Marion –monolog

„Danton”- Georg Büchner

Maică-mea a fost ofemeie bună! Îmi spunea că modestia e cea mai preţioasă virtute. Când
aduceaoaspeţi la noi acasă, câteodată vorbeau. Atunci mama mă obliga să plec dincameră. Dacă
o întrebam ce au vrut să spună, îmi spunea că ar trebui să-mi fieruşine. De câte ori îmi dădea o
carte s-o citesc, trebuia neapărat să sarcâteva pagini. Însă îmi plăcea să citesc Biblia, şi acolo
totul era sfânt,chiar dacă nu înţelegeam anumite lucruri. N-aveam pe cine să întreb, aşa cătrebuia
să mă gândesc singură. Odată, într-un an, venise primăvara, am simţitcă se petrece în jurul meu
ceva ciudat, la care nu puteam lua parte. Trebuia sărespir aerul ăsta ciudat, care aproape mi se
lipea de trup. Îmi priveam trupul.Şi de câte ori o făceam, mă simţeam despicată în două părţi,
care se topeauapoi una într-alta. Era un băiat care obişnuia să treacă pe la noi. Era dulceşi spunea
prostii. Nu înţelegeam ce însemnau, dar mă făceau să râd. Mama îl invitadeseori – ne făcea la
amândouă plăcere.

Şi pe urmă n-am înţeles, dacă puteam să stăm împreună pe două scaune, dece să nu stăm
împreună sub un singur cearceaf? Aici, el m-a făcut mai fericită decât cu glumele lui. O făceam
pe ascuns şi continuam să o facem.

Iar apoi... a fost ca o mare care te înghite şi te trage din ce în ce maimult în adânc. Nu mai
simţeam decât un singur lucru – toţi bărbaţii se topeauîntr-un singur trup. Asta mi-era firea. Cum
să scap? Până la urmă a înţeles.Avenit într-o dimineaţă şi m-a sărutat de parcă ar fi vrut să mă
zugrume, eraoribil cum mă strângea de gât. Era înfiorător să-ţi fie atât de frică. Apoimi-a dat
drumul, a râs şi a spus că era gata să facă ceva idiot – să nu mă maidezbrac, să am grijă de rochie
că e aproape stricată. Şi că nu vrea să-mistrice cheful, dar rochia asta e tot ce mi-a mai rămas
curat pe lume. Apoi aplecat şi n-am înţeles niciodată ce-a spus. În seara aceea stăteam
lafereastră, ştii că eu înţeleg numai ceea ce simt. Visam în amurgul roşiatic şiînnorat. Şi a venit o
mulţime pe stradă, copiii fugeau şi femeile se uitau acumpe fereastră. M-am uitat şi eu jos în
curte. Îl cărau într-un coş, lunastălucea pe fruntea lui albă, avea părul ud, se înecase. Trebuia să
plâng. Eraprima durere din viaţa mea. Alţi oameni au Duminici, şi zile de lucru, au şasezile de
trai şi una de rugăciuni, ei simt ceva deosebit când este ziua lor saucând vine Crăciunul. Eu... nu
simt nimic. Şi nu înţeleg. Nu simt nicischimbarea, nici sărbătorile, sunt mereu aceeaşi, un dor
fără sfârşit, un foc,un torent, o foame. Maică-mea a murit de inimă rea, oamenii mă arătau pe
stradăcu degetul... Ce mai prostie... Toţi ne găsim plăcerea în ceva – în trupuri deicoane, în flori,
în jocuri... e acelaşi dor, iar oamenii care simt cea maimare plăcere ar trebui să se roage mai mult