se desprindă încet dulapul cerut, care-şi
expunea etajerele încărcate de dosare cu afaceri personale. Erau aproape un
milion, privind, vii sau morţi, membri ai Biroului politic sau subalterni din
Comitetul Central.
Aceste arhive au fost repede transformate în arhive „model“: erau
aduşi acolo străinii, ziariştii, vizitatorii de rang înalt, pentru a dovedi
îndrăzneala şi spiritul democratic ai noilor paznici ai secretelor Partidului.
Ziariştii vedeau în general cum li se deschid, ca din întâmplare, dosarele lui
Voroşilov, Mikoian, uneori Şolohov. Mult efect, puţină primejdie. În realitate
direcţia arhivelor nu era deloc grăbită să divulge documentele nimerite în
posesia ei şi n-avea nici un chef să lupte pentru publicarea lor. Nu era vorba
deloc de nişte cavaleri ai Idealului, ci de funcţionari sovietici tipici care
făcuseră carieră sub vechiul regim, timoraţi şi totodată şireţi, aşa cum se
cuvine unor sclavi. Direcţia, „patronul“ le inspirau o teamă ce-i făcea să
tremure, şi totodată ură şi, cu cât tremurau mai mult, cu atât visau mai
tare să-i tragă pe sfoară într-un fel sau altul. Considerau automat ca pe un
bun al lor propriu bogăţiile care eşuaseră în mâinile lor şi le apărau de
„persoanele străine serviciului“.
Tipurile de funcţionari ce se găseau acolo reproduceau exact pe cei
din orice instituţie sovietică. Cutare jucă rolul incoruptibilului sever,
implacabil adversar al „corupţiei“, şi avea mai apoi să fie prins în flagrant
delict de vânzare de documente ziariştilor. Altuia, cu un aspect convenabil,
civilizat, îi plăcea mult să raţioneze asupra valorilor umane universale,
asupra responsabilităţii noastre în faţa Istoriei, dar se ştia că „îngăduia“ cu
dragă inimă unor colegi străini „să ia cunoştinţă“ de anumite dosare secrete
în schimbul promisiunii unei invitaţii pentru a face un raport la o conferinţă
internaţională, fabricându-şi astfel o reputaţie de „istoric cunoscut“. Nici
unuia nu-i trecea prin cap ideea că era ceva necinstit, ruşinos şi de altfel
pur şi simplu blamabil. Omul sovietic este lipsit de conştiinţă, ce puteţi
face? Nu pare să fi păstrat în creier vreun ţesut susceptibil să conserve
urme de norme morale.
Eu eram pentru ei, prin excelenţă, „un străin în serviciu“, un soi de
hoţ care atenta la bogăţia lor şi de care ei îşi protejau, ca un singur om şi
fără să se fi consultat, „proprietatea“. Nu izbuteau nicicum să-mi înţeleagă
motivele: unde voiam să ajung de fapt? Îmi voiam partea mea de beneficiu?
Să destăinui lumii întregi toată această bogăţie fără nici cel mai mic profit
personal li se părea ceva la fel de nebunesc cum ar fi pentru un bancher să-
şi împartă banii trecătorilor de pe stradă. Cum eu mă înfăţişam lor venind
din partea noilor „patroni“, s-au comportat cu mine încă de la început în
consecinţă: se temeau să-mi opună un simplu refuz - parcă poţi ştii ce se
ascunde în spatele lui -, dar, dându-mi totodată la întâmplare acordul lor,
născoceau în fiecare zi noi tărăgănări! Era când absenţa unei legi privind
secretul de stat: trebuia să aştept să se mişte legislatorul; când acordul
nostru privind crearea unei comisii internaţionale care trebuia să aştepte
girul aceluiaşi legislator. Esenţialul era pentru ei să facă să se piardă
afacerea asta în interminabilele comisii ale Sovietului Suprem, în care ar fi
fost înghiţită în interminabilele dezbateri ale unor foşti patroni ai Partidului,
metamorfozaţi de acum înainte în „aleşi ai poporului“.
Nervii mei au sfârşit prin a ceda, timpul de altfel mă presa, nu mai
puteam pierde vremea: am fost nevoit să-i vorbesc lui Pihoia sec şi deschis.
Să-i explic că nu exista copyright în materie de istorie şi că nici nu va exista
vreodată. S-a apărat moale, tot repetând mai cu seamă că era nevoie de o
„lege“, o prescripţie de vreo treizeci de ani pentru secretele de stat cum era
cazul în toate ţările, sau măcar în Anglia. Partea proastă cu sovieticii este că
ştiu totul despre Occident, mai ales ce n-ar trebui să ştie. În cele din urmă,
neputând proceda altfel, a cedat, fără nici un entuziasm, în faţa evidenţei.
Referindu-se la ucazul din 24 august 1991 nr. 82 şi 83 privind accesul ia
arhivele PCUS, Pihoia şi cu mine am elaborat şi am semnat la 11 septembrie
1991 statutele comisiei internaţionale abilitate să consulte şi să publice
documentele din arhive „la iniţiativa Comitetului de gestiune a arhivelor de pe
lângă Consiliul de miniştri al RSFSR”.
Fraza în litere italice a fost scrisă de mână de Pihoia în persoană
pentru orice eventualitate: fie că această comisie va vedea sau nu lumina,
„iniţiativa“ trebuia să-i revină comitetului ei. Oricum, aceasta este
proprietatea mea, aici eu comand!
Astfel, după o lună de alergături turbate prin Moscova, luam din nou
avionul spre a face cale întoarsă cu o speranţă modestă în succesul
proiectelor mele. Nici o decizie definitivă, nici o posibilitate de a acorda
încredere oamenilor pe care soarta mă făcuse să-i întâlnesc, nici un aliat
intelectual. O simplă hârtie cu semnătura lui Pihoia. Cât valora ea oare?
Dar nu putusem obţine mai mult. În acea împărăţie fantomatică, totul
era nesigur, nimic nu era definitiv. Totul se putea schimba în orice clipă.
Cuvântul, făgăduiala, chiar făcută în public, nu însemnau nimic special şi
nu angajau la nimic. Imposibil de spus ce era puterea astăzi, cu atât mai
mult mâine. Nu se ştiau a fortiori care vor fi deciziile puterii. Aveai impresia
că oamenii nu existau decât dacă îi ţineai de reverul hainei; de cum le
dădeai drumul, dispăreau, se topeau într-un vârtej. L-ai văzut şi a şi
dispărut. În situaţia de atunci, singurul care părea de neclintit era Elţîn.
„Acum totul ţine de preşedintele Elţîn, le-am spus jurnaliştilor înainte de a
pleca. De îndată ce va lua o decizie în acest sens, noi suntem gata să ne
punem pe treabă.“100

Cortegiu de beţivani
Însă timpul trecea şi nimic nu se aranja. Ca şi cum şi-ar fi istovit
toată energia în acele trei zile de puci, conducerea rusă era în întregime
paralizată. Caz unic în istorie: în cursul primelor sale o sută de zile de
putere, Elţîn n-a făcut absolut nimic, într-o vreme chiar a dispărut complet;
unii spuneau că ar fi căzut în beţie, alţii, că plecase să se odihnească. Odată
reapărut, a fost neputincios în a elabora vreun program oarecare de acţiune.
Când redistribuia cărţile fostei birocraţii, ceea ce nu făcea decât să-i dea din
nou importanţă acesteia, când se năpustea cu tot armamentul asupra
Caucazului pentru a-i împăca pe armeni cu azerii; când proclama starea de
urgenţă în Cecenia, când o anula. Ţara, precum corabia beată, naviga „fără
cârmă şi fără pânze“. Sau mai curând ca un cortegiu de nuntă beat şi
făcându-şi de cap prin oraş, din crâşmă în crâşmă, cu orchestră şi ţigani. În
orice caz, cam acesta era modul de viaţă al anturajului lui Elţîn care
vagabonda din recepţie în sărbătoare. Era cu neputinţă să pui mâna pe acei
oameni, nici la serviciul lor şi nici la ei acasă. Vreme de săptămâni am
încercat să dau de cineva la telefon, manevrând aparatul de era să fac băşici
la mâini, până ce întâmplarea mi-a permis să prind ritmul acestui chiolhan.
Moscova trăia din „prezentări“, neologism împrumutat din engleză şi care
aici, pe pământ rusesc, desemna orice chef în public, fie că era motivat de
inaugurarea unui nou centru, crearea unei noi organizaţii sau vreo
aniversare oarecare. Între peştele afumat şi toasturile înălţate democraţiei
noi, se puteau oare aborda probleme serioase?
Cu toate acestea, evenimentele evoluau în sensul cel mai potrivnic
proiectelor mele. Nomenklatura sporea văzând cu ochii, umplând vidul

100Sobesednik, nr. 39, 1991, pag. 5, «Documentele la istorici, denunţurile la


coşul de gunoi», Marina Moulins.
puterii. Asta se producea foarte pe faţă, în corul unor reflecţii jurnalistice
care conchideau că administrarea ţării trebuia să fie lăsată
„profesioniştilor“. Se putea chiar percepe o tendinţă insistentă: cândva
Partidul nu-i lăsase pe profesionişti să fie concilianţi, iar „noua putere“ făcea
la fel. Se uita în chip foarte firesc că nu existaseră niciodată în URSS
profesionişti ai administraţiei în afara constructorilor comunismului sau,
mai bine spus, ai nomenklaturii. Ei erau cei ce distruseseră ţara, ruinaseră
economia şi, în cele din urmă, eşuaseră în montarea unui puci acceptabil.
În consecinţă, orice anchetă în legătură cu aceşti domni s-a dus de
râpă. Trebuind să plec la sfârşitul lui septembrie, am avut timpul să montez
o emisiune pentru televiziunea rusă intitulată „Două întrebări adresate
preşedintelui“, pentru a promova ideea unei anchete deschise în problema
URSS. Organizaserăm chiar ancheta urmând modelul Watergate la care,
după cum se ştie, erau două întrebări-cheie: ce ştia preşedintele (în cazul
acesta Gorbaciov)? şi când aflase? Nu erau întrebări în vânt: vedeam
apărând tot mai multe dovezi ale faptului că Gorbaciov ştiuse totul dinainte
şi că pretinsul puci nu fusese decât o tentativă din partea sa pentru a
instaura legea marţială în ţară, ascunzându-se în spatele tovarăşilor săi.
Astfel programul nostru, făcând acea paralelă, invita spectatorul să tragă
concluzia necesităţii unei anchete publice în stilul Watergate.
Însă această idee, aparent evidentă, a sfârşit şi ea prin a se împotmoli
în monstruosul haos rusesc. Pe de-o parte, Elţîn n-a avut răgazul să ia o
hotărâre; pe de altă parte, nomenklatura înviată, până şi în anturajul lui
Elţîn, a tărăgănat lucrurile în interminabile „comisii asupra oportunităţii
unei anchete“ în care, cum bine se crede, profesioniştii conduceau jocul. În
cele din urmă, aşa cum o ştim, liderii puciului din august au ajuns să fie
liberi şi e de crezut că nu vor fi niciodată judecaţi. În locul unui proces au
avut loc în octombrie 1991 sesiuni destul de mohorâte ale Sovietului
Suprem la care câţiva deputaţi au cerut bineînţeles o investigare mai
aprofundată a circumstanţelor puciului, chiar o anchetă asupra activităţilor
de ansamblu ale PCUS, în timp ce colegii lor comunişti ridicau foarte firesc
obiecţii. Un adevărat circ! De când trebuie să li se ceară criminalilor acordul
înainte de a-i aşeza pe banca acuzaţiilor?
Acestea fiind zise, e bizar lucru că perspectiva unei anchete asupra
activităţilor criminale ale PCUS nu prea trezise entuziasm, nici măcar în
majoritatea „moderaţilor“. Erau mai cu seamă stingheriţi de aspectul
internaţional. Cu prilejul acestor sesiuni, anumite fapte au ieşit la iveală,
privind diverse partide politice, însă erau puţin semnificative şi se refereau,
de pildă, la transferurile de milioane de dolari din economiile statului în cele
ale „firmelor prietene“101. Acest lucru a fost suficient de altfel pentru a

101Pravda din 23 octombrie 1991, «Audieri la procesul PCUS», E. Sorokin.


Proces verbal al audierilor din Parlamentul Rusiei.
declanşa panica:
„După toate aparenţele, cursul anchetei va dezvălui încă multe
documente de acest tip, scria ziarul Izvestia102, şi este greu să ne închipuim
astăzi rezultatele unei asemenea munci, în măsura în care scandalul riscă
să ţâşnească în arena internaţională, să influenţeze serios cariera anumitor
oameni politici, să reacţioneze asupra activităţii partidelor comuniste străine
şi a multor structuri comerciale hrănite de finanţele PCUS.“
Nici un sovietic nu poate auzi expresia „în străinătate“ fără a face în
pantaloni. Elţîn nu făcea nici el excepţie: la 14 ianuarie 1992 a semnat un
ukaz „Asupra protecţiei secretelor de stat ale Federaţiei ruse“, care
restabilea practic toate normele secretului fostei URSS. Reîntorcându-mă la
Moscova în martie, am asistat la un tablou tipic al prefăcătoriei sovietice: pe
de-o parte se inaugura solemn un centru de documentare contemporană pe
lângă Comitetul arhivelor, despre care se presupunea că primise arhivele
Partidului pentru a le pune la dispoziţia tuturor. Datorită eforturilor lui
Pihoia, faptul fusese celebrat cu mare vâlvă de presa rusă şi occidentală, ca
o nouă cucerire a tinerei democraţii. Într-adevăr, după ce obţineai un
permis, puteai urca la primul etaj al fostului Comitetul Central şi chiar
puteai consulta inventarul documentelor. Pe de altă parte, democratismul
noii puteri ruse se oprea aici, căci nu se considera oportun să ţi se arate nici
cel mai mărunt document important. Şi înainte de a te lăsa să vezi fie doar
şi inventarele, erai iniţiat în „regulile“ de funcţionare ale Centrului potrivit
termenilor cărora, dat fiind ucazul lui Elţîn, erau sustrase publicului:
1. toate documentele, oricare ar fi fost ele, posterioare anului 1981;
2. toate documentele referitoare la deciziile secretariatului CC de după
1961;
3. toate documentele „dosarului special“;
4. toate documentele Departamentului internaţional, ale secţiei
cadrelor în misiune în străinătate, ale secţiei organelor administrative, ale
secţiei industriei militare, documentele KGB şi GRU de după 1961.
Bun, dacă doriţi puteţi consulta ceea ce are referire la plenarele
privind agricultura sau la rapoartele asupra realizării planurilor cincinale.
Dacă acest lucru nu vă spune nimic, nimeni nu vă sileşte. N-am avut nici
măcar dreptul să văd documentele privitoare la persoana mea, viaţa mea,
destinul meu, pe care le văzusem totuşi figurând în inventare. Cum să
vorbeşti de Comisie internaţională după aşa ceva! Degeaba i-am vârât sub
nas lui Pihoia documentul comun, degeaba am pus degetul pe semnătura
lui. Se mărginea să repete din spatele ochelarilor: „N-a intrat în vigoare“.
Nu mai erau în vigoare nici semnăturile sale sub acordul cu delegaţiile
unor „organizaţii fondatoare“ pe care le expediasem în octombrie, la puţin

102Izvestia din 23 octombrie 1991, pag. 1, «Ancheta asupra procesului


PCUS se întinde mult peste hotareie ţării», I. Epistratov.
timp de la plecarea mea. Nu mai mult decât „acordurile“ sale cu alte
organizaţii cărora se străduia să le vândă aceeaşi „marfă“ în spatele nostru.
Şi erau vreo zece. De fiecare dată, fiecare din aceste organizaţii favorizate
astfel comunica presei că ea - şi numai ea - va avea acces de acum înainte la
secretele Partidului. Dar o lună mai târziu, întocmai, apărea o nouă
organizaţie nu mai puţin favorizată. Nu e cazul să ne mirăm, căci visul lui
Pihoia era pe cât de simplu pe atât de realizabil: să încaseze sume enorme
fără să-şi lase din mână comorile şi fără să primească - Doamne fereşte! -
vreun perdaf de la superiori. Pentru a vorbi deschis, el visa la milioanele
primite în schimbul unor rapoarte de la obkom-uri asupra muncii
îndeplinite cu tinerii, rapoarte vândute fiecărei organizaţii separat ca o
favoare. Nu trebuie să ne mire faptul că, neprimind nimic şi ţinând în
tensiune o bună jumătate din lume, tot el poartă pică dintr-o dată
Occidentului întreg.
„Vorbiţi de nişte ticăloşi, îmi spunea el cu voce plângăreaţă, nu fac
altceva decât să pretindă drepturi exclusive. Acum nimeni nu va mai căpăta
nimic de la nimeni.“
E de ia sine înţeles că, dacă faimoasa prescripţie de treizeci de ani,
atât de „englezească“, figurează în ucazul lui Elţîn, are şi el un amestec. Nu
putea într-adevăr „vinde“ decât ceea ce era interzis şi devenea astfel
„proprietatea“ sa. Documentele autorizate ar fi trebuit să le pună la
dispoziţie pe gratis, fără nici cel mai mic profit.
Astfel a murit încă de când s-a născut ideea mea privind un
„Nürnberg istoric“, ideea mea de a da o concluzie demnă celui mai mare
război din istoria universală. În toată această ţară imensă, în întregime
distrusă de acest război, nu s-a găsit nici măcar un singur om mânat de
simţul datoriei - în faţa istoriei, adevărului, memoriei morţilor. Nu se putea
vedea decât un stol de corbi apăruţi nu se ştie de unde, năpustindu-se peste
un cadavru ce nu se răcise încă. Mărunţi funcţionari, la limita umanului, pe
care doar întâmplarea îi instalase în fotolii ruseşti cu spătar înalt, îşi
măguleau amorul propriu dispunând de ceva la care nu aveau nici un drept
moral: moştenirea noastră. Cei ce-şi petrecuseră viaţa lor amărâtă tocindu-şi
pantalonii în comitetele de partid ne interziseseră accesul la adevărul
asupra vieţii noastre, nouă care duseserăm pe umeri tot greul marii bătălii.
Trebuia oare să trec şi prin aşa ceva?
Înainte de a pleca din Moscova la sfârşitul lui martie, am dat câteva
interviuri extrem de tăioase, ca nişte palme. „E grozavă, am spus,
«democraţia» voastră care s-a năpustit în ajutorul secretelor comuniste!“103.
„Vă puteţi închipui că, după deruta Germaniei, întreaga documentaţie

103Vecernaia Moskva din 7 aprilie 1992, pag. 2, «Interviul de adio. Vladimir


Bukovski: nimeni aici nu are nevoie de noi». Interviu luat de Tatiana
Portianihina.
nazistă s-ar fi văzut pusă la secret pentru vreo treizeci de ani? Noua
Germanie nu ascundea secrete ce nu-i aparţineau. Atunci când o rupi cu
adevărat cu trecutul, nu ţii să-l ascunzi“.
Cei de ia Izvestia nu s-au hazardat mai devreme de două săptămâni
să publice acest ultim interviu104. Credeam chiar că nu se vor decide. Şi m-
am resemnat: să se ducă aşadar dracului! Oricum nu poţi pălmui decât pe
cineva care şi-a păstrat simţul demnităţii, şi aşa ceva nu mai rămăsese în
Rusia.
Ca să fiu sincer, aveam de gând să nu mă mai întorc în Rusia.

4.
Un sentiment de neputinţă
Cum se spune în mod obişnuit, orice nenorocire serveşte la ceva: în
primăvara lui 1992, comuniştii au avut neobrăzarea de a recurge la
Tribunalul constituţional în legătură cu decretele lui Elţîn de interzicere a
partidului comunist.
De la distanţă, se putea crede că este o glumă proastă: un grup de
foşti comunişti făcând proces unui grup nu mai puţin comunist, în faţa
unui tribunal ai cărui membri erau cu toţii foşti comunişti, asupra legalităţii
interdicţiei fostului lor partid. Şi aceasta într-o ţară unde nu se poate practic
vorbi de constituţie în afară de fosta Constituţie sovietică, pe care nu
reuşesc s-o înlocuiască şi în care sunt obligaţi să introducă neîncetat noi
amendamente. Bietul Kafka, cu imaginaţia lui meschină, bietul Hegel, cu
noţiunea sa puerilă de dialectică!
Totuşi, Elţîn şi anturajul său nu erau predispuşi la râs. Perspectiva de
a pierde procesul era perfect plauzibilă (cel puţin şapte judecători din
doisprezece erau pe faţă favorabili PCUS-ului), ceea ce ar fi antrenat nişte
consecinţe de coşmar. În afară de complicaţiile pur politice, ar fi trebuit să
fie restituită fosta „proprietate a Partidului“ care tocmai fusese „împărţită“
(între altele, ansamblul clădirilor Comitetului Central din Piaţa Veche în
care tocmai se instalase noua conducere), fără a mai vorbi de arhivele înseşi.
Nu e o simplă întâmplare dacă Elţîn, luând cuvântul în faţa Congresului
Statelor Unite în vara lui 1992, a citat acest proces ca una din problemele
politice cele mai importante pe care ţara le va avea de înfruntat.
Toată lumea, toţi subalternii preşedintelui au fost cuprinşi de mare
emoţie, ca să nu spunem de panică. Rezultatul a fost că am văzut
producându-se lucrul la care speram în zadar să ajung de aproape un an:
arhivele PCUS s-au întredeschis, deşi discret, şi, convocat la Moscova

104Izvestia din 3 aprilie 1992, pag.3, «Vladimir Bukovski: pentru a ţine piept
dreptei, e nevoie de o puternică opoziţie de stânga». Interviu de A. Plutnik.
pentru a participa la proces în calitate de martor şi de expert, am putut avea
acces la ele. Aceasta a fost condiţia pe care o formulasem categoric sau,
dacă preferaţi, salariul propus pentru ca eu să particip în calitate de actor la
teatrul absurdului pe care ei îl regizau.
Interesele noastre, fireşte, nu coincideau: comisia care tria
documentele din arhive nu aspira decât să ilustreze
„anticonstituţionalitatea“ acţiunilor fostei direcţii a Partidului, de aceea
materialele selecţionate erau insuficiente pentru un studiu sistematic. Era
un corpus de documente desperecheate, din epoci diferite, adunate destul
de arbitrar în patruzeci şi opt de volume şi regrupate pe teme foarte generale
cum ar fi „violarea drepturilor omului“, „terorismul“, „corupţia“ etc.
Mai mult, atât alcătuirea comisiei cât şi metodele ei de lucru
reaminteau de indeterminarea, ambiguitatea întregii ţări. Din moment ce
nici preşedintele, nici guvernul statului rus nu definiseră în mod clar
interesele naţionale ale noului stat, problema de a şti ce era sau nu de
resortul secretului era tranşată de nişte funcţionari cu trecut comunist, în
modul cel mai arbitrar şi uneori în scopuri complet fantasmagorice. Am aflat
astfel din întâmplare că lista ziariştilor occidentali colaboratori ai KGB-ului
nu va fi publicată. Se înţelege lesne că am întrebat de ce.
„Eşti nebun! Cu neputinţă! mi s-a răspuns. Oamenii ăştia sunt încă în
viaţă...“
Ce m-a frapat cel mai mult a fost perfecta lor ignoranţă, monstruosul
lor provincialism. Oamenii aceştia care reprezentau noua elită politică,
creierele echipei Elţîn, anturajul său cel mai apropiat şi cel mai demn de
încredere, nu ştiau absolut nimic despre lumea exterioară. Întâmplarea mi-a
adus în mâini procesul verbal al uneia din sesiunile comisiei, din care
reieşea că se hotărâse să fie păstrate secrete documentele atestând ajutorul
financiar al KGB pentru Rajiv Gandhi. S-a dovedit că ei nu ştiau că Rajiv
Gandhi nu mai era în viaţă de multă vreme şi că ei se temuseră să nu
provoace dezordini în India!
Mai ales comisia aceasta nu vedea propriu-zis decât ce i se arăta. Sau,
mai exact, ceea ce nu reuşeau deloc să ascundă. În lumea spectrală a
crepusculului comunist, nimic nu este chiar cum apare. Astfel funcţionarii
arhivelor, fără de care nici o comisie n-ar putea descoperi nimic, se întâmplă
să fi fost adesea colaboratori tehnici ai Comitetului Central şi se poate crede
că au fost cooptaţi în această muncă datorită relaţiilor lor cu ştabii
Partidului, uneori din nepotism. Poate că pur şi simplu nu e uşor de
combătut obiceiurile contractate, în cursul anilor de serviciu, în locul cel
mai secret din cel mai secret dintre state, obiceiuri care s-au transformat în
reflexe de câine pavlovist. Rezultatul este că orice cercetare în arhive se
izbeşte de rezistenţa tacită, dar încăpăţânată, de sabotajul, am putea spune,
numeroşilor funcţionari specializaţi care, chiar şi în ţările normale, dau
dovadă de o gelozie maladivă faţă de secretele al căror deţinători sunt. Or,
aici, această gelozie, întărită la unii de frică, la alţii de preocuparea tipic
sovietică de a-şi face învârtelile cu tot ce le trece prin mâini (şi în modul cel
mai avantajos!), la alţii, iarăşi, de partis pris-uri politice şi de dorinţa
endemică a oricărui funcţionar mărunt de a-şi arăta importanţa şi de a
umili pe solicitator, această gelozie, aşadar, căpăta proporţiile unei frânări
de neînvins. Se numărau pe degete oamenii normali, capabili să colaboreze
de bună voie şi cu amabilitate la munca cercetătorilor.
Ne putem imagina cu uşurinţă care au fost chinurile comisiei înainte
de a fi reuşit să-şi adune cele patruzeci şi opt de volume. Începuserăm în
aprilie, de îndată ce afacerea a fost adusă înaintea Tribunalului
constituţional, iar când am ajuns eu acolo, la sfârşitul lui iunie, acţiunea
tocmai demarase. Documentele au continuat să curgă în tot cursul verii şi
toamnei, unele au fost „regăsite“ tocmai pentru sfârşitul procesului şi nu,
pare-se, fără intervenţia personală a lui Elţîn. Altele au rămas „rătăcite“. Am
putut aprecia întreaga complexitate a cercetărilor atunci când, nesatisfăcut
de „găselniţele“ comisiei, am cerut documente complementare. Şi, deşi pe
faţă nimeni nu-mi refuza nimic, n-am reuşit să descopăr nici documente,
nici responsabili. Ce să mai poţi zice? „Nu s-a găsit nimic.“ Nu-i puţin lucru
din moment ce arhivele PCUS se ridică la câteva miliarde de documente!
Afacerea mai era complicată şi prin faptul că arhivele Comitetului
Central fuseseră aerisite, iar fondui principal - cel ce ţinea de Politburo, cu
toate deciziile sale şi procesele verbale ale şedinţelor începând din 1919 -
fusese transferat în 1990 la Kremlin şi integrat arhivelor prezidenţiale ale lui
Gorbaciov. Era chiar imposibil să te apropii de el, fizic imposibil, fără o
autorizaţie specială de la Elţîn, care-l moştenise, ca şi Kremlinul, la sfârşitul
lui 1991. Şi dacă în centrul arhivelor Comitetului Central se putea măcar
consulta lista documentelor (adică un soi de catalog sau registru indicând
data, cadrul şi rubrica de inventar a deciziilor) înainte de a încerca să le
obţin, arhivele Biroului politic erau în mod clar inaccesibile. Şi cum să ceri
un document dacă nu ştii dacă el există? Funcţionarii arhivelor
prezidenţiale făceau haz pe seama mea în mod deschis şi răspundeau la
întrebările mele cele mai detaliate cu un laconism obraznic: „Documentul
rămâne de negăsit. Comunicaţi data şi codul“, ştiind absolut sigur că nu-l
puteam cunoaşte nici pe unul nici pe celălalt.
La urma urmelor, arhivele CC nu valorau prea mult. Într-adevăr,
inventarul nu dă decât o imagine dintre cele mai aproximative despre
document, limitându-se adesea la titlui său, de pildă „Întrebare pusă de
Secţia internaţională“ sau „Notă a KGB-ului din data cutare“. Rămâne de
ghicit dacă documentul prezintă sau nu interes. Merită osteneala să-i
consacri forţele, relaţiile tale, săptămâni, luni de zile de trudă înverşunată?
Cel mai adesea rişti să descoperi, după ce ai suferit toate aceste chinuri, că
nu-ţi serveşte la nimic documentul. La fel ca în povestea pescarului şi a
peştelui: pescarul îşi azvârle năvodul în marea cea albastră pentru a-l scoate
plin de iarbă de mare...
Am ştiut să trag folos de pe urma faimoasei mele experienţe de
prizonier, luptând metodic împotriva maşinii birocratice. Era nevoie de
fiecare dată să urc până la un anume „vârf“, de unde să organizez o
„presiune“, să născocesc neîncetat motive; să pretind că, de pildă, cutare
hârtie îmi era indispensabilă şi trebuia să fie arătată la tribunal. Ce n-am
încercat! În tot arsenalul trucurilor noastre de prizonieri, nu există decât
unul pe care l-am respins: corupţia. Greşesc poate, însă asta mi se părea
ceva prea umilitor, aşa cum probabil un fost prizonier al temniţelor naziste
ar fi considerat degradant să cumpere de la nişte SS documente cu privire la
represiuni. Gândul că ticăloşii, care-şi întemeiaseră bunăstarea lor de
odinioară pe pielea noastră, ar încasa astăzi profituri pentru activitatea lor
trecută, mi-era pur şi simplu insuportabil. Trebuie să mărturisesc că nu o
dată, exasperat până la o furie oarbă de sabotajul acestor tipi rămaşi
neatinşi, visam cu voluptate la ce aş face dacă aş avea puterea: să-i conduc
în grupuri mici în curtea din spate, la stâlp, şi să-i împuşc. La întoarcere, i-
aş întreba pe ceilalţi pe un ton liniştit, banal: „Ei! Aţi dat de hârtia aia? A,
nu?“ Era atunci rândul grupului următor să ajungă în curticica execuţiilor.
Nu ştiu dacă eu am pierdut trăsăturile de caracter proprii oamenilor
sovietici cu complexele lor de sclavi, minciunile lor, tendinţa lor de a nu
ceda decât în faţa forţei, sau dacă cei cincisprezece ani în timpul cărora eu
am fost absent i-au degradat pe ei complet. Oricare ar fi cauza, am
descoperit că eram absolut incapabil să am de a face cu ei fără să încerc un
sentiment permanent de dezgust. Ei sunt un amestec de eroi gogolieni şi de
psihologie dostoievskiană, totul agravat de şaptezeci şi cinci de ani de viaţă
sovietică. Sunt năucit de inepţia oamenilor de afaceri occidentali care s-au
năpustit să cucerească „pieţele orientale“, în vreme ce eu însumi am
oarecare dificultăţi în a pricepe motivaţiile compatrioţilor mei. Or, aceste
motivaţii, chiar dacă nu ajungi să le înfrunţi decât din întâmplare, se
dovedesc de îndată multiple şi cel mai adesea iraţionale. Un exemplu: omul
acesta fără expresie, puţind a netrebnicie, care mă abordează ca din
întâmplare pe un culoar al Direcţiei arhivelor, mă introduce în biroul său şi
îmi arată pe furiş un teanc de documente. Ce vrea? De ce acţionează astfel?
„Pot să facă nişte cópii?
- Ce părere aveţi? Absolut cu neputinţă. (O mişcare disperată cu
mâinile în sus, o privire copleşită.)
- Pot să citesc?
- Parcurgeţi-le... vedeţi dacă vă fac trebuinţă...“
Hârtiile sunt oarecare, am văzut altele mai interesante, pot perfect să
mă lipsesc de ele, nu se află înăuntrul lor nimic cu adevărat nou, dar iată-
mă stingherit de faptul că trebuie să mă ridic şi să plec. Ce vrea oare? Şi
apoi mi-e milă de el: a făcut un efort, asudă. Din pricina actului său de
bravură? Din nervozitate? Pentru că e o atmosferă apăsătoare în birou?
„Şi dacă mi-ar face trebuinţă?“
Mi-e sufletul plin de dezgust, încă un pic şi aş începe şi eu să
transpir. Ce vrea oare? Bani? Să fie cunoscut? Iubit? Habar n-am. Sunt
chiar dispus, în ciuda principiilor mele, să-i dau bani, aşa, fără să iau
documente, doar ca să ies din această situaţie penibilă! Dar dacă ar lua-o în
nume de rău? Dacă acţiona foarte sincer?
„Aşadar e cu neputinţă să fac nişte cópii?
- Nu, nu, nici vorbă...“
O pauză extenuantă.
„Aveţi nevoie de ajutor?“
Asta e, se simte jignit, strânge buzele şi transpiră şi mai amarnic. La
naiba! Ce trebuia să fac? Ce-mi scăpase oare din sufletul ăsta slav? Poate că
se hotărâse să mă ajute, dar nu ştia cum să procedeze? Afară numai dacă,
după ce trăise o întreagă viaţă de supuşenie în faţa regimului, în sfârşit se
răzvrătise şi făcuse isprava de a-mi arăta hârtii confidenţiale, fără să aibă
totuşi curajul de a mă lăsa să le copiez.
Bineînţeles că cei ce mă urau, ca şi cei ce mă simpatizau în secret
constituiau minoritatea. Marea masă, eterna „majoritate tăcută“, a dat
dovadă de o rară indiferenţă faţă de munca mea de arhivist. Ciudăţenia
însăşi a prezenţei mele în clădirea fostului CC unde se afla conducerea
arhivelor după puciul din august, în care Marx şi Lenin erau încă agăţaţi pe
perete, în care se vedeau încă fixate pe uşile din stejar plăcuţe cum ar fi
„Dir. Adj. Perepiolkin G.V.“, nu părea să suscite nici o emoţie în sufletul lor.
Tot astfel, mutaţiile din ţară nu însemnau pentru ei decât o schimbare
rituală de direcţie. În orice caz, am înţeles repede că oscilaţiile atitudinii lor
faţă de mine - complezentă şi servilă, într-una din zile, politicos-indiferentă,
a doua zi, rece-oficială, a treia zi - nu aveau nimic personal şi nu făceau
decât să transmită cu precizia unei giruete direcţia vântului în sferele înalte
ale puterii. Cu timpul m-am obişnuit atât de bine, încît am sfârşit prin a
utiliza acest indicator pentru a determina temperatura politică a ţării atât de
bine, încât puteam spune cu o rară precizie ce tabără va câştiga în lupta
permanentă pentru putere. Şi invers: aflând ultimele schimbări la vârf,
ghiceam foarte precis dacă voi obţine sau nu documentul necesar.
Oricât de tristă ar fi această constatare, majoritatea tăcută era
neîndoielnic aceeaşi în întreaga ţară, deprinsă cum era de zeci de ani să nu
fie decât trupa de balet a puterii. Oamenii aceia puteau fi oare transformaţi
prin nu ştiu ce „reforme democratice“ sau „relaţii de piaţă“? În această
împărăţie a funcţionarilor în care birocratul devenise poet, iar poetul
birocrat, „ideile democratice“ căpătaseră o accepţie cu totul originală: era,
pentru conţopist, dreptul de a nu se supune superiorului sau imediat şi de a
proclama „suveranitatea“ regiunii sale, oraşului său, întreprinderii sale. Însă
nici un interes comun nu venise să înlocuiască supunerea oarbă: ideea de
bun comun fusese prea mult timp şi într-un mod prea neruşinat exploatată
de către comunişti. În cele din urmă, întreaga societate se descompune o
dată cu ţara, lipsindu-i oricee legătură verticală. Însă în fiecare parcelă
desprinsă rămâne puterea sovietică dimpreună cu sistemul ei de relaţii
servile.
Cei ce au crezut în economia de piaţă nu stau nici ei mai bine. Este
imposibil de imaginat material mai puţin apt pentru business. Înainte de
orice, omul sovietic crede cu străşnicie că business constă pentru una dintre
părţi în a o înşela pe cealaltă. Fără aşa ceva de unde ar veni profitul? Cine
ar plăti preţul? Dacă odinioară acest lucru era crezut prejudiciabil, chiar
criminal, de acum înainte trecea drept regulă, din pricina unui capriciu al
istoriei ruseşti. Acesta era „capitalismul“, atât de mută vreme proscris de
comuniştii care înţelegeau să-şi rezerve avantajele. Cam ce fuseseră cândva
caviarul şi cârnaţii afumaţi.
Nu este vorba aici de o butadă, ci de o tristă realitate actuala. Trebuie
să renunţi să-i mai explici unui sovietic că business-ul nu funcţionează
decât dacă este profitabil pentru toţi. Ei ascultă disertaţiile despre cinste şi
renume bun - capitalul principal al unui om de afaceri prosper - cu un
rictus batjocoritor, aşa cum ar fi făcut-o altădată în faţa propagandei
sovietice: fireşte, trebuie să vorbeşti astfel pentru a salva aparenţele, asta
nu-i decât ideologie, dar în realitate...
Născut în minciună, hrănit cu înşelăciuni, omul sovietic ştie în mod
pertinent că lumea e clădită după principiul păpuşilor care intră una în
interiorul celeilalte (matrioşki): exteriorul - pentru dobitoci - reprezintă ceva;
interiorul - realitatea - e cu totul altceva. Cum lucrul de care se teme el cel
mai mult pe lume este să nu rămână de râsul lumii, e o adevărată problemă
nu doar să faci afaceri cu el, ci chiar să ajungi la vreun acord oarecare.
Înainte de toate, el trebuie să descopere ceea ce „în realitate“ se ascunde
îndărătul propunerii tale, cine se află în spatele tău şi în spatele celor ce
sunt în spatele tău, şi tot aşa mai departe până la ultima matrioşkă.
În consecinţă, nici n-ai deschis bine gura că el este deja convins că „în
realitate“, ai de gând să-l tragi pe sfoară. Totuşi, marea lui afacere este să te
tragă el pe tine pe sfoară. Cum să faci atunci afaceri? În cel mai bun caz,
precum Korobocika105 lui Gogol se va duce să se intereseze „de preţul, la zi,
al sufletelor moarte“ şi se va strădui cu fiecare ocazie să vândă aceeaşi
marfă la mai mulţi cumpărători în aceiaşi timp. În cel mai rău caz, se va
strădui „să vândă“ ceea ce nu are, sau să cumpere fără să plătească un ban.
Acest ultim punct reprezintă pentru el culoarea virtuozităţii în afaceri, la
îndemâna celor mai şmecheri exclusiv: într-adevăr, dacă raţiunea de a fi a
omului te afaceri este de a cumpăra cât mai ieftin cu putinţă şi de a vinde
cât mai scump, idealul său trebuie să fie furtul pur şi simplu. Dacă pierde

105Personaj din Suflete moarte de N. Gogol. Moşiereasă de o avariţie


monstruoasă.
în cele din urmă la acest joc, iată-l certat cu lumea întreagă.
Aceasta este atitudinea dacă nu a majorităţii, cei puţin a unei mase
enorme de oameni din Rusia. Aceasta este de asemenea, în mod logic,
conducerea actuală, toţi acei Pihoia cu naiva lor şarlatanie. Pentru ce toate
acele eforturi ale lui Pihoia, toate acele intrigi, toate acele maşinaţiuni pe
lângă instituţiile europene pentru a întocmi „acorduri“, dacă era pentru a
rămâne mofluz? Acum, din cauza tribunalului constituţional, uitându-şi
propriul ucaz şi prescrierea pe treizeci de ani, „patronul“ tocmai a cerut să
fie deschise antrepozitele, iar bietul Pihoia, cu aerul unui ţăran colectivizat,
era cu adevărat constrâns să spună adio proprietăţii „sale“. Căci în sfârşit,
în ciuda tuturor ambiţiilor sale, el nu fusese (şi nu rămânea) decât un
magazioner, paznicul unor bunuri străine.
Îţi făcea rău să-i vezi, mă aşteptam să moară de un stop cardiac. A
fost pe punctul să fie doborât de un infarct, numai dacă nu era vorba de o
comedie, de un ultim efort pentru a ieşi din încurcătură, parcă poţi să ştii!
Conducerea, nemiloasă, l-a scos din pat şi l-a târât la arhive: Redeschide-ni-
le şi pune-te pe căutat! Oare când a ţinut vreun guvern rus seamă de
infarct? Şi, ducându-şi mâna la piept la fiecare clipă, înghiţind pilule, căuta.
Iar eu, prin intermediul patronilor - o înţelegere mai bună face mai mult
decât banii: „Dacă vreţi să vă ajut, deschideţi-vă arhivele“ -, îi smulgeam
fără încetare noi documente.
Cu doar patru luni mai înainte, nu-mi îngăduise să văd nici măcar
ceea ce mă privea personal: deciziile Comitetului Central care mă trimisese
la închisoare şi mă expulzase din ţară. Şi iată, cu docilitate, aproape fără
rezistenţă, îmi deschidea până şi „dosarele speciale“, rapoartele KGB-ului,
ale Departamentului internaţional. Sfânta sfintelor din CC. Într-o zi,
nemaiavând răbdare, când eram între patru ochi într-un vorbitor al
Tribunalului constituţional, i-am spus:
„Vedeţi bine, Rudolf Ghermanovici, dumneavoastră care spuneaţi:
«Niciodată... nimeni...» Merita atâta rezistenţă pentru a dezvălui acum totul?
- Nu face nimic, mormăi el cu un aer morocănos. Toată nebunia asta
de proces o să se termine într-o zi. Totul se va reîntoarce la locul său“.
Avea, bineînţeles, dreptate. Procesul s-a isprăvit şi, în primăvara lui
1993, „ploaia mea de aur“ a secat la fel de brusc cum începuse să cadă. Din
nou arhivele au fost zăvorâte, a fost restabilită prescripţia de treizeci de ani,
şi tot ce izbutisem să smulg în perioada de nebunie a procesului, toate
tomurile adunate de comisie au fost iarăşi interzise. Cine ştie? Poate că
pentru totdeauna.
Aşteptându-mă la acest lucru la fel ca şi Pihoia şi ghicind că nu mă
vor lăsa să fotocopiez nimic - sub pretextul lipsei de fotocopiatoare, al
necesităţii unei autorizaţii speciale pentru fiecare fotocopie şi Dumnezeu
mai ştie pentru ce... -, mă înarmasem în prealabil cu o minune a tehnicii
japoneze: un computer portativ cu un scanner manual. La vremea aceea era
o noutate chiar şi în Occident; cât priveşte pe sălbaticii din marea Rusie, era
pentru ei o minune nemaiauzită. Într-atât încât sub ochii tuturor mă
instalam şi treceam totul prin scanner, pagină după pagină, fără să fac
deloc caz de acei gură-cască în veşnică admiraţie în faţa maşinii mele.
„Să vezi şi să nu crezi! spuneau în spatele meu vocile încântate ale
şefilor Rusiei democratice. Pun prinsoare că asta costă scump!“
Nimeni înainte de sfârşitul procesului nu s-a gândit să controleze ce
făceam, până ce în decembrie 1992, strivit de oroarea intuiţiei sale, unul din
ei a exclamat cu voce de tenor gata să facă să tremure întreaga clădire:
„Numai că el copiază totul!“.
O tăcere de prost augur s-a instalat. Am continuat să manevrez
scannerul de parcă n-aş fi auzit nimic.
„O să publice totul acolo!“
Mi-am terminat lucrul, mi-am închis computerul şi am ajuns liniştit
la uşă fără să mă uit la nimeni. Cu coada ochiului am întrezărit în mod
confuz chipurile încremenite de spaimă ale noii „elite“ elţîniene şi chipul lui
Pihoia a cărui expresie de copil jignit părea să spună:
„Ei bine, bravo! Bine v-a făcut.“
Nimeni n-a mai rostit vreun cuvânt în timp ce mă apropiam de uşă.
Socoteau probabil numărul milioanelor pe care le voi strânge în Occident.
...Astfel au rămas în mâinile mele grămezile acelea de documente
purtând menţiunea „secret“, „strict secret“, „deosebit de important“. Câteva
mii de pagini nepreţuite ale istoriei noastre.

Domnilor, Curtea!
La 7 iulie 1992 au fost inaugurate cu mare pompă audierile
Tribunalului constituţional în procesul PCUS. Judecătorii, în robele lor
negre croite pentru acea împrejurare, erau cu toţii foşti membri de partid.
„Partea civilă“ erau foştii secretari ai CC şi membrii din Politburo. „Pârâtul“
era echipa prezidenţială, vice-Prim-miniştrii, miniştrii - cu toţii foşti
funcţionari ai Partidului, de un rang inferior totuşi aceluia al „adversarilor“
lor. Chiar şi „experţii“ erau foşti profesori din institutele Partidului. Pentru a
completa tabioul, să mai adăugăm că toate acestea se petreceau în clădirea
fostei CCP - Comisia de control a Partidului - de pe lângă Comitetul Central
al PCUS. Nici mai mult, nici mai puţin decât pentru o dezbatere internă a
Partidului cu ocazia neplăţii cotizaţiilor de membri.
Preşedintele tribunalului, Valeri Zorkin, şi el în robă neagră, dar
împodobit cu un lanţ de aur în jurul gâtului, scruta atent micul gong de
aramă înălţat în faţa lui pe masă, socotind dinainte gestul ce urma să-l facă
pentru a lovi cu ciocanul fără să răstoarne eşafodajul.
„Dar el, măcar, este un om convenabil? Un om corect? l-am întrebat
preocupat pe vecinul meu care reprezenta „partida preşedintelui“.
- O, da! mi-a răspuns el vesel. E unul de-ai noştri. Un om remarcabil,
fost profesor la Academia Ministerului de Interne“.
Mi-am muşcat limba. Şi aşa mi-a trebuit. N-ai decât să nu pui
întrebări idioate. Concepţiile noastre în legătură cu ce reprezintă „noi“ şi
„ceilalţi“, ceea ce este „convenabil“ şi ceea ce este „indecent“ vizibil nu
coincideau.
Desigur, acest proces se reducea în esenţă la cearta dintre două
fracţiuni ale Partidului ce îşi disputau bunurile aceluiaşi partid defunct, şi
nu era decât parodia jalnică a ideii mele de „proces de la Nürnberg pentru
istorie“. Participarea mea părea probabil nepotrivită. Pentru început ideea
însăşi de a încredinţa aceste dezbateri unui tribunal constituţional şi nu
unui tribunal penal era de la bun început un compromis care lega de mâini
şi de picioare orice persoană implicată în proces. Fiecare, incluzându-l şi pe
preşedintele Rusiei, înţelegea de minune că trebuia să fie interzis PCUS
pentru că era o organizaţie criminală şi nu pentru că activităţile sale ar fi
contrazis o constituţie pe care o elaborase el însuşi. A demonstra acest ultim
punct cu rigoarea juridică ce se impunea era la fel de imposibil ca a stabili
primatul oului asupra găinii. Cu atât mai mult cu cât fuseseră aduse acestei
constituţii câteva sute de amendamente, dat fiind că ea fusese fabricată spre
folosul comuniştilor. Te puteai întreba oare ce constituţie încălcaseră
comuniştii: pe cea de origine, fără amendamentele ei, sau pe cea
actualmente în vigoare, cu amendamentele ce făceau neconstituţionale
activităţile Partidului? Era absolut aiuritor!
Bineînţeles, presa şi publicul au remarcat pe dată şiretenia - oamenii
din Rusia sunt poate pasivi, dezordonaţi, tot ce vreţi, dar n-au fost niciodată
idioţi. Ziarele, îndeosebi, întrebau cu o stânjeneală afectată pentru ce nu s-
ar adopta legislaţia internaţională, mai mult decât suficientă.

„Există un acord de la Londra asupra urmăririi judiciare şi


pedepsirii principalilor criminali de război din ţările Axei, cu data de 8
august 1945, o rezoluţie a Adunării generale a ONU, din 11 decembrie
1946, recunoscând principiile cuprinse în statutele şi sancţiunile
tribunalului de la Nürnberg ca norme efective ale dreptului
internaţional. Există o convenţie internaţională asupra «neaplicării
prescripţiei la crimele de război şi la crimele împotriva umanităţi»“,
scria între altele ziarul Vecernaia Moskva106.

La început, normele cuprinse în sursele citate au fost aplicate


naţional-socialismului. Ar fi însă o eroare să presupunem că situaţia

106 Vecernaia Moskva din 15 ianuarie 1992, «Nici o prescripţie», A.


Meleşnikov avocat asistent în drept, şi Rossiiskaia Gazeta din 30 iunie
1992, «Nici o prescripţie».
stabilită pe teritoriul fostei URSS ar fi diferit fundamental de cea care a fost
sancţionată de verdictul tribunalului din 1946. Cele două state, Germania şi
URSS, aşa cum s-a demonstrat, au colaborat în atacul împotriva Poloniei în
septembrie 1939. Mai apoi, pe baza acordurilor secrete cu conducerea
politică a Germaniei, social-comunismul sovietic a atacat Finlanda, a anexat
Lituania, Letonia, Estonia şi o parte a teritoriului României. Exterminarea a
mii de militari polonezi, capturaţi în cursul agresiunii împotriva Poloniei, nu
constituie o crimă de război ieşită din comun prin cinismul şi unanimitatea
ei?

„Organizaţia criminală care deţinea puterea de stat în URSS nu a


tras învăţăminte din procesul de la Nürnberg, la care n-a fost văzut
luând loc pe banca acuzaţilor, ca urmare a unui ansamblu de realităţi
istorice, decât Partidul naţional-socialist muncitoresc din Germania.
Amintiţi-vă: 1950 - participarea la declanşarea războiului în peninsula
coreeană..., 1956 - intervenţia armată în afacerile interne ale
Ungariei..., 1968 - intervenţie analogă, în Cehoslovacia. În 1979,
declanşarea războiului din Afganistan“.

Ce poate fi mai simplu, s-ar putea spune, mai convingător, mai logic?
Cu toate acestea, foştii comunişti n-au îndrăznit să facă acest pas şi nu-şi
puteau permite aceasta îndrăzneală. Nici Elţîn, nici anturajul său n-au vrut
să figureze în calitate de complici la crime împotriva umanităţii. În schimb,
au fost nevoiţi să inventeze o glumă alambicată şi să se straduie să
demonstreze că PCUS se substituise statului şi era din acest motiv
anticonstituţional. Dar nu criminal, Doamne fereşte! Tribunalul interzicea
categoric folosirea unei astfel de expresii - deoarece era vorba de un tribunal
constituţional care nu avea calitatea de a ancheta crimele.
Fireşte, reprezentanţii PCUS au exploatat din plin slăbiciunea acestei
poziţii. În ziua deschiderii procesului, Pravda i-a consacrat pagina întâi în
întregime, juxtapunând declaraţiile echipei prezidenţiale, din perioada în
care membrii săi erau funcţionari ai Partidului, şi declaraţiile lor actuale,
totul sub un titlu cu litere de-o şchioapă: „Când aţi spus adevărul,
domnilor? Astăzi sau ieri?“
Majoritatea martorilor apărării preşedintelui erau de aceeaşi calitate:
cu toţii foşti membri de partid, când nu fuseseră chiar şefi. De aceea,
partizanii PCUS au adoptat o tactică pe care au găsit-o foarte subtilă şi au
pus tuturor martorilor fără excepţie aceeaşi întrebare: „Credeţi că toţi
membrii de partid sunt responsabili de activitatea acestuia?“ Ce puteau cu
adevărat răspunde nişte foşti membri?
Nimeni n-a voit să împartă răspunderea fostului său Partid.
„Aha! exclamau indivizii triumfători. Asta înseamnă că Partidul
reprezintă optsprezece milioane de membri şi nici măcar o mână de
responsabili!“
Şi, jubilând, îşi dădeau la iveală martorii, comunişti de provincie care,
sub jurământ şi cu toată sinceritatea, asigurau tribunalul că ei nu
participaseră niciodată la nici cea mai măruntă activitate
anticonstituţională.
Bineînţeles, membrii de partid din regiunea Vologda nu făceau nici
terorism internaţional, nici agresiuni împotriva ţărilor vecine, nici chiar
urmărirea diversioniştilor. Ei se ocupau de strânsul recoltei şi de realizarea
planurilor cincinale.
Pe de altă parte - nu degeaba se practică dialectica - partizanii PCUS
pretextau că Partidul se schimbase în mod radical după cutare congres,
cutare plenară, cutare rezoluţie ce condamnau activităţile anterioare. În
consecinţă, el nu putea fi judecat ca responsabil pentru trecut. Bun,
fuseseră masacrate câteva zeci de milioane de persoane sub Stalin, era
foarte rău, dar mai apoi Congresul XX dezavuase acele practici. Hruşciov, ca
şi Brejnev, făcuse destulă curăţenie, dar fuseseră mai apoi condamnaţi.
Ultima dată când fuseseră condamnate tot soiul de „practici“ era în 1991,
după care se produsese o nouă naştere. Astăzi, ei nu cereau decât să
trăiască şi să acţioneze, şi iată că erau interzişi, fără nici un motiv...
Argumentul părea complet grotesc, însă în tabăra preşedintelui nu s-
au priceput să riposteze cu demnitate. Căci şi aici, pentru că fuseseră
hrăniţi cu materialism dialectic, se considera de acum că acei ce părăsiseră
partidul şi-l dezavuaseră cu cel mult doi-trei ani mai înainte nu erau cu
nimic răspunzători de trecut. În asemenea măsură chiar, încât erau
îndreptăţiţi să judece şi să acuze pe colegii mai puţin dezgheţaţi. Nu-i de
mirare atunci că avuseseră atâta nevoie de mine şi de încă doi-trei martori
dintre disidenţi: noi măcar, nu eram încurcaţi în dialectica partidului şi
puteam răspunde la întrebări cum nici unul din ei n-ar fi putut-o face.
Simpla noastră prezenţă conferea oarecare sens evenimentului. Dacă
nu toţi înţelegeau acest lucru, toţi îl simţeau, chiar şi judecătorii şi tipii care
ni se adresau cu o deferenţă insolită. Asta agasa, în aparenţă, pe cutare sau
cutare membru al echipei prezidenţiale, care nu era totuşi cu adevărat
conştient de raţiunile profunde ale stingherelii sale. Unul dintre ei, fără nici
o legătură cu discuţia noastră precedentă şi fără nici cea mai mică aluzie
din partea mea, a decretat cu mândrie că el părăsise partidul încă din prima
zi a puciului, la 19 august, crezând probabil că mă va ului cu atâta curaj.
Un altul, alegând momentul favorabil, mi-a povestit îndelung câte vexaţiuni
şi nedreptăţi suferise el în numele libertăţii de gândire: bietul de el nu
intrase în Comitetul Central şi se văzuse „exilat ca ambasador“ într-o ţară
occidentală. Nu era vorba aici de chinurile naşterii conştiinţei, era mai
curând vorba de ceva din tristeţea care voalează ochii maimuţei la vederea
lui homo erectus, ruda sa, mergând în picioare şi lipsit de apendice caudal.
Lucrul cel mai curios este că participanţii ca şi spectatorii la această
farsă reacţionau cu o seriozitate de necrezut. Nici vorbă de vreo ironie, nimic
care să trădeze că se percepuse absurditatea situaţiei. În fiecare dimineaţă,
în faţa clădirii tribunalului se adunau mulţimi, reţinute de un cordon de
miliţieni: cârpe roşii la un capăt, cârpe tricolore la celălalt. Sala era înţesată
de ziarişti şi de suporteri: la dreapta aleii centrale, „tabăra PCUS“; la stânga,
„tabăra preşedintelui“. Nu se punea problema să confunzi şi să te aşezi unde
nu trebuie. Foştii secretari ai Comitetului Central, membrii Biroului Politic,
oamenii care, cu puţin timp în urmă, dispuneau de destinele lumii şi cei ce
dispuneau acum de ele rămâneau ore întregi în acea sală în care te sufocai
şi ascultai cât se poate de atent. Ce sperau ei să audă? Ce adevăr aveau ei
să descopere pentru ei înşişi? Convocaţi ca martori, negau prosteşte şi
meschin, se înfierbântau, înjurau, ca nişte borfaşi prinşi cu mâţa-n sac. Cu
mâna făcută pâlnie în jurul urechii spre a putea auzi mai bine, aplecat în
faţă într-o atitudine care ar fi fost neconfortabilă pentru un om mai tânăr,
Ligaciov, cândva atotputernic, şi-a petrecut astfel săptămâni întregi de
prezenţă Ia proces. Se putea oare crede ca acel imbecil bătrân ignora ceva
despre partidul său? Geasokov, fost membru în Biroul Politic, dădea din cap
ca un copil şi refuza să-şi recunoască semnătura pe un document. Nu putea
oare invoca un răspuns mai serios? Falin, chemat din Germania, se răsucea
ca un ţipar. Nu era vorba aici de figuri modeste, le văzusem semnăturile pe
documente şi rezoluţii cumplite, care îi costaseră viaţa pe mulţi oameni.
Închipuirea mea şi-i zugrăvise ca pe nişte criminali şireţi şi atotputernici.
Văzându-i atât de aproape, nu erau decât nişte cretini. Pe jumătate cultivaţi,
bâlbâindu-se şi neputând gândi decât folosind clişeele din Pravda.
Tabăra preşedintelui nu făcea mai multe parale. Un pic mai instruită,
un pic mai puţin necioplită, cel puţin în exterior. Contemplând acea paradă
a „elitei“ sovietice, îţi aminteai fără să vrei o veche glumă care mai circula
încă în anii ’60 asupra celor trei calităţi care nu ar putea biologic să existe
împreună în acelaşi om: inteligenţă, cinste, apartenenţa la partid. Una
excluzând-o în mod automat pe cealaltă, nu puteam avea decât canalii
inteligente sau ortodocşi debili. Cu adevărat un clivaj de acest gen se
produsese atunci când se făcuse simţită criza regimului: în timp ce
minoritatea de idioţi clinici continua să defileze sub drapele roşii,
majoritatea s-a convertit rapid în „informatori“, în „democraţi“, în
„naţionalişti“, în „economişti liberali“. Pentru ei, evenimentele care se
produseseră în Rusia nu însemnau nici o revoluţie, nici eliberarea de sub
jugul totalitar, şi mai puţin încă prăbuşirea idealurilor lor, ci pur şi simplu
şansa de a-şi accelera prodigios cariera sărind, dintr-o mişcare, mai multe
trepte ale fostei scări ierarhice. Aşadar, nu era oare ispititor pentru un
secretar cu propaganda al Ucrainei vasale, pentru un Kravciuk, să devină
preşedintele unei puteri nucleare suverane? Sau pentru un Gaidar,
redactorul paginii economice a Pravdei, să devină prim-ministru al Rusiei?
Ce importanţă avea numele actual, „democraţie“ sau „socialism“? Pentru ei,
care nu crezuseră niciodată în nimic altceva decât în privilegiile lor,
„democraţia“ nu însemna decât posibilităţi noi de impostură, iar „economia
de piaţă“ voia să însemne doar „corupţie“. În virtutea căreia vor strivi orice
iniţiativă privată sub pretextul luptei împotriva corupţiei şi îşi vor justifica
propriile învârteli prin necesităţile „pieţii“. Agăţaţi de putere cu o tenacitate
curat leninistă, ei nu vor tolera nici o altă schimbare în afară de înlocuirea
fostei mafii cu cea nouă.
Şi, în realitate, nici o lună nu se scursese de la puciul din august şi
noua putere „democratică“ se transportase la Kremlin, ocupase fostele
clădiri ale CC din Piaţa Veche, se prăvălise în maşinile rezervate ale
Kremlinului, se instalase în vile rezervate, în apartamente rezervate, se
afiliase unor spitale rezervate şi unor centre de distribuţie rezervate. Şi toţi
ăştia furau, cum nimeni n-ar fi visat pe vremea lui Brejnev. Şi
dumneavoastră aţi vrea ca toate astea să fie restituite celeilalte jumătăţi, cea
mai proastă, cea mai puţin dezgheţată din Partidul nostru aici de faţă?
Acestea erau dedesubturile, esenţa ascunsă a procesului de la
Tribunalul constituţional. După ce am petrecut o jumătate de oră în sală în
prima zi, n-am mai pus, fireşte, piciorul acolo până în momentul depoziţiei
mele. Stăteam să copiez cu scannerul documente într-un salon în care se
putea urmări procesul pe ecran dacă se dorea. Sau traversam strada pentru
a mă duce la arhivele Comitetului Central. Obosit de atâta stat în faţa
computerului meu, mergeam să mă plimb pe străduţe familiare din
copilărie, dar unde nu recunoşteam aproape nimic, de parcă m-aş fi
pomenit într-un oraş absolut străin. Moscova avea o înfăţişare de ruină
monstruoasă, ca şi cum ar fi fost îndelung bombardată de aviaţia strategică
a Statelor Unite. Străzi întregi dispăruseră, străpunse de un fel de canale
lipsite de apă: tranşee antitanc sau şantiere de canalizare? Pe laturi, faţade
încă în picioare, găurite de ferestre lipsite de viaţă; mărginite de schele pe
jumătate putrede. Pe grămezile de moloz creştea iarba, uneori chiar tufişuri.
Se vedea că totul fusese lăsat de izbelişte de ani de zile, fără îndoială din
ziua în care, ca urmare a unui cataclism inexplicabil, viaţa aici se
întrerupsese. Nu mi-am regăsit nici măcar casa: fusese demolată odată cu
alte case din cartier, iar peste maidanul astfel obţinut se înălţa o casă
pentru generali, stil Imperiul-Răului muribund. Uneori câte o bucată de
cornişă sculptată salvată ca prin minune, pe o reşedinţă particulară pe
jumătate prăbuşită, sau o bucată de grilaj ros de rugină veneau să trezească
imaginile unui alt oraş scufundat în memorie. Acolo trăisem, acolo
înţelesesem, cam pe la cincisprezece ani, în ce loc voise soarta să mă nasc,
acolo mă pomenisem înconjurat de duşmani, ca un detaşament avansat al
unei armate de eliberare lansat pe urmele duşmanului. Acele străzi le
visasem în închisoare, acele ulicioare şi curţi dindărătul caselor mă
scăpaseră adesea de KGB; cât despre acele vechi case boiereşti, erau
singurii mei prieteni, singurii în care mă puteam încrede cu totul.
Doar dacă nu visasem toate astea! Nu mai era nici o casă boierească,
nu mai exista nici o curte ascunsă pentru a sta mărturie amintirilor mele.
Nici o armată nu venise să-şi salveze detaşamentul, căci acea armată, aşa
cum avea să se afle mult mai târziu, nu existase niciodată. Totul în viaţa
mea nu era decât umbră. Nu mai rămânea decât un imens cimitir părăsit în
care, după cum se ştie, viermii au ultimul cuvânt.
Mai rămâneau perplexitatea, un sentiment de neputinţă, de viaţă
irosită.
Dar în sfârşit, pentru ce dracu n-am fost noi în stare să sfârşim într-
un mod mai demn acest capitol ai istoriei noastre? Ce am uitat să facem?
Unde ne-am înşelat? Sau poate că strădaniile noastre au fost sterile şi
absurde?

Partea a treia - VREMEA SECRETELOR ASCUNSE


5
O ţară ruinată şi fără viitor
În mod straniu, posibilitatea unei astfel de ieşiri pentru Rusia mi s-a
părut multă vreme ireală, până la apariţia lui Gorbaciov şi a politicii sale de
glasnost. Până atunci, presupuneam că prăbuşirea sistemului comunist se
va produce cam cu vreo zece ani mai târziu, spre sfârşitul secolului, dar că
va fi mult mai radicală decât a fost. Că această prăbuşire era ireversibilă,
acest lucru desigur nu putea fi pus la îndoială, dar când? Şi cum? Acum
zece sau cincisprezece ani, întrebarea părea mai curând academică. Mă
gândeam iarăşi la discuţiile noastre din anii ’70, inaugurate de Amalric în
cartea sa Uniunea Sovietică va mai exista ea până în 1984?, în care, cu o
impecabilă logică şi o justeţe ce sunt evidente astăzi, el descrie scenariul
descompunerii Uniunii Sovietice în republici distincte. N-are importanţă că
bobârnacul acestei prăbuşiri fusese în scenariul său un război cu China,
care nu s-a produs; ceea ce contează mult mai mult este teza sa esenţială
conform căreia regimul era decrepit, opoziţia sporea (între altele, opoziţia
naţională) şi, în consecinţă, Uniunea Sovietică nu va putea rezista unei crize
serioase. Acelaşi subiect era în fapt abordat de numeroase cărţi la vremea
aceea, de la cea a lui Soljeniţîn, Stejarul şi Viţelul, până la a mea, Şi vântul
se înteţeşte.
Problema era mult mai arzătoare decât părea pe atunci, după cum am
înţeles când m-am pomenit în Occident. Ceea ce nouă ni se părea evident,
dată fiind experienţa noastră, trecea aici drept o ipoteză discutabilă, ba mai
multt, drept un delir absurd, dacă nu cumva primejdios, al unor emigranţi,
ceva în genul convingerii cubanezilor anticomunişti, siguri de o victorie
uşoară la debarcarea din golful Porcilor. Occidentul n-a vrut să ne ia în
serios. În cel mai bun caz, eram priviţi ca nişte animale ciudate, cam aşa
cum un ihtiolog ar asculta un peşte vorbind pe neaşteptate - după nimerita
formulare a lui Amalric - fără a-şi pierde totuşi siguranţa că ştia infinit mai
multe decât putea peştele să povestească.
Cu toate acestea, întreaga politică a Occidentului faţă de blocul
sovietic se învârtea în jurul acestei probleme şi, dacă noi aveam dreptate să
anunţăm acea decrepitudine a regimului care-l expunea la explozie în faţa
unei încercări serioase, era important ca Occidentul să creeze deliberat o
tensiune pentru a constrânge regimul să-şi consume în interior ultimele
forţe. Este ceea ce s-a produs parţial la începutul anilor ’80 când politica
mai fermă a unui Reagan sau a unei Thatcher (care pe deasupra mai
coincidea şi cu crizele din Polonia şi Afganistan) a împins regimul la o
supratensiune căreia nu i-a putut rezista. Însă zece sau cincisprezece ani
care ar fi putut fi decisivi, au fost irosiţi.
Dacă Occidentul ne-ar fi ascultat sfaturile, dacă ar fi căutat, în locul
unei „destinderi“, o înăsprire a relaţiilor, dacă, îndeosebi, ar fi adoptat
metodele „războiului ideologic“, Uniunea Sovietică s-ar fi prăbuşit cu vreo
zece ani mai devreme, iar rezultatul ar fi fost cu totul diferit. Cel puţin n-ar
mai exista îndoieli asupra identităţii învingătorului şi învinsului, iar
procesul de convalescenţă al Rusiei ar fi într-un mod la fel de fericit început
ca şi în Republica Cehă.
Însă, în anii ’70, se putea doar visa la aşa ceva. În realitate, te puteai
categoric teme de contrariul: o capitulare completă a Occidentului în faţa
monstrului sovietic. Dacă asupra acestui punct eram mai mult sau mai
puţin uniţi, dacă rezistam cât puteam de bine la nevolnicia occidentală,
problema de a şti cum se va produce prăbuşirea regimului dădea naştere la
discuţii chiar în rândurile noastre. Scrisoarea către conducătorii URSS, a lui
Soljeniţîn, care a stârnit mare vâlvă la vremea respectivă şi asupra căreia se
simte o anumită influenţă a cărţii lui Amalric, punea pentru prima dată
problema unei perioade tranzitorii între totalitarism şi democraţie, iar
lucrarea a ridicat un adevărat uragan de proteste. Astăzi sunt evocate cu
amuzament atacurile la care a fost supus Soljeniţîn pentru singurul motiv
că îndrăznise să presupună ca necesară o asemenea tranziţie şi pentru că se
îndoise de realismul acelora care luau în calcul un triumf imediat al
democraţiei după atâtea decenii de sclavie totalitară. Dumnezeule, de câte
n-a fost acuzat de demagogii de tot felul, emigraţi sau occidentali! De
monarhism, de „khomeinism“ şi aproape de „tentativă de acaparare a
puterii“. În realitate, absorbit cum era de cercetările sale asupra revoluţiei
din 1917, el voia doar să pună în gardă împotriva posibilităţii de a vedea
repetându-se acelaşi scenariu în Rusia (ceea ce, după cum vedem astăzi,
arată că el era mai aproape de adevăr decât adversarii săi).
Participarea mea la dezbatere a fost mai curând hazardată şi în parte
dictată de necesitate. În momentul eliberării şi expulzării mele, cearta
degenerase într-o adevărată hăituială a lui Soljeniţîn, care mă irita prin
absurditatea ei. Nu-mi plăcea pe atunci să mă pierd în discuţii sterile
asupra viitorului, considerând că era o ocupaţie nu doar ineptă, ci şi
primejdioasă, căci risca să ne risipească forţele şi aşa neînsemnate. Spuneţi-
mi ce sens avea să discuţi despre identitatea acelora ce vor veni să ia locul
comuniştilor, când aceştia nu erau deloc dispuşi să plece, continuau să ne
extermine prietenii în fundul închisorilor lor, iar lumea întreagă era gata să
adopte în faţa lor, ca să vorbesc ca un biolog, „atitudinea femelei care
consimte“?
Dar, ce mai! Intelighenţia este astfel alcătuită: ea nu are altă bucurie
pe lume decât autoafirmarea, căci nu are altă valoare supremă decât pe ea
însăşi, şi nimic, „nici Dumnezeu, nici ţarul, nici eroul“ nu ar putea s-o
împiedice să facă gargară de cuvinte asupra viitorului, fie că acest lucru
dăunează sau foloseşte restului lumii. Odată discuţia începută, trebuie ca
vorbitorii să ajungă în mod obligatoriu să se acuze reciproc de intenţii
perfide, fiecare străduindu-se nu să trateze miezul problemei, ci să se
drapeze într-o togă, strivindu-şi adversarul sub superioritatea morală a
aspiraţiilor sale.
Mai rău este că, dacă intelectualii sunt lăsaţi să vorbească de viitor pe
săturate, ei ajung în mod obligatoriu la înţelepciunea supremă a flecarilor
din toate timpurile şi din toate ţările, care constă în a spune că nu trebuie
făcut nimic în prezent pentru a nu compromite viitorul. Totul s-a petrecut în
felul acesta la vremea respectivă, deşi e cu neputinţă să se viseze la vreun
rău mai mare ca dictatura comunistă. Însă intelighenţia n-ar fi ceea ce este
dacă n-ar avea o imaginaţie debordantă, capabilă să dea naştere unor
„fantome rătăcitoare“. După ce s-a discutat până la dezgust, acuzându-l în
treacăt pe Soljeniţîn de cele şapte păcate capitale, s-a ajuns la concluzia că
nu trebuia, mai cu seamă, să se facă ceva, sub ameninţarea de a vedea
comunismul transformându-se într-un monstru încă şi mai cumplit:
naţional-bolşevismul, spre care tocmai tindea perfidul Soljeniţîn. Alexandr
Zinoviev, acel distins profesor de logică, cu inflexibilitatea proprie disciplinei
sale, avea să declare de-a dreptul:
„Dacă mi s-ar cere mâine să aleg între puterea sovietică şi puterea lui
Soljeniţîn, aş alege-o pe prima“.
Trebuie oare să mai precizăm că o astfel de concluzie era cum nu se
poate mai comodă pentru establishment-ul occidental care vedea cu cei mai
buni ochi asemenea discuţii? Şi apoi, mai cu seamă disidenţii erau cei ce se
certaseră, nu ştiau nici ei ce voiau, Occidentul nu era, aşadar, nevoit să-i şi
asculte.
Pe scurt, oricâte eforturi aş face pentru a rămâne în afara acestor
controverse inepte, consideraţii pur practice mă constrângeau să mă
amestec, fie doar şi pentru a pune capăt gâlcevilor care ne făceau atâta rău.
Era ceva ce semăna cu necesitatea enervantă, în toiul unui război, de a
detaşa nişte forţe de pe front pentru a stăvili o răzmeriţă izbucnită în spatele
frontului. Recitind astăzi acele pagini, mi-am revăzut cu curiozitate opiniile
din 1979, privind „perioada de tranziţie“.
„Este de necontestat că orice prezicere a unei apropiate revoluţii în
URSS este absurdă, că orice propagandă incitând la revoluţie este criminală,
la fel ca orice incitare la teroare. Doar nişte scriitori sentimentali pot afirma
că revoluţiile se întâmplă ca urmare a mizeriei poporului şi violării
drepturilor sale, atunci când a ajuns la capătul răbdării. Nimeni nu ştie cu
adevărat pentru ce se produc ele, căci necesitatea şi foamea predispun omul
mai curând la furt, la revoltă individuală sau la o docilitate obtuză. În
absenţa oricărui drept, omul nu ştie ce drepturi ar putea el avea şi este prea
umilit pentru a pretinde vreun drept. O guvernare abilă poate întotdeauna
cu uşurinţă să-i cumpere pe cei mai dotaţi şi mai energici, printre atâţia
oameni dezbinaţi şi înăcriţi. Pe scurt, acest lucru duce la stagnare şi
degradare, aşa cum le vedem astăzi în URSS. Într-o astfel de situaţie, chiar
dacă o forţă exterioară ar elimina printr-o minune structurile actuale de
guvernare, ar urma o catastrofă integrală, anarhia şi masacrul generalizat.
„Revoluţiile se produc cel mai adesea atunci când adevărata mizerie şi
absenţa oricăror drepturi sunt de acum fapte depăşite, iar ura acumulată şi
neîncrederea în putere fac să apară orice reformă ca odioasă sau
insuficientă. Într-un astfel de caz, o guvernare inabilă sau indecisă
constituie garanţia unei revoluţii.
„A aştepta de la o revoluţie dreptate şi libertate este un lucru de o
uimitoare naivitate. Orice zguduire a societăţii face să apară la suprafaţă
drojdia celor care «nu erau nimic şi vor fi totul». Revoluţia vede venind la
putere oamenii cei mai cruzi, cei mai josnici, cei mai sângeroşi, cu caracter
puternic şi despotic. Nişte şefi de bandiţi. După un lung război intern, cel
mai şiret şi cel mai crud dintre ei adună întreaga putere în mâinile lui. Astfel
încât revoluţiile se încheie întotdeauna cu tiranie şi nu cu libertate şi
dreptate.
„Toate acestea se pot întâmpla în URSS? Din păcate, da, dar nu prea
curând, fără îndoială. Deocamdată, regimul existent este încă destul de solid
pentru a renunţa la orice reformă. Nici măcar reformele nereprezentative ale
lui Kosîghin nu s-au impus sub forma lor iniţială. Există o logică în acest
lucru. Autorităţile înţeleg că actualul aparat birocratic, atât de puţin
maleabil, nu putea să stăpânească presiunea brutală provocată de nişte
reforme de anvergură. Ele nu mai dispun de acei vlăjgani scăpaţi de la
moarte, înarmaţi cu mausere şi în stare să înfrunte elementele dezlănţuite.
Regimul comunist de astăzi în URSS este cu siguranţă cel mai conservator
din lume. Chiar şi un Hruşciov a părut prea revoluţionar. Şi deocamdată
încă nu au fost văzute formându-se la noi forţe sociale semnificative şi
independente de putere, susceptibile să constrângă puterea la reforme.
„Perioada lor de formare poate să dureze, în funcţie de
comportamentul guvernului, de situaţia internaţională etc. În situaţia
actuală, dificultăţile economice nu vor obliga puterea la reforme
substanţiale. Astfel, oricât de trist ar fi, nu ne putem aştepta prea curând la
ameliorări, ca să nu mai vorbim de schimbări radicale. Singurul lucru la
care ne putem aştepta este o lentă creştere a forţelor sociale independente
pe un fond generalizat de stagnare şi descompunere. Deocamdată nu se
ghicesc decât contururile acestor forţe sociale în gestaţie: mişcări
naţionaliste, mişcări religioase, mişcarea civică şi cea a drepturilor omului
(compusă esenţialmente din intelectuali), începuturi de mişcare
muncitorească.“
Astfel, eu vedeam acea perioadă „tranzitorie“ sau preparatorie ca pe „o
luptă a forţelor sociale ale ţării pentru autonomia lor, luptă la capătul căreia
totalitarismul se va diminua, iar democraţia va spori, până ce ne vom putea
dispensa de revoluţie. După părerea mea, această perioadă de tranziţie a
început deja107.
Sarcina noastră consta aşadar în a amplifica şi a întări aceste mişcări,
tradiţiile lor nonviolente, a le face recunoscute şi susţinute de Occident,
pentru ca în momentul crizei finale a sistemului să se constituie o forţă
capabilă să asigure o tranziţie, cea mai puţin dureroasă şi sângeroasă cu
putinţă. Acestui lucru îi consacram eforturile noastre atât în URSS, cât şi în
emigraţie. Bineînţeles, nimeni nu putea prevedea pe atunci toate zigzagurile,
toate versiunile posibile, dar chiar şi astăzi, luând în considerare
evenimentele ulterioare, nu dau de vreo eroare fundamentală în
raţionamentele mele. Categoric nu exista o altă soluţie civilizată a problemei,
care să permită pe de-o parte evitarea unei monstruoase băi de sânge, pe de
altă parte înceata degradare şi slăbire a ţării o dată cu sistemul: nu exista
decât revoluţia paşnică. Dar, pentru ca scenariul să meargă, trebuia ca
măcar deocamdată omul sovietic să înceteze de a fi un om sovietic. El
trebuia să respingă tentaţia de a se adapta, să depăşească teama de
represalii, să facă un efort, să aleagă şi să de venă un om pur şi simplu.
Este cu adevărat ceea ce neîndoielnic s-ar fi petrecut, în pofida
tuturor represiunilor, fără „piégée-stroïka“108 lui Gorbaciov, care a fost, după
cum se poate crede, concepută de Comitetul Central, în înţelepciunea sa,
pentru a pune capăt parţial acestui gen de deznodământ. Dar, sperând să
salveze sistemul prin unele reforme foarte tardive şi timide, el s-a angrenat
tocmai în scenariul pierderii controlului asupra procesului pe care îl
evocasem în scrierile mele. Acesta a fost sfârşitul regimului comunist, la fel
de puţin glorios ca şi începuturile sale, în încurcătura conjuraţiilor şi
valurile puciurilor, lăsând ţara pe seama ruinei şi confuziei. Căci „reformele“
lui Gorbaciov aveau tocmai ca obiect împiedicarea cu orice preţ a formării

107 «De ce se ceartă ruşii?», Continent, nr. 23, 1980.


108 Joc de cuvinte între perestroika şi piégée-stroïka pornind de la piéger, a
întinde o capcană, în lb. franceză (N. T.).
acelor forţe sociale independente care ar fi putut asigura stabilitatea în
perioada de tranziţie.
Acest lucru nu ţinea într-atât de fabricarea deliberată a unor
organizaţii sociale fictive şi controlate, a unor „fronturi populare“ cu nucleu
KGB, sau unor sperietori ultra-naţionaliste, căci nimic n-a ieşit de aici şi
nimic nu putea să iasă. Regimul era condamnat, dar, înainte de a-şi da
duhul, el a izbutit să mai omită o ultimă infamie şi să prostitueze definitiv
ţara, ispitind-o cu iluzia unei vindecări uşoare, fără eforturi şi fără victime.
Succesul acestei înşelăciuni, mai cu seamă în rândurile intelighenţiei (căci
oamenii simpli au manifestat cea mai mare neîncredere faţă de vicleniile lui
Gorbaciov), lăsa o impresie de consternare mult mai mare decât toate
uneltirile „perestroikiste“ ale conducătorilor sovietici. De la ei, într-adevăr,
nu era nimic altceva de aşteptat. Nu erau decât nişte comunişti, cu acea
convingere veşnică a lor că, folosindu-se de puţină îndemânare, se poate da
o lecţie economică, îmbrobodi poporul, duce de nas istoria şi se poate pune
mâna pe bani fără a da impresia că-i atingi şi fără ca cineva să-şi dea
seama.
Văzând cu ce ardoare, cu ce uşurinţă „crezuseră“ intelectualii în
posibilitatea salvării venite de sus, am rămas cu gura căscată. De parcă ar
putea să existe în Rusia un singur om care să nu înţeleagă că tocmai acest
partid, împotmolit în corupţie, minciună şi crime, era cel ce condusese ţara
spre acest impas. Se mai putea cineva încă îndoi de faptul că din interiorul
acestui partid, care vreme de jumătate de veac înrolase arivişti şi intriganţi,
nici o înnoire nu putea ieşi? Nu se dorea aşadar să se înţeleagă că trebuia
salvată ţara, pe care ei o duseseră la catastrofă, impotriva lor şi nu cu ei?
Fireşte că nu, totul era foarte limpede. Problema fusese deja trecută în
revistă în anii ’60 prin şuşoteli în bucătăriile Moscovei. Dintre toate
grupările sociale din URSS intelighenţia era grupul cei mai prostituat, cel
mai robit avantajului material, astfel încât, ca şi profesorul Zinoviev,
„prefera“ puterea sovietică (pe care o târa totuşi în noroi). Şi dintr-o dată - ca
să vedeţi ce fericire! - patronul îi dădea voie să se exprime în presă. Cum să
rezişti la aşa ceva? Cum să nu-i înalţi osanale patronului?
Salutând îndemânarea conducătorilor sovietici care, chiar pe
marginea prăpastiei fiind, s-au străduit să sudeze „blocul comuniştilor şi al
celor fără de partid“ (şi să-i sudeze pe baza unor idei antisovietice), nu am
putea totuşi să nu remarcăm faptul că, în ciuda testamentului lui Cehov109,
intelighenţia nu se eliberase deloc de sângele ei de sclavă, nici picătură cu
picătură, nici prin luare de sânge. Oricum fusese legată prin garanţia
mutuală a unei glasnost autorizate, tot atât de uşor cum Lenin încătuşase
lumea interlopă momind-o cu lozinca „fură ceea ce a fost furat“.

109 Care se lăuda că se dezbărase picătură cu picătură de sângele său de


sclav.
Ameninţarea unei imaginare întoarceri a „foştilor stăpâni“ a făcut şi dintr-
una şi din cealaltă nişte instrumente docile în mâinile manipulatorilor
comunişti. Păcatul originar al „libertăţilor“ lui Gorbaciov era că ele erau
acordate. Or, ceea ce a fost acordat şi nu cucerit este cam ca un obiect furat:
poate să-ţi fie oricând luat înapoi, iar pe deasupra mai poţi căpăta şi o
palmă. Nici vorbă să te gândeşti la o alternativă: totul era ca „stăpânul“ să
nu se răzgândească şi să pună să fii bătut cu biciul.
Pentru a ne exprima într-un jargon conform cu circumstanţele,
politica glasnost a lui Gorbaciov i-a „fixat“ pe intelectuali într-un mod mult
mai strâns decât cenzura brejneviană. Oricât de îngrozitoare fusese viaţa
înainte, rămăseseră totuşi în societate criterii de decenţă, reguli de igienă
morală, astfel încât continuau să existe oameni moralmente sănătoşi. Omul
care se lăsase contaminat ştia acest lucru şi, pe deasupra, se făcea remarcat
de ceilalţi. O dată cu Gorbaciov a fost văzută însă instalându-se o epocă
respingătoare în care era absolut cu neputinţă să deosebeşti pe omul bolnav
de cel sănătos, toate principiile fiind sacrificate nobilei cauze a „salvării
perestroikăi“ în faţa unor mitici „conservatori“. Întreaga intelighenţie a fost
evtuşenkizată, ţara întreagă a fost medvedevizată110. Fiecare a devenit mare
om politic, oamenii cuviincioşi au dispărut complet, iar tocmelile încheiate
împotriva conştiinţei au purtat numele respectabil de „compromisuri
politice“. Toată lumea, restructurată cât ai clipi, a început să defileze în
rânduri strânse sub deviza: „Să nu mai minţim, adevărul trebuie spus!“ Şi,
ia te uită! călăul de ieri se îmbăta cu propriul său liberalism, iar liberalul de
ieri era tentat să folosească de acum înainte metode forte.
Acest lucru a fost fireşte agravat de sprijinul necondiţionat pe care
Occidentul l-a oferit lui Gorbaciov, datorită căruia situaţia ţării, deja critică,
s-a agravat până la disperare. În acea perioadă de criză, un număr enorm de
locuitori ai lumii comuniste, puţin deprinşi să gândească singuri, găsea că
„opinia Vestului“, adică de fapt opinia establishment-ului occidental, era la
fel de indiscutabilă ca şi Sfânta Scriptură pentru un credincios. Şi, din
moment ce Vestul îl proclamase erou pe Gorbaciov şi calificase perestroika
lui drept democraţie, cine ar fi îndrăznit să-l conteste în Rusia?
Cât despre Vest, el avea din belşug persoane ce voiau să creadă în
poveştile lui Gorbaciov. Se considera cel puţin rezonabil să fie încurajaţi
susţinătorii perestroikăi pentru silinţa lor. Asta pentru că oamenii aceia îşi
dăduseră multă osteneală, dărâmaseră zidul Berlinului, îşi retrăseseră
trupele din Afganistan, aboliseră articolul 6 din Constituţie111, editaseră
Gulagul şi chiar nu arestaseră pe nimeni de un an sau doi. Ce-ai putea să-ţi

110 Evtuşenko: poet oficial al tuturor dezgheţurilor fictive. Medvedev


(Jaurès): marxist din convingere, critic îngăduitor al regimului.
111 Articol ce asigura pentru PCUS rolul de organizator şi conducător al

statului şi societăţii.
mai doreşti?
„Ah, mi se spunea, dumneavoastră aţi suferit prea mult din cauza lor!
Nu puteţi fi obiectiv. Trebuie cu adevărat să existe o limită peste care
Uniunea Sovietică nu poate trece fără a înceta de a mai fi Uniunea Sovietică,
iar comuniştii de a mai fi comunişti, şi dincolo de care ostilitatea noastră
faţă de ei trebuie să se preschimbe în sentimente amicale.“
Ce puteam răspunde? Cum să explici unor oameni ce nu trăiseră
niciodată sub acest regim că totuşi comunismul nu este un sistem politic,
nici măcar o crimă, ci un soi de maladie colectivă, un fel de epidemie de
ciumă? Nu îi poţi purta duşmănie ciumei, nu te poţi nici certa, nici împăca
cu ea, poţi doar s-o capeţi sau să n-o capeţi! Nu există aşadar nici un chip
de a „restructura“ sau de a reforma ciuma: trebuie să te vindeci de ea
tinzând din toate forţele spre viaţă. Cel ce încetează să mai lupte şi se
înfundă în apatie n-o scoate în general la capăt.
Într-un cuvânt, această euforie ţâcnită din Vest a minat şi ultima
şansă de victorie asupra comunismului şi totodată cea mai măruntă şansă
de vindecare pentru Rusia. E ca şi cum Aliaţii la sfârşitul celui de al Doilea
Război mondial, în loc de a cere o capitulare necondiţionată a Germaniei
naziste, s-ar fi mulţumit cu „restructurarea“ ei sau, dacă vreţi, cu o
liberalizare relativă a regimului. Ce am fi văzut astăzi în Europa? În nici un
caz democraţia, ci, aşa cum se spune în mod elegant astăzi pentru fostele
ţări comuniste, o perioadă „post-totalitară“. Mareşalul Pétain ar fi un erou
„salvator“ al Franţei, cei din Rezistenţă nişte iresponsabili aventurieri al
căror extremism îi stingherise pe „reformatorii“ rezonabili de la Vichy.
Rezultatul a fost catastrofal. Fără a mai vorbi de celelalte, acest lucru
a contribuit la o pulverizare, care se poate deja discerne, a mişcării noastre,
din care o parte, cu Saharov în frunte, s-a văzut împinsă spre o alianţă
ucigătoare cu perestroikiştii. Şi, pe nepusă masă, părintele Gleb Iakunin,
fost deţinut, a invitat publicul să voteze pentru Kalughin, general din KGB,
cândva organizator al uciderii disidenţilor. Cum să te mai dumireşti, după
aşa ceva, şi să ştii cine era cu adevărat democrat şi cine nu era decât un
„com-mutant“ gorbaciovian? Nu-l voi uita niciodată pe Gorbaciov
inaugurându-şi parlamentul-marionetă din 1989 şi invitându-l cu un gest
larg pe Saharov să urce la tribună, disimulând prin aceasta toate
minciuniie, toate manipulările şi falsificările unui regim în agonie.
„Andrei Dmitrievici, vă rog...“
Revăd încă acea scenă, aceea a sfârşitului puţin glorios al tuturor
lucrurilor pentru care trăisem. Aproape treizeci de ani de muncă pentru a
crea forţe sociale autonome erau reduşi la zero. Saharov, fireşte - şi trebuie
să-i recunoştem acest merit -, şi-a înţeles eroarea cu puţin înainte de a muri
şi s-a străduit să creeze un partid de opoziţie; a invitat chiar la iniţierea unei
campanii de nesupunere civică faţă de regimul lui Gorbaciov, dar era prea
târziu.
În ceea ce priveşte Occidentul, atitudinea sa faţă de perestroika nu era
nici forţată, nici nouă. Ea nu era de fapt decât prelungirea directă, practic, a
întregii sale politici răsăritene, în epoca post-stalinistă, mizând pe nişte
mitici „porumbei“ (sau „reformatori“, „liberali“), cu sediul la Politburo,
porumbei pe care nimeni nu i-ar fi putut indica. Noi toţi care ne bateam
realmente împotriva regimului, ne vedeam expediaţi cu un aer dispreţuitor
în „coşul umanitar“. Se cuvenea să-şi şteargă o lacrimă pentru noi, biete
victime amărâte, profitând totodată de situaţia noastră pentru justificarea
politicii care consta în îmblânzirea monstrului comunist: ce se va întâmpla
cu ei dacă noi nu-i ajutam pe „liberalii“ de la Kremlin?
Pe scurt, Occidentul n-a vrut să recunoască în noi, dacă nu nişte
parteneri, nişte aliaţi în război, măcar pur şi simplu nişte soldaţi, şi ne-a
redus la nivelul unei populaţii civile întâmplător încercate, convertindu-ne
din luptători în ostatici, şi acest lucru în mod pe deplin conştient: fără aşa
ceva, ar fi fost nevoiţi să recunoască, Doamne fereşte, realitatea însăşi a
războiului.
Mai mult, aceia dintre noi care s-au regăsit în Occident ştiu la câte
presiuni au fost supuşi din partea establishment-ului occidental, pentru a fi
transformaţi în unelte docile ale politicii sale conciliante faţă de regimul
comunist. Şi ceea ce KGB nu putuse obţine cu preţul închisorilor şi azilelor
psihiatrice, aliaţii săi de aici reuşeau uneori cu ajutorul contractelor,
subvenţiilor, posibilităţilor de a se vedea tipăriţi şi, mai cu seamă cu
ajutorul tentaţiei de a se vedea primiţi şi respectaţi de „mediul intelectual“.
Nu, nu era vorba doar de o „prostie“ a Occidentului, de o naivitate a „elitei
locale“, era o politică organizată pentru a asigura stabilitatea lumii,
stabilitatea cu orice preţ, chiar şi cu preţul trădării. Marea ameninţare
pentru omenire, după cum s-a proclamat, nu era ideologia comunistă, nici
natura agresivă a regimurilor comuniste, nici măcar rachetele lor nucleare
aţintite asupra oraşelor occidentale, ci posibila lor destabilizare, posibila lor
cădere. Sfârşitul acestei politici a transformat Iugoslavia în Liban şi Rusia în
Nigeria. Şi nu-i decât un început...
Acum când istoria şi-a dat verdictul, nu mai trebuie să demonstrez
cine avea dreptate. Regimul comunist s-a năruit în ciuda eforturilor lumii
întregi pentru a-l salva, confirmând astfel ceea ce peştele tocmai avea de
gând să-i povestească ihtiologului, atât în ceea ce priveşte decrepitudinea
sa, cât şi în ceea ce priveşte incapacitatea sa de a fi reformat, posibilitatea şi
necesitatea de a-l lichida, faptul că ameninţarea de război nuclear nu va
dispărea decât o dată cu el. Au dispărut de asemenea acei informatori
comunişti, laureaţi ai Premiului Nobel pentru pace, atât de dragi inimilor
occidentale, fără ca ei să fi reuşit să-şi inventeze „modelul lor de piaţă
socialistă“. Cine îşi mai aminteşte de ei astăzi?
Ce a rămas este o ţară ruinată şi fără viitor, fără nici cea mai mică
speranţă de salvare, în care, pe ruinele vieţii de odinioară, circulă bande de
jefuitori, în vreme ce milioane de oameni săraci defilează, pleoştiţi şi
indiferenţi, prin faţa ruinelor locuinţelor lor. Şi în ochii lor nu citeşti nimic,
nici căinţă, nici măcar o urmă de gândire, de efort de a pricepe ce s-a
petrecut, nimic decât o obtuză perplexitate şi teamă, ca la victimele unui
cutremur de pământ: „Pentru ce? Ce am făcut? Totul mergea aşa de bine...“
Şi atâta timp cât nu-şi vor da seama că nu trebuie să acuze pe nimeni decât
pe ei înşişi şi alegerea lor, atâta timp cât vor căuta cauza nenorocirilor lor în
altă parte: într-un complot internaţional, printre popoarele alogene, în
prefigurări mistice, ei nu vor recurge la propriile lor forţe pentru a reîncepe
să trăiască şi vor rămâne să aştepte veşnic ajutor, har sau miracol.
Ceea ce a rămas de asemenea este minciuna, acumulată de
estblishment-ul preocupat să se justifice, vreme de jumătate de veac,
megatone de minciuni care vor face în curând atmosfera irespirabilă. A
rămas, de asemenea, establishment-ul în cauză, acea „nomenklatură“ de
colaboraţionişti, acei Pétain şi Quisling ai războiului rece, de toate mărimile
şi de toate nuanţele, care la Est ca şi la Vest se agaţă încă de putere cu toate
forţele. Atâta vreme cât adevărul nu este stabilit, atâta vreme cât nu sunt
condamnaţi, un întreg capitol al istoriei noastre rămâne neîncheiat şi nu
vom vedea vindecarea. Astfel sufletele păcătoase care nu se căiesc nu pot
intra nici în infern, nici în paradis.

Secţiuni foarte „speciale“'


Nu prea m-am preocupat să copiez documente ale represiunii
staliniste: bun, câteva piese pentru a ilustra epoca şi care mă frapaseră în
mod deosebit prin cinismul lor. Era vorba în esenţă de o bandă de montaj
ucigaşă lucrând fără oprire şi planificată precum întreaga industrie
sovietică. Dar, deşi majoritatea acestor întâmplări ne sunt familiare după
atâtea cărţi şi povestiri, anumite documente m-au impresionat pe mine
însumi prin caracterul lor de inumanitate banalizată. Un lucru este să fii la
curent şi cu totul altceva să vezi o notă neglijentă a lui Stalin în care o
simpiă parafă cu creionul trimitea şase mii şase sute de oameni ia
moarte112.

„Să se acorde regiunii Krasnodar un contingent complementar de


6600 pers. pentru categoria I“. (categoria I: pedeapsa cu moartea
aplicată „duşmanilor poporului“.)

Scara transformărilor ţării era de aşa natură încât indivizii nu-i


interesau pe şefi. Se socotea în mii, în zeci de mii, în „categorii“. După
îndeplinirea planului (sau „limitei“) pentru duşmanii poporului (nici mai

112 Nota lui Stalin, nenumerotată, aparent din 1938.


mult nici mai puţin decât pentru recoltarea cerealelor şi mulsul laptelui),
republicile, regiunile, cantoanele şi raioanele raportau la Moscova asupra
muncii realizate şi, după obiceiul din socialism, solicitau depăşirea planului
pentru a da dovadă de zel113.

MESAJ CIFRAT

Expediat la 22-11 4februarie 1938 Primit de CC al PCP (b)


4 februarie 1938
VKh. nr. 95/111.
Moscova CC al PCP (b), tovarăşul Stalin

Munca troicii s-a încheiat: conform limitelor prescrise, au fost


condamnate în regiune 9600 elemente socialiste revoluţionare, răzvrătiţi şi
alţi antisovietici. Au fost descoperite complementar elemente albe care duc
activităţi de sabotaj; în total se evaluează în regiune la 9000 elementele
chiabureşti antisovietice.
Comitetul regional cere stabilirea unei limite complementare de 3000
pentru prima categorie, de 2000 pentru a doua cu prelungirea termenului
până la 20 martie.

Secretarul Com. Reg. al PCP (b)

Iu. Kaganovici.

După consultări, şefii acordau o prelungire a împuşcăturilor şi, aşa


cum se poate crede, se duceau să guste divertismentele culturale de la
Balşoi şi să vadă Lacul lebedelor.
Iată textul acordului:

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

Partidul comunist pansovietic (bolşevic) Strict secret


Comitetul Central
P58/67
17 februarie 1938 Tovarăşului Frinovski

Extras din procesul-verbal nr. 58 ai şedinţei Politburo a PCP(b)

Decizia din 17 februarie 1938

67 - cererea NKVD

113Mesaj cifrat al lui I. Kaganovici, atunci secretar de opkom, către Stalin,


din 4/02/1938, nr. 95/ch.
Să fie autorizat cu titlu complementar NKVD din Ucraina să procedeze
la arestarea culacilor şi a altor elemente antisovietice, să fie încredinţate
dosarele lor troicilor şi să se ridice până la 30.000 limita pentru RSS Ucraina.
Secretarul Comitetului Central114.

Troicile speciale erau în mod obişnuit compuse din primul secretar al


comitetului regional (sau raional, sau al CC al republicii), şeful de
departament corespunzător al NKVD şi procurorul regional (sau raional, sau
al republicii). Este evident că ei nu puteau rezolva o sarcină de o asemenea
amploare. Doar pentru anul 1938, „limitele“ au fost crescute de mai multe
ori, termenele prelungite, iar masacrul risca să scape oricărui control. În
cele din urmă, şi abia în noiembrie, Stalin a luat măsuri pentru a pune
capăt activităţii troicilor, iar noile dosare au fost încredinţate unor
tribunale115.
E greu să ne închipuim că nişte oameni care au trăit acei ani, călăi ca
şi victime, au putut rămâne psihic normali. Putem oare de altfel să-i
deosebim pe unii de ceilalţi? Iată, de pildă, un raport al lui Frenkel către
Iejov116, cu data octombrie 1937, asupra „piedicilor“ din funcţionarea acestei
maşini117:

„Acum câteva zile, într-un colhoz din raionul Kuzneţk, colhoznicii


s-au plâns instructorului comitetului regional aflat în vizită de faptul că
un grup de oameni fusese asasinat în cursul nopţii în apropiere.
Verificarea a evidenţiat că opt duşmani ai poporului fuseseră executaţi
în pădure, noaptea, după condamnare de către troika specială. Şeful
secţiei NKVD pentru Republică, exclus în ajun din partid pentru relaţii
şi complicitate cu duşmani ai poporului demascaţi, a comis un act de
ostilitate şi de provocare neluând măsurile necesare pentru ca
executaţii să fie îngropaţi“.
„Acest şef a fost arestat. Duşmanii poporului ucişi au fost
îmormântaţi“.
„Ca urmare a unei neglijenţe a gărzii în localurile de instrucţie ale
NKVD din Kuibîşev, în două rânduri nişte deţinuţi supuşi
interogatoriului au sărit pe fereastră, unul dintre ei zdrobindu-se pe
stradă.“

114 Hotărârea Politburo-ului P58/67 din 17/02/1938.


115 Hotărârea Politburo-ului P64/22 din 15/11/1938.
116 Succesor al lui Iagoda - împuşcat ca agent german - în 1937, Iejov a

condus teroarea care-i poartă numele (iejovşcina) şi a fost, la rândul său,


executat din ordinul succesorului său Beria.
117 Raport al lui A. Frenkel către N. Iejov, datat octombrie 1937 (datare

ilizibilă).
Nu mă încumet să stabilesc câţi oameni au putut ucide, căci n-am dat
de numărul împuşcaţilor, dar reiese din raportul lui Beria şi al lui Vîşinski
către Stalin din februarie 1937118 că după 1927 troicile şi comisiile speciale
ale OGPU şi NKVD au condamnat la întemniţare şi la exil două milioane o
sută de mii de oameni. Asta fără să mai punem la socoteală tribunalele de
tot soiul, care şi ele lucrau fără întrerupere, sau deportările masive ale
culacilor în perioada colectivizării.
Anii 1937 şi 1938 au fost în mod special sărbătoriţi pentru că atunci
represiunea i-a atins pe şefii comunişti. Dar pentru muritorii de rând, nici
ceilalţi ani n-au fost mai buni. Nici măcar războiul nu le-a îndulcit soarta:
binevoiţi să vă amintiţi că popoare întregi au fost supuse deportării, că mii
de prizonieri au migrat din lagărele de concentrare naziste în lagărele
sovietice. Ceea ce se ştie totuşi mai puţin, este că spiritul combativ al
trupelor era menţinut prin reprimări.
„De la începutul războiului până la 10 octombrie al acestui an
(1941), secţiunile speciale ale NKVD însărcinate cu supravegherea
spatelui frontului au arestat 657.364 soldaţi încorporaţi care se
îndepărtaseră de unităţile lor şi fugiseră de pe front, îi comunica
patronului său Beria subşeful direcţiei OUNKVD, comisar al Securităţii
Statului Milstein.“119
„Printre oamenii arestaţi de secţiunile speciale:
spioni: 1.505
autori de diversiuni: 308
laşi şi panicarzi: 2.643
dezertori: 8.772
provocatori difuzând zvonuri: 3.987
răniţi voluntari 1.671
Total 25.878
„Pe baza hotărârii secţiunilor speciale şi a sentinţelor tribunalelor
militare, au fost executaţi 10.321 oameni, dintre care 3321 în faţa
trupelor.“

Şi asta doar pentru primele trei luni de război şi chiar pe linia


frontului. Or, pentru cekişti frontul era pretutindeni, pe teritoriul întreg al
imensei ţări, iar rafinamentul metodelor lor atingea uneori absurdul. Multe
din „operaţiile“ lor nu au fost dezvăluite decât în 1956, cu ocazia pretinsului
„dezgheţ“, când Comitetul de control al partidului şi-a revăzut dosarele

118 Raport al lui L. Beria şi A. Vîşinski către Stalin, nr. 530/b din
5/02/1939, aparent destinat hotărârii Politburo Pl/183.
119 Nota vicedirectorului administrativ al OUNKVD al URSS, comisar de

Securitate de rangul trei Milstein, adresată comisarului poporului din


Ministerul de Interne al URSS, comisar general al Securităţii Statului, Beria,
din octombrie 1941, nenumerotată.
membrilor de partid, victime ale unor represiuni nejustificate.
Iată o ilustrare:

„...Ancheta a stabilit că în 1941, cu aprobarea direcţiei NKVD a


URSS, conducerea NKVD pentru districtul Habarovsk, au fost instalate
la cincizeci de kilometri de Habarovsk, în raionul satului Kazakievici, în
apropierea frontierei manciuriene, un post de frontieră sovietic fictiv,
un «post de poliţie al frontierelor manciuriene» şi o «misiune militară
japoneză raională», tot fictive, pe care lucrătorii organelor Securităţii
Statului le numeau în corespondenţa lor «moara». În spiritul
lucrătorilor NKVD, această reproducere a unui post de frontieră sovietic
şi a unor organe japoneze de poliţie a frontierelor şi de spionaj avea
drept obiect controlul cetăţenilor sovietici pe care organele KGB îi
bănuiau de activităţi ostile.
„În practică, totuşi, această acţiune a fost grosolan deturnată şi
îndreptată nu spre lupta împotriva unor duşmani reali ai Statului
sovietic, ci împotriva unor nevinovaţi cetăţeni sovietici.
Fostul şef de Departament al NKVD din Habarovsk, Gogolidze, şi
fostul şef al Departamentului 2 al NKVD, Fedotov, au folosit moara în
scopuri antisovietice, pentru a înjgheba acuzaţii împotriva unor oameni
sovietici.
«Proba» la faimoasa moară începea astfel: persoanei bănuite de
spionaj sau de o altă activitate antisovietică i se propunea să execute o
misiune în afara frontierelor pentru organele NKVD. După primirea din
partea «suspectului» a acordului său pentru executarea misiunii, era
regizată trimiterea sa în teritoriul manciurian pornind de la falsul post
de grăniceri sovietic, şi capturarea sa de către autorităţile japoneze de
graniţă. Apoi «captivul» era condus în localurile «misiunii militare
japoneze» unde era supus la un interogatoriu de către lucrătorii NKVD
care îşi asumau rolul de colaboratori oficiali ai organelor japoneze de
spionaj şi ai emigraţilor ruşi albi. Interogatoriul avea drept obiectiv să-i
smulgă «celui pus la încercare» mărturisiri făcute «autorităţilor
japoneze» privind «spionajul sovietic», şi în acest scop climatul anchetei
lua un caracter extrem de penibil, menit să-i zdrobească moral pe cel în
cauză, agrementat cu ameninţări de tot felul şi cu represalii fizice.
Multe persoane, artificial azvârlite într-o ambianţă
descumpănitoare şi strivitoare pentru ele, presupunând că se aflau cu
adevărat în mâinile duşmanilor şi puteau fi oricând suprimate,
povesteau colaboratorilor NKVD, care acţionau în calitate de japonezi,
relaţiile lor cu organele NKVD şi insinuările şi misiunile ce li se
conferiseră în Manciuria. Unele dintre ele, speriate de spectrul morţii ce
ploua asupra lor sub efectul unor ameninţări cu represalii fizice,
dădeau anumite informaţii asupra Uniunii Sovietice.
La ieşirea din interogatoriile care durau uneori zile şi chiar
săptămâni întregi, «captivul» se pomenea înrolat iarăşi de reprezentanţii
«organelor japoneze de spionaj» şi reexpediat în teritoriul sovietic cu
misiuni de spionaj. Finala acestui joc de provocare consta în aceea că
persoana pusă la încercare era arestată de organele NKVD, era
condamnată ca trădător de patrie de către secţia specială, la lungi
pedepse cu privare de libertate sau la pedeapsa cu moartea.“120

Astfel, între 1941 şi 1949, moara a văzut defilând o sută cincizeci de


oameni şi, deşi au fost mai apoi reabilitaţi (în general, cu titlu postum), iar
această toană cekistă a fost dezavuată pe vremea lui Hruşciov ca fiind
„îndreptată împotriva statului“, nici unul din acei cekişti n-a avut nimic de
suferit. Au fost mai ales scoşi la pensie, iar inventatorul însuşi al acestei
mori infernale, imuabilul ei gestionar, generalui Fedotov, a fost doar
rechemat la „responsabilitatea comunistă“. Nu trebuie să ne mirăm dacă
vom considera că aproape întreaga conducere a ţării era într-un fel sau altul
compromisă în represiunile „staliniste“, începând cu şeful de atunci al KGB-
ului, generalul Serov (direct legat de afacerea morii din Habarovsk121),
pentru a sfârşi cu Hruşciov în persoană.
Brejnev însuşi, care a făcut carieră destul de târziu, în ultimii ani ai
guvernării lui Stalin, a avut totuşi vreme să participe la acest ecarisaj
pansovietic. Devenit prim-secretar al CC din Moldova în 1950, el s-a grăbit
să întrebe dacă putea şi el să beneficieze de o creştere a „limitei“ pentru
nimicirea elementelor ostile. La vremea respectivă, „lupta de clasă“ adormise
bine şi se simţea lipsa unui câmp de acţiune. Mai rămâneau câţiva amărâţi
care scăpaseră, ieşiţi ca prin minune din epurările anterioare: cel mult vreo
375 familii de culaci (2.382 persoane), de „culaci izolaţi“ (735 bărbaţi), apoi
câţiva membri ai unor secte, 850 familii de martori ai lui Iehova şi 400
familii de discipoli a-i lui Innokentiev, arhanghelişti, sabbatizanţi,
penticostali şi adventişti, cu totul 1.006 suflete. Nu era mult, dar destul
pentru a face dovada vigilenţei122.
Într-un cuvânt, cadrele fiind staliniste, nu li se putea pretinde un
exces de severitate în condamnarea „anumitor violări ale legalităţii socialiste
din perioada cultului personalităţii“. Cu atât mai mult cu cât nu erau deloc
dispuşi să pună capăt represiunilor politice ca atare. În pofida opiniei

120 Nota vicepreşedintelui Comitetului de control al Partidului pe lângă CC al


PCUS, I. Boiţov, şi a vicedirectorului secţiei organelor administrative a CC al
PCUS, V. Zolotuhin, din 26/09/1956, destinată şedinţei secretariatului CC
al PCUS, nr. St-1061 din 4/10/1956.
121 Nota adresată CC al PCUS de către subdirectorul Secţiei organelor

administrative, Tikunov, la data de 12/09/1956.


122 Nota lui S. Ignatiev către G. M. Malenkov din octombrie 1952, data şi

numărul ilizibile. Sosită la CC cu numărul 10931 din 20/10/1952.


curente, „dezgheţul“ a fost destul de relativ: a fost o schimbare de scară şi
de stil, dar esenţialul continua. E curios să notăm că, mult mai târziu, în
1975, Andropov, pe atunci şef al KGB-ului, înciudat de campania noastră în
favoarea drepturilor omului, s-a justificat în faţa Comitetului Central
susţinând că sub „liberalul“ Hruşciov fuseseră arestaţi mult mai mulţi
oameni decât pe vremea sa:

„În ceea ce priveşte măsurile de urmărire penală împotriva aşa-


zişilor «disidenţi», nume sub care sunt desemnaţi în Occident oamenii
pasibili de articolul 70... şi 190-1 din Codul penal al RSFSR, datele
numerice se înfăţişează după cum urmează. Pentru perioada cuprinsă
între 1967 şi 1975, în baza articolelor de mai sus, au fost condamnate
1583 persoane. Pentru perioada celor nouă ani anteriori (1958-1966),
numărul condamnaţilor pentru propagandă şi agitaţie antisovietică se
ridica la 3.448 persoane. Şi pentru că a venit vorba, în 1958, tocmai în
perioada calificată adesea drept «liberală» în Occident şi care
corespunde declaraţiilor lui N.S. Hruşciov (27 ianuarie 1959) cu privire
la absenţa oricărei acţiuni de «urmărire judiciară pentru crime politice»,
au fost condamnate, în baza articolului 70, 1416 persoane, adică
aproape tot atâtea cât în cursul ultimilor nouă ani.“12

Occidentul prefera să gândească în clişee şi îl transforma pe orice nou


conducător al URSS în liberal. Nimeni n-a scăpat de gloria asta, nici Stalin,
nici Hruşciov, nici Brejnev, nici Andropov, ca să nu mai vorbim de
Gorbaciov. Aşa se exprima veşnicul vis occidental de a vedea pericolul
comunist dispărând de la sine, fără luptă şi fără nici un risc.
Ca în cupletul popular:

Te trezeşti şi eşti mirat:


Sovieticii s-au cărat!

Visul acesta îi obseda pe cei mai puţin răi. Cei răi, în schimb,
propuneau „să sufoce prin propria sa amabilitate“ şarpele boa sovietic,
dându-i-se pradă trup şi suflet.
Îmi amintesc că după apariţia în 1978 a cărţii mele Şi vântul se
înteţeşte, intelectualitatea engleză m-a hărţuit tocmai pentru că mă arătam
prea puţin deferent faţă de Hruşciov şi dezgheţul său. Cum de îndrăzneam
să ridic mâna asupra a tot ce era mai sfânt! Indignarea nu cunoştea limite,
mai ales în The Guardian care, după cum se ştie, era întotdeauna mai bine
informat decât noi asupra vieţii noastre. În realitate, dacă Hruşciov se
deosebea de toţi ceilalţi succesori ai lui Lenin, o făcea tocmai printr-o
credinţă un pic naivă în triumful rapid al comunismului. Lucru la care se
străduia din răsputeri chiar atunci când Occidentul îi împletea cununiţa de
liberal. Judecaţi şi dumneavoastră!
Comitetul Central al Partidului Comunist Strict secret
al Uniunii Sovietice. Dosar special

Rezoluţie
Asupra organizării secţiei a 12-a (speciale) de pe lângă Direcţia a 2-
a principală (spionaj) a MVD din URSS
9 septembrie 1953
Moscova
1. Să se traseze sarcină ministerului de Interne al URSS (tov.
Kruglov) să organizeze pe lângă direcţia a 2-a principală a MVD
(spionaj) o secţie a 12-a (specială) pentru a începe operaţii de
diversiune asupra unor obiective militare strategice importante şi
asupra unor căi de comunicaţie pe teritoriul principalelor state
agresoare, Statele Unite şi Anglia, ca şi pe teritoriul altor ţări
capitaliste, folosite ca agresoare principale împotriva URSS.
Să se considere oportună realizarea unor operaţii de teroare (bifat
şi corectat de mână «operaţii active») împotriva duşmanilor celor mai
activi şi mai înverşunaţi ai Uniunii Sovietice printre oamenii importanţi
din ţările capitaliste, spionii străini deosebit de periculoşi, şefii
organizaţiilor de emigranţi antisovietici şi trădătorii patriei.
2. Să se instituie că toate acţiunile întreprinse de MVD din URSS,
de resortul secţiei a 12-a sunt în prealabil examinate şi sancţionate de
Prezidiul CC al PCUS.
3. Să se înregistreze statutul, structura şi personalul secţiei a 12-a
(speciale) de pe lângă Direcţia a 2-a principală (spionaj) a MVD din
URSS.
Secretarul CC al URSS N.
Hruşciov.

Drăguţ liberal, nu-i aşa? Pentru noi, care am avut răgazul să ne


plictisim la închisoare în timpul „dezgheţului“ său, hârtia asta nu constituie
o surpriză. Uciderile şi răpirile unor lideri ai unor organizaţii din emigraţie
erau bine cunoscute la vremea respectivă, la fel ca invenţia hruşcioviană a
închisorilor psihiatrice.
Mai mult, aşa cum reiese astăzi din documente123, orientarea către o
destalinizare parţială după moartea şefului era inevitabilă, iar primul care a
propus-o a fost nu Hruşciov, ci... Beria. Fireşte, nu bunătatea sa sufletească
sau un elan către puritatea ideilor leniniste l-au împins s-o facă, ci lupta
înverşunată pentru putere. Găsindu-se la moartea lui Stalin în fruntea
MVD-ului şi a Securităţii Statului, el dispunea de arhivele acestor organisme
pe care le folosea în chip firesc împotriva adversarilor săi. Inaugurând

123La Pensée russe nr. 4005, 18-24/11/1993, pag. 17, «Afacerea Beria - o
opinie, patruzeci de ani mai târziu», publicată de iakob Etinger.
reabilitările pentru afaceri în care ei se găseau compromişi datorită
împrejurărilor, pe când el însuşi nu era compromis, Beria a impus
principiile şi condiţiile oricărei lupte poststaliniste pentru putere. Hruşciov
şi compania n-aveau altceva de făcut decât să-l elimine fizic şi, lucrul ăsta
odată făcut, să-i folosească metoda. Oricum, djinn-ul ieşise din sticlă şi nu
mai putea fi băgat la loc.
Curios lucru, Beria, care a intrat în istorie ca un călău stalinist şi un
ucigaş maniac, era un om politic imaginativ. El n-a limitat campania de
reabilitări selective inaugurate de el doar în lupta pentru putere, el a văzut
aici o nouă politică de destalinizare pentru partid. În politica externă,
îndeosebi, el propunea înţelegerea cu Occidentul pentru reunificarea celor
două Germanii într-un singur stat neutru pentru zece miliarde de dolari,
adică exact ceea ce cu treizeci şi cinci de ani mai târziu avea să realizeze
într-un mod atât de nefericit laureatul premiului Nobel pentru pace,
Gorbaciov. Ne putem închipui ce adoraţie ar fi simţit Occidentul pentru el
dacă ar fi câştigat victoria în lupta sa pentru putere. Perioada post-stalinistă
s-ar fi numit „dezgheţ berian“ şi nimeni nu şi-ar mai fi amintit de Hruşciov.
În sfârşit, reabilitarea hruşcioviană a fost infinit mai puţin cinstită
decât o gândea pe atunci majoritatea. Aşa cum o atestă, de pildă, o notă
către CC a lui Semiceastnîi, pe vremea aceea în fruntea KGB-uIui, li s-a
ascuns familiilor celor împuşcaţi la ordinul troicilor, soarta rudelor lor
dispărute aproape până la sfârşitul guvernării lui Hruşciov124.
Persoanelor care cereau informaţii asupra rudelor lor asasinate de
către „organele nejudiciare“ (foşti colegi sau „troici” din GPU), li se va
comunica un act de condamnare la zece ani de lagăr cu redresare prin
muncă şi un act de deces posterior arestării şi care menţiona cauze fictive.
Aceasta pentru a evita ca „inamicul“ să tragă foloase de pe urma dezvăluirii
masacrului în masă.
După cum se poate crede, Semiceastnîi nu-i propune CC-ului să-şi
mărturisească minciuna şi să spună adevărul oamenilor, el recomandă doar
„să se comunice oral cauzele reale ale morţii“ solicitatorilor insistenţi, cu
atât mai mult cu cât numărul acestora scade de la an la an, şi „să se
menţioneze la starea civilă decesul la data execuţiei fără a-i indica şi
cauzele, aşa cum procedează Colegiul militar al Tribunalului Suprem al
URSS şi tribunalele militare în legătură cu persoanele executate ca urmare a
unei condamnări judiciare“.
În concluzie, nici până în zilele noastre noi nu cunoaştem întregul
adevăr despre această perioadă atroce. Doar fragmente, cioburi, anecdote,
întâmplări adesea greu de deosebit de legendele atât de răspândite „în acele
vremuri atât de pline de secrete, de acum deja aproape epice“ (după fericita

124Nota către CC a preşedintelui KGB, V. Semiceastnîi, nr. 3265-s din


decembrie 1962, înregistrată la CC cu numărul 49556 din 25/12/1962.
definiţie dată de Vîsoţki). Cu puţin timp în urmă, au fost deschise nişte
osuare cândva secrete, însă acele oseminte împrăştiate nu vor restabili
adevărul.
Şi apoi, vrem noi oare să cunoaştem acel adevăr? Mă tem că acel timp
al nebuniei va rămâne pe veci în conştiinţa populară ca o gaură neagă,
înspăimântătoare, oricâte noi documente am aduce la lumină.

„Dezgheţul“ nostru
Fără îndoială de aceea mă încred mai mult în legendele, cântecele,
tablourile şi zgomotele copilăriei mele: după părerea mea, ele redau mai fidel
epoca. Şi dacă în amintirile mele acele imagini sunt invariabil de un cenuşiu
murdar, cu figurile lor punctate ca în fotografiile şi jurnalele cinematografice
de epocă, zgomotul de fond al copilăriei mele este un vuiet intens de motoare
dincolo de orizont, excitant şi alarmant. Ca şi cum urechea mea de copil
putea percepe ceea ce n-auzeau adulţii absorbiţi de grijile lor: munca
neîncetată a maşinii infernale a puterii.
Se simţea la vremea aceea un soi de supraîncălzire ce anunţa criza de
nervi. Pe de-o parte, pompoasele parăzi staliniste, salvele şi defilările de la 1
Mai la care lua parte aproape jumătate din oraş; pe de altă parte, viaţa
mizeră, nevoiaşă, a barăcilor şi a apartamentelor la comun, cu veşnicele lor
încăierări şi cu certurile dintre beţivi, cu schilozii mereu grupaţi pe lângă
cârciumi şi cu haitele de cerşetori postaţi dinaintea intrărilor pentru maşini.
Şi cu cât viaţa era mai amărâtă, cu atât megafoanele răsunau mai tare de
eroism oficial. Se presupunea că în fiecare om era un erou, aşa cum spunea
şi un cântec celebru:
Când ţara porunceşte eroism
Fiecare din noi devine un erou.
Omul societăţii socialiste, eliberat din lanţuri, trebuia să devină un
supraom, domesticind natura, schimbând cursul fluviilor, transformând
deşerturile în grădini înfloritoare. Era vorba aici de o logică infailibilă:
pentru a crea paradisul pe pământ, trebuiau făcute minuni în fiecare zi.
În consecinţă oamenii erau „eroi la comandă“. Veşnic înfometaţi,
veşnic îmbrăcaţi în pufoaice sau uniforme militare (nu-mi amintesc să fi
cunoscut şi alte veşminte în copilărie); în schimb, piloţii luau cerul cu asalt,
iar exploratorii supuneau Polul Nord. Aproape cu mâinile goale săpau
canale, înălţau diguri, construiau cele mai mari complexe industriale din
lume. Proletariatul triumfător mergea din victorie în victorie, dovedind forţa
de neclintit a muncii colective.
Desigur, tot acest romantism de stat nu prea se potrivea cu realitatea
zilnică. Maiakovski, pentru că avea talent şi în pofida imensei dorinţe de a
slăvi isprava constructorilor „oraşului-grădină“ în inima de nepătruns a
taigalei, redă fără să vrea caracterul delirant al situaţiei:
Muncitori aşezaţi în noroi.
Îşi mestecă pâinea jilavă.
Imaginea asta o vedem, e reală, de aceea nu putem da crezare
concluziei patetice, daca nu chiar isterice, care urmează:
Sunt sigur: oraşul va fi,
Sunt sigur: gădina va-nflori,
Deoarece ţara Sovietelor
Are asemenea oameni!
Şi totuşi nu, „asemenea oameni“ nu vor clădi nici un „oraş grădină“
dacă nu sunt în stare să-şi construiască o cantină acceptabilă şi să-şi
ferească pâinea de ploaie, preferând să se ghemuiască docili în noroi.
Aceştia nu sunt paladini, îmblânzitori ai elementelor, ci ocnaşi, de facto
dacă nu de jure.
Eroismul în sine este ceva crud, căci el include în temeiurile sale ideea
sacrificiului de sine şi, dacă este înălţat la rang de ideologie de stat, el
devine pe deasupra şi absurd. Natura, într-adevăr, nu e prea darnică în eroi
şi nici nu pot exista prea mulţi, la nici un popor şi în nici o epocă. Ce poate
fi aşadar „eroismul de masă“, atât de preconizat de sistem, dacă nu un
sacrificiu de masă deloc voluntar? Pentru a vorbi limpede, masacrele de
masă, la fel ca „dominarea naturii“, exprimau pur şi simplu principiul
barbar de distrugere inerentă a sistemului. Abia cu mult mai târziu, privind
înapoi, s-a putut vedea că suprauman şi inuman constituie un singur şi
acelaşi lucru. În vreme ce câţiva ardeau realmente de entuziasm, ceilalţi
erau zdruncinaţi de teroare, iar demagogii cei mai cinici se strecurau spre
culmi, spre putere, şi cădeau la fiecare nouă epurare. Această generaţie s-a
consumat întreagă până la ultima rămăşiţă, s-a distrus în sarcini uriaşe, a
putrezit în fundul lagărelor, a murit pe fronturile „luptei de clasă“, şi toate
astea fără nici un profit. Sacrificiul s-a dovedit inept: canale măreţe şi baraje
transformau fluviile în mlaştini puturoase; complexele industriale au
transformat în deşert un pământ altfel înfloritor, ca şi cum natura însăşi,
acea ancestrală inamică a poporului, şi-ar fi propus să facă să eşueze acele
grandioase planuri.
Absurdul mai venea şi din faptul că, dacă este lesne să declanşezi un
elan eroic, ca orice altă răbufnire emoţională, este strict imposibil să-l
reglementezi şi încă, şi mai puţin, să-l orientezi exclusiv în beneficiul
statului. „Omul sovietic“, aşa cum se străduia sistemul să-l creeze, era prin
definiţie la fel de imposibil ca şi răzvrătitul docil, revoluţionarul conformist,
eroul care ar fi totodată şi laş. De unde, pe de-o parte, acea beţie a efortului
dureros, a încăierărilor, acea cerşetorie, iar, pe de altă parte, minciuna
nesfârşită, fantastică. Ce mai, o ţară nu îţi poate comanda să fii erou doar la
anume ore ale zilei şi doar în cazuri alese! Dacă, de pildă, ai fost crescut din
copilărie să-l admiri pe omul care se opune cu pieptul gol mitralierei
duşmanului, sau pe tânăra fată moartă sub tortură în fundul unei temniţe
naziste fără a-şi trăda camarazii, este aproape cu neputinţă să pui în acord
toate aceste lucruri cu atmosfera de minciună şi de denunţuri în care eşti
constrâns să trăieşti.
În orice caz, propaganda romantică avea să complice mult sarcina
cekiştilor. Astfel, aflăm cu stupoare că unii au rezistat morii cekiste de la
Habarovsk şi n-au turnat nici pe partea „japoneză“, nici pe partea
„sovietică“, şi asta după săptămâni de tortură, iar cekiştii au fost siliţi să-i
omoare pentru a face să dispară martorii.
Tot la aceeaşi moară infernală s-a petrecut unul din acele acte umane
uluitoare care îţi îngheaţă sângele în vine:

„La 21 noiembrie 1947, chinezul Ian-Lin-Pou, cetăţean sovietic


angajat ca bucătar în FTS («falsul teritoriu străin»: desemnare oficială a
fictivei «misiuni militare japoneze»), indignat de despotismul care
domnea acolo, a spart vesela şi tot materialul de bucătărie provenind
din Japonia. Şeful de detaşament Popov şi ajutorul lui secret Chou-
Tsin-Lin, temându-se că Ian-Lin-Pou va trece frontiera, l-au ucis.“

Până şi nefericitul, citat de Frenkel în raportul său, care a sărit pe


fereastra anchetatorului din Kuibîşev şi s-a zdrobit de stradă, a înfăptuit o
faptă eroică, demascând cu preţul vieţii nelegiuirea cekiştilor. Câţi au fost
care nu s-au predat, n-au fost zdrobiţi, care au murit luptând până la capăt,
fără să spere deloc în recunoştinţa posterităţii? Istoria nu le-a păstrat
numele, doar legendele lor ne-au parvenit, dar cu adevărat datorită lor răul
nu a inundat lumea şi nu s-a erijat în normă universal admisă.
Războiul, oricât de ciudat ar părea, a introdus o doză de normalitate
în delirul anilor ’30. Măcar fusese văzut făcându-şi apariţia un duşman cât
se poate de real, o ameninţare reală împotriva vieţii semenilor şi, în
consecinţă, apăruse şi nevoia perfect legitimă de a-şi risca viaţa pentru a-i
salva. Din acest motiv propaganda patriotică a lui Stalin a avut atâta succes
şi a inoculat virusul eroismului generaţiilor războiului şi perioadei
postbelice. Noi am crescut fără a cunoaşte altceva decât războiul,
distrugerile, moartea, şi visam încă din leagăn la modul de a ne vinde pielea
cât mai scump.
În fund de subsoluri şi de beciuri
Puştanii nu aveau alt gând
Decât să se arunce sub tancuri125.
Aparent era altceva decât propagandă. Îmi spun uneori că ne

125 Vladimir Vîsoţki, Balada copilăriei.


născusem cu o misiune secretă, înscrisă în genele noastre. S-ar fi spus că,
într-un ultim efort disperat pentru a supravieţui, naţiunea adusese pe lume
o generaţie de kamikaze care, chiar dacă Hitler ar fi ajuns în Siberia, i-ar fi
făcut harcea-parcea batalioanele. Europa a avut norocul de a vedea războiul
sfârşindu-se înainte ca noi să ajungem la maturitate, însă atunci voluntarii
morţii, încă nişte mucoşi, au fost nevoiţi să trăiască, puternic dezamăgiţi de
„a nu fi avut dreptul nici măcar la un glonţ“ şi de atunci înainte incapabili
de altceva.
Pentru regim, consecinţele au fost catastrofale. Pe de o parte, ţara a
fost înecată într-un romantism al delincvenţei care a rămas, în pofida
atacurilor, „ideologia dominantă“ a societăţii şi sortită să supravieţuiască
finalmente comunismului. Cu toate rezervele ce trebuie făcute invocându-se
haosul de după război, absenţa taţilor etc., tendinţa anarhică a acestui elan
este evidentă: orice s-ar spune, aceşti „romantici“ au ieşit din drojdia
societăţii în chip de hoţi şi nu de comsomolişti voluntari pentru construirea
socialismului. Când aceştia din urmă eşuau în lagăre, se puteau aştepta la
cea mai sălbatică răzbunare. „Minorii“ care constituiau în 1956 aproape
40% dintre deţinuţi, după avizul comisiilor mandatate de Comitetul Central
pentru a ancheta asupra acestui fenomen, erau total de neîmblânzit126.
Pe de altă parte, exacerbarea eroismului a trezit în popor un spirit de
rezistenţă. S-au petrecut răzmeriţe în lagăre şi în afara lagărelor, care
zdruncinau bazele sistemului.
Schimbările deveneau indispensabile, chiar dacă Stalin ar fi trăit mult
timp, însă este adevărat că moartea sa a marcat o cotitură capitală.
Îndeosebi valul de revoluţii din Europa răsăriteană, mai ales cea din Ungaria
din 1956, cu siguraţă legată de eveniment, a electrizat atmosfera până în
Uniunea Sovietică. Nu noi ne-am aruncat sub tancuri, ci contemporanii
noştri din Budapesta, ceea ce le-a asigurat simpatia noastră. Cred că din cei
1.416 condamnaţi din 1958, în baza articolului 70 despre care vorbeşte
Andropov, majoritatea a fost întemniţată „pentru Ungaria“, cum se spunea
pe atunci. Manifeste, incendii provocate sau pur şi simplu refuz de a
participa la alegeri au fost atunci fenomene curente127.
A putut fi văzută însufleţindu-se intelighenţia, mai ales printre
fizicieni, la care microbul gândirii libere nu fusese niciodată exterminat în
profunzime, chiar şi sub Stalin.

126 Rezoluţiile secretariatului CC al PCUS din 22 şi 31/08/1956, notiţe


despre observaţiile comisiei Prezidiului Sovietului Suprem al URSS privind
munca organelor Ministerului de Interne al URSS în vederea rezoluţiei St-
21/4 gs din 22/08/1956; nota subdirectorului Secţiei organelor
administrative, A. Starţev, din 2/11/1956; nota CC a ministrului de Interne
Dudorov, nr. 1121/d din 6/10/1956.
127 Nota către CC a preşedintelui KGB, I. Serov, nr. 465-s din martie 1957.
„Landau128 a adunat în jurul lui un grup de fizicieni-teoreticieni
recrutaţi dintre savanţii antisovietici şi naţionalişti de origine
evreiască“, raporta Comitetului Central, în 1957, generalul Serov129 pe
atunci în fruntea KGB-ului.

Este amuzant, cu treizeci şi cinci de ani mai târziu, să citeşti acest


raport, compus în esenţă din cuvintele lui Landau, ascultate clandestin de
cekişti şi caracteristice mediilor intelectuale ale momentului.
Identificându-i pe rebeli cu poporul ungar şi clasa muncitoare, el
caracteriza evenimentele din Ungaria drept „revoluţia ungară“, „eveniment
minunat, îmbucurător“ în care „poporul-erou“ se bătea pentru libertate.

„...Revoluţia ungară, asta înseamnă practic întreg poporul ungar,


ridicat împotriva acelora care l-au aservit, adică împotriva unei mici
clici de unguri şi în fond împotriva clicii noastre [...] Adevăraţii
descendenţi ai marilor revoluţionari din toate timpurile... Ceea ce ei au
manifestat acum merită să fie imitat. Eu sunt gata, în ceea ce mă
priveşte, să îngenunchez în faţa Ungariei.“

Vorbind despre politica guvernului sovietic asupra acestei probleme, el


declară:

„...Ei au decis să se lase stropiţi cu sânge [...] La noi, cei ce


guvernează ţara sunt nişte criminali.“

La 12 noiembrie 1956, vorbind în apartamentul său despre


evenimentele din Ungaria, Landau i-a răspuns unui interlocutor spunând:

«Dacă Lenin ar învia, i s-ar face părul măciucă. [...] Pe de altă


parte, Lenin nu era complet curat. Aminteşte-ţi răscoala de la
Kronstadt130. Poveste necurată. Şi acolo, cei ce s-au ridicat au fost
clasa muncitoare din Petrograd şi marinarii. Cerinţele erau tot ce este
mai democratic şi n-au căpătat decât gloanţe... Acesta este un sistem
fascist. [...] Primul lucru care s-a făcut încă din octombrie 1917, şi
vreme de câteva luni, a fost o transmitere a puterii. Aceasta a trecut în
întregime la aparatul Partidului. S-a dat de îndată Partidului

128 Lev Davidovici Landau, fizician celebru, Premiul Nobel pentru fizică în
1968.
129 Notiţa despre dosarul academicianului Lev Davidovici Landau, datată

19/12/1957, semnată de şeful Serviciului Special I al KGB, Ivanov, şi


prezentată „personal“ la CC lui V. A. Kirilin de către Serov, preşedinte al
KGB. Dintr-un volum de 16 pagini.
130 Răscoală a marinarilor de la baza navală de la Kronstadt, lângă

Petrograd, feroce reprimată în februarie 1921 de Lenin şi Troţki.


consemnul: fură ceea ce a fost furat şi serveşte-te. Ei au făcut totul
ştiinţific. [...] Acest lucru nu este o eroare, ei aveau o idee. Cu asta s-a
făcut revoluţia.»
La întrebarea: «Aşadar ideea este defectuoasă în întregime?»
Landau a răspuns: «Bineînţeles. [...] Socotesc că, atâta vreme cât
sistemul ăsta există, a nutri nădejdea ca el să ajungă la ceva
convenabil n-a avut niciodată vreun sens, este chiar rizibil. Nu aştept
acest lucru [...] Astăzi s-a dezvăluit o posibilitate pe care n-o
închipuiam deloc, posibilitatea unei revoluţii în ţară, ca posibilitate. Cu
un an în urmă, se părea că a te gândi la o revoluţie la noi era o glumă,
dar nu e o glumă. Ea va avea loc, nu e absurditate»“.

Este cu adevărat ceea ce gândeam, ceea ce simţeam, de la adolescent la


academician. Dezgheţul consta în această credinţă şi nu în „liberalismul“
şefilor. De aici a plecat mişcarea noastră, lupta noastră împotriva acelei
bruşte veniri a iernii, al cărei sens e de neînţeles pentru cei ce n-au trăit
într-o tensiune veşnică şi n-au auzit cu propriile lor urechi vuietul maşinii
infernale a puterii, cei care din copilărie nu şi-au mai luat avânt pentru a se
arunca în faţa tancurilor.
În ce priveşte şefii, cu toţii, de la Hruşciov la Gorbaciov, ei s-au străduit
exclusiv să înăbuşe acea scânteie de speranţă, văzând în ea pe bună
dreptate o ameninţare împotriva puterii lor. Era stalinista rămânea pe veci
pentru ei o „vârstă de aur“ din care nu voiau să reţină nimic altceva decât
legendele oficiale. Chiar şi treizeci de ani mai târziu, dacă aveau vreun
regret, era pentru faptul că Hruşciov, în lupta lui pentru putere, făcuse să
se încline prea tare barca. Cât de mult doreau ei să rescrie istoria, să
şteargă din ea toate zigzagurile dezgheţurilor, cât de tare resimţeau lipsa
acelei clarităţi de altădată, dispărută o dată cu şeful şi stăpânul, cu mâna
lui de fier şi cu privirea-i de vultur întoarsă spre viitor!

Strict secret
Exemplar unic
(Înregistrare de lucru)

Şedinţa Politburo al CC al PCUS


12 iulie 1984

Preşedinte: Tov. Cernenko K.U.


Prezenţi: Tov. Aliev G.A., Vorotnikov V.I., Gorbaciov M.S., Gromîko A.A.,
Romanov G.V., Tihonov N.A., Ustinov D.F., Kuzneţov V.V., Cebrikov V.M.,
Ligaciov E.K., Rîjkov N.I.
Cernenko131 - În afara ordinii de zi, aş vrea să vă informez despre

131 Pe atunci, numărul unu la Kremlin.


anumite scrisori care au sosit pe adresa mea.
După cum ştiţi, noi am luat o decizie privind una dintre scrisori. Era
cererea lui V.M. Molotov de a fi reintegrat Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice. L-am primit pe Molotov, m-am întreţinut cu el. A primit hotărârea
noastră cu cea mai mare bucurie, doar că n-a izbucnit în plâns. Molotov a
spus că această decizie era pentru el o nouă naştere. Molotov are acum
nouăzeci şi trei de ani, dar pare destul de vioi şi are o voce fermă. A declarat
că Politburo păzise şi continuase lucrarea pe care Partidul o dusese cu
tenacitate. Singurul necaz, a spus el, este că „dumneavoastră lucraţi până
foarte târziu, la fel ca noi altădată“. Molotov a povestit că se interesa de
presă, că citea revistele periodice. A declarat: „Vă faceţi treaba corect, şi
pentru asta aveţi sprijinul poporului“.
Ustinov - Din partea lui, asta este o apreciere importantă.
Cernenko - Molotov a spus că nu-i înţelegea pe oamenii care, în urma
unei jigniri, treceau de partea opoziţiei. El a spus că devenise conştient de
erorile sale şi trăsese concluziile necesare. După convorbirea noastră, Viktor
Vasilievici Grişin i-a înmânat carnetul de partid lui Molotov V.I. la comitetul
orăşenesc de partid.
Tihonov - În concluzie, noi am acţionat corect reintegrându-l în partid.
Cernenko - Dar, după asta, CC al PCUS a primit scrisori de la Malenkov
şi Kaganovici, ca şi o scrisoare de la Şelepin în care declară că el ar fi fost un
duşman perseverent al lui Hruşciov şi îşi expune o serie de cereri. Permiteţi-mi
să dau citire scrisorii lui Kaganovici.
(Lectură)
Malenkov a scris o scrisoare cu conţinut analog, cu mărturisirea
greşelilor sale.
Tihonov - Poate că am putea deocamdată să nu facem nimic cu
scrisorile astea?
Cernenko - Deocamdată, putem să nu facem nimic în legătură cu aceste
scrisori, dar ne vom înţelege să revenim la examinarea lor după Congresul
XXVII al Partidului nostru.
Ustinov - Ei bine, după părerea mea, ar fi trebuit să-i reintegrăm pe
Malenkov şi Kaganovici. Erau totuşi nişte personalităţi, nişte conducători. O
să vă spun deschis că, fără Hruşciov, decizia de a-i exclude pe oamenii
aceştia din Partid n-ar fi fost niciodată luată. Mai întâi, n-ar fi fost acele
monstruozităţi revoltătoare pe care Hruşciov şi le-a permis faţă de Stalin.
Stalin, orice s-ar povesti, este istoria noastră. Nu există nici măcar un singur
duşman care să ne fi făcut atâta rău ca Hruşciov prin politica sa faţă de
trecutul Partidului nostru, statului nostru şi de asemenea faţă de Stalin.
Gromîko - După părerea mea, trebuie să-i reintegrăm pe aceşti doi
oameni în Partid. Au făcut parte din conducerea partidului şi a statului, ani
întregi au condus sectoare de muncă. Mă îndoiesc că au fost oameni nedemni.
Pentru Hruşciov, marea problemă era de a pune în ordine problemele de
cadre, şi nu de a pune în lumină greşelile comise de anumite persoane.
Tihonov - Am putea poate reveni asupra acestei chestiuni la sfârşitul
sau la începutul anului viitor?
Cebrikov - Aş vrea să vă informez că posturile străine de radio
difuzează de câtva timp ştiri privind reintegrarea lui Molotov în Partid. Ele se
referă în plus la făptulcă până astăzi lucrătorii din ţara noastră şi Partidul nu
ştiu nimic despre acest lucru. Poate că se cuvine să publicăm un comunicat
asupra reprimirii în Partid a lui Molotov în Buletinul informativ al CC ai PCUS!
În ce priveşte problema reprimirii lui Malenkov şi a lui Kaganovici, aş
cere să ni se lase un pic de răgaz, pentru a pregăti o notă asupra observaţiilor
înscrise de aceste personalităţi pe listele de victime ale represiunii. Căci, în
caz de reprimire, ne putem aştepta la un torent frumos de scrisori de la
reabilitaţi din anii ’50 care vor fi în mod firesc împotriva reintegrării în Partid,
mai ales pentru Kaganovici. Trebuie să ne pregătim pentru aşa ceva. Cred că
această notă trebuie să se afle sub ochii Biroului Politic al CC atunci când va
fi luată decizia finală.
Tihonov - E adevărat, fără Hruşciov ei nu ar fi fost excluşi din Partid. El
a murdărit, a ponegrit şi pe noi înşine şi politica noastră în ochii lumii întregi.
Cebrikov - în plus, sub Hruşciov, mulţi oameni au fost ilegal reabilitaţi,
în realitate ei fuseseră condamnaţi pe bună dreptate. Luaţi-l, de pildă, pe
Soljeniţîn.
Gorbaciov - Eu cred că ne putem dispensa de publicarea în buletinul
informativ al CC al PCUS a anunţului reprimirii lui Molotov în Partid. Secţia
organizare şi muncă a Partidului ar putea, cu titlu operaţional, să informeze
comitetele regionale şi raionale.
Cât despre Malenkov şi Kaganovici, şi eu aş fi pentru reintegrarea lor în
Partid. Adaug că data reprimirii lor nu trebuie să fie aparent legată de viitorul
Congres al Partidului.
Romanov - Da, sunt oameni deja în vârstă, pot muri.
Ustinov - În modul de a judeca activităţile lui Hruşciov, eu rămân tare
ca piatra, cum se zice. Ne-a făcut mult rău. Gândiţi-vă un pic la ce a făcut cu
istoria noastră, cu Stalin.
Gromîko - A dat o lovitură ireparabilă imaginii pozitive a Uniunii
Sovietice în ochii lumii întregi.
Ustinov - Nu-i un secret pentru nimeni că Occidentalii n-au ţinut
niciodată la noi. Însă Hruşciov le-a pus în mână argumente, documente care
ne-au mânjit pentru multă vreme.
Gromîko - În fapt, datorită acestui lucru a apărut aşa zisul
„eurocomunism“.
Tihonov - Şi ce-a făcut din economia noastră! Eu care vă vorbesc, am
fost nevoit să muncesc la Sovnarhoz.
Gorbaciov - Şi din Partid, divizându-l în organizaţii partizane ale
industriei şi agriculturii!
Ustinov - Noi am fost întotdeauna împotriva Sovnarhozurilor. Iar
această atitudine, după câte vă mai amintiţi, a fost exprimată de mai mulţi
membri din Politburo-ul CC.
Cu prilejul celei de a 40-a aniversări a victoriei asupra fascismului, eu
aş propune să mai examinăm încă o altă chestiune: n-ar trebui să rebotezăm
Volgograd în Stalingrad? Ar fi bine primit de milioane de persoane. Dar, aşa
cum se spune, e o informaţie la care să ne mai gândim.
Gorbaciov - Există în această propunere aspecte pozitive şi aspecte
negative.
Tihonov - A început să ruleze un foarte bun film documentar despre
Mareşalul Jukov, în care Stalin este prezentat într-un mod destui de bun,
destul de complet.
Cernenko - L-am văzut. E un film bun.
Ustinov - Trebuie negreşit văzut.
Cernenko - În ce priveşte scrisoarea lui Şelepin, ceea ce el cere, în cele
din urmă, este să aibă avantaje ca fost membru în Politburo.
Ustinov - După părerea mea, are destul cu ce a încasat ieşind la
pensie. N-are minte ca să pună o asemenea problemă.
Cernenko - Cred că în privinţa tuturor acestor puncte ne vom limita
deocamdată la un schimb de vederi. Dar, aşa cum înţelegeţi bine
dumneavoastră înşivă, va trebui să revenim asupra lor.
Tihonov - Vă dorim, Constantin Ustinovici, să vă odihniţi bine în
vacanţă.
Cernenko - Mulţumesc132.

Frumoasă unanimitate, cu Gorbaciov împotriva lui Hruşciov.... şi


pentru Stalin, în iulie 1984!

132 Dare de seamă asupra şedinţei Politburo-ului CC al PCUS din


12/07/1984, înregistrare.
6. Suntem prea puţini
Ni s-a spus întotdeauna: „Sunteţi prea puţini. Ce influenţă puteţi avea
voi?“ Şi noi cădeam de acord: e adevărat, puţini. Ca răspuns la interogatorii
despre numărul ipotetic al participanţilor la mişcarea noastră sau al
deţinuţilor, noi preferam totdeauna să-l mai micşorăm, decât să-l sporim.
Scuzaţi-ne, domnilor, atâţia sunt şi cu asta basta! Societatea şi ţara noastră
sunt astfel alcătuite, încât nu s-au găsit mai mulţi voluntari. Astăzi, atunci
când sunt întrebat în legătură cu acest lucru, mai ales când e vorba de
oameni de vârsta mea, adaug:
„Pe legea mea, dacă v-aţi fi alăturat nouă, asta ar fi însemnat un om
în plus“, însă, întotdeauna se găsesc motive importante pentru a ţi se
explica în chip convingător că ei nu puteau nicicum să acţioneze astfel.
Reveneam atunci asupra ideii spunându-le că nu era vorba de
cantitate, nici măcar de rezultate practice, ci de principiul libertăţii
interioare şi de responsabilitatea morală a omului. Aceasta trebuia să fie ca
oricare altă necesitate, precum nevoia de a respira, de a mânca, de a te
mişca. Erau lucruri pe care nimeni nu voia să le audă. Viaţa noastră era
prea plină de filosofie, în vreme ce rezultatele practice lipseau. Trebuie să
recunosc că totuşi concluziile noastre erau paradoxale: trebuia, în cele din
urmă, pentru binele propriul, să renunţi la o viaţă normală, la o carieră şi să
mergi la închisoare? Cum să vorbeşti atunci de bine?
Cu toate acestea, este remarcabil că, în faţa unui orizont atât de
îngust şi după atâtea decenii de teroare care păreau că alungaseră din om
orice omenie, ne-am pomenit mai numeroşi decât visaserăm, iar influenţa
noastră asupra regimului era mai importantă decât o bănuiserăm. Mi-a fost
suficientă o privire grăbită asupra arhivelor Comitetului Central spre a mă
convinge. Ceea ce frapa din capul locului era cantitatea lor: KGB raporta la
CC literalmente tot ce privea mişcarea noastră, până la cel mai mărunt
fleac, şi asupra acestora CC, când n-o făcea Biroul Politic, trebuia să se
pronunţe. Nu doar arestările noastre, procesele noastre, expulzările noastre,
percheziţiile noastre, dar şi informaţiile „operaţionale“ cele mai mărunte
solicitau atenţia celor cincisprezece domni, de vârstă foarte înaintată şi
suprasolicitaţi de sarcini. Astfel, în 1966, atunci când au aflat de difuzarea
Primului Cerc:

„Comitetul Securităţii raportează că, după datele ce i-au parvenit,


Medvedev Jaurès, asistent în ştiinţe biologice la Institutul de radiologie
medicală, şi ruda sa, Pavlenciuk Valeri, rezident în oraşul Obninsk,
regiunea Kaluga, au executat reproducerea dactilografiată a unui
roman inedit de Soljeniţîn, Primul Cerc, cu scopul de a-l difuza printre
colaboratorii ştiinţifici din oraşul Obninsk, le comunica colegilor săi din
CC Andropov, şeful KGB133. În acelaşi scop, un colaborator al
Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a URSS, P. Ionovici Iakir,
proiectează să facă o călătorie la Obninsk. Este cunoscut pentru a fi
participat la o serie de manifestări antisociale şi pentru a fi făcut
declaraţii dăunătoare din punct de vedere politic. Considerând că
romanul lui Soljeniţîn, Primul Cerc, este o lucrare dăunătoare politic, în
cazul în care Iakir s-ar duce la Obninsk şi şi-ar procura acolo
exemplare din acest roman, noi am socoti necesar să fie reţinut Iakir şi
să i se confişte acele manuscrise; în ceea ce-l priveşte pe Medvedev J.,
trebuie să i se dea sarcină comitetului orăşenesc al PCUS să adopte
orice măsuri utile pentru a stopa activităţile sale antisociale. Pentru
studiere.“

Şi începeau să studieze cazul. Pe margine, scrisă de mână, menţiunea


„De acord“ şi, mai departe, semnăturile lui Suslov, Ponomarev, Kirilenko...
Uluitor! În 1968, Andropov le transmitea întreg samizdatul nostru:

„S-a stabilit pe căi operaţionale că Litvinov, Gorbanevskaia, Iakir şi


unii din complicii lor politici au elaborat şi difuzează un document
intitulat Un an al drepturilor omului în Uniunea Sovietică, document care
expunea în mod calomnios procesele de la Moscova şi de la Leningrad,
cu un rezumat al unor scrisori şi plângeri; discreditând organele puterii
şi administraţiei sovietice. Comunicat cu titlu de informaţie.“134

Puteai mult şi bine, la vremea aceea, să încerci să-l faci pe un


membru din Politburo să citească o plângere! Era o încercare disperată.
Totul se împotmolea în cadrul aparatului, era retransmis tocmai acelora de
care lumea se plângea. Iar acolo, trebuia nu doar să se citească, dar şi să se
ia o decizie. Uluitor! Singurul mijloc eficace de a da de gândit puterii. Şi încă
nu era vorba decât de samizdat şi de informări „operaţionale“. Însă când era
vorba de arestările noastre, de procesele noastre, de condamnările noastre,
ei erau nevoiţi uneori să discute, să reflecteze, să decidă. Nu se mărgineau
să-şi aplice automat semnătura. Am fost foarte mişcat de a vedea că întregul
Politburo fusese nevoit să se întrunească pentru a dezbate dacă trebuia să
se publice o notiţă în Vecernaia Moskva după procesul meu din 1967:

„Acuzatul Bukovski, al cărui delict constă în primul rând în a fi


organizat şi condus o manifestaţie antisocială, s-a străduit în depoziţia
sa să dea procesului o coloratură politică, a denunţat caracterul
anticonstituţional al acţiunilor organelor puterii şi justiţiei, s-a
comportat la proces cu dorinţa evidentă de a figura în paginile presei

133 Nota lui Andropov către CC din 31/07/1967, nr. 1931-A.


134 Nota lui Andropov către CC din 11/06/1968, nr. 1372-A.
străine, nu ca un criminal antisocial de drept comun, ci ca o persoană
acuzată de o crimă politică, spunea Andropov în darea sa de seamă135.
Dat fiind că în Occident acest proces a dat prilejul unor speculaţii care
îi alterează natura, pare oportun să publicăm în legătură cu acest lucru
în Vecernaia Moskva un scurt comunicat.“

Şi într-adevăr, alăturat textului, dăm peste ciorna unei note de doar


paisprezece rânduri, intitulată „De la tribunalul oraşului Moscova“. Scopul
operaţiei era de a comunica societăţii că în realitate îmi recunoscusem vina
şi că, în consecinţă, zvonurile despre un aşa-zis discurs pe care l-aş fi rostit
la tribunal nu erau decât o născocire a propagandei burgheze. Şi cu asta
basta: o nouă minciună în cinstea cauzei socialismului. Cu toate acestea
fuseseră nevoiţi să se întrunească, să discute, să voteze. Rezultatul votului
figurează în anexă: Brejnev - pentru; Kirilenko - pentru; Kosîghin - în
vacanţă; Mazurov - se abţine; Pelş - de acord; Suslov - în vacanţă...
Descoperim că existau între ei divergenţe nedorite. Iată, de pildă,
documentele privind procesul manifestanţilor care, în august 1968,
protestaseră împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia. Nimic mai limpede,
s-ar fi putut crede: „crimă antisocială de drept comun“, ca şi afacerea
noastră cu un an mai devreme. Nu rămânea decât să-i înghesuie într-un
lagăr, şi treaba era încheiată. Dar, şi aici, nu totul era atât de simplu:
bunica lui Pavel Litvinov, văduva fostului comisar al poporului la Afacerile
Externe, Maxim Litvinov, veche cunoştinţă a lui Mikoian, se pare, se
adresase acestuia din urmă, rugându-l să nu pună să-l aresteze pe nepotul
ei. Iar Mikoian transmisese scrisoarea direct lui Brejnev cu un comentariu
scris cu propria-i mână:

„Leonid Ilici! Vă rog să fiţi atent. A începe acum un proces - după cum
se vorbeşte că se întâmplă - nepotului lui Litvinov şi altora, înseamnă să le
oferim un aliment nou duşmanilor noştri. Ei şi-au făcut stagiul în închisoare.
De data asta, ar fi mai rezonabil să ne mărginim la un avertisment. A.
Mikoian, 13/IX.“

Mai jos, de mâna lui Brejnev: „Să fie informaţi membrii Politburo“, şi
semnăturile. Nu era puţin lucru. Şi deşi procesul a avut loc, Litvinov şi alţi
doi din cei cinci inculpaţi nu au fost întemniţaţi, ci expediaţi în surghiun,
deşi această pedeapsă nu era prevăzută de articolul respectiv.
Aceste documente se numără cu miile - sunt mii de ore de muncă.
Chiar dacă n-am fi făcut nimic altceva, chiar dacă n-am fi obţinut nimic,
acest lucru avea un sens: deturna forţele maşinii puterii, confisca din timpul
revoluţiei mondiale. Dar, în realitate, acest interes exclusiv arătat
activităţilor noastre nu era pentru putere efectul unui soi de paranoia. Ei

135 Nota către CC a lui Andropov şi Stepakov din 2/09/1967, nr. 2241-A.
înţelegeau perfect ce pericol reprezenta pentru ei realitatea însăşi a
existenţei noastre, în măsura în care nu-şi făceau nici o iluzie asupra
dragostei pe care poporul o manifesta faţă de regimul lor. În condiţiile unui
sistem totalitar, un singur om care gândeşte greşit este primejdios, mai cu
seamă dacă acest sistem se proclamă perfect. Haide, haide, nu pot exista
nemulţumiţi în raiul socialist: conform ideologiei marxiste, n-am şti unde
să-i pescuim, mai cu seamă la cincizeci de ani după revoluţie.
Aceasta era dilema esenţială a puterii comuniste: pe de-o parte,
numărul de nemulţumiţi, de deviaţionişti în gândire şi, mai mult încă, de
duşmani pe faţă ai regimului trebuia măcar să scadă pe măsura „construirii
socialismului“ şi, din acest motiv, sporirea represiunii nu era în interesul
puterii; pe de altă parte, a lăsa nişte adversari politici să acţioneze
nestingheriţi, având în vedere o nemulţumire populară destul de amplă, era
pur şi simplu periculos. De unde tactica lor de diminuare a numărului
deţinuţilor politici şi, simultan, de presiune sporită asupra
nonconformiştilor; obiectivul lor era de a-i zdrobi moral, de a-i „neutraliza
ideologic“, mai apoi de a-i expulza chiar din ţară, nu de a-i întemniţa.
Numeau astea cu numele întortocheat de „muncă profilactică pentru
prevenirea crimelor“.
Astfel, numărul deţinuţilor politici în sine nu reflecta starea de spirit
din ţară, ci servea doar ca etalon al rezistenţei din moment ce, de regulă, nu
erau trimişi la închisoare cei care dăduseră greş. Dacă se ţine seamă de
această circumstanţă, nu eram chiar atât de puţini la număr. Aşa cum o
dovedeşte raportul lui Andropov, citat mai înainte, către CC în decembrie
1957136, numărul condamnaţilor doar pentru agitaţie şi propagandă
antisovietică din 1958 până în 1967 era de 3.448, iar din 1967 până în
1975, de 1.583. Mai târziu, informaţiile KGB-ului către CC atesta137 că, în
ciuda tuturor eforturilor şi tuturor „măsurilor profilactice“, nu s-a reuşti să
se ajungă la scăderea sensibilă a acestui nivel: între 1977 şi 1987, s-au
făcut 905 condamnări (nu s-au putut găsi cifrele pentru 1976). Şi încă nu
este vorba decât de cei pe care regimul era constrâns să-i recunoască drept
adversarii săi politici, neincluzându-i şi pe cei internaţi în închisori
psihiatrice, expulzaţi în străinătate, condamnaţi pentru tentativă de trecere
ilegală a frontierei, înaltă trădare, sau inculpaţi pentru crime „religioase“
sau de drept comun. Despre aceştia nu ştim nimic.
Cu alte cuvinte, pentru perioada poststalinistă, n-au reuşit să
anihileze 6.000 de persoane. Chiar şi în perioada „liberalizărilor“
gorbacioviene, când deţinuţii erau imediat eliberaţi în schimbul promisiunii
de a nu se mai deda la activităţi „antisociale“, la 15 ianuarie 1987, deci sub

136Nota lui Andropov către CC din 29/12/1975, nr. 3213-A.


137Nota către CC, pe adresa lui Lukianov, din 11/05/1987, nr. 6/2140, «în
legătură cu articolele 70 şi 190-1 din Codul penal al RSFSR».
Gorbaciov, rămâneau încă în închisori şi lagăre 233 de prizonieri, 55 erau
exilaţi, 10 executau pedepse „religioase“, 96 se aflau în închisori psihiatrice,
51 fuseseră eliberaţi din închisoare, iar 31 erau anchetaţi, în total fiind 476
persoane138.
Nu era o problemă de cantitate. Însăşi existenţa unor oameni care se
lansaseră într-o sfidare a sclaviei totale şi care rămăseseră în picioare, cu
toată înverşunarea statului, avea o importanţă morală covârşitoare pentru
ţară. Astfel, pentru un credincios, împotmolit în murdăriile lumii, este
important să ştie că, într-o mănăstire necunoscută, nişte muritori ca el
trăiesc conform adevărului. Şi, uneori, doar această cunoaştere poate salva
de ispită. În orice caz, ceva asemănător simţeam noi în raporturile noastre
cu gardienii, precum şi cu criminalii de drept comun. Nu voi uita niciodată
că, în lagărul în care eu eram singurul „politic“, un caid local, chemat
pentru a fi transferat, i-a adunat pe „duri“ pentru nişte ultime recomandări.
La sfârşit, îndreptându-şi degetul spre mine, a spus cu un aer sever:
„Asupra ăstuia trebuie să vegheaţi. Fiecare din noi plăteşte aici pentru
propriile sale afaceri, el însă se află aici pentru o chestie obişnuită.“
E uimitor că nişte decenii de comunism n-au izbutit să extirpe
asemenea noţiuni din inima omenească. Cât despre gardieni, ei ne priveau
cu un soi de respect superstiţios. Totdeauna, chiar şi la închisoarea din
Vladimir, se găsea câte unul printre ei care accepta să trimită pe furiş o
scrisoare sau să transmită un bileţel într-o altă celulă. Dacă se ţine seama
de noianul de ştiri detaliate pe care le difuzau pe seama noastră radiourile
străine, nu se pot face decât presupuneri în legătură cu efectul pe care
prezenţa noastră, în acea închisoare din Vladimir, îl putea avea asupra
populaţiei oraşului, mai cu seamă în cursul grevelor noastre, greve ale
foamei sau altele. Fără îndoială că de aceea nici un comitet regional nu voia
să ne păstreze pe teritoriul său: se inventa orice pretext pentru a se
debarasa de noi, iar Comitetul Central se întreba cum să ne îndepărteze
definitiv. Dezbaterile în această chestiune au trenat ani întregi:

„Ministerul de Interne al URSS şi Comitetul Securităţii Statului de


pe lângă Consiliul de miniştri al URSS sprijină propunerea comitetului
regional al PCUS din Vladimir privind transferarea criminalilor de stat
deosebit de primejdioşi din închisoarea nr. 2 a Direcţiei afacerilor
interne a comitetului executiv regional din Vladimir, într-un alt
aşezământ de reeducare prin muncă, scriau adresându-se CC Cebrikov

138 Raportul lui V. Cebrikov şi A. Rekunkov adresat personal lui Gorbaciov


în februarie 1987, nr. 183-tch «despre practica aplicării articolelor 70, 190-1
şi 142 din Codul penal al RSFSR, a articolelor corespondente din codurile
celorlalte republici din Uniune şi despre măsuri vizând perfecţionarea sa
ulterioară».
şi Şciolohov139.
Problema deplasării criminalilor de stat deosebit de primejdioşi a
fost studiată de instanţele noastre în 1977. La vremea respectivă,
ţinându-se seamă de consideraţiile care au fost expuse în nota
comitetului regional al PCUS din Vladimir, a părut oportună
transportarea numiţilor criminali (numărul lor oscilează între 40 şi 60)
la închisoarea nr. 4 a Ministerului de Interne al Republicii sovietice
autonome a Tatariei. Pentru aceasta s-a luat în considerare faptul că
oraşul Cistopol, unde se află închisoarea nr. 4, nu posedă nici o poziţie
militară sau o alta importantă. Oraşul este situat la o sută patruzeci şi
patru de kilometri de Kazan, este departe de marile centre culturale şi
industriale ale ţării, nu are reţele de transport suficient de dezvoltate
cu alte regiuni, închisoarea nr. 4, construită în secolul al XVIII-lea, nu
este legată, prin nici o şedere între zidurile ei, de revoluţionari sau de
figuri progresiste din trecut...
Propunerea privind o posibilă deplasare a criminalilor de stat
deosebit de primejdioşi la închisoarea nr. 4 a fost examinată în 1977 cu
reprezentanţii comitetului regional tătar al PCUS. Ea a fost refuzată de
aceştia, de teamă de a nu vedea complicaţii în atmosfera republicii lor.
MI al URSS şi KGB de pe lângă CM al URSS consideră că asemenea
temeri sunt lipsite de un fundament serios“.

Din punct de vedere cantitativ, asta nu reprezenta, desigur, decât


vârful icebergului. Ne putem face o idee despre starea reală de lucruri, în
1972 de pildă, după datele „profilaxiei“ cekiste:

De restituit la CC al PCUS Difuzare:


(Depart, gen. secţia 1) toţi membrii Politburo,
Nr. P 1756 candidaţii la Politburo
şi secretarii CC al PCUS

Strict secret
Dosar special

CC ai PCUS

În cursul ultimilor cinci ani au fost reperate 3.096 grupări de acest


tip, au fost „profilactizate“ 13.602 persoane făcând parte din aceste
grupuri, din care: 2.196 participând la 502 grupuri în 1967, 2.870
participând la 625 grupuri în 1968, 3.130 participând la 733 grupuri în
1969, 3.102 participând la 709 grupuri în 1970 şi 2.304 participând la
527 grupuri în 1971.

139 Nota către CC lui Cebrikov şi Şciolokov din 17/03/1978, nr. 492-tch.
Grupuri asemănătoare au fost descoperite la Moscova, Sverdlovsk,
Tula, Vladimir, Minsk, Kazan, Tiumen, în Ucraina, în Letonia, în
Lituania, în Bielorusia, în Moldova, în Kazahstan şi în alte părţi. Ca
urmare a măsurilor luate, numărul arestărilor pentru agitaţie şi
propagandă antisovietică a diminuat simţitor. În consecinţă, procurorul
Rudenko cere KGB-ului să adreseze „profilactizaţilor“ recalcitranţi sau
recidivişti un „avertisment scris“ care să-i cuminţească.

Bineînţeles, cererea le-a fost satisfăcută, iar ucazul corespunzător al


Sovietului Suprem a apărut la 25 decembrie 1972140. Dar, în mod straniu,
cu toate eforturile cekiştilor, rezistenţa nu înceta să sporească în ţară.
Astfel, după numai trei ani de la promulgarea ucazului, Andropov avea să
raporteze:

„Pentru perioada 1971-1974 au fost «profilactizate» 63.108


persoane. Pentru acea perioadă şi doar prin mijloacele profilaxiei au
fost distruse în faşă activităţile a 1.839 grupuri antisovietice.“141

În definitiv numărul mediu anual al acestora nu se micşorase cu


nimic, în timp ce numărul „profilactizaţilor“ se înmulţise aproape de zece ori.
Dar asta nu era totul, căci KGB nu-i supunea profilaxiei sale pe toţi inamicii
săi activi:

„În afară de profilaxie, au fost folosite şi sunt întotdeauna folosite


alte măsuri, expeditive sau nu, independent de urmăririle judiciare,
relua Andropov în acelaşi raport. Au putut fi dezmembrate în fază
incipientă o serie de primejdioase grupări naţionaliste, revizioniste sau
de alte tendinţe antisovietice. Compromiţându-i pe inspiratorii acestor
manifestări antisociale, au putut fi prevenite consecinţe nedorite în
multe regiuni ale ţării. Alte măsuri, cum ar fi pierderea cetăţeniei
sovietice sau expulzarea în străinătate s-au dovedit de asemenea
eficiente... Însănătoşirea atmosferei operaţionale a fost facilitată şi prin
acordarea de vize de plecare din URSS spre Israel mai multor
extremişti.“

Eram noi, în cele din urmă, numeroşi sau nu? Andropov considera că,
doar pentru populaţia adultă care cunoscuse războiul, „numărul acelor
oameni se socoteşte în sute de mii“. Cred totuşi că le subestima cantitatea.
Astfel, în rapoartele sale aproape că nu aminteşte popoarele „pedepsite“

140 Hotărârea Politburo-ului din 16/11/1972 P67/18, «Despre adoptarea de


către organele Securităţii de Stat a avertismentului ca măsură de acţiune
profilactică». Ucaz al Prezidiului Sovietului Suprem 3707-8 din 25/12/1972.
Nota lui Andropov şi Rudenko către CC din 11/10/1972, nr. 2594-A.
141 Nota lui Andropov către CC din 29/12/1975, nr. 3213.
(exilate în timpul lui Stalin), mişcările religioase, mai ales acelea ale
confesiunilor interzise. Or, acest lucru însemna milioane de oameni pentru
care Uniunea Sovietică era o închisoare, iar raporturile noastre cu ei se
dezvoltaseră începând din anii ’60.

„Comitetul Securităţii a obţinut prin mijloace operaţionale


informaţii precizând că Grigorenko, discutând cu una din cunoştinţele
sale, a făcut caz de intenţia pe care ar avea-o, după părerea lui,
reprezentanţii «autonomiştilor» tătari din Crimeea de a pregăti şi
expedia la ONU o petiţie pe care pretind să adune semnăturile a
250.000 tătari care invită să le fie sprijinite revendicările.
Grigorenko142, care aprobă această acţiune, declară că ea va avea o
«rezonanţă colosală», raporta Andropov în 1968 la CC143. Comitetul
Securităţii adoptă măsuri de prevenire a unor posibile acţiuni ostile din
partea persoanelor de opinie naţionalistă recrutate dintre tătarii din
Crimeea şi alte elemente antisociale.“

Iată un alt eşantion al evenimentelor care se produc mai târziu, în


1975:

„Comitetul Securităţii a primit informaţii asupra intenţiei anumitor


extremişti germani, domiciliaţi în Kazahstan şi în Moldova, de a sugera
cetăţenilor sovietici de naţionalitate germană, dacă cererile lor de
plecare în RFG nu primesc un răspuns favorabil, refuzuri colective de
participare la 15 iunie 1975 la alegerile pentru sovietul suprem al
republicilor şi pentru sovietele locale ale muncitorilor-deputaţi...
Concomitent, în cursul campaniei electorale, un «activist» al aşa-zisei
«mişcări pentru reîntoarcerea în RFG a germanilor», cu numele de Leis
(Moldova), a organizat vizitarea colectivă de către germani a MVD-ului
şi KGB-ului republicii, combinată cu cererile de satisfacere a
demersurilor lor pentru părăsirea URSS, în timp ce extremiştii din
Kazahstan pregătiseră o serie de petiţii cu conţinut calomnios, cu
semnături colective, destinate organismelor internaţionale, şi încercau
să-şi trimită reprezentantul la Moscova pentru a le înmâna unor ziarişti
străini sau pentru a le face să treacă în străinătate prin A. Saharov.
Măsurile luate au permis confiscarea la 7 iunie 1975, în gara Djambul,
asupra persoanei unui anume Termer, care se ducea la Moscova, a
unor «petiţii» adresate ONU, Conferinţei de la Geneva, cancelarului

142 General-maior Piotr Grigorenko, profesor la Şcoala de război Frunze, a


creat în noiembrie 1963 o „Uniune de luptă pentru renaşterea leninismului“,
ceea ce i-a adus arestarea şi o lungă internare psihiatrică în Institutul
Serbski.
143 Nota lui Andropov către CC din 10/06/1968. nr. 1342-A.
RFG, cât şi altor destinatari, în numele a 900 de familii germane, (mai
mult de 6.000 de persoane), conţinând informaţii tendenţioase
privitoare la situaţia germanilor din URSS şi cereri de ajutor în vederea
obţinerii plecărilor în RFG.“144

Pe scurt, viaţa nu putea părea calmă şi paşnică decât oamenilor


politici occidentali; sovieticii ştiau bine, în ce-i privea, pe ce vulcan stăteau.
Cu mult înainte de Gorbaciov, Imperiul lua apă de peste tot.

„Într-o anumită porţiune a populaţiei autohtone din regiunea autonomă


Karaceais-Cerkeses, sunt înregistrate procese negative, caracterizate
printr-o stare de spirit naţionalistă şi antirusească. Pe această bază au
loc manifestări antisociale, cât şi crime de drept comun. Sunt luate
măsuri pentru prevenirea şi îngrădirea lor.“145

Era vorba, de acum înainte, de crime şi de tulburări de masă. Tătari şi


germani, evrei şi baltici, ucraineni şi moldoveni, împrăştiaţi sau grupaţi, se
băteau pentru identitatea lor naţională prin toate mijloacele ce se găseau la
îndemâna lor. Însă, dinspre toate extremităţile enormei ţări, firele veneau să
se adune la Moscova, unde funcţionau canalele noastre de informaţie, unde
se aflau posibilităţile noastre de contact cu lumea exterioară, glasnost-ul
nostru. Pentru ei toţi, noi eram un exemplu înălţător şi un factor de
organizare. Cum vreţi ca Andropov să nu se fi neliniştit? Şi cum vreţi ca
Politburo să nu fi spionat cea mai măruntă şoaptă a noastră?
În sfârşit, formele cele mai „pasive“ de rezistenţă - comunităţi
religioase interzise, propagatori de samizdat, autori de proteste anonime -
erau cele mai răspândite. Cum să estimezi numărul milioanelor de oameni
implicaţi în aceste acţiuni? Nici măcar KGB nu putea să ajungă la o
numărătoare exhaustivă. Să admitem că se pot evalua persecuţiile
religioase, din moment ce în medie erau trimise la închisoare 200 până la
300 de persoane pe an146 şi erau „profilactizate“ vreo zece mii, ne este însă
cu neputinţă să evaluăm numărul exact al credincioşilor. Aşa cum este cu
neputinţă de stabilit numărul persoanelor care au citit, reprodus şi şi-au
transmis documentele samizdat. Era vorba cu siguranţă de milioane.
Politbüro trebuia aşadar să citească acele documente: trebuia într-adevăr să
ştie ce citesc milioane de oameni din ţară, supuşi puterii sale, ţară în care

144 Nota lui Andropov către CC din 12/06/1975, nr. 1482-A.


145 Nota lui Andropov către CC din 9/12/1980, nr. 2576-A. Decizia
secretariatului CC St-243/8 s din 30/12/1980.
146 Dare de seamă asupra bilanţului activităţilor agenţilor şi activităţilor

operaţionale al «Directoratului general al KGB al URSS» pe anul 1982. După


«Reassessing the Past. Sovietology and Dissent: New Sources on Protest» de
Peter Reddaway, RFE/RL Research Report, vol. 26, nr. 5, 29/01/1993, pag.
12-16.
nu se tipărea nici măcar o singură etichetă fără ştampila cenzurii.
Această chestiune îi neliniştea de-a binelea: doar în 1971, ea a fost
dezbătută de trei ori la Comitetul Central şi a revenit, pe masa discuţiilor,
aproape în fiecare an mai apoi147.

„Analiza extinderii în mediile intelectuale şi în cele ale tineretului


studenţesc a literaturii numite «samizdat» dovedeşte că samizdatul a
suferit în aceşti ultimi ani schimbări calitative“, scria Andropov într-un
raport din 1970148.

Dacă, cu cinci ani mai devreme, se remarca în mod esenţial circulaţia


din mână în mână a unor opere artistice tendenţioase, la ora actuală se văd
răspândindu-se tot mai mult documente cu caracter programatic din punct
de vedere politic.
Andropov notează cu mâhnire că difuzarea de samizdaturi întăreşte
solidaritatea celor ce gândesc neortodox şi schiţează un început de opoziţie.
Antistaliniştilor recunoscuţi li se alătură de acum înainte „naţionaliştii“ şi...
sioniştii! E important aşadar să fie îngrădită cu orice preţ această epidemie
şi să se pună problema cauzelor ei.
Adevărul este că regimul ne recunoştea de fapt calitatea noastră de
opoziţie şi, în ciuda exteriorului său de neclintit, el era dispus să-şi modifice
linia politică în consecinţă. Altceva este faptul că, în virtutea decrepitudinii
şi paraliziei sale, el s-a dovedit acum incapabil de supleţe politică, iar atunci
când, după şase luni de muncă, Comitetul Central şi-a adoptat, în sfârşit,
rezoluţia „Asupra măsurilor destinate îngrădirii difuzării de documente
antisovietice şi de alte documente dăunătoare politic“, a fost vorba aici de un
text de o rară absurditate, reducând totul la o combinaţie de acţiuni
represive cu acţiuni de reeducare şi de propagandă149. Singura concesie era
cuprinsă în punctul nouă şi cel din urmă al programului:

„Secţia culturală a CC al PCUS, Comitetul pentru presă de pe


lângă Consiliul de miniştri al URSS şi Uniunea Scriitorilor din URSS
vor trebui să studieze problema şi să înmâneze CC propuneri privind
oportunitatea editării anumitor opere ale unor scriitori care trezesc
interesul unei părţi a lucrătorilor din cultură şi a studenţilor, şi care n-

147 Hotărârea secretariatului CC St-119/11 s din 15/01/1971,


recomandând să se prezinte propuneri CC-ului în decurs de o lună. Decizia
secretariatului CC St-2/2 din 21/04/1971, «recomandând să se elaboreze
definitiv propunerile în chestiunea în cauză ţinând seamă de observaţiile
formulate la şedinţa secretariatului». Hotărârea secretariatului CC St-8/37
gs din 28/06/1971, «Despre măsurile pentru a îngrădi difuzarea ilegală a
documentelor dăunătoare politic, antisovietice sau de alt fel».
148 Nota lui Andropov către CC din 21/12/1970 nr. 3461-A.
149 Hotărârea secretariatului CC St 8/37 gs din 28/06/1971.
au fost reeditate după anii ’20.“

În consecinţă a fost publicat Gumiliev150, pare-se, şi încă într-un tiraj


redus. Acest lucru n-a avut nici o influenţă asupra intensificării
samizdatului: el a continuat să se dezvolte, asigurând presei oficiale o
alternativă şi lui Andropov dureri de cap. Au fost văzute apărând forme noi,
cinematografice şi magnetice şi, de fapt, o cultură alternativă, ceea ce slăbea
controlul partidului asupra elitei artistice şi intelectuale, mai ales asupra
tineretului. Andropov a dat din nou alarma151.

„În cursul realizării măsurilor destinate îngrădirii acţiunilor ostile


ale adversarului, au fost reperate fapte dovedind că, în sânul
tineretului înzestrat cu simţ artistic sau care se străduieşte să se
realizeze în acest domeniu, se remarcă o tendinţă spre regrupări, pe
bază neoficială, care se manifestă în lecturi literare, expoziţii de pictură
şi de gravură, spectacole montate în apartamente particulare sau locuri
ocazionale. Se observă o tendinţă spre tipărirea şi difuzarea de reviste
dactilografiate, constând în opere nepublicate.
Un studiu al atmosferei unor asemenea grupări în oraşul Moscova
a demonstrat că o parte a tineretului creator, lăsată în voia ei înseşi,
nu-şi găseşte o aplicare utilă social nevoilor sale şi împrumută uneori
calea unor manifestări de nedorit care, în general, sunt inspirate de
către persoane, ce se dedau la activităţi antisociale, sau de către
străini.
... Se vede astfel ivindu-se în zilele noastre pericolul creării unor
grupări de necontrolat ale tineretului creator în paralel cu uniunile de
creaţie oficială.“

Într-adevăr, de atunci datează evenimente atât de răsunătoare cum ar


fi expoziţia artiştilor non-conformişti în parcul Izmailovo152, tentativa de
creare a unei secţii moscovite a Pen-Clubului internaţional153 şi a unei secţii
moscovite a organizaţiei Amnesty International154, şi, puţin după aceea,
apariţia necenzurată a culegerii Metropol şi formarea „grupărilor Helsinki“
(asociaţii însărcinate să vegheze asupra respectării acordurilor de la
Helsinki) cu comisiile lor, comitetele lor, grupurile lor de muncă155. Un

150 Nikolai Gumiliev (1886-1921), strălucit poet, fondatorul şcolii „acmeiste“,


ilustrată şi de soţia sa Ahmatova şi Mandelstam. Împuşcat în 1921, operele
sale rămăseseră de atunci interzise.
151 Nota lui Andropov către CC din 19/05/1975, nr. 1241-A.
152 Nota iui G. G. Grişin către CC din 20/05/1975, transmisă cu nr. 97.
153 Nota lui Andropov către CC din 5./04/1975, nr. 784-A.
154 Nota lui Andropov şi Rudenko către CC din 10-12/04/1975, nr. 878-A

asupra arestării lui A. Tverdohlebov.


155 Notele lui Andropov către CC din 15/11/1976 nr. 2577-A şi din
sindicat independent, chiar, a văzut lumina zilei la sfârşitul lui 1977156.
Procesul de formare structurală a unei opoziţii era în curs, şi el coincisese
aparent cu pierderea controlului partidului asupra tineretului, ceea ce era
deosebit de periculos pentru regim.
În realitate acel „control“, pe cât îmi amintesc, nu fusese niciodată
efectiv, el exista mai ales pe hârtie, în rapoartele comitetelor partidului şi
comsomolului, privind „influenţa“ organizaţiilor şi manifestaţiilor de
propagandă. Cu toate acestea, spre sfârşitul anilor ’60, tineretul s-a politizat
vizibil. Acest lucru se traducea cel mai adesea prin proteste anonime,
manifeste, graffiti pe ziduri, drapele naţionale în republicile neruseşti sau
scrisori anonime adresate autorităţilor. Orice eveniment sugestiv, jubileu,
sărbătoare, alegeri, era de obicei însoţit de „dezordini golăneşti“ ale
tineretului.

„Solemnităţile jubiliare consacrate centenarului naşterii


întemeietorului statului sovietic, V.I. Lenin, s-au desfăşurat în întreaga
ţară într-un mod organizat, într-o ambianţă de înalt militantism, de
exaltare laborioasă şi politică a oamenilor sovietici, care şi-au
manifestat încă o dată unitatea indestructibilă şi strângerea rândurilor
în jurul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice“, raporta, de pildă, Andropov în aprilie 1970157.

În acelaşi timp, în timpul perioadei de pregătire şi de realizare a


solemnităţilor, au fost înregistrate, în diverse regiuni ale ţării 155 de acţiuni
de inspiraţie golănească, dăunătoare politic, în legătură cu acest jubileu.
Din care: 55, în 1969 şi 100, în 1970.

„Manifestaţii de acest gen au fost remarcate în Ucraina, în


Kazahstan, în Lituania, în Bielorusia, în Estonia, în Letonia, în
Moldova, în regiunile Moscova, Leningrad, Kuibîşev, Rostov şi în alte
câteva. Elementele delincvente au distrus sau stricat câteva
monumente, busturi şi basoreliefuri ale Şefului, o cantitate
considerabilă de panouri, lozinci, afişe, reproduceri, gazete de perete,
standuri, banderole, portrete, reproduceri şi alte ornamente jubiliare...
Astfel de acţiuni dăunătoare politic şi delictuoase au adus 70 de
persoane înaintea unei jurisdicţii penale, 65 la măsuri profilactice şi 7
la un stagiu de observaţie.
În optsprezece cazuri, aceste manifestaţii aveau un caracter cu
totul neruşinat şi urmăreau scopul de a întuneca celebrarea de către

5/01/1977 nr. 22-A.


156 Comunicările lui Andropov la CC din 11/02/03 şi 5/04/1978, nr. 294-A,

550-A şi 655-A.
157 Nota lui Andropov către CC din 27/04/1970, nr. 1118-A.
oamenii sovietici a celei de a o suta aniversări a naşterii lui V.I. Lenin.“

Iată încă un raport tipic adresat CC asupra sărbătoririi zilei de 1 Mai


1975158.

Sărbătorirea zilei de 1 Mai s-a desfăşurat în ţară într-o atmosferă


normală, cu un mare entuziasm politic.
Totodată, în anumite regiuni ale ţării, au putut fi înregistrate
manifestări negative.
La Moscova, Odessa, Chişinău, în regiunea Rostov au fost difuzate
manifeste cu un conţinut ostil.
În capitala cantonului Pustomîtîi, regiunea Lviv, au fost arse, lângă
obeliscul soldaţilor-eliberatori, treisprezece din drapelele republicilor
sovietice care fluturau. Cazuri de distrugere de drapele au avut loc şi la
Moscova şi la Harkov. În oraşul Grodno, a fost descoperită o stricăciune
adusă portretului întemeietorului statului sovietic... Toate faptele
semnalate au făcut obiectul unor măsuri adecvate. Majoritatea
participanţilor la aceste manifestări ostile au fost identificaţi.“

Totuşi, în general nu se „stabilea“ totalitatea, nici pe departe:


aproximativ 50-60%, din care jumătate se pomenea profilactizată, în timp ce
ceilalţi erau închişi pentru delict de drept comun (vandalism). Adăugate
scrisorilor anonime, aceste evenimente se ridicau în întreaga ţară la 10.000,
chiar 20.000 pe an159. Cel mai adesea, „criminalii“ erau tineri, adolescenţi,
liceeni, care creaseră deja uneori o organizaţie ilegală. Noi nu aveam fireşte
nici o idee de amploarea fenomenului şi nici măcar nu auzisem vorbindu-se
de majoritatea acestor manifestări. Totuşi, fără ele, tabloul ţării şi al
tendinţelor care prevalau ar fi incomplet, şi nici nu s-ar înţelege fără acest
arrière-plan nervozitatea autorităţilor. Închipuiţi-vă cam ce simţeau ele,
primind zilnic rapoarte de acest gen:

„Direcţia KGB pentru zona Krasnodar a reperat în oraşul Tuaps un


club ilegal de «luptă pentru democraţie», compus din 14 membri, în
majoritate elevi în clasele a 8-a şi a 9-a ale liceului nr. 3. Printre ei, 7
membri ai Uniunii comuniste leniniste pansovietice a tineretului.
Membrii «clubului» au elaborat un program şi statute, au editat
revistele scrise de mână Democratul şi Rusul de astăzi în care publicau
articole şi versuri scrise de membrii clubului şi inspirate din
programele posturilor străine de radio. Fiecare membru presta
jurământul, avea un pseudonim, un carnet de adeziune şi plătea
cotizaţii.

158 Nota lui Andropov către CC din 4/05/1975, nr. 1103-A.


159 După «Reassessing the Past». Op. cit., vol. 2, nr. 5,29/01/1993, pag.15.
Programul clubului prevedea crearea în ţară a unui partid al
«democraţilor» şi cucerirea puterii atunci când membrii de partid vor fi
la vârsta adultă. Scopul lor apropiat era să fabrice şi să difuzeze
documente antisovietice şi să coopteze noi membri în organizaţia lor.
Pentru a realiza acest program... în decembrie 1969, cu prilejul celei de
a 90-a aniversări a lui Stalin, au efectuat pe asfalt şi pe garduri, în
diverse locuri ale oraşului Tuaps, inscripţii cu creta având conţinut
antisovietic. În 1970, în numele «Uniunii panruse a democraţilor», au
fabricat mai mult de 40 de manifeste, conţinând un apel la răsturnarea
puterii sovietice şi la crearea unor organizaţii politice ilegale şi le-au
răspândit în Tuaps.
Toţi membrii clubului «Lupta pentru democraţie» sunt minori. Din
acest motiv, s-a luat decizia să nu fie urmăriţi judiciar, ci să se limiteze
totul la măsuri de profilaxie160.
Direcţia KGB pentru regiunea Sverdlovsk a descoperit un grup
ilegal de tineri autointitulat «Partidul Rusiei libere» sau «Partidul
muncitoresc revoluţionar». Membrii acestui grup au bătut la maşină, în
două rânduri, aproximativ 700 de manifeste antisovietice...161
Măsurile luate au stabilit că manifestele fuseseră tipărite şi
difuzate de elevi din clasele a 9-a şi a 10-a ale liceului nr. 42, din
oraşul Riazan... Cu toţii s-au căit de faptele lor rele şi, în prezenţa
părinţilor lor, au asigurat organele KGB că nu îşi vor mai permite nici o
manifestare antisocială.“162

O asemenea stare de spirit în rândurile tineretului, alăturată, pe de


altă parte, unei opoziţii tot mai organizate, crea o situaţie foarte periculoasă
pentru regim. Un studiu extensiv realizat de KGB în 1976163, deşi se
străduieşte să pună totul pe seama influenţei propagandei burgheze şi pe
seama „centrelor de sabotaj“ occidentale, furnizează informaţii de un interes
excepţional. Din 3.324 „manifestări antisociale“ săvârşite vreme de trei ani
de către 4.406 tineri, 60,3% sunt datorate studenţilor, iar 22,4% liceenilor.
3.174 (72%) au organizat aceste manifestări singuri, ceilalţi 1.232
erau integraţi în 384 grupuri.

160 Nota lui Andropov către CC din 19/03/1970, nr. 699-A.


161 Nota lui Andropov către CC din 12/06/1970, nr. 1610-A.
162 Nota lui Andropov către CC din 26/08/1970, nr. 2353-A.
163 Nota lui Andropov către CC din 12/12/1976, nr.2788-Ap; «Notiţă

analitică asupra caracterului şi cauzelor manifestărilor negative în sânul


tineretului şcolar şi studenţesc» din 3/12/1976, semnată Bobkov, şi
rezoluţia secretariatului CC St-37/14 s din 28/12/1976.
Număr de Număr de
Natura manifestaţiei
manifestanţi persoane
Exprimarea de judecăţi cacalomioase şi de 1509 1 598
alt
tipcalomnioase şi de
tip, dăunătoare politic 45,4% 36,3%
Participarea la acţiuni de grup, violând 99 495
ordinea publică 3% 11,2%
Participarea la acţiuni antisociale prin imi 182 382
tarea hippies-ilor 5,5% 8,7%
Tipărirea şi difuzarea de documente 252. 323
calomnioase şi dăunătoare politic 7,6% 7,3%
(manifeste neincluse)
Realizarea şi difuzarea de manifeste, sloga 167 277
nuri, afişe 5% 6,3%
Insultarea stemei statului, a drapelului, a 90 115
monumentelor sau portretelor 2,7% 2,6%
Ameninţări verbale sau scrise la adresa 50 33
militantismului sovieto-comunist 1,6% 1,2%
Transmiterea (sau încercarea de) în străină 26 33
tate a unor informaţii calomnioase şi a unor 0,8% 0,8%
materiale ideologic dăunătoare
Elaborarea şi difuzarea de scrisori anonime 33 32
cu conţinut calomnios şi dăunătoare ideologic 1% 0,7%
Tentativă de contact şi contacte cu centre 16 17
antisovietice din străinătate 0,4% 0,4%
Confecţionarea şi expunerea unor drapele 6 15
naţionaliste 0,2% 0,3%
Alte manifestări 894 1 066
26,8% 24,2%

Manifestările organizate de pe poziţii ideologice ostile socialismului


constituie 32,4% din ansamblu. La ele au participat 1.269 persoane (29%).

Număr de Număr de
Natura ideologiei ostile
manifestanţi persoane
ideologie naţionalistă burgheză 364 674
(neincluzând şi sionismul) 33,7% 43%
ideologie sionistă şi sentimente 188 242
pro-israeliene 17,5% 15%
ideologie revizionistă şi reformistă 377 445
35% 28%
ideologie religioasă 88 128
8,2% 8%
ideologie (opinii) neofascistă şi neonazistă 60 80
5,6% 6%
Aici, este vorba doar de aceia care puteau (sau se hotărau) să
formuleze limpede platforma lor ideologică. însă cei „fără ideologie“ nu
făceau mai multe parale:

„Membrii unor grupuri descoperite la Moscova, Leningrad, Kiev,


Vilnius, Talinn, Rostov pe Don, Odessa şi în alte oraşe, constituite din
pretinşi imitatori ai «hippies»-ilor occidentali s-au declarat pentru o
revizuire a valorilor etico-morale (sic) ale normelor vieţii sociale
socialiste, au pus la îndoială tradiţiile revoluţionare ale trecutului şi
moştenirea spirituală a părinţilor lor «conservatori», au chemat la
depăşirea «inerţiei» şi la lupta pentru «libertatea şi democratizarea
societăţii» pe baza ideilor hippies.“

Circa 40% din totalul celor supuşi profilaxiei în întreaga ţară erau
tineri sub douăzeci şi cinci de ani. Tabloul era aproape acelaşi pentru
delincvenţă; de pildă, mai mult de jumătate din condamnaţii din 1971-1973
pentru fabricarea şi vinderea de droguri aveau sub douăzeci şi şapte de ani;
tinerii de această vârstă care riscaseră măsuri administrative pentru
consum de băuturi alcoolice şi pentru prezenţa lor în locuri publice în stare
de ebrietate au fost 2.533.443 în 1973 şi 2.616.708 în 1974. „Minorii“ (sub
optsprezece ani) comiteau în medie pe an aproape 100.000 de delicte, din
care 47% în grupuri164.
Sunt curioase, de asemenea, rezultatele altor anchete, citate în acelaşi
raport. După studiile făcute asupra „auditoriului posturilor de radio străine
în oraşul Moscova“, conduse de laboratorul de ştiinţe sociale aplicate al
Institutului de ştiinţe sociale al Academiei de Ştiinţe a URSS, „80% dintre
studenţi şi aproape 90% dintre elevii ultimelor clase ale ciclului al doilea al
şcolilor tehnice şi profesionale ascultă mai mult sau mai puţin regulat
aceste posturi de radio. Pentru majoritatea lor, ascultarea posturilor de
radio străine a devenit un obicei (32% din studenţi şi 59,2% din persoanele
şcolarizate ascultă măcar o dată sau de două ori pe săptămână emisiunile
străine)“.
Acesta era auditoriul nostru, cel ce ne urmărea activităţile datorită
informaţiilor de la Londra, München, Washington, aceeaşi generaţie
cuprinsă între douăzeci şi treizeci de ani, care avea să coboare în stradă,
cincisprezece ani mai târziu:

„În explicaţiile lor, mai mulţi studenţi «profilactizaţi» au declarat că


înregistraseră pe magnetofon emisiunile radiofonice ale unor opere

164Nota către CC a procurorului general al URSS, Rudenko, R.A., din


28/03/1974, nr. 34 lss.
ideologice ostile, după care le difuzau sub formă de înregistrări
magnetice sau texte dactilografiate. Îndeosebi, prin acest canal, şi-au
făcut o idee despre multe declaraţii şi pamflete antisovietice ale lui
Soljeniţîn, despre tratatul lui Saharov Reflexii asupra păcii, progresului
şi libertăţii intelectuale, şi despre alte diverse «anchete», «petiţii» şi
documente, conţinând elucubraţii calomnioase ce denigrau realitatea
sovietică.
Pentru gradul de eficacitate, primul loc revine documentelor
tipărite ilegal în ţară“.

În acelaşi timp, documentul ia notă de scăderea interesului pentru


studierea teoriei marxist-leniniste în instituţiile de învăţământ superior şi de
„participarea pasivă a unui anumit număr de studenţi la viaţa socio-politică
a colectivelor“. Pe scurt, avem toate motivele să credem că, spre 1970,
regimul „pierduse“ practic tineretul şi că influenţa noastră asupra lui sporea
cu viteză. Ce îi putea opune acestui fenomen extraordinar un partid ce
îmbătrânea şi era birocratizat? Nimic altceva decât represiuni, profilaxie,
altfel spus, o intimidare ce se folosea de aceleaşi metode, asortate cu o
„întărire“ a propagandei sale, de care fiecare era deja scârbit. Raportând
asupra muncii depuse de ei, cu puţin înainte de prăbuşirea regimului
comunist, şeful KGB Cebrikov, procurorul general Rekunkov, ministrul
justiţiei Kravţov şi preşedintele Tribunalului Suprem, Terebilov, declarau cu
mândrie Comitetului Central165:

„În scopul demascării activităţii de sabotaj a serviciilor speciale ale


imperialismului şi a elementelor ostile din rândurile populaţiei
sovietice, o muncă însemnată a fost realizată, muncă ce a folosit
mijloacele de informare în masă. În cursul ultimilor zece ani, cu
participarea şi cu ajutorul materialelor organelor securităţii de stat, au
fost produse 150 de filme de cinema şi televiziune (în primul rând,
jurnale televizate şi documentare de scurt-metraj); în ultimii patra ani
au fost tipărite 262 cărţi şi broşuri, au fost publicate articole în reviste
(178) şi în ziare (250). Conferinţe de propagandă sunt în mod constant
ţinute asupra acestor chestiuni de lucrătorii organelor KGB, ai
parchetului, tribunalelor şi justiţiei. O muncă de educaţie implicând
participarea opiniei publice este practicată pentru cei condamnaţi la
locul de detenţie, şi ea a început să-şi arate roadele.“

Motivul acestei mândrii deosebite era că pe parcursul a patru ani, din


1982 până în 1986, reuşiseră totuşi să zdrobească mai mult de o sută de
oameni. Operaţie dusă la ordinul Comitetului Central, care nu-şi cruţa

165Nota către CC a lui Cebrikov, Rekunkov, Terebilov şi Kravţov din


26/12/1986, nr. 2521-tch.
timpul atât de preţios. Şi atunci când, pentru a se sustrage unui sfârşit
ineluctabil, au fost încolţiţi să lanseze procesul unei politici glasnost
controlate, ei au inaugurat-o prin „istovirea“ ultimilor prizonieri şi prin
anihilarea nucleului opoziţiei. Ceea ce Gorbaciov a ordonat personal.

7. Legea şi finalitatea
„Domnilor juraţi! Ziua această este insolită pentru mine: pentru prima
oară, în viaţa mea şi în acest oraş, iau cuvântul nu în calitate de inculpat, ci
în calitate de martor.“
Comicul situaţiei era sporit şi de faptul că, atunci când făcusem prima
declaraţie în faţa judecătorilor, în 1967, vorbisem exact de acelaşi lucru:
despre denegările în justiţie, despre caracterul anticonstituţional al PCUS şi
despre represiunile organizate de ei. Totul era atât de asemănător încât,
douăzeci şi cinci de ani mai târziu, aş fi putut să reiau cuvânt cu cuvânt în
faţa Tribunalului constituţional al Rusiei acelaşi discurs fără să-şi dea
cineva seama. Fără să vreau, am evocat felul în care mă pregătisem pentru
acele prime „ultime cuvinte“ în faţa unui tribunal (mai înainte fusesem de
două ori considerat iresponsabil şi judecat in absentia), ale cărui texte de
lege mi le procurasem de la direcţia închisorii Lefortovo, ameninţând că fac
greva foamei. Îi silisem de asemenea să cumpere o copie a Constituţiei
URSS, căci în întreaga închisoare a KGB-ului nu se găsea nici măcar un
exemplar. Apoi fusese plictiseala de rutină şi aşteptarea, cu nervii încordaţi,
a sfârşitului, când urma să fiu lăsat să-mi spun „ultimele cuvinte“, singura
formă de expresie liberă, pe atunci, necenzurată din ţară. (Acestea fiind zise,
nu ştiai niciodată cum va fi cu ei: dacă le venea cheful, puteau să te
întrerupă, să te împiedice să vorbeşti până la capăt. Acest lucru se
produsese uneori.) În sfârşit, venise şi punctul culminant al dramei:
fluturând constituţia URSS, mă străduisem să vorbesc aproape o oră şi
jumătate, pândind din minut în minut chemarea la ordine adresată de
judecător. Căci devenisem expert în materie de „inconstituţionalitate“ a
PCUS. Dar, ceea ce altă dată trecea drept „o calomnie împotriva ordinii
sociale şi de stat a URSS“, devenea acum culmea înţelepciunii de stat,
beneficiind de sprijinul preşedinteiui Rusiei. Trebuia să mă bucur sau să mă
întristez de acest lucru? Să fiu mândru că o luasem înaintea concetăţenilor
mei cu un sfert de secol, sau să mă întreb cu perplexitate pentru ce un
adevăr atât de simplu nu le trecuse prin minte cu douăzeci şi cinci de ani
mai devreme?
Apărarea categorică a drepturilor, de către mişcarea noastră,
suscitase întotdeauna o sumedenie de încurcături, dacă nu de reproşuri. Şi
aceasta pentru că nu exemplele de violare de către puterea comunistă a
propriilor sale legi ar fi fost ignorate de cineva, ci pentru că ideea de a cere
respectarea legii părea complicată. În cursul acelor ani, degeaba ai fi căutat
vreun om care să nu fi văzut sau să nu fi înţeles nimic. Însă fiecare se
gândea: la ce bun? La ce ar putea servi acest lucru?
„Ce vreţi? să perfecţionaţi Uniunea Sovietică?“ îmi spuneau în chip
veninos sovieticii care, în general, se numărau printre acei ce ne găseau
prea puţini pentru a ni se alătura.
„Spuneţi-ne când va înceta mişcarea voastră să se refere la legile
sovietice pentru a trece la acţiuni directe?“ răspundeau ca un ecou cei care,
în Occident, nu trăiseră niciodată sub cizma regimului.
Nu exista nici un mijloc pentru a explica acestor oameni că aspectul
juridic al mişcării noastre nu era nici mimetism, nici şiretenie tactică, că el
reflecta poziţia noastră de principii, cât şi refuzul nostru la violenţă şi
clandestinitate. Problema nu ţinea de pretinsa complexitate a acestei
atitudini. Cum să ţi se pară complicat aşa ceva când aveai, sub ochi în
fiecare zi exemplul ultimei revoluţii ruse şi rezultatele ei? Oare să nu se
înţeleagă încă în anii ’60 că violenţa nu duce la un stat de drept, nici
clandestinitatea la o societate liberă? Adoptând un punct de vedere mai
practic, cum de nu se vedea că, dacă nu s-au găsit în ţară destui oameni
pentru a cere pur şi simplu ceea ce li se cuvenea legal, ar fi încă şi mai greu
să se adune acea mulţime de exaltaţi, în stare să doboare, pe rând, KGB-ul,
aparatul partidului şi o bună parte din armată? Şi că, dacă s-ar aduna, într-
o zi, un număr suficient de contestatari, la ce bun să mai treci la acţiune?
Era vorba de fapt de subterfugii şi de autojustificări. Omul sovietic nu
putea să pretindă ceva de la o superputere atomică. Hoţia nu-l speria, dar,
numai la gândul de a pretinde ceva, buzele îi deveneau livide. Nu toată
lumea avea forţa de a refuza să colaboreze cu puterea. Trebuia cu adevărat
ca cineva să îndrăznească să o facă în văzul tuturor, pe faţă, în chip
provocator, chiar şi pentru a risipi spaima mistică, iraţională, pe care o
inspira puterea cu aureola ei de atotputernicie. În această privinţă, nu era
nimic mai distrugător decât a dovedi că ea era ineficace şi ilegală totodată.
Şi de altfel ce se putea face? Răspândirea de manifeste sau crearea de
„partide“ clandestine cu cinci, şase prieteni era ceva bun pentru liceeni, care
vedeau şi ei că acest lucru nu ducea la nimic. Ceea ce trebuia erau forme de
opoziţie legală care să permită unificarea şi dezvoltarea forţelor sociale ale
ţării. Şi cine spune „legal“ spune „cel ce recunoaşte legile şi acţionează în
cadrul lor“.
Cu toate acestea, regimul avea dificultăţi cu legile, dificultăţi pe care
nu le putuse rezolva încă de la revoluţie şi pe care nu s-a priceput niciodată
să le rezolve. Acestea, pentru că orice ideologie, şi în mod deosebit ideologia
marxist-leninistă, este incompatibilă cu conceptul de lege. Ideologia ţine de
legendă, de mit, este din acest motiv absolut contradictorie, în vreme ce
întreg sensul legii ţine de coerenţa sa intimă. Încă şi mai contradictorie era
practica comunistă, compromis între ideologie şi realitate. Doar la vârful
puterii se ştia, zi de zi, ceea ce puteau sau nu „să-şi permită“. Şi trebuia să
ştii cum să interpretezi instrucţiunile secrete înseşi.
Pe de altă parte, scopul ideologiei era de a explica orice lucru de pe
lumea asta cu ajutorul unor concepte ceţoase, ce scăpau oricărei definiţii
exacte, în vreme ce finalitatea legii era de a ajunge la definiţii cât mai precise
cu putinţă, eliminând la maximum subterfugiile. Cum să împaci astfel de
lucruri? Cum să codifici, de pildă, „materialismul dialectic“? Era ca şi cum
ai fi încercat, după modelul câtorva scolastici, să faci socoteala îngerilor care
pot încăpea pe vârful unui ac.
Ceea ce face înainte de toate ca legea şi ideologia să fie incompatibile
într-un stat totalitar, este faptul că în acesta, prin definiţie, ideologia trebuie
să primeze asupra legii şi că, neputând guverna prin lege, ea se situează din
acest motiv deasupra legii, acţionând în numele ei. Exact aşa cum partidul -
purtător al ideologiei - guvernează în numele celorlalte structuri de stat, din
moment ce el este o formaţie suprastatală. Ţinând seamă de obiectivele
globale ale acestei ideologii - şi totodată ale partidului -, legea se preschimba
într-o ficţiune, într-o ramură a propagandei, menită să ofere imaginea
îmbietoare a statului socialist, „cel mai democratic din lume“. Acest lucru se
vedea îndeosebi în Constituţia stalinistă, redactată cu scopuri exclusiv
propagandistice şi, prin aceasta, exclusiv favorabilă scopurilor noastre.
În practică, aşadar, legea nu exista decât pe hârtie, în timp ce ţara era
condusă de o infinitate de instrucţiuni şi de decizii ale administraţiei,
statului sau partidului, adesea contradictorii şi, cel mai adesea, secrete. A
aduce toate aceste lucruri la o stare de unitate necontradictorie era ceva
peste puterea partidului însuşi. Ceea ce lua amploare, era „dreptul
telefonic“: un telefon de la un ştab al partidului era cel mai recent dintre
actele legislative.
Ca să fiu drept, se cuvine să spun că ideologia nu era mai puţin
incompatibilă cu alte domenii ale existenţei, cum ar fi economia şi ştiinţa, şi
pentru aceleaşi motive. Dacă legea ne-a furnizat, iniţial, arma noastră, este
din pricină că, pur şi simplu, autorităţile făceau uz de ea împotriva noastră.
În ceea ce ne priveşte - fiecare cu dreptul său - am sfârşit prin a o struni
atât de bine, încât orice sentinţă pronunţată împotriva unuia dintre noi se
transforma, fără greş, într-o derută morală pentru autorităţi. Astfel încât,
spre deosebire de procesele staliniste exemplare, ale noastre se desfăşurau
cu maximum de secret, sustrăgându-se de la contactul cu publicul în
măsura în care era materialmente posibil, iar dacă presa se făcea ecoul lor,
nu era decât pentru a răspunde „calomniilor propagandei burgheze“.
Cu siguranţă nu a fost uşor să se atingă acest obiectiv: era nevoie de
oarecare rezistenţă şi precizie în comportament pentru a ajunge să fii închis
nu ca toată lumea, ci „după voia noastră“, în detrimentul puterii, adică
silind-o pe aceasta să încalce cât mai mult cu putinţă legalitatea. Astfel în
1967, nefiind prea mulţumit că organizasem o manifestaţie şi că fusesem
condamnat la trei ani de închisoare, aveam de gând să demonstrez
caracterul anticonstituţional al articolului 190-3 al Codului penal.
Manifestaţia fusese concepută în acest spirit, la fel ca şi argumentele
noastre ulterioare în faţa anchetei şi a tribunalului, astfel încât autorităţile
ne condamnaseră în pofida legii, respingând chiar orice aparenţă de
legalitate. În cazul respectiv, sfidând articolul din Constituţie care asigura
libertatea de manifestare. Trebuie să spun că acest lucru mi-a reuşit atunci
de minune. Însuşi directorul închisorii Lefortovo mărturisea deschis că noi
fuseserăm arestaţi „ilegal“, parchetul a refuzat anchetarea cazului sub un
pretext oarecare, în vreme se anchetatorul meu de la KGB dădea din cap,
scoţând suspine triste. Nu a fost o întâmplare dacă Biroul Politic a fost
nevoit să se întrunească şi să decidă să publice într-un ziar o notă privitoare
la această afacere, care minţea grosolan. Acest fapt constituie pentru mine
ceva ca o medalie de aur sau ca atribuirea unui titlu universitar.
Fără îndoială că noile generaţii, care n-au cunoscut timpul acela, vor
avea oarecare dificultăţi în a înţelege scopul practic al acestor acţiuni. Cu
atât mai mult cu cât, în sens pur utilitar, noi nu aveam mai mult de
câştigat, decât chinezul care a spart vesela japonezilor la moara din
Habarovsk. Nici unul dintre noi, fireşte, nu se aştepta să vadă prăbuşindu-
se puterea sovietică din pricina proceselor noastre, samizdatelor noastre,
manifestaţiilor noastre minuscule şi pur simbolice. Şi nimeni, desigur, nu
credea într-o „ameliorare“ a regimului. Paradoxul era că mişcarea noastră,
care avea să exercite o benefică influenţă politică, nu era în realitate politică,
ea era morală. Principalul nostru resort nu era să refacem sistemul, ci să nu
fim părtaşi la crimele lui. Restul a apărut, mai apoi, ca o consecinţă a
acestei luări de poziţie.
Această atitudine de „neparticipare“, la rândul ei, a apărut ca o reacţie
a societăţii la represiunile staliniste sau, mai precis, la dezvăluirea lor,
incompletă desigur, dar reală, de pe vremea lui Hruşciov. Societatea, sau
măcar elita ei, era frământată de întrebarea: „Cum a putut să aibă loc o
crimă atât de monstruoasă? Cine este vinovat?“ Şi se ajungea invariabil la
concluzia că o parte din greşeală aparţinea fiecăruia, căci aproape toată
lumea, cu sau fără de voie, pasiv sau activ, fusese complice. Nu doar cei ce
torturaseră sau executaseră, dar şi cei ce ridicaseră mâna în cursul
mitingurilor şi „aprobaseră în unanimitate“ execuţiile sumare; nu doar cei ce
dăduseră ordinele, dar şi cei care, cu docilitate, tăcuseră.

Tacă-ţi gura - şi iată-te călău.


Tacă-ţi gura, tacă-ţi gura, tacă-ţi gura...166

Bineînţeles, la fel ca în Germania postbelică, toate acestea cad


îndeosebi asupra tinerelor generaţii, în aparenţă străine de crimele părinţilor

166 Alexandr Galici, «Scurt vals pentru căutătorii de aur».


lor: viaţa este astfel făcută, încât copiii ispăşesc întotdeauna păcatele
părinţilor lor. Şi cu toate că şefii sovietici nu ar fi fost categoric conduşi pe
banca acuzaţilor de la Nürnberg, verdictul acestui tribunal ni se aplica din
plin. Ca şi contemporanii noştri germani, eram datori să recunoaştem că
nici opinia majorităţii din jurul nostru, nici ordinele şefilor, nici măcar
ameninţarea cu moartea nu ne scuteau să fim răspunzători de alegerea
noastră. Însă, noi ne deosebeam de ei prin aceea că trebuia să luăm în
consideraţie confruntarea cu Reich-ul nostru, aflat încă în picioare, şi cu
gărzile noastre SS, cu care Occidentul se lega, pe deasupra, să şi „coexiste
paşnic“.
Nu puteam, aşadar, visa la nici un scop practic. Nimeni n-ar fi riscat
să definească ceea ce s-ar putea considera o „victorie“. Obiectivul nostru era
de a confrunta constant legea scrisă şi interpretarea ei ideologică nescrisă,
pentru a constrânge puterea să-şi dezvăluie la maximum natura antilegală.
Cât despre avantajul personal din toate astea, era mai bine să nu ne batem
capul. Nu era nimic altceva de sperat în afară de pedeapsa cea mai grea. De
aceea, ignorând orice rezultat practic, trebuia să facem tot ce stătea în
puterile noastre pentru a ne ispăşi pedeapsa cu conştiinţa liniştită. Cu
timpul, victoria a căpătat pentru noi aparenţa unui drept, acela de a spune
posterităţii:
„Am făcut tot ce am putut.“
Or, acum, trecând în revistă, după douăzeci şi cinci de ani,
documentele Comitetului Central privind procesele noastre, eram pur şi
simplu stupefiat: chiar şi cel mai mărunt dintre ele putea fi repus pe masa
judecătorilor, de parcă timp de decenii acţiunea noastră n-ar fi avut alt
obiectiv decât să se pregătească pentru acest proces constituţional împotriva
PCUS. Or, acţiunea aceea, dintr-un punct de vedere pur formal, începuse de
altfel cu prima noastră manifestare, în 1965, al cărei slogan era: „Respectaţi
Constituţia Voastră!“ şi care cerea... glasnost! Realitatea depăşeşte ficţiunea!

Atunci, în decembrie 1965, am dat prima bătălie organizată împotriva


regimului. Pretextul era „procesul Siniavski-Daniel“ care făcuse pe vremea
aceea mare vâlvă: erau judecaţi doi scriitori care îşi publicaseră cărţile
clandestin în Occident. Lucrul cel mai nostim era că se cerea ţării, ca pe
vremea lui Stalin, „să condamne unanim pe acei renegaţi simulatori“ fără să
le fi văzut măcar cărţile. Atunci a apărut acel cuvânt glasnost. Marele nostru
„jurist“ Alik Volpin fusese, desigur, cel care-l dibuise în codul de procedură
penală, în secţiunea consacrată „publicităţii dezbaterilor judiciare“167:

„Dezbaterile tuturor proceselor sunt deschise, cu excepţia cazurilor


în care această procedură ar deranja interesele menţinerii unui secret

167 Articolul 18 din Codul de procedură criminală al RSFSR, despre


«publicitatea în jurul dezbaterilor judiciare».
de stat.
Dezbaterile cu uşile închise sunt, pe de altă parte, admise, cu
avizul motivat ai tribunalului, în procesele penale privind persoanele
sub şaisprezece ani pentru delicte sexuale, ca şi în alte cazuri, pentru a
se împiedica divulgarea unor secrete intime ale persoanelor implicate în
proces.
În toate cazurile, verdictele sunt date public.“

Deviza noastră părea inocentă chiar şi cetăţenilor cei mai bine


intenţionaţi: dacă nu vă permiteţi să le citiţi cărţile, declaraţi un proces
public împotriva lor, ca să putem şti totul.
Acest protest a luat regimul prin surprindere, nu mai fusese vreodată
văzut vreun cetăţean sovietic cerând ceva. A fost aşadar nevoit să-şi fabrice
o „publicitate“ de circumstanţă.

„La ora actuală, Comitetul Securităţii, împreună cu secţia


culturală a Comitetului Central şi cu Uniunea Scriitorilor, pregătesc,
fiecare, anunţuri în presă prin care va fi dezvăluit adevăratul caracter
al «activităţii literare» a lui Siniavski şi Daniel. În scopul asigurării unei
informări mai detaliate a opiniei publice şi pentru a se stopa orice
activitate asemănătoare din partea diverselor persoane cu păreri ostile,
pare judicios să fie examinată afacerea Siniavski-Daniel într-o şedinţă
publică a Tribunalului Suprem al RSFSR şi să fie condamnaţi criminalii
vinovaţi de confecţionarea şi difuzarea unor opere literare, conţinând
elucubraţii calomnioase asupra statului şi societăţii sovietice, în baza
paragrafului 1 al articolului 70 din Codul penal al RSFSR, la privarea
de libertate, scriau Comitetului Central, la 23 decembrie 1965,
Semiceastnîi, şeful KGB, şi procurorul general Rudenko (şi CC a
aprobat cu amabilitate168), iar lucrul acesta se întâmpla cu două luni
înainte de proces. Se are în vedere să ţină acest proces la începutul lui
februarie 1966, sub conducerea preşedintelui Tribunalului Suprem al
RSFSR, tov. Smirnov L.N., cu participarea acuzatorului public,
adjunctul procurorului general al URSS, tov. Temuşkin O.P., în sala de
şedinţe a Tribunalului Suprem al RSFSR, cu o capacitate de o sută de
locuri, şi să fie invitaţi la proces reprezentanţi ai activismului comunist
sovietic şi ai opiniei publice din mediile literare. După părerea noastră,
ar fi judicios să fie adus să participe la proces un acuzator public din
rândurile lucrătorilor literari. În acest scop, noi am considerat necesar
să încredinţăm Uniunii Scriitorilor alegerea unei candidaturi la rolul de
acuzator public. La terminarea procesului judiciar, să se facă publice
sentinţele respective în presă şi la radio. Spre examinare.“

168 Nota lui Semiceastnîi şi Rudenko către CC din 23/12/1965, nr. 2843-s
şi decizia secretariatului CC St-132/11 s din 5/01/1966.
Dar acestea erau doar vagi dorinţe. Elaborarea concretă a conceptului
sovietic de „publicitate“ i-a revenit unui cu totul alt personaj care, douăzeci
de ani mai târziu, avea să fie autorul şi arhitectul politicii de glasnost şi
perestroika, sub Gorbaciov, Alexandr Iakovlev, şef pe atunci al sectorului de
agitaţie şi propagandă al Comitetului Central. Este o figură istorică tipică al
cărei trecut nu poate fi ignorat, dacă vrem să înţelegem rădăcinile glasnost-
ului gorbaciovian. Iată cum a definit el, la vremea aceea, conceptul de
„proces public“:

„Se are în vedere ca şedinţa tribunalului să se desfăşoare în


prezenţa reprezentanţilor muncitorilor, activiştilor comunişti sovietici,
scriitorilor şi ziariştilor din Moscova; ordinea invitaţiilor va fi asigurată
de MGK169 al PCUS.
În legătură cu acest proces iminent, considerăm necesar să
prezentăm propuneri privind punctul de vedere de dat presei şi
radioului:
1. Ziarele Izvestia şi Literaturnaia Gazeta publică zilnic reportaje
ale corespondenţilor lor prezenţi în sală, ca şi comunicatele agenţiei
Tass privind cursul procesului. Redacţiile ziarelor Pravda,
Komsomolskaia Pravda, Sovietskaia Kultura şi Sovietskaia Rossia pot,
la aprecierea lor, să publice note ale propriilor lor corespondenţi
prezenţi la dezbateri.
Toate celelalte ziare nu publică asupra procesului decât
comunicatele oficiale ale agenţiei Tass; radioul difuzează asupra
mersului procesului dările de seamă provenite de la Tass şi câteva
extrase din ziare.
Se încredinţează APN-ului ca şi KGB-ului de pe lângă Consiliul de
miniştri al URSS pregătirea articolelor adecvate asupra procesului
pentru publicarea în străinătate.
Corespondenţii ziarelor mai sus citate ai agenţiei Tass şi ai APN
pătrund în sala de audienţă (fără aparate fotografice) cu legitimaţii de
serviciu eliberate de KGB de pe lângă Consiliul de miniştri al URSS.
Corespondenţii străini nu sunt admişi în sala de audienţă a
procesului.
2. Pentru pregătirea comunicatelor oficiale şi examinarea
corespondenţelor asupra mersului procesului, se va forma o echipă de
presă specială compusă din tov. (secţia culturală a CC al PCUS, secţia
de agitaţie şi de propagandă a CC al PCUS, secţia organelor
administrative a CC al PCUS, KGB de pe lângă Consiliul de miniştri al
URSS).170“

169Comitetul orăşenesc de partid.


170 Nota către CC a şefului Departamentului cultural, Şauro, a lui Iakovlev,
Părea să se fi gândit la toate, să fi prevăzut totul. Publicul, cu grijă
ales, „a primit verdictul cu aplauze“. Presa nu a rămas mai prejos, şi nici
organizatorii din partid şi din KGB: „Condamnarea de către o instanţă
penală a lui Siniavski şi Daniel a fost primită favorabil de opinia publică
sovietică. Tribunalul şi redacţiile ziarelor au primit cu prilejul dezbaterilor
judiciare o cantitate mare de scrisori şi telegrame de la cetăţeni sovietici,
cerându-se o pedeapsă severă pentru calomniatori“, avea să raporteze cu
mândrie KGB-ul în legătură cu munca efectuală.171 Dar, în pofida atâtor
eforturi, se răspândeau în întreaga ţară mii de foiţe de ţigară cu textul
„ultimelor cuvinte“ ale inculpaţilor şi toată lumea a ştiut că ei se
proclamaseră nevinovaţi! Protestele creşteau, lumea era indignată,
scandalizată de acea judecată nedreaptă. „Publicitatea“ era la treabă.
Ce-i rămânea altceva de făcut lui Iakovlev decât să urle şi mai tare şi
să cheme la mobilizare generală pentru „a denunţa elucubraţiile
calomnioase ale presei burgheze“? Presa sovietică va trebui aşadar să
împărtăşească pe larg „indignarea“ cititorilor, scriitorii îi vor dezavua care
mai de care pe cei doi renegaţi.
Şi în sfârşit:

„Comitetul radiodifuziunii şi televiziunii de pe lângă Consiliul de


miniştri al URSS va pregăti şi va transmite în ţările străine:
- declaraţiile reprezentanţilor opiniei publice sovietice susţinând
verdictul tribunalului în dosarul Siniavski-Daniel;
- o discuţie cu un jurist sovietic eminent care să stabilească
justeţea verdictului din punct de vedere al legislaţiei sovietice [...];
- documentele demascând caracterul calomnios al scrierilor lui
Siniavski şi Daniel, apelurile lor la teroare, declaraţiile lor antisemite
duşmănoase, larga utilizare a operelor lor în scopurile războiului rece
[...];
- documente stabilind murdăria morală şi duplicitatea politică a lui
Siniavski şi Daniel;
- comentarii şi o discuţie asupra libertăţii de creaţie în URSS şi
persecutarea artiştilor progresişti în Occident”172.

Iar scandalul s-a răspândit în lumea întreagă. La noi, s-au făcut


adunări în fiecare întreprindere, în care se cerea „condamnarea unanimă“ a
scriitorilor ale căror cărţi nu fuseseră citite. În URSS, sute de mii de oameni
au fost constrânşi să aleagă între conştiinţa şi bunăstarea lor. Unii refuzau,

şeful Departamentului propagandei, şi a lui Savinkin, şef al


Departamentului administrativ, din 3/02/1966.
171 Nota către CC a lui N. Zaharov şi R. Rudenko din 16/02/1966, nr. 346-z.
172 Nota către CC a lui Iakovlev şi Şauro din 18/02/1966. Aprobată de

Politburo P255 fără redactarea deciziei pe 21/02/1966.


majoritatea erau de acord - partizanii refuzului erau atât de puţin
numeroşi... Şi apoi, la ce bun? Se credea oare că se va îmbunătăţi regimul
sovietic?
Astfel s-a pus la punct prototipul tuturor proceselor ulterioare,
etalonul publicităţii aşa cum o înţelegea partidul: procese „publice“ cu uşile
închise, cu o asistenţă triată pe sprânceană, cu o mână de prieteni ai
inculpaţilor şi de ziarişti străini la intrare, inevitabil cu mugetul asurzitor al
propagandei iakovleviene după fiecare proces, care nu izbutea totuşi să
înăbuşe publicitatea noastră şi nu făcea decât să compromită încrederea în
presa oficială. Trebuie oare să ne mirăm că până şi copiii au preferat să
asculte posturile străine de radio?
Astfel, încă de la început s-a instalat linia frontului în acest faţă-n
faţă: „publicitatea“ noastră împotriva „glasnostului“ lor, legea împotriva
ideologiei. Se putea oare ca cineva „să nu înţeleagă“, „să nu ştie“ aceste
lucruri, când regimul pretindea supuşilor săi nu numai o societate tăcută, ci
şi aprobări active pe faţă?
Bineînţeles, toată lumea înţelegea, toată lumea ştia. Dar, după câţiva
ani de „dezgheţ“, în care era practic moda de a face conversaţie pe teme de
civism şi responsabilitate morală, ţara se întorsese docilă la starea ei
„simiescă“: să nu audă nimic, să nu vadă numic, să nu spună nimic.
Societatea preferase să treacă drept oarbă, surdă şi mută pentru a putea
mai apoi, la fel ca după Stalin, să se mire cu ipocrizie:
„Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? A cui e vina?“
Dacă publicitatea noastră avea un sens pozitiv, acesta era înlăturarea
pe viitor a unui asemenea confort al societăţii. Nimeni dintre noi nu se
considera îndreptăţit să impună oamenilor deciziile sale, nici să-i implice în
activităţile sale: acest lucru trebuia să revină conştiinţei fiecăruia. În
schimb, spre deosebire de epoca stalinistă, nimeni nu-şi putea lua ca
argument ignoranţa, nici în Est, nici în Vest.
În mod ciudat, în pofida aspectului filosofic şi moral al poziţiei
noastre, efectul ei politic a fost la început considerabil. Procesele care au
urmat aceluia al lui Daniel şi Siniavski, mai ales afacerea Ghinzburg-
Galanskov, au declanşat o furtună de proteste în interiorul ţării, un soi de
„reacţie în lanţ“. Represiunile directe s-au dovedit nu doar inutile, ci şi
dăunătoare pentru regim: cu cât erau mai multe procese, cu atât mai
numeroşi erau cei ce se asociau protestelor. Chiar şi în lagăre, atmosfera se
schimbase: cel ce era trimis acolo nu mai dispărea fără să mai lase urme,
nu mai era şters din existenţă, ci se alătura rezistenţei comune. Noutatea
grevelor foamei, grevele, petiţiile şi chiar operele literare ale deţinuţilor au
început să se infiltreze în exterior, în mod regulat, ca pentru a ridiculiza
ideea însăşi de izolare. Mai mult, lagărele au jucat chiar rolul de verigi între
diferite grupări ale aceleiaşi mişcări întinzându-se în toată ţara. Acolo ne-am
cunoscut unii pe alţii şi, prin intermediul nostru, rudele şi prietenii noştri s-
au cunoscut între ei. Reglementările de conturi judiciare îşi pierdeau astfel
orice sens: ele contribuiau la creşterea şi la întărirea unei mişcări la început
spontane şi dispersate, transformând-o astfel într-o forţă politică
importantă.
Regimul nu a uitat niciodată acea lecţie. Întreaga istorie ulterioară a
relaţiilor noastre cu puterea se reduce, pentru putere, la căutarea de noi
forme de luptă împotriva noastră, iar pentru noi, la căutarea de noi riposte.
Arestări şi procese nu au mai fost decât în cazuri-limită, impuse de
necesitate, şi a-i constrânge la aceste manifestări era pentru noi un fel de
victorie. Se acorda preferinţă altor mijloace, de la închisori psihiatrice şi
campanii de defăimare (de „komprometaţia“, în jargonul cekiştilor) până la
expulzarea în afara frontierelor. Este semnificativ faptul că în 1977 regimul
a încercat „să codifice ideologia“ în noua Constituţie a URSS, stipulând
pentru întâia oară în istoria ei, la articolul 6:

„Forţa conducătoare şi organizatoare a societăţii sovietice, nucleul


sistemului ei politic, al organismelor de stat şi al societăţii este Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice. PCUS există pentru popor şi se află în
slujba poporului.
Înarmat cu învăţătura marxist-leninistă, Partidul Comunist
defineşte perspectiva generală de evoluţie a societăţii, linia politică
internă şi externă, ghidează grandioasa activitate creatoare a poporului
sovietic, conferă un caracter planificat, ştiinţific fondat, luptei sale
pentru victoria comunismului...“

Acceptau, astfel, parţial regulile jocului pe care noi li le propuseserăm.


Nu vă mai referiţi aşadar, păreau ei să ne spună, la Constituţie. Totul se
face în legalitate. Dar nici acest lucru nu le-a servit la nimic: am făcut
referire de atunci înainte la Declaraţia universală a drepturilor omului de la
ONU, la pactele drepturilor civice şi, mai târziu, la acordurile de la Helsinki.
Poţi găsi întotdeauna o referinţă, e de ajuns să vrei.
Este totuşi ciudat că apărarea drepturilor, punctul cel mai greu de
asimilat al filosofiei noastre, a devenit cu timpul extrem de populară. Spre
sfârşitul anilor ’70, parcurgând documentele samizdatului, eram uimit să
văd cu ce rigoare se făceau referiri, în petiţii, la subtilităţile legii.
Revendicarea a devenit dintr-odată o modă.
Regimul, aflându-se pe marginea prăpastiei, n-a scăpat prilejul de a
recupera fenomenul.
Însă timpul trecea, regimul era atins de îmbătrânire, regimul era cu
un picior în groapă, iar „elita partidului“ trebuia într-adevăr să se salveze
într-un fel sau altul. Atunci a apărut „liberalul“ Iakovlev, marele maestru al
realizării perestroicii. Ziarele au început dintr-o dată să abunde de devizele
care fuseseră ale noastre cu douăzeci de ani mai înainte: „statul de drept“,
„perioada de stagnare“ şi, fireşte, glasnost. Fragmente întregi din lucrările
noastre de samizdat au început să apară în presa oficială, când nu apăreau
în documentele partidului, fără ghilimele, fireşte, şi fără a se menţiona
autorii. Cât despre societatea „liberă“, ea se făcea acum, întorcându-şi
privirea, că tocmai descoperise acele lucruri. Occidentul jubila, uluit de
libertatea de gândire a elitei partidului. Acest „glaznost173“ partizan, căci
astfel era pronunţat cuvântul de străinii fermecaţi, le convenea de minune, a
devenit ultimul răcnet al modei în Occident, deşi nimeni nu înţelesese
despre ce era vorba. Nimeni mai cu seamă nu-şi amintea de noi, care nu
puteam nici măcar să mergem până la Moscova: până în 1991, numele
noastre încă se găseau pe listele negre ale KGB-ului. Formal, noi rămâneam
tot nişte „criminali de stat deosebit de periculoşi“, „nişte schizofrenici cu
evoluţie larvară“ şi nişte agenţi ai imperialismului. Dar asta nu deranja pe
nimeni.
Dar tipii noştri, pe cine credeau ei că înşeală?
Istoria? Logica? Pe ei înşişi? Căci în sfârşit, chiar fără să citeze numele
noastre, politica glasnost nu se lăsa controlată, iar legea oricum nu făcea
casă bună cu ideologia. Au fost suficienţi doi ani fără reprimare, unul sau
doi ani de relativă libertate în schimbul de idei, pentru ca regimul să se
prăbuşească. Ca şi cum ar fi pândit acea clipă, Tribunalul Suprem al
Federaţiei Ruse mi-a expediat pe loc două atestări, confirmând anularea
condamnărilor mele din 1967 şi 1972, acţiunile mele „nejustificând
urmăririle începute“. Şi una şi cealaltă erau datate în aceeaşi zi, 5
decembrie 1991, ziua Constituţiei, a douăzeci şi şasea aniversare a primei
noastre manifestări174.

Tribunalul Suprem Atestare


al RSFSR
103289 Moscova, P-ţa Kuibîşev 3/7
5 decembrie 1991, nr. 68 Ops 90 pr
Nr...

Prin hotărârea Prezidiului Suprem al RSFSR din 30 octombrie 1991,


condamnarea pronunţată de tribunalul oraşului Moscova împotriva lui
Bukovski Vladimir Konstantinovici, născut în 1942, este anulată, iar
dosarul este clasat, actele nejustificând urmăririle începute.
Cetăţeanul Bukovski V.K. este astfel reabilitat.
Prim-adjunctul preşedintelui

173 Pronunţat „glaznost“, cuvântul evocă ideea de ochi: făcut pentru ochi,
pentru a lua ochii.
174 Notiţele nr. 680 ps 90 pr şi 706 ps 91 pr din 5/12/1991, semnate de

primul substitut al preşedintelui Sovietului Curţii supreme a URSS, I.


Radcenko.
Tribunalului Suprem al RSFR
I. Radcenko
Semnătura
Timbrul

Ei bine, Iakovlev este acum la pensie, nu face politică. însă conduce,


în prezent, Comisia pentru reabilitatea victimelor represiunii de pe lângă
preşedintele Rusiei. E ca şi cum reabilitatea victimelor de la Auschwitz ar fi
fost încredinţată lui Goebbels...175

E de la sine înţeles că cea mai mare parte a documentelor Comitetului


Central privitoare la procesele noastre nu cuprindeau nimic revelator pentru
mine. La vremea aceea noi posedam oarecare informaţii, ghiceam anumite
lucruri, altele aveau să ne devină cunoscute mai apoi. Totuşi, ele au făcut
asupra mea o puternică impresie: una e să formulezi ipoteze, şi alta e să vezi
documentul, cu toate semnăturile şi ştampilele, în care obiectul
presupunerilor tale se află expus negru pe alb în acel neîntrecut jargon al
birocraţilor comunişti. Şi apoi, nivelul la care fuseseră luate deciziile era în
mod sensibil, mai ridicat decât presupuseserăm noi. Înţelegeam lesne că
toate chestiunile fuseseră tranşate de partid, dar presupunerea că acest
lucru se făcuse la nivelul Comitetului Central, chiar al Biroului Politic, ni se
părea excesiv de lipsită de modestie. Cu atât mai mult cu cât, amintindu-mi
de limba esopică a documentelor conducerii naziste a Germaniei, nu mă
aşteptam deloc la o dispreţuire atât de deschisă, atât de cinică, a normelor
juridice. Ei decideau pe cine trebuiau să aresteze şi pe cine trebuiau să
graţieze cu mult înaintea procesului, uneori cu mai multe săptămâni
înainte, fără nici cea mai măruntă consideraţie faţă de independenţa
judecătorilor, înscrisă în Constituţie. Ordinele de percheziţie, chiar, erau
eliberate de Comitetul Central şi nu de parchet. În realitate, şi literalmente,
ei se aflau mai presus de lege: nu numai că nu se împiedicau de nici o
consideraţie juridică, ci şi ajustau în fiecare zi legea după cum le convenea.
Toate celelalte instanţe se limitau la a adăuga ştampile la deciziile lor.
Astfel, în aprilie 1968, la puţin timp după procesul lui Ghinzburg şi
Galanskov, Politburo, furios împotriva prietenilor noştri care ne apăraseră
cam prea activ, a decis să-i pedepsească:

„Asumându-şi rolul de complici ai părţii celei mai reacţionare a


reprezentanţilor presei şi radioului burgheze, ei le furnizează acestora
sistematic documente calomnioase, încearcă să organizeze conferinţe
de presă pentru străini, incită elementele antisociale la activităţi

175Nici nu scrisesem bine aceste rânduri când Elţîn îl şi numea pe Alexandr


Iakovlev director al Televiziunii centrale (Ostankino). Acesta a fost între timp
demis din funcţie.
dăunătoare politic, inspiră fabricarea şi difuzarea de scrisori, declaraţii
şi «proteste» cu un conţinut antisovietic, se comportă ca nişte
provocatori faţă de organele puterii.“

Aparent, treaba nu era prea complicată. N-aveau decât să-i judece, ca


pe Ghinzburg şi Galanskov ai căror apărători se făcuseră, ceea ce îi făcea să
apară de două ori mai mult criminali decât cei doi luaţi împreună. Cu atât
mai mult, cu cât în document se atrăgea atenţia:

„Astfel, conduita grupului respectiv capătă un aspect tot mai


insolent, iar impunitatea de care se bucură acţiunile sale generează
perplexitatea a numeroşi cetăţeni.“

Numai că a-i aresta şi a-i trimite la judecată nu-i convine deocamdată


Comitetului Central:

„...deoarece această măsură poate să provoace un nou val de


proteste demagogice din partea elementelor antisociale din interiorul
ţării, şi acţiuni de hărţuire din partea propagandei burgheze.“

De unde, o decizie complexă, străduindu-se să împace şi capra şi


varza. Piotr Grigorenko este supus unei expertize psihiatrice. Alik Volpin
este autorizat să plece în Statele Unite la un congres al matematicienilor la
care este de multă vreme invitat în zadar, dar mai apoi i se va ridica
naţionalitatea şi i se va interzice intrarea în URSS dacă, „în cursul şederii în
Statele Unite, se compromite printr-un comportament nedemn“. Iakir,
Litvinov şi Bogoraz-Bruhman vor fi convocaţi la Procuratura URSS unde „ li
se va cere în mod categoric să înceteze orice activitate antisocială“.

„Să fie avertizaţi Iakir, Litvinov şi Bogoraz-Bruhman că, în caz


contrar, vor fi privaţi de autorizaţia de şedere în capitală şi îndepărtaţi
din Moscova.
În legătură cu acest lucru, considerăm necesar să completăm
rezoluţia Consiliului de miniştri al URSS, din 15 august 1966 nr. 658 -
211, «Asupra întăririi sistemului de înregistrare în oraşele Moscova şi
Leningrad şi în provincia Moscova» (proiectul alăturat):
- să se traseze sarcină Mossovietului (dacă avertismentul nu are
nici un efect) pe baza completării rezoluţiei Consiliului de miniştri al
URSS, să adopte o decizie vizând privarea lui Iakir şi Litvinov de
dreptul de şedere la Moscova pe o durată de doi ani;
- să se traseze sarcină Ministerului Menţinerii ordinii publice să-i
îndepărteze pe Iakir şi Litvinov din Moscova, fixând domiciliu forţat lui
Iakir, în provincia Tiumen, şi lui Litvinov, în provincia Guriev, în
Republica SS Kazahă;
- problema privării de drept de şedere la Moscova al lui Bogoraz-
Bruhman trebuie să fie examinată complementar în funcţie de purtarea
sa după aplicarea sancţiunilor indicate cu privire la Iakir şi Litvinov;
- să se pregătească şi să se publice un comunicat în ziarul
Sovietskaia Rossia chiar în ziua aplicării sancţiunilor privindu-i pe
Grigorenko, Volpin-Esenin, Iakir, Litvinov, Bogoraz-Bruhman.“

Figurează în acelaşi loc şi „adaosul“ la legea asupra autorizaţiei de


şedere, care permitea sovietelor municipale, „fără procedură administrativă
prealabilă, să anuleze autorizaţia de şedere persoanelor ce se dedau la
activităţi antisociale, ce îşi îngăduiau elucubraţii calomnioase, incitând
elementele antisociale la activităţi dăunătoare politic şi comportându-se
provocator faţă de organele puterii“... Expulzarea persoanelor menţionate în
prezenta rezoluţie are loc în următoarele douăzeci şi patru de ore după
decizia de anulare a autorizaţiei de şedere.
Vom observa că nici una din aceste măsuri nu era atunci legală. Dar
ce le păsa? Politburo dă ordin să se aranjeze totul în zece zile, fără să
consulte pe nimeni, nici măcar pentru a salva aparenţele176. Sovietele
municipale încă nu cunosc puterea nelimitată pe care o au asupra a
milioane de locuitori ai Moscovei şi Leningradului, după cum guvernul
Kazahstanului „suveran“ habar n-are de exilarea lui Litvinov în republica sa.
Redacţia ziarului Sovietskaia Rossia cunoaşte încă şi mai puţin noile
documente rezervate paginilor sale. Consiliul de Miniştri al URSS, adică
guvernul considerat legal al ţării, va semna cuminte ciorna, anexată
scrisorii, a noii sale „rezoluţii“, şi o eră nouă va începe, în care oricine va
putea să se vadă privat, nitam-nisam, de locuinţa sa, fără anchetă şi fără
proces, în douăzeci şi patru de ore. Şi toate astea, pentru a alunga din
Moscova trei persoane pe care nu este oportun să le judece în acel moment.
Dacă am citat acest exemplu, nu am făcut-o pentru că este cel mai
strigător la cer, cel mai feroce. Nu, el face mai curând parte din numărul
deciziilor „miloase“. Ba mai mult, acele măsuri n-au fost, ca să spunem aşa,
realizate: după o lună, „rumoarea“ provocată în Occident se potolise, la noi
se manifestase posibilitatea arestării pur şi simplu a persoanelor care
iritaseră în asemenea măsură Biroul Politic, iar acesta şi-a abandonat
decizia177, fără să informeze totuşi părţile interesate. Astfel dorm în arhive,
semnate şi ştampilate în bună rânduială, legi care n-au văzut niciodată
lumina zilei.
Litvinov şi Bogoraz au fost într-adevăr expulzaţi şase luni mai târziu,
însă sub un cu totul alt pretext şi după un proces „legal“. Volpin a primit
aprobarea să meargă la simpozion patru ani mai târziu, iar după cinci ani,

176 Nota lui Andropov, Grişin, Rudenko şi Şciolokov către CC din


3/04/1968, nr. 718-A şi rezoluţia Politburo P79/11 din 15/04/1968.
177 Hotărârea Politburo-ului P81/16 din 16/05/1968.
Iakir a fost şi el exilat. Şi aici, tot pentru un alt motiv. Acest exemplu
uimeşte prin absurditatea lui şi prin monstruoasa indiferenţă, de care dă
dovadă, faţă de cadrele legale elementare, puterea supremă a epocii. Iată ce
numeau ei „legalitatea socialistă“.
Lucru curios, exact în aceeaşi zi, 15 aprilie 1968, Biroul Politic a luat
o decizie178 asupra altor două persoane, Tolea Marcenko179 şi Ilia Gabai180.
În timp ce aceleaşi inculpări erau formulate pentru ei, în acelaşi fel ca şi
pentru ceilalţi, nu se ştie de ce, în cazul lor se propunea să li se ridice
naţionalitatea sovietică şi să fie expulzaţi în străinătate. Şi aici decizia a fost
adoptată, ucazul Prezidiului Sovietului Suprem a fost semnat, dar după o
lună s-au răzgândit. S-a găsit, în curând, un pretext pentru a aresta şi a
expedia în lagăre, şi încă sub acoperirea formelor juridice, doi oameni care
nu mai erau cetăţeni sovietici! Dar nimeni nu-şi mai amintea de acest lucru.
Amândoi aveau să moară în chip tragic: Gabai s-a sinucis, Marcenko
a murit în timpul unei greve a foamei în închisoare pe vremea perestroicii.
Jocurile întâmplării: dacă ar fi fost atunci expulzaţi în străinătate, astăzi,
fără îndoială, ar fi fost în viaţă.
Eforturile noastre, desigur, nu au trecut chiar neobservate. Cu timpul,
regimul s-a deprins să trateze legea cu mai multă „grijă“, în primul rând
pentru „a nu compromite propaganda“. Iată un exemplu mai recent privind
felul în care Comitetul Central s-a pregătit să combată pe membrii
grupurilor numite „grupurile Helsinki181“:

„Ţinând seamă de atmosfera politică şi operaţională pare judicios


să stopăm activitatea celor mai activi antisovietici prin mijloace diferite.
Vom încerca aşadar să-l tratăm pe Orlov ca recidivist, îl vom aresta
pe Ghinzburg cât mai curând. Cât despre Venclova, poet lituanian
cunoscut care este invitat în Statele Unite, îi vom lăsa să plece de
încercare şi îl vom trata la întoarcere în funcţie de comportamentul sau
în străinătate182.
Împrejurările actuale permit să fie reglată chestiunea derulării
procesului. Ne gândim îndosebi la faptul că, în ultima vreme, acţiunile

178 Nota lui Andropov şi Rudenko nr. 718-A din aprilie 1968 şi rezoluţia
Politburo P79/12 din 15/04/1968.
179 Anatoli Marcenko, muncitor şi disident, autor ai unei cărţi. Mărturia mea,

asupra gulagului hruşciovian. A murit în urma unei greve a foamei în 1986.


180 Ilia Gabai, intelectual disident, apropiat al lui Iakir, apărător, între altele,

al tătarilor din Crimeea deportaţi la ordinul lui Stalin.


181 De la 13 la 15 mai 1976 s-au format la Moscova, în Ucraina, în Lituania,

în Georgia şi în Armenia „Grupuri pentru supravegherea aplicării


acordurilor de la Helsinki“ în domeniul drepturilor omului. Ele au făcut
imediat obiectul unei supravegheri severe.
182 Nota lui Andropov şi Rudenko către CC nr. 123-A din 20/01/1977 şi

rezoluţia secretariatului CC St-1/15 s din 25/01/1977.


adversarului care tind să discrediteze măsurile luate împotriva
criminalilor au manifestat o anume incertitudine. Adversarul a coborât
sensibil tonul, în încercările sale de a afirma că ancheta nu ar dispune
de dovezi solide, privind responsabilitatea persoanelor supuse unei
instanţe penale, în plus, administraţia şi organele de propagandă din
Statele Unite, care în substanţă nu neagă rolul criminal al unui
Şcearanski, colaborând cu spionajul american, şi care vor, pe de altă
parte, să evite noi acuzaţii la adresa CIA, încearcă să convingă opinia
publică de faptul că activităţilor sale nu erau legate decât de apărarea
drepturilor omului. O astfel de atitudine de justificare a unei activităţi
criminale este aplicată altor persoane.
Se ţine, de asemenea, seamă de faptul că se pot acum lua în
considerare şi utiliza, ca măsuri de propagandă, intenţiile şi
argumentele adversarului, dezvăluite de el într-o perioadă anterioară,
prin organizarea în Occident a diverse campanii în favoarea
criminalilor.
Aceste circumstanţe favorabile şi alte câteva dau posibilitatea
elaborării unei tactici eficace de organizare a proceselor respective şi a
nenocivităţii lor sub unghiul propagandei.”183

Urmează punerea la punct detaliată a modului, a ordinii de observare,


a dezinformării necesare a fi furnizate pentru fabricarea acestor procese.
Cheia era confuzia deliberată a proceselor privitoare la „grupurile Helsinki“
şi a acelora ale unei serii de persoane arestate realmente pentru spionaj, dar
care nu aveau fireşte nici un raport cu „grupurile Helsinki“. În cel mai rău
caz, trebuie acţionat cu grijă ca procesele acelora, care cedaseră, în cursul
instrucţiei, să coincidă cu ale acelora care nu cedaseră. Totul era examinat
cu un perfect cinism, fără umbră de aluzii sau de alegorie:

„Din cauză că adversarul îşi concentrează în mod esenţial atenţia


asupra tentativelor sale de discreditare a anchetei proceselor
Şcearanski, Ghinzburg, Orlov şi Gamsahurdia, pare judicios să se
înceapă organizarea proceselor prin publicarea de documente
demascând activităţile serviciilor speciale ale Statelor Unite pentru
culegerea de informaţii secrete şi crearea pe teritoriul ţării noastre a
unor focare de propagare de acţiuni antisovietice organizate. Îndeosebi,
publicarea în ziarul Trud a minutelor procesului intentat lui Radjabov,
agent demascat al spionajului american.
Realizarea unor astfel de măsuri acuzatoare va crea condiţii
favorabile pentru începerea simultană a proceselor intentate, în a doua
jumătate a lunii martie, lui Marinovici şi Matusievici, în oraşul

183Nota lui Andropov, Rudenko şi Smirnov către CC nr. 785-A din


21/04/1978 «Asupra proceselor iminente intentate elementelor antisociale».
Vasilkov, provincia Kiev, şi lui Lubman, la Leningrad. O astfel de
coincidenţă în ordinea desfăşurării proceselor va permite într-o
anumită măsură neutralizarea vâlvei stârnite în jurul proceselor
Marinovici şi Matusievici şi urmărirea simultană a punerii sub acuzaţie
a ingerinţelor spionajului american în afacerile interne ale URSS.
Ne propunem să facem să se desfăşoare toate procesele la sfârşitul
lui mai, începutul lui iunie. Ar fi judicios să le facem să înceapă prin
dezbateri publice ale procesului Orlov la Moscova, făcându-le să
coincidă cu ancheta în procesele Gamsahurdia şi Kostava, la Tbilisi.
Din punct de vedere tactic, această simultaneitate va fi justificată în
măsura în care Gamsahurdia se căieşte total de crima comisă de el.
Gamsahurdia este fiul unui scriitor georgian cunoscut, are numeroase
relaţii în mediile intelectuale şi artistice, în schimbul cărora punerile
sale publice sub acuzaţie, îndeosebi denunţarea făcută de el a rolului,
puţin onorabil, ai unor spioni americani confirmaţi, acţionând sub
acoperirea Ambasadei Statelor Unite la Moscova, vor avea un ecou de
care noi vom profita. Denunţările din partea lui Gamsahurdia vor
asigura, la rândul lor, condiţii favorabile proceselor lui Ghizburg, apoi
ale lui Şcearanski.
În măsura în care Şcearanski este inculpat pentru înaltă trădare,
este profitabil să facem să coincidă procesul său cu acelea ale lui
Filatov şi Nilov, ceea ce va crea complementar, o platformă solidă
pentru demascarea activităţilor de spionaj desfăşurate de CIA pe
teritoriul URSS. Aceste procese vor fi precedate de divulgarea unor
materiale culese de la spionii americani Peterson şi Crokett, care
dovedesc activităţile de sabotaj ale spionajului Statelor Unite pe
teritoriul URSS“.

Pregătirea şi îndeplinirea proceselor împotriva lor au fost încă şi mai


sofisticate şi în dezacord şi mai mare cu legea. Într-adevăr, pentru raţiuni de
pură politică şi de propagandă, procesul lor, prevăzut pentru 1977, a fost
amânat aproape cu un an.

„Dosarele penale a căror anchetă este încheiată ar trebui să fie


remise tribunalului. Totuşi, ţinându-se seamă de manifestările politice
foarte importante ce se desfăşoară în ţară (examinarea şi adoptarea noii
Constituţii a URSS, sărbătorirea celei de a şaizecea aniversări a Marii
Revoluţii din octombrie), cât şi de circumstanţele legate de conferinţa
de la Belgrad, ţinerea de procese judiciare privind anchetele indicate a
fost recunoscută ca inoportună“.

Acest lucru este adresat Comitetului Central, în aşteptarea unui aviz


favorabil, nu de către nişte scribi de la Pravda, nici măcar de patronul de la
Agitprop, Iakovlev, ci de către cei trei jurişti cei mai eminenţi din ţară: de
către procurorul general Rudenko, de preşedintele Tribunalului Suprem,
Smirnov, şi de şeful KGB, Andropov. Ce se poate aştepta de la Comitetul
Central, de la Politburo, dacă cei ce au misiunea de a apăra legalitatea nu
văd în ea decât un atribut al ideoiogiei? Pentru ei, conceptul însuşi de lege
nu exista, nu exista decât acela de „finalitate“, adică de conformitate cu
obiectivele ideologice.
Bineînţeles, ei cunoşteau perfect legile, nu este vorba aici de
ignoranţă. Astfel, de pildă, procesul Şcearanski le-a rezervat o gafă juridică:
cekiştii depăşiseră un pic măsura, formulând o acuzaţie de spionaj:

„În temeiul articolului 9 al Regulamentului privind tribunalele


militare, ancheta în cauză trebuie să fie făcută de o curte marţială.
Totuşi, această circumstanţă poate duce la o întărire a campaniei
antisovietice, dusă de mediile reacţionare occidentale în raport cu
afacerea Şcearanski, notează ei mai departe. Ţinând seamă de cele
expuse, noi am considera judicios, cu titlu excepţional, să fie
schimbată acuzarea lui Şcearanski şi să fie încredinţată
instrumentarea dosarului Colegiului judiciar al proceselor penale al
Tribunalului Suprem al RSFSR. Alăturăm proiectul de rezoluţie al
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS“184.

În realitate, este anexată rezoluţia celei mai înalte instanţe legislative


a ţării şi ea prezintă cu siguranţă un aspect absurd în ochii oricărui jurist:

„Cu titlu de excepţie, să fie autorizat Colegiul judiciar al proceselor


penale al Tribunalului Suprem al RSFSR să iniţieze în prima instanţă
procedura penală intentată împotriva lui Şcearanski Anatol Borisovici,
acuzat de înaltă trădare sub formă de spionaj“.

Iar legislatorii au făcut ceea ce executanţii ceruseră, conform


„legalităţii socialiste“, lucru uşor de altfel, căci ştiau cu toţii că acuzaţia de
spionaj era cam trasă de păr, în virtutea însăşi a profitului ei „final“.
Adevărata greşeală a lui Şcearanski era

„de a fi furnizat sistematic în Occident informaţii calomnioase


asupra Uniunii Sovietice, care erau activ exploatate de serviciile
speciale ale Statelor Unite sub «lozinca apărării drepturilor omului» în
URSS. Aceste date erau de asemenea utilizate de către membrii
prosionişti din Congres cu prilejul adoptării, discriminatorii pentru

184 Nota lui Andropov către CC din 14/12/1977 nr. 2643-A şi nota lui N.
Zaharov şi R. Rudenko către CC din 14/02/1966, nr. 2643 şi notiţa pentru
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, a lui Andropov, Rudenko şi Smirnov,
nr. 26-A din ianuarie 1978.
URSS, a amendamentului Jackson la «legea din 1974 asupra
comerţului»“185.

Nu este totuşi greu de remarcat că puterea comitea cele mai grave


violări ale legii în raport chiar cu dorinţa ei de a nu ne trimite la închisoare
sau, cel puţin, de „a nu ne pedepsi cu toată rigoarea legii“. Tocmai căutarea
de metode alternative de lichidare era cea care dădea rateuri în sistemul său
represiv. „Oportunitatea“ ideologică nu voia nicicum să se combine cu
legalitatea şi dădea naştere la paradoxuri de necrezut care săreau în ochi
chiar şi novicilor în materie juridică.
În fine, exilurile, expulzările în afara ţării, „schimburile“, pierderea
drepturilor civice care ne loveau, puteau oare scăpa cuiva? Era oare cineva
capabil să se îndoiască de faptul că ar fi fost vorba de altceva decât de o
reglare politică de conturi, lipsită de orice fundament juridic? Se încumeta
oare puterea să respecte doar formal legalitatea? Am văzut cu ce
samavolnicie fusese tranşată problema în 1968 în legătură cu Gabai şi
Marcenko: fuseseră pe punctul să îi expulzeze, dar se răzgândiseră. Nu s-au
dat înlături de la comunicarea decretului care le ridica cetăţenia. Nici în
celelalte cazuri, decizia nu a fost mai puţin arbitrară, începând cu Valeri
Tarsis186, primul om de după epoca stalinistă căruia i s-a ridicat
naţionalitatea din raţiuni politice. După ce-l lăsase să plece în Anglia,
Politburo nu decisese concret cum să acţioneze mai apoi. În legătură cu
acest lucru, KGB raportează că a reuşit să-l discrediteze pe Tarsis în
Occident:

„Comitetul Securităţii continuă să practice măsuri menite să-l


compromită pe Tarsis în străinătate, prezentându-l ca pe un bolnav
mintal. Date fiind declaraţiile calomnioase, antisovietice ale lui Tarsis
în străinătate, ca şi aprobarea de către cetăţenii sovietici a măsurilor
luate în privinţa sa, considerăm ca nedorită întoarcerea sa în URSS şi
credem oportună ridicarea naţionalităţii sale, interzicându-i întoarcerea
în URSS“187.

Politburo a acceptat188, iar Prezidiul Sovietului Suprem şi-a publicat


ucazul189. Te poţi întreba dacă Tarsis ar mai fi decăzut din naţionalitatea sa
în cazul în care cetăţenii sovietici ar fi reacţionat „negativ“. Te mai poţi, de
asemenea, întreba cum s-ar fi tradus acea reacţie negativă.

185 Nota lui Andropov către CC din 14/12/1977 nr. 2643-A.


186 Valeri Tarsis, scriitor care, după modelul lui Pasternak, şi-a publicat
lucrările în Occident.
187 Nota lui N. Zaharov şi R. Rudenko către CC din 14/02/1966 nr. 335-z.
188 Rezoluţia Politburo-ului, P234/34 din 17/02/1966.
189 Decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, nr. 4544-VI din

19/02/1966.
Încă şi mai bizare, din punct de vedere juridic erau „schimburile“, mai
ales atunci când se schimbau agenţi contra agenţi:

„Conform rezoluţiei Comitetului Central al URSS Nr. P.129/44 op.


din 19 noiembrie 1978, Comitetul Securităţii a expulzat în Statele
Unite, la data de 27 aprilie 1979 pe criminalii de drept comun decăzuţi
din naţionalitatea sovietică de către Prezidiu! Sovietului Suprem al
URSS: Vins, Kuzneţov, Dîmşiţ, Moroz, Ghinzburg, şi a procedat la
schimbarea lor cu agenţii sovietici condamnaţi de autorităţile
americane: Cerniaev şi Enger. Simultan, naţionaliştii evrei Altman,
Butman, Zalmanson, Penson şi Hnoh au părăsit teritoriul sovietic,
cererea lor de plecare fiind satisfăcută în scopul însănătoşirii climatului
operaţional în ţară în legătură cu pregătirea Jocurilor Olimpice de la
Moscova“, raportează Andropov190.

Şi, cum comedia nu s-a oprit aici, el mai adaugă:

„Datele de care dispune Comitetul Securităţii dovedesc că


expulzarea din URSS a persoanelor sus-numite este percepută de
mediile antisovietice din străinătate şi de elementele antisociale din
interiorul ţării ca o serioasă lovitură adusă planurilor lor de
«zdruncinare a socialismului din interior». Comentariile care ne parvin
din străinătate subliniază că Vestul a pierdut în persoanele lui Vins,
Kuzneţov, Altman şi ale altor antisovietici nişte «executanţi siguri» ai
unor planuri ostile puse la cale de serviciile speciale şi de centrele de
sabotaj, cât şi nişte surse de calomnie duşmănoase împotriva realităţii
sovietice, politicii interne şi externe a Partidului Comunist şi a
guvernului sovietic [...]
Expulzaţii judecă în mod asemănător situaţia. Ghinzburg şi Vins,
de pildă, declară că ar fi fost mai bine pentru ei să nu fie expluzaţi şi
chiar să rămână în închisoare, pentru a-şi menţine legăturile cu mediul
în care lucrau“.

Se scriu aceste lucruri, remarcaţi, în epoca în care zeci de mii de


persoane se înverşunează zadarnic să plece, epoca în care mulţi „expulzaţi“
au fost internaţi în lagăr tocmai pentru că voiau să plece în Israel. Să ne
amintim caricatura din New York Times din vremea aceea: doi străini în
şubă şi şapcă în Piaţa Roşie raţionând astfel: „Totul este limpede de acum
înainte, sunt împiedicaţi să plece cei ce o doresc şi sunt lăsaţi să plece cei ce
n-o doresc.“
În realitate, când s-a făcut schimbul, toţi expulzaţii se aflau la
închisoare. Dacă se dorise ameliorarea radicală a „climatului operaţional“,

190 Nota lui Andropov către CC din 23/05/1979 nr. 1012-A.


atunci era mai bine să fie expulzaţi cu toţii odată, fără să-şi mai bată nimeni
capul cu ancheta şi procesul. Şi, cu aceeaşi ocazie, şi toţi ceilalţi „executanţi
siguri ai unor planuri ostile“, şi la fel de bine toţi deţinuţii. Mai ales dacă
„centrele de sabotaj“ mărturiseau că asta era pentru ele o „lovitură dură.“
Astăzi ne amuzăm de aşa ceva, însă lucrurile cam aşa se petreceau.
Îmi amintesc că în 1970-1971, înaintea ultimei mele arestări, am reuşit
totuşi să facilitez plecarea câtorva activişti evrei pe care nu doreau să-i lase
să plece pentru diverse motive. Cercurile „refuzniks“ făceau să circule
legende asupra iscusinţei mele, însă eu îmi păstram secretul reuşitei.
Realizarea era cât se poate de simplă: când mă cuprindea înduioşarea în
faţa soartei unuia din flăcăii aceia, îi propuneam să monteze un soi de
dramă destinată KGB-ului, transformându-se în „omul meu de acţiune“. Era
vorba să-mi telefoneze regulat, să-mi spună fraze enigmatice, să vină să mă
vadă, simulând secretul. Uneori să se arate cu mine în public, să discute cu
mine cu un aer plin de importanţă, apoi, odată „misiunea“ îndeplinită, să
dispară cât mai iute. De obicei, jocul nu dura mai mult de o lună, iar omul
meu de acţiune obţinea autorizaţia de plecare în cel mai scurt timp, chiar
dacă întâmpinase refuzuri ani în şir. În acest mod KGB-ul şi cu mine
„însănătoşeam climatul operaţional“.
Iată încă o mostră de creativitate juridică a Comitetului Central:

„Orlov I.F., data de naştere 1924, fost membru-corespondent al


Academiei de Ştiinţe a RSS Armenia, a fost condamnat în 1978 în baza
paragrafului 1 al articolului 70 din Codul penal al RSFSR la şapte ani
de privare de libertate şi cinci ani de exil. În prezent, el ispăşeşte în
Republica SS autonomă Iakuţia pedeapsa de exil al cărei termen se
apropie de scadenţă, în februarie 1989... Pentru a rezolva pe o bază
reciproc acceptabilă problema lui Saharov şi N. Danilov, credem posibil
să ajungem la o expulzare a lui Orlov din ţară, scutindu-l de ispăşirea
pedepsei până la capăt şi ridicându-i naţionalitatea sovietică“191.

Nu s-a făcut nici cel mai mic efort pentru a i se da acestei decizii
aparenţele legalităţii. Comitetul Central trebuia pur şi simplu să
reglementeze o problemă neavând nici un raport cu Orlov. El nu este decât
sprijinul pentru un târg în care n-are nici un amestec, ceva cam ca moneda
măruntă a unei bancnote divizionare.
În schimb, „au uitat“ să-mi ridice naţionalitatea şi să-mi acorde o
reducere a pedepsei, atunci când am fost expulzat în străinătate, în calitate
de cetăţean sovietic înzestrat, pe deasupra, şi cu un paşaport valabil cinci
ani. Problema schimbării mele fusese dezbătută la Politburo de cel puţin trei
ori, ultima dată cu trei zile înainte de schimb. Fusese chiar migălit un ucaz
al Prezidiului Sovietului Suprem, care rămânea secret. Un adevărat basm.

191 Nota lui Cebrikov către CC nr. 1942-tch din 30/09/1985.


Propunerea fusese dezbătută la cererea lui Andropov, Gromîko şi
Ponomarev, totul sub titlul fastuos „Măsuri de adoptat pentru eliberarea
tovarăşului L. Corvalan“:

„Ambasadorul sovietic la Washington ne-a comunicat acordul


autorităţilor chiliene de a ni-l încredinţa pe L.Corvalan şi familia sa la
Geneva. Ne gândim să-i predăm în acelaşi loc pe Bukovski şi mama sa.
Chilienii propun să se procedeze la predarea părţilor la 18
februarie al acestui an (telegrama de la Washington nr. 3130).
Considerăm oportun să ne dăm acordul pentru această dată.
Pentru a-l întâmpina pe tov. L. Corvalan, este de dorit să trimitem
la Geneva reprezentanţi ai Departamentului internaţional al CC al
PCUS şi de asemenea un medic.
Pentru transportul tov. L. Corvalan de la Geneva în URSS, ar
trebui să fie rechiziţionat un avion special. Acelaşi avion îl va duce pe
Bukovski la Geneva.
Considerăm necesar ca predarea lui Bukovski părţii chiliene să fie
precedată de redactarea unui decret al Prezidiului Sovietului Suprem
stipulând expulzarea sa din locurile detenţiei dincolo de limitele
Uniunii Sovietice. Aceasta ne va permite, fără a-l sustrage pe Bukovski
supravegherii şi fără a fi nevoiţi să-i cerem acordul, să-l predăm la
Geneva“192.

Ia te uită! Pentru „a nu fi nevoiţi să-mi ceară acordul“ şi pentru a-şi


oferi plăcerea de a mă transporta cu cătuşe la mâini, trebuise să se
redacteze nici mai mult, nici mai puţin decât un ucaz. Totodată erau obligaţi
să nu-mi anuleze condamnarea şi să-mi lase cetăţenia sovietică, pentru că
nu putea fi dus sub escortă cineva care nu era nici condamnat, nici
cetăţean.
S-au scurs şaisprezece ani înainte de a putea vedea acest ucaz: la
vederea lui, mi s-au tăiat picioarele, apoi am izbucnit în râs. De când aveau
ei spiritul ăsta scrupulos? Grija asta de a ne cere acordul asupra modului în
care vom fi păpaţi? Mai ales, ce aveau oare în minte? Credeau oare că mă
voi bate cu ei?
Râs foarte relativ, la urma urmelor, căci nu e nimic caraghios în
absenţa dreptului şi în arbitrar. Din 1970 până în 1980, ţara „a scăpat“
astfel de cei mai buni, uneori de cei mai talentaţi oameni, în orice caz de cei
mai cinstiţi dintre oamenii de ştiinţă, artişti, oamenii de litere.
În 1978, celebrităţile interesează şi Comitetul Central:

192 Nota lui Andropov, Gromîko şi Ponomarev către CC nr. 2816-A din
14/12/1976, rezoluţia Politburo-ului P38/46 din 15/12/1976 şi decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS nr. 4882-IX din 15/12/1976.
„Analiza documentelor care ne parvin atestă că Rostropovici şi
Vişnevskaia, în tot cursul şederii lor în străinătate începând din 1974,
se dedau la activităţi antisociale, defăimează ordinea statală şi socială a
Uniunii Sovietice şi comit şi alte acte nedemne de titlul de cetăţean
sovietic.
Prin actele lor de provocare şi declaraţiile lor calomnioase,
Rostropovici şi Vişnevskaia au alimentat de nenumărate ori în Vest
amplificarea insinuărilor antisovietice, sporind atacurile duşmănoase
împotriva URSS privind faimoasele probleme ale drepturilor omului şi
libertăţii de creaţie în ţara noastră... Acest comportament al lui
Rostropovici şi al Galinei Vişnevskaia au creat un precedent contagios
pentru alţi reprezentanţi, politic imaturi, ai intelighenţiei artistice.
După exemplul lor, cereri de plecare de lungă durată în străinătate au
fost deja formulate de câţiva muzicieni, dirijori, oameni de litere, artişti
şi sportivi.
Ţinându-se seamă de cele de mai sus, pare oportun să fie decăzuţi
din cetăţenia sovietică Rostropovici M.L. şi Vişnevskaia G.P. şi să se
dea publicităţii un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS în
Jurnalul Sovietului Suprem al URSS şi o scurtă informare în această
problemă în ziarul Izvestia“193.

În acelaşi pachet se află, în mod straniu, alte documente anterioare


privind restricţiile impuse lui Rostropovici, în special interdicţia de a veni în
turneu în URSS cu orchestra naţională din Washington al cărei dirijor194
era, sau cele ce vă sunt prezentate în continuare:

„Conform datelor de care dispunem, asociaţia cu sediul în Occident


a «Întâlnirilor de artă contemporană» are în proiect patronarea la Paris,
de la 27 iunie la 3 iulie 1977, a unui concurs Rostropovici, deschis
tinerilor violonişti, şi care figurează printre manifestările care
celebrează cea de-a cincizecea sa aniversare. Pregătirea concursului
face obiectul, în Vest, al unei publicităţi răsunătoare.
În situaţia actuală, pare oportun să se traseze sarcină Ministerului
Culturii din URSS să informeze organismele culturale ale Republicii
Populare Bulgaria, ale Republicii Populare Ungaria, ale Republicii
Populare Mongolia, ale Republicii Populare Polonia şi ale Republicii
Socialiste Cehoslovacia că participarea la acest concurs a
reprezentanţilor ţărilor socialiste nu este dorită“195.

193 Nota lui Andropov, Gromîko şi Zemianin către CC nr. 459-A şi rezoluţia
Politburo-ului din 14/03/1978.
194 Rezoluţia Politburo-ului P78/57 op din 19/10/1977.
195 Rezoluţia Politburo-ului P55/65 din 12/05/1977 şi nota lui Andropov
Aşadar, toate aceste documente fuseseră examinate o dată cu
chestiunea decăderii civice a lui Rostropovici şi a Galinei Vişnevskaia, iar
Politburo vedea cu siguranţă că ei aveau motive suficiente de a vorbi nu
doar de violarea drepturilor omului, ci şi de o adevărată vânătoare de
oameni. Acelaşi Birou Politic organizase vânătoarea cu pricina, apoi,
retragerea cetăţeniilor, devenind bănuitor faţă de reacţia lor. Se aştepta oare
la recunoştinţă din partea lor?
Ca şi cum ar fi fost mânat de un impuls autodistructiv, Poliburo nu
voia să ţină seamă de nimic. Dacă cineva refuza să se încline în faţa lui,
oricât de celebru ar fi fost, oricare i-ar fi fost meritele sau ştatele de serviciu,
era aruncat peste bord. S-au pomenit astfel exilaţi sculptorul Ernest
Neizvestnîi, regizorul de teatru cel mai celebru din ţară, Iuri Liubimov, şi
faimosul cineast Andrei Tarkovski. Alţii, sătui de tutela insuportabilă a
partidului, scăpau de la sine sau refuzau să se întoarcă din străinătate şi se
pomeneau cu acest prilej că sunt „trădători“, „mişei“, cea mai măruntă
menţionare a lor fiind interzisă în presa sovietică. Li se scoteau cărţile din
biblioteci şi numele din enciclopedii. Savanţi, şahişti, dansatori şi oameni de
litere s-au pomenit dintr-o dată că devin cei mai înverşunaţi duşmani ai
regimului. N-au fost scutiţi nici măcar fizicienii atomişti de care nici Stalin
nu voia să se atingă:

„Ministerul Construcţiilor mecanice medii196 a depus o propunere


vizând retragerea ordinelor şi decoraţiilor sovietice colaboratorului
ştiinţific titular al Institutului unificat de cercetări nucleare, Polikanov
S.M., a titlului său de laureat al premiului Lenin, a titlului său de
doctor în ştiinţe fizico-matematice, şi excluderea sa din colegiul
membrilor corespondenţi al Academiei de Ştiinţe a URSS.
Propunerea este motivată prin faptul că Polikanov S.M. a stabilit
contacte cu ziarişti străini şi le furnizează documente calomnioase,
utilizate de presa străină în scopuri antisovietice, s-a alăturat unui
grup de persoane cunoscute pentru activităţile lor antisociale şi
participă la manifestările lor impregnate de un spirit ostil...
Prin rezoluţia Comitetului Central al PCUS din 25 august 1978,
Polikanov şi familia sa sunt autorizaţi să plece definitiv într-o ţară
capitalistă“197.

Singurul pe care nu s-au hotărât să-l expulzeze a fost Saharov: l-au


exilat fără proces la Gorki, fără alte formalităţi, fără sprijinul nici unei legi,

către CC nr. 958-A.


196 Eufemism indicând energia nucleară strategică.
197 Nota directorului Industriei de război, Serbin, a directorului
Departamentului ştiinţific, Trapeznikov, şi a directorului adjunct al
Serviciilor administrative, Drugov, din 6/09/1978, nr. 4454 s.
fără măcar să-şi amintească de „legislaţia“ pusă la punct în 1968 pentru
Iakir, Litvinov, Bogoraz în legătură cu expulzările lor administrative din
Moscova şi Leningrad.

„În vederea prevenirii activităţilor ostile ale lui Saharov, a


contactelor sale criminale cu cetăţenii unor ţări capitaliste şi a
prejudiciului pe care toate acestea l-ar putea aduce intereselor statului
sovietic, trebuie să considerăm necesar să ne limităm deocamdată la
expulzarea din Moscova cu titlu administrativ a lui Saharov Andrei
Dmitrievici spre o regiune a ţării al cărei acces este închis străinilor.
Să fie supus Saharov A.D. unui regim de viaţă ce va exclude
raporturile sale cu străinii şi cu elementele antisociale, călătoriile în
alte regiuni ale ţării fără autorizaţie specială de la organul
corespunzător al Ministerului de Interne al URSS. Controlul respectării
de către Saharov A.D. a regimului instaurat va fi asigurat de Comitetul
Securităţii Statului şi de Ministerul de Interne al URSS“.

Cine îmi va putea spune de ce acest regim nu acţiona câtuşi de puţin


conform legilor pe care el însuşi le fabricase?

8. Ce-i de făcut cu Soljeniţîn?


Pentru a avea, cât de cât, o părere de ansamblu asupra felului în care
funcţionau creierele membrilor Biroului Politic când tratau astfel de
probleme, voi cita procesul-verbal al şedinţei în cursul căreia a fost
examinat cazul lui Soljeniţîn198:

7 ianuarie 1974
Strict secret
Exemplar unic
Bandă de lucru înregistrată

Preşedinte: Tov. Brejnev L.I.


Prezenţi: Andropov I.V., Grişin V.V., Gromîko A.A., Kirilenko A.P.,
Kosîghin A.N., Podgornîi N.V., Polianski D.S., Suslov M.A., Şelepin A.N.,
Demicev P.N., Solomenţev M.S., Ustinov D.F., Kapitonov I.V., Katuşev K.F.
Brejnev - După comunicatele reprezentanţilor din străinătate şi după
presa străină, o nouă operă a lui Soljeniţîn apare în Franţa şi în Statele Unite:
Arhipelagul Gulag. Tovarăşul Suslov mi-a spus că secretariatul hotărâse să
desfăşoare în presa noastră o acţiune menită să demaşte scrierile lui

198 Procesul-verbal şi hotărârile Politburo-ului din 7/01/1974 privitoare la


Soljeniţîn au fost reproduse în La Pensée russe nr. 3998 din
30/09/6/10/1993, supliment special.
Soljeniţîn şi presa burgheză în legătură cu apariţia acestei cărţi. Pentru
moment, nimeni nu a citit această carte, dar conţinutul ei este deja cunoscut.
Este un pamflet antisovietic grosolan. De aceea trebuie să ne consultăm astăzi
pentru a şti cum să acţionăm de acum înainte. După legile noastre, avem toate
motivele să-l trimitem la închisoare pe Soljeniţîn deoarece a atentat la ce este
cel mai sfânt: Lenin, regimul nostru sovietic, puterea sovietică, tot ce ne este
nouă scump.
La vremea lor, i-am închis pe Iakir, Litvinov şi alţii, i-am condamnat,
apoi asta s-a sfârşit. Kuzneţov, Alliluieva şi alţii au plecat în străinătate. La
început, s-a făcut un pic de vâlvă, apoi, totul a fost uitat. Acest element lichea
care este Soljeniţîn depăşeşte marginile. Se leagă de tot, nu ţine seamă de
nimic. Cum trebuie noi să acţionăm faţă de el? Dacă îi aplicăm sancţiuni
imediat, ne va fi oare profitabil, în cazul în care propaganda burgheză va
utiliza acest lucru împotriva noastră? Pun această întrebare pentru a fi
examinată. Vreau pur şi simplu să schimbăm nişte puncte de vedere, să ne
consultăm şi să elaborăm o decizie corectă.
Kosîghin - Există o notă a tovarăşului Andropov în această privinţă. În
această notă, există o propunere de expulzare a lui Soljeniţîn în afara ţării.
Brejnev – Am discutat despre această problemă cu tovarăşul Andropov.
Andropov - Consider că trebuie să-l expulzăm pe Soljeniţîn din ţară fără
acordul său. La vremea respectivă, noi l-am expulzat pe Troţki din ţară fără
să-i cerem consimţământul.
Brejnev - Este evident că Soljeniţîn n-o să dea de la sine un astfel de
consimţământ.
Kirilenko - Îl putem scoate fără acordul lui.
PodgornÎi - Se va găsi oare o ţară care să-l primească fără acordul lui?
Brejnev - Trebuie să ţinem seamă de faptul că Soljeniţîn nici măcar nu
s-a dus în străinătate pentru primirea premiului Nobel.
Andropov - Când i s-a propus să meargă în străinătate pentru primirea
premiului Nobel, a pus problema garantării întoarcerii în URSS.
Tovarăşi, din 1965 am pus problema Soljeniţîn. Astăzi, el a depăşit o
nouă etapă în activităţile sale ostile. Încearcă să creeze în interiorul Uniunii
Sovietice o organizaţie, pe care o pune la cale împreună cu foşti deţinuţi. Face
declaraţii împotriva lui Lenin, împotriva revoluţiei din Octombrie, împotriva
regimului socialist. Lucrarea sa, Arhipelagul Gulag, nu este o operă de artă,
este un document politic. Este periculos. Există în ţara noastră zeci de mii de
veterani de-ai lui Vlasov din Armata ucraineană de eliberare şi alte elemente
ostile. În mare, sute, mii de oameni pe lângă care Soljeniţîn va afla sprijin. În
acest moment, întreaga lume se uită la noi pentru a vedea cum vom acţiona cu
Soljeniţîn, pentru a vedea dacă vom face uz de sancţiuni sau îl vom lăsa în
pace.
Cu puţin timp în urmă, tovarăşul Keldîş mi-a telefonat şi m-a întrebat
pentru ce nu luam măsuri împotriva lui Saharov. El spune că, dacă rămânem
cu braţele încrucişate în faţa lui Saharov, şi alţi academicieni vor face mai
apoi la fel, precum Kapiţa, Engelgard şi alţii.
Toate acestea sunt foarte importante, tovarăşi, şi noi trebuie să
reglementăm toate aceste probleme imediat, în ciuda desfăşurării conferinţei
europene.
Eu consider că trebuie să-l aducem pe Soljeniţîn înaintea unui tribunal
şi să-i aplicăm legile sovietice. Numeroşi ziarişti străini şi alţi nemulţumiţi se
duc acum să-l viziteze. El le acordă întrevederi şi chiar conferinţe de presă. Să
admitem că există la noi o clandestinitate ostilă, care a scăpat KGB-ului. Însă
Soljeniţîn acţionează pe faţă, acţionează cu insolenţă. El profită de pe urma
atitudinii umane a puterii sovietice şi duce activităţi ostile în impunitate. De
aceea trebuie luate toate măsurile despre care am vorbit Comitetului Central,
adică să-l expulzăm din ţară. În prealabil, vom cere ambasadorilor noştri să
sondeze guvernele ţărilor respective pentru a şti dacă îl pot primi. Dacă nu-l
exilăm acum, îşi va continua activităţile subversive. Ştiţi că a scris un roman
ostil, August 14, că a scris acel pamflet Arhipelagul Gulag, că scrie acum un
Octombrie 17. Va fi o nouă lucrare antisovietică.
De aceea înscriu această propunere de expulzare a lui Soljeniţîn din
ţară cu titlu administrativ. Să se traseze sarcină ambasadorilor noştri să
pună, în diverse ţări a căror listă o dau, problema primirii lui Soijeniţîn. Dacă
nu luăm aceste măsuri, întreaga noastră muncă de propagandă nu va duce la
nimic. Dacă vom publica articole în ziare, dacă vom vorbi despre el la radio şi
nu vom lua nici o măsură, va fi mult zgomot pentru nimic. Trebuie să decidem
cum să acţionam faţă de Soljeniţîn.
Brejnev - Şi dacă l-am expulza într-o ţară socialistă?
Andropov - Mă îndoiesc, Leonid Ilici, că acest lucru ar putea fi acceptat
de ţările socialiste. Ar însemna să le facem cadou un individ odios. Am putea
să ne adresăm poate Irakului, Elveţiei sau unei alte ţări? Poate trăi foarte
liniştit în străinătate; are în conturile sale europene din bănci opt milioane de
ruble.
Suslov - Soljeniţîn are toate îndrăznelile, el scuipă pe regimul sovietic,
pe Partidul Comunist, s-a legat până şi de tot ce e mai sacru, de Lenin.
Doar timpul ne va spune cum să acţionăm cu Soljeniţîn: fie să-l
expulzăm din ţară, fie să-l judecăm după legile noastre sovietice, dar trebuie
s-o facem. Pentru a lua cutare sau cutare altă măsură faţă de Soljeniţîn,
trebuie să ne pregătim poporul, şi trebuie s-o facem desfăşurând o vastă
propagandă. Noi am acţionat corect cu Saharov ducând activitatea de
propagandă convenabilă. Practic, nu mai primim scrisori furioase în legătură
cu Saharov. Milioane de cetăţeni sovietici ascultă radioul, ascultă emisiuni
despre aceste noi lucrări. Toate astea vor avea o influenţă asupra poporului.
Trebuie să ne pronunţăm într-o serie de articole şi să-i demascam pe
Soljeniţîn. Trebuie neapărat s-o facem.
Conform deciziei adoptate de secretariat, ne propunem să publicăm
unul sau două articole în Pravda şi în Literaturnaia Gazeta. Poporul va fi
informat asupra acestei cărţi a lui Soljeniţîn. Fireşte, nu trebuie declanşată
nici o campanie în această problemă, dar să dăm la tipar câteva articole.
Kirilenko - Asta nu va face decât să atragă atenţia asupra lui
Soljeniţîn.
Suslov - Nu putem nici să mai tăcem.
Gromîko - Soljeniţîn este un duşman, iar eu votez să i se aplice
măsurile cele mai severe.
În ce priveşte îndeplinirea măsurilor de propagandă, trebuie să le
dozăm. Trebuie să le cântărim atent. Dar nu trebuie nici să renunţăm la
demersul propus de tovarăşul Andropov. Dacă îl expulzăm din ţară manu
militari şi fără acordul lui, propaganda burgheză poate întoarce acest lucru
împotriva noastră. Să-l expulzăm cu consimţământul lui ar fi bine, însă nu ne
va da consimţământul. Poate că ar trebui să mai aşteptăm puţin, până se va
termina conferinţa europeană? Chiar dacă o ţară oarecare ar fi de acord, a-l
expulza în acest moment ar fi inoportun, pentru că s-ar putea desfăşura
împotriva noastră o vastă campanie şi acest lucru ne-ar face un deserviciu în
momentul încheierii conferinţei europene. Sunt de părere să aşteptăm trei sau
patru luni, dar repet că sunt în principiu pentru măsuri severe. În acest
moment, trebuie să instalăm un cordon în jurul lui Soljeniţîn pentru ca să fie
izolat în cursul tuturor acestor luni, să nu se îngăduie nimănui care ar putea
să transmită propaganda lui să vină în contact cu el.
Vizita lui Leonid Ilici în Cuba este iminentă. Nici acest lucru nu ne este
favorabil, pentru că ni se vor pune în braţe grămezi de documente împotriva
Uniunii Sovietice. În interiorul ţării, trebuie luate măsurile de propagandă
necesare pentru demascarea lui Soljeniţîn.
Ustinov - Eu aş fi pentru începerea activităţii de realizare a propunerilor
făcute de tovarăşul Andropov. În acelaşi timp, trebuie să publicăm materiale
de propagandă denunţându-l pe Soljeniţîn.
Podgornîi - Aş vrea să pun problema în modul următor: sau îl judecăm
după legile sovietice în interiorul ţării şi îl punem să îşi ispăşească pedeapsa
la noi, sau, aşa cum propune tovarăşul Andropov, îl expulzăm din ţară. Că
Soljeniţîn este un duşman, neruşinat, furios, şi că trage după el nişte renegaţi,
asta este indiscutabil. Că face toate astea fără urmări grave, este la fel de
limpede pentru noi toţi. Să vedem ce anume va fi cel mai avantajos pentru noi,
ce măsură: procesul sau exilul. În multe ţări, ca în China de pildă, sunt
executaţi oamenii pe faţă; în Chile, regimul fascist împuşcă şi torturează
oamenii; englezii din Irlanda trec la represalii împotriva poporului muncitorilor.
Or, noi avem de-a face cu un duşman înverşunat şi-l lăsăm în pace, în vreme
ce totul este mânjit cu noroi.
Consider că legile noastre sunt umane, dar totodată nemiloase pentru
duşmani, şi că trebuie să-l judecăm după legile noastre, sovietice, în faţa unui
tribunal al nostru, sovietic, şi să-l punem să-şi ispăşească pedeapsa în
Uniunea Sovietică.
Demicev - Bineînţeles că se va face vâlvă în Occident, dar noi am
publicat deja documente despre noua carte a lui Soljeniţîn. Suntem datori să
ducem mai departe munca noastră de propagandă, căci noi nu putem tăcea.
Dacă în lucrarea sa Ospăţul învingătorilor, Soljeniţîn spune că scrie astfel
pentru că e furios împotriva Uniunii Sovietice, astăzi, în cartea sa Arhipelagul
Gulag, pe care a scris-o în 1965, se declară împotriva regimului sovietic,
împotriva Partidului, cu o insolenţă sporită, cu mai multă sinceritate. De aceea
trebuie să facem declaraţii violente în presa noastră. Cred că acest lucru nu
va avea influenţă asupra destinderii internaţionale şi nici asupra conferinţei
europene.
Suslov - Organizaţiile de partid aşteaptă, ţările socialiste şi ele
aşteaptă cum vom reacţiona noi la acţiunile lui Soljeniţîn. Presa burgheză face
acum un mare tamtam în jurul acestei cărţi a lui Soljeniţîn. Dar noi nu putem
păstra tăcerea.
Katuşev - Avem cu toţii o atitudine identică pentru a judeca acţiunile lui
Soljeniţîn. E un duşman şi suntem datori să-l tratăm ca atare. În aparenţă, nu
vom putea evita să tranşăm problema mai târziu, nu în acest moment, dar
trebuie s-o rezolvăm într-un întreg complex. Pe de-o parte, să folosim întreaga
noastră propagandă împotriva lui Soljeniţîn, pe de altă parte, trebuie să luăm
măsuri în concordanţă cu nota tovarăşului Andropov.
Putem, evident, prin hotărârea Sovietului Suprem, să-l expulzăm dincolo
de frontierele ţării noastre şi să vorbim despre acest lucru în presă. El a
atentat la suveranitatea noastră, la libertăţile noastre, la legile noastre, şi
trebuie să fie pedepsit pentru acest lucru.
Tratativele asupra expulzării lui Soljeniţîn vor dura, evident, trei, patru
luni, repet însă că trebuie reglată problema global şi, cu cât îl vom expulza mai
curând din ţară, cu atât va fi mai bine.
În ce priveşte presa noastră, sunt articole pe care trebuie să le
publicăm.
Kapitonov - Aş vrea să chibzuim în această problemă în felul următor;
dacă îl expulzăm pe Soljeniţîn din ţară, cum va interpreta poporul nostru acest
lucru? Pot exista tot felul de subînţelesuri, de cancanuri etc. Vom arăta noi
astfel forţa sau slăbiciunea noastră? Cred că, în nici un caz, noi nu vom
dovedi forţă. Tot nu i-am luat coroana ideologică şi tot n-am spus poporului
nimic fundamental despre Soljeniţîn. Or, acest lucru trebuie făcut. Trebuie să
începem mai întâi cu munca de punere sub acuzaţie a lui Soljeniţîn, să arătăm
tot ce ascunde, atunci orice măsură administrativă va fi înţeleasă de poporul
nostru.
Solomenţev - Soljeniţîn este un duşman pătimaş al Uniunii Sovietice.
Fără acţiunile de politică externă practicate în acest moment de Uniunea
Sovietică, am putea foarte bine să reglementăm problema neîntârziat. Dar
cum se va face simţită cutare sau cutare măsură asupra politicii noastre
externe? Bun, evident, oricum trebuie să spunem poporului despre Soljeniţîn
tot ce trebuie spus. Trebuie exprimată o judecată aspră asupra actelor sale,
asupra activităţii sale ostile. Fireşte, poporul se va întreba pentru ce nu se iau
măsuri împotriva Iui Soljeniţîn. În RDG s-a publicat deja un articol al lui
Soljeniţîn, în Cehoslovacia de asemenea. Nu vorbesc de ţările burgheze, însă
presa noastră tace. Auzim vorbindu-se mult la radio despre Soljeniţîn, despre
lucrarea sa Arhipelagul Gulag, iar radioul nostru tace, nu spune nimic.
Socotesc că nu trebuie să tăcem, poporul nostru aşteaptă acţiuni
determinate. Trebuie să publicăm în presă texte virulente demascându-l pe
Soljeniţîn. Evident, trebuie să ne înţelegem cu ţările socialiste şi cu partidele
comuniste din ţările capitaliste asupra măsurilor de propagandă pe care le-ar
putea lua în propriile lor ţări.
Consider că trebuie să-l judecăm pe Soljeniţîn după legile noastre.
Grişin - Evident, tovarăşul Andropov trebuie să caute ţara care ar
accepta să-l primească pe Soljeniţîn. Cât despre demascare, suntem datori să
ne apucăm de asta imediat.
Kirilenko - Când vorbim despre Soljeniţîn ca despre un antisovietic, de
un duşman plin de ură faţă de regimul sovietic, asta coincide de fiecare dată
cu evenimente importante, iar noi lăsăm pe mai târziu soluţionarea acestei
probleme. La vremea respectivă era ceva justificat, dar în acest moment nu
putem amâna pe mai târziu rezolvarea acestei probleme. Că s-a scris despre
Soljeniţîn, e un lucru bun, dar trebuie s-o facem într-un mod mai serios, mai
virulent, mai argumentat. De pildă, Krolikovski, un scriitor din Republica
Populară Polonă, a redactat despre Soljeniţîn un excelent articol pentru a-l
demasca. În acest moment, Soljeniţîn devine tot mai obraznic. Nu este un
izolat. Are contacte cu Saharov. În străinătate are contacte cu NTS. De aceea a
sosit clipa să-l înfruntăm pe Soljeniţîn de-adevărat, dar cu condiţia ca mai
apoi să-l expulzăm din ţară sau să adoptăm alte măsuri administrative.
Andrei Andreievici spune: „Numai să nu se întoarcă măsura asta
împotriva noastră.“ Dar, chiar şi dacă ea se întoarce împotriva noastră, nu
putem lăsa problema în starea de faţă. Duşmanii ne pun beţe în roate, iar noi
nu putem tăcea în această privinţă. Mai multe ziare burgheze scriu despre
Soljeniţîn şi spun chiar ele că va fi judecat conform legilor sovietice şi că este
deja pasibil de legea asupra violării convenţiilor privind protecţia drepturilor
de autor, la care ne-am alăturat.
Eu sunt pentru propunerea avansată de tovarăşul Andropov.
Trebuie să facem articole în ziare, dar foarte argumentate, foarte
detaliate.
Kosîghin - Suntem cu toţii de aceeaşi părere şi sunt cu totul de acord cu
cele spuse.
Sunt câţiva ani de când Soljeniţîn încearcă să taie şi să spânzure în
mintea poporului nostru. S-ar spune însă că ne este teamă să ne atingem de
el, în vreme ce poporul ar saluta toate acţiunile noastre împotriva lui.
În ce priveşte opinia ce se formează asupra lui în străinătate, trebuie să
raţionăm astfel: lucrul cel mai puţin dăunător va fi cel mai bun - sau îl
demascăm, îl condamnăm şi îl internăm, sau aşteptăm câteva luni, apoi îl
expulzăm într-o altă ţară.
Cred că pentru noi va fi mai puţin costisitor să acţionăm împotriva lui
într-un mod energic şi să-l condamnăm după legile sovietice.
Desigur că trebuie să fie făcute articole despre Soljeniţîn în ziare, dar
serioase. Soljeniţîn a fost cumpărat de companii şi agenţii burgheze şi
lucrează pentru ele. Cartea lui Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, este o lucrare de
un antisovietism strident. Am vorbit despre acest lucru cu tovarăşul Andropov.
Fireşte, ţările socialiste nu-l vor primi pe Soljeniţîn. Sunt de părere ca
tovarăşul Andropov să sondeze ţările capitaliste pentru a şti cine l-ar putea
primi. N-avem a ne teme, pe de altă parte, să-i aplicăm cu toată severitatea
măsurile jurisprudenţei sovietice. Luaţi exemplul Angliei. Sunt exterminate
acolo sute de persoane. Sau Chile - e la fel.
Trebuie să-l trimitem pe Soljeniţîn la judecată şi să povestim totul
despre el, şi îl putem trimite să-şi ispăşească pedeapsa la Verhoiansk. Acolo
nu riscăm să vedem venind ziarişti străini: e foarte frig acolo. Nu putem
ascunde acest lucru poporului. Trebuie să dăm articole la ziare.
Podgornîi - Soljeniţîn duce o muncă antisovietică activă. În alte
perioade, am alungat din ţară sau am judecat duşmani mai puţin periculoşi
decât Soljeniţîn, şi nu reuşim noi să punem mâna pe el, tot căutăm cum să ne
apropiem de el. Ultima carte a lui Soljeniţîn nu ne oferă nici un motiv de a fi
indulgenţi cu el.
E nevoie, fireşte, ca această măsură să nu dăuneze coordonării altor
acţiuni. Soljeniţîn are destui adepţi, însă noi nu putem închide ochii asupra
acţiunilor Iui.
Sunt de părere că poporul va sprijini oricare dintre acţiunile noastre.
Trebuie publicate articole în ziare, dar foarte argumentate şi foarte
convingătoare. Astăzi se ştiu multe despre el şi se cunosc de asemenea multe
lucruri despre ultima lui carte. Există emisiunile de la Vocea Americii, de la
Radio Libertatea şi alte staţii. La noi, ca şi în străinătate, se aşteaptă ce
măsuri va lua guvernul sovietic împotriva lui Soljeniţîn. El nu se teme de nimic,
desigur, şi crede că nu se va lua nici o măsură împotriva lui.
Consider că, în pofida conferinţei europene, nu trebuie să dăm înapoi în
faţa aplicării măsurilor privindu-l pe Soljeniţîn. Independent de faptul că se
desfăşoară conferinţa europeană, trebuie să-i aplicăm lui Soljeniţîn o măsură
judiciară, astfel încât să se ştie că avem în această problemă o politică fidelă
principiilor noastre. Noi nu ne cruţăm duşmanii.
Consider că vom aduce grave prejudicii cauzei noastre comune dacă nu
vom lua măsuri împotriva lui Soljeniţîn, chiar trebuie să facem vâlvă în
străinătate. Vor exista, desigur, tot soiul de comentarii, dar interesele
poporului nostru, interesele statului sovietic, ale Partidului nostru, sunt mai
presus de orice. Dacă nu vom lua aceste măsuri energice, vom fi întrebaţi
pentru ce nu luăm astfel de măsuri.
Vreau să mă pronunţ pentru trimiterea lui Soljeniţîn în judecată. Dacă îl
exilăm, ne vom arăta slăbiciunea..
Trebuie să ne pregătim de proces, să-l demascăm pe Soljeniţîn în presă,
să-i aranjăm un proces, să organizăm o anchetă şi să transmitem dosarul
tribunalului prin parchet.
Polianski - ÎI putem aresta înainte de proces?
Andropov - Da. L-am consultat pe Rudenko în privinţa asta.
Podgornîi - În ce priveşte expulzarea lui într-o altă ţară, a o face fără
acordul acelei ţări ar fi cu totul inoportun.
Andropov - O să ne punem pe treabă pentru a-l zbura, dar totodată o
să-i aranjăm noi una bună, o să-l izolăm.
Podgornîi - Dacă îl expulzăm în străinătate, va continua acolo să ne
facă rău.
Gromîko - Trebuie evident să ne mărginim la operaţia internă.
Andropov - Sunt de părere că dacă tărăgănăm afacerea faţă de
Soljeniţîn, va fi şi mai rău.
Podgornîi - Putem face să dureze afacerea Soljeniţîn, putem, eventual,
să facem să dureze instrumentarea. Dar trebuie ca în timpul ăsta el să fie la
închisoare.
Şelepin - Când, acum trei luni, ne-am adunat la tovarăşul Kosîghin
pentru a cerceta problema măsurilor ce trebuie luate în privinţa lui Soljeniţîn,
ajunseserăm la concluzia că nu se cuvenea să se ia măsuri administrative. La
vremea aceea, era corect. Acum, ne aflăm în faţa unei alte situaţii. Soljeniţîn s-
a angajat pe faţă împotriva puterii sovietice, împotriva statului sovietic. Şi cred
că este acum în interesul nostru să reglăm problema Soljeniţîn înainte de
sfârşitul conferinţei europene. Asta va arăta că suntem consecvenţi în
principiile noastre. Dacă facem acţiunea asta după conferinţa europeană, vom
fi acuzaţi de a fi fost nesinceri în cursul conferinţei, când am adoptat principii
pe care aveam să le încălcăm mai apoi etc. Noi avem o linie proprie şi corectă.
Nu vom îngădui nimănui să încalce legile noastre sovietice. Expulzarea lui în
străinătate, după părerea mea, este o măsură nepotrivită. După părerea mea,
nu trebuie să implicăm state străine în afacerea asta. Avem organisme
judiciare, ele nu au decât să deschidă ancheta, apoi procesul judiciar.
Brejnev - Problema ce-l priveşte pe Soljeniţîn nu este, desigur, simplă,
ea este foarte complicată. Presa burgheză încearcă să lege afacerea Soljeniţîn
de felul cum sunt conduse marile noastre acţiuni privind reglementarea
paşnică a conflictelor. Cum să acţionăm cu Soljeniţîn? Consider că cel mai bun
mijloc este a acţiona conform cu legile noastre sovietice.
Toţi - Corect.
Brejnev - Parchetul nostru poate deschide ancheta, poate pregăti
acuzaţia, poate povesti amănunţit în această acuzaţie de ce anume este
vinovat. În trecut, Soljeniţîn a fost închis, a ispăşit o pedeapsă pentru că a
încălcat grosolan legislaţia sovietică şi a fost reabilitat. Dar cum a fost
reabilitat? A fost reabilitat de două persoane: Şatunovskaia şi Snegov.
Conform legislaţiei noastre, trebuie să-l privăm de contacte cu străinătatea în
timpul anchetei. Trebuie condusă ancheta pe faţă, trebuie să arătăm poporului
activitatea sa ostilă, antisovietică, felul lui de a denigra regimul nostru
sovietic, de a ponegri memoria marelui şef, fondatorul Partidului şi Statului
Sovietic, V.I. Lenin, de a mânji memoria victimelor Marelui Război de Apărare
a Patriei, de a-i justifica pe contrarevoluţionari, violarea deschisă a legilor.
Trebuie să-l judecăm pe baza legilor noastre.
În alte momente, nu ne-am temut să ne angajăm împotriva
contrarevoluţiei din Cehoslovacia. Nu ne-am temut s-o dăm afară pe Alliluieva.
Am supravieţuit tuturor acestor lucruri. Cred că vom supravieţui şi acestuia.
Trebuie să furnizăm articole argumentate, să dăm un răspuns net şi riguros
scrierilor unui ziarist ca Alsop, să publicăm articole în alte ziare.
M-am întreţinut cu tovarăşul Gromîko în legătură cu influenţa măsurilor
noastre, privitoare la Soljeniţîn, asupra conferinţei europene. Cred că nu vor
avea multă influenţă. Este evident inoportun să-l expulzăm, căci nici o ţară
nu-l va primi. Când cel ce pleacă de la sine este un Kuzneţov, sau alţii, e un
lucru, şi este cu totul altceva când expulzăm noi pe cineva cu titlu
administrativ.
De aceea aş considera necesar să însărcinăm KGB-ul şi parchetul să
pună la punct ordinea în care trebuie să-l facem pe Soljeniţîn să răspundă
înaintea judecătorilor săi şi, ţinând seamă de tot ce s-a spus adineaori aici, la
şedinţa Biroului Politic, să ia măsurile potrivite în domeniul judiciar.
Podgornîi - Trebuie să-l arestăm şi să-i notificăm acuzaţia.
Brejnev - Tovarăşii Andropov şi Rudenko nu au decât să elaboreze
întreaga procedură de notificare a acuzaţiei, şi totul cum se cuvine, conform
legislaţiei noastre.
Aş socoti necesar să trasăm sarcină tovarăşilor Andropov, Demicev şi
Katuşev să pregătească o informare pentru secretarii partidelor comuniste şi
muncitoreşti frăţeşti din ţările socialiste şi alte cadre ale partidelor comuniste
frăţeşti, asupra măsurilor privitoare la Soljeniţîn.
Toţi - Corect. De acord.

A fost adoptată următoarea rezoluţie: Măsuri vizând stoparea


activităţilor anti-sovietice ale lui Soljeniţîn A.I.

1. Pentru activităţile sale antisovietice duşmănoase, exprimate prin


punerea la dispoziţia unor edituri şi agenţii străine de ştiri, de
manuscrise, cărţi, interviuri conţinând calomnii împotriva regimului
sovietic, Uniunii Sovietice, Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi
politicii lor interne şi externe, şi mânjind memoria luminoasă a lui V.I.
Lenin şi a altor membri eminenţi ai PCUS şi Statului Sovietic, a
victimelor Marelui Război de Apărarea Patriei şi ale ocupaţiei germano-
fasciste, justificând acţiunile contrarevoluţionarilor atât în exterior cât
şi în interior, cât şi ale elementelor şi grupurilor ostile Uniunii
Sovietice, cât şi pentru încălcarea grosolană a reglementărilor de
publicare a operelor sale în edituri străine, regulamente stabilite de
conferinţa internaţională (de la Geneva) asupra drepturilor de autor,
Soljeniţîn A.I. trebuie să răspundă în faţa justiţiei.
2. Să se traseze sarcină tovarăşilor Andropov I.V. şi Rudenko R.A.
să definească ordinea şi procedura de conducere a anchetei şi a
procesului lui Soljeniţîn A.I. conform schimbului de vederi din Biroul
Politic, şi să prezinte propunerile lor în această chestiune Comitetului
Central al PCUS. Să fie informat CC al PCUS de mersul anchetei şi al
procesului cu titlu operaţional.
3. Să se traseze sarcină tovarăşilor Andropov, Demicev şi Katuşev
să pregătească o informare pentru prim-secretarii partidelor socialiste,
comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste şi din câteva ţări
capitaliste, asupra măsurilor pe care le luăm cu privire la Soljeniţîn,
ţinându-se seamă de schimbul de vederi care a avut loc la Politburo, şi
să prezinte această informare la CC al PCUS.
4. Să se traseze sarcină secretariatului CC să precizeze termenele
de expediere ale acestei informări partidelor frăţeşti.

După cum vedem, legalitatea nu-i interesa deloc pe şefii noştri şi,
dacă evocau legea, o făceau în legătură cu „asprimea“ ei. Ai impresia că ei
credeau sincer că tot ce vor decide va fi legal. Nu e sigur că unul măcar
dintre ei ar fi ştiut că decizia de a deschide o anchetă penală îi revenea doar
parchetului, că „ordinea şi procedura de conducere a anchetei şi a
procesului“ erau definite de codul de procedură penală al RSFSR şi nu
puteau deci să fie de resortul KGB-ului sau al procurorului general.
Nu doar cu legea, ci şi cu realitatea erau ei certaţi: era ridicolă
convingerea lor că în Anglia „erau exterminaţi sute de muncitori“! Sau
afirmaţia lor că „nu se temuseră s-o dea afară pe Allilueva“. Fără să mai
vorbim de siguranţa, perfect gratuită, că poporul le sprijinea măsurile de
represiune. Oamenii aceia trăiau în lumea „realismului socialist“, adică în
lumea propriei lor propagande pe care o proclamau realitate.
Lucru caracteristic, presa occidentală, în acelaşi moment, era plină de
consideraţii ale unor „sovietologi“ privind lupta „uliilor“ şi „porumbeilor“ de
la Kremlin şi, lucru şi mai rău, oamenii politici occidentali credeau în aceste
legende. Era triumful „destinderii“, unul din momentele cele mai stupide,
din punct de vedere patologic, de după război. Totuşi, aşa cum ne putem
convinge după procesul verbal de mai sus, singurul porumbel a fost
Andropov: şi încă, dacă prefera să-l exileze pe Soljeniţîn, nu o făcea din
blândeţe. Politburo îşi rezerva avantajul, hotărând ceea ce alţii trebuiau să
execute, fără să-şi asume nici cea mai mică responsabilitate pentru
aplicarea acestor hotărâri. Andropov ştia că efectele negative ale arestării şi
ale procesului lui Soljeniţîn îi vor cădea pe umeri. Bineînţeles, găsise
mijlocul de a schimba cu 180 de grade decizia Biroului Politic, sau, mai
exact, găsise ţara care accepta să-l primească pe Soljeniţîn fără
consimţământul acestuia.
Pentru Andropov şi într-o anumită măsură pentru Gromîko, decizia
Biroului Politic de-a declanşa o procedură penală împotriva lui Soljeniţîn era
foarte neplăcută. Nu numai că Politburo nu căzuse de acord cu ei şi le
dăduse la o parte recomandările - iar un asemenea eşec era deja de rău
augur - dar pe deasupra toate subtilele lor maşinaţii în vederea destinderii
erau compromise. Ce aveau ei altceva de făcut decât să se adreseze
„partenerilor“ lor în acel joc: social-democraţii germani? Aceştia s-au arătat
la înălţime. Vom reveni asupra acestui subiect într-un mod mai detaliat şi
vom vedea ce însemnau toate acestea şi unde duceau. Le vom consacra un
capitol199. Ajunge deocamdată dacă spunem că într-o lună s-a găsit
răspunsul: cancelarul RFG, Willy Brandt, a declarat de-a dreptul la 2
februarie că Soljeniţîn putea să-şi aibă domiciliul şi să lucreze liber, fără nici
o piedică, în RFG. Aşa cum avea s-o scrie mai târziu Soljeniţîn în cartea sa
Stejarul şi Viţelul: „Ceea ce a fost spus rămâne spus“.

„Această declaraţie a lui Brandt oferă toate motivele pentru a-l


expulza pe Soljeniţîn în RFG, după publicarea ucazului corespunzător
al Sovietului Suprem care să stipuleze decăderea sa din drepturi civice.
Această decizie va fi conformă cu dreptul şi va ţine seamă de existenţa,
în legătură cu Soljeniţîn, a unor documente care să ateste activităţile
sale criminale“, se grăbeşte să raporteze Andropov Comitetului
Central200.

Mai mult, pentru a-şi atinge cât se poate de sigur scopurile, Andropov
face încă două lucruri: în primul rând, el sugerează raportul subordonaţilor
săi, Cebrikov şi Bobkov, asupra stării de spirit a populaţiei în faţa afacerii
Soljeniţîn, în care se dă de înţeles că el are numeroşi partizani, chiar printre
muncitori, care cred că el se pronunţă pentru scăderea preţurilor şi
„împotriva exportului de produse indispensabile poporului, sub masca
ajutorului acordat statelor arabe“.
În al doilea rând, el adresează o scrisoare personală lui Brejnev în care
scrie: „Afacerea Soljeniţîn a depăşit acum cadrul justiţiei penale şi s-a
transformat într-o problemă ce nu mai este neglijabilă şi are caracter

199Vezi partea a IV-a: Trădarea.


200Nota lui Andropov către CC nr. 350-A din 7/02/1974, citată după ediţia
specială din La Pensée russe.
deschis politic.“

„Dragă Leonid Ilici, înainte de a vă trimite această scrisoare, am


cântărit, la Comitet, în modul cel mai scrupulos, toate pierderile de luat în
considerare ca urmare a expulzării (într-o mai mică măsură) sau a
arestării (într-o măsură mai mare) a lui Soljeniţîn. Vor exista într-adevăr
pierderi. Însă nu avem, din păcate, altă ieşire, căci a lăsa nepedepsită
purtarea lui Soljeniţîn provoacă în interiorul ţării pierderi cu mult mai
mari decât acelea pe care le vom suferi pe plan internaţional în cazul
expulzării sau arestării lui Soljeniţîn201.”

Pe scurt, Andropov şi-a atins scopurile şi avea fireşte dreptate:


expulzarea implica un cost mai mic. De aceea, acest gen de justiţie politică
expeditivă a fost atât de în vogă la sfârşitul anilor ’70. O altă chestiune se
pune: cea a „pierderilor“ interne, legate de „impunitatea“ fiecăruia dintre noi,
pierderi mult mai dureroase decât toate celelalte, ceea ce nimeni nu contesta
la Politburo, reţineţi, vă rog, acest lucru. Această înaltă opinie pe care şefii
sovietici o aveau asupra eficacităţii activităţilor noastre este dintre cele mai
ciudate. Sistemul nu putea exista decât asigurând monopolul partidului
asupra ţării şi pe cel al ideologiei asupra legilor, logicii, bunului simţ.
Apariţia unei opoziţii, chiar şi de dimensiuni minime, fie şi redusă la
persoana unui singur om, însemna sfârşitul său. Aparent, acesta este lucrul
la care se gândea unul din acei domni atunci când vorbea de „prejudiciu
adus suveranitatăţii lor“. Tocmai acest prejudiciu adus suveranităţii lor îl
simţiseră ei încă de la începutul mişcării noastre.

„De acum înainte este evident că propaganda occidentală şi grupul


indivizilor sus-numiţi, care nu sunt decât nişte unelte în mâinile
adversarilor noştri, se străduie să obţină legalizarea în ţara noastră a
maşinaţiilor antisovietice şi impunitatea pentru acţiuni oştile“, scria
Andropov încă din 1968, după procesul Ghinzburg-Galanskov202.

Pentru el, aspectul în mod deliberat deschis, legal, al acţiunilor


noastre, apelul făcut la lege erau cu mult mai primejdioase decât toate
formele de clandestinitate, de complot, de terorism.

„În anii din urmă, serviciile speciale şi organele de propagandă ale


adversarului încearcă să creeze aparenţa existenţei în Uniunea
Sovietică a unei pretinse «opoziţii interne», iau măsuri pentru a
manifesta un sprijin iniţiatorilor de manifestări antisociale şi
colaborează concret la unificarea participanţilor în diversele tendinţe

201 Scrisoarea lui Andropov către Brejnev din 7/02/1974. Aceeaşi sursă ca
şi pentru nota precedentă.
202 Nota lui Andropov către CC nr. 181-A din 26/01/1968.
ale activităţii antisovietice, comunica el, foarte alarmat, după apariţia
grupurilor Helsinki, în 1976203. Manifestându-şi în stadiul actual
preferinţa pentru metodele ilegale de activitate de sabotaj în realizarea
scopurilor sale antisovietice, adversarul încearcă simultan să
intensifice acţiuni ostile sub forme legale sau semilegale204...“

Arestările şi expulzările nu erau fireşte unica formă de reacţie a


regimului la acele tentative. Se utiliza întregul arsenal, de la internările
psihiatrice şi campaniile de calomniere (acţiunea „Komprometaţia“ a
cekiştilor) până la corupţie şi şantaj. Este caracteristic faptul că partidul s-a
străduit în 1977 să-şi confirme monopolul pe cale constituţională,
menţionându-l pentru întâia oară, în istoria sa, la articolul 6 al noii
Constituţii a URSS privind rolul conducător al Partidului.

„Înarmat cu doctrina marxist-leninistă, Partidul comunist


defineşte perspectiva generală de dezvoltare a societăţii, linia politică
internă şi externă, conduce marea activitate creatoare a poporului
sovietic, dă un caracter planificat, ştiinţific fondat luptei sale pentru
victoria comunismului...“

Astfel îşi apărau „suveranitatea“ lor împotriva „prejudiciilor“ noastre,


acceptând uneori regulile jocului pe care le propuneam noi. „Nu vă mai
referiţi, ne replicau ei, la Constituţie. Totul este conform cu legea.“ Nu se
poate aşadar spune că regimul nu manifestase o remarcabilă flexibilitate.
Dar, cu toate acestea şi în ciuda tuturor „pierderilor“, nu se putea dispensa
de represiune.
„A renunţa totuşi, în acest moment, la urmărirea penală a unor
persoane care s-au declarat împotriva regimului sovietic nu este cu putinţă,
căci acest lucru ar atrage sporirea numărului crimelor de stat şi al
manifestărilor antisociale deosebit de primejdioase“, scria Andropov în
decembrie 1975205, după semnarea acordurilor de la Helsinki, asumându-şi
astfel ineluctabilitatea „pierderilor“ în exterior, ca urmare a violării
acordurilor, ca pe cel mai mic rău.
Or aceste „pierderi“ erau departe de a fi neglijabile. Nu numai opinia
„burgheză“ era puternic montată împotriva URSS (ceea ce încă se mai putea
imputa „uneltirilor imperialismului“), dar şi opinia „progresistă“ era la fel.
Mai multe partide comuniste occidentale chiar, mai ales cele mai importante
care depindeau mai mult de opinia publică din ţara lor, au fost constrânse -
de nevoie, fireşte, şi cu reticenţe - să ia poziţie împotriva acestor practici.
Oricât de artificiale ar fi fost aceste „dezavuări“, ameninţarea de schismă în

203 Nota lui Andropov către CC nr. 2577-A din 15/11/1976.


204 Nota lui Andropov şi Rudenko către CC din 20/01/1977, nr. 123-A.
205 Nota lui Andropov către CC nr. 3213-A din 29/12/1975.
interiorul mişcării comuniste şi mai ales de izolare a URSS era foarte reală.
Trebuie oare spus că Politburo era foarte neliniştit în faţa aspectului
pe care-l luau lucrurile206?

„În ultimul timp, propaganda burgheză utilizează activ pentru


manevrele ei de sabotaj, îndreptate împotriva Uniunii Sovietice şi altor
ţări socialiste, anumite declaraţii ale unor şefi ai partidelor comuniste
din Franţa şi Italia asupra unor probleme privind democraţia sovietică,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, măsurile luate pentru stoparea
activităţilor elementelor antisociale. Materialele difuzate în legătură cu
aceste chestiuni de posturile de radio occidentale se fac cunoscute unui
larg cerc de cetăţeni sovietici care îşi manifestă perplexitatea în faţa
unor asemenea luări de poziţie ale partidelor comuniste din Franţa şi
Italia, scria Andropov într-un raport.
Problema care s-a pus în legătură cu declaraţiile câtorva
responsabili ai partidelor comuniste din Franţa şi Italia, în afara
aspectului teoretico-ideologic, are şi un aspect practic, legat de
întărirea securităţii statului sovietic... În acest caz precis, prietenii
noştri cedează vizibil presiunii adversarului şi propagandei sale. Teza,
formulată de L’Humanité, după care, în condiţiile socialismului, poate fi
lăsată libertatea de acţiune celora care îşi «afirmă dezacordul cu
sistemul elaborat de majoritate», facilitează concret sarcina adversarilor
socialismului în tentativa lor de a crea în Uniunea Sovietică şi în alte
ţări socialiste o opoziţie legală, minând astfel rolul conducător al
partidelor comuniste şi muncitoreşti.
Serviciile speciale şi centrele ideologice ale imperialismului fac
eforturi pentru a denigra legile sovietice, pentru a le prezenta ca
învechite, dogmatice şi nemaicorespunzând spiritului documentelor
internaţionale, îndeosebi Declaraţiei drepturilor omului. Pot fi văzute
agăţându-se de aceste afirmaţii elemente antisociale din interiorul ţării.
Se fac ecoul lor, din păcate, anumite declaraţii în presa comunistă din
Franţa şi Italia, privind libertăţile democratice sub socialism. [...]
Renunţarea la împiedicarea activă a activităţii dăunătoare a
«disidenţilor» şi a altor elemente ostile, aşa cum ar dori-o tovarăşii
noştri francezi şi italieni, ar putea atrage după sine consecinţele cele
mai negative. Nu ne putem permite în această problemă nici o concesie
de principiu...
Ar fi de dorit să purtăm la vremea potrivită cu tovarăşii francezi şi
italieni convorbiri corespunzătoare, la un înalt nivel, în care li s-ar
explica faptul că lupta împotriva aşa-numiţilor disidenţi nu este pentru
noi o problemă abstractă de democraţie în general, ci o necesitate de o

206 Ibidem.
importanţă vitală pentru menţinerea securităţii Uniunii Sovietice“.

În consecinţă, încă de la sfârşitul lui 1975, Politburo a trimis în mai


multe rânduri lungi epistole conducerii „partidelor frăţeşti“, în general, dar
şi în special aceleia a PCF. Prima din acele epistole, datată din decembrie
1975207, păstra un ton extrem de prudent, diplomatic:

„Tovarăşi, scria Biroul Politic, noi înţelegem bine că PCF duce o muncă
susţinută pentru democraţie în Franţa, împotriva eforturilor reacţiunii pentru a
atenta la drepturile muncitorilor. Este o luptă legitimă, care găseşte la noi
înţelegere şi sprijin, însă, nu poţi apăra libertatea în Franţa şi tolera totodată
frecvente atacuri împotriva Uniunii Sovietice, şi nici aduce un prejudiciu
relaţiilor dintre partidele noastre.“

9. Întrevederea mea cu Carter


Tensiunea în raporturile cu PC italian era mai puţin bătătoare la ochi,
mai puţin „publică“, dar nu mai puţin primejdioasă, şi nu făcea decât să
sporească. În august 1976, în răspunsul său dat secretarului general al PCI,
E. Berlinguer, care i se adresase lui Brejnev în legătură cu procesul meu208,
Politburo s-a arătat extrem de respectuos şi diplomat. După ce fusese
comunicat sortimentul obişnuit de „informaţii“ asupra activităţilor mele
antisovietice, se scria:

„Scrisoarea dumneavoastră ne îngăduie să tragem concluzia că


tovarăşii noştri italieni aparent nu au informaţii suficiente asupra activităţilor
antisovietice ale lui Bukovski... După cum vedeţi, tovarăşe Berlinguer, nu este
vorba aici de un mod de a gândi, ci de acţiunile antisovietice concrete ale unui
cetăţean care poartă deplina lor responsabilitate. Dacă se află în închisoare,
nu este acolo pentru convingerile sau opiniile sale, este judecat nu pentru
ideile sale, ci pentru faptele comise care sunt pasibile de pedeapsă penală...
Obiectivul acestei diversiuni ideologice este limpede: a aduce prejudicii
prestigiului Uniunii Sovietice, legilor sale, sistemului său. Este limpede că
prejudicierea prestigiului Uniunii Sovietice loveşte şi partidele comuniste, între
altele pe cel din ţara dumneavoastră.
Încheind această scrisoare, vrem să ne exprimăm speranţa că toate
consideraţiile expuse şi faptele citate vor fi corect interpretate de
dumneavoastră şi utilizate de către tovarăşii italieni ca argumente în lupta lor
împotriva elucubraţiilor propagandei burgheze, împotriva adversarilor noştri

207 Hotărârea Politburo-ului nr. P198/93 din 18/12/1975 şi anexa nr.l:


textul telegramei către ambasadorul sovietic în Franţa.
208 Hotărârea Politburo-ului nr. 201/44 din 14/01/1976 şi anexa nr. 1:

«Informaţie» dintr-un volum de 181 pagini.


ideologici comuni“.

Dar, şase luni mai târziu, tonul începe să se schimbe şi devine mai
sec după circumstanţele participării ulterioare a PCI la diverse campanii în
favoarea drepturilor omului.

„După cum dovedesc informaţiile, declarau Comitetului Central B.


Ponomarev şi V. Kuzneţov209, Italia asistă la dezvoltarea unui nou val
de campanii antisovietice şi antisocialiste în care accentul este pus pe
pretinşii disidenţi. Se pregătesc activ la Roma «audierile Saharov» (25-
27 noiembrie), «discuţiile privind disidenţii» la Florenţa, o expoziţie
internaţională de artă la Veneţia (Bienala) făcând publicitate activităţii
disidenţilor (15 noiembrie-17 decembrie). Aceste manifestări sunt
realizate de către servicii de propagandă imperialiste, fixate la o dată
imediat următoare propriilor noastre manifestări principale, legate de
cea de a 60-a aniversare din octombrie, şi au ca scop discreditarea
socialismului real. Pregătirea acestor manifestări se efectuează cu
deplina aprobare a autorităţilor italiene, ceea ce contrazice pe faţă
spiritul acordurilor de la Helsinki.
În mai multe cazuri, reprezentanţii PC Italian sunt duşi de nas de
organizatorii numitelor organizaţii, se dau de partea unora, în timp ce
presa partidului italian, publicând diverse documente asupra
disidenţilor, contribuie astfel real la creşterea interesului publicului
faţă de ei. [...]
Cu prilejul întrevederilor care au avut loc la Moscova, în iulie al
acestui an, cu delegaţia PC Italian, delegaţia sovietică a supus criticii
sale declaraţiile neprieteneşti şi neobiective ale presei PCI şi ale
anumitor reprezentanţi ai săi în legătură cu aşa-zişii disidenţi...“

„Planul măsurilor de informare şi de propagandă menite să


reacţioneze la acţiunile antisovietice din Italia“, pe care l-au prezentat,
cuprindea o serie complexă de măsuri, mergând de la protestele oficiale ale
ambasadei la publicările în presa sovietică, şi de la declaraţiile unor ziarişti,
scriitori şi artişti sovietici la televiziunea italiană cu prilejul „Săptămânii
cinematografului sovietic“ până la trimiterea unor delegaţii de scriitori
sovietici în Italia, care trebuiau să ia cuvântul în faţa opiniei publice.
CC scria în legătură cu acest lucru ţărilor socialiste frăţeşti:

„CC al PCUS a considerat util să adreseze o scrisoare conducerii


PC Italian în care se atrăgea atenţia prietenilor noştri asupra unor acte
de participare ale comuniştilor la manifestări organizate de duşmanul
de clasă împotriva ţărilor socialiste... Împărtăşind această informaţie,

209 Hotărârea Politburo-ului, nr. 203/104 din 5/02/1976.


CC ar fi recunoscător să afle măsurile proiectate de prietenii noştri
pentru organizarea unei rezistenţei în campania antisocialistă din
Italia.“

În misiva sa adresată conducerii PCI, CC spunea îndeosebi:

„Este evident că propaganda imperialistă a hotărât, de data asta, să ia


Italia drept centru al campaniei antisovietice şi antisocialiste. Şi se constată
că aceste manifestări se desfăşoară cu sprijinul politic şi material al
guvernului italian. Dar ceea ce trezeşte preocuparea noastră este faptul că, în
mai multe cazuri, membri ai Partidului Comunist italian participă la această
campanie.
„Astfel, de pildă, ideea de a începe la Florenţa o dezbatere asupra
«disidenţilor din ţările Europei de Est» a primit sprijinul forţelor de stânga ale
municipalităţii florentine, dintre care câţiva comunişti, în vreme ce informaţiile
presei italiene ne fac cunoscut că primarul Florenţei, tovarăşul Gabbugiani,
membru al CC al PCI, a avut o întrevedere, larg comentată în presă, cu E.
Bonner, soţia lui Saharov. În cursul acestei convorbiri, conform presei, a fost
abordată chestiunea de a acorda sprijin disidenţilor din Uniunea Sovietică. Ni
se comunică, de asemenea, că tovarăşul Terracini, senator, membru al
conducerii PCI, s-a alăturat aşa-zisului «Tribunal Saharov».
„Dacă aceste informaţii sunt întemeiate, situaţia ne apare serioasă, în
măsura în care este vorba, în substanţă, de un sprijin evident al
reprezentanţilor PCI acordat persoanelor care luptă activ împotriva regimului
social şi statului în Uniunea Sovietică. Independent de motivaţiile de care se
prevalează comuniştii italieni, ce se manifestă în favoarea disidenţilor, sau de
unele manifestări plasate sub semnul disidenţei, acţiunile lor nu pot fi
interpretate de noi decât ca nişte gesturi neprieteneşti, contrazicând total
dorinţa, de nenumărate ori exprimată, a conducerii PCI de întărire a prieteniei
fraterne între partidele noastre. Considerăm de datoria noastră să vă atragem
atenţia asupra faptelor mai sus citate şi să cerem CC al PCI să ia măsurile
care se impun.“

Evenimentele ulterioare, totuşi, nu au contribuit deloc la ameliorarea


raporturilor. Ba dimpotrivă, procesul grupurilor Helsinki, invazia în
Afganistan, exilul lui Saharov, starea de război în Polonia, toate acestea n-
au făcut decât să adauge noi motive de disensiune. Cam prin 1980, Moscova
se îndrepta spre o schismă în interiorul PCI, în care ea sprijinea grupurile
„care se pronunţau de pe poziţii amicale faţă de noi şi care adoptau o
atitudine critică faţă de acţiunile eronate ale conducerii PCI“210.

210Nota lui Zagladin, subdirector al Departamentului internaţional, către


CC, din 25/10/1976, nr. 25-S-2025, şi anexa (două pagini de instrucţiuni
pentru ambasadorii sovietici).
Nu era, fireşte, decât o parte a „cheltuielilor generale“ pe care regimul
trebuise să şi le asume din pricina politicii sale de represiune, şi, totodată,
un indicator al succesului pe care campania noastră în favoarea drepturilor
omului îl înregistrase în Occident. Partidele comuniste nu i se alăturaseră
de bunăvoie: ele nu puteau sta de-o parte fără să se discrediteze. Reacţia
opiniei publice era prea puternică pentru ca vreun om politic să o poată
ignora. Nu trebuie aşadar să ne mire că această campanie a devenit rapid
un factor important în relaţiile internaţionale (amendamentul Jackson-Venik
în 1974, acordurile de la Helsinki şi „al treilea coş“ în 1975), iar atunci când
în 1977 preşedintele Carter a venit la putere în Statele Unite, acest lucru a
devenit aproape problema majoră în raporturile între Est şi Vest.
O astfel de dezvoltare a chestiunii era catastrofală pentru URSS,
ameninţată cu izolarea politică.

„Duceţi-vă să-i vedeţi pe Vance şi spuneţi-i că vi s-a dat sarcina să


aduceţi la cunoştinţa Preşedintelui Carter şi a Secretarului său de Stat cele ce
urmează, ordona Biroul Politic ambasadorului său la Washington 211...
Oricine este desigur liber să-şi aibă ideile sale asupra lucrurilor, între
altele asupra problemei pe care o pun drepturile omului în cutare sau cutare
ţară...
Dar este o cu totul altă problemă să transferi astfel de opinii în sfera
relaţiilor interstatale şi să le complici chiar prin acest lucru...
URSS îşi subordonează oare relaţiile sale interstatale unor probleme
atât de spinoase ca şomajul, rasismul, inegalitatea juridică a femeii sau
sprijinirea de către Statele Unite a unor regimuri dictatoriale antipopulare?
Dacă am plasa toate aceste programe în planul relaţiilor noastre
interstatale, n-am obţine evident decât un singur rezultat: acest lucru n-ar face
decât să complice raporturile între ţările noastre şi ne-ar îndepărta sensibil de
rezolvarea problemelor care trebuie şi pot fi realmente obiectul interacţiunii şi
colaborării statelor noastre. Aceasta n-ar face decât să condamne toate
eforturile, tinzând să asigure dreptul omului de a trăi într-o lume eliberată de
războaie şi de povara cursei înarmărilor, într-o atmosferă de securitate şi de
contact prietenesc între popoare“.
Întrevederea mea cu Carter, care a avut loc exact la zece zile după
acest demers, n-a trezit decât panică la Politburo. Cei de acolo nu ştiau nici
cum să reacţioneze, nici mai cu seamă cum să informeze despre acest lucru
populaţia. În cele din urmă, la ordinul Comitetului Central, Tass a prezentat
un proiect212:

Primire la Casa Albă

211 Rezoluţia secretariatului CC nr. St-45/8 s din 22/02/1977, ratificată


prin decizia Politburo-ului nr. P48/V din 3/03/1977.
212 Nota către CC a lui B. Ponomarev, nr. 25-S-226 din 16/02/1977.
„Washington, 1 martie (Tass). Astăzi J. Carter, preşedinte al
Statelor Unite, l-a primit pe Bukovski, criminal de drept comun
expulzat din Uniunea Sovietică şi de asemenea cunoscut ca un
adversar activ al dezvoltării relaţiilor sovieto-americane.
Aşa cum a precizat reprezentantul Casei Aibe, convorbirea a durat
aproape o oră şi a avut un caracter amical (frază de precizat după
comunicatul Casei Albe care va fi difuzat după ora 23 - ora Moscovei).“

Şi aceasta este forma sub care ştirea a trecut în presă, în afară de


ultima frază pe care cineva s-a gândit totuşi s-o suprime în ultimul moment.
Însă panica a durat puţin. Cam prin luna mai, întreaga şi gigantica
maşină sovietică a „războiului ideologic“ fusese pusă în mişcare. Au fost
mobilizaţi toţi „prietenii“ şi toţi tovarăşii de drum, au fost folosite toate
formele de şantaj şi de ameninţare, de promisiune şi de corupţie. Regimul se
lupta pe viaţă şi pe moarte ca să-şi salveze „dreptul său suveran“ de a ne
băga în închisori sau în azile psihiatrice, de a ne exila sau de a ne expulza
după bunul său plac. Semnalul atacului a fost dat la 19 mai sub forma unei
directive de la Politburo către „toţi ambasadorii şi plenipotenţiarii sovietici“
din lumea întreagă213:

„În ultima vreme, s-a putut vedea dezvoltându-se în Vest o


campanie de propagandă, amplă şi coordonată, asupra unor pretinse
«violări ale drepturilor omului» în Uniunea Sovietică şi în alte ţări
socialiste. Organizatoarele acestui tapaj, al cărui caracter este făţiş
provocator şi demagogic, sunt înainte de toate forţele reacţionare cu
convingeri anticomuniste şi antisovietice din Statele Unite şi din câteva
ţări din Europa occidentală.
E important ca ambasadorii şi alţi reprezentanţi plenipotenţiari să
desfăşoare o muncă tenace pentru a reacţiona viguros împotriva acestei
campanii ostile, demascând activ caracterul ei demagogic şi calomnios,
orientarea ei politică primejdioasă pentru cauza păcii, căci ea implică o
intervenţie în afacerile interne ale altor state... Această muncă trebuie
efectuată sub formă de ofensivă, ţinându-se evident seamă de
elementele specifice ale ţării de reşedinţă, de atitudinea guvernului ei,
de profilul politic al auditoriului sau al interlocutorului în cauză şi în
strânsă coordonare cu ambasadele ţărilor frăţeşti“.

Urmează douăzeci de pagini de instrucţiuni, de contra-argumente, de


măsuri concrete, de ameninţări voalate, din care dau extrase semnificative:

„Subliniaţi înainte de orice faptul că astfel de campanii, care nu


sunt fireşte capabile să zdruncine nici cu un milimetru solidaritatea

213 Hotărârea Politburo-ului nr. P49/XV din 15/03/1977.


regimului socialist, pot totuşi avea efecte negative asupra destinderii,
pot împiedica procesele pozitive care se desfăşoară de câţiva ani în
relaţiile internaţionale. Este perfect evident că această campanie, care
s-a desfăşurat în Vest privind drepturile omului în ţările socialiste şi
care a fost aproape înălţată la rang de politică de stat, poate serios
altera atmosfera internaţională, poate semăna duşmănie şi neîncredere
între popoare...
Deoarece propaganda occidentală nu încetează să speculeze
asupra pretinsei chestiuni a non-conformiştilor (disidenţi) şi se
străduieşte să fabrice o aureolă acestor renegaţi izolaţi care îi sunt
complici, chiar agenţi ai imperialismului, trebuie să adoptaţi asupra
acestui punct tot o poziţie ofensivă şi să utilizaţi activ, în cursul unor
convorbiri sistematice asupra acestui subiect şi la toate nivelele, noile
informaţii complementare în această problemă, care sunt anexate cu
titlu de supliment prezentelor obiective (şi vă sunt transmise în plic
separat).
Considerând că această campanie de propagandă inspirată de
Washington trezeşte o reacţie negativă în numeroase medii
conducătoare occidentale, ar trebui, în toate convorbirile privind
drepturile omului, să fie pus accentul pe denunţarea stării de lucruri
din Statele Unite înseşi. Trebuie sä utilizaţi abil argumentaţia pentru a
discredita eforturile Statelor Unite de a se prezenta ca un model de
regim democratic şi ca arbitru mondial suprem.
Trebuie să reuşim ca întreg personalul operaţional al ambasadelor
şi reprezentanţelor, precum şi ziariştii, să fie pregătiţi pentru discuţii
privind drepturile omului şi să furnizeze fapte unui număr cât mai
mare cu putinţă de persoane susceptibile să aibă influenţă asupra
politicii guvernamentale şi stării de spirit a ţării de reşedinţă...“

Oamenii politici occidentali nu au putut fireşte să reziste mult timp la


o asemenea ofensivă generală, cu atât mai mult cu cât, în ciuda afirmaţiilor
sovietice, tema drepturilor omului nu era pentru ei decât o modă, şi nu o
strategie pe termen lung. Unii se temeau de revenirea războiului rece, alţii
aspirau să salveze destinderea, Carter avea nevoie de un acord privind
reducerea armamentelor strategice. Pe scurt, spre sfârşitul anului,
campania occidentală asupra drepturilor omului, fără să moară de tot, şi-a
cam pierdut din vigoare. În orice caz, încă din noiembrie, la conferinţa de la
Belgrad privind controlul aplicării acordurilor de la Helsinki, doar
reprezentanţii opiniei publice nu s-au temut să se pronunţe, condamnând
URSS; guvernele au preferat să se limiteze la formule generale şi nebuloase.
Ne vom întoarce mai târziu asupra împrejurărilor şi cauzelor acelor
evenimente214. Cu toate acestea este indiscutabil că regimul era pregătit să
înfrunte un cost exterior colosal, cu condiţia să nu tolereze în interior
apariţia unei opoziţii perfect paşnice şi legale, înţelegând foarte bine că nu
putea să-i reziste acesteia, fie ea şi pur simbolică. Un alt lucru era tentativa
sa de a reduce la maximum costul operaţiei, nerecurgând la represiuni
decât în caz de extremitate şi bizuindu-se în general pe forme mai ascunse
de persecuţie (abuzuri ale psihiatriei, campanii de denigrare, expulzări în
afara teritoriului etc.).
Aceasta era politica pe care Andropov o formulase în 1975 imediat
după semnarea acordurilor de la Helsinki:

„Tot ce a fost expus mai sus confirmă justeţea liniei Partidului


nostru în lupta sa viguroasă pentru «protejarea societăţii sovietice
împotriva elementelor ostile». Conform acestui lucru, organele
securităţii de stat vor continua pe viitor să înăbuşe viguros orice
activitate antisovietică pe teritoriul ţării noastre. [...]
KGB va veghea cu severitate ca aşa-zişii disidenţi să nu poată
organiza o clandestinitate antisovietică şi să nu poată să se dedea la
activităţi antisovietice, chiar şi pe «baze legaliste». [...] Este oportun să
fie respectată linia care a fost verificată, asociindu-se judicios măsurile
profilactice cu alte măsuri cekiste operaţionale şi cu măsuri de
urmărire juridică în caz de necesitate215.

10. Gulagul psihiatric


Ceea ce căutam, fără îndoială, cel mai mult erau documentele privind
practicarea psihiatriei în scopuri represive, şi ăsta era lucrul cel mai greu de
găsit. Fie pentru că foşti aparaciki îmi sabotaseră cercetările, fie pentru că
aceste documente nu existaseră. Parcă se poate şti! Timpul trecea, se
apropia momentul de a depune mărturie în faţa Tribunalului constituţional,
şi o surdă panică mă învăluia: era vorba de „momentul-cheie“ din spectacol,
de una din cele mai lugubre crime ale epocii poststaliniste, sau, conform
justei observaţii a lui Soljeniţîn, de „varianta sovietică a camerelor de
gazare“.
Pentru mine, subiectul era şi mai important: era vorba de problema
mea personală, în baza căreia îmi ispăşisem ultima pedeapsă şi fusesem
alungat din ţară, pentru care continuasem să mă lupt în Occident şi pe

214 Hotărârea Politburo-ului nr. 51/38 din 28/03/1977 şi nr. P51/IX din
4/04/1977.
215 Rezoluţia secretariatului CC St-22/15 din 24/08/1976 asupra
«răspunsului care trebuie dat tovarăşului E. Berlinguer», ratificată de
hotărârea Politburo-ului nr. 24/25 din 29/08/1976 şi anexa de trei pagini.
care, în cele din urmă, o câştigasem. Departe de mine, fireşte, ideea de a-mi
atribui doar mie această victorie: reuşita consta, dimpotrivă, din faptul că
această campanie împotriva psihiatriei represive înmănunchease un enorm
număr de psihiatri, jurişti şi personalităţi din lumea întreagă. Cu anii,
oricare ar fi fost conjunctura politică, ea nu făcuse decât să se extindă,
pentru a-şi atinge apogeul în 1977, când Congresul mondial al psihiatrilor,
de la Honolulu, avea să condamne abuzurile sovietice. De atunci nu s-a
oprit, după modelul altor campanii, ci a rămas un factor permanent de
acţiune asupra opiniei publice mondiale. În 1983, delegaţia sovietică a fost
exclusă din Asociaţia mondială a psihiatrilor sau, mai exact, sovieticii s-au
retras, înţelegând că excluderea lor era inevitabilă.
Într-un cuvânt, aceasta era victoria cea mai convingătoare a
„transparenţei“ noastre. Problema pentru mine era că, după ce mă lansasem
în această campanie şi mizasem pe propria mea viaţă, nu ştiam totuşi în
mod categoric dacă avusesem dreptate formulându-mi ipotezele. Cu
siguranţă, documentele privindu-i pe cei şase deţinuţi politici închişi în azile
psihiatrice, pe care le transmisesem în Vest în 1970, erau autentice, iar
sănătatea mintală a acestor oameni nu era pusă nicicum la îndoială. Însă
nu ştiam dacă era o pură coincidenţă, o iniţiativă ilegală a autorităţilor
locale, a KGB-ului local, sau o politică totuşi conştientă din partea
regimului. Nu erau decât ipoteze, dovezi indirecte în acest sens. Ştiam astfel
că primul val de represiuni „psihiatrice“ apăruse deja sub Hruşciov, cu
puţin după declaraţia sa din 1959 negând existenţa în URSS a deţinuţilor
politici şi afirmând ca existau doar bolnavi mintali. Dar nu era decât o
cunoaştere empirică: am fost eu însumi martor atunci când am fost internat
la psihiatrie în 1963.
Mai apoi, odată Hruşciov destituit, valul s-a liniştit o vreme şi a
reapărut la sfârşitul lui 1968 şi începutul lui 1969. Şi atunci, nu puţini
prieteni de-ai noştri au fost închişi.
Mai mult, era uşor de deosebit cauza care provoca apariţia acelor
„valuri“: pe de-o parte, creşterea nemulţumirii şi a protestelor; pe de altă
parte, dorinţa de a nu se amplifica represiunile bătătoare la ochi şi de a se
expune la „riscuri generale“ din interior, într-o perioadă de destindere cu
Occidentul. Pe scurt, era logic, totul coincidea, dar rămânea ipotetic.
Versiunea după care Politburo, incompetent în materie de psihiatrie, „se
încredea pur şi simplu în medici“ continua să fie de necontestat. Ce-aş fi
putut face dacă nu găseam documente? Puteau foarte bine să nu existe, la
fel cum documentele privind „soluţia finală“ în problema evreiască lipsesc
din arhivele celui de al III-lea Reich.
Dar ce-am găsit până la urmă mi-a întrecut totuşi aşteptările. Pentru
început, lucrurile nu fuseseră atât de simple pentru procesul nostru din
1967. La 27 ianuarie, adică exact a doua zi după arestarea mea,
Semiceastnîi, pe atunci şef al KGB-ului, şi procurorul general Rudenko
raportau Biroului Politic ce aveau de gând să facă cu noi.

„Rezultatul a fost formarea unui grup de 35-40 de persoane care


au săvârşit activităţi dăunătoare politic fabricând şi difuzând scrieri
antisovietice şi organizând tot felul de manifestări şi adunări. Membrii
acestui grup fac apel la presa occidentală care publică documentele
fabricate de ei, pe care se străduiesc să le difuzeze pe teritoriul Uniunii
Sovietice.“

După ce descriseseră destul de amănunţit acţiunile noastre şi


enumeraseră numele noastre şi pe acelea ale presupuşilor noştri
„instigatori“, ei scriau, oarecum în paranteză:

„Trebuie să se remarce că unii din aceşti indivizi suferă de boli


mintale“.

Şi, mai departe:

„Este de asemenea atestată prin documente activitatea ostilă a


două persoane chemate să răspundă în faţa unei instanţe penale şi
eliberate, dată fiind boala lor psihică, Grigorenko P.G., ex-general-
maior al armatei sovietice, născut în 1907, şi Volpin A.S., născut în
1924216.“

Urmează enumerarea, mai mult sau mai puţin obişnuită, a măsurilor


de propagandă şi profilaxie:

„Considerând că inculparea acestor indivizi în faţa unei instanţe


penale va suscita o anumită reacţie în interiorul ţării şi în străinătate,
noi am considera că este potrivit să însărcinăm Serviciul de
propagandă al Comitetului Central şi al Comitetului din Moscova al
PCUS să efectueze munca de explicare care se impune, subînţelegând
şi declaraţiile lucrătorilor din Partid, ale unor propagandişti cu
experienţă, ale unor lucrători responsabili ai parchetului şi ai
securităţii din întreprinderi, din instituţiile publice şi mai ales de pe
lângă tineretul studenţesc.
„Comitetul Securităţii şi parchetul URSS înţeleg, în ceea ce îi
priveşte, să adopte măsuri profilactice la locurile de muncă şi
învăţământ ale indivizilor care, din imaturitate politică şi lipsă de
experienţă, îşi permit manifestări antisociale.
„Simultan, pare oportun să pregătim pentru ziarul Izvestia un
comunicat detaliat, explicând măsurile luate, şi să însărcinăm totodată
Ministerul Afacerilor Externe al URSS, KGB-ul şi parchetul să

216 Nota către CC a lui Semiceastnîi şi Rudenko nr. 162-s din 27/01/1967.
informeze în legătură cu acest lucru reprezentanţele noastre din
străinătate.“

Se creează, aşadar, impresia că şi KGB-ul şi parchetul se temeau, mai


presus de orice, să provoace în lume o reacţie la fel de furtunoasă ca aceea
pe care o declanşase cu un an mai înainte procesul Siniavski-Daniel. Păreau
că mai curând sunt pentru aplicarea „metodei psihiatrice“, cel puţin pentru
unii indivizi „afectaţi de boli mintale“. Dar - lucru de mirare - Politburo n-a
fost de părere cu ei.

De alăturat procesului-verbal nr.32


din 9 februarie 1967

Pe marginea procesului-verbal

5) Nota Comitetului Securităţii Statului


şi a parchetului URSS din 27 ianuarie 1967 nr.l62-S
(tovarăşii Brejnev, Suslov, Semiceastnîi, Rudenko, Podgornîi,
Polianski, Mazurov, Kulakov, Ponomarev, Andropov)

1) Problema nu va fi supusă examinării,


2) Să fie însărcinaţi tov. Suslov M.A., Pelş A.Ia., Semiceastnîi V.E.
să studieze chestiunile luând în considerare un schimb de păreri la
şedinţa Politburo şi, dacă este necesar, să le prezinte la CC (îndeosebi
cele privind responsabilitatea autorilor pentru transmiterea de
manuscrise trebuind să fie publicate în străinătate etc.).

Mai mult încă, Politburo n-a adoptat nici o decizie nouă în legătură cu
acest lucru: după patru luni, Semiceastnîi era destituit şi înlocuit de către
Andropov care era prezent la şedinţa din februarie. Câteva luni mai târziu,
noi eram judecaţi, toţi, şi nici unui dintre noi nu a fost recunoscut
iresponsabil.
Nu putem decât să facem supoziţii în legătură cu ce se petrecuse la
şedinţa Biroului Politic. Asupra cărui punct al juriştilor refuzaseră şefii
partidului să-şi dea acordul? Singura explicaţie care îmi vine în minte este
că nu erau de acord cu indulgenţa măsurilor propuse. Ni-l putem cu
uşurinţă închipui pe Suslov, paznicul ideologiei, spunând:
„Ce se petrece aici, tovarăşi? Ne-a fost aşadar frică de propaganda
burgheză? În cele din urmă ei sunt cei ce au câştigat afacerea Siniavski-
Daniel, iar noi nu îndrăznim să pedepsim cu toată rigoarea legii pe cei care
le-au călcat pe urme şi care îşi tipăresc calomniile în străinătate?“
Este, de asemenea, foarte verosimil ca Suslov să fi vrut de multă
vreme să-l destituie pe Semiceastnîi, care se afla în fruntea KGB-ului de pe
vremea lui Hruşciov, şi să-l înlocuiască cu protejatul său Andropov. Dar,
oricum ar sta lucrurile (şi, pare-se, n-o să ştim niciodată cheia întâmplării),
„măsurile psihiatrice“ n-au primit, în chip vizibil, aprobarea. O anumită
perioadă, după plecarea lui Hruşciov, se poate crede că ele au părut prea
blânde şi că s-a văzut, în aplicarea lor, o prea mare concesie făcută
Vestului.
Cu toate acestea, după câţiva ani, ambianţa s-a schimbat sensibil şi,
cam spre sfârşitul anului 1969, câteva persoane (Grigorenko,
Gorbanevskaia, Fainberg şi alţii) au fost recunoscuţi iresponsabili. Pe de-o
parte, Semiceastnîi avusese dreptate: procesele noastre avuseseră un
răsunet colosal; pe de altă parte, destinderea cu Vestul începuse şi trebuia
căutate mijloace eficace de represiune împotriva unui număr sporit de
contestatari, fără a atrage atenţia opiniei mondiale. În orice caz, în 1970,
„metoda psihiatrică“ a fost serios studiată de Politburo ca posibilitate de
represiune în masă. Documentele Biroului Politic în această privinţă217 sunt
extrem de ciudate, fie şi pentru că au primit gradul cel mai înalt de secret:
nu mai este vorba doar de „dosar special“, ci se vede figurând în partea de
sus, pe margine, o notă pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri:

Nota bene

Tovarăşul care va primi documente confidenţiale nu poate nici să le


transmită, nici să vorbească despre ele cu cineva fără o notă expresă a
Comitetului Central.
E strict interzisă copierea documentelor respective sau extragerea de
citate din ele.
Referinţa şi data de comunicare trebuie să fie înscrise pe fiecare
document de către tovarăşul destinatar, personal, şi întărite de semnătura sa
personală.

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

De returnat în 24 ore Strict secret


Comitetului Central al PCUS Dosar special
Serviciul general, secţia I
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Comitetul Central
Nr. P151/XIII
Dest.: tovarăşii Brejnev, Kosîghin, Suslov, Andropov, Baibakov, Petrovski,
Şciolokov, Trapeznikov, Smirtiukov.
Extras din procesul verbal nr.151 al şedinţei Politburo a Comitetului
Central al PCUS din 22 ianuarie 1970

217 Hotărârea Politburo-ului nr. P151/13 din 22/01/1967.


Problema Comitetului Securităţii

Să se traseze sarcină Ministerului Sănătăţii al URSS, Comitetului


Securităţii Statului şi Ministerului de Interne al URSS, cu participarea Gosplan
şi a Consiliilor de Miniştri ale republicilor Uniunii, să supună examinării
Comitetului Central al PCUS, în cursul primului semestru al anului 1970,
propunerile privind depistarea, înregistrarea şi organizarea tratamentului şi,
dacă este cazul, izolarea bolnavilor mintali din ţară.

Secretarul CC

Iniţiativa, după cum se poate bănui, venea de la Andropov, care


difuzase membrilor Politburo-ului un raport asupra unei regiuni - regiunea
Krasnodar - redactat de conducerea KGB şi având valoare de exemplu
pentru ceea ce se petrecea în întreaga ţară:
„...Asupra existenţei în regiune a unui număr important de bolnavi
mintali, având preocupări teroriste şi alte intenţii periculoase din punct de
vedere social. O situaţie analogă se înfăţişează şi în alte regiuni ale ţării“218.
Acest document unic merită să fie reprodus integral219.

Dest.: preşedintele Comitetului Securităţii Secret


de pe lângă Consiliul de Miniştri Tov. Andropov I.V.
al Uniunii RSS

Moscova
Conducerea regională a KGB de pe lângă CM al URSS pentru
regiunea Krasnodar dispune de materiale care atestă că în această
regiune un număr important de bolnavi mintali comit manifestări ostile
şi periculoase social, elaborează proiecte criminale şi primejdioase
politic şi introduc factori de demoralizare în viaţa oamenilor sovietici.
Pentru ultimii doi ani, o sută optzeci de indivizi de acest fel au intrat în
câmpul vizual al organelor de securitate ale regiunii. Unii dintre ei
recurg la ameninţări teroriste, intenţia lor de a ucide militanţi sau de a
comite alte crime. Astfel, Bîcikov G.A. şi Mikov E.V. şi-au permis
declaraţii antisovietice duşmănoase la adresa anumitor conducători ai
Partidului şi guvernului sovietic; Vorona A.P. a formulat, de asemenea,
ameninţări teroriste, a întocmit o listă a militanţilor din raionul Krîmsk
care „trebuie să fie exterminaţi“ şi a încercat să formeze un grup
antisovietic; Soin S.A. exprimă planul delirant şi duşmănos de a vizita
mausoleul lui Lenin şi, înarmat cu o cameră de luat vederi, să-l învie pe

218 Nota lui Andropov către membrii Politburo-ului din 19/01/1970, nr.
141-A.
219 Raportul către Andropov al şefului direcţiei KGB pentru regiunea

Krasnodar, general-maior Smorodinski, din 15/12/1969, nr. 8951.


şeful revoluţiei pentru a-l omorî mai apoi; Vatinţev G.V. a vizitat
mausoleul şi s-a dedat acolo la un act indecent şi insultător; Dmitriev
O.V. a atacat într-o pădure aproape de Soci un subofiţer din garda
guvernamentală şi l-a rănit; Pikalov V.M., în septembrie 1969, a
formulat ameninţări de lichidare fizică la adresa unuia din lucrătorii
responsabili din Comitetul orăşenesc de partid din Anapa şi utilizează
fotografia pentru a fabrica şi difuza documente calomnioase.
O serie de bolnavi mintali comit crime periculoase pentru frontiera
statului şi încearcă să pătrundă în interiorul unor clădiri, cu destinaţie
pentru străinătate, cu scopul de a părăsi ţara. În 1969, în sectorul
secţiei 32 de grăniceri, din 50 de indivizi violând frontierele sau
încercând să se urce pe clădiri cu destinaţie pentru străinătate, 19
erau afectaţi psihic. Crimele cele mai grave au fost comise de: Skrîlev
P.A. care a pus mâna pe un avion AN-2, şi-a luat zborul spre Turcia şi
a fost doborât de Apărarea Antiaeriană deasupra apelor internaţionale;
Korotenko N.A. a fugit din oraşul Kropotkin, locul încorporării sale, la
Novorosisk unde a încercat să se strecoare într-o clădire italiană;
Pavlov V.I. se pregătea să-şi trădeze patria în raionul Soci cu ajutorul
unei bărci cu motor, după ce fusese deja prins la Batumi pentru o
astfel de tentativă; Grekalov V.A. a căutat cu insistenţă mijloace de
fugă în străinătate.
Unii bolnavi ajung la Moscova, încearcă cu o obstinaţie fanatică să
întâlnească străini, pătrund în ambasadele ţărilor capitaliste pentru
tentative delirante sau cereri de azil politic. Rîbka P.L. a pătruns în
noiembrie al acestui an în ambasada Franţei; Rezak S.V. a încercat să
pătrundă în ambasada Statelor Unite; Lenialski N.I. a întâlnit englezi la
expoziţia „Inprodmaş“, le-a cerut drept de azil şi a încercat să le
transmită anumite documente. Mulţi oameni afectaţi de boli mintale
încearcă să creeze noi „partide“, organizaţii diverse, soviete, elaborează
şi difuzează proiecte de statute, programe şi legi. Astfel, Şevnin N.S.
pune la cale şi impune altora ideea delirantă a creării unor „consilii de
control al activităţilor Biroului Politic al CC al PCUS şi organelor locale
ale Partidului; în acest scop, a recrutat şi îndoctrinat aliaţi politici, a
ajuns la Moscova pentru a întâlni acolo membri activi ai unor partide
comuniste şi muncitoreşti pentru „examinarea“ acestei chestiuni,
şantajează persoanele care refuză să-l sprijine, a exprimat în scris
ameninţări secretarului comitetului de partid din Novocerkask,
provincia Rostov, în legătură cu evenimentele din 1962220; Bek A.I. a
făcut încercări de a crea un „partid“ ilegal; Pak V.A. fabrică şi difuzează

220 În vara anului 1962 greva generală şi manifestaţia paşnică a


muncitorilor din Novocercask au fost zdrobite prin forţa armelor din ordinul
Politburo.
sistematic documente cu un conţinut politic dăunător şi cere crearea
unui „guvern mondial“.
Mai mulţi bolnavi scriu multe scrisori la diverse organisme centrale
sau regionale, scrisori umplute cu elucubraţii antisovietice şi cu
ameninţări. Printre ei, Mihalciuc D.I., care se străduieşte să obţină
plecarea în străinătate, a scris într-o scrisoare către Prezidiul Sovietului
Suprem, cu data de 5 aprilie 1969: „...Vreţi să mă dedau la acte
precum acela de la poarta Boroviţki221...“ În cursul unei discuţii cu
preşedintele comitetului executiv orăşenesc din Belorecensk, el a
declarat că nu răspunde de faptele lui şi că poate comite crime.
Printre aceşti bolnavi psihici, există mulţi ce se dedau la agresiuni,
crime, violuri, şi unii fac încercări sau înfăptuiesc delicte la fel de
scandaloase. De pildă, în cursul unei faze de agravare a bolii sale,
Buzniţki A. G. şi-a decapitat fiul în vârstă de zece ani; Ovelian E.M. şi-a
ucis soţul; Ponomarenko A.M. şi-a ucis sora.
În regiune, conform informaţiilor dispensarelor psihiatrice, dintr-
un număr total de 55.800 bolnavi mintali, mulţi sunt agresivi, răi, iar
aproape 700 reprezintă un pericol social. Majoritatea îşi au domiciliul
la Krasnodar, Soci, Novorosisk, Maikop, Ghelengik şi în raioanele Eisk
şi Krîmsk.
În scopul prevenirii unor consecinţe periculoase din partea acestei
categorii de indivizi, organele de securitate ale regiunii sunt obligate să
ia măsurile ce se impun, ceea ce reclamă multă forţă şi mijloace.
La ora actuală, conform informaţiilor secţiei regionale a sănătăţii,
de la 11.000 până la 12.000 de bolnavi ar trebui să fie spitalizaţi, or
instituţiile sanitare de profil nu dispun decât de 3 785 paturi. Pentru a
evita unele manifestări primejdioase din partea unor persoane suferind
de boli mintale, după părerea noastră, de altfel împărtăşită de
responsabilii serviciilor de sănătate ale regiunii, trebuie să continuăm
să ameliorăm sistemul de măsuri pentru a depista, a înregistra, a
spitaliza şi a îngriji pe aceşti pacienţi, cât şi pentru a controla purtarea
lor în afara instituţiilor medicale.
Esenţialul problemei a fost comunicat comitetului regional şi
comitetului executiv al regiunii.

Şeful Direcţiei KGB


de pe lângă CM al URSS
pentru regiunea Krasnodar,
general-maior
S. Smorodinski

221 Aluzie la tentativa de atentat împotriva lui Brejnev comisă de un oarecare


Ilin în decembrie 1969.
15 decembrie 1969
Nr 8951

Este un document stupefiant, culmea iezuitismului cekist. În primul


rând, el a fost, fără îndoială, inspirat de Andropov în persoană: şeful unei
direcţii regionale KGB n-avea nici un motiv şi nu era nici măcar abilitat să
adreseze şefului său memorii atât de ambiţioase, cu atât mai mult cu cât el
îşi făcuse, cu singuranţă, raportul către Andropov, la vremea respectivă,
pentru fiecare dintre episoade. S-ar putea crede, de pildă, că nu fusese
semnalată la Moscova, la timpul potrivit, „utilizarea antiaerianei pentru
doborârea unui avion pe teritoriu neutru“? Putea, oare, să nu se ştie la
Moscova de vizita făcută de nişte locuitori din Krasnodar unor ambasade
străine sau la mausoleul lui Lenin, mai ales dacă se comisese acolo „un act
indecent şi insultător“? Şi dacă presupunem că iniţiativa acestui raport îi
revine efectiv generalului Smorodinski, el n-ar fi putut să nu adauge
descrierii sale asupra situaţiei fraza birocratică sacramentală: „Aşa cum am
raportat deja“. Or, nu dăm de vreo urmă a acestei fraze, de parcă toate
aceste informaţii s-ar fi acumulat vreme de doi ani la acel biet general
înainte de a exploda într-un adevărat strigăt venit din adâncul inimii.
Apoi, alegerea însăşi a episoadelor dezvăluie o deplină conştiinţă a
sublinierii pericolului actelor teroriste săvârşite de bolnavii mintali. Să
remarcăm că afacerea are loc la sfârşitul lui 1969, adică la puţin timp după
atentatul împotriva lui Brejnev222 - „actul de la poarta Boroviţki“ al cărui
autor, Ilin, a fost imediat recunoscut ca iresponsabil şi închis la spitalul
special din Kazan pentru „spitalizare pe viaţă“ (nu avea să iasă de acolo
decât la sfârşitul anilor ’80 şi fără să prezinte urme de boală mintală).
Aşadar, autorul scrisorii, ca şi cititorul ei înţelegeau perfect despre ce era
vorba. Ştiau ce voiau să însemne şi „boală mintală“ şi „pericol social“:
oamenii erau aduşi la disperare, iar profilaxia cekistă nu mai putea să aibă
efect.
Înţelegem dintr-o dată de ce a fost aleasă tocmai regiunea Krasnodar:
pe de-o parte, se aflau acolo multe centre de „profilaxie“ guvernamentală;
apoi, locul era în apropierea unei ţări capitaliste, Turcia. Numărul acţiunilor
disperate era aici mai mare decât în majoritatea teritoriului. Andropov
bravează, în mod evident, atunci când afirmă în nota preliminară că „o
situaţie analogă se înfăţişează şi în alte regiuni ale ţării“. Astfel de lucruri
sunt imposibile în regiunile din interior fără acces la o frontieră. Nimeni nu
s-ar duce să deturneze un avion în plină provincie Riazan, de unde nu poţi
ajunge la nici o frontieră cu o ţară capitalistă. Nu poţi găsi acolo „clădiri
destinate străinilor“, nici alte produse tentante pentru sovietici. Statistica
„bolilor mintale“ în astfel de provincii nu putea fi decât infinit mai modestă.

222 Atentat eşuat, comis în decembrie 1969 de către un ofiţer pe nume Ilin.
Să dăm, în sfârşit, atenţie cifrelor citate. Numărul total al bolnavilor
mintali din regiune este de 55.800, dintre care 11,000 până la 12.000 au
nevoie de spitalizare, în timp ce printre ei se află 700 „periculoşi social“.
Membrii Politburo-ului vor înţelege, aşadar, cu uşurinţă amploarea
problemei dacă situaţia este pretutindeni „analogă“, ţinând cont de cele
aproximativ o sută de provincii şi regiuni în URSS. În total, în întreaga ţară,
trebuie să existe 70.000 de periculoşi şi 1.200.000 „care au nevoie de
spitalizare“. Era vorba, aşadar, nici mai mult, nici mai puţin, decât de
crearea unui gulag psihiatric. Iar Politburo şi-a dat acordul la crearea lui, şi
chiar de urgenţă, din moment ce înţelegeau să reglementeze chestiunea într-
un semestru!
Se înţelege lesne pentru ce Andropov se hotărâse să-şi ia nişte
precauţii şi să transmită raportul subordonatului său la Politburo, ceea ce
n-a mai făcut, în mod obişnuit, nici înainte şi nici după. Asta pentru că, cu
doar trei ani mai înainte, predecesorul său, Semiceastnîi, se fripsese tocmai
cu un proiect psihiatric, pentru că arătase un exces de „blândeţe“ faţă de
duşman. Cine putea da asigurări că Biroul Politic nu se va împotrivi încă o
dată? Cu atât mai mult cu cât era vorba de o acţiune net globală, de o
adevărată răsturnare în politica represivă. De aceea proceda cum putea mai
bine pentru a-i speria pe bătrâneii din Comitetul Central, zugrăvindu-le
excesele nebunilor din regiunea Krasnodar ca şi cum o astfel de situaţie
tocmai se ivise din motive misterioase.

Bineînţeles, părăsind lagărul în ianuarie 1970, n-aveam nici cea mai


mică idee de faptul că, chiar atunci, Biroul Politic luase decizia ce urma să
mă readucă la închisoare. Nimeni printre noi nu-şi putea nici măcar
imagina aşa ceva.
Ne-am mărginit la a remarca faptul că numărul coinculpaţilor
declaraţi iresponsabili crescuse în mod sensibil. Pe de altă parte, era evident
că psihiatrii erau pe cale să elaboreze în mod coerent un sistem de
diagnosticare foarte uşor de aplicat opozanţilor politici şi, în mod general,
celor ce erau nemulţumiţi de regim. Am văzut apărând termeni atât de
îndoielnici ca acela de „delir reformator“, am văzut impunându-se noţiunea
de „schizofrenie latentă“, scumpă doctorului Snejnevski şi care, până atunci,
era contestată. În fine, era limpede că se făceau pregătiri pentru a ne
supune unor represiuni psihiatrice, însă noi nu bănuiam amploarea acestor
pregătiri.
Cu toate acestea, rezultatul a fost că, într-adevăr, campania noastră a
picat la ţanc. Nu se scursese încă un semestru, Politburo nu avusese încă
timpul să adopte măsuri decisive, când au apărut primele mele interviuri
date presei occidentale şi, o dată cu venirea verii, la televiziune, unde
puneam pe primul plan problema represiunilor psihiatrice. Îi încolţisem
chiar la locul crimei şi absolut din întâmplare. Era în genul acţiunilor de
război, imprevizibile, ca atunci când un obuz dement cade peste un depozit
de muniţii şi face să dea greş atacul proiectat. Regimul a fost constrâns să
se apere la nimereală, iar decizia de a crea un „gulag psihiatric“ a fost
amânată pentru cel puţin doi ani mai târziu. Când s-au întors la
examinarea acestei probleme, ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1972, la
puţină vreme de la procesul meu (coincidenţă sau necesitate logică, parcă
poţi să ştii! fusesem totuşi condamnat pentru calomnii împotriva psihiatriei
sovietice), atmosfera era încinsă. Se vorbea prea mult de represiuni
psihiatrice, pentru ca acei domni să revină la proiectul iniţial fără să
stârnească iarăşi campania. Cum să păstrezi secretul unei „conspiraţii“ dacă
toate mediile de informare din Occident de la vremea respectivă făceau tapaj
în legătură cu represiunile psihiatrice sovietice?
În esenţă, examinarea s-a redus pentru ei la analiza situaţiei
psihiatriei în ţară. A fost creată o comisie specială la Consiliul de Miniştri
pentru a studia problema, comisia numită Rakovski, care a dezvăluit că,
independent de orice politică, situaţia era extrem de nesatisfăcătoare.

„După informaţiile Ministerului Sănătăţii din URSS, se remarcă o


creştere în ţară a bolilor mintale. Dacă, pentru începutul anului 1966,
se înregistrau în aşezămintele neuropsihologice nespitaliceşti 2,114
milioane de bolnavi, acest număr depăşea în 1971 3,7 milioane,
280.000 aflându-se în tratament permanent.
Punerea la dispoziţia populaţiei de paturi psihiatrice este de mai
mult de 2 ori inferioară nevoilor. Baza materială a marii majorităţi a
clinicilor psihiatrice este nesatisfăcătoare, o parte importantă este
instalată în localuri improvizate, improprii instalării normale a
pacienţilor. În multe spitale, suprafaţa pe cap de bolnav este de 2 până
la 2,5 m2, norma fiind de 7 metri. În numeroase cazuri, bolnavii sunt
plasaţi câte doi în acelaşi pat, dacă nu direct pe jos. În mai multe
spitale au fost construite stănoage cu două etaje [...]
Ca urmare a supraîncărcării clinicilor, normele de viaţă şi cele
sanitare sunt încălcate, condiţiile de întreţinere, examinare şi îngrijire
ale bolnavilor sunt intolerabile, aşa cum sunt şi pentru munca
personalului medical. Cazurile de externare prematură a pacienţilor nu
sunt rare.
Se poate vedea în ultima vreme o creştere a numărului victimelor
psihozelor alcoolice şi al alcoolicilor cronici, care se prezintă tot mai des
în aşezăminte psihiatrice, ceea ce, de la an la an, face să scadă
numărul bolnavilor mintali îngrijiţi în clinici.
Creşterea anuală a numărului de paturi este extrem de scăzută.
Din 1965 până în 1970, ea n-a atins în medie pentru URSS decât 4%
din numărul paturilor disponibile şi s-a efectuat în mare măsură prin
mijloace improvizate şi de suprapopulare a clădirilor spitalelor
psihiatrice.
Dificultăţile pe care le întâlneşte spitalizarea bolnavilor mintali,
externarea lor prematură din clinici contribuie la prezenţa în rândurile
populaţiei a unor bolnavi greu atinşi şi uneori periculoşi social.
Conform informaţiilor furnizate de ministerul de Interne al URSS
pe teritoriul ţării, s-a constatat în ultima vreme o creştere a numărului
crimelor, actelor de banditism, de jaf, de furt şi al altor delicte grave,
săvârşite de indivizi atinşi de boli mintale. În 1970, ei au comis 6.493
delicte, dintre care 937 crime. Unele din aceste crime au fost săvârşite
cu o deosebită cruzime şi au făcut mari cantităţi de victime [...].
Rezoluţia CC al PCUS şi a Consiliului de Miniştri al URSS din 5
iulie 1968, nr. 517, «Măsuri pentru ameliorarea stării de sănătate şi
dezvoltarea ştiinţei medicale în ţară», prevedea construirea şi punerea
în exploatare înainte de 1975 a măcar 125 de spitale psihiatrice de cel
puţin 500 de paturi fiecare. În planul economiei naţionale pentru 1971-
1975 sunt prevăzute construirea a 114 spitale psihiatrice şi utilizarea a
43.800 de paturi.
În 1971, Ministerul Sănătăţii din URSS, împreună cu Ministerul de
Interne şi cu KGB de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, a depus la
Consiliul de Miniştri al URSS un proiect de rezoluţie privind măsurile
care să asigure ameliorarea asistenţei medicale pentru bolnavii mintali
[...].
La 26 ianuarie al aceluiaşi an, Prezidiul Consiliului de Miniştri al
URSS a studiat chestiunea şi a trasat sarcină unei comisii compuse din
tovarăşii Rakovski, Martînov, Petrovski, Ţvigun, Şciolokov, Volkov,
Garbuzov, Prohorov să pună la punct un proiect de rezoluţie care să
prevadă un schimb de vederi la Prezidiu“223.

În fine, toată treaba a fost pusă la păstrare pentru o lungă perioadă, a


intrat în sfera problemelor pur profesionale şi şi-a pierdut acuitatea politică.
Este evident că numărul spitalelor psihiatrice a sporit notabil spre sfârşitul
anilor ’70 conform planificării, însă numărul internaţilor pe motive politice
nu s-a ridicat nici măcar proporţional cu numărul spitalelor. Asta nu este
ceva surprinzător, dacă luăm în considerare amploarea campaniei mondiale
împotriva abuzurilor psihiatriei.

„În mai multe ţări occidentale se vede intensificându-se o


campanie antisovietică, însoţită de elucubraţii grosolane, asupra
utilizării psihiatriei în URSS, ca aşa-zisă armă politică împotriva celor

223 Nota şefului Departamentului Ştiinţelor şi Aşezămintelor de învăţământ


al CC al PCUS, Trapeznikov, din 18/02/1972 şi rezoluţia secretariatului St-
31/19 s din 22/02/1972.
ce gândesc neortodox, scria Andropov într-un raport pentru CC224.
Centrele ideologice şi serviciile speciale ale adversarului angajează pe
larg în această acţiune mediile de informare, folosesc tribunele
forumurilor ştiinţifice, inspiră «manifestări» şi «proteste» antisovietice...
Ultimele informaţii atestă că această campanie are caracterul unei
acţiuni antisovietice deliberate. Organizatorii acestor declaraţii
calomnioase, după cum se vede, se străduie să pregătească opinia
publică pentru o condamnare oficială a «abuzului psihiatriei în URSS»
cu ocazia apropiatului Congres mondial al psihiatrilor (Honolulu,
Statele Unite), în august 1977, sperând să producă o rezonanţă
negativă în ajunul sărbătoririi celei de a 60-a aniversări a Marii
Revoluţii Socialiste din Octombrie.
În intensificarea sentimentelor antisovietice, un rol important
revine Colegiului regal de psihiatrie din Marea Britanie, care este
controlat de elemente prosioniste. Cu prilejul congresului său din
1976, el a luat decizia de a se adresa participanţilor la cel de al VI-lea
Congres mondial de psihiatrie pentru a cere condamnarea «utilizării
sistematice a psihiatrilor în scopuri politice în URSS». O echipă de
lucru a fost creată pentru a studia «dovezile de abuz în psihiatrie».
În iunie 1976, problema «situaţiei psihiatriei sovietice» a fost
examinată de adunarea generală a Uniunii franceze a psihiatrilor şi a
fost luată o hotărâre «condamnând acţiunile psihiatrilor din URSS», în
timp ce o petiţie cerea «să se pună capăt utilizării psihiatriei în scopuri
represive».
Iniţiatorii acestei acţiuni exercită o presiune şi asupra conducerii
Asociaţiei mondiale a psihiatrilor. Comitetul executiv al acestei asociaţii
primeşte «dovezi ale abuzului psihiatriei» fabricate în Occident şi
cererile de intervenţie vizând condamnarea psihiatrilor sovietici.
Psihiatrii englezi D. Lea şi L. Riss, membri ai Comitetului executiv al
Asociaţiei mondiale a psihiatrilor, fac obiectul unei hăituieli pentru
singurul fapt de a fi fost aleşi membri de onoare ai Societăţii sovietice
de neuropatologie şi de psihiatrie, la iniţiativa unor savanţi sovietici.
Cu ocazia simpozionului Asociaţiei mondiale a psihiatrilor care s-a
desfăşurat la Londra, în iunie 1976, privind «etica şi psihiatria»,
anumiţi participanţi au încercat să includă într-o declaraţie un punct
privind «disidenţii politici», cu sprijinul anumitor membri ai
Parlamentului, al majorităţii ziarelor din Londra, al radioului şi
televiziunii, cât şi al participanţilor la mitingul antisovietic care fusese
organizat. Cu toate acestea, datorită poziţiei energice şi consecvente a
Pr. Vartanian M.E., reprezentant sovietic şi membru al Comitetului
executiv al Asociaţiei, această propunere a putut fi îndepărtată.

224 Nota lui Andropov către CC nr. 2066-A din 10/09/1976.


Comitetul Securităţii, datorită mijloacelor sale operaţionale, ia
măsuri de contracarare a atacurilor ostile ce sunt provocate în
Occident în jurul psihiatriei sovietice.
În acelaşi timp, noi am considerat oportun, prin intermediul secţiei
de ştiinţe şi al instituţiilor de învăţământ ale CC al PCUS, ca şi prin
intermediul secţiei de propagandă a CC al PCUS, să se traseze sarcină
ministerului Sănătăţii din URSS să ia, în timp perioada de pregătire şi
de desfăşurare a. celui de ai VI-lea Congres mondial de psihiatrie
(1977), măsurile oficiale adecvate, utilizând canalele de schimburi
ştiinţifice internaţionale, organizând acoperirea lor în planul
propagandei, simultan cu organele de informare“.

Să se remarce cu atenţie că toate astea sunt scrise fără urmă de


ironie, ca şi cum nu Andropov în persoană fusese cel ce tocmai expediase
Comitetului Central documentele şi propunerile privind gulagul psihiatric.
Fără a se uita şi menţionarea bieţilor psihiatri englezi urmăriţi, D. Lea şi L.
Riss, care ar fi fost aleşi membri de onoare ai Societăţii sovietice de
psihiatrie „la iniţiativa unor savanţi sovietici“, în timp ce CC şi Andropov
ştiau pertinent că iniţiativa le revenea225. Ba mai mult, acea manipulare a
psihiatrilor occidentali era strict metodică şi dictată de o hotărâre a CC:

„Ministerul Sănătăţii al URSS efectuează o muncă de depistare a


marilor psihiatri progresişti din Statele Unite, din Anglia, din Franţa şi
din alte ţări capitaliste, corelată cu invitarea lor în URSS pentru a
participa la conferinţe şi colocvii şi a se familiariza cu realizările
asistenţei psihiatrice din ţara noastră. Obiectivul este de a utiliza
declaraţiile lor pozitive pentru munca noastră de propagandă în
străinătate... Ministerul Sănătăţii şi Ministerul de Interne al URSS au
organizat inspecţii în spitalele specializate în care se practică
internarea şi tratamentul coercitiv al persoanelor afectate de boli
mintale, pentru ameliorarea asistenţei medicale a acestei categorii de
pacienţi. Aceasta în intenţia, dacă era nevoie, de a realiza o vizită a
specialiştilor străini în anumite aşezăminte spitaliceşti“226.

E de la sine înţeles că acestor colegi occidentali „progresişti“ nu li se


vor arăta acele azile psihiatrice obişnuite în care paturile lipsesc şi în care
sunt culcaţi pacienţii câte doi în acelaşi pat sau chiar pe jos. Acestea fiind

225 Rezoluţia CC din 12/04/1977 «fără proces-verbal» (1451 s din 10/04) şi


rezoluţia CC din 14/10/1972 «fără proces-verbal» (4471 din 6/10).
226 Nota lui Trapeznikov, şeful Departamentului ştiinţelor, către CC, şi a

subdirectorului Serviciului de propagandă Nenaşev din 9/12/1976, nr. 320-


A/7, şi nota vice-ministrului Sănătăţii al URSS, Burenkov, din 22/10/1976,
nr. 2750 s.
zise, unii erau aparent atât de „progresişti“, încât nici măcar asta nu i-ar fi
şocat.
Se găsesc occidentali, ca dr. A. Fernandes da Fonseca, psihiatru şi
deputat socialist în Parlamentul portughez, destul de complezenţi pentru a-i
avertiza pe sovietici că nişte personalităţi occidentale se pregătesc să
transforme Congresul de la Honolulu în maşină de război antisovietică. Este
important, aşadar, ca sovieticii să fie gata de ripostă. Este ceea ce
încredinţează Comitetului Central Jukov, „parlamentar“ sovietic.

„A. Fernandes da Fonseca a subliniat că lucrul de care e nevoie


acum nu sunt declaraţii generale cu caracter politic demonstrând
absurditatea acuzaţiilor americane, ci materiale ştiinţifice concrete:
diagnostice şi rapoarte de tratament ale unor oameni ca Pliuşci,
Bukovski şi alţii, care sunt «victime inocente»“227.

Mi-ar plăcea mult astăzi să-l întâlnesc pe acel A. Fernandes da


Fonseca, de preferinţă în faţa unor ziarişti sau la televiziune. Însă nu se va
hotărî să facă acest lucru, la fel ca toţi ceilalţi adversari ai noştri de pe
vremea războiului rece. Presupunând că ar fi târât cu forţa, el tot nu s-ar
căi. Pun prinsoare că ar repeta că „nu ştia“, că „nu credea“ şi că americanii
sunt vinovaţi de toate. În orice caz, de atunci, nu a trimis scuze nici lui
Pliuşci, nici mie.
Trebuie oare să mai spunem cât de mult s-au bucurat „psihiatrii
noştri sovietici în civil“ să aibă un astfel de asistent voluntar care le
permitea „să utilizeze ulterior posibilităţile sale pentru difuzarea informaţiei
care ne-ar fi necesară228“? Aveau doar mult de lucru: practic, în fiecare an,
CC vedea redactându-se şi adoptându-se un „Plan de măsuri vizând
demascarea campaniei de calomnie antisovietică în legătură cu pretinsele
«abuzuri politice» ale psihiatriei“. Sunt documente impresionante care conţin
elaborarea minuţioasă a unei contracampanii internaţionale, în care toate
mijloacele sunt puse la bătaie: presă, televiziune, diplomaţia sovietică,
măsuri ale KGB-ului. Şi tactica, şi strategia, înainte, ca şi după Honolulu.
Dar dacă, înainte de Honolulu, este vorba în esenţă de un complex de
măsuri defensive de propagandă, după Honolulu, este vorba de o luptă
crâncenă de supravieţuire.
Condamnarea de la Honolulu a fost o severă înfrângere pentru regim,
depăşind cu mult cadrul strict al psihiatriei. Înainte de orice pentru că, în
ciuda celor mai înverşunate eforturi, maşina politicii externe nu a izbutit s-o
prevină.

227Nota către CC a lui I. Jukov din 16/11/1976.


228Nota ministrului Sănătăţii al URSS, Petrovski, adresată CC în ziua de
13/12/1976, nr. 3193 s, şi nota către CC a subdirectorului
Departamentului ştiinţelor din CC, Şcerbakov, la data de 28/12/1976.
Psihiatrii sovieticii au avut totuşi tupeul să afirme că, în pofida
adoptării formale a rezoluţiei calomnioase a anglo-australienilor, „psihiatria
sovietică a fost cea care a cucerit moralmente victoria229 la Congres“.
O astfel de „victorie“ nu convenea fireşte Comitetului Central. Se
impunea un contraatac. Trebuia să se demonstreze caracterul calomnios al
aserţiunilor occidentale, să se facă apel la ţările socialiste şi să fie iniţiate în
tehnicile de psihiatrie „clinică şi judiciară“ pe care le practica celebrul
institut V.I. Serbski din Moscova. Trebuia:

„Să se continue studierea poziţiilor psihiatrilor şi savanţilor din


ţările capitaliste şi a orientării ştiinţifice a cercetărilor lor pentru a-i
aduce pe unii dintre ei să colaboreze cu noi în cadrul unor conferinţe şi
simpozioane ştiinţifice, cât şi al unor acorduri încheiate între institute.
Să fie utilizate în acest scop canalele de colaborare instaurate cu
principalele firme farmaceutice din ţările capitaliste.
Să fie luate măsurile necesare pentru integrarea mai activă a
psihiatrilor din ţările în curs de dezvoltare în activităţile conferinţelor
care se desfăşoară în URSS şi să se folosească toate mijloacele pentru
trimiterea de specialişti sovietici în misiune în ţările în curs de
dezvoltare pentru a ţine acolo conferinţe asupra problemelor
psihiatriei“230.

La toate acestea se adăugau uneori lucruri ciudate. Astfel, înainte şi


după Honolulu, una din măsurile esenţiale consta în „organizarea culegerii
de informaţii privind soarta persoanelor atinse psihic, ex-cetăţeni sovietici
care au părăsit Uniunea Sovietică, pentru folosirea acestor informaţii într-
un mod convenabil, ţinându-se seama de exigenţele eticii medicale, pentru
demascarea caracterului calomnios al acuzaţiilor aduse psihiatriei sovietice.
Organisme responsabile: Ministerul Afacerilor Externe al URSS, Comitetul
Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, Ministerul

229 Nota către CC a vice-ministrului Sănătăţii, Venediktov, a preşedintelui


Consiliului psihiatric, Babaian, a directorului Institutului de psihiatrie
judiciară al Academiei de ştiinţe medicale a URSS, Snejnevski, «Raport
asupra bilanţului celui de-al VI-lea Congres mondial de psihiatrie», nr. 3043
s şi nota ministrului Sănătăţii din URSS, Petrovski, nr. 3042 s din
21/11/1977.
230 Nota către CC a lui Trapeznikov pentru Departamentul ştiinţelor, a lui

Tiajelnikov pentru Serviciul de propagandă, a lui Şapoşnikov, director


adjunct al Relaţiilor internaţionale, şi a lui Ignatenko, director adjunct al
Serviciului de propagandă pentru politica externă, din 13/04/1978 nr. 1763
s; nota către CC a ministrului Sănătăţii, Petrovski, din 14/03/1978 nr. 303
s; plan de măsuri esenţiale destinate să demaşte campania antisovietică şi
calomnioasă dezlănţuită în legătură cu «abuzurile politice» în materie de
psihiatrie în 1978-1979 nr. 758 s.
Sănătăţii al URSS“.
De fapt, era vorba de a se şti cine dintre noi, plasat cândva într-un
spital psihiatric sovietic, se dusese pentru a fi îngrijit de psihiatri în
străinătate. Şi, pe legea mea, dacă asemenea cazuri nu se întâlneau, ele
trebuiau inventate. KGB n-a aşteptat să i se spună de două ori şi au fost
văzute apărând curând, în cutare sau cutare ediţie de stânga, informaţii
despre cutare sau cutare dintre prietenii noştri care ar fi fost internat din
raţiuni psihiatrice, de data asta în Occident. Au fost publicate îndeosebi
informaţii de acest gen despre Alik Volpin, care trăia pe atunci în Statele
Unite şi care s-a grăbit să facă reclamaţie pe lângă justiţia americană
împotriva acestor publicaţii. Panicaţi, Andropov, Kuzneţov, Zamiatin şi
Tolkunov au informat CC:

„Cercurile reacţionare sioniste din SUA, în scopuri de provocare


patentă, au iniţiat recursul la tribunale americane al renegatului
Esenin-Volpin. El a făcut plângere, pentru defăimare prin publicaţii,
împotriva agenţei TASS, Agenţiei de presă Novosti şi ziarului american
Daily World (organul Partidului Comunist din Statele Unite). Pretextul
formal i-a fost furnizat de textul reprodus în Izvestia şi Sovietskaia
Rossia, pe care l-a publicat ziarul italian de stânga Ragione (în mai
1976) şi care demască propaganda reacţionară calomnioasă,
pretinzând că nişte oameni sănătoşi sunt internaţi în azile psihiatrice
sovietice pentru raţiuni politice. Acest articol afirmă în legătură cu
Esenin-Volpin că «acest om, atât de fierbinte apărat de presa
occidentală, nici n-ajunsese bine în Italia că se şi găsea într-un spital
pentru demenţi; el se află acum în tratament la nişte psihiatri
americani».
TASS a publicat această notă în nişte ziare sovietice, agenţia de
presă Novosti într-una din publicaţiile sale din RFG, Daily World a
publicat un text făcut de el pe baza acestei note.
Tribunalul american a înmânat citaţiile pentru înfăţişare secţiilor
newyorkeze TASS şi APN, cerându-le să se prezinte în faţa autorităţii
înainte de 2 februarie sub pedeapsa de a fi recunoscute ca vinovate şi
de a vărsa respectiv 200.000 dolari - daune lui Esenin-Volpin.
Plângerea însăşi a fost redactată în spiritul provocării antisovietice
asupra unei pretinse persecuţii a nonconformiştilor din URSS,
internării lor în azile psihiatrice şi altor baliverne. Toate acestea sunt
calculate pentru a aţâţa în America o nouă campanie împotriva Uniunii
Sovietice, mobilizând mediile de informare din SUA.
Pentru a pune capăt acestui proces, ambasadorul URSS în Statele
Unite a avut o întrevedere cu subsecretarul de stat al Statelor Unite şi
i-a atras atenţia asupra caracterului inacceptabil al acţiunilor
întreprinse, fără nici un temei, de justiţia americană. Secretarul de stat
american a eludat problema, avansând ideea că «din punct de vedere
juridic afacerea era departe de a fi simplă».
Pentru a evita ca reprezentanţii TASS şi APN să fie nevoiţi să se
înfăţişeze în faţa unui tribunal american şi să se vadă implicaţi în acest
proces de provocare, ambasadorul a obţinut autorizaţia de a face apel
la un avocat american pentru a obţine prin intermediul său oprirea
procesului şi anularea plângerii, utilizând legislaţia americană.
Ambasadorul a primit, de asemenea, însărcinarea de a insista pe
lângă secretarul de stat pentru luarea de urgenţă a unor măsuri care
să pună capăt procesului intentat de Esenin-Volpin, proces nejustificat
şi care urmăreşte scopuri ostile Uniunii Sovietice, aşa cum o dezvăluie
substanţa însăşi a plângerii. În plus, ambasadorul a fost însărcinat să
facă partea americană să înţeleagă că, în caz contrar, noi vom fi obligaţi
să luăm măsuri în replică împotriva organelor de presă americane şi
corespondenţilor lor de la Moscova, care publică frecvent informaţii
calomnioase privind Uniunea Sovietică şi cetăţenii ei.
În funcţie de răspunsul părţii americane şi de desfăşurarea
ulterioară a afacerii, considerăm oportună elaborarea în cadrul
Comitetului Securităţii Statului a măsurilor necesare de replică.
Considerăm tot atât de oportună continuarea politicii prevăzute prin
mijlocirea Departamentului de Stat al Statelor Unite.
Pentru a nu fi realmente compromişi de acest proces, aşa cum trag
nădejde cercurile sioniste care au urzit plângerea lui Esenin-Volpin,
considerăm că reprezentanţii TASS şi APN nu trebuie să se prezinte în
faţa justiţiei americane nici acum, nici ulterior. Considerăm oportun să
ne coordonăm acţiunile cu prietenii noştri în ce priveşte o plângere
analogă depusă împotriva lui Daily World.
Cerem aprobare pentru continuarea acţiunilor noastre231.“

Bineînţeles, CC a aprobat „continuarea“ acestor „acţiuni“232 şi i-a


acoperit prin decizia sa pe cekiştii deloc isteţi care se lăsaseră prinşi cu o
minciună evidentă. Totul era „oportun“ atunci când era vorba de cauza
socialismului. Departamentul de Stat s-a temut de confruntare şi a cedat.
Nu ştim cum au putut să-şi bage nasul în treburile justiţiei - intervenţie cu
caracter de delict după legile americane -, însă afacerea nu a avut urmări
judiciare.
Şi e păcat. Dacă Occidentul ar fi avut curajul măcar să nu-şi încalce
propriile sale legi şi reguli din complezenţă pentru diktatul sovietic,
comunismul ar fi murit mult mai devreme şi ar fi pricinuit mai puţine
suferinţe omeneşti. În orice caz, exemplul furnizat de atitudinea demnă a

231 Nota lui Andropov, Kuzneţov, Zamiatin şi Tolkunov, către CC, din
24/01/1977, transmisă cu nr. 42 s.
232 Rezoluţia secretariatului CC St-42/18 gs din 26/01/1977.
psihiatrilor din majoritatea ţărilor occidentale a oferit cea mai bună dintre
dovezi. Conducătorii sovietici n-au mai putut în cele din urmă să-şi
instaureze gulagul psihiatric, tot planul lor măreţ a murit înainte de a se
naşte şi, până în 1989, au fost nevoiţi să se justifice în faţa lumii întregi şi
să adopte „măsuri“ după „măsuri“. Ei n-au izbutit să şteargă complet
această pată infamantă. Mai mult încă, politica noastră de glasnost s-a
dovedit în această privinţă atât de eficace, încât la sfârşitul anilor ’70 KGB
tremura la gândul ca nu cumva vreun disident cunoscut să nimerească într-
un azil, fie şi din întâmplare sau independent de voinţa sa.
Datorită acestui lucru, de pildă, Alexandr Zinoviev nu a fost arestat.
S-a preferat expedierea lui în Vest.

„Materialele de care dispune Comitetul atestă că toate activităţile


lui Zinoviev sunt îndreptate împotriva legii, iar noi avem temeiuri
juridice pentru a-l târî în faţa unei jurisdicţii penale, raporta Andropov
la CC în 1978. Totuşi, această măsură menită să pună capăt activităţii
antsovietice a lui Zinoviev nu ar putea fi aplicată, după părerea
noastră, lui Zinoviev într-un mod potrivit, pentru motivul că, în
conformitate cu declaraţiile mai multor persoane, el a urmat un
tratament de dezintoxicare alcoolică, este dezechilibrat psihic, afectat
de nebunia grandorii. Aceste circumstanţe (dacă Zinoviev s-ar fi
prezentat în faţa tribunalelor) ar putea incita tribunalul să-l declare
bolnav mintal, având nevoie să suporte un tratament coercitiv. Avându-
se în vedere campania care s-a dezlănţuit în Occident asupra psihiatriei
în URSS, această măsură represivă pare inoportună“233.

Abia în 1989, în toiul aplicării politicii glasnost de către Gorbaciov-


Iakovlev, când era rentabil să-ţi mărturiseşti crimele trecute, Politburo a
adoptat, în sfârşit, o rezoluţie „Asupra ameliorării legislaţiei privind
condiţiile şi desfăşurarea asistenţei psihiatrice“, care introducea garanţii
juridice împotriva abuzurilor psihiatriei234. Este, de asemenea, adevărat că,
şi atunci, această măsură a fost, în parte, smulsă prin constrângere şi s-a
simţit presiunea Occidentului.

„Pe parcursul aplicării rezoluţiei CC al PCUS din 10 mai 1989


(P157/37) «Asupra contactelor sovieto-americane în domeniul
psihiatric», Ministerul Afacerilor Externe din URSS, Ministerul Sănătăţii
din URSS şi Academia de Ştiinţe a URSS au ajuns la concluzia că
schimbările posibile ale unor directive administrative sau ale altor acte
normative reglementând prestările de asistenţă psihiatrică în cadrul
actualei «Rezoluţii asupra condiţiilor şi ordinii prestărilor în materie de

233 Nota lui Andropov către CC nr. 1311-A din ? iunie 1978.
234 Rezoluţia Secretariatului CC P171/21 din 15/11/1989.
asistenţă psihiatrică» nu ar putea fi considerate suficiente pentru
rezolvarea problemelor care se pun. Rezoluţia nu corespunde în
totalitate, articolelor 54 şi 57 din Constituţia URSS care garantează
imunitatea persoanelor şi dreptul cetăţenilor de a-şi apăra pe cale
judiciară libertatea individuală. Imperfecţiunea rezoluţiei nu permite
excluderea deplină a posibilităţii unor cazuri de folosire arbitrară a
psihiatriei, după cum ea sporeşte şansele de eroare în spitalizarea
psihiatrică împotriva voinţei pacientului. Rezoluţia presupune şi alte
probleme importante.
„Legislaţia în vigoare reclamă îmbunătăţiri şi din unghiul
obligaţiilor internaţionale ale URSS, aşa cum decurg ele, îndeosebi, din
principiile documentului final al Conferinţei de la Viena, contrasemnat
de statele participante la Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în
Europa. Se ştie că în cadrul ONU se elaborează proiectul unui
document privind principiile şi garanţiile de apărare a bolnavilor
mintali şi de îmbunătăţire a asistenţei psihiatrice. Mai multe norme
prevăzute în proiect, asupra cărora ne-am dat acordul nostru de
principiu, nu figurează în legislaţia în vigoare în ţara noastră“.

Apoi, odată enumerată o serie de amendamente legislative, ei conchid:

„Acest lucru va constitui un pas nou, realizat pentru înlăturarea


aspectului politic în problemele psihiatrice“235.

Există acum în Rusia şi în Ucraina grupuri sociale, compuse din


psihiatri veghind la evitarea resurgenţei unei deturnări a profesiei lor în
scopuri politice. Ei anchetează toate cazurile suspecte, studiază fiecare
plângere, vizitează clinicile psihiatrice şi, când este cazul, fac demersuri pe
lângă autorităţi pentru a obţine revizuirea cazurilor suspecte. Însă, acum
astfel de cazuri sunt rare şi nu sunt mai frecvente decât în alte ţări. În
psihiatrie, spre deosebire de multe alte domenii ale vieţii sovietice, s-au
produs schimbări frapante. Pentru psihiatrii de astăzi, epoca noastră
aparţine deja istoriei. La spitalul special din Leningrad, unde făcusem
odinioară cunoştinţă cu generalul Grigorenko, sunt arătate acum
vizitatorilor cazurile noastre de „historia morbi“; aşa cum se arată în
fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel celula pe care o ocupa Bakunin. În 1992,
când îmi pregăteam depoziţia în faţa Tribunalului constituţional, m-am dus
să vizitez Institutul central de psihiatrie judiciară Serbski cu o echipă a
televiziunii ruse. Am fost întâmpinaţi de o tânără femeie graţioasă, dr.
Tatiana Dmitrieva, actuala directoare a Institutului.
„V-am citit cartea şi de mult voiam să vă spun că tot ce aţi scris

235Nota lui Şevardnadze, Ceazov, Logunov către CC din 8/08/1989, nr.


696/OS pentru rezoluţia Politburo P171/21 din 15/11/1989.
despre institutul nostru şi despre «spitalele specializate» este adevărat.“
Ştiu că ea nu trişează: a făcut deja dezvăluiri presei236.
S-au scurs treizeci de ani de când am trecut pentru prima oară pragul
acestui aşezământ cândva sinistru. Dintre toţi cei ce m-au cunoscut în
calitate de „pacient“, nu rămân decât două persoane, o femeie bătrână de
serviciu, Şura, şi „directorul onorific“, „academicianul“ G. V. Morozov, care
ne trata. Nimeni n-a revenit asupra diagnosticelor noastre, nimeni nici nu s-
a gândit măcar să-şi ceară scuze pentru toate calomniile care, vreme de
decenii, au fost împroşcate asupra noastră în presă sau şuşotite în legătură
cu noi în culise, cu prilejul „contactelor personale“. Nici unul din acei
„academicieni“ n-a compărut în faţa unui tribunal pentru crimă împotriva
umanităţii, nici măcar nu a fost degradat pentru a fi încălcat jurământul lui
Hippocrate. Ba dimpotrivă, mulţi, ca Vartanian şi Babaian, continuă să
conducă psihiatria sovietică şi chiar să o reprezinte în străinătate. Şi dacă
puterea actuală nu are nevoie de „metoda psihiatrică“, asta nu înseamnă că
puterea de mâine nu va recurge la ea. E oare atât de greu să te întorci la aşa
ceva? Ar fi de ajuns s-o dai afară pe acea graţioasă doamnă din postul ei de
directoare şi să bagi la puşcărie în lagăre pe cei câţiva psihiatri din grupurile
de vigilenţă. Cât despre a şti către ce programe va fi dirijată psihiatria
pentru a corecta creierele cetăţenilor - socialism naţional sau internaţional?
-, asta nu reprezintă decât o chestiune secundară.

11. În ce credeau ei?


Nu se poate tăgădui că utilizarea psihiatriei ca instrument de
represiune politică a fost cea mai strigătoare la cer crimă împotriva
umanităţii în anii de după război. Posteritatea îşi va aminti de ea peste
secole, şi aşa cum noi ne amintim de ghilotina Revoluţiei franceze, aşa cum
rămân în istorie gulagul stalinist şi camerele de gazare hitleriste. Mai mult,
documentele citate mai sus demonstrează neîndoielnic acest lucru ca
nefiind o întâmplare, nu era vorba de capriciul vreunui executant, ci de o
metodă politică a Biroului Politic, fără acordul căruia nici un fir de păr nu se
clintea de pe capul nostru. Totuşi, chiar dacă pare ciudat, după lectura
acelor documente, nu pot răspunde total la această întrebare: Politburo
înţelegea el oare cu adevărat ce făcea? Într-adevăr, în pofida simţului său
practic, el trăia realmente în lumea fantastică a realismului socialist, în care
nu se mai putea deosebi faptul real de ficţiune, nici informaţia de
dezinformare. Pentru acei oameni, mai ales, adevărul era un instrument
(adevăr de „clasă“) prin definiţie, în funcţie de ideologia lor. Ca şi legalitatea,
el se supunea principiului „oportunităţii“.

236Nezavisimaia Gazeta, iunie 1991, «Aici erau îngrijiţi disidenţii», Dmitri


Frolov.
În realitate, se pot oare aplica unor oameni de acest soi criterii cum ar
fi binele şi răul, adevărul şi minciuna? Mă întreb cu atât mai mult cu cât, în
limba de lemn comunistă, aceste cuvinte atât de familiare urechilor noastre,
ca şi multe altele, aveau un sens complet diferit. Un exemplu: acuzându-ne
de „Calomnie împotriva ordinii sociale şi a statului“ într-un mod obsesiv,
incantatoriu, repetând termenul de „calomnios“ în toate documentele lor,
hotărârile lor, scrisorile lor, pentru a incrimina cuvintele noastre,
publicaţiile noastre, documentele samizdat, credeau ei cu adevărat că noi
deformam conştient sau chiar inconştient realitatea? Cu siguranţă nu. Însă
chiar conceptele de „realitate“ sau de „obiectivitate“ aveau în limbajul lor un
sens diferit. Ideologia respingea orice umanitate comună şi prin aceasta,
sensul comun al cuvintelor: nu puteau să existe „realitate“ sau
„obiectivitate“ care să nu fie „burgheze“ sau „socialiste“. Astfel, „calomnia
împotriva realităţii socialiste“ însemna pur şi simplu dezacordul între cutare
cuvânt sau cutare scriere şi imaginea „socialismului real“ pe care Politburo
şi-o formase. Or, această imagine presupunea prin definiţie că nu puteau
exista „vicii sau lipsuri organice“, ci doar „defecte particulare“ sau „probleme
de creştere“.
E uşor să ne închipuim la ce absurdităţi aveau să conducă toate
astea, fie doar pe plan lingvistic. Astfel, de pildă, Andropov, în scrisoarea sa
către Brejnev în legătură cu expulzarea lui Soljeniţîn, scrie237: „Cartea
Arhipelagul Gulag este neîndoielnic antisovietică, însă faptele descrise în
această carte au avut efectiv loc.“ Iar în anumite documente se vede chiar
apărând expresia de „fapte calomnioase“, ce nu s-ar putea explica în afara
sistemului sovietic. Cum să nu te încurci şi să nu confunzi „realul“ şi „cu
adevărat realul“?
Ceea ce complica şi mai mult totul era faptul că, între timp,
conceptele se formalizaseră, iar limba se simplificase. Astfel se încetase să se
mai folosească adjectivul „socialist“ alături de orice cuvânt mărunt, căci era
de la sine înţeles. Ce termen se putea oare întrebuinţa? Nu exista un altul.
Era aşadar imposibil să spui: „Nu există democraţie în URSS“; şi mai puţin
încă: „nu există o adevărată democraţie în URSS.“ Cum vreţi
dumneavoastră aşadar? Noi aveam democraţia socialistă, cea mai autentică,
spre deosebire de democraţia burgheză. Dacă pentru acest fapt erai acuzat
de „elucubraţii calomnioase antisovietice“, aceasta însemna pur şi simplu că
erai sub incidenţa articolului 190-1 din Codul penal, în timp ce, dacă era
vorba de „elucubraţii antisovietice“, asta te trimitea la articolul 70, pe când
„dăunător din punct de vedere ideologic“ voia să însemne că aveai mai
degrabă noroc şi că, după toate aparenţele, vei fi alungat din munca ta, din
Partid, din Komsomol, din institut sau din altă parte, adică ţi se vor aplica
„măsuri de profilaxie“. În acelaşi chip, în anii ’30, expresia „duşman al

237 Cf. nota 79.


poporului din prima categorie“ însemna un glonte în ceafă, „categoria a
doua“ făgăduind lagărul de concentrare sau exilul.
În consecinţă, a spune ceea ce oamenii din Politburo aveau „de-
adevăratelea“ în cap este cu adevărat cu neputinţă. De altfel, acel „de-
adevăratelea“ exista oare pentru ei? Nu exista ieşire din cercul vicios al
realismului socialist. Nu ne putem închipui un membru al Biroului Politic
întrebându-l pe un altul: „Ei, Ivan Ivanovici, spui în raportul dumitale că
bunăstarea poporului sovietic este mereu în creştere, dar cum stau lucrurile
în realitate?“ Pentru ei, ordonatori supremi şi creatori ai lumii imaginare a
realismului socialist, acel „de-adevăratelea“ era ceea ce Partidul spusese. Şi
dacă, în socialism, bunăstarea poporului trebuia să crească nestingherită, ei
bine, ea creştea... în toate rapoartele.
Un alt exemplu: dacă, în anii ’30, Partidul hotărâse: „lupta de clasă
creşte în funcţie de construirea socialismului“, numărul „duşmanilor
poporului“ creştea în consecinţă. Credeau ei, da sau nu, că cel ce fusese
până în ajun colegul lor sau tovarăşul lor era astăzi un „duşman al
poporului“? Erau ei oare surprinşi să vadă cum sunt evaluaţi aceşti
„duşmani“ în cifre rotunde: sute, mii, zeci de mii? O astfel de problemă e
lipsită de noimă. Nu a fost niciodată pusă pe tapet şi e de crezut că nimeni
nu s-a gândit la ea. Ceea ce era dezbătut şi decis erau amploarea şi
„oportunitatea“ epurărilor. În acelaşi mod, în zilele noastre, oamenii aceia
nu erau deloc tulburaţi de gândul de a şti dacă noi sufeream cu adevărat
sau nu de boli mintale. Faptul însuşi al unei creşteri brutale a numărului
bolnavilor mintali în ţară - nu mai puţin de 42,8% în cinci ani238 - nu le-a
trezit nici uimire, nici îndoieli.
După ce am citit atâtea documente scrise sau semnate de mâna lor,
nu pot totuşi spune cu certitudine dacă ei credeau măcar în ideologia lor
sau dacă toate astea nu erau decât o comedie. Se poate afirma cu un anume
grad de verosimilitate că Lenin şi anturajul său imediat credeau în ea. Pot
admite că Stalin, cu tot cinismul lui, credea în „justificarea istorică“ a
acţiunii sale, el care, spre sfârşit, se simţea ca un semizeu, întruchipând în
persoana sa „adevărul istoric“. Exista cu siguranţă la Hruşciov un soi de
credinţă în socialism, naivă şi deschis ţărănească. Dar, să mi se spună în ce
anume credeau Brejnev, Andropov, Cernenko? Bineînţeles, toţi aceşti
oameni nu erau înzestraţi cu un intelect deosebit şi erau, fireşte, puţin
înclinaţi spre autoanaliză, însă trebuia totuşi să creadă în ceva. Trebuia să
existe acele faimoase „scopuri“ în conformitate cu care se cuvenea ca ei să
acţioneze.
Lenin, de pildă, care lichidase „clasele burgheze“, acţionase în
conformitate cu scopul său: crearea unui paradis fără clase. Stalin
considera că oricine care, după părerea lui, dăuna în mod obiectiv cauzei

238 Cf. pag. 163-165.


socialismului era „subiectiv“ responsabil de a fi complice al duşmanului de
clasă, în timp ce oricine care îi apărea ca un duşman personal era din acest
motiv „în mod obiectiv“ duşman al cauzei socialismului. Hruşciov însuşi
putea crede cu toată candoarea că nu vor putea exista duşmani interni în
perioada socialismului şi că, în consecinţă, doar bolnavii mintali puteau să
dovedească animozitate faţă de sistemul politico-social cel mai perfect din
istoria omenirii. Toţi aveau o logică a lor, deşi inumană şi coruptă, o anume
conformitate între personalitate şi purtare, între scop şi acte. Dar ce trebuie
noi să gândim, citind într-un raport din 1968 semnat de Andropov239 că
„Gabai şi Marcenko, pierzând simţul responsabilităţii civice şi dispreţuind
interesele statului, asigură un ajutor direct duşmanilor noştri de clasă“?...
Crede el oare cu adevărat în existenţa unor „duşmani de clasă“ după
cincizeci şi unu de ani de putere sovietică? În interesele de clasă ale statului
sovietic? În datoria fiecărui cetăţean de a apăra aceste interese? Sau această
frază nu este decât tributul plătit jargonului Partidului, în care se exprimau
acei oameni?
Sau, transmiţând Biroului Politic raportul generalului de la Krasnodar
asupra epidemiei de nebunie din regiune240, nu înţelegea el ce făcea? Iar
Politburo credea el cu adevărat că „oricine încerca să-şi trădeze patria cu
ajutorul unei bărci cu motor“ era neapărat un dement? Sau că ideea de a
crea „Organisme de control al activităţilor Politburo-ului CC şi ale organelor
locale ale Partidului“ nu-i putea trece prin minte decât unui nebun? Căci în
sfârşit, cu câţiva ani mai înainte, acelaşi Andropov arătase la Politburo că
existau în ţară sute de mii de persoane ostile şi că regimul nu putea să
renunţe la represiuni241.
În 1977 mi s-a adus la cunoştinţă din surse perfect autorizate că, la
puţin timp după întrevederea mea cu Carter, Brejnev a pus să i se aducă
dosarul activităţilor mele din străinătate şi, după ce l-a citit, ar fi spus
colaboratorilor săi242:
„Ce-aţi făcut, tovarăşi? ziceaţi că era (gest cu arătătorul în dreptul
tâmplei), ei bine, nu este...“
Aşadar, Brejnev credea că noi eram nebuni?
Să fi fost din pricină că citise prea multe note şi rapoarte semnate
Andropov? Să fi fost din alt motiv? Nu este mai puţin adevărat că problema
crezului lui Andropov m-a intrigat cel mai mult. Dacă nişte aparatciki atât
de individualizaţi ca Suslov, obişnuiţi din totdeauna să poarte o mască,
puteau să nu mai deosebească ideologia de viaţă, dacă nişte fosile ca
Brejnev sau Cernenko erau puţin susceptibili să fi gândit vreodată, chiar şi

239 Nota lui Andropov şi Rudenko pentru CC, nr. 718-A din 1/04/1968.
240 Cf. pag. 156-157.
241 Cf. pag. 145, nota lui Andropov către CC, nr. 3213-A din 29/12/1975.
242 Acest episod a fost descris în Cette lancinante douleur de la Liberté

(Această sfâşietoare durere a Libertăţii), Robert Laffont, 1981.


când erau în floarea vârstei, Andropov nu apare nici ca un fanatic, nici ca
un idiot. Spre deosebire de colegii săi de partid, el nu pare capabil să creadă
în propria sa dezinformare. Dimpotrivă, după toate aparenţele, mergea până
la a înţelege că „ideologii“ (dacă nu cumva ideologia) generau de la sine pe
duşmanii sistemului cu care trebuia el însuşi să se bată mai apoi. Este
remarcabil că, în efortul său de a reduce la maximum astfel de fenomene,
mergea până la a interveni în problemele artistice, în politica partidului în
materie de cultură.
Astfel, se ocupă cu solicitudine de Glazunov, pictor ambiguu, discutat,
rusofil, antisemit, pare-se, dar foarte gustat de diplomaţii străini, şi care le-a
făcut portretele Indirei Gandhi şi lui Allende. Prestigiul său internaţional,
vanitatea sa personală, ideile sale politice vagi ar putea să-l incite să
emigreze, cu tot scandalul ce se poate imagina. Se impune prudenţă:

„...Pare necesar să fie revăzută cu atenţie atmosfera care-l


înconjoară pe acest pictor. Ar fi poate oportun să-l destinăm unei opere
publice, îndeosebi creării la Moscova a unui muzeu al mobilierului
rusesc, ceea ce el însuşi şi anturajul său caută cu obstinaţie“243.

Şi Moscova a văzut născându-se încă un muzeu, în timp ce opiniile lui


Glazunov deveneau tot mai confuze, însă din ele n-au rezultat „consecinţe
de nedorit“ pentru Andropov. Nici pe departe să fi putut întotdeauna să le
remedieze; sistemul genera duşmani mai repede decât reuşea el să-i
neutralizeze şi nu-i era întotdeauna dat să zdrobească încăpăţânarea
„ideologilor“.

„Comitetul Securităţii Statului a primit informaţii conform cărora


sculptorul Neizvestnîi E.I., membru al Uniunii artiştilor plastici din
URSS, are intenţia să părăsească URSS cât mai curând pentru a se
stabili definitiv în străinătate. Această hotărâre este dictată de pretinsa
insatisfacţie pe care o încearcă din faptul că operele sale nu trezesc
suficient interes pe lângă organizaţiile şi instituţiile culturale, din vina
cărora duce lipsă de comenzi şi trebuie să se mulţumească cu lucrări
întâmplătoare.
Potrivit informaţiilor, Neizvestnîi se aşteaptă să primească o
invitaţie din partea unei persoane influente din Occident. Se poate
presupune că această persoană ar putea fi senatorul american Edward
Kennedy, al cărui reprezentant personal l-a vizitat pe Neizvestnîi cu
ocazia ultimei vizite a senatorului în URSS [...].
În caz de refuz al vizei de ieşire, el este dispus să atragă atenţia
opiniei mondiale, în acest scop contează pe sprijinul anumitor
personalităţi ale partidelor comuniste francez şi italian şi pe sprijinul

243 Nota lui Andropov către CC, nr. 2280-A din 8/10/1976.
Vaticanului.
Având în vedere cele deja expuse, am considera oportun să se
revadă problema încredinţării lui Neizvestnîi a unei comenzi din partea
statului pentru crearea unei opere monumentale cu un subiect
corespunzător proiectelor sale de creaţie“244.

Iată un personaj a cărui minte nu era confuză şi cu toate acestea


persecuţiile şi interdicţiile emanând dinspre partid n-au încetat. Şi deşi a
primit câteva comenzi în urma scrisorii lui Andropov, el a preferat totuşi să
plece doi ani mai târziu. Nu fără ajutorul lui Andropov, după cum
povesteşte.
Nu-i puţin lucru nici nota privindu-l pe Zinoviev245 pe care am citat-o
mai înainte şi în care, după cum ne amintim, Andropov recomandă să nu îl
trimită la închisoare de teamă să nu fie declarat iresponsabil şi să nu fie
închis într-o închisoare psihiatrică! De parcă un astfel de lucru se putea
întâmpla doar prin voinţa tribunalului, fără ştirea lui Andropov! Am văzut
doar că nu eram supuşi la expertize decât la decizia CC246. În realitate,
Andropov voia să se debaraseze de un proces inutil şi a intimidat Biroul
Politic evocând un scandal asupra unui subiect deja destul de sensibil.
Aceste episoade şi alte câteva i-au creat lui Andropov o reputaţie de
„liberal“ care s-a schimbat apoi în legendă în Occident, atunci când a ajuns
la putere („cabinetul liberal“), nu fără să fi pus şi el umărul. În realitate, el
nu era mai liberal decât Beria care pornise procesul destalinizării: la fel ca şi
Beria, el spera să ajungă la putere şi nu ţinea deloc să treacă drept cel ce îi
sugrumă pe intelectuali. În plus, tot ca şi Beria, înţelegea în aparenţă
necesitatea unei corectări în politica predecesorilor săi, care dusese ţara în
impas. Astfel, în 1968, studiind „reacţia în lanţ“ a represiunilor deschise,
care nu făceau decât să întărească mişcarea noastră, el recomandă în
primul rând măsuri preventive, „profilactice“ care, în plus, erau mai
conforme cu intenţiile regimului în politica externă. În anii ’70, odată devenit
principalul artizan al politicii externe, şi, prin aceasta, omul care răspundea
de ea, este mai tentat să se încreadă în măsurile „operaţionale“ şi „cekiste“.
Nu era vorba doar de faptul că acele „măsuri“ permiteau micşorarea
„cheltuielilor generale“ ale socialismului în interior, ca şi în exterior, şi
ofereau o imagine mai civilizată a regimului. Acest lucru este neîndoielnic.
Dar, după ce am citit atâtea documente şi am observat jocul lui subtil cu
Politburo-ul, nu pot elimina ideea că lui Andropov îi plăcea acest gen de
metodă, că psihologic trimitea către ea. Nu este o întâmplare dacă la vremea
lui şi sub conducerea lui nemijlocită a putut fi văzut dezvoltându-se şi
desfăşurându-se atât sistemul terorismului internaţional, cât şi acela al

244 Nota lui Andropov căte CC, nr. 2882-A din 5/10/1974.
245 Cf. pag. 165.
246 Cf. pag 121-124.
dezinformării sovietice, precum şi „mişcările de eliberare“ în lumea a treia. A
făcut să înflorească destinderea - născocirea cea mai funestă a Occidentului
- care i-a îngăduit regimului să ducă unilateral războiul ideologic şi, pe
deasupra, pe spezele aceluiaşi Occident. Şi atunci când destinderea a trecut
printr-o criză, în 1980, el a preluat conducerea unei puternice „mişcări
pentru pace“. În sfârşit, după el, sub urmaşul şi discipolul lui, Gorbaciov,
politica externă şi internă a regimului s-a preschimbat în întregime într-o
colosală „operaţie cekistă“, cunoscută sub numele de „perestroika“.
Pe scurt, era manipulator din fire şi dacă totuşi credea în ceva, era în
faptul că istoria nu este decât o înlănţuire de comploturi. Fie şi numai
raportul său din 1978 (pe care n-am reuşit absolut deloc să-l copiez şi pe
care am izbutit abia să-l parcurg), care se intitulează „Asupra relaţiilor
noastre cu Vaticanul“, constituie deja o dovadă, din moment ce tratează cu
seriozitate alegerea în Sfântul Scaun a cardinalului polonez Wojtyla ca pe un
element al unui complot internaţional vizând să smulgă Polonia blocului
sovietic. În realitate se vedeau doar polonezi fofilându-se în rândul întâi,
împinşi de imperialişti: Brzezinski la Washington, Wojtyla la Vatican. Acest
lucru nu putea fi o întâmplare, deşi se ignorau total mecanismele influenţei
lui Brzezinski asupra deciziilor conclavului. Pentru a vorbi ca instructorul
meu de la KGB, „dacă există mai mult de trei hazarduri, acestea nu mai
sunt hazarduri“. Şeful lui, în aparenţă, nu se prea distanţase de această
filozofie cekistă. Deşi n-am văzut nici un document în legătură cu acest
subiect, nu mă îndoiesc că Andropov a avut iniţiativa atentatului împotriva
lui Ioan-Paul al II-lea câţiva ani mai târziu: văzuse corect, Polonia făcea
secesiune.
De altfel, această încredere în comploturi, proprie într-o anumită
măsură tuturor serviciilor secrete, la Andropov îşi avea rădăcinile mai
curând în ideologia comunistă. Căci doar în abstract marxismul tratează
istoria ca pe o luptă de clasă ineluctabilă şi obiectivă. Recitiţi-i însă pe
clasicii doctrinei, Marx, Engels, Lenin, vedeţi-i cum analizează o situaţie
politică mai concretă din lumea care le era contemporană, şi veţi înţelege că
întreaga lor analiză se reduce la „a dezvălui“ un nou „complot“ al burgheziei
împotriva proletariatului. Până şi jargonul politic pe care l-au impus
dezvăluie încrederea în complot: nu se vorbeşte la ei despre caracteristicile
unui om politic, nu este vorba decât de „oameni de paie“ şi de „complici“, de
„valeţi“ şi de „slugi“, de „mercenari“ şi de „provocatori“. În cel mai rău caz, de
„renegaţi“ şi de „trădători“. Lupta de clasă, ei bine, asta e. E de netăgăduit
că ideologia comunistă este profund paranoică, şi chiar şi cei ce jucau
teatru, care nu credeau o vorbă (aşa erau, după mine, şefii partidului din
anii ’60 şi ’70), nu puteau să nu dobândească anumite stereotipii de gândire
paranoică. Puţin contează dacă majoritatea lor, absorbiţi de rutina grijilor
zilnice, nu prea evocau bazele filosofice ale marxism-leninismului, ideologia
era de faţadă. În ce priveşte pe „practicieni“, era de ajuns să se lase în voia
reflexelor dobândite şi să urmeze logica luptei, faimosul principiu leninist:
„Să vedem cine îi vine de hac celuilalt“.
În plus, aşa cum şade bine unor oameni mărginiţi şi de altfel prost
informaţi asupra vieţii occidentale, ei atribuiau adversarului propriile lor
metode, propriile lor planuri şi propria lor morală şi răspundeau unor
„combinaţii“ închipuite prin combinaţii reale, şi prin calomnie la „calomnia“
celorlalţi. Şi, la fel ca un boxer care se luptă cu propria-i umbră, ei nu
puteau câştiga victoria. Sesizau ei oare întreaga absurditate a situaţiei? Da
şi nu. Ca toţi sovieticii, aveau calitatea minunată de a spune un lucru, de a
gândi un altul şi de a-l face pe al treilea. Fără să sufere, de fapt, de această
dislocare a personalităţii, ei puteau în acelaşi timp să creadă şi să nu creadă
în ideologia lor, să iubească şi să urască sistemul care, pe de o parte, îi
aservea iar, pe de altă parte, îi înzestra cu o putere aproape
supraomenească.
Andropov, s-ar putea crede, nu făcea excepţie. Se dau asigurări că nu-
i plăcea ideologia, mai cu seamă nu-i plăceau „ideologii“. Nu-i de mirare: îl
împiedicau să lucreze, îl înfrânau în acţiunile sale sau, dimpotrivă, îi creau
un plus de griji. Cui îi plac supraveghetorii? Asta nu înseamnă că respingea
conştient ideologia sau că îi înţelegea absurditatea. Aş spune mai curând că,
la fel ca majoritatea colegilor săi, atunci când se lovea de un dezacord între
ideologie şi realitate, era înclinat să-l impute unor „uneltiri“ ale duşmanului
şi să-l rezolve prin „uneltirile“ prietenilor săi. Era mai comod. Cu atât mai
mult cu cât „duşmanii“ şi „prietenii“ nu lipsesc niciodată, e de ajuns să cauţi
cu grijă... Ce altă ieşire mai poate fi când credinţa în infailibilitatea ideologiei
este obligatorie? Sau ideea este perfectă, însă realizarea ei este sabotată de
duşmani, sau ea este imperfectă şi te vezi atunci transformat în duşman.

Logică de oţel, cam ca aceea care învârtea „moara“ cekistă de la


Habarovsk.

Apariţia mişcării noastre îi punea Biroului Politic nu doar o problemă


practică, ci una teoretică dificilă. Ferice de Lenin care avea de-a face cu un
„duşman de clasă“ real. Stalin însuşi, de bine, de rău, avea fixaţia sa:
duşmanii lui se născuseră înainte de revoluţie şi îşi căpătaseră formaţia „în
condiţiile unei societăţi burgheze“, ei puteau, aşadar, să fi păstrat în
conştiinţa lor „rămăşiţe ale capitalismului“. Dar cum să explici apariţia
„duşmanului“ în raiul fără clase al socialismului? Cea mai mare parte dintre
noi ne născuserăm şi crescuserăm în condiţii elaborate chiar după reţeta
lor. Eram, pentru a vorbi într-un mod plastic şi uneori chiar literal, copiii
lor.
Nu trebuie să ne mirăm că regimul se agăţase cu încântare de teza
„psihiatrică“ a lui Hruşciov, oricâtă sudoare l-o fi costat pe Suslov ca să-şi
imagineze o bază ideologică în stare să explice necesara creştere a nebuniei
în socialism, lucru pe care nici Marx, nici Lenin nu-l prevăzuseră. Această
portiţă le-a fost parţial barată de campania puternică de opinie împotriva
psihiatriei punitive. Rămânea o singură ieşire: să se atribuie orice lucru
uneltirilor imperialismului. Regimul nu putea admite că se poate înţelege de
la sine absurditatea sistemului sovietic. De unde, repetarea monotonă, în
fiecare document referitor la noi, a unor formule privind acţiunile „serviciilor
speciale“ şi ale centrelor ideologice ale adversarului presupuse ca dirijându-
ne pe noi. De unde, tot astfel, definiţia „de clasă“ mai explicită pe care a
adus-o Biroul Politic în epistolele către „partidele frăţeşti“ între anii 1975 şi
1977247. Reieşea de aici că, dată fiind lichidarea „claselor exploatatoare“ în
URSS, „apariţia unui grup neînsemnat de contra-revoiuţionari care au rupt-
o cu înseşi principiile sistemului nostru, care au adoptat o atitudine de
luptă împotriva lui şi care, în general, sunt legaţi de cercurile imperialiste,
nu este deloc produsul logic al unei evoluţii interne din URSS... Rămăşiţele
capitalismului în conştiinţa unora sunt sistematic încinse şi încurajate din
exterior, prin acţiunea centrelor imperialiste de propagandă. În ce priveşte
organele de spionaj sau de diversiune ale statelor burgheze şi ale
organizaţiilor de emigraţi legate de acestea, ele încearcă să utilizeze
mentalităţile înapoiate ale unor persoane în propriul lor interes şi împotriva
socialismului. Şi, cum comuniştii trebuie s-o înţeleagă, acest lucru este
inevitabil atât timp cât coexistă în arena mondială două sisteme opuse, atât
timp cât conţinutul principal al dezvoltării mondiale rămâne lupta de clasă a
celor doi“.
Aceasta era directiva ideologică în cadrul căreia se cuvenea să
acţioneze KGB. Însă ideologilor din Politburo le venea uşor să imagineze
explicaţii „de clasă“, de folosire lesnicioasă până la sfârşitul istoriei: nu ei
erau datori să practice politica ce decurgea de aici. Nici să plătească oalele
sparte dacă sus-numita politică nu dădea roade. Se cerea de la Andropov să
dea în vileag acele „centre“ mitice, să le neutralizeze intrigile, înţelegând
totodată că acele centre nu existau deloc. Era o adevărată problemă
încuietoare, mai ales în perioadele de destindere în care guvernele
occidentale se făceau luntre şi punte pentru a le arăta conducătorilor
sovietici dispoziţiile lor amicale. Ce putea face el altceva decât să inventeze
fie doar şi un „centru de diversiune“?
Astfel a apărut faimoasa NTS, „Uniunea populară laburistă a
solidarilor cu Rusia“, cu care KGB se străduia prin toate mijloacele să facă
pe toată lumea complice. Prezenţa la noi a cărţii celei mai anodine tipărite
de Posev (editura NTS) era de ajuns pentru ca să fie formulată o astfel de
acuzaţie. În orice caz, un astfel de fapt era copios amplificat în presă, ca şi
cum ar fi furnizat materie suficientă pentru o arestare. Cum să stopezi aşa
ceva dacă, până cam pe la mijlocul anilor ’70, practic nu existau alte edituri

247 Cf. pag. 150-151.


ruseşti în Occident? Un manuscris expediat în străinătate, chiar prin
intermediul unui turist de ocazie, ateriza negreşti la NTS.
În consecinţă, rapoartele şi misivele Comitetului Central se refereau la
NTS ca la unul din „centrele de diversiune“ - celelalte nu erau menţionate
din motive de inexistenţă - şi îi atribuiau uneltirile cele mai alambicate, în
vreme ce propaganda sovietică venea să confere activităţilor sale proporţii
mitice. Ne amintim că Politburo, atunci când tranşase destinul lui
Soljeniţîn, nu scăpase prilejul de a menţiona „contactele lui cu NTS“, ca pe o
circumstanţă deosebit de lugubră248. Parcă poţi să ştii dacă ei credeau în
aşa ceva! În conştiinţa sovieticilor, la vârf sau în mase, NTS luase forma
unei caracatiţe gigantice, omniprezente, atotputernice. Diavolul în persoană,
ce mai!
În realitate, NTS nu era decât o organizaţie neînsemnată de emigraţi,
cu trecut îndoielnic, cu prezent suspect, cu viitor nedefinit. Creată în 1930
în Iugoslavia de nişte tineri emigraţi fascizanţi (se numea la început
„Uniunea naţional-laburistă“ şi suferea puternic influenţa ideilor lui
Mussolini), ea colaborase în cursul războiului cu germanii (prin intermediul
Abwehr-ului) şi tipărise îndeosebi ziare în teritoriul rusesc ocupat. Mai apoi,
printre alte capturi de război, căzuse în mâinile americanilor şi englezilor şi
fusese utilizată în toiul războiului rece şi pană la moartea lui Stalin pentru
trimiterea de grupuri de spioni în URSS, pentru recrutarea de agenţi şi
culegerea de informaţii. Încă din acea epocă, eşecul multora din acele
grupuri a dat de gândit unora că KGB o infiltrase la cel mai înalt nivel. În
cele din urmă, în 1955 s-a produs o schismă, care practic a pus capăt
organizaţiei. Pe vremea noastră nu mai existau decât două sau trei sute de
membri ce-şi duceau o existenţă mizerabilă, întreţinuţi artificial atât de
KGB, cât şi de CIA ca organizaţie de agenţi dubli249.
Bineînţeles, majoritatea membrilor NTS n-aveau nici cea mai mică
idee despre rolul pe care-l jucă organizaţia lor, şi care nu era, de fapt,
cunoscut decât de conducere, de ceea ce era numit „cercul conducător“, un
soi de Comitet Central. Organizarea era secretă în cel mai înalt grad, iar
principiile pe care se sprijinea erau întrucâtva înrudite cu cele ale partidului
bolşevic. Aşa cum am putut să mă conving aici, odată emigrat, majoritatea
subalternilor era compusă din oameni cinstiţi, adesea profund pioşi,
devotaţi ideilor şi şefilor lor până la fanatism. Erau, în primul rând,
reprezentanţi ai celui de „al doilea val“ al emigraţiei ruse, adică oameni care
aveau în spatele lor experienţa războiului, a captivităţii, a lagărelor pentru
persoane deportate, a predării de către Aliaţi lui Stalin a sclavilor lui fugiţi,

248Cf. pag. 135-142.


249 Pentru mai multe detalii asupra istoriei NTS şi a infiltrării sale de către
spionajul sovietic, vezi cartea lui Iuri Cikarleiev, La tragedie du NTS. Un
épisode de Ia guerre secrète (Tragedia NTS. Un episod din războiul secret),
1987, International University Book Exchange Service, New York, USA.
imediat după război. Pentru ei, a sluji Rusia şi viitoarea ei eliberare era
aproape o misiune religioasă, şi era absolut imposibil să le explici ce se
petrecea în realitate.
La început, în anii ’60, noi nu ştiam nimic despre aceste lucruri. În
schimb, la KGB se ştia foarte bine ce se făcea. Se înţelegea de la sine că noi
n-aveam nimic de-a face cu NTS, fie doar şi pentru că noi reprezentam în
fond contrariul său absolut. Dacă NTS era o organizaţie cu totul
clandestină, centralizată şi care, în plus, avea drept obiectiv lupta armată
împotriva regimului sovietic şi incita la revoluţie, poziţia noastră era notoriu
deschisă, nonviolentă, legalistă chiar, şi noi refuzam din principiu să creăm
o organizaţie sau structuri organizate. În aceasta se vădea întreaga valoare a
ideii KGB-ului conform căreia noi eram legaţi de NTS: era dificil să ne
compromită mai grav.
Trebuie să ni se recunoască acest lucru: noi am înţeles destul de
repede ce era cu această NTS şi n-am muşcat din momeală. Un pic, din
cauza diferenţei de principiu dintre poziţiile noastre, mai mult încă din
pricina înverşunării cu care KGB punea pe seama noastră acele conivenţe,
împingându-ne literalmente în braţele NTS. De altfel, NTS lucra grosolan, se
grăbea, pare-se, să-şi îndeplinească misiunile. Îmi amintesc de prima mea
străfulgerare de luciditate, prin 1965, când unul din prietenii mei mi-a
transmis un plic din partea unui curier al NTS aflat în trecere. Asta m-a
surprins neplăcut: nu căutasem niciodată mai înainte contacte cu oamenii
aceia. Însă conţinutul plicului m-a frapat încă şi mai mult: era dactilografiat
foarte strâns, aproape fără pauze, o „instruire“ asupra modului de a crea
„grupuri de cinci“ (grupuri clandestine de cinci persoane, tactica favorită a
NTS), împreună cu o scrisoare adresată mie şi propunându-mi să... arunc în
aer mausoleul lui Lenin! Se mai afla acolo şi o hârtie indigo incoloră pentru
criptografie şi instrucţiuni pentru menţiunea contactului cu NTS. Pe scurt,
tot arsenalul. Dacă KGB ar fi dat năvală atunci în apartamentul meu, ar fi
fost pe deplin servit.
Bineînţeles, m-am mărginit să râd de acei conspiratori prea puţin
şireţi şi am ars imediat panoplia astfel impusă, însă amintirea acelui episod
m-a obsedat multă vreme. Şi, oricum îl răsuceam în minte, mirosea urât. În
primul rând, abia ieşisem din închisoarea mea psihiatrică, ceea ce în
aparenţă era cunoscut de „instructorul“ meu. El credea cu siguranţă că
eram nebun şi, dată fiind alienarea mea, puteam executa instrucţiunile lui.
Apoi, în onoarea cui şi pentru ce trebuia să arunc în aer mausoleul lui
Lenin? Pentru cei ce ar revendica acea „operaţie“ şi, de asemenea, pentru
KGB care ar profita, dacă nu de dinamitare, cel puţin de o tentativă de
dinamitare. Era un cap de acuzare permiţând arestarea, o dată cu mine, a
tuturor camarazilor mei. Şi dacă aş fi fost cu adevărat nebun?
Astfel de bănuieli s-au generalizat în curând, în 1968, când KGB a
agăţat cu zel la dosarul lui Ghinzburg şi Galanskov „tinicheaua“ legăturii lor
cu NTS ca principal cap de acuzare, dar a căzut atunci victima excesului
său de zel. Era vorba de nefericitul proces în care Semiceastnîi a pierdut
totul pentru că, aşa cum ne amintim, încercase să-l escamoteze pe cale
psihiatrică, Biroului Politic sărindu-i muştarul în faţa propunerii lui250.
Pentru Andropov, aceasta era prima lui acţiune şi era important pentru el să
facă dovada capacităţilor sale, ghicind toate dorinţele Comitetului Central.
Însă acea blestemată afacere continua să şchiopăteze, fie pentru că
adversarii lui Andropov se ţineau de intrigi la Comitetul Central, fie pentru
că intuiţia lui parţial îl înşelase. Odată instructajul terminat, el a scris în
raportul său251:

„Ancheta preliminară s-a terminat, iar dosarul a fost transmis


tribunalului oraşului Moscova. El va fi examinat în audienţă la
jumătatea lui decembrie... Ancheta a stabilit că Ghinzburg, Galanskov
şi Dobrovolski, prin intermediul unor străini rezidenţi în URSS, au
întreţinut relaţii cu organizaţia străină NTS şi au transmis în
străinătate documente antisovietice şi calomnioase care au fost
publicate în presa antisovietică şi au fost activ utilizate de NTS pentru
propaganda sa antisovietică. Îndeosebi Galanskov a făcut să parvină la
NTS culegerea antisovietică realizată de el, intitulată Fenix, iar
Ghinzburg a întocmit o pretinsă «carte albă» conţinând documente
calomnioase asupra procesului Siniavski-Daniel, care a fost transmisă
în străinătate de Galanskov şi a fost publicată de revista Grani a NTS...
Avându-se în vedere caracterul politic al procesului şi, de asemenea,
faptul că Ghinzburg şi complicii săi sunt pretextul unei campanii
antisovietice în presa străină, propunem să se ţină un proces cu uşile
închise. Canalele KGB şi APN vor difuza în presa străină informaţiile
asupra acestui proces care ne vor fi avantajoase. Rezultatele procesului
vor face obiectul unui articol în cotidianul Vecernaia Moskva (textul
anexat)“.
CC este tot nemulţumit şi se poate vedea apărând pe marginea
raportului redutabila rezoluţie: „Trebuie să se procedeze la un schimb de
păreri la Politburo“. Obiecţiile „ideologilor“ sunt foarte serioase252:

„Actele de acuzare împotriva lui Ghinzburg, Galanskov,


Dobrovolski şi Laşkova în redactarea lor actuală, atât pentru capetele
de acuzare, cât şi pentru expunerea şi argumentarea acestora, riscă să
pună într-o poziţie extrem de incomodă cercetarea şi pe acuzatorul

250Cf. pag. 160-162.


251Nota lui Andropov şi Rudenko pentru CC, nr. 2949-A din 3/12/1967.
252 «Memorandum asupra procesului grupului antisovietic format din

Ghinzburg, Galanskov, Dobrovolski şi Laşkova» de D. Şevliaghin,


25/11/1967, dosar special al CC, nr. OP-4597.
public.
A conduce procesul pe baza actului de acuzare astfel redactat riscă
să suscite în străinătate o nouă campanie antisovietică, analogă aceleia
care s-a desfăşurat după procesul Siniavski-Daniel.
Actul de acuzare în forma sa actuală pune accentul pe acuzaţii
globale şi, îndeosebi, pe compunerea de texte tendenţioase (în realitate
antisovietice) destinate străinătăţii, lăsând în umbră capete de acuzare
mai bine dovedite şi mai convingătoare pentru opinia publică, şi
sovietică, şi străină. Dosarul cuprinde suficiente fapte convingătoare
pentru ca să se utilizeze procesul pentru denunţarea, cu un efect de
propagandă avantajos, a josnicelor metode de lucru ale spionajului
american (prin intermediul uneia din filialele sale, botezate, pentru a
induce în eroare opinia publică sovietică şi străină, «organizaţie politică
independentă»: NTS.)
Din moment ce actul de acuzare a fost deja înmânat inculpaţilor şi
avocaţilor lor şi nu poate fi modificat, ar fi oportun ca în cursul
audierilor şi cu prilejul declaraţiilor acuzatorului public la proces,
argumentaţia şi procedura să urmeze schema de principiu următoare,
care poate fi confirmată prin faptele de care dispun instanţele
însărcinate cu cercetarea:
1. Este oportun să se explice pentru ce Ghinzburg, Galanskov,
Dobrovolski şi Laşkova au luat parte la activităţi antisovietice şi cum
au putut fi contaminaţi de moduri de gândire antisovietice [...]
2. Este oportun ca, în stabilirea responsabilităţii inculpaţilor,
întreaga atenţie să fie concentrată asupra raporturilor lor cu NTS...
Totodată, şi subliniindu-se în mod just aceste aspecte, este oportun să
se arate că acuzaţii nu înţelegeau poate complet adevăratul obiectiv al
activităţilor lor, disimulat în faţa lor de emisarii NTS sub fraze de genul
«despre lupta pentru libertate, democraţie, despre lupta împotriva
nedreptăţii» etc. Totuşi, în esenţă, acuzaţii au executat misiunile filialei
spionajului american şi s-au pregătit în cele din urmă să fie folosiţi ca
agenţi ai spionajului american sub paravan NTS. [...]
3. În actul de acuzare, orice menţionare a difuzării de către acuzaţi
a pretinsei «cărţi albe», a revistelor clandestine Fenix şi Syntaxis, a
diverse petiţii şi documente legate de «lupta» pentru eliberarea lui
Siniavski şi a lui Daniel, trebuie să fie redusă la maximum şi, pe cât
posibil, evitată. Prin aceasta, acuzarea se va concentra asupra unui
fapt indubitabil: acuzaţii au acţionat la incitarea NTS, filială a
spionajului american, care se ascunde sub stindardul unei organizaţii
politice antisovietice. [...]
Pentru a garanta efectul de propagandă al procesului în Uniunea
Sovietică şi în străinătate, este potrivit ca înainte chiar de ţinerea
procesului, a cărui durată ar fi de dorit să fie limitată la o zi,
sacrificând pentru aceasta audierea unor martori secundari, să se
procedeze la acţiunea următoare:
1. Să se pregătească un circulară-directivă destinată
ambasadorilor sovietici, care ar explica interpretarea de mai sus a
procesului. Acest instructaj va trebui la momentul potrivit (cu o zi-două
înainte de începerea procesului) să fie expediat ambasadorilor sovietici
din diverse ţări pentru a informa conducerea partidelor frăţeşti.
2. Secţiile Comitetului Central, în colaborare cu direcţiile
corespunzătoare ale KGB, vor pregăti versiunile adecvate ale dărilor de
seamă asupra procesului prin publicarea în ziarele Komsomolskaia
Pravda, Moskovskaia Pravda şi în revista Nedelia. Versiuni
asemănătoare vor fi pregătite spre a fi difuzate în străinătate de agenţia
de presă Novosti şi de radio“.

Andropov a încercat să se apere, să se justifice pretextând că aceasta


fusese intenţia sa; a încercat chiar să facă apel la lege, îndeosebi pentru a
ilustra imposibilitatea de a ţine un proces într-o singură zi, după cum o
cereau „ideologii253“. Dar, în mare, el n-a îndrăznit să discute: la vremea
aceea, nu era şef al KGB-ului decât de un semestru, iar poziţia sa nu era
încă destul de solidă. În ce priveşte esenţialul, procesul s-a desfăşurat aşa
cum prevăzuse Comitetul Central. Ba mai mult, executând ordinul de a
accentua rolul NTS, Andropov s-a întrecut pe sine. Procesul, iniţial prevăzut
pentru 11 decembrie, a fost brusc amânat sine die, fără motiv, apoi a avut
dintr-o dată loc, la 8 ianuarie 1968. Asta, pentru că între timp se produsese
un eveniment important: Moscova asistase la sosirea urgentă, ca şi cum ar fi
fost comandată, a unui „curier al NTS“ purtător de documente „în favoarea
lui Ghinzburg şi Galanskov“; el fusese arestat şi adus la proces, în calitate
de „martor“ principal sau de „dovadă materială“ a delictului criminal. Trucul
era atât de uriaş încât nimeni nu s-a mai îndoit de raporturile dintre KGB şi
NTS. Sau KGB îl convocase pe acel „curier“, sau, în cel mai bun caz,
cunoştea viitoarea sa venire şi amânase procesul pentru a-i lăsa timp să
sosească.
Epopeea NTS nu s-a oprit, evident, aici. KGB a continuat să ne atârne
de gât „eticheta“ colaborării noastre cu NTS la fiecare proces, pentru a avea
prilejul de a face rapoarte asupra luptei sale eroice împotriva „centrelor de
diversiune ale adversarului“. Mai mult, el îşi crea uneori celule NTS în
întregime recrutate dintre colaboratorii KGB, în scopuri „profilactice“,
pentru a-i dibui pe cetăţenii „ideologic imaturi“, făcând, totodată, jocul cu
„centrul“ situat în străinătate. Li se întâmpla uneori să prindă în capcană
câte un grup de tineri, folosind reputaţia - ai cărei autori erau - unui NTS de
inamic redutabil al regimului. Dar, cel mai adesea, ei storceau „dovezi“ de la

253 Nota lui Andropov şi Rudenko pentru CC, nr. 2949-A din 3/12/1967.
cei care nu rezistaseră în cursul anchetei. Pentru a-i răsplăti pentru o
asemenea „demistificare“, îi eliberau aproape imediat, îi făceau să apară la
televiziune, li se permitea chiar să emigreze254. Aşa s-a întâmplat, de pildă,
cu Iakir şi cu Krasin, în 1973255. Este o pagină tragică a istoriei noastre şi
nu îmi ajunge spaţiul aici pentru a o povesti256.
Cu toate acestea conducerea NTS, fără să-şi piardă cumpătul în faţa
rolului provocator pe care-l jucase în aceste tragedii, îşi continua jocul. În
plus, contând pe nu se ştie ce recunoştinţă, ea îşi afişa rolul şi declara
verbal şi în scris că disidenţii fuseseră creaţi de NTS. În 1972, după moartea
tragică a lui Galanskov într-un lagăr, ea l-a declarat membru secret al
comitetului său central, ceea ce, chiar şi pentru oamenii de soiul ăsta, este
de un rar cinism. Nu mă îndoiesc că o soartă asemănătoare mă aştepta şi pe
mine dacă n-aş fi fost brusc schimbat şi eliberat. După cum avea să-mi
povestească mai apoi Alik Volpin, după plecarea lui din Rusia în 1972,
reprezentanţii NTS îl solicitaseră multă vreme să se alăture organizaţiei lor:
„Prietenul dumitale Bukovski e doar membru al organizaţiei“, spuneau
ei, trăgând nădejde că Alik şi cu mine nu ne vom revedea niciodată.
La vremea aceea, eu făceam greva foamei la închisoarea din Vladimir,
iar pe seama stării sănătăţii mele circulau zvonurile cele mai sinistre.
În mod general, a minţi, a-ţi atribui succese inexistente şi sute sau
mii de membri în Rusia, nu mai puţin inexistenţi, erau acţiuni justificate în
ochii lor prin „scopuri superioare“. Aceasta este o particularitate a
psihologiei clandestinilor, pe care noi o botezaserăm cu numele de
„drăcovenie“ şi de care am fost scutiţi prin refuzul sistematic al
clandestinităţii. Şi prin refuzul nostru de a accepta recuzita romanelor
poliţiste proaste. De acum, nu mai este un secret: în 1990, fostul colonel
KGB, Iaroslav Karpovici, a povestit în presă că, vreme de mulţi ani257, fusese
membru al „cercului director“ al NTS, „omul lui de la Moscova“. După el258,
această operaţie era condusă direct de Andropov şi supervizată de Brejnev.
Nici mai mult, nici mai puţin. Să-mi spună şi mie cineva, în sfârşit, în ce
anume credeau totuşi oamenii aceia...

Acesta nu era totuşi sfârşitul „măsurilor operaţionale cekiste“. Spre


deosebire de „moara“ din Habarovsk, maşina lui Andropov nu cunoştea

254 Cf. cartea lui Victor Krasin, Le Jugement (Judecata), Chalidze


Publications, New York, 1983 (în rusă).
255 Nota lui Andropov către CC, nr. 2436-A din 27/08/1973.
256 Literaturnaia Gazeta din 5/12/1990, nr.49, «Un om de-al nostru în NTS»,

interviu de Iuri Şcekocihin cu I.V.Karpovici.


257 Interviu de Dmitri Voicek cu I. Karpovici pentru Radio Liberty, transmis

pe 27-28/05/1992; 17-18/06/1992; 8-9/07/1992; 30/09; 1/10/1992 şi 1-


12/11/1992.
258 Hotărârea Politburo-ului P63/122 din 22/12/1967 şi anexă de o pagină.
deşeurile; dacă reuşeau să îţi agaţe faimoasele etichete cu „cârdăşiile“ era
perfect; dacă nu, se resemnau. Imaginaţia cekiştilor o luase cu doi paşi buni
înaintea realităţii şi izbutea să remedieze eşecurile colegilor, fabricându-ţi,
„datorită mijloacelor ei“, reputaţia potrivită. Domnii aceia calificau pe faţă
aceste lucruri drept „măsuri de compromitere“.
Astfel, străduindu-se serios, au reuşit în cele din urmă să îi impute lui
Ghinzburg faimoasa „cârdăşie“: dacă nu el, cineva transmisese totuşi
manuscrisul lui la Posev, editura NTS, care îl publicase. Se cuvenea acum
să pregătească acest „fapt“ şi să-l înfăţişeze cât mai bine cu putinţă. Şi nu
oricine, nu un obscur aparatcik, ci Biroul Politic însuşi trimite o „directivă
de orientare“ tuturor ambasadorilor sovietici din lume259:

„În zilele următoare, tribunalul oraşului Moscova trebuie să


examineze în audiere publică procesul lui Ghinzburg, Galanskov,
Dobrovolski şi Laşkova.
Procesul iminent a declanşat în străinătate obişnuitul vacarm
antisovietic, iar acuzaţii sunt înfăţişaţi ca «nişte tineri scriitori
talentaţi», «luptându-se pentru libertatea de expresie» etc.
În realitate, Ghinzburg, Galanskov, Dobrovolski şi Laşkova n-au
nimic de-a face cu scriitorii sau cu literatura: primii doi sunt
funcţionari, Dobrovolski este legător, Laşkova este dactilografă. Nu pot
fi creditaţi cu nici o muncă literară.
În momente diferite, fiecare din ei a fost contactat de agenţii NTS -
filială cunoscută a CIA - pentru a fi angajat în executarea unor
activităţi de spionaj. Pentru început, spionii străini i-au însărcinat să
facă recrutări pentru NTS, le-au împărţit instrucţiunile privind formele
şi metodele de luptă împotriva regimului socialist, şi mijloace pentru a
multiplica manifestele cu caracter antisovietic şi a întreţine o
corespondenţă secretă cu străinătatea. [...] Organele sovietice de
securitate au considerat necesar să stopeze relaţiile lui Ghinzburg,
Galanskov, Dobrovolski şi Laşkova cu organizaţiile inamice de spionaj
şi să împiedice ca ei să fie implicaţi în comiterea unor grave crime
ţinând de spionaj.
Expuneţi cele de mai sus conducerii prietenilor noştri doar în cazul
în care ei v-ar cere acest lucru.
N.B. Această informaţie este trimisă ambasadorilor URSS din ţările
socialiste europene (excluzând Albania), cât şi în Austria, Australia,
Argentina, Belgia, Brazilia, Marea Britanie, Danemarca, Italia, Canada,
Norvegia, Siria, Statele Unite, Uruguay, RFG, Finlanda, Franţa, Chile,
Ceylon, Suedia“.

259 Rezoluţia secretariatului CC St-22/15 din 24/08/1976 şi decizia


Politburo P24/25 din 29/08/1976.
Şi asta este ceva foarte modest. Se temeau vizibil să facă prea mult
zgomot şi sperau să îngroape afacerea. Cel mai adesea operaţia avea mai
multă amploare, iar măsurile luate erau mai agresive. Nu mai era vorba
doar de ambasadori sau de „prieteni“ atunci când se făcea în mod expres
solicitarea. Orice era bun: diplomaţia, presa şi „mijloacele“ KGB-ului.
Ceea ce este, cu toatea astea, caracteristic, este uşurinţa cu care
imaginaţia cekistă face un salt de la editarea de către NTS la executarea
unor „crime grave ţinând de spionaj“. Te puteai aştepta la o cascadă de
astfel de salturi atâta timp cât imaginea dorită pentru „compromitere“ n-
atinsese încă ultima perfecţiune artistică. De pildă, în ciuda tuturor
eforturilor sale, KGB nu putuse să-mi impute relaţii cu NTS. Nu numai că
nu îmi putuse înfăţişa oficial un astfel de cap de acuzare, dar el nici măcar
n-a figurat printre „măsurile de compromitere“ înainte de... 1976.
În mod bizar, el apare pentru întâia oară într-un răspuns al Biroului
Politic către şeful PC italian, Enrico Berlinguer260, cu patru luni înaintea
schimbului meu:

„După ieşirea sa din azilul psihiatric, Bukovski a continuat să se dedea


la activităţi antisovietice. În noiembrie 1965, el a constituit un «grup de şoc de
cinci oameni» al cărui obiectiv era pregătirea unei operaţiuni înarmate
împotriva puterii sovietice. În acelaşi moment Bukovski a intrat în legătură cu
faimoasa organizaţie antisovietică NTS“.

Începi să-ţi pui întrebări: cum de ajunsese Politburo să aibă ştire de


acea „instruire“ asociată întregii panoplii pe care eu o arsesem cu atâta grijă
în 1965? Pentru ce, aproape unsprezece ani mai târziu, să-ţi aminteşti de
ceea ce fusese un eşec? Erau desigur la curent cu viitorul meu schimb şi îmi
meştereau imaginea care le convenea. Sau poate că regretau osteneala pe
care şi-o dăduseră: eforturile lor din 1965 să nu fi servit la nimic?
Şi, concret, a fost trimis pe urmele mele un puternic obuz de
propagandă: criminal de drept comun (putea fi oare altfel din moment ce „la
noi nu există deţinuţi politici“?), student ratat (cum ar fi putut ei ignora
acest lucru când tocmai ei fuseseră cei ce mă alungaseră din universitate?)
şi, în fine, acele faimoase „grupuri de şoc“ (iar eu îmi spărgeam creierii ca să
ştiu de unde scoseseră grupurile acelea de „cinci“). Obuzul a dat chix în
Occident, unde presa şi-a bătut joc de „grupurile de cinci“, dar imaginea de
terorist pe jumătate nebun m-a urmărit ani întregi. Eşecul în asemenea
cazuri nu prea tulbura regimul, căci domnii aceia ştiau prea bine că o
minciună repetată de o sută de ori sfârşeşte prin a deveni adevăr, conform
principiului semnalat deja de Beaumarchais: „Calomniaţi, calomniaţi... Tot
va rămâne ceva“.

260Hotărârea Politburo-ului, nr. P72/113 din 1/11/1979 şi nota lui


Andropov nr. 2136-A din 30/10/1979.
Am impresia că un asemenea principiu era uneori eficace şi în
propriul lor caz şi că, tot repetându-şi de o sută de ori minciuna de ei înşişi
fabricată, începeau s-o şi creadă. În orice caz, nu văd altă explicaţie pentru
documentul din 1979, care m-a stupefiat, intitulat „Răspuns la o propunere
a ministrului justiţiei din Statele Unite“ şi contrasemnat de Politburo:

„Ministrul Justiţiei Statelor Unite, Civiletti, în cursul unei


întrevederi cu ambasadorul URSS în Statele Unite în care era vorba de
celebrarea Jocurilor Olimpice în Statele Unite şi în URSS, a atras
atenţia asupra pericolului unei activări a acţiunilor teroriste, a
traficului de droguri şi a altor activităţi criminale în această perioadă.
După el, ar fi oportună instaurarea unor relaţii de lucru discrete între
serviciile competente ale Uniunii Sovietice şi ale Statelor Unite pentru
«schimbul de concepţii privind posibile îngrijorări trezite de problemele
de mai sus», apoi crearea «unor grupuri de lucru speciale pentru un
schimb de informaţii şi adoptarea de măsuri diverse de către cele două
părţi». Civiletti şi-a exprimat dorinţa de a afla prima reacţie la această
propunere.
Se ştie că americanii şi noi avem asupra terorismului concepţii
diferite. Acest lucru se manifestă limpede, de pildă, în atitudinea
noastră faţă de mişcările de eliberare naţională şi organizarea lor.
Pe de altă parte, s-a vorbit în Statele Unite despre o aureolă de
«martir» a criminalilor terorişti condamnaţi în URSS, cum ar fi
Kuzneţov, care îşi propunea, împreună cu un grup de complici, să
deturneze un avion şi să ucidă membrii echipajului. Kuzneţov şi
renegatul Bukovski, tot partizan al terorii, au fost primiţi la Casa Albă
de către preşedintele Statelor Unite.
Având în vedere expunerea de mai sus, Comitetul Securităţii
Statului din URSS consideră inoportună stabilirea, în cadrul organelor
administrative ale URSS, a contactului cu serviciile americane, care a
fost propus de ministrul justiţiei din Statele Unite. Cu toate acestea, s-
ar putea accepta, cu titlu de reciprocitate şi folosindu-se canalele
diplomatice obişnuite, ca părţile să-şi comunice informaţiile privind
acţiunile teroriste sau criminale presupuse în raport cu desfăşurarea
Jocurilor Olimpice.“
(Decizia Politburo Nr. P172/113 din 1.11.1979.)

Astfel, primii „terorişti“, despre care administraţia americană a fost cu


amabilitate informată de colegii săi sovietici, au fost Kuzneţov şi eu însumi.
Se pot doar presupune informaţiile secrete care circulau în legătură cu noi,
dacă o asemenea enormitate folosea „canalele diplomatice obişnuite“. Nu mi-
am putut face o idee despre acest lucru decât la o dată relativ recentă, în
1985, când revista sovietică Novoe Vremia, editată de APN în Occident în
nouă limbi şi difuzată, practic, în toate ţările lumii, a publicat un articol261
sub titlul enigmatic şi promiţător: „Cine a ucis-o pe Jessica Savitch?“
Puteţi să vă daţi seama care mi-a fost mirarea, când, parcurgând
articolul cu o anume curiozitate - Jessica Savitch era o ziaristă de la
televiziune, cunoscută pentru simpatiile ei prosovietice, care tocmai murise
într-un accident de maşină - am descoperit că eu eram ucigaşul! Da, în
sensul cel mai propriu, nu la figurat, eu o ucisesem! O omorâsem, ce mai.
Nu cu propriile mele mâini, fireşte, - preciza revista -, ci înhăitându-mă cu
Meyer Kahane, terorist cu un anumit renume, şi prin mijlocirea organizaţiei
sale, „Liga de apărare a evreilor“.

„Sfârşitul tragic al Jessicăi Savitch dovedeşte că lumea criminală


din Statele Unite s-a pomenit întărită de o nouă bandă al cărei
conducător este Bukovski. Din fragedă tinereţe el visase să devină şef
de terorişti, era obsedat de ideea de teroare şi aprecia în mod deosebit
la alţii tendinţele criminale. A fost judecat şi condamnat la privarea de
libertate pentru a fi organizat un grup terorist ai cărui membri se
pregăteau să «extermine fizic, să spânzure de felinare, să împuşte, să
sugrume»... (sunt propriile cuvinte ale lui Bukovski, luate din procesul-
verbal al audierii). Odată ajuns în Occident, devenit agent al CIA,
Bukovski a avut întreaga libertate pentru a-şi satisface înclinaţiile
criminale. Una din relaţiile pariziene actuale ale lui Bukovski îl califică
astfel: «Vanitos, crud până la sadism. Din punct de vedere patologic,
avid de bani. Un criminal care nu are altă satisfacţie decât să răpească
viaţa altora».
Cârdăşia lui cu rabinul terorist Kahane şi cu liga lui, protecţia
şefilor sionişti ai comunităţii evreieşti americane fac ca banda lui
Bukovski să fie invulnerabilă la acţiunile poliţiei“.

Trebuie să recunosc că am rămas cu gura căscată: aşa ceva nu se


produsese încă. Bun, „agent al imperialismului“, fie! „Calomniator“,
„renegat“, chiar şi „agent al CIA“, fie! Eram obişnuiţi cu toate astea şi
încetam chiar să mai reacţionăm. Însă acum nu mai era vorba de o
abstracţiune, ne aflam în plin concret, iar eu ucisesem o persoană foarte
concretă! Ce putea să însemne aşa ceva? Nu erau ei oare pe cale să îmi
monteze un scenariu criminal? Să îmi atribuie o crimă? Aşa se petrecuseră
mereu lucrurile pentru ei: acţiunea era însoţită de propagandă, propaganda
de acţiune.
Cu o bruscheţe care m-a surprins pe mine însumi, turbat de furie, am
cerut unuia dintre prietenii mei, jurist american faimos, să intenteze la un

261New Times, «A Soviet Weekly of World Affairs», nr. 37, septembrie 1985,
pag. 28-30 «Who killed Jessica Savitch?» de Boris Antonov, American
Edition.
tribunal din New York un proces de calomnie împotriva autorilor, editorilor
şi propagatorilor acelor zvonuri, împotriva tuturor acelora care avuseseră
vreun amestec. Măcar, credeam eu, sceleraţii aceia, constrânşi să depună
mărturie sub prestare de jurământ, vor lăsa să le scape nişte dezvăluiri.
Oricare le-ar fi fost intenţiile, continuarea „operaţiei“ lor cu un proces în
cârcă le va da bătaie de cap. Dar ce să vezi? Nu puteau fi chemaţi în justiţie
nici autorii, nici editorii, care se găseau la Moscova. Rămâneau propagatorii,
faimoasa librărie V. Kamkin Inc.262, creată şi întreţinută datorită banilor
sovietici, după cum se ştie din capitolul 1, pentru difuzarea propagandei
sovietice! Ba încă aceasta nici nu era responsabilă, conform legilor
americane, decât dacă noi puteam dovedi că ea cunoştea conţinutul mărfii
sale. Legea afirma că, la nevoie, „când un furnizor propune spre vânzare un
ziar sau o revistă care se încăpăţânează să tipărească subiecte de scandal,
vânzătorul poate proceda la fel, cu riscul ca anumite numere deosebite să
conţină afirmaţii denigratoare“.
Afacerea s-a oprit aici, după ce a durat doi ani şi ceva, fără să ajungă
în sala tribunalului. Zeiţa Themis americană n-a voit să recunoască faptul
că orice publicaţie sovietică (cu atât mai mult Novoe Vremia kaghebistă) n-
avea altă raţiune de a fi decât difuzarea minciunii. Ce mai încoace şi încolo!
Cu preţul ăsta, ar fi trebuit să se interzică difuzarea oricărei publicaţii
sovietice în Occident. Ce oroare! Vânătoare de vrăjitoare!

12. Arma cea mal puternică a Partidului


„Merită oare osteneala să te nelinişteşti? mi se spunea. Propaganda
sovietică este atât de stridentă că oricum nimeni nu crede în ea.“
„Dimpotrivă, îmi spuneau alte voci, trebuie cunoscută mai bine în
Occident propaganda sovietică, pentru că ea demască regimul mai bine ca
noi toţi.“
Vai, aşa ar fi trebuit să se petreacă lucrurile într-o lume normală şi
moralmente sănătoasă, în care orice nouă născocire a Agitprop sau a
Direcţiei generale A din KGB ar fi trebuit efectiv să stârnească râsetele
unanime ale publicului, sarcasmele presei şi indignarea oamenilor politici.
Or, noi trebuia să trăim într-o lume reală, în care majoritatea oamenilor voia
să creadă în regim, fie în virtutea unor simpatii ideologice, fie de teama unei
catastrofe atomice, fie din credinţa în „stabilitate“, în „metoda pragmatică“,
în Providenţa divină sau în Dumnezeu ştie ce. Tragedia era că în zilele
noastre omul occidental se deosebea prea puţin de omul sovietic: trăind cu o
permanentă teamă, el prefera să nu ştie, pentru ca să-i fie mai uşor să
creadă. Fenomenul celor trei „maimuţe fericite“, care nu văd răul, nu-l aud

262 Cf pag. 26-27.


şi, din acest motiv, nu vorbesc despre el, era încă şi mai izbitor în Occident
decât în lumea sovietică: în aceasta din urmă, măcar, existau motive
serioase de teamă. Aici, dimpotrivă, teama era închipuită, dictată de
propaganda sovietică, iarăşi şi iarăşi, şi a te lăsa în voia fricii era pur şi
simplu mai confortabil, mai liniştitor pentru conştiinţa oamenilor de pe
stradă, în măsura în care această credinţă le oferea un alibi minunat - chiar
nobil, pare-se - pentru laşitatea lor firească.
Adăugaţi faptul că majoritatea lumii intelectuale, afectată de „boala
copilăriei care este stângismul“, avea pur şi simplu simpatie pentru ideile
socialismului. Pentru oamenii aceia, cei mai răi duşmani ai omenirii erau
propriile lor guverne, pe când conducătorii sovietici, deşi uşor rătăciţi,
rămâneau oameni politici „progresişti“.
Oricum ar sta lucrurile, propaganda şi dezinformarea sovietică erau
mult mai eficace în Occident decât în Uniunea Sovietică însăşi. E de ajuns
să amintim, de pildă, milioanele de adepţi ai „mişcării pentru pace“, apărute
ca prin farmec la începutul anilor ’80, sau entuziasmul presei în 1983 la
venirea la putere a acelui „cripto-liberal“ de Andropov (fără a mai vorbi de
explozia de fericire generalizată care a salutat venirea la putere a lui
Gorbaciov şi a perestroikăi sale). În mod general şi prin natura sa, omul este
înclinat să nu primească selectiv decât informaţia pe care o aşteaptă sau pe
care ţine neapărat s-o primească; această tendinţă nu face decât să se
consolideze sub efectul emoţiilor, dorinţelor sau credinţelor. Cel mai bun
exemplu este ce s-a întâmplat cu catastrofa de la Cernobîl, care n-a ştirbit
cu nimic entuziasmul suscitat de Gorbaciov, care încercase s-o ascundă în
detrimentul sănătăţii mai multor milioane de oameni. Ea n-a zdruncinat
nicicum credinţa luminoasă în socialism, ea n-a fost interpretată decât ca o
nouă dovadă a nocivităţii oricărei instalaţii atomice, oriunde s-ar fi găsit ea,
oricare ar fi fost constructorii ei şi condiţiile creării ei. În mod miraculos,
întreaga mânie a opiniei publice s-a îndreptat nu spre cei ce erau vinovaţi de
minciună şi de indiferenţă faţă de viaţa omenească, ci spre cei ce nu erau
răspunzători de nimic.
Cât priveşte acordarea de credit oricărei murdării referitoare la
„disidenţi“, o întâlneam peste tot. Într-adevăr, în pofida unei admiraţii de
suprafaţă pentru „curajul“ nostru, elita occidentală ne ura feroce. Simpla
noastră existenţă era o ameninţare pentru iluziile unora şi pentru conştiinţa
robust baricadată a altora. Chiar şi admiraţia lor avea ceva respingător. Ea
părea să sublinieze că activităţile noastre şi atitudinea noastră presupuneau
calităţi supraomeneşti şi nu puteau aşadar să fie împărtăşite de oameni
„normali“. S-ar fi putut crede că manifestarea mişcării noastre era cea mai
bună veste, cea mai încurajatoare din perioada post-hruşcioviană în URSS,
creându-se perspectiva debarasării paşnice de ameninţarea sovietică. S-ar fi
putut crede că cea mai modestă şansă de reuşită a unei astfel de soluţii ar fi
trebuit să angajeze Occidentul în a-şi revizui întreaga sa strategie şi în a se
concentra pentru a o face să aibă rezultat. Nici pomeneală! S-a afirmat sus
şi tare, mai întâi cu admiraţie, apoi cu ţâfnă, că noi eram nişte „excepţii“ de
la regula comună, ce nu aveau alt sens pentru politica occidentală decât de
a-i da dureri de cap în plus. Oricât de absurdă, obtuză şi josnică fusese
propaganda sovietică, vizând să ne compromită, ea n-a provocat în general
nici râsul, nici indignarea. Dimpotrivă, ea a furnizat Occidentului un pretext
pentru înăbuşirea campaniei privind apărarea drepturilor omului în URSS,
în momentul decisiv.
„Comitetul Securităţii raportează că documentele publicate în Izvestia
cu aprobarea CC ai PCUS, şi denunţând activităţile ostile şi subversive ale
serviciilor speciale ale Statelor Unite printre „disidenţii» din URSS, au jucat
un rol apreciabil în discreditarea campaniei antisovietice dusă în Statele
Unite în favoarea drepturilor omului263“, raporta Andropov Comitetului
Central în martie 1979.
Era vorba de publicarea scrisorii unui anume Lipavski, banal
„denunţ“ al unui banal turnător al KGB-ului om neînsemnat şi de altfel
perfect necunoscut. Astfel de „dezvăluiri“, venind de la oameni care cedau în
cursul anchetei sau erau zdrobiţi prin alte mijloace, se numărau pe atunci
cu zecile, dar, în general, nu aveau nici un efect. Trebuia să fii idiot pentru a
nu înţelege că regimul era capabil să stoarcă mult mai mult decât numai
astfel de „informaţii“. Dacă un Buharin putuse să „mărturisească“ faptul că
sabotase, la ce puteai să te aştepţi de la un Lipavski? Însă campania de
apărare a drepturilor omului începea să-i atârne greu Occidentului, pe care-
l silea să-şi schimbe politica pe termen lung şi să dea peste cap priorităţile.
Elita occidentală se opunea foarte puternic unor schimbări atât de radicale.
De unde, efectul pe care l-a avut brusc o dezinformare, în fond primitivă,
privindu-l pe Şcearanski, pe care nu-l arestaseră încă:

„[...]Materialele publicate în Izvestia au provocat descumpănirea


diplomaţilor şi a ziariştilor acreditaţi în URSS şi au influenţat, în sensul
frânării, asupra relaţiilor lor cu «disidenţii». Conform instrucţiunilor
primite de la Washington, ei refuză să facă vreun comentariu şi recurg
pur şi simplu la negarea faptelor expuse în scrisoarea deschisă şi în
articol“.

Mai departe, încântat de succesul nesperat al unei dezinformări atât


de banale, Andropov propune (iar Biroul Politic aprobă) amplificarea
campaniei sale conform planului următor:
Este „oportun“ să se demonstreze că nu este deloc izolat cazul
agentului Lipavski şi să se bombardeze reprezentanţele americane cu
scrisori din partea cetăţenilor sau asociaţiilor sovietice care protestează

263 Nota lui Andropov către CC, nr. 647-A din 29/03/1977, şi hotărârea
Politburo-ului nr. P50/71 din 24/03/1977.
împotriva unei ingerinţe inadmisibile. Vor încerca să-l compromită pe primul
secretar al ambasadei americane şi pe un ziarist, fără a recurge deocamdată
la expulzare.
Este neîndoielnic că, dacă în acel moment administraţia americană ar
fi arătat destulă fermitate, iar opinia publică occidentală s-ar fi revoltat
îndeajuns, Andropov s-ar fi potolit şi nu s-ar fi cutezat să i se pună în cârcă
lui Şcearanski o acuzaţie de spionaj. În loc de aşa ceva, Carter a început să
se scuze, să se justifice, să se jure pe toţi sfinţii că făcuse controale la CIA şi
că Şcearanski nu părea să facă parte dintre agenţii lor. Vance, sosind la
Moscova, a adoptat o atitudine încă şi mai servilă. Ca să vezi, trebuia
salvată „destinderea“! Organizaţiile evreieşti din străinătate au fost şi ele
cuprinse de emoţie: ah! numai de n-ar avea toate astea urmări asupra
emigrării! Pe scurt, Occidentul s-a înmuiat ca un novice interogat de KGB,
iar ceea ce nu era decât o banală provocare cekistă s-a transformat într-un
grandios succes de propagandă.

„Comitetul Securităţii a primit documente atestând că diplomaţii


americani şi ziariştii străini interpretează articolele şi comentariile
presei sovietice scrise sau radiodifuzate, care pun la locul ei campania
dusă în Occident cu scopuri antisovietice în legătură cu «violarea
drepturilor omului», ca pe o manifestare a voinţei ferme pe care o are
Uniunea Sovietică de a nu permite amestecul în afacerile sale interne,
mai ales în ajunul vizitei Secretarului de Stat Vance în URSS“, raporta
Andropov, îmbătat de succesul său264.

Arestarea lui Şcearanski dovedea o determinare din partea URSS-ului.


Cazul său, amalgamat cu acela al unor agenţi reali, punea Statele Unite
într-o poziţie delicată. Disidenţii sovietici erau ei înşişi conştienţi de acest
lucru, dovadă că Saharov, care totuşi socotea că „o uşurare a presiunii
venite din străinătate era cu totul de nedorit într-un moment atât de critic“,
a renunţat să-l întâlnească pe Vance, aşteptat la Moscova, de teamă să nu-l
expună pe secretarul de stat la o „situaţie dificilă“. Partida era aşadar pe
jumătate câştigată pentru sovietici: ambasada americană însăşi convenea
implicit că „administraţia Carter nu lega destinderea de drepturile omului“.
Pe scurt, occidentalii l-au abandonat şi pe Şcearanski şi nişte poziţii
pe care nu le cuceriseră prin ei înşişi; cât priveşte teoria bufonă, pusă la
punct de ideologii de la Politburo, conform căreia disidenţii nu erau decât
uneltele „centrelor de sabotaj ale imperialismului“, ea s-a văzut legitimată,
spre surpriza autorilor înşişi. Un an mai târziu, trecând la acţiune, domnii
aceia au făcut de petrecanie întregii mişcări pentru acordurile de la Helsinki
în URSS, amalgamând în mod subtil procesele de opinie cu reale procese de
spionaj, iar întreaga campanie occidentală în favoarea drepturilor omului a

264 Nota lui Andropov către CC, nr. 647-A din 29/03/1977.
luat practic sfârşit. După cum ne amintim265, Politburo a şovăit mult până
să-i trimită la judecată pe cei din lotul „Helsinki“, amânându-le procesul
pentru un an mai târziu şi pregătind cu grijă „operaţia“. Costul
întreprinderii părea atunci prea ridicat, ţinând seamă de încingerea
pasiunilor în lumea întreagă în problema drepturilor omului. Şi este foarte
verosimil că, dacă Occidentul s-ar fi arătat mai ferm, sovieticii n-ar fi riscat
o sfidare atât de făţişă.
Am văzut mai înainte266 cum fusese montată operaţiunea de
dezinformare vizând compromiterea lui Şcearanski, prin amalgamarea
cazului său cu acela al unor agenţi ca Radjabov, care fuseseră arestaţi
pentru spionaj în favoarea Statelor Unite.
Mărturisirile complete ale lui Gamsahurdia aveau să fie şi ele folosite
pentru un contraatac eficace. Acuzaţia de violare a drepturilor omului în
URSS avea să se înece astfel într-o vastă campanie, repercutată în lumea a
treia, denunţând ingerinţa americană267.
Pe scurt, abandonarea completă de către Occident a poziţiilor sale
într-un moment cheie al istoriei noastre era un adevărat dezastru. Din acest
motiv, ceea ce era numit „procesul de la Helsinki“ şi-a pierdut orice sens şi a
degenerat într-o pură logoree. Într-adevăr, în pofida declaraţiilor acordurilor
de la Helsinki, Occidentul „nu lega drepturile omului de destindere“. Un
atare reviriment în politica Occidentului avea multe motive (despre care vom
vorbi în partea a II-a), însă nu s-ar putea nega rolul jucat de dezinformarea
sovietică şi nici, în ciuda prostiei sale masive, graba suprinzătoare, dorinţa
chiar, de a se preta la aşa ceva, manifestate de Occident.
Acestea fiind zise, mişcarea noastră nu şi-a revenit niciodată din
această înfrângere. Un an mai târziu, în 1979, domnii aceia au pus mâna pe
ultimii dintre ai noştri; fără tam-tam şi proteste, s-au descotorosit de
Sanarov, au invadat Afganistanul, totul în sunetul behăielilor de aprobare
ale mulţimii adunate la Moscova pentru Jocurile Olimpice. Occidentul s-a
dovedit chiar neputincios în a împiedica acel „show“ nespus de cinic: modul
de gândire sovietic triumfa peste tot. „Adevărul“ lor era cel care triumfa,
reprezentarea lor asupra binelui şi răului. În ce priveşte destinderea, atât de
dragă sufletului Occidentului, ea s-a risipit fără de glorie, fără să se bage de
seamă deoarece, „dezlegată de drepturile omului“, ea îşi pierdea orice sens şi
se transforma într-o simplă capitulare...
Este totuşi remarcabil că şefii sovietici şi-au făcut jocul până la capăt
fără să se clintească. Cu mulţi ani mai târziu, în toiul perestroikăi şi al
politicii de glasnost, ei nu renunţaseră la legenda lor şi au insistat,

265Cf. capitolul VII «Legea şi finalitatea».


266V. cap. 7, p. 128-129.
267 Nota lui Andropov, Rudenko şi Smirnov către CC nr. 785-A din

21/04/1978, «Asupra proceselor iminente împotriva elementelor


antosociale».
triumfători ca Şcearanski să fie eliberat în calitate de spion, în schimbul
unui spion sovietic real, şi încă pe podul de la Berlin, care slujea unor
asemenea schimburi de spioni. Nu erau ei oamenii care să renunţe la
metodele lor. Cât despre Occident, el şi-a revenit şi a căzut repede în extaz
în faţa noului său prieten Gorbaciov.
După cum spun englezii: cu astfel de prieteni, te poţi dispensa de
duşmani.
Este neîndoielnic că, dacă într-o problemă atât de importantă o
dezinformare atât de primitivă a KGB a putut jucă un rol atât de fatal, o
astfel de operaţie în probleme mai puţin importante şi mai puţin susceptibile
să atragă interesul opiniei publice avea să fie încă şi mai eficace. Mai ales
dacă se consideră că măsurile cekiste de „compromitere“ erau cel mai
adesea construite cu o anume abilitate în jurul unor particularităţi umane,
slăbiciuni de caracter, relaţii atipice, şi că ele exploatau fie ambiţiile
personale, fie o situaţie juridic dezavantajoasă, fie lipsa de informaţie a
Occidentului. Asemenea montări puteau fi de o rară josnicie. Astfel, de
pildă, în aceeaşi afacere Şcearanski, cekiştii, nemulţumiţi să-i lipească
numai o etichetă de spion, s-au crezut obligaţi să pună în discuţie viaţa lui
particulară268.

„[...]Dat fiind că autorităţile oficiale ale Statelor Unite folosesc activ


pentru campania lor antisovietică pe ex-cetăţeana sovietică Ştigliţ sub
acoperirea căsătoriei ei cu Şcearanski, trebuie lăsată pe seama
diplomatului sovietic Dobrînin A. F. grija de a-i furniza preşedintelui
Carter documente dezvăluind figura amorală a lui Şcearanski,
îndeosebi scrisorile personale ale tatălui lui Ştigliţ, care neagă categoric
căsătoria fiicei sale cu Şcearanski şi ia poziţie împotriva activităţilor
sale provocatoare. Mai apoi, aceste documente vor putea fi remise spre
publicare presei străine“.

Calcul, în cazul de faţă, pe cât de simplu pe atât de josnic: se ştia bine


că preşedintele Carter era un om profund religios, un baptist, şi că avea, în
legătură cu moralitatea relaţiilor conjugale, noţiuni infinit mai severe decât
cele ale lumii noastre. Şi astfel de denunţuri sunt transmise fără nici cea
mai mică jenă prin intermediul „canalelor diplomatice obişnuite“, adică prin
ambasadorul în Statele Unite. Se pot doar presupune josniciile ce puteau fi
transmise, în culise, prin „canalele KGB“.
Apariţia ultimei cărţi a fiicei lui Stalin, Svetlana Alliluieva, a declanşat
o serie de „măsuri“ adecvate:

„În legătură cu scrisoarea lui Iosif Alliluiev şi a Ecaterinei Jdanova


către Politburo al CC al PCUS, exprimându-şi indignarea faţă de

268 Nota lui Andropov către CC, nr. 2643-A din 14/12/1977.
comportarea mişelească a mamei lor, credem că este cu putinţă să
pregătim şi să publicăm în străinătate o scrisoare deschisă a copiilor
Svetlanei Alliluieva, adresată binecunoscutului comentator politic H.
Salisbury, redactor-şef adjunct al ziarului New York Times, care a
intervievat-o adesea pe S. Alliluieva şi care i se adresează personal cu o
nuanţă de dispreţ.
Această măsură va fi sprijinită de publicarea numitei scrisori a
copiilor Svetlanei Alliluieva şi de interviul lor într-una din revistele
europene importante.
Trebuie promovată în presa occidentală teza conform căreia noua
carte a S. Alliluieva este rezultatul unei munci colective a unor indivizi
ca: G. Kennan, L. Fischer, M. Djilas, G. Florovski, A. Belenkov şi alţii,
care s-au dovedit duşmani înverşunaţi ai Uniunii Sovietice şi specialişti
ai falsificării istoriei Uniunii Sovietice. Trebuie concomitent să fie
incluse în aceste documente elemente de care dispune KGB pentru a
compromite numitele persoane în plan personal.
Să se expedieze pe adresa S. Alliluieva o scrisoare redactată de
reprezentanţi de seamă ai intelighenţiei sovietice care au cunoscut-o
personal pe S. Alliluieva (scriitorul Soluhin, scenaristul Kapler,
redactorul-şef al revistei Sovietski Ekran, Pisarevski, Pr. Miasnikov,
conducătorul tezei S. Alliluieva etc.), care ar conţine un protest motivat
împotriva falsificării faptelor istoriei statului sovietic şi împotriva
calomniilor la adresa lui V. I. Lenin. O astfel de scrisoare ar putea fi
transmisă datorită mijloaceor KGB Svetlanei Alliluieva, astfel încât să
cadă în mâinile presei străine“269.

Astfel de „măsuri de compromitere“ însoţeau, întocmai, cel mai


mărunt eveniment, de la apariţia unor cărţi până la arestări şi procese, de la
fuga unor artişti în străinătate până la evenimentele internaţionale de mare
anvergură. Fireşte că mai era destul până ce aceste măsuri să fi fost şi
productive, dar ar fi o naivitate să le subestimăm importanţa: rezultatul lor
era acela de a crea un imens aparat de dezinformare, un întreg sistem de
„agenţi de influenţă“ împotriva cărora Occidentul era fără apărare. Ba
dimpotrivă, democraţia se vedea constrânsă să apere dreptul pe care îl
aveau duşmanii ei cei mai mari în a răspândi minciuni deliberate. În multe
ţări, precum şi în Statele Unite, legea practic nu te apără de defăimarea din
presă: ţie, şi nu defăimătorului, îţi revine sarcina să demonstrezi la tribunal
intenţia fermă a acestuia de a te defăima. Dacă, din nefericire, eşti o
personalitate („public figure“), a te defăima devine o datorie sacră pentru
presă.
În plus, majoritatea acelor „agenţi de influenţă“ nu erau stricto sensu

269 Nota lui Andropov către CC, nr. 2792-A din 5/11/1969.
agenţi ai KGB. Era suficient ca cineva să răspândească dezinformarea
sovietică pentru motive ideologice, alţii s-o facă pentru a plăti o veche
„datorie“ numitei instituţii sau, dimpotrivă, în speranţa unui mic hatâr, a
unui serviciu, alţii, în sfârşit, fără ca măcar să ştie ce făceau. Căci foarte
adesea informaţia „necesară“ KGB-ului putea de asemenea să intereseze pe
cutare din concurenţii tăi, sau poate pe un invidios, un şicanator, şi
misiunea KGB-ului se mărginea să-i strecoare încetişor acea informaţie.
Aveam de-a face cu o sumedenie de scenarii. De pildă, majoritatea
specialiştilor occidentali în problemele Rusiei - sovietologi sau slavişti - s-au
pomenit dependenţi de regim prin simplul fapt că aveau nevoie să se ducă
din când în când în URSS. Fără de care, în lumea academică occidentală,
nici un specialist nu putea trece drept aşa ceva. Oricine îi putea reproşa că
şi-a pierdut calificarea, că a rupt-o cu realitatea. Or, posibilitatea de a te
duce acolo era pe atunci controlată de Lubianka.
Exista tot astfel un mecanism în sens invers, infinit mai puternic: nici
un sovietic, oricare i-ar fi fost profesia, nu putea părăsi teritoriul - pentru un
congres ştiinţific, un turneu sau o competiţie - fără acordul KGB. Odată
considerat „de neieşit“, îşi pierdea valoarea, uneori chiar şi munca.
„Mijloacele KGB“ erau prin chiar acest lucru practic nelimitate.
Examinând acum documentele Comitetului Central asupra acelor
faimoase „măsuri de compromitere“, sunt uluit de abilitatea acelor ticăloşi.
Astfel, descoperiseră în relaţiile lui Harrison Salisbury, de la New York
Times, cu Alliluieva o „nuanţă de dispreţ“ şi o luaseră imediat în calcul. Ce
putea face Alliluieva într-o astfel de situaţie? Putea ea să-i explice lui
Salisbury că el era folosit de KGB în chip de „canal“ al dezinformării sale?
Alt scenariu: nota lui Andropov „Asupra măsurilor vizând să
compromită decizia comitetului Nobel de a atribui premiul Nobel pentru
pace lui Saharov A.D.“ şi decizia corespunzătoare luată de Politbüro270.

„Să se traseze sarcină departamentelor ştiinţifice şi instituţiilor de


învăţământ, departamentelor de propagandă ale CC al PCUS, în
colaborare cu prezidiul Academiei de Ştiinţe şi cu savanţi sovietici
cunoscuţi, să pregătească, în numele Prezidiului şi al savanţilor, o
scrisoare deschisă care să dezavueze acţiunea Comitetului Nobel de a fi
decernat premiul său pentru pace unui individ ce s-a angajat în
activităţi anticonstituţionale şi antisociale. Numita scrisoare semnată
de Prezidiul Academiei de Ştiinţe şi de savanţi cunoascuţi va trebui să
fie publicată.
Va fi prezentată, aşadar, suma totală a Premiului Nobel ca un
bacşiş care îl recompensează pe Saharov pentru «calomniile» sale

270 Nota lui Andropov către CC din 10/10/1975, nr. ilizibil, şi rezoluţia CC
nr. P192/41 - op. din 15/10/1975.
îndărătnice şi pentru luările sale de poziţie retrograde şi dăunătoare
destinderii. Se va sublinia, în plus, paradoxul unui premiu al păcii
decernat inventatorului unei bombe exterminatoare.“

Totul este luat în calcul în acel document: şi docilitatea


academicienilor (după cât se spune, s-au bătut între ei pentru a semna
scrisoarea, era un privilegiu, din moment ce nu-i privea decât pe „primii
dintre savanţii sovietici“!) şi invidia proletarilor (ziarul Trud - organ al
sindicatelor sovietice - era în primul rând citit de muncitori, iar pentru ei o
sumă de 122.000 de dolari era pur şi simplu de neînchipuit) şi sentimentele
„forţelor progresiste din lume“. Bun... Cât priveşte ultimul punct, care se
referea la absurditatea atribuirii premiului păcii inventatorului bombei cu
hidrogen, el a fost promovat în Occident de nimeni altul decât de... Jaurès
Alexandrovici Medvedev. Şi nu mai puţin decât la Oslo, în cursul unui
discurs la Institutul Nobel. Este ceea ce a spus, între alte lucruri, însă a
spus-o. Cum de s-a pomenit el făcând jocul „canalelor“? Cine i-a şoptit acel
gând tainic, dacă nu cumva îl inventase el însuşi? Doar Dumnezeu ştie. Dar
ce succes pentru Andropov: doar acesta nu era primul venit, ci un savant şi
un disident faimos...
Şi acum mai spuneţi-mi că era KGB-ul stupid, că dezinformarea lui
nu acţiona asupra nimănui! Ia gândiţi-vă! Timp de ani de zile, cu o răbdare
rară, el şi-a pregătit „canalele“, jucându-se adesea cu oamenii precum pisica
cu şoarecele. Şi vai de cel ce intra în jocul său, sperând cu naivitate să-l
tragă pe sfoară: poţi într-adevăr să înşeli un om, un grup, nu un sistem.
Ceea ce s-a produs cu perechea Siniavski este o bună ilustrare a metodelor
KGB-ului.

13. Intelighenţia Dolorosa


Comitetul Securităţii Statului Strict Secret
de pe lângă Consiliu! de Miniştri al URSS
30 septembrie 1968
Nr. 2281 - A
Oraşul Moscova

CC al PCUS

În lagărul de reeducare prin muncă de la Dubravnoie îşi ispăşeşte în


prezent pedeapsa Siniavski A. D., condamnat în februarie 1966 la şapte ani
de detenţie de către Curtea Supremă a RSFSR.
Ţinerea sub observaţie a purtării sale în lagărul de reeducare prin
muncă a dovedit că, în ultimul timp, el reflecta tot mai des la destinul său pe
viitor, deşi continuă să îşi nege greşeala. Spre deosebire de Daniel şi de
membrii familiei sale, Siniavski şi soţia lui nu participă la nici o acţiune
antisocială.
Pentru a se stopa utilizarea de către Occident a condamnării lui
Siniavski şi Daniel pentru propagandă antisovietică, considerăm oportun să
se continue munca pe lângă Siniavski spre a-l incita să adreseze Prezidiului
Sovietului Suprem un recurs pentru graţiere. De îndată ce va fi primit acest
recurs, noi am crede că este posibilă satisfacerea cererii lui Siniavski.
Vă cerem acordul.

Preşedintele Comitetului Securităţii Statului


Andropov

Proces-verbal
Nr. 111
din 14 ianuarie 1969

PROCES-VERBAL
2. Nota tov: Andropov I.V. din 30 septembrie 1968 (asupra Iui
Siniavski) (tov. Suslov, Andropov, Polianski, Şelepin, Demicev).
Să fie autorizat tov. Andropov I.V. să îşi îndeplinească sarcina,
ţinându-se seamă de discuţiile care au avut loc la şedinţa Politburo al
CC.
Difuzat membrilor Politburo
al CC al PCUS pentru vot
Secret

CC al PCUS

Condamnat de Curtea Supremă a RSFSR la şapte ani de detenţie,


Siniavski A.D., scriitor, autor al unor cărţi cu un conţinut antisovietic
publicate în Occident sub pseudonimul Abram Terţ, a executat până
astăzi mai mult de două treimi din pedeapsă.
Ţinerea sub observaţie a lui Siniavski dovedeşte că, aflându-se
într-o instituţie de reeducare prin muncă, el respectă regimul în
vigoare, reacţionează negativ la tentativele anumitor deţinuţi de a-l
implica în activităţi antisociale, iar atitudinea sa nu oferă, de fapt, nici
un pretext nou pentru ca numele său să fie folosit în străinătate în
scopuri ostile statului nostru.
Soţia sa, Rozanova-Kruglikova, domiciliată la Moscova, nu a comis
nici ea acţiuni reprobabile.
Cu toate acestea, Siniavski se încăpăţânează în atitudinea sa de
negare a responsabilităţii sale şi a caracterului antisovietic al actelor
sale şi continuă să considere ilegal procesul ce i-a fost intentat. Totuşi,
cu acordul său, soţia sa a întreprins demersuri pentru un recurs de
graţiere, invocând motivul dificultăţilor ridicate de educarea unui fiu
minor.
După examinarea recursului şi analiza materialelor, luându-se de
asemenea în consideraţie faptul că pedeapsa lui Siniavski ia sfârşit în
septembrie 1972, credem posibilă rezolvarea pozitivă a problemei
micşorării pedepsei, cu titlu de favoare, cu un an şi trei luni.
O astfel de măsură ar contribui, după părerea noastră, la izolarea
lui Siniavski de elementele antisociale şi poate influenţa pozitiv asupra
conduitei sale ulterioare.
Acte alăturate: proiectul rezoluţiei CC al PCUS şi al decretului
Prezidiului Sovietului Suprem
Pentru cerere de examinare
I. Andropov
R. Rudenko
A. Gorkin
12 mai 1971
Nr. 1229-A

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

Partidul Comunist ai Uniunii Sovietice


Comitetul Central
Nr. P4/48 Strict secret
Tov. Brejnev, Kosîghin, Podgornîi, Suslov, Andropov, Rudenko, Gorkin,
Iasnov, Savinkin, Gheorgadze, Smirtiukov
Extras din procesul-verbal al şedinţei nr. 4 a Politburo-ului al
Comitetului Central al PCUS din 19 mai 1971
Asupra graţierii lui Siniavski A. D.
Să fie aprobat proiectul de decret al Prezidiului Sovietului Suprem al
RSFSR asupra acestei probleme (alăturat)
Secretarul CC

URSS
Comitetul Securităţii Statului Secret
de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS
26 februarie 1973
Nr. 409-A
Oraşul Moscova

CC al PCUS
Comitetul Securităţii Statului îndeplineşte o muncă vizând exercitarea
unei influenţe pozitive asupra lui Siniavski Andrei Donatovici, eliberat înainte
de termen de la locul său de detenţie, şi crearea unei atmosfere propice
îndepărtării sale de elementele antisociale
Măsurile luate au compromis în prezent într-un anumit grad numele lui
Siniavski în ochii unei părţi a cercurilor artistice care simpatizau altădată cu
el. După informaţiile noastre, unele dintre ele consideră că el este legat de
organele KGB. Siniavski respectă linia de conduită care a fost fixată împreună
cu el după întoarcerea sa la Moscova, duce o viaţă izolată, se ocupă de creaţia
literară legată de problemele literaturii ruse din secolul al XIX-lea şi de istoria
artei ruse vechi.
Folosind „autoritatea“ lui Siniavski şi prin intermediul soţiei sale,
Rozanova-Kruglikova, am reuşit să acţionăm în mod avantajos pentru noi
asupra poziţiilor lui Daniel şi Ghinzburg, care şi-au executat pedeapsa, astfel
încât ei nu mai întreprind nici o iniţiativă pentru a participa la pretinsa
„mişcare democratică“ şi evită contactele cu grupul lui Iakir.
Se ştie totuşi că Siniavski, care, în ansamblu, este docil la
recomandările noastre, rămâne în fond fidel poziţiilor sale artistice idealiste
de odinioară, refuzând principiile marxist-leniniste în materie literară şi
artistică, lucru pentru care operele sale noi nu pot fi publicate în URSS.
Diverse edituri burgheze încearcă să utilizeze această circumstanţă şi
îşi propun serviciile pentru publicarea lucrărilor lui Siniavski, ceea ce poate
din nou să contribuie la crearea unei atmosfere nesănătoase în jurul numelui
său.
La 5 ianuarie 1973, Siniavski a întreprins demersuri pe lângă OVIR.
OU. VD al Comitetului executiv orăşenesc din Moscova pentru a obţine o
autorizaţie de plecare pentru el, soţia sa şi fiul său, născut în 1965, cu
destinaţia Franţa, pentru o perioadă de trei ani, la invitaţia lui Claude Frioux,
profesor la Universitatea din Paris.
O soluţionare pozitivă a acestei probleme ar slăbi şansele de implicare a
lui Siniavski într-o nouă campanie antisovietică, privându-l de calitatea sa de
„emigrant din interior“, l-ar izola de cercurile artistice şi l-ar transforma în cele
din urmă într-unul din „scriitorii din exterior“ care şi-a pierdut orice rezonanţă
socială.
Se va putea ulterior decide dacă întoarcerea lui Siniavski în URSS este
oportună la terminarea şederii sale în Franţa.
Vă solicităm acordul.
Preşedintele Comitetului Securităţii Statului
Andropov

Am citat aproape integral documentele acestei drame pentru că ea


ilustrează cu o uimitoare precizie, pas cu pas, munca răbdătoare şi detaliată
a Biroului Politic, atunci când îşi punea la punct operaţiunile „cekiste“.
Dacă domnii aceia cunoşteau bine ceva, aceasta era scumpa lor
intelighenţie sovietică, iar ei ştiau de minune cum să folosească în modul cel
mai eficace morcovul şi bastonul. Şi cum să tragă folos de pe urma
narcisismului intelectualilor. Nu am deloc intenţia să „demasc“ personal pe
cineva, nici să-l condamn, cu atât mai mult cu cât, pentru cea mai mare
parte dintre noi, aceste documente nu au nimic cu adevărat nou.
Siniavskaia era prima pe atunci care recunoştea că ea „făcea un joc complex
cu KGB“. Îmi aduc aminte că, la întoarcerea mea din lagăr în 1970, în
ianuarie, m-am pomenit nas în nas cu ea la nişte cunoştinţe comune. A fost,
lucru curios, prima şi ultima noastră întrevedere la Moscova, nu ne
cunoscusem mai înainte, şi ea a fost cea care a vorbit tot timpul. Ceea ce
spunea, cu un aplomb uimitor, era că „ei, scriitorii“, s-ar fi lipsit foarte bine
de tot acest vacarm, de acea „aşa-zisă mişcare“, de toată acea „politică“. Asta
nu putea decât să ne dăuneze „nouă, scriitorilor“, şi mai bine era să stăm
cuminţi şi să nu protestăm. Înainte de orice, să nu ne compromitem cu toţi
acei Iakir, cu toţi acei amatori de scandal. Văzând în ce măsură eu
reacţionam negativ la această linie de „apărare a scriitorului“, care era linia
ei, n-a mai încercat să mă revadă. Din moment ce nu reuşise să „se
folosească de autoritatea lui Siniavski“ pentru a avea influenţă asupra mea,
nu trebuia să insiste. Asta era tot ce trebuia să scoată de la mine şi pentru
asta, se poate crede, venise ea la cina aceea, la nişte cunoştinţe comune,
chiar în ziua în care trebuia să mă duc eu acolo.
Nu de asta este vorba. Puţin îmi pasă că ea s-a folosit de „autoritatea
lui Siniavski“ din proprie iniţiativă sau „în baza unui acord prestabilit“,
după cum nu mai are acum importanţă să ştim dacă ea a stârnit şicane
nesfârşite în emigraţie (îndeosebi atacuri veşnice împotriva lui Soljeniţîn)
conform unei „linii stabilite de comun acord“ sau din pricina caracterului ei
certăreţ. Fie că aşa stăteau lucrurile, fie că în alt mod, Andropov o nimerise
din plin. Lucrul cel mai nostim este acesta: menţionarea acestor documente
în presa rusă în 1993 a provocat o adevărată furie a doamnei Siniavski. Fără
nici cea mai mică jenă, în faţa unor contradicţii comice, ea a declarat pe
dată şi, ca întotdeauna, peremptoriu: 1) că acele documente fuseseră furate;
2) că erau falsuri; 3) că Andropov deformase totul271. La fel ca eroul unei
cunoscute glume bune: acel avocat plin de elan, care afirma nevinovăţia
clientului său deoarece acesta avea un alibi inatacabil, dar avea nevoie de
toată indulgenţa juriului din cauza unei copilării extrem de dificile. Apoi,
fără să renunţe, a publicat ea însăşi documentele cu pricina: „Poftim, iată
adevărul crud“, nici furat, nici falsificat. În fine, într-un interminabil
articol272, nu mai puţin de două numere la rând, de fiecare dată pe o pagină
întreagă, şi-a povestit isprăvile: femeie inteligentă şi tenace, îi dusese cu

271 Moskovskie Novosti, nr. 1 din 3/01/1993, «Acest parfum familiar al


documentului fals». Publicat de Natalia Gevorkian.
272 Nezavisimaia Gazeta din 12-13/01/1993, Abraham şi Maria, Maria

Rozanova, Memorii.
vorba pe imbecilii şi netrebnicii ăia de la KGB şi-i bătuse în propriul lor
teren de joc. Căci, vedeţi dumneavoastră, ea şantajase KGB-ul acuzându-l în
mod mincinos de un furt de cărţi preţioase în cursul unei percheziţii. Asta
da, născocire! Ăsta da, curaj! Bieţii cekişti nu aveau altă ieşire decât să
expedieze toată familia în pace la Paris.
Toate aceste lucruri nu ar fi prea grave. Însă se pot vedea altele în
zilele noastre în presa din Rusia. După cum se spune: n-ascultaţi dacă nu
vreţi, dar lăsaţi-ne pe noi să trăncănim. N-aş fi început să repovestesc tot
acest delir agitat, dacă n-ar exista un paragraf din acel memoriu redactat
circumstanţial, în care imaginaţia ei este încinsă foarte tare şi când pare să
strige la adresa noastră:
„Afară cu voi, neruşinaţilor! Pentru ce toată fandoseala asta în
legătură cu afacerea Siniavski-Daniel, din care aţi ieşit cu toţii, iertaţi-mi
licenţa asta stilistică, precum a ieşit literatura rusă din Mantaua lui Gogol?
Pentru ce astăzi tendinţa asta să scuipaţi pe propriul vostru trecut? Pentru
ce o asemenea încredere în KGB şi un asemenea devotament pentru prăvălia
asta? Cum s-a putut ca o vorbă a lui Andropov să aibă mai multă greutate
în ochii voştri decât cuvintele lui Siniavski? Pentru ce vă trebuie cu orice
preţ ca regele să fie gol?“
Voi lăsa de-o parte tonul indecent, mojic, al acestui „apel“. Însă,
aflând că originea noastră colectivă ajungea la cuplul Siniavski, nu poţi
decât să te simţi uluit de supleţea dialectică a conştiinţei lor şi de
narcisismul atât de caracteristic al intelectualilor. Se poate oare ca ei să
creadă cu adevărat în aşa ceva? Nu pricep ei într-adevăr că Siniavski are tot
atâta de-a face cu „afacerea Siniavski“ cât are Kirov cu „afacerea uciderii lui
Kirov“ sau Dreyfus cu „afacerea Dreyfus“? La prima noastră manifestare, în
1965, noi nu-l văzuserăm niciodată pe Siniavski cu propriii noştri ochi, nu-i
citiserăm cărţile (chiar şi mai apoi, n-am fost în stare să citesc mai mult de
douăzeci de pagini). Nu era vorba despre el, era vorba de a şti dacă
societatea noastră va tolera represiuni politice după perioada stalinista.
Dacă ne vom întoarce îndărăt, sau dacă vom vedea totuşi trezindu-se
conştiinţa civică a oamenilor. Era vorba de un test de maturitate, pe care
puţini l-au trecut cu succes. Majoritatea a rămas ceea ce fusese, sovietică,
iar Siniavski a făcut parte din ea. Desigur: „o voce în cor“. Şi falsă, pe
deasupra.
Ceea ce ascunde limba de lemn a comunicatelor lui Andropov nu este
accesibil decât iniţiaţilor. Ce vrea să spună, de pildă, „reacţionează negativ
la tentativele anumitor deţinuţi de a-l implica în activităţi antisociale“? Asta
vrea să spună următoarele: să tacă atunci când este maltratat un camarad
de celulă, să se ducă la muncă atunci când camarazii de lagăr fac grevă, să
mănânce în mod ruşinos din gamela lagărului atunci când lagărul face
greva foamei. Ce poate de asemenea să însemne „să facă demersuri pentru
un recurs de graţiere“? De jure, asta înseamnă că îţi recunoşti greşeala,
chiar şi dacă, mai apoi, repeţi că eşti nevinovat. Însă regimul nu cerea mai
mult de la noi, cel puţin pentru început. Unul singur dintre noi dacă o
accepta, asta însemna întoarcerea acasă, libertatea, hrana, căldura
căminului. O soţie iubitoare, copii greu de crescut. Aşa ceva însă un
Galanskov muribund a refuzat. Un Marcenko a preferat să moară mai
degrabă decât să accepte aşa ceva. În schimb, acel „graţiat“ Gamsahurdia a
acumulat bunele servicii loiale până la a deveni preşedintele Georgiei. Noi o
ştim: regimul nu este niciodată satisfăcut cu ce a dobândit, el ştie să-şi
încaseze datoriile ani de zile mai târziu.
Pe scurt, este vorba de o alegere. Eşti liber, desigur, să alegi calea
uşoară, însă în cazul acesta nu trebuie să te aştepţi la respectul camarazilor
de lagăr, şi încă şi mai puţin la aplauze. De fapt, dacă spui: „noi, scriitorii“,
n-ai altceva mai bun de făcut decât să stai cuminte şi să faci literatură.
Ferindu-te să-ţi bagi nasul în scârba asta de politică, nici atunci şi nici
acum. Ei bine, nu, acei domni au nevoie de laurii luptătorilor, ai părinţilor
fondatori. Au dreptate englezii când spun că nu poţi să şi mănânci prăjitura
şi pe deasupra s-o şi păstrezi. Să-ţi mănânci raţia la gamela lagărului
pentru că urmezi un „acord prestabilit“, să fii graţiat de Andropov, să ajungi
la Paris cu tot confortul, cu icoanele şi cu paşaportul sovietic, cu
posibilitatea de a te întoarce în URSS, făcând totodată pe eroul, iar acum să
perorezi solemn asupra destinului Rusiei...
„Am izbutit să-l scot pe Siniavski din lagăr cu cincisprezece luni
înainte de terminarea pedepsei“, scrie cu mândrie soţia sa pentru a-şi
justifica „jocul“ cu KGB.273
Să avem iertare! se puteau economisi şapte ani „prestabilind“ imediat
un „acord“ şi ocupându-te exclusiv de arta veche rusă. Ceea ce mulţi au
făcut alegând din capul locului un subiect de studiu „anodin“. De ce să faci
atâtea mofturi?
Numai că nu este vorba de primul venit, este vorba de Siniavski în
persoană! Ea l-a eliberat pe Siniavski! În faţa enormităţii acestei isprăvi, nu
ne mai rămâne decât să lăsăm ochii în jos, să tăcem şi să admirăm vitejia
fidelei sale tovarăşe de viaţă. Ca şi cum noi n-am înţelege că Siniavski nu a
devenit Siniavski decât datorită „afacerii Siniavski-Daniel“ şi datorită acelui
întreg „scandal“ de care „noi scriitorii“ ne putem dispensa.
Respingător lucru. Regret că pentru mine nu prea are importanţă
faptul că ei s-au folosit de „autoritatea lui Siniavski“ din proprie iniţiativă
sau ca urmare a unui „acord prestabilit“. Ceea ce contează este că oamenii
aceia năzuiesc la o oarecare autoritate. Ceea ce mă face atent este acea
complezenţă, acel spirit de excludere a intelectualilor. Din moment ce ei
sunt nişte „talente“, sunt convinşi că trebuie folosite împotriva lor alte
criterii. Un simplu muritor nu şi-ar fi putut îngădui nici a zecea parte din

273 Nezavisimaia Gazeta, 13/01/1993, Abraham şi Maria, opus cit., sfârşit.


colaboraţionismul lor fără a fi marcat de pecetea infamiei, în vreme ce
intelighenţia face să treacă acest lucru drept o rezistenţă eroică sau cel
puţin un sacrificiu justificat. Justificat prin ce? Prin propria lor
complezenţă?

„Kuzneţov Anatoli Vasilievici, născut în 1929 la Kiev, membru al


PCUS din 1955, secretar responsabil al secţiei din Tuia a Uniunii
Scriitorilor din RSFSR, subsecretar de partid al secţiei, membru al
comitetului de redacţie al revistei Iunost, a sosit în Anglia la 24 iulie
1969 pentru a aduna documente în vederea unei noi lucrări asupra lui
V. I. Lenin.
După o informaţie a ambasadei URSS în Anglia, în seara de 28
iulie Kuzneţov şi-a părăsit hotelul şi, conform unui comunicat ulterior
al Ministerului Afacerilor Externe al Angliei, a solicitat autorizaţia de a
rămâne în această ţară. Cererea lui Kuzneţov a fost satisfăcută“274.

Această întâmplare a făcut multă vâlvă la vremea respectivă nu doar


pentru că A. V. Kuzneţov era un scriitor foarte cunoascut, ci mai ales pentru
că îşi mărturisea sincer colaborarea cu KGB. Trebuie să-i recunoaştem
meritul: a vorbit deschis despre acest lucru din capul locului, cu prima
ocazie, şi a insistat personal pentru ca această informaţie să fie publicată în
ziarele engleze cu toate detaliile, ca şi cum ar fi vrut prin acest lucru să-şi
atenueze greşeala. Întâmplarea nu este prin aceasta mai puţin sur-
prinzătoare. După spusele lui, „se jucase cu KGB“ mai bine de un an,
redactase chiar denunţuri mincinoase, de o absurditate ireală, asupra
prietenilor şi colegilor săi, scriitori sau artişti, presupuşi a complota
împotriva puterii sovietice, şi toate astea pentru a avea putinţa de a ajunge
în străinătate şi de a rămâne acolo. Vedeţi dumneavoastră, nu mai putea
trăi în URSS, unde se sufoca din lipsa libertăţii de creaţie.
Cazul său nu este cel mai grav. Măcar Kuzneţov nu pretindea o
coroană de lauri, nu se aştepta la nici o simpatie şi şi-a povestit el însuşi
întreaga istorie într-un mod foarte cinstit. Simţea cel puţin că acţionase cam
nedemn. Majoritatea era incapabilă de un astfel de sentiment. Astfel, cea
mai mare parte a artiştilor care se vedeau autorizaţi să călătorească în
străinătate trebuiau mai apoi să facă dări de seamă despre ceea ce văzuseră
şi auziseră, uneori chiar „să execute anumite misiuni ale KGB“. Acest lucru
li se părea complet „normal“, la fel ca şi denunţarea străinilor care veneau în
URSS.
Este vorba mai puţin aici de raportul însuşi cu KGB, pe care eu l-am
luat întotdeauna în considerare cu cea mai mare indiferenţă, aşa cum
procedez şi cu primul venit dintre turnători. Am întâlnit din întâmplare pe
stradă, cu puţin timp în urmă, pe unul din tipii aceia care, cu un sfert de

274 Nota lui Andropov către CC, nr. 1926-A din 4/08/1969.
secol mai înainte, trăncănise despre mine la KGB asemenea murdării încât
aş fi putut să-mi frâng gâtul: n-am simţit nimic altceva decât o vagă milă.
Este vorba despre altceva. Oamenii despre care vorbesc nu trezesc milă şi
nu se recunosc niciodată vinovaţi. Dimpotrivă, ei se admiră. Exces, poate,
de subiectivism, oamenii aceia trezesc în mine un dezgust pur fiziologic, ca
acela pe care-l simţim la vederea gândacilor de bucătărie.
„Să mă ierte ţara că sunt un rahat...“ după cum scria un poet din
Sankt-Petersburg într-un acces de sinceritate. Măcar a avut atâta conştiinţă
cât să recunoască acest trist adevăr - ispravă de care erau incapabili în
majoritatea lor demnii săi confraţi. Chiar când scriu aceste pagini, BBC-2 ne
proiectează un uimitor documentar despre un nou erou al timpului nostru...
Vladimir Pozner. Da, acelaşi Pozner care, ani la rând, într-o engleză şi într-o
franceză ireproşabile, dădea asigurări telespectatorilor din America, din
Anglia şi din Franţa în legătură cu „avantajele sistemului sovietic“, politica
paşnică a URSS, surghiunul justificat al lui Saharov, la fel de justificat ca şi
invazia în Afganistan, şi în legătură cu internarea în închisorile psihiatrice
doar a nebunilor. Iată că acum, cu nu mai puţină convingere, cu lacrimi în
ochi, el ne povesteşte... suferinţele sale de nespus de-a lungul acestor ani.
Închipuiţi-vă - ce atrocitate! - că nu era lăsat să călătorească în străinătate,
când întreaga sa producţie era menită exportului. Nu aveau încredere în el.
În el! Nu i se încredinţa conducerea nici unui program în chiar sânul acelei
scumpe televiziuni sovietice! Şi, fireşte, era nevoit să mintă - dar cine nu era
nevoit să procedeze la fel? - şi suferea tot mai amarnic. De ce nu ar fi cineva
în stare când are talent? În ce consta de altfel talentul lui? În a şti să mintă
mai bine decât alţii într-o engleză, într-o franceză ireproşabile...
Pentru a fi corecţi faţă de BBC, să recunoaştem că ea s-a străduit cu
succes să modeleze o imagine eroică din elemente de o extremă sărăcie. Nu-i
o problemă uşoară: cam la fel cu încercarea de a face un film eroic despre
Ezra Pound în anii ’40. Însă se dorea vizibil acest lucru: filmul a trebuit să
fie realizat de alţi Pozner, occidentali de data asta. Camera de filmat ni-l
arată cu dragoste pe Pozner în timpul jogging-ului matinal, pe Pozner
împreună cu geamănul său american Donahue, Pozner în casa sa, Pozner
tânăr şi Pozner bătrân. Iată şcoala „sa“ din New York unde a studiat înainte
de a emigra în URSS; iată casa familiei Pozner în inima New York-ului
liberal, în Greenwich Village. Nu era urâtă, căsoaia, care ar valora în zilele
noastre câteva milioane de dolari şi care, chiar şi la vremea aceea, valora
desigur ceva. Atâta fericire iremediabil condamnată din cauza acelui
blestemat de maccarthism! Pozner cel bătrân, comunist din convingere şi
cetăţean sovietic după paşaport, n-a vrut să se descotorosească de acel
document încununat cu „secera şi ciocanul“275 şi din acest motiv - ca să

275 Aluzie la un poem faimos al lui Maiakovski asupra „Paşaportului


sovietic“.
vedeţi ce nedreptate! - el şi-a pierdut slujba într-o mare firmă de la
Hollywood. Au fost nevoiţi, aşadar, să se ducă în URSS - pentru a suferi
acolo. Astăzi, la vederea uneia din fotografiile sale de copil, Pozner... plânge.
Perfect, cu lacrimi adevărate. Am reprodus chiar acest film pe o casetă
video, de teamă că nu voi fi crezut. În ciuda copyright-ului şi punând bani la
bătaie, le voi arăta incredulilor pe Pozner înlăcrimat, înduioşat de fotografia
copilului ce fusese.
Punctul culminant vine în august 1991: tancurile pe străzile
Moscovei, televiziunea sovietică transmite Lacul lebedelor şi... vine eliberarea
lui Pozner. Secvenţe din filmul lui Forman, Zbor deasupra unui cuib de cuci,
indianul gigant ridică o piatră şi sparge cu ea fereastra. Libertate! Iată-l plin
de hotărâre, şi îşi sfărâmă lanţurile.
„Nu îmi voi mai îngădui niciodată să cred într-o singură persoană sau
să cred într-un guvern, sau să cred într-o ideologie. Niciodată!“
Şi îşi recită întotdeauna cu convingere concluzia pe ecran şi într-o
engleză impecabilă, la fel cum o târfă uzată jură că nu se va mai culca
niciodată cu nimeni, cu nici un preţ. Nimeni nu i-o cerea. Credinţa n-are ce
căuta aici. Este cu adevărat ceea ce ni s-a demonstrat: el nu a crezut
niciodată în nimic, o viaţă întreagă de minciună şi suferinţă...

Dar, iertare, toţi au suferit, toţi au luptat, au fost persecutaţi - aceasta


era substanţa însăşi a regimului sovietic, neschimbat de pe vremea lui
Stalin. Inclusiv acei academicieni care se înghesuiau pentru a semna
scrisoarea împotriva lui Saharov. Cum să faci altfel? Cei ce n-au reuşit s-o
semneze au suferit, deoarece nu mai făceau parte dintre cei ce constituiau
„elita ştiinţei“. Ca şi interlocutorul meu întâmplător, „exilat“ pentru delictul
de a fi liber cugetător, într-o ţară occidentală pierdută, în calitate de
ambasador. Chiar şi Andropov. Gândiţi-vă un pic la câte a fost nevoit el să
îndure din partea „ideologilor“ de la Politburo! Cu toţii luptând, cu toţii
suferind. Ei îi persecutau pe unii, erau la rândul lor persecutaţi de alţii,
călăi şi victime totodată. Victime? Fiecare îşi aminteşte cu uşurinţă de acest
lucru astăzi, dar nimeni nu vrea să-şi aducă aminte că a fost călău.
Mai mult decât toţi au suferit intelectualii, artiştii, oferind un
sacrificiu de zi cu zi, pentru a-şi salva talentul, ştiinţa, arta, literatura... Pe
vremea noastră era de ajuns ca un scriitor să fi suferit un pic pentru ca
talentul lui să atragă atenţia, să înceapă să sclipească, să strălucească. Nu
prea mult, fireşte, trebuia, aşa cum a scris Vîsoţki, „să te laşi răstignit la
treizeci şi trei de ani, dar nu până la capăt“. Cum puteai fi scriitor dacă nu
erai deloc, dar deloc, persecutat? Spuneţi-mi cine ar fi avut vreodată habar
de existenţa unui „poet“ ca acel membru al Comitetului Central al
Komsomolului, Evgheni Evtuşenko, mai ales în Occident, dacă n-ar fi avut
„autoritatea“ unui „tânăr mânios“, persecutat, în dizgraţie? Or asta nu costa
scump276:

„Direcţia generală a protecţiei secretelor de stat în presă de pe


lângă Consiliul de Miniştri al URSS raportează că nr. 6 pentru anul
1977 al revistei Iunost a dat la cules un poem de E. Evtuşenko intitulat
«Primă nordică». Eroul poemului, Piotr Şceopotkin, munceşte timp
îndelungat în Nord, apoi, după ce şi-a cusut în curea «prima sa
nordică» de zece mii de ruble, pleacă în concediu. Visează să urce în
trenul de Vladivostok-Moscova şi să-şi «umple burta» cu bere...
După ce-a ţinut-o tot într-un chef în capitală timp de câteva zile
«încleiate» unele într-altele, uşurat de trei bumăşti mari şi «îngreunat de
vreo sută de sticle de bere», Piotr Şceopotkin se hotărăşte să se ducă s-
o vadă pe sora sa Valia, care munceşte ca infirmieră la Klin, în marea
suburbie a Moscovei. El care e deprins să cheltuiască rublele cu sutele
şi cu miile, este «buimăcit» la vederea surorii sale care locuieşte cu
soţul şi cu copilul ei într-o baracă, la periferie, cu un salariu de o sută
cincisprezece ruble. Eroul poemului ajunge astfel la o amară cugetare:
[...] Peste toate astea –
cele o sută de ruble salariu
încăperile astea de zece metri,
izul ăsta de varză şi scutece...
Şi meditează:
Ce este eroismul?
Merită oare să faci paradă
săltând cât mai sus
nişte haltere pline cu vid?...
El îşi formulează concluzia în cele câteva cuvinte adresate unui
bătrân paznic: «Te temi de hoţi? cată să ştii cine-i adevăratul hoţ...»,
făcând astfel o aluzie univocă la faptul că oamenii care au «o sută de
ruble salariu» şi trăiesc în «zece metri» sunt în realitate furaţi.
Aceste aspecte inacceptabile pentru noi ale poemului lui E.
Evtuşenko «Primă nordică» au fost semnalate redactorului-adjunct al
revistei Iunost, A. Dementiev, în cursul unei convorbiri la Direcţia
generală, la 6 mai curent. Tovarăşul Dementiev a recunoscut justeţea
acestor observaţii, dar a spus că redacţia ar fi în dificultate de a
introduce în poem corecturile necesare, căci poetul ar fi decretat că nu
va schimba nici un rând“.

276Nota Departamentului propagandei şi a Departamentului culturii ale CC


din 16/05/1977 şi nota directorului Glavlit (cenzură) Romanov din
10/05/1977, nr. 443 s.
Cum vine asta, „nici un rând“? E vorba şi aici, după părerea poetului
însuşi, de „un eroism de paradă“ şi „plin cu vid“. Bineînţeles, CC a văzut
limpede şi a pus lucrurile la punct.

„Glavlit277 din URSS (tov. Romanov) ne informează că viitorul


număr al revistei Iunost (nr.6, 1977) pregăteşte publicarea unui poem
de E. Evtuşenko, «Primă nordică», în care îşi îngăduie câteva greşeli
serioase, pe plan ideologico-artistic, care deformează realitatea noastră.
În conformitate cu misiunea dată, s-a desfăşurat în secţiile de
propagandă şi cultură ale CC al PCUS o discuţie cu conducerea revistei
Iunost (tov. Dementiev) şi a Uniunii Scriitorilor din URSS (tov.
Sartakov). După cum ne-a comunicat tov. Dementiev, cu prilejul
bunului de tipar, textul a suferit substanţiale corecturi ţinându-se
seamă de remarcile Glavlitului. În timpul discuţiei, s-a propus redacţiei
revistei să întreprindă mai departe munca de corectură a textului.
Credem că este posibil să lăsăm decizia definitivă pe seama
redacţiei revistei Iunost în ceea ce priveşte publicarea poemului lui E.
Evtuşenko, avându-se în vedere munca de refacere a textului în
ansamblul său. I s-a reamintit redacţiei (tov. Dementiev) necesitatea
respectării nestrămutate a rezoluţiilor CC al PCUS cu privire la
«întărirea responsabilităţii directorilor organelor de presă, radio,
televiziune, cinematografie, a institutelor de cultură şi artă în materie
de nivel ideologico-artistic ai materialelor publicate şi al repertoriului».
S-a recomandat conducerii Uniunii Scriitorilor din URSS să ia
măsurile necesare pentru consolidarea comitetului de redacţie şi a
personalului de redacţie al revistei Iunost”.

O mică săpuneală, o mică dojană umilitoare, şi cu asta basta. Poemul


a fost tipărit, nimeni n-a fost expediat în lagăr, dar ce tărăboi! O intervenţie
a Comitetului Central însuşi! Acum cititorii ar devora revista, s-ar putea
vedea apărând în străinătate articole ale unor simpatizanţi ai lui Evtuşenko,
un martir al adevărului persecutat. Şi, bineînţeles, un surplus de
„autoritate“ pe lângă intelighenţie: doar nu era vorba de un Dolmatovski278
oarecare, ci de un om mânios, în dizgraţie...
La urma urmelor, Evgheni Dolmatovski nu era nici el un boboc, şi el
era în dizgraţie şi persecutat279.

„Nr. 9 al revistei Oktiabr din acest an a publicat versuri ale


poetului I. Dolmatovski. Între altele, bucata intitulată «23 februarie

Eufemism desemnând cenzura.


277
278 Poet de o ireproşabilă ortodoxie politică.
279 Nota către Suslov, secretar CC al departamentului propagandei, din

14/09./1973, fond nr. 5, inventar 66, dosar 136, fila 52.


1973», consacrată sărbătoririi, astăzi, a Zilei armatei sovietice şi a flotei
de război.
Sistemul de imagini al acestei poezii este astfel construit încât, în
loc să dezvăluie continuitatea între tradiţiile eroice ale poporului
sovietic şi cele ale forţelor sale armate, ea duce la o opoziţie între epoca
prezentă şi trecut. Poezia cuprinde imagini ambigue şi formule care,
independent de intenţiile subiective ale autorului, dăunează în mod
obiectiv realităţii de astăzi. I. Dolmatovski se plânge de faptul că «în
zilele noastre, salva a cedat locul focului de artificii. Că se aud petarde
în loc de tunuri».
În ce priveşte continuitatea în tradiţiile societăţii sovietice, autorul
socoteşte că: «Fireşte, rachetele multicolore sunt rude ale salvelor
fulminante, dar rude îndepărtate... Dar şi peştii sunt strămoşii noştri!»
Secţia de propagandă a CC al PCUS a fost cadrul unei convorbiri
cu redactorul adjunct al revistei Oktiabr, tov. Stokov, în cursul căreia
accentul a fost pus pe eroarea pe care o reprezintă publicarea acestei
bucăţi“.

Astfel se loveau unul pe altul, sufereau unii pentru alţii, în


interminabila lor luptă pentru a găsi un loc lângă gamela partidului. Te poţi
întreba prin ce se deosebeau. Şi pentru ce ar trebui ca noi să facem
distincţia printre ei între o „stângă“ şi o „dreaptă“, între „progresişti“ şi
„reacţionari“ (şi, în zilele de azi, între „patrioţi“ şi „democraţi“ care s-au ivit
din cei dinainte)? Deoarece, în cele din urmă, ei nu se deosebeau unii de
alţii mai mult decât se deosebeşte focul de artificii de o salvă, înţelegeau şi ei
acest lucru perfect, şi nu făceau nici un mister din asta.
Nu degeaba circula prin Moscova o epigramă despre care se pretindea
că era adresată de Dolmatovski lui Evtuşenko:

Ca şi pe tine, mă cheamă Evgheni,


Nu am mai mult geniu decât tine,
sunt, ca şi tine, un excrement,
numai că sunt de mult mai multă vreme...

Cum să vorbeşti de luptă? Mînjirea între ei cu noroi era marea


distracţie a membrilor intelighenţiei sovietice. Cel care reuşea cel mai bine,
cel ce se străduia să-i acopere pe ceilalţi cu stratul de rahat cel mai gros,
acela era primul. Era concepţia lor personală în legătură cu
autoperfecţionarea. În realitate, şi unii şi alţii nu erau decât cele două părţi,
diferite între ele, ale unei aceleiaşi maşini: prima lucra „pentru export“,
cealaltă pentru uz intern.
Să vedem decizia următoare a CC280:

„Conducerea Partidului Comunist Francez (PCF) ne-a adresat


cererea de a autoriza anumiţi reprezentanţi ai intelighenţiei sovietice
cunoscuţi în Franţa să trimită un mesaj de simpatie şi de solidaritate
comuniştilor francezi. Ea asociază această acţiune cu mitingul
intelectualilor democraţi francezi care trebuie să aibă loc la Paris la 30
ianuarie 1981 şi care este considerat de prietenii noştri ca o
manifestare de susţinere a secretarului PCF, Georges Marchais...“

Şi iată că se înghesuie, se precipită ca să semneze scrisoarea


redactată de un aparatcik, abia alfabetizat al Secţiei internaţionale, cei mai
progresişti, cei mai liberali: un Trifonov, un Kataev, un Iutkievici, şi chiar
Tarkovski. Drace! Doar trebuie să-ţi plăteşti datoriile, trebuie să plăteşti
pentru a avea privilegiul de a fi „exportabil“.

„Ne exprimăm ardenta solidaritate cu voi în lupta voastră pentru


propăşirea culturii naţionale, pentru dezvoltarea unor relaţii creatoare
internaţionale între muncitorii din toate ţările, pentru pace, democraţie
şi socialism. În epoca noastră, ideile de libertate, de egalitate şi de
fraternitate sunt neclintit legate de ideile socialismului care fac
accesibile muncitorilor toate formele de cultură şi toate realizările
geniului uman“.

Şi au semnat cu toţii, şi încă fără să facă mofturi în faţa acestui stil de


lemn, fără să amintească: „Noi, scriitorii, am fi scris asta mai bine.“ Ştiu ei
bine că, la preţul ăsta, li se vor trece şi lor cu vederea câteva licenţe stilistice
în propriile lor opere: colea, o reticenţă, dincolo, o aluzie. Cât ai clipi din
ochi, au dobândit „autoritate“. „Arta“ sovietică, „literatura“ sovietică
fabricate de ei au rămas la nivelul unei hărţuieli cu cenzura, la nivelul
aluziilor, de înţeles doar pentru iniţiaţi, presupuşi a se entuziasma pentru
îndrăzneala autorilor. Atâtea „autorităţi“ pompate cu aer ale căror opere n-
au supravieţuit şi nu puteau supravieţui regimului. Cei care cu siguranţă i-
au supravieţuit sunt cei ce n-au visat niciodată să-şi sacrifice conştiinţa
pentru „a-şi salva talentul“. Acest lucru nu-i putea da prin minte nici unui
Bulgakov sau Platonov281, nici unei Ahmatova sau unui Mandelstam, nici
unui Soljeniţîn sau unui Brodski.

280 Rezoluţia secretariatului CC St-24649 gs din 16/01/1981, nota


Departamentului internaţional al CC, nr. 18-S-93 din 15/01/1981 şi anexa
nr.l, «Meeting-ul intelectualilor francezi democraţi», dintr-un volum de două
pagini.
281 Andrei Platonov (1899-1951), unul din prozatorii ruşi cei mai originali ai

secolului, ale cărui capodopere (Scormoneala, Cevengur) nu au putut vedea


lumina tiparului în timpul vieţii sale.
Desigur, ei au fost nişte paria, izolându-se de lume, şi, cu excepţia
ultimilor doi, nu şi-au văzut cele mai importante opere publicate în propria
lor ţară. În schimb, n-au tronat în nici un prezidiu, nu au încercat să
salveze omenirea de la război, n-au cântat în cor. Îmi aduc aminte, când
eram mic, că tatăl meu m-a dus să-l văd pe Platonov care zăcea muribund
în cămăruţa lui de portar (fuseseră camarazi de front). Mama era iritată.
- Ce vrei să faci acolo? Are tuberculoză acută, iar tu vrei să duci
copilul acolo...
- Nu-i nimic, i-a retezat-o sec tata. Când va fi mare, va fi mândru de
vizita asta.
Şi sunt mândru de vizita asta. Am văzut un om care a preferat să-şi
câştige viaţa ca paznic într-un institut literar, dar care s-a ferit să mintă, fie
şi în perioada cea mai rea a anilor stalinişti. Mai apoi, aveam să citesc toate
acele cărţi ale sale pe care puteam pune mâna. Cât priveşte nevoia de a şti
ce scriau aceia pentru care el mătura aleile, sincer, lucrul ăsta nu prea mă
interesează. Ce straniu! Imaginea lui Platonov înarmat cu o mătură nu i-a
învăţat nimic, când, cu siguranţă, nu se putea visa o ilustrare mai grăitoare
pentru un program educativ...
Şi, în realitate, când aud astăzi intelectuali lamentându-se în legătură
cu suferinţele pe care le îndurau, constrânşi cum erau să mintă, rămân
perplex: pentru ce trebuia neapărat, cu orice preţ, să devii scriitor, profesor,
academician? Nu este vorba aici de talent, din moment ce el nu te împiedică
să fii măturător. Oricine putea face alegerea asta. Ei bine, nu, au existat
puţini candidaţi măturători, toată lumea a preferat să sufere în confort.
Toată lumea aspira la o justificare nobilă a propriului ei conformism. Îmi
aduc aminte că, la ieşirea din detenţia mea psihiatrică, în 1965, am
descoperit brusc faptul că toţi prietenii mei din perioada „dezgheţului“
dispăruseră, de parcă se evaporaseră. Când îi întâlneam din întâmplare pe
stradă, alergau cu toţii undeva, cu servieta, cu dosare sau, şi mai bine, cu
cărucioare de copii.
„Scuză-mă, dragul meu, murmurau ei fără să se oprească, fără să
ridice ochii, trebuie mai întâi să obţin diploma, apoi să susţin teza de ciclul
trei“. Sau: „Trebuie mai întâi să cresc copiii“. Şi o ştergeau fără să se uite
nici la dreapta, nici la stânga. S-ar fi zis că întreaga generaţie a
contemporanilor mei se baricadase împotriva vieţii îndărătul unui meterez
de dosare şi de cărucioare, de cărţi şi de titluri ştiinţifice. Pe cine credeau ei
că păcălesc? Pe ei înşişi, regimul, copiii lor? Oare în zilele noastre, spre
deosebire de anii ’20 sau ’30, se găsea cineva care să n-aibă habar, să nu
priceapă că orice talent, orice realizare va fi exploatată de regim doar spre
nefericirea oamenilor? Nu se înţelegea cu adevărat că, dacă nu se rezolvau
aceste probleme, era cel puţin imoral să le transmiţi mai departe copiilor
tăi? Din ei, ca şi din tine, la momentul potrivit vor face fie victime, fie călăi,
din moment ce monstruoasa bandă de montaj nu ştia să producă nimic
altceva.
Iar în realitate, douăzeci de ani mai târziu, chiar aceşti copii,
concepuţi în orbirea voluntară şi parcă spre a legitima dezonoarea părinţilor,
au fost expediaţi în Afganistan pentru a ucide sau a fi ucişi acolo. Ţara
păstra o tăcere obtuză, tătici şi mămici continuau să tropăie spre munca,
spre cărţile şi spre tezele lor: o asemenea jertfă colectivă nu li se părea
destul de importantă pentru a tulbura mărunta viaţă obişnuită, ţesută din
„suferinţe“ şi din „autorităţi“. Narcisismul a ajuns la capăt: cărţile, tezele de
doctorat, tot ce serveşte la exprimarea de sine a intelectualilor şi la
justificarea lor există din belşug, însă ţara e pe ducă. Şi nu găseşti la
oamenii aceia nici umbră de respect. Păi cum? Greşeala este a oricui, numai
a lor nu.
Recunosc că nu simt nici cea mai măruntă compasiune pentru aceşti
oameni. Dimpotrivă, când le aud astăzi smiorcăielile, interminabilele lor
lamentaţii despre greutăţile vieţii în regim post-comunist, simt urcându-mi
în suflet ceva ce seamănă cu o jubilare răutăcioasă:
„Ah, ah! îmi spun, vă este foame? Nu aveţi nimic de mâncat? Dar
diploma voastră legată solid în piele, şi enorma voastră teză, ce mai fac? N-
aveţi decât să le mâncaţi. Nu v-au mai plătit de patru luni? Dar ce-aţi făcut
cu viaţa voastră? Aţi scris cărţi? Mergeţi pe stradă şi vindeţi-le trecătorilor.
Treceţi printr-un moment neplăcut? Asta înseamnă că înainte n-o duceaţi
atât de rău? Atunci lucrurile merg bine, în sfârşit justiţia a triumfat“.
Mi-e greu să mă scutur de gândul că nenorocirile lor sunt mai mult
decât meritate. Căci, vreme de treizeci de ani suplimentari, regimul pe ei s-a
sprijinit, pe ei cu adevărat şi nu pe comuniştii fanatici, care pe atunci nu
erau decât o mână de oameni, nici măcar pe KGB şi pe turnătorii lui, pe
care, pe vremea noastră, puteai perfect să nu-i bagi în seamă. Pe
comunismul lor complezent, pe autojustificările lor, pe rapacitatea lor
omnivoră. Şi dacă încă se mai poate discuta cu generaţia părinţilor noştri,
care au cunoscut Evul Mediu stalinist, atunci când ei ne repetă ca nişte
conjuraţi formula lor unică şi trinitară: „Nu ştiam; credeam; ne era teamă“,
atunci când oamenii aceştia mormăie ceva asemănător, nu poţi decât să-ţi
baţi joc.
Credeaţi? Ce anume? Că regimul era de nezdruncinat? Că va dura tot
atâta cât şi voi?
Vă era teamă? De ce anume? De pierderea privilegiilor? A bunăstării?
Nu ştiaţi? Ce anume? Că nu veţi scăpa de răfuielile reciproce?
14. Noul Cicikov şi sufletele sale moarte282
Aş putea descrie extazul care a pus stăpânire pe intelectualii sovietici
la apariţia lui Gorbaciov cu politica glasnost Nu v-ar plăcea! Fusese croită pe
măsura lor, lor li se adresa. Lor şi celor asemenea lor din Occident, tuturor
acelora cărora un astfel de fenomen le justifica colaboraţionismul:
„Vedeţi, spuneau triumfători primii, la ce ne putea servi, nouă
scriitorilor, tot tărăboiul ăsta, dimpreună cu toate «mişcările» astea?“
„Vedeţi, reluau ceilalţi, trebuia evitată confruntarea, trebuia să
cooperăm.“ Neîndoielnic, este imposibil să evoci un alt moment din istoria
omenirii în care colaboratori şi conformişti să se fi văzut astfel propulsaţi la
rangul de eroi. Ţara întreagă se sufoca de entuziasm în faţa propriului ei
curaj. Aceleaşi ziare care, vreme de decenii întregi, fuseseră îndopate cu
minciuni şi care erau difuzate aproape manu militari, şi le smulgeau acum
din mâini încă din zori; aceeaşi televiziune la care nimeni nu se uita cândva
la nimic, în afară de reportajele despre fotbal şi hockey, o urmăreau acum
cu ochii pironiţi pe ea până după miezul nopţii, astfel încât a doua zi dădeau
fuga la lucru cu ochii roşii. Exista ceva în acele pagini, pe acel ecran care să
nu fie deja cunoscut, fie din epoca lui Hruşciov, fie datorită posturilor
străine de radio, fie datorită samizdatuiui? Sau, în sfârşit, prin intermediul
propriilor părinţi, vecini, bunici? Fireşte că nu. Dar ce treabă curajoasă!
Interesantă!
A fost o epocă uimitoare, epoca minciunii la puterea a treia, a unei
minciuni atât de perverse, încât adevărul pur devenea iluzoriu. Autori de
articole şi de emisiuni minţeau făcând pe novicii; cititori şi auditori minţeau,
făcându-se că descoperă ceva pentru întâia oară. Dacă erai vrăjit, nu erai de
noutatea informaţiei, ci de faptul că de acum înainte ea era posibilă. Fără
nici cea mai mică notă de ironie, într-un entuziasm general, s-a trecut brusc
la evocarea „petelor albe din istorie“ şi a crimelor trecute ale regimului. Dar
exista oare cineva care să nu cunoască represiunile, exterminarea ţăranilor
în timpul colectivizării, „marea teroare“ a anilor ’30, înţelegerea Stalin-Hitler
în ajunul războiului, sau deportarea unor popoare întregi mai apoi? Nu era
familie care să nu fi suferit sau măcar să nu fi participat la toate acele
evenimente, înainte însă era interzis, acum era permis. Fiecare, ţinându-şi
respiraţia, privea cu ochii înflăcăraţi întrebându-se ce va mai fi încă permis
a doua zi.

282 Cicikov este eroul celebrului roman Suflete moarte de Nikolai


Gogol. Mic moşier, se hotărăşte să facă avere vânzând iobagi morţi, dar încă
vii pentru fisc, recensământul lor nefiind făcut decât o dată la zece ani.
Cu toate acestea, viaţa proprie a oamenilor, deceniile care îl
despărţeau pe Hruşciov de Gorbaciov rămâneau căscate şi goale, o enormă
„pată albă“, al cărei alb imaculat nu părea să neliniştească pe nimeni. Sau,
mai degrabă, se scria despre acest lucru, se vorbea despre el, poate chiar
prea mult; şi era vorba de „stagnarea“ din economie şi de catastrofa
ecologică, şi chiar de Ungaria şi Cehoslovacia, şi chiar, la momentul potrivit,
de Afganistan. S-ar fi zis însă că toate astea priveau pe alte persoane, nişte
marţieni. Oamenii păreau că n-au nimic de-a face cu ce se petrecuse.
Suferiseră - ca Pozner -, fuseseră victime - ca Evtuşenko -, se luptaseră - ca
Andropov. „Nu ştiuseră, le fusese teamă, crezuseră“.
Ceea ce este remarcabil, totuşi, este că, utilizând terminologia şi
definiţiile noastre, ca „stagnare“ sau „stat de drept“, citând uneori fragmente
întregi din lucrările noastre samizdat, nici unul din ei n-a suflat vreodată o
vorba despre originea sau despre naşterea acelui termen bizar „glasnost“. De
parcă procesele noastre, cărţile noastre, exilurile şi schimburile noastre de
persoane nu avuseseră niciodată loc. De parcă două decenii din viaţa ţării
fuseseră şterse, iar viaţa reîncepea de la zero. Şi asta nu atât pentru faptul
că momentul de a vorbi despre aşa ceva nu venise încă, ci pentru că nimeni
nu voia să abordeze subiectul, ştiind că nu se va putea eluda întrebarea: „Pe
atunci, dumneata ce făceai?“
Ba încă şi mai rău: conştient sau nu, toată acea frumoasă lume a
perestroikăi ne ura în mod bestial, tot atât, de altfel, cât şi „democraţii“ care
au ieşit din ea. Nu ne vor putea niciodată ierta de a fi rămas curaţi, de a nu
fi mâncat cot la cot cu ei din gamela partidului, de a nu fi căutat soluţii de
compromis cu conştiinţa noastră, ca ei de-a lungul vieţii lor. Simplul fapt al
existenţei noastre demola legenda; dacă ne aflăm aici, asta înseamnă că, în
pofida a toate, aveam posibilitatea alegerii, că se putea trăi altfel.
Un episod amuzant: în toiul glasnost-ului, în primăvara anului 1987,
zece scriitori, artişti sau disidenţi care trăiau în Occident283, furioşi de
atâtea minciuni fantasmagorice şi mai ales de euforia ce domnea în
Occident, au scris o scrisoare comună adresată diverselor ziare, pentru a
trezi cât de cât din beţie opinia publică. Această scrisoare, cunoscută mai
apoi sub numele de „Scrisoarea celor zece“, a apărut atunci în marile ziare
din numeroase ţări occidentale, Le Figaro, Times-ul londonez şi New York
Times etc.284 şi, în mod cu totul neaşteptat, în Nouvelles de Moscou,

283 Printre care şi autorul.


284 New York Times, 22/03/1987, «Is „Glasnost“ a Game of Mirrors» a
collective letter by 10 dissidents; vezi şi Herald Tribune din 24 martie («The
Time Has Now come to Reject the System Itself»), The Times 17 martie («Still
Waiting for Real Reform»), Le Figaro din 8 martie («Que Gorbatchev nous
donne des preuves»), Welt am Sonntag din 15 martie, Moscow News, nr. 13;
semnat de V. Axionov, Vl. Bukovski, Vladimir Maximov, Ernest Neizvestnîi,
Ed. Kuzneţov, Iuri Orlov, Alexandr şi Olga Zinoviev, Iuri Liubimov, Leonid
publicaţia perestroikistă cea mai progresistă a epocii. Ne mărgineam să
spunem, şi încă într-un mod foarte reţinut, că era prea devreme pentru a ne
extazia în faţa „reformelor“ lui Gorbaciov, atâta timp cât nu erau decât
făgăduieli, şi pe deasupra şi formulate nebulos. Mai ales dacă în ţară trebuia
să domine ideologia antropofagă a marxism-leninismului. La urma urmei,
scrisoarea era adresată occidentalilor, nu acelor domni, dar, Doamne
Dumnezeule, ce tone de insulte au aruncat asupra noastră faimoşii
„liberali“! Ziarul Pravda de odinioară n-ar fi procedat altfel! „Renegaţi“,
„antisovietici înverşunaţi“ şi, bineînţeles, „agenţi CIA“. După publicarea
scrisorii, se speriaseră imediat şi, în consecinţă, ne insultaseră, fără să
roşească de faptul că reluau clişeele cele mai învechite ale KGB. M-am
gândit pe dată la „grupurile de asalt de cinci oameni“.
Nu vă puteţi închipui! Îndrăzniserăm să aducem prejudicii politicii lor
de glasnost! Noi, renegaţii şi trădătorii, care ne părăsiserăm (sic) patria în
căutarea unei vieţi uşoare, pe când ei rămăseseră să sufere şi să lupte. Noi
eram duşmanii patriei, în vreme ce ei se băteau pentru a o face mai bună.
Lucru şi mai neverosimil, ei erau cei care ne explicau acum ce erau acelea
drepturile omului! Dar, cu cât ne insultau - căci, în fond, ei nu aveau a
răspunde pentru nimic - cu atât mai mult scrisoarea noastră se răspândea
în ţară, recopiată de mii de mâini, după ce fusese multiplicată la standul
publicaţiei Nouvelles de Moscou, aproape de sediul redacţiei. A fost poate
pentru prima dată, în istoria noastră, când un text împrumutat dintr-o
publicaţie oficială a intrat în samizdat. Partidul a fost nevoit să se apere cu
înverşunare. Nu doar Nouvelles de Moscou285, editată în primul rând pentru
străini, dar şi pentru un mic cerc de „perestroikişti“ devotaţi, ci toate
celelalte publicaţii „progresiste“, adică acelea pe care Politburo le autoriza să
devanseze cu câţiva paşi progresul pentru a da dovadă de îndrăzneală, au
fost constrânse să se arunce în polemică, să iniţieze „scrisori de la
muncitori“ şi „mese rotunde“, etalându-le în paginile lor. Ogoniok, Novoe
Vremia şi, în cele din urmă, Pravda însăşi, şi totul în cele mai bune tradiţii
ale propagandei unui Iakovlev, de pe vremea proceselor noastre.286
Scandalul a ţinut câteva luni, dar, cu cât se agitau mai tare, cu atât se
împotmoleau mai mult, ca musca lipită de hârtia de prins muşte. Nu era
acesta un semn prevestitor al sfârşitului, pe care avea să-l cunoască acea
presupusă glasnost?
Cu toate acestea, chiar şi atunci când perestrokiştii ne stigmatizau cu
furie în paginile publicaţiilor lor „progresiste“, alte reproşuri ne erau
adresate în particular, prin intermediul unor relaţii comune:

Pliuşci.
285 Moskovskie Novosti, nr. 13, 14, 15 (29 martie, 5, 12 aprilie 1987).
286 Ogoniok nr. 13, martie 1987; Novoie Vremia, nr. 14, 3/04/1987; Pravda,

25/03/1987; Sovietskaia Kultura, 1/04/1987; Leninskaia Smena, aprilie


1987.
„Ei, băieţi, de ce ne-aţi făcut figura asta urâtă? De ce ne-aţi silit să vă
publicăm scrisoarea, lucru care ne costă scump? Ăştia ameninţă că vor
interzice pur şi simplu Nouvelles de Moscou. De ce ne-aţi făcut asta? Nu
facem rău nimănui, ne mulţumim doar să tragem pe sfoară Occidentul.
Înţelegem la fel ca şi voi ce se petrece“.
Ce li se putea răspunde, dacă „a trage pe sfoară Occidentul“ era
pentru ei ceva la fel de normal ca denunţarea străinilor? În cele din urmă,
noi eram cei vinovaţi, trădătorii, „provocatorii“. Este cam ceea ce mi-a spus o
colegă de odinioară:
- Nu-ţi poţi închipui ce figură urâtă ne-ai făcut!
- De ce?
- Cum, de ce? Din cauza ta, ăştia s-au interesat de samizdat, unii au
fost prinşi, abia de şi-au putut termina studiile la Universitate sau susţine
teza...
- Bine, scuză-mă...
Este tot ce am izbutit să-i spun. Ce puteam răspunde altceva? Era
adevărat: dacă n-ar fi păstrat în minte exemplul meu, viaţa le-ar fi fost mai
uşoară.
Pe scurt, inaugurând jocul subtil al politicii glasnost, Gorbaciov, ca şi
Iakovlev ştiau foarte bine că puteau să se sprijine total pe scumpa lor
intelighenţie sovietică. Dacă ceva îi îngrijora, atunci, era o posibilă influenţă
din partea noastră; de aceea erau atât de preocupaţi să ne izoleze, să ne
despartă. De altfel, preocuparea asta, după cum o dovedesc documentele, s-
a manifestat cu mult înainte de „Scrisoarea celor zece“, trimisă de noi, şi
chiar cu mult înainte de glasnost:

„Documentele care parvin Comitetului Securităţii Statului


dovedesc că, în acţiunile sale de destabilizare [...], adversarul acordă o
importanţă deosebită reprezentanţilor intelighenţiei creatoare sovietice
şi în primul rând oamenilor de litere şi artiştilor, avea să raporteze, în
1986, Cebrikov, patron al KGB287. Luând în considerare intensificarea
generală a unei laborioase activităţi politice în viaţa ţării noastre,
serviciile speciale occidentale şi centrele de diversiune ideologică
modernizează formele şi metodele activităţilor de sabotaj care au drept
obiectiv «deformarea intelectuală a realităţii socialiste», incitarea la
mentalităţi revizioniste şi opoziţioniste, şi se străduie să-i împingă pe
oamenii de litere sovietici la îndepărtarea de principiile realismului
socialist şi ale literaturii partizane. Pentru a-şi atinge obiectivele ostile,
adversarul se străduie să insinueze în conştiinţa intelighenţiei
creatoare o judecată nihilistă asupra întregii practici a construcţiei
socialiste în URSS.

287 Nota lui Cebrikov către CC, nr. 1135-tch din 14/06/1986.
Sunt văzuţi «reînsufleţindu-se» şi revenind în arena luptei
ideologice renegaţi politici de genul lui Soljeniţîn, Kopelev, Maximov,
Axionov, Vladimov288 şi tutti quanti, care au adoptat calea unei activităţi
făţiş ostile. Mai mulţi dintre ei au devenit participanţii direcţi sau
executanţii unor provocări antisovietice şi ai unor operaţii de
propagandă de mare anvergură. La ordinul serviciilor speciale, ei trec la
racolarea de complici politici şi încearcă să stabilească canale ilegale de
comunicaţie cu indivizi, negativ orientaţi, ai intelighenţiei creatoare din
ţara noastră [...]
Nu putem decât să dăm atenţie, scrie şeful KGB, Cebrikov, faptului
că aceste chestiuni înseşi au fost expuse de Soljeniţîn, în 1967, în
scrisoarea sa provocatoare, adresată celui de al IV-lea Congres al
scriitorilor sovietici, în favoarea căreia se pronunţaseră atunci optzeci
de membri ai Uniunii Scriitorilor.
Documente aflate în posesia noastră demonstrează că, în cursul
întregii perioade ulterioare, aceşti scriitori au făcut obiectul unei
supravegheri susţinute din partea serviciilor speciale şi a centrelor de
diversiune ideologică ale adversarului. La ora actuală manevrele lor
ideologice s-au activat considerabil, atât pornind de la reprezentanţele
ţărilor capitaliste la Moscova, cât şi cu prilejul unor călătorii în
străinătate cu titlul de schimburi culturale internaţionale. [...]
După informaţiile noastre, anumiţi oameni de litere sovietici, în
declaraţiile lor publice, ca şi în discuţiile particulare, se exprimă în
favoarea unei revizuiri a atitudinii faţă de personalitatea şi opera unor
trădători, şi insistă asupra necesităţii reabilitării operelor lor, ca făcând
parte integrantă din «cultura rusă unică». Îndeosebi M. Roşcin şi
Pristavkin exprimă opinia că întoarcerea în URSS a lui Soljeniţîn este
posibilă şi că ar fi oportună publicarea operelor sale într-un viitor
apropiat în ţara noastră. V. Leonovici, în aprilie trecut, cu ocazia unei
reuniuni a asociaţiei poeţilor moscoviţi, a invitat public la revizuirea
atitudinii noastre faţă de doi trădători care trăiesc în Occident,
Voinovici şi Brodski. În martie 1986, la o serată la Muzeul V.V.
Maiakovski, el a înălţat laude operelor antisovieticului Galici,
exprimându-şi nemulţumirea pentru faptul că «nu sunt editate la noi
acasă operele sale curajoase». Okugeava, producându-se la Narva
Iyesuu, în RSS Estonia, l-a desemnat pe Galici drept «primul ca
importanţă dintre barzii ruşi»...“

288 Lev Kopelev, - Rubin din Primul Cerc -, camarad de detenţie al lui
Soljeniţîn, autor de amintiri asupra tinereţii sale de comunist idealist şi
închisorilor sale. Vladimir Maximov, Vasili Axionov, Gheorghi Vladimov -
romancieri puţin îngăduitori cu realitatea sovietică şi care au fost cu toţii
autorizaţi să emigreze.
Iată, într-adevăr, cine anume alarma CC. Nu e o întâmplare dacă
Gorbaciov în persoană avea să scrie pe raport rezoluţia următoare:

„1. Să fie transmis membrilor Politburo al CC al PCUS, candidaţilor


la Politburo şi secretarilor CC al PCUS.
2. Tovarăşilor Ligaciov E. K. şi Iakovlev A. N. Le cer să vină să
discute cu mine.
M. Gorbaciov. 16 iunie 1986“.

Şi aşa stăteau lucrurile, pe când zecile de mii de scriitori sovietici - fie


că erau de „dreapta“, fie că erau de „stânga“, „progresişti“ sau „reacţionari“ -
cu veşnicele lor lupte interne şi fronda lor pentru ochii spectatorilor,
conveneau de minune acestor domni. Şi se pretau la toate combinaţiile pe
care putea să le născocească partidul289.

Strict secret
Exemplar unic
Înregistrare de lucru

Şedinţa Politburo al CC al PCUS 26 iunie 1986

Preşedinte de şedinţă: Tov. Gorbaciov M. S.


Prezenţi: tov. Vorotnikov V. I., Gromîko A. A., Zaikov L. N., Ligaciov E. K.,
Rîjkov N. L, Solomenţev M. S., Şevardnadze E. A., Demicev P. N., Dolghih V. I.,
Talîzin N. V., Biriukova A. P., Dobrînin A. F., Zimianin M. V., Medvedev V. A.,
Nikonov V. P., Razumovski G. P., Iakovlev A. N., Kapitonov I. V.
GORBACIOV - Să ascultăm darea de seamă a tovarăşului Iakovlev A. N.,
privind desfăşurarea lucrărilor Congresului Scriitorilor din URSS.
IAKOVLEV - În ansamblu, Congresul se desfăşoară în cadrul hotărârilor
Partidului, dar cu însufleţire. Pe secţiuni, se formulează judecăţi personale
categorice. Şi astfel se ajunge la violenţe. Poetul Kuniaiev s-a bătut cu un
scriitor. În cursul dezbaterilor este pusă problema amovibilităţii membrilor
conducerii Uniunii Scriitorilor. Se propune să nu fie reînnoiţi de mai mult de
două ori. Conducătorii actuali ai Uniunii Scriitorilor sunt calificaţi drept „copii
ai unei epoci“ şi li se sugerează să-şi ia adio o dată cu epoca. Sala primeşte
astfel de declaraţii cu ovaţii.
Conducerea Uniunii Scriitorilor este criticată pentru spiritul de clan,
absenţa democraţiei, spiritul birocratic. Este subliniată lipsa de transparenţă
în lucrările administraţiei şi conducerii Uniunii. Se vorbeşte adesea despre
necesitatea de a sfârşi o dată cu „scriitorii de neatins“, inatacabili prin critică.
Se abordează tema nepotismului. Este cnticat actualul sistem al
drepturilor de autor.

289 Proces-verbal al şedinţei Politburo din 26/06/1986, înregistrare.


Voznesenski a făcut o propunere adresată CC al PCUS, cerându-i să-şi
precizeze poziţia asupra hotărârii luate la vremea respectivă de revistele
Zvezda şi Leningrad. Această propunere a cules aplauze [...]
Să vorbim acum despre posibila alcătuire a noii conduceri a Uniunii
Scriitorilor. Markov se află în prezent la spital. Ar trebui, poate, să rămânem la
versiunea următoare: Markov ca preşedinte al conducerii, Bondarev ca prim-
secretar. Dar s-ar putea totodată constitui un birou compus din tovarăşiiBîkov,
Zalîghin, Rasputin, Aitmatov290 şi din alţi câţiva scriitori. Nu trebuie să lăsăm
de-o parte pe tovarăşii Evtuşenko, Voznesenski şi Rojdestvenski291. Trebuie,
acestea fiind zise, să ţinem seamă de faptul că vechea conducere poate fi
respinsă prin vot.
GORBACIOV - Cred că nu e bine să ne fixăm asupra unui singur nume,
nu trebuie să ne batem pentru a sublinia cutare sau cutare nume printre
candidaţii la conducere.
IAKOVLEV - Dacă sunt incluse pe lista candidaţilor eligibili zece noi
candidaturi, vechea conducere riscă să fie respinsă prin vot. Într-un astfel de
caz, ne-ar trebui o echipă de schimb; preşedinte, tovarăşul Zalîghin, prim-
secretar, tovarăşul Karpov. Dar, chiar şi în cazul acesta, ar fi oportună
formarea unui birou.
GROMÎKO - Dar scriitorii pentru ce soluţie se pronunţă?
IAKOVLEV - În ce priveşte prima variantă, alegerea lui Markov ca
preşedinte, trebuie să ţinem seamă de faptul că el se găseşte de o bună
bucată de timp la conducerea Uniunii Scriitorilor, iar acesta este un aspect
deja supus criticii.
GORBACIOV - Bineînţeles, alegerea tovarăşului Markov ar fi cea mai
bună soluţie. Şi cum este luată în considerare candidatura tovarăşului
Bondarev292?
GROMÎKO - Este un scriitor de anvergură.
SOLOMENţEV - Şi urmează o linie corectă.
VOROTNIKOV - L-am putea pune pe listă pe tovarăşul Bîkov, împreună cu
alţi câţiva.
MEDVEDEV - Şi tovarăşul Bondarev, va fi respins?
IAKOVLEV - În principiu, nu.
GORBACIOV - Dacă tovarăşul Markov nu trece, ne-am putea opri la

290 Bîkov, Zalîghin, Rasputin şi Aitmatov - romancieri destul de populari la


sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80.
291 Voznesenski, Rojdestvenski şi mai ales Evtuşenko: poeţi ai „dezgheţului“,

care au căutat audienţa tinerilor şi ale căror opere au fost larg difuzate în
străinătate pentru a promova acolo imaginea unui socialism deschis şi
critic.
292 Iuri Bondarev, romancier al cărui roman Tăcerea făcea ecou denunţării

„cultului personalităţii“ şi care a beneficiat, pentru o anume perioadă, de o


reputaţie nejustificată de nonconformist.
tovarăşul Zalîghin. Însă este în vârstă, nu mai are vigoare. Cred totuşi că
trebuie să păstrăm direcţia Bondarev.
ZIMIANIN - Şi ce-i de făcut cu secretariatul conducerii Uniunii Scriitorilor?
GORBACIOV - Poate rămâne la locul lui.
IAKOVLEV - Dacă ne orientăm spre tovarăşul Bondarev ca prim-secretar,
ar trebui să-i spunem două vorbe despre acest lucru tovarăşului Markov.
GORBACIOV - Trebuie să vorbim despre toate cu tovarăşul Markov.
Trebuie să-i recunoaştem meritele. Şi chiar dacă nu este ales, trebuie să
acţionăm cu amabilitate faţă de el.
IAKOVLEV - Dar trebuie să-i vorbim şi tovarăşului Bondarev?
LIGACIOV - După alegerea întregului personal de conducere a Uniunii
Scriitorilor.
GORBACIOV - Corect. Oricum, va trebui să facem o alegere printre
membrii aleşi ai consiliului de conducere. Filip Denisovici, ce părere aveţi?
BOBKOV (vice-preşedinte al KGB din URSS). - Dacă difuzăm informaţii
asupra orientării noastre în favoarea lui Bondarev, s-ar putea să nu fie ales.
Este aşadar un punct ce nu trebuie divulgat.
În ceea ce-l priveşte pe tovarăşul Bondarev, este o bună candidatură.
SOLOMENŢEV - Ar trebui poate să nu ascundem faptul că va fi o
schimbare de direcţie, fără să se dezvăluie la cine ne gândim personal pentru
alegere.
GORBACIOV - Este just, nu trebuie să-l punem pe Bondarev într-o postură
neplăcută.
LIGACIOV - Pentru a vorbi în general, schimbarea conducerii Uniunii
Scriitorilor este un lucru care se impune.
GROMÎKO - Nu trebuie să ne simţim jigniţi de o schimbare a conducerii
Uniunii Scriitorilor. Ceea ce contează este ca noua conducere să fie activă şi
să aibă autoritate.
A fost o epocă în care Uniunea Scriitorilor nu exista, însă în care existau
autorităţi în domeniul literar.
GORBACIOV - Bineînţeles, trebuie să se ţină seama de starea de spirit
generală în favoarea unei reînnoiri a conducerii. Nu trebuie să dramatizăm.
Egor Kuzmici are dreptate să spună că o schimbare în personalul de
conducere a Uniunii Scriitorilor este un lucru care se impune. Să cădem mai
întâi de acord asupra perspectivei următoare: tovarăşul Markov ar fi ales ca
preşedinte, iar tovarăşul Bondarev ca prim-secretar. Trebuie utilizate pentru
aceasta mijloacele noastre de influenţă. Se va ţine la congres o şedinţă a
grupului de Partid?
IAKOVLEV - Da.
GORBACIOV - Să luăm deci acest lucru ca punct de plecare, iar tovarăşul
Iakovlev A. N. să se ducă la congres.

În cele din urmă, tovarăşul Markov a fost făcut preşedinte, iar prim-
secretar tovarăşul Karpov, „rezerva“: general de divizie din cadrele din
rezervă şi patriot, trecând drept mare liberal. Dar ce fervoare entuziastă,
atât în Est cât şi în Vest, în faţa acestor schimbări revoluţionare! Acest lucru
avea să inaugureze era cea nouă: cea a politicii lor glasnost.
Nu-i nimic de spus, glasnost şi perestroika au fost o invenţie diabolică:
aceasta a sedus nu doar intelighenţia sovietică, mereu gata să se vândă, dar
şi lumea întreagă. Cum să nu fii sedus de acel „tânăr şi energic“ secretar
general, care pe deasupra începuse să vorbească despre „reforme“ după
şirul acela de bătrâni morocănoşi de la Kremlin, incapabili să zâmbească,
după interminabilele lor cortegii funebre, dar mai ales după tensiunea unui
nou război rece care se manifestase iarăşi la începutul anilor ’80, dimpreună
cu a sa cursă a înarmărilor, lupta pentru pace şi crizele sale? Cine n-ar fi
dorit ca toate astea să aparţină trecutului? Degeaba li se explica oamenilor
că sistemul sovietic nu era o monarhie, că secretarul general nu era un ţar,
cine la vremea aceea nu dorea succes noului ţar reformator? Din sute de mii
de oameni politici, ziarişti, academicieni, doar o mână de oameni a păstrat
destulă luciditate pentru a nu ceda iluziei şi încă şi mai puţin numeroşi
erau cei ce se hazardau să-şi exprime îndoielile cu voce tare.
Dar cine îşi bătea capul să asculte?
Era de ajuns totuşi să te uiţi la Gorbaciov, să asculţi în original
discursurile sale incorecte, bolovănoase şi absurde, acele interminabile
baliverne de mic funcţionar al partidului - puternic înfrumuseţate de
traduceri - pentru a fi dintr-o dată eliberat de iluzii şi fantasme. Era
suficientă chiar o cunoaştere superficială a sistemului sovietic pentru a
scăpa de la bun început de aceste iluzii. Haide, haide, un liberal reformator
nu putea să fi urcat, unul câte unul, eşaloanele partidului. Nu există
miracole, însă, toată lumea dorea atât de mult un miracol!
Se arunca cu furie asupra scepticilor, ca asupra unor duşmani,
ucigaşi ai omenirii viitoare:
„Linişte! Nu-i purtaţi ghinion!“
Ca şi cum am fi participat cu toţii la un singur complot mondial
despre care nu puteai spune o vorbă nici măcar pe şoptite, de teamă să nu
trezeşti duşmanul adevărat.
„Sst! Linişte! Numai să nu se trezească!“
Astfel a tratat presa sovietică „Scrisoarea (noastră) a celor zece“, era
un „denunţ împotriva poporului nostru“ (Pravda293), „o tentativă de asasinat
a perestroikăi“ (Nouvelles de Moscou). Începeau să se neliniştească: ce era
aşadar această perestroika pentru ca să poată cineva s-o „ucidă“, astfel, din
nebăgare de seamă, proferând un cuvânt sceptic? Şi apoi cui se adresa
„denunţul“ nostru? Unde se pitise invizibilul duşman? În Vest? În Est? Pe

293 Pravda, 25/03/1987, «Panica în terenul „foştilor“. O ripostă», V.


Korionov.
cine ar fi trebuit să înşelăm din dragoste pentru patrie? Cu siguranţă nu
Biroul Politic, cel care inventase acea politică.
Însă, aspectul genial al acestei invenţii ţinea tocmai de faptul că
argumentele logice nu acţionau asupra oamenilor. Era un soi de psihoză de
masă, rudă cu isteria pacifistă de la începutul anilor ’80, inspirată şi ea de
aceiaşi manipulatori de la Kremlin. Nu de Gorbaciov, bineînţeles, nu de acel
aparatcik provincial, cel mult capabil de mărunte şarlatanii. Iuri Liubimov,
strălucit regizor al cărui ochi este, datorită meseriei, exersat să prindă
tipurile umane, a remarcat foarte just asemănarea izbitoare a noului
secretar general cu pramatiile clasice din repertoriul rus.
„E leit Cicikov; e domnul acela amuzant din toate punctele de vedere!“
Recitiţi, pentru a vă distra, descrierea făcută de Gogol nemuritorului
său erou din Suflete moarte.
„În trăsură stătea un domn, care nu era nici frumos, dar nici urât, în
aparenţă nu prea gras, dar nici prea zvelt, nu se putea spune că era bătrân,
dar nici prea tânăr...“
Nu era acesta Gorbaciov însuşi? Nu-i lipseşte decât pata de pe frunte.
Tocmai pentru această agreabilă rotunjime fusese el făcut secretar
general, pentru ca să fie executantul grandioasei „operaţii cekiste“,
închipuită şi elaborată de maestru, de Andropov, spre sfârşitul domniei lui
Brejnev. Nu este o întâmplare dacă cekiştii de atunci spuneau anumitor
membri de încredere, din intelighenţia „liberală“: „Aşteptaţi, nu vă grăbiţi.
Când o vom sfârşi cu disidenţii, când Brejnev va muri, vor fi mari
schimbări...“
Gorbaciov nici măcar nu făcea un mister din acest lucru spre sfârşit,
atunci când procesul scăpase de sub controlul său şi când i se adresau
reproşuri pentru aspectul improvizat al reformelor sale.
„Cum aşa, improvizat? spunea el cu indignare. Totul fusese cântărit,
şi asta cu mult înainte de 1985: o sută zece lucrări de cercetare şi de
planuri de acţiune au fost depuse la CC de diverse echipe de persoane
importante. Toate reformele datează dintr-o perioadă mult anterioară
Plenarei din aprilie (1985)“294.
Şi, ca să vorbim deschis, cum ar fi putut să inventeze un plan atât de
diabolic, atât de fin îndreptat asupra psihologiei establishment-ului
occidental, secretarul unui raikom pierdut din stepă, care nu ajunsese la CC
decât în 1978, şi încă în probleme de agricultură? Nici măcar nu pusese
piciorul în străinătate înainte de 1984, dată de la care a fost activ pregătit
pentru rolul său de secretar general. Nu, se simţea aici mâna unui maestru
în dezinformare, o experienţă de cincisprezece ani în fruntea KGB, o

294Discursul lui M.S. Gorbaciov în faţa personalităţilor ştiinţei şi culturii la


Comitetul Central al URSS, 6/01/1989. Citat după textul din Literaturnaia
Gazeta, nr. 2 (5224) din 11/01/1989, prima pagină.
încredere în complot, ca prim motor al istoriei. Cine altul ar fi putut imagina
punerea în scenă la Moscova a unei hibridări a „Primăverii de la Praga“ cu
NEP-ul lui Lenin? Cine altul ar fi avut ideea de a crea o aparenţă de
pluralism politic cu resursele KGB?
Şi până şi acest cuvânt încântător de „perestroika“ este o capodoperă
a propagandei. Încercaţi să aflaţi ce vrea să însemne! Biblioteci întregi de
cărţi şi articole au fost scrise în Occident asupra acestui subiect, şi lumea
întreagă, ca un cârd de papagali, a început să scandeze cu grijă acest
cuvânt care îi stâlcea limba: PE-RES-TROI-KA.
Era cu toate acestea, pare-se, foarte simplu: re-construcţia, în
domeniul clădirilor, înseamnă acelaşi lucru, cu a întoarce pe dos o haină.
Asta nu subînţelege nimic nou: pur şi simplu dosul, curat încă, al aceleiaşi
ţesături e scos la aer. Tot socialism, dar cu o nouă faţadă. S-a început
aşadar „reconstrucţia“ lagărului de concentrare socialist, pentru a face din
el un mare sat în maniera lui Potemkin. O asemenea operaţie nu-i putea
reveni unui specialist în agricultură. Satele lui Potemkin nu sunt făcute
pentru a băga recolte în hambare.
Acum, când această „operaţie“ s-a prăbuşit cu mare zgomot, se ştie
cum au fost create „partidele“ fictive, „fronturile populare“ ale KGB-ului şi
toate sperietorile ultra-naţionaliste de genul „Pamiat“. Cu puţin timp în
urmă, A. N. Iakovlev a mărturisit că Jirinovski însuşi fusese inventat de
KGB, în 1989, cu asentimentul Politburo-ului295. Însă adevărata capodoperă
a fost, bineînţeles, legenda unei lupte în Politburo între „reformatori“ şi
„conservatori“, datorită căreia lumea întreagă a sărit în ajutorul lui
Gorbaciov vreme de şapte ani întregi! Şi cu ce zel! Doar prin credite şi
împrumuturi - adică banii contribuabililor occidentali - a sustras Vestului
nu mai puţin de 45 de miliarde de dolari. Fără să mai vorbim de Premiul
Nobel pentru pace acordat măruntei sale persoane. S-a văzut, acum, că nu
s-a putut recupera nici măcar un singur cent. Unde, în ce bancă elveţiană,
sunt ascunşi toţi aceşti bani? - Doar Dumnezeu ştie.
Amintindu-mi de epoca aceea, nu mă pot dezbăra de o senzaţie de
greaţă fizică. Lumea era gata să justifice orice: şi conflictul din Karabah,
aprins pe ascuns de Moscova, şi măcelul de la Tbilisi din mai 1989, şi orgia
sângeroasă de la Baku din 1990, şi chiar provocările comandourilor
sovietice din Baltica în ianuarie 1991, deşi spectacolul fusese oferit oricui
prin televiziune. Ca şi cum oamenii, chiar şi în mod mediocru familiarizaţi
cu sistemul sovietic, puteau ignora faptul că nici unul din acele evenimente
nu putea să fi avut loc împotriva voinţei secretarului general. Trebuia însă să
dureze visul de aur al perestroikăi, mai ales că cei consideraţi conservatori

295 Cf. La Pensée russe, nr. 4012 din 13-19/01/1994, pag. 7, «Cercetările
criminale ale Berlinului atacându-i pe partizanii lui Jirinovski», Vladimir
Limonov.
nu-i înghiţeau pe reformatorii din Politburo. Mii de oameni mureau, însă
lumea nu avea decât o singură nelinişte: numai să nu-i dăuneze lui
Gorbaciov.
Ce lucru surprinzător: omul care concentrase în mâinile sale mai
multă putere decât Stalin şi Mao la un loc, era văzut de toată lumea ca o
victimă, un opozant persecutat! Se cunosc şi alte exemple în istorie? Era un
scenariu aproape inepuizabil: şi era vorba când de „lupta pentru
succesiune“ sau „lupta pentru putere“, când de cutare nume sau de alte şi
alte nume de „duşmani ai perestroikăi“, care erau cu complezenţă colportate
pe tot globul de sute de mii de ziarişti, observatori, experţi. Înţelegeau ei
oare, da sau ba, că erau vehicolele dezinformării? Oricum ar sta lucrurile,
acest păcat de moarte va sta veşnic pe conştiinţa lor. Chiar şi astăzi, când
toate astea sunt de acum evidente, nici unul din ei nu s-a căit. Dimpotrivă,
îi regăseşti la vârf, ca de pildă pe Strob Talbot care a făcut din Gorbaciov
„omul deceniului“, în revista Time, şi care a devenit arhitectul relaţiilor cu
Estul al preşedintelui Clinton.
Să mi se arate puţin faimoasa „luptă“. Am sub ochi procesul verbal al
unei şedinţe a Biroului Politic, din 11 martie 1985, în cursul căreia
Gorbaciov a fost ales secretar general. Ales, notaţi cu atenţie, în unanimitate.
Acest document lung, plicticos, este plin de panegirice rostite de toţi cei
prezenţi rând pe rând. De aceea nu-l voi cita în întregime, mă voi limita la
discursurile acelora care sunt desemnaţi cel mai ades drept concurenţi ai lui
Gorbaciov în cursa pentru putere, duşmani ai politicii sale, „conservatori“,
„reacţionari“:
„M. S. Gorbaciov, preşedinte, este cel care deschide şedinţa. El îşi
informează colegii despre decesul lui Cernenko, a cărui «luminoasă
memorie» el propune s-o cinstească printr-un minut de reculegere. Apoi,
tovarăşul Ceazov evocă insuficienţele cardiace şi pulmonare ale defunctului,
curând agravate de o hepatită cronică evoluând în ciroză, şi de tulburări
distrofice afectând organele ca şi ţesuturile, până la moartea sa survenită la
14 martie 1985, la ora 19,20, ca urmare a unui «stop cardiac [...]»“

GORBACIOV - Era, într-adevăr, grav bolnav. Vedeam bine acest lucru.


Medicii au încercat, desigur, să ajute bolnavul, însă boala era atât de gravă
încât măsurile terapeutice întreprinse de medici nu au condus la un rezultat
pozitiv. Este foarte greu să ne spunem că nu-l mai avem printre noi pe
Konstantin Ustinovici. Însă viaţa continuă, nu este nimic de făcut. Ne-am
adunat astăzi pentru a pune la punct chestiunile legate de funeraliile lui
Konstantin Ustinovici, dar şi problemele legate de cadre şi de convocarea unei
plenare extraordinare a CC al PCUS... Trebuie înainte de orice să reglementăm
chestiunea secretarului general al CC al PCUS. Îi rog pe tovarăşi să-şi spună
părerea în această problemă. [...]
GROMÎKO 296 - Suntem bineînţeles cu toţii copleşiţi de plecarea dintre noi
a lui Konstantin Ustinovici Cernenko. Dar oricare ar fi sentimentele care ne
cuprind, trebuie să privim spre viitor: optimismul istoric, credinţa în justeţea
teoriei şi practicii noastre nu trebuie să ne părăsească deloc.
Voi vorbi deschis. Când ne gândim la candidatura la postul de secretar
general al CC al PCUS, ne gândim desigur la Mihail Sergheevici Gorbaciov. Ar
fi, după părerea mea, o alegere absolut corectă. Îl cunoaştem bine cu toţii pe
Mihail Sergheevici. Sunt şapte ani de când lucrăm alături de el...
(Urmează un elogiu al „energiei creatoare“ neobosite a candidatului, al
dorinţei sale de „a face mai mult şi mai bine“, al excepţionalelor sale calităţi
în relaţiile umane, al supunerii sale intereselor „Partidului, societăţii,
poporului“, al marii sale experienţe în calitate de cadru al Partidului.)
[...] Încă un motiv. Când privim spre viitor, trebuie să percepem limpede
perspectiva. Ea constă în faptul că noi nu avem dreptul să permitem nici cea
mai mică falie în unitatea noastră. Nu avem dreptul să lăsăm lumea să vadă
nici cea mai mică fisură în raporturile noastre. Există suficiente speculaţii
asupra acestui punct în străinătate. Asta vrea să însemne că trebuie să
acţionăm uniţi, sudaţi, cunoscându-ne bine deplina noastră responsabilitate
pentru marea noastră cauză.
Nu am pretenţia că am menţionat toate calităţile lui Mihail Sergheevici.
Dar cred că putem spune fără şovăială că nu ne vom înşela alegându-l
secretar general al CC al PCUS [...]
GRIŞIN - Trebuie să rezolvăm astăzi o problemă de o importanţă
excepţională. Este vorba de a continua opera Partidului, de a asigura
continuitatea conducerii sale. Secretarul general este un om care organizează
munca Comitetului Central.
[...] De aceea acest post trebuie să fie ocupat de un om care să
răspundă celor mai înalte exigenţe. Care trebuie să aibă şi cunoştinţe şi
principii şi experienţă şi, mai cu seamă, o mare toleranţă. Ieri seară, aflând de
moartea lui Konstantin Ustinovici, noi am reglementat întrucâtva această
chestiune, căzând de acord pentru a confirma preşedinţia lui Mihail
Sergheevici în fruntea Comisiei pentru funeralii. După părerea mea, el este cel
care răspunde în cel mai înalt grad exigenţelor care sunt propuse secretarului
general al Comitetului Central. Este un om de o vastă erudiţie. Şi-a făcut
studiile de drept la Universitatea din Moscova şi pe cele de economie la
Institutul de Agricultură. Are o mare experienţă a ceea ce înseamnă munca de
partid. De aceea cred că nu există şi nu poate să existe o altă propunere decât
candidatura lui M. S. Gorbaciov pentru postul de secretar general al
Comitetului Central al PCUS. În ceea ce ne priveşte, fiecare la postul său îl va

296 Vice-ministru şi ambasador sub Stalin, Andrei Gromîko a fost


ministrul Afacerilor Externe sub Hruşciov. A ajuns Ia preşedinţia Prezidiului
Sovietului Suprem sub Gorbaciov.
sprijini activ.
ROMANOV - Mihail Sergheevici Gorbaciov are o bogată experienţă de
viaţă. A început cu munca de la bază, mai întâi la Komsomol, apoi într-o
organizaţie de partid. Am putut vedea manifestându-se calitatea sa de
organizator şi de conducător de mase. Referindu-mă la activităţile mele
anterioare, pot spune că militanţii comunişti apreciază foarte mult acţiunile şi
gesturile lui M. S. Gorbaciov. Este un om erudit. Astfel, foarte repede a văzut
limpede în anumite probleme foarte complicate ale progresului tehnico-
ştiinţific. Nu doar a văzut limpede, ci chiar a început să înţeleagă intuitiv,
modul de a rezolva mai multe probleme legate de aplicarea anumitor progrese
tehnico-ştiinţifice în producţie. Nikolai Alexandrovici Tihonov ne-a vorbit aici de
munca lui M. S. Gorbaciov la Comisia de ameliorare a mecanismului economic.
Tovarăşul Tihonov este cel ce dă tonul acestei comisii, iar Mihail Sergheevici,
sprijinindu-se pe secţiunile CC, sugerează cu tact propuneri care sunt în
ansamblu susţinute de comisie.
În munca sa, Mihail Sergheevici se arată foarte exigent. Dar această
exigenţă este însoţită la el de un ajutor activ dat oamenilor, de încrederea pe
care le-o dovedeşte. De aceea consider că el va asigura integral continuitatea
conducerii Partidului nostru şi că va îndeplini în totalitate obligaţiile care îi vor
reveni.
CEBRIKOV - Andrei Andreievici Gromîko este cel care a dat tonul
conversaţiei noastre de astăzi. El a spus foarte just că noi suntem datori să
privim spre viitor. Această artă de a privi înainte este cu siguranţă lucrul cel
mai important în acest moment. Am fost şi eu excepţional de impresionat de
cuvintele lui A. A. Gromîko asupra necesităţii de a păstra şi a întări unitatea
Politburo-ului, a Comitetului Central, a întregului nostru Partid, în ansamblul
său. Dar astăzi, vorbind despre secretarul general al CC al PCUS, trebuie să
judecăm limpede care este omul ce va putea îndeplini această sarcină extrem
de complexă. Şi sunt convins că Mihail Sergheevici Gorbaciov o va realiza cu
cinste. Pentru aceste calităţi M. S. Gorbaciov a fost stimat de L.I. Brejnev, I. V.
Andropov şi K. U. Cernenko.
Liderul Partidului nostru trebuie să posede o bază teoretică şi practică
solidă. Am putea cita multe articole şi discursuri ale lui M. S. Nu voi numi
decât expunerea sa la recenta conferinţă teoretică a Uniunii. Cred că am
remarcat cu toţii că era un discurs curajos şi puternic în cel mai înalt grad.
Mihail Sergheevici Gorbaciov este un om al contactelor. Ştie să-i asculte
pe ceilalţi şi tratează cu înţelegere problemele abordate. Or, există multe
probleme în ţara noastră. Pentru a le rezolva, e nevoie de un om care să
înţeleagă bine aceste probleme, un om având o mare capacitate de muncă şi
de erudiţie. O astfel de erudiţie şi o astfel de capacitate de muncă există pe
deplin la M. S. Gorbaciov.
Ducându-mă astăzi la Plenară, am făcut, desigur, un schimb de păreri
cu tovarăşii mei de muncă. Instituţia noastră este astfel alcătuită încât ea
trebuie să cunoască bine nu doar problemele politicii externe, ci şi problemele
cu caracter intern, social. Ei bine, ţinând seamă de toate aceste circumstanţe,
cekiştii mi-au dat sarcina să propun candidatura lui M. S. Gorbaciov pentru
postul de secretar general al CC al PCUS. Înţelegeţi că vocea cekiştilor, vocea
militanţilor noştri, este vocea poporului. În ce ne priveşte, şi noi, partea
noastră, vom încerca să fim în muncă la înălţimea sarcinilor ce revin
Comitetului Securităţii Statului. Colectivul sudat ai cekiştilor va face totul
pentru a munci mai bine sub conducerea Biroului Politic al CC al PCUS pe care
îl va prezida noul secretar general al CC al PCUS, M. S. Gorbaciov.
DEMICEV - Voi fi concis. Sunt convins că facem astăzi alegerea cea
bună. Mihail Sergheevici Gorbaciov este bine cunoscut în ţara noastră. El este
destul de cunoscut şi în străinătate. După modul în care ştie să lucreze în
străinătate, călătoriile sale în Anglia, în Canada, în Republica Populară
Bulgaria ne furnizează dovezi convingătoare.
GROMÎKO - În Italia, de asemenea.
DEMICEV - Mihail Sergheevici Gorbaciov are simţul noutăţii, o vastă
erudiţie şi un talent de organizator. Este un om încântător. Nu este un secret
pentru nimeni că, după moartea lui I. V. Andropov, el s-a ocupat de toate
problemele de muncă ale Comitetului Central, dar că mai ales a făcut mult în
domeniul dezvoltării complexului nostru agro-industrial. Fără să exagerez, se
poate spune că i-a încântat pe savanţii noştri, intelighenţia noastră creatoare,
pe scriitorii noştri. Sub toate aspectele, este un om perfect demn să ocupe un
post atât de înalt.
LIGACIOV - Înainte de toate, eu ţin să subliniez acum impulsul foarte
important pe care l-a dat, aici, A. A. Gromîko. Mihail Sergheevici Gorbaciov
are, în mod netăgăduit, toate calităţile unui om politic de anvergură. În plus, el
are în rezervă o sumedenie de forţe intelectuale şi fizice. Este important, de
asemenea, să subliniez că M. S. Gorbaciov se distinge şi printr-un mare zel de
muncă, un gust al cercetării în lucrurile mari şi mici, arta de a-şi organiza
activitatea. Acest lucru, după cum înţelegeţi, are o imensă importanţă pentru
întreaga muncă de organizare a Partidului, pentru îmbunătăţirea stilului şi
metodelor sale. Această sarcină include şi politica de cadre şi activităţile
sovietelor, sindicatelor, ale Komsomolului, lucruri pe care le cunoaşte bine M.
S. Gorbaciov, care se bucură de o mare stimă în cercurile Partidului,
sindicatelor, ale Komsomolului, printre cadrele militante ale ţării noastre şi în
întreg poporul. Este ceea ce îmi spuneau astăzi mai mulţi secretari de obkom
şi raikom ai Partidului. Promovarea lui M. S. Gorbaciov va trezi un sentiment
de mândrie în ţara noastră şi va spori autoritatea Biroului Politic al CC al
PCUS.297

Astfel, toţi membrii prezenţi ai Politburo-ului, secretarii Comitetului

297 Proces-verbal al şedinţei Politburo-ului din 11/03/1986. Înregistrare.


Central (nu lipsea decât Şcerbiţki, în vizită în Statele Unite, care nu s-a
întors la timp pentru începutul şedinţei) sunt prezenţi. Unde este aşadar
„lupta pentru succesiune“? Nici o aluzie. Nici o urmă de şovăială. Spuneţi-
mi atunci de unde provin acele zvonuri conform cărora Gorbaciov ar fi fost
ales cu o foarte mică majoritate? Poate că ideea de perestroikă i-a surprins?
Poate că ea a provocat mai apoi o „luptă pentru putere“? Dimpotrivă,
oamenii astfel adunaţi ştiu perfect ce plan trebuie să realizeze noul secretar
general: de aceea, ei subliniază energia, spiritul „inovator“ al candidatului
lor şi problemele pe care trebuie să le înfrunte ţara. Se pare că chestiunea
succesiunii fusese reglementată dinainte, poate chiar din epoca lui
Andropov, şi că scrutinul din 11 martie nu fusese decât o pură formalitate.
Pe de altă parte, după ce am cercetat zeci de procese verbale ale
şedinţelor Biroului Politic gorbaciovist, n-am dat de nici cea mai mică urmă
a vreunei „lupte“. Desigur, se vedeau apărând în interiorul lor dezacorduri,
îndoieli, uneori discuţii în legătură cu probleme concrete, ca pe vremea lui
Brejnev. Erau însă cu mult mai puţine probleme şi se desfăşurau cu mai
puţină agitaţie decât pe vremea lui Andropov cu „ideologii“ săi. Dacă cineva
din lot era „conservator“, Gorbaciov în persoană dădea imediat dovadă de o
atitudine prudentă. În schimb, sarcinile „neplăcute“ erau încredinţate în
mod deliberat acelora cărora li se făcea o reputaţie de conservatori, iar cele
„agreabile“, „reformatorilor“. Asupra acestui aspect avem numeroase
exemple, dintre care unele sunt amuzante:

Gorbaciov - Am amânat pe mai târziu o chestiune. Fusese trecută pe


ordinea de zi la cererea mea de către tovarăşul Dolghih. Iată nota sa (Lectură).
Este vorba de a reda spărgătorului de gheaţă L. Brejnev vechiul său nume
Arktika. Şi de a boteza un nou spărgător de gheaţă L. Brejnev.
ZAIKOV - O placă este deja fixată pe el, cu numele L. Brejnev.
Aliev - Trebuie scos acest L. Brejnev fără să mai publicăm vreo
informaţie.
RÎJKOV - Trebuie să facem asta într-o singură zi şi fără televiziune.
Gorbaciov - Îi vom însărcina pe tovarăşii Ligaciov şi Zaikov să
cântărească totul şi să facă propuneri.
Încă o chestiune (Dă citire unei scrisori de la Alliluieva). Ne-am cam
grăbit hotărând venirea ei. Prima dorinţă a fost s-o lăsăm să vină, dar poate
că ar fi mai bine să nu ne grăbim, să mai discutăm puţin.
CEBRIKOV - Primele scrisori erau bine făcute, pline de recunoştinţă. În
timp ce aici există 50% din probleme, despre care ea nu suflase o vorbă.
Noaptea trecută, a fost transportată la spital în plină criză cardiacă.
GORBACIOV - Trebuie să lămurim ce gândeşte fiica sa şi să ne reîntrunim
la cel mai înalt nivel. Dacă îmi revine mie acest lucru, voi fi nevoit să-l judec pe
Stalin, Stalingradul298 şi toate astea. Provin dintr-o familie de felul ăsta.
Unchiul meu a avut sănătatea ruinată. Mama mea este dintr-o familie foarte
săracă, cu cinci copii. Am primit o medalie pentru o compunere: „Stalin este
elanul tinereţii noastre!“ De aceea, ar fi poate mai bine să-l însărcinăm cu
întrevederea pe tovarăşul Solomenţev?
GROMÎKO - Sau poate pe tovarăşul Ligaciov E. K?
CEBRIKOV - Avem de toate în scrisoarea asta. Nimeni nu i-a făcut vreun
rău.
GORBACIOV - Să-i încredinţăm întrevederea tovarăşului Ligaciov.

După cum se vede, nu putea defini, până la capăt, cărui gen de


familie îi aparţinuse. Uneia din cele care suferiseră sau aceleia care
rămăsese la „elanurile“' tinereţii?
De altfel, toate lucrurile astea nu sunt amuzante. Jocurile astea ne-au
costat, pe toţi, prea scump.

15.
Sufletele vii
Fireşte, pentru o contrafacere atât de grandioasă a democraţiei,
sarcina esenţială a puterii era să nu lase să-i scape iniţiativa, să împiedice
cristalizarea unei veritabile opoziţii: exemplul Solidarităţii în Polonia trecea
desigur în ochii lor ca un avertisment lugubru. De aceea, înainte de a-şi crea
„fronturile“, ei trebuiau mai întâi s-o termine cu grupurile care se formaseră
în douăzeci de ani de luptă împotriva regimului. Înainte de orice, să-i
zdrobească de tot pe cei mai încăpăţânaţi zek, să-i priveze de orice autoritate
morală, să-i constrângă la o „dezarmare ideologică“. Totodată, nu puteau să
se aştepte la succese în Occident, fără să se debaraseze de problema
deţinuţilor politici, care era bătătoare la ochi.
Este o problemă de care viitorul laureat al premiului pentru pace avea
să se ocupe, imediat, după venirea lui la putere. În exterior, anul 1985 n-a
fost marcat de nici o măsură de graţiere: arestările şi persecuţiile dimpotrivă
s-au întărit. Se înţelege acest lucru: trebuia mai întâi „curăţată“ ţara de
opozanţii virtuali. Astfel, raportul personal ai şefului KGB, Cebrikov, către
Gorbaciov privind misiunile îndeplinite de instituţia sa, în cursul lui 1985,
ne aduce la cunoştinţă printre altele299:

În cursul perioadei care ne interesează, organele Securităţii


Statului şi-au intensificat lupta împotriva diversiunilor ideologice ale

298Cf. ediţia franceză, pag. 268.


299Raportul lui Cebrikov către Gorbaciov din 19/02/1986, nr. 321/Tch-OV,
«Dare de seamă asupra activităţilor KGB al URSS pe anul 1985».
duşmanului de clasă. Pretutindeni, cekiştii au participat la lucrările
organelor de Partid, pentru eliminarea diverselor procese şi fenomene
negative, şi au perfecţionat activităţile preventive profilactice. [...] La
Moscova, Leningrad, în capitalele republicilor Uniunii şi în alte oraşe
au fost preîntâmpinate şi eradicate acte de sabotaj ideologic întreprinse
de mai multe sute de emisari şi de funcţionari ai unor organizaţii
străine antisovietice, naţionaliste, sioniste şi clericale. Trei sute dintre
ei au fost expulzaţi, intrarea în URSS a fost interzisă pentru alţi trei
sute douăzeci şi doi dintre ei.
În Ucraina, în ţările baltice şi în alte locuri au fost descoperite şi
lichidate în fază incipientă douăzeci şi cinci de grupuri naţionaliste
ilegale. Au fost stăvilite tentative de creare a unor grupuri ilegale de
către mai multe elemente prosioniste. Douăzeci şi opt dintre instigatorii
cei mai activi la activităţi ostile au fost aduşi în faţa tribunalelor.
Măsuri luate la momentul potrivit au prevenit formarea pe o bază
ideologică greşită a nouăzeci şi trei grupe de tineri. [...]
Au fost descoperiţi 1.275300 autori şi difuzori de documente
anonime antisovietice şi calomnioase, din care 97 au fost obligaţi să
dea socoteală justiţiei [...]Organele KGB au participat activ la acţiunea
Partidului şi Statului pentru cultivarea în rândul sovieticilor a unei
vigilenţe politice superioare, a respectului pentru drept şi lege, au dus o
luptă activă pentru prevenirea actelor criminale îndreptate împotriva
Statului şi pentru prevenirea proceselor şi fenomenelor nocive din
punct de vedere politic. Măsuri de prevenire profilactică au fost aplicate
unui număr de 15.271 persoane.

În acelaşi timp creştea presiunea asupra deţinuţilor spre a-i


constrânge la căinţă, la renegarea ideilor lor „în urma hotărârilor Plenarei
din aprilie a CC“. Această presiune n-a făcut decât să crească în timpul
anilor 1985 şi 1986 şi a atins apogeul la sfârşitul lui 1986. Gorbaciov era
evident grăbit: o dată cu începutul politicii glasnost, trebuia să reglementeze
cu promptitudine problema:

GORBACIOV - L-am rugat pe Victor Mihailovici să ne povestească despre


oamenii ce execută pedepse la noi, pentru crime pe care propaganda
occidentală le califică drept politice.
CEBRIKOV - Faţă de legislaţia noastră, aceste crime sunt periculoase
crime de stat. În total, pentru a fi înfăptuit crime de acest tip, au fost judecate
şi trebuie să-şi ispăşească pedeapsa 240 de persoane. Sunt oameni
condamnaţi pentru spionaj, trecerea frontierei statului, difuzarea de manifeste
ostile, trafic de devize etc. Mulţi din aceşti indivizi au declarat că renunţă la a
persevera în activităţile lor criminale. Ei îşi pun declaraţiile în legătură cu

300 Cifrele subliniate au fost sorise de mână.


schimbările politice intervenite în urma Plenarei din aprilie a CC al PCUS şi a
Congresului al XXVII-lea al Partidului.
Se presupune că este posibil să fie eliberaţi mai întâi o treime, apoi o
jumătate din aceşti indivizi. În acest caz, nu ar continua să îşi execute
pedeapsa decât persoanele care perseverează în atitudinea lor ostilă faţă de
statul nostru.
Gorbaciov - Se pare că putem sprijini această propunere.
CEBRIKOV - Noi vom proceda cu bun simţ. Pentru a ne asigura că
indivizii respectivi nu vor continua să se dedea la activităţi ostile, ei vor face
obiectul unei supravegheri.
ŞCERBIŢKI - Cum să explicăm că nu aducem în faţa justiţiei pentru
săvârşirea unor crime de stat deosebit de grave decât un număr relativ
restrâns de vinovaţi? Prin perestroika?
CEBRIKOV - Asta se explică prin accentul pus de KGB şi organele sale pe
practicarea unei munci de profilaxie. Mulţi indivizi sunt descoperiţi, dacă o
putem spune, în vecinătatea frontierei dincolo de care infracţiunea se
pedepseşte penal. Pentru a acţiona asupra lor, utilizăm atât resursele KGB cât
şi pe cele ale opiniei publice.
GROMÎKO - Care sunt crimele cele mai periculoase şi ce pedeapsă le este
afectată?
CEBRIKOV - Spionajul. Pedeapsa în asemenea cazuri este plutonul de
execuţie sau cincisprezece ani de detenţie.
Polişciuk a fost împuşcat pentru spionaj. Ieri, a fost executată sentinţa
privindu-l pe Tolkaciov.
GORBACIOV - Spionajul american se arăta generos cu el. Au fost
descoperite la el 2 milioane de ruble.
CEBRIKOV - Acest agent a livrat adversarului secrete tehnice militare de
importanţă.
GORBACIOV - Să cădem de acord asupra faptului că aprobăm în
principiu consideraţiile expuse de tov. Cebrikov... KGB să facă propunerile
sale în formele corespunzătoare.
MEMBRII POLITBURO-ULUI - De acord301.

Observaţi cu câtă grijă îi bagă ei în aceeaşi oală pe traficanţii de


devize, pe spioni, pe opozanţii politici. Te poţi gândi că nu fac nici o
diferenţă. Haide, haide! Cine credeţi că sunt acei oameni care „au declarat
că renunţă să persevereze în acţiunile lor criminale în urma Plenarei din
aprilie“? Cu siguranţă nu traficanţii şi spionii! Este însă mai simplu să nu
spui lucrurilor pe nume.
În consecinţă, la sfârşitul anului apar în „formele cuvenite“
„propunerile“:

301 Proces-verbal al şedinţei Politburo-ului din 25/09/1986, înregistrare.


„În ultimii ani, am reuşit să paralizăm activităţile antijuridice ale
organizatorilor, instigatorilor şi membrilor activi ai grupurilor ilegale
următoare: «grupurile Helsinki», «Uniunea liberă interprofesională a
muncitorilor», secţia rusă a lui «Amnesty International», a «Fondului de
întrajutorare pentru deţinuţii politici» şi altele pe care adversarul le
considera ca «forţe capabile să aducă o schimbare în ordinea politică şi
socială stabilită în URSS», raportau conducerii Cebrikov, Rekunkov,
Terebilov şi Kravţov, în decembrie 1986. Pentru perioada 1982-1986,
mai mult de 100 de persoane au renunţat la continuarea acţiunilor lor
antijuridice şi au luat-o pe drumul îndreptării. Unele au făcut declaraţii
publice la televiziune sau în ziare pentru a demasca serviciile speciale
din Occident şi pe foştii lor complici.
În 1986, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS şi Prezidiile
Sovietelor Supreme ale republicilor Uniunii, la recomandarea KGB, a
parchetului şi a tribunalelor, au scutit 21 de persoane de executarea
pedepsei în curs. Pentru 4, pedeapsa de privare de libertate a fost
comutată în expulzare. Imensa lor majoritate a primit corect deciziile
luate împotriva lor, excepţie făcând Ratuşinskaia, care, plecând în
Occident pentru motive personale, continuă să-şi multiplice acolo
declaraţiile ostile.
În prezent, pentru crime prevăzute în articolele citate mai sus, se
află în curs de executare a pedepsei 301 persoane; sunt supuse
anchetei 23 de persoane. Informaţiile în posesia noastră atestă că
schimbările intervenite în ţara noastră, după Plenara din aprilie 1985 a
CC al PCUS şi Congresul al XXVII-lea al Partidului, au influenţat
asupra stării de spirit şi conduitei celor care, la vremea lor, suferiseră
acţiunea propagandei burgheze şi a elementelor mental ostile,
comiseseră acţiuni antijuridice şi suportaseră o pedeapsă. Unii din ei
au devenit conştienţi de răul făcut intereselor societăţii, alţii rămân în
expectativă. Mai mulţi nu şi-au schimbat opinia şi rămân antisovietici.
În circumstanţele actuale de democratizare a tuturor aspectelor
vieţii publice, de unitate crescândă între Partid şi popor, pare posibilă
examinarea problemei eliberării, cu titlu de măsură de graţiere, din
locurile lor de detenţie sau de exil, a unei părţi a condamnaţilor, ca şi a
dispensării de responsabilitatea lor juridică a persoanelor care se află
acum supuse cercetării în baza crimelor de mai sus.
S-ar putea propune persoanelor care aparţin categoriei respective
să adreseze Prezidiului Sovietului Suprem al URSS o declaraţie conform
căreia ar renunţa pe viitor la orice activitate ostilă sau antijuridică. La
primirea acestor declaraţii, ar putea fi eliberaţi totodată şi condamnaţii,
ce îşi ispăşesc pedepsele, şi inculpaţii supuşi anchetei la recomandarea
parchetului URSS, a Curţii Supreme a URSS, a Ministerului de Justiţie
al URSS, a Ministerului de Interne al URSS şi a KGB al URSS, pe baza
graţierii promulgate de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS. [...] Să nu
fie comutată pedeapsa recidiviştilor deosebit de periculoşi şi nici a
persoanelor care perseverează în poziţiile lor hotărât ostile şi refuză să
semneze declaraţii scrise privind renunţarea lor la orice activitate
antisocială.
Astfel de măsuri ar permite acelora care ar refuza să îşi continue
activităţile antijuridice să-şi ocupe locul în societate şi în plus să-i
găsească pe aceia care, sub deviza luptei pentru «democratizare» şi
«drepturile omului», doar ascundeau natura antisovietică a aspiraţiilor
lor. Adoptarea unei decizii pozitive asupra acestei probleme va aduce
un beneficiu politic, va sublinia o dată mai mult caracterul uman al
puteiri sovietice. Realizarea acestor măsuri poate să ne pună în faţa
unor recidive ale activităţii antisociale; totuşi acest lucru nu ar trebui
după părerea noastră să ne conducă la efecte serios negative ...

Aşa a început „democratizarea“ lui Gorbaciov: legând mâinile


prizonierilor politici, în sunetul ditirambilor entuziaşti ai Occidentului.
Desigur, novicilor le venea greu să priceapă ce voia să spună acest lucru:
trei luni de celulă neîncălzită iarna, 400 grame de pâine la fiecare 2 zile şi,
de două-trei ori pe săptămână, un ofiţer KGB repetând inevitabil întrebarea:
„Ei? V-aţi însuşit sensul Plenarei din aprilie a CC?“ Şi asta nu-i tot. Se
făceau presiuni asupra părinţilor, erau ameninţaţi deţinuţii cu o nouă
pedeapsă. Au fost chiar bătăi administrate deţinuţilor. Imaginaţia cekistă n-
are limite: unii prizonieri s-au pomenit îmbrăcaţi în haine civile şi au fost
expediaţi acasă spre a se convinge de avantajele libertăţii. Spre sfârşitul
şederii lor, revenea aceeaşi întrebare:
„Ei? Sunteţi gata să semnaţi o declaraţie?“
Acest joc crud l-a indignat în asemenea măsură pe Tolia Marcenko
încât a declarat greva foamei sine die, a cerut eliberarea necondiţionată a
tuturor deţinuţilor politici, a stat trei luni fără să mănânce şi a murit302. O
formă de protest atât de extremă nu a fost suficientă pentru a aduce
Occidentul la realitate. Se intra într-o epocă extraordinar de cinică.
Cu toate acestea, moartea tragică a lui Marcenko a alarmat Biroul
Politic: crima nu intra în vederile sale. Şi totuşi, acest lucru făcuse oarecare
vâlvă în Occident. Au fost nevoiţi să „accelereze“ procesul de eliberare, să
reducă presiunile, să îmblânzească exigenţele. Au început să elibereze
oameni pe baza unei simple declaraţii, fără să o mai asorteze cu
promisiunea de „a renunţa la orice activitate antisocială“: era suficient să îţi
ceri graţierea.

„La data de 15 ianuarie 1987, îşi executau pedepsele, pentru crime

302 Comunicarea vice-preşedintelui KGB, F. Bobkov, către Departamentul


internaţional al CC, din 4/02/1987, nr. 206-B.
ce ţineau de articolele 70 şi 190-1 din Codul penal al RSFSR şi de
articolele corespunzătoare din codurile penale ale republicilor Uniunii,
288 de persoane, raporta personal Cebrikov, asistat de procurorul
general Rekunkov, lui Gorbaciov în februarie 1987303. Dintre care 114
pentru agitaţie şi propagandă antisovietică în lagărele de reeducare
prin muncă (articolul 70), la care se adăugau 119 persoane,
condamnate pentru difuzarea de elucubraţii deliberat mincinoase,
denigrând ordinea politică şi socială sovietică (art. 190-1) în timp ce 55
de persoane erau mutate disciplinar în baza articolelor respective.
În virtutea rezoluţiei CC al PCUS nr 47/54 OP din 31 decembrie
1986, parchetul şi Comitetul Securităţii Statului din URSS au organizat
munca impusă acestei categorii.
La sfârşitul acestei munci, 51 de persoane au făcut declaraţii
scrise afirmând că renunţă pe viitor la orice activitate antilegală.
Prezidiul Sovietului Suprem a luat decizia să-i