Noah Gordon

CATALANUL

www.virtual-project.eu

Traducere de Odette Sofronescu

La Bodega (2007)
Editura Vivaldi (2010)
Pentru Lorraine, de-a pururi
 Partea întâi

ÎNTOARCEREA

Satul Roquebrun

provincia Languedoc, sudul Franței

22 februarie 1874
 ÎNAPOI ACASĂ

În dimineața în care s-a schimbat totul, Joseph lucra în podgoria familiei Mendès și
curând mâinile i se mișcau deja ca în transă, călca din butuc în butuc și înlătura crengile
uscate, obosite, pe care atârnaseră fructele culese de ei în octombrie, când ecare strugure
fusese suculent ca o femeie matură. Reteza nemilos și lăsa în urmă butucii de viță golași
care urmau să dea naștere noii generații de struguri. Era una din rarele zile plăcute dintr-un
februarie până atunci trist și, în ciuda răcorii, soarele părea să urce cu putere pe
incomensurabilul cer franțuzesc. Când găsea ici și colo câte o boabă zbârcită, care fusese
trecută cu vederea de culegători, mânca sta da asta Fer-Servadou cu mare plăcere. La
sfârșitul ecărui rând stivuia tăieturile într-o grămadă și lua din focul precedent o viță-de-
vie arzând pentru a o aprinde, iar fumul mușcător îi sporea plăcerea de muncă.
Tocmai pusese pe foc o nouă grămadă și când își ridică capul îl văzu pe Léon Mendès
străbătând podgoria către el, fără să schimbe o vorbă cu vreunul dintre ceilalți patru
muncitori.
— Monsieur, spuse el respectuos, când Mendès se află în fata lui.
— Senyor.
Era o mică glumă de-a lor, ca proprietarul să i se adreseze lui Josep de parcă el ar
proprietarul și nu muncitorul, dar Mendès nu zâmbi. Era ca întotdeauna politicos, dar
direct.
— Am vorbit azi-dimineață cu Henri Fontaine care tocmai s-a întors din Catalonia.
Josep, am o veste proastă. Tatăl tău e mort.
Josep se simți de parcă o măciucă ar vâjâit pe lângă el și nu scoase niciun cuvânt.
Tatăl meu? Cum să fie tatăl meu mort? În cele din urmă întrebă simplu:
— Care a fost motivul?
Mendès clătină din cap.
— Henri a auzit doar că a murit la sfârșitul lui august. Mai mult nu știe.
— Atunci trebuie să mă întorc în Spania, monsieur.
— Dar… e sigur pentru tine? întrebă blând Mendès.
— Așa cred, monsieur. De mult mă gândesc la o întoarcere. Vă mulțumesc pentru
prietenia dumneavoastră. Că m-ați adăpostit. Și că m-ați învățat atâtea.
Mendès dădu din umeri.
— Pentru nimic. Despre vin nu termini niciodată de învățat. Regret moartea tatălui tău,
Josep. Dacă-mi aduc bine aminte, ai un frate mai mare. Nu-i așa?
— Da. Donat.
— Pe-acolo de unde ești tu, moștenește cel mai mare? Donat va primi podgoria tatălui
tău?
— Acolo de unde sunt eu e obiceiul ca ul cel mare să moștenească două treimi, iar
ceilalți i mai mici să-și împartă restul și să-și găsească o slujbă care să le asigure traiul.
Dar în familia noastră, pentru că avem prea puțin pământ, se obișnuiește ca totul să treacă
la ul cel mai mare. Tata îmi dăduse mereu să înțeleg că viitorul meu este în armată sau
biserică… Din păcate nu sunt bun nici de una, nici de alta.
Mendès zâmbi, dar era un zâmbet trist.
— Nu pot spune nimic împotrivă. În Franța, după partaj, copiii s-au ales cu câteva
gospodărioare neînsemnate.
— Podgoria noastră are doar patru hectare. Pământul de-abia ajunge să hrănească o
familie, de vreme ce se cultivă doar struguri din care se face oțet ieftin.
— Strugurii voștri sunt destul de buni. Au arome plăcute, promițătoare – de fapt sunt
prea buni pentru oțet ieftin! Bine cultivate, cele patru hectare pot produce o recoltă din
care să se facă un vin bun. Ar trebui rește să săpați pivnițe ca să nu vi se acrească vinul în
arșița verii, spuse Mendès amabil.
Josep îl respecta mult pe Mendès, dar ce știa podgoreanul francez despre Catalonia sau
despre cultivarea viței-de-vie folosite la producerea oțetului.
— Monsieur, ați văzut micile noastre cases cu solurile lor argiloase, spuse el prea
nerăbdător, pentru că tocmai se gândea la tatăl lui năucit de durere. Nu avem chalet-uri
mari. Acolo nu sunt bani pentru construirea unor gospodării mărețe cu crame.
Era vizibil că domnul Mendès nu voia să discute.
— Dacă tot nu moștenești podgoria ce vei face în Spania?
Josep dădu din umeri.
— Îmi caut de lucru. Dar destul de sigur că nu la frate-meu Donat, gândi el.
— Poate în satul tău? Regiunea spaniolă Rioja are câțiva producători de vin care s-ar
socoti norocoși să-ți dea de lucru, căci ești un viticultor înnăscut. Simți de ce are nevoie vița-
de-vie și ai mână bună la treburile pământului. Sigur că Rioja nu e Bordeaux, dar se poate
scoate un vin roșu acceptabil, spuse el într-o doară. Dar dacă vrei să te întorci aici vreodată,
la mine vei găsi imediat de lucru.
Josep îi mulțumi încă o dată.
— Nu cred că merg la Rioja și nici în Languedoc nu mă întorc, monsieur. Aparțin
Cataloniei.
Mendès clătină din cap înțelegător.
— Chemarea pământului natal este întotdeauna puternică. Mergi cu Dumnezeu, Josep,
spuse el.
Pe urmă zâmbi.
— Spune-i fratelui tău să sape o cramă.
Josep zâmbi la rândul lui, dar clătină din cap.
Donat n-ar săpa nici măcar o groapă pentru o latrină, gândi el.

— Pleci? Păi… noroc, atunci.

Margit Fontaine, proprietăreasa lui Josep, primi vestea plecării lui cu un surâs tainic,
viclean – chiar cu bucurie, cum presupuse el. Era într-adevăr o văduvă de vârstă mijlocie,
dar cu o față încă frumoasă și un corp care îl făcuse pe Josep să-i tresalte inima atunci când
o văzuse pentru prima dată, dar era atât de preocupată de ea însăși, încât după un timp își
pierdu farmecul. Îi dădea niște mese neglijent pregătite și un pat moale pe care îl împărțea
uneori cu el în batjocură, tratându-l de parcă ar fost un elev la severa ei academie
sexuală.
— Încet, cu atenție. Delicat! Mon Dieu, băiete, nu ești la curse!
Este adevărat că îl învățase temeinic tot ce putea să facă un bărbat. El fusese fascinat de
lecțiile și de puterea ei de seducție, dar nu se iscaseră niciodată între ei sentimente tandre,
iar plăcerea lui era limitată, pentru că foarte curând dezvoltase o aversiune față de ea. Știa
că ea îl considera un ăcău grosolan, pe care trebuise să-l învețe totul de la zero, cum să
mulțumească o femeie, un spaniol neinteresant care vorbea prost provensala, iar franceza
mai mult de-o grămadă.
Iată de ce în dimineața următoare porni la drum cu un „Adieu” lipsit de romantism, așa
cum sosise în Franța, în tăcere, neobservat și fără să supere pe nimeni. Pe un umăr purta o
traistă cu cârnați, o baguette și o sticlă cu apă, pe celălalt umăr o pătură rulată și un cadou
de la monsieur Mendès, un burduf de vin făcut din piele, legat de o curea. Soarele de-abia se
vedea, cerul cenușiu ca gâtul de porumbel, ziua răcoroasă dar uscată – condiții bune pentru
un marș. Din fericire avea gambele și picioarele oțelite de muncă. Avea cale lungă în fața
lui și de aceea mergea perseverent, cu pași mari, dar fără grabă.
Scopul lui în această primă zi pe drum era un chalet în satul St. Claire.
Când ajunse acolo, merse la bisericuța St. Nazaire și îl întrebă pe preot de drumul spre
via unui bărbat pe nume Charles Houdon, un prieten al lui Léon Mendès, iar când găsi
proprietatea și îl salută pe monsieur Houdon din partea lui monsieur Mendès, Houdon îi
permise să doarmă în cramă.
La lăsarea serii se așeză pe jos în fața butoaielor și mâncă pâine cu cârnați. Crama lui
Houdon era curată lună. Dulceața grea a strugurilor care fermentau nu putea acoperi
mirosul sec al lemnului nou de stejar și nici duhoarea sulfului pe care francezii îl ardeau în
sticle și butoaie, pentru a le steriliza. În sudul Franței era ars mult sulf; le era foarte frică de
toate bolile, mai ales de Phylloxera, o molimă care nimicea viile din nord și era cauzată de
un păduche minuscul, păduchele de vie, care sugea din rădăcinile butucilor de viță. Crama
aceasta îi amintea de podgoria lui Mendès, chiar dacă Léon Mendès făcea vin roșu iar
Houdon producea vin alb din struguri Chardonnay, după cum aflase Josep.
Josep prefera vinul roșu și acum își îngădui o înghițitură trasă din burduful lui. Vinul îi
în ori în gură înțepător și pur – vin ordinaire, un vin obișnuit, pe care în Franța și-l puteau
permite chiar și muncitorii, dar cu toate acestea cu mult mai bun decât tot ce băuse
vreodată Josep în satul lui.
Lucrase pentru Mendès doi ani în podgorie, pe urmă încă un an în pivniță iar în al
patrulea în cramă, unde avusese ocazia să guste vinuri a căror calitate nu și-o putuse nici
măcar imagina vreodată.
— Languedoc-ul este cunoscut pentru un vin ordinaire decent. Fac un vin cinstit, ceva
mai bun decât cel obișnuit. Dar câteodată, din ghinion sau prostie, este oarecum de proastă
calitate, îi spusese monsieur Mendès, dar, mulțumesc lui Dumnezeu, de cele mai multe ori
vinul meu e bun. Sigur că încă n-am făcut un vin cu adevărat mare, de colecție, cum sunt
creațiile celebrilor producători de vinuri Lafite sau Haut-Brion.
Dar Mendès continuă să încerce. Atunci când în căutarea lui necontenită pentru cel mai
potrivit cru – o creație desăvârșită pe care el însuși o numea „Vinul Domnului” – produse o
serie care bucura cerul gurii și gâtul, străluci de bucurie o săptămână întreagă.
— Simți aroma? îl întrebă pe Josep apoi. Adulmeci intensitatea, parfumul întunecat, care
tulbură sufletul, buchetul floral, gustul de prune?
Mendès îl făcuse să aibă o idee despre cum trebuia să e gustul vinului. Ar putut să-l
lase pe Josep în neștiință. Recunoștea acum că porcăria slabă, acră pe care o produceau
viticultorii din satul lui era un vin jalnic. Pișat de cal, își spuse el posac. Probabil că ar
fost mai bine pentru el dacă ar rămas în Franța la Mendès și și-ar dat osteneala să
producă soiuri de vin mai bune, decât să se pună în pericol întorcându-se acum în
Catalania. Se mângâia cu presupunerea că între timp ar mai sigur pentru el să se a e
acasă. Trecuseră patru ani fără vreun semn că ar fi căutat de autoritățile spaniole.
Îi displăcu recunoașterea amară că generații ale familiei sale își trecuseră viața
producând vin atât de prost. Totuși fuseseră oameni buni. Oameni muncind din greu. Ceea
ce îl aduse iar la tatăl său. Încercă să și-l închipuie pe Marcel Álvarez, dar nu-și amintea
decât detalii mici, simple – mâinile mari ale tatălui său, zâmbetul rar. În șirul de jos al
dinților avea o gaură pentru că îi lipsea un incisiv iar ambii dinți de lângă acest spațiu gol
erau strâmbi. Tatăl lui avea și un deget încovoiat, degetul mic de la piciorul stâng, pentru
că purta mereu încălțăminte proastă. Uneori tatăl lui muncea fără panto – îi plăcea
senzația pământului sub tălpi și între degetele lui noduroase. Josep se retrase în sine și
savură amintirile și în timp ce întunericul pătrundea prin ambele ferestre ale spațiului, își
îngădui pentru prima dată un sentiment adevărat de jale. În cele din urmă adormi amărât
printre butoaie.

În ziua următoare aerul deveni mai tăios. Seara Josep se înfășură în pătură și se îngropă
într-un morman de fân de pe o pășune cosită. Fânul care putrezea era cald și în el se simți
înrudit cu creatura care aștepta soarele în vizuina ei. În noaptea aceea a avut două vise.
Întâi unul înspăimântător. Apoi o visă din fericire pe Teresa Gallego și când se trezi își
aduse aminte clar de visul acela. De ecare detaliu delicios de chinuitor. O risipă de vise, își
spuse el. După patru ani cu siguranță că era deja măritată sau lucra pe undeva departe de
sat.
Către mijlocul dimineții următoare avu noroc să întâlnească un căruțaș care îl luă în
căruța lui plină cu lemne de foc, trasă de doi boi cu pompoane roșii de lână în vârful
coarnelor ascuțite. Când căzu un lemn din căruță, Josep sări și îl culese. În rest, călători,
relativ comod mai bine de trei ceasuri deasupra încărcăturii. Din păcate trebui să petreacă
această noapte, a treia pe drum, fără vreun confort, întunericul îl luă prin surprindere, pe
când străbătea o bucată de pădure. Pe nicăieri nu se vedea un sat sau o gospodărie izolată.
Credea că deja părăsise Languedoc-ul și pădurea în care se a a acum ținea de provincia
Roussillon. În timpul zilei n-avea nimic împotriva pădurii, iar când se întâlnea cu asociația
de vânătoare chiar savura drumețiile prin păduri. Dar întunericul în pădure nu-i convenea.
Nu erau nici stele, nici lună pe cer și ar fost o prostie să meargă mai departe pe cărare,
dacă tot nu putea vedea nimic. Întâi se așeză pe pământ și se sprijini de trunchiul unui pin
mare dar șuieratul slab al vântului printre copacii aceia mulți îl descurajă curând și astfel se
cațără pe crengile cele mai joase ale copacului continuând apoi să urce până când atinse o
înălțime sigură.
Se înghesui într-o bifurcație de crengi și încercă să se acopere cât putea de bine cu
pătura, dar era o încercare tristă și frigul îl copleși în timp ce ședea cocoțat incomod pe
ramul acela. Din negreala nopții care îl înconjura venea când și când câte un zgomot.
Țipătul unei bufnițe îndepărtate. Chemarea plângătoare a unui porumbel. Ceva care i se
părea a fi țipătul ascuțit al unui iepure de câmp sau al unui alt animal care tocmai era ucis.
Pe urmă direct de la solul de sub el, zgomotul corpurilor care se frecau unul de altul.
Grohăituri, adulmecări, o fornăială tare, scormonitul copitelor în pământ. Știa că erau porci
mistreți. Nu putea să-i vadă. Poate că erau doar câțiva, chiar dacă în imaginația lui își
închipuia o turmă întreagă. Dacă s-ar prăbuși, un mistreț ar putea mortal cu colții ăia
în orători și copitele ascuțite. Cu siguranță că bestiile i-au adulmecat cârnații și brânza și
știa că ar înfuleca tot. Tatăl său îi povestise odată că văzuse în tinerețea lui cum niște
mistreți s-au repezit asupra unui cal viu cu un picior rupt și l-au mâncat.
Josep se prinse strâns de creanga lui. După un timp auzi cum porcii plecau mai departe.
Totul era din nou liniștit și el tremura de frig. Avea senzația că întunericul dura de o
veșnicie.
Când în sfârșit se crăpă de ziuă, nu mai văzu și nu mai auzi niciun animal. Se dădu jos
din copac și mâncă din cârnat, în vreme ce-și continua deja drumul pe cărarea îngustă. Era
obosit de noaptea fără somn dar mergea în tempoul lui obișnuit. Către prânz pomii
deveniră mai rari, apoi în fața lui se așternură câmpiile și la oarecare depărtare se puteau
deja recunoaște bine munții înalți. Când o oră mai târziu atinse Pirineii, se porni o ploaie
violentă iar el căută protecție la poarta deschisă a unui grajd care aparținea unei masia
impunătoare.
În grajd, un bărbat și fiul lui terminau de curățat așternutul vitelor și se holbară la el.
— Care-i treaba? întrebă bărbatul brutal.
— Sunt în trecere doar, monsieur. Pot să mă adăpostesc aici câteva momente până mai
trece ploaia asta?
Josep văzu că omul îl cerceta amănunțit, era clar că numai bucuros nu se simțea de ce-i
adusese ploaia.
— Poftim, spuse bărbatul și își schimbă încet poziția, astfel încât să-și balanseze mai
departe furca ascuțită și să-l poată observa și pe străin în același timp.
Ploaia continua să răpăie. După un timp Josep nu mai vroia să se învârtă pe acolo pur și
simplu; apucă o lopată sprijinită de un perete și îi ajută la treabă. Curând, ascultau
amândoi interesați ce le povestea el despre mistreți.
Țăranul clătină din cap.
— Dobitoace parșive, porcii ăștia blestemați. Și se-nmulțesc ca șobolanii. Sunt peste tot.
Josep îi ajută până când întregul grajd fu curățat, între timp țăranul se liniști și îl invită
prietenos pe Josep să înnopteze în grajd, dacă dorea. Astfel că petrecu noaptea aceea
confortabil și fără vise, cu trei vaci mari care răspândeau căldură într-o parte și un morman
uriaș de bălegar cald în cealaltă.
Dimineața, în timp ce-și umplea sticla cu apă de la un izvor din spatele casei, țăranul îi
spuse că se afla în partea de vest a unei trecători foarte frecventate, care traversa muntele.
— Lanțul muntos este cel mai îngust acolo. E o trecătoare joasă și în trei zile și jumătate
ai putea reuși să treci granița. Sau, dacă mai mergi pe jos spre vest cam două ore, ajungi la
o trecătoare mai înaltă. Puțină lume o folosește, pentru că ceva mai încolo este o alta. Ai
avea nevoie de încă două zile și ar trebui să mai mergi și prin zăpadă, dar zăpada nu e
foarte groasă… în plus, la trecătoarea asta de la graniță nu sunt santinele, adăugă țăranul,
cu aer de cunoscător.
Josep se temea de santinelele de la graniță. Cu patru ani în urmă, pentru a le evita, se
furișase în Franța urmând potecile puțin cunoscute din pădurea de munte, dar se rătăcise
deseori, trăind constant cu teama că în orice moment se poate prăbuși într-o prăpastie, asta
dacă nu cumva va împușcat de santinele. Observase că oamenii care locuiau la graniță
cunoșteau cele mai bune rute de contrabandă, așa că acum acceptă sfatul bărbatului.
— Pe drumul care duce prin trecătoarea cea înaltă sunt patru sate unde poți căuta
mâncare și adăpost, spuse omul. Ar trebui să înnoptezi în ecare, chiar dacă mai ai poate
câteva ore de lumină în fața ta, care ți-ar înlesni mersul mai departe, pentru că în afara
satelor nu găsești nici hrană, nici locuri adăpostite, pentru somn. Singura parte a trecătorii
unde te poți grăbi ca să nu te prindă întunericul este drumul cel lung care duce spre cele
patru sate.
Țăranul îi spuse lui Josep că trecătoarea cea înaltă îl duce departe în estul Aragoniei,
către Spania.
— Acolo ar trebui să i în siguranță de milițiile carliste, chiar dacă luptătorii cu berete
roșii pătrund uneori adânc în teritoriul armatei spaniole. În iulie trecut au venit până în
Alpi și au omorât opt sute de soldați spanioli, spuse el. Apoi îl privi pe Josep.
— Nu cumva din întâmplare ești și tu amestecat în conflictul ăsta? întrebă el precaut.
Josep era tentat să-i spună că aproape purtase și el bereta roșie, dar clătină din cap,
„Nu”.
— Foarte înțelept. Mon Dieu, voi spaniolii n-ați putea avea adversari mai îngrozitori,
decât pe voi când vă luptați unii contra altora, spuse el, iar Josep ar luat-o drept o
jignire, dar n-avea oare dreptate omul? Așa că spuse doar că un război civil este
întotdeauna dur.
— De fapt, despre ce-i vorba în tot măcelul ăsta? întrebă bărbatul și Josep se văzu
constrâns să-i țină o lecție de istorie spaniolă. Că vreme de mult timp, moștenirea tronului
spaniol se cuvenea doar ilor de stirpe regală întâi născuți. Că, înainte de nașterea lui
Josep, regele Fernando VII, după ce a văzut cum trei dintre soțiile lui au murit sterpe, iar a
patra i-a născut două fete una după alta, a convins parlamentul spaniol, cortes, să schimbe
legea, ca să o poată declara pe prima lui născută, Isabel, drept viitoare regină. Asta l-a
înfuriat pe fratele lui mai mic, infantele Carlos Maria Isidro, deoarece el ar moștenit
tronul dacă Fernando n-ar avut copii. Drept urmare Carlos s-a răzvrătit și a fugit în
Franța, în timp ce în Spania susținătorii lui conservatori s-au unit pentru a forma o miliție
înarmată, care de atunci încolo a luptat contra armatei spaniole legitime.
Josep nu menționa rește că cearta aceasta îl silise chiar și pe el să părăsească Spania,
aducându-i cei mai singuratici patru ani de viață.
— Puțin îmi pasă ce cui regal stă pe tron, spuse el amar.
— Păi da, ce-i trebuie unui om simplu, chibzuit, să-și bată capul cu treburile astea? zise
țăranul, după care îi vându lui Josep la un preț foarte bun un burduf de brânză din lapte de
vacă.

Când Josep își începu urcușul în Pirinei, trecătoarea cea înaltă se dovedi a doar cu
puțin mai mult decât o potecă îngustă, răsucită, care urca și cobora și iar urca și cobora. Era
doar un r de praf într-o întindere nesfârșită. Munții se desfășurau în fața lui, sălbatici și
adevărați, vârfuri ascuțite, maronii, cu capișoane albe, care se topeau departe în albastrul
orizontului. Erau păduri sărăcăcioase de pini și printre ele stânci golașe, prăvălite, pământ
răscolit. Uneori se oprea pe înălțimi și savura ca în vis priveliștea care i se oferea brusc. Se
temea de mistreți și urși, dar nu dădu peste niciun animal, doar o dată văzu hăt departe
două grupuri de vânat.
Primul sat în care ajunse nu era decât o adunătură minusculă de case. Josep dădu o
monedă pentru a i se permite să doarmă în fața focului pe podeaua colibei unui păstor de
capre. A fost o noapte jalnică din cauza gângăniilor, insecte mici, negre care se delectau cu
el după pofta inimii. A doua zi, în timpul mersului, își făcu o duzină de zgârieturi
scărpinându-se.
Celelalte două sate de munte erau mai mari și mai bune. În prima noapte dormi în fața
unui cuptor de bucătărie și în a doua pe bancul de lucru al unui cizmar, fără gândaci, dar cu
mirosul puternic de piele în nas.
În cea de-a patra dimineață porni devreme la drum și merse voinicește cu pași mari, căci
nu uitase avertismentul țăranului. Poteca era pe alocuri di cilă dar, așa cum spusese
bărbatul, zăpada se a a doar pe o porțiune scurtă din punctul cel mai înalt al trecătorii.
Josep nu era obișnuit cu zăpada și nu-i plăcea. Își putea închipui că-și rupe piciorul și
îngheață sau că moare de foame în oribila vastitate albă. Stând în zăpadă își permise doar
o masă înghețată din brânza agonisită și o mâncă pe toată de parcă ar fost deja lihnit,
lăsând ecare bucățică gustoasă să se topească încet în gură, ca aroma să se poată
răspândi. Dar n-a murit de foame și nici nu și-a rupt un picior; stratul mic de zăpadă îl
încetini într-adevăr, dar mersul nu era o caznă. Avea impresia că munții albaștri
mărșăluiesc dintotdeauna în fata lui.
Nu-și văzu dușmanii, carliștii cu berete roșii. Și nici ceilalți dușmani, trupele regionale.
Nu vedea niciun francez și niciun spaniol și habar n-avea unde se afla granița.
Încă drumețea prin Pirinei ca o furnică complet singură pe lume, când lumina zilei slăbi
încet. Dar încă înainte de lăsarea întunericului ajunse într-un sat în care un bătrân ședea pe
o bancă din fața unei cârciumi, iar doi băieți aruncau un bețișor unui câine galben, uscățiv,
care nu se mișca.
— Adu-l, javră puturoasă ce ești, strigă unul dintre ei. Strigase în felul catalan al lui
Josep și știu că se afla deja în apropierea Spaniei.
 PLACA

Șapte zile mai târziu, devreme, într-o dimineață de duminică, Josep ajunse în satul Santa
Eulalia, unde ar putut merge fără pericol chiar și pe întuneric, pentru că știa ecare
câmp, fiecare curte, fiecare pom.
La prima vedere totul părea neschimbat. Când traversă râul Pedregós pe podețul de
lemn îi sări în ochi ce subțire era pârâiașul de pe fundul râului, urmarea celor șase ani de
secetă. Merse de-a lungul străzii înguste și traversă plaça minusculă îngrădită de fântâna
satului, presa comunală de vin, erărie, băcănia lui Nivaldo, un prieten al tatălui său și
biserica a cărei sfântă protectoare purta același nume ca și satul.
Nu se întâlni cu nimeni, deși câțiva oameni se a au deja în biserica Santa Eulalia; în
trecere auzi murmurul vocilor la liturghie. În spatele bisericii erau câteva case și grădina de
legume a familiei Casals. Apoi veni podgoria Freixas-ilor și pe urmă cea a familiei Rocas. Și
în sfârșit Josep ajunse la curtea tatălui său a ată între dealul cu viță-de-vie albă al
Fortunysilor și plantația de viță roșie a lui Quim Torras.
Pe unul dintre stâlpii scunzi înfipți în pământ era bătută în cuie o plăcuță: „De vânzare.”
— Ah, Donat, spuse el amar.
I-ar putut trece prin minte că fratele lui nu voia să păstreze casa. Totuși se mânie cu
adevărat abia când văzu starea viei, căci butucii ofereau o imagine jalnică. Nimeni nu-i
tunsese, erau rami cați și se înmulțiseră sălbatic, vertiginos iar între rânduri se lăfăiau
iarba, ciulinii și buruienile.
De la exterior masia cu siguranță că nu se schimbase de când o construise Jose Álvarez,
străbunicul lui Josep. Era o parte a proprietății, o clădire mică din piatră și lut, care părea
să crească din pământ, cu bucătărie și cămară de provizii la parter și o scară de piatră care
ducea către două iatacuri mici la primul etaj și la un pod în care se depozitau cereale.
Bucătăria avea o dușumea de lut, iar podeaua de la primul etaj era tencuită, tencuiala ind
îmbibată cu sânge de porc, și cernită cu regularitate, astfel încât acum arăta ca piatra
închisă la culoare, lustruită. Toate tavanele aveau grinzi descoperite tăiate cu erăstrăul
din copacii pe care îi doborâse Jose Álvarez atunci când desțelenise pământul pentru a
planta butuci de viță; tavanul era făcut din trestia înaltă, goală, care creștea pe malul
râului. Despicate și împletite între ele formau un suport puternic pentru țiglele din lutul
cenușiu al râului.
Înăuntru zăcea peste tot moloz. Pe polița căminului din bucătărie stătea ceasul
franțuzesc în carcasa lui de mahon – cadoul de nuntă al tatălui pentru mama lui Josep,
atunci când se căsătoriseră pe 12 decembrie 1848 – mut și neîntors. Singurele alte lucruri
din casă pe care Josep le aprecia erau lemnăria patului și cufărul tatălui său; amândouă
fuseseră bogat împodobite de către creatorul lor, bunicul lui, Enric Álvarez, cu sculpturi
imaginând frunze de viță. Acum lucrătura în lemn era cenușie din cauza prafului. Haine de
lucru murdare zăceau pe podea, pe scaunele cioplite grosolan și pe masă, alături de vesela
folosită, care în afara resturilor de mâncare conținea și biluțe mărunte de excremente de
șoarece.
A at pe drum neîntrerupt de zile întregi, Josep era prea epuizat ca să mai gândească sau
să mai facă ceva. Sus nu-i dădu prin cap să folosească camera tatălui său sau patul acestuia.
Își scoase panto i, se lăsă să cadă pe rogojina subțire, cu cocoloașe, pe care trupul lui n-o
mai atinsese vreme de patru ani și deja în câteva secunde nu mai știu nimic.

Dormi toată ziua și noaptea și se trezi târziu în dimineața următoare și cu o foame

cumplită. Donat nu era de văzut pe nicăieri. Josep mai avea doar o înghițitură de apă în
sticlă. Când plecă spre plaça cu un coș gol și o găleată îi văzu pe cei trei i ai alcaldeului
Ángel Casals pe câmpul tatălui lor. Cei doi mai mari, Tonio și Jaume, împrăștiau gunoi de
grajd și cel mai tânăr – Josep nu-și putea aminti numele lui – ara cu un catâr. Ocupați cum
erau, nu l-au observat până când a trecut pe lângă ei în drum spre băcănie.
În lumina de as nțit a micii prăvălii stătea Nivaldo Machado, arătând aproape la fel
cum îl păstrase Josep în amintire. Era mai slab, dacă așa ceva mai era posibil și mai chel;
cele câteva re care îi mai rămăseseră erau complet sure. Tocmai vărsa fasole dintr-un sac
mare într-unul mic, totuși se opri și îl privi cu ochiul lui bun. Ochiul bolnav, cel stâng, era
pe jumătate închis.
— Josep? Domnul e lăudat! Josep, ești în viață! Să u blestemat, chiar tu ești, tigrule?
spuse el și îi folosi porecla cu care el și doar el era strigat.
Josep era mișcat de bucuria din vocea lui Nivaldo și de lacrimile din ochii lui. Buzele
pieloase îi striviră două pupături pe obraji, brațele bătrâne, vânjoase îl cuprinseră într-o
abraçada.
— Eu sunt, Nivaldo. Ce mai faci?
— Bine, ca de obicei. Mai ești soldat? Ne gândeam cu toții că sigur ești deja mort. Ai fost
rănit? Ai omorât jumătate din armata spaniolă?
— Armata spaniolă și carliștii au fost în siguranță în fața mea, Nivaldo. N-am fost soldat.
Am făcut vin în Franța. În Languedoc.
— Chiar așa, în Languedoc? Cum a fost acolo?
— Foarte franțuzește. Mâncarea era bună. Dar acum mor de foame, Nivaldo.
Nivaldo zâmbi, vizibil fericit. Bătrânul aruncă două vreascuri în foc și puse cratița pe
sobiță.
— Așază-te.
Josep luă unul din cele două scaune șubrede, în timp ce Nivaldo așeză două pahare pe
masa foarte mică și turnă dintr-un ulcior.
— Salut. Bine-ai venit acasă.
— Mulțumesc. Salut.
Nu-i rău deloc, gândi Josep când bău vinul. Ei… slab, acru și înțepător, cum își amintea,
totuși mângâietor de familiar.
— E vinul lui taică-tu.
— Da… Cum a murit, Nivaldo?
— Marcel părea… să obosească pur și simplu în ultimele luni de viață. Pe urmă într-o
seară, stăteam chiar aici și jucam dame. A început să-l doară brațul. A răbdat până a
câștigat jocul și a zis că pleacă acasă. Trebuie să căzut pe drum. Fratele tău Donat l-a
găsit în stradă.
Josep clătină serios din cap și bău o gură de vin.
— Donat. Unde e Donat?
— În Barcelona.
— Ce face acolo?
 — Acolo trăiește. Căsătorit. S-a însurat cu o femeie pe care a cunoscut-o acolo unde
lucrau amândoi, într-una din fabricile de postav.
Nivaldo se uită la el.
— Taică-tu a zis mereu că atunci când va veni vremea Donat va prelua răspunderea viei.
Ei bine, vremea a venit, dar Donat nu vrea podgoria, Josep. Știi că nu i-a plăcut niciodată
treaba de felul ăsta.
Josep dădu afirmativ din cap. Știa. Înghiți în sec la mirosul tocanei care se încălzea.
— Și ea cum e? Femeia cu care s-a însurat?
— Destul de drăguță. O cheamă Rosa Sert. Dar ce să spună un bărbat despre nevasta
altui bărbat, doar după aspect? Liniștită, puțin cam ștearsă. A fost cu el pe-aici de câteva
ori.
— Vorbește serios, cu vânzarea?
— Are nevoie de bani.
Nivaldo dădu din umeri.
— Un bărbat simte lipsa banilor când își ia o femeie.
Luă cratița de pe sobă, săltă capacul și puse cu lingura o porție generoasă pe o farfurie.
De-abia tăiase o bucată de pâine și mai turnase vin, că Josep deja își îndesa mâncarea în
gură, simțind gustul de fasole neagră, cârnat și usturoi. Dacă ar fost vară era și fasole
verde, vinete, poate și gulii. Deodată Josep crezu că are în gură șuncă, ceapă și carto . Se
pare că Nivaldo spăla rar cratița cu capac, căci atunci când conținutul se împuțină, noi
ingrediente își găsiră drumul în tocană.
Josep goli farfuria și mai ceru o porție.
— E cineva interesat să cumpere? Mereu sunt niște oameni pe care-i interesează
pământul. Roca ar omorî pentru așa ceva, dar nu reușește să facă rost de bani. E valabil
pentru aproape toți ceilalți, nu-s deloc bani pe aici. Dar Ángel Casals vrea pământ pentru
fiul lui, Tonio.
— Alcaldeul? Dar Tonio e primul lui născut?!
— A dat în patima vinarsului și de cele mai multe ori e beat. Ángel nu se înțelege bine cu
el și nu vrea să-i încredințeze gospodăria. Amândoi băieții mai mici sunt muncitori buni,
plănuiește să le lase lor tot și de aceea caută pământ pentru Tonio.
— A făcut deja o ofertă?
— Încă nu. Ángel așteaptă răbdător și îl lasă pe Donat să transpire, ca să-i poată smulge
pământul la cel mai bun preț. Ángel e singurul pe care îl cunosc care-și poate permite să-și
înzestreze feciorul cu pământ cumpărat. Satul sărăcește din ce în ce mai tare. Toți ii mai
mici pleacă să trăiască în altă parte, așa cum ai făcut tu. Niciun prieten de-al tău nu mai e
aici.
— Manei Calderon? întrebă Josep în treacăt.
— Nu. Nici de el n-am mai auzit de patru ani, zise Nivaldo și lui Josep i se făcu oarecum
frică.
— Guillem Parera? întrebă el și rosti numele unui membru al asociației de vânătoare,
care fusese prietenul lui cel mai bun.
— Rahat, Josep. Guillem e mort.
— Oh, nu.
Și Josep se gândi: ți-am spus. Trebuia să fi rămas la mine, fir-ar al naibii, Guillem.
— Ești bine, tigrule? întrebă ascuțit Nivaldo.
 — Ce i s-a întâmplat? întrebă el și i se făcu teamă de răspuns.
— După ce a plecat cu tine și cu ceilalți, clar că a părăsit și el armata. Am auzit că a
apărut în Valencia și a găsit de lucru la catedrala care tocmai era renovată. Trebuia să
miște blocurile acelea mari de piatră și unul a alunecat peste el, strivindu-l.
— Mda… Ce înfiorător să mori așa.
— Da. O lume muribundă, tinere prieten.
Oh, Doamne, bietul Guillem. Neliniștit și deprimat, Josep se ridică în cele din urmă.
— Am nevoie de fasole, orez, xoriço – o bucată mare. Nivaldo, ești amabil? Și ulei și
untură.
Bătrânul aduna mărfurile pentru el și îi puse în coș și o căpățână de varză, ca dar de
bun-venit. Pentru tocană și vin n-a cerut nimic; totuși Josep îi dădu câteva monede în plus
la plată. În felul acesta se arătă recunoscător.
N-a putut rezista să întrebe.
— Teresa Gallego mai este aici?
— Nu. S-a măritat de vreo câțiva ani cu un cizmar, Lluis… Montrés… un fel de văr al
Calderón-ilor, care a venit într-o zi în sat, într-o vizită mai lungă. La nuntă a purtat un
costum alb și vorbește castiliana ca un portughez. A luat-o cu el la Barcelona, unde are un
magazin de pantofi la Sunt Domènech.
Josep, ale cărui temeri deveniseră realitate, dădu doar din cap și gustă amărăciunea
regretului. Clasă visul despre Tereza.
— Îți mai amintești de Maria del Mar Orriols? întrebă Nivaldo.
— Iubita lui Jordi Arnaus?
— Da. A lăsat-o cu burta la gură când a șters-o cu ceata voastră. A născut un băiat,
Francesc îl cheamă. Mai târziu s-a măritat cu vecinul tău, Ferran Valls, care i-a dat copilului
numele său.
— Ferran. Un bărbat mai vârstnic, liniștit. Scund, dar lat, cu capul mare. Văduv, fără
copii.
— Și el e deja mort, Ferran Valls. S-a tăiat la mână și destul de repede l-a cuprins febra,
de-abia la un an după nuntă.
— Ea unde locuiește acum?
— Podgoria lui Valls îi aparține acum Mariei del Mar. Anul trecut Tonio Casals a locuit la
ea o vreme. Unii se temeau deja că se vor căsători dar ea a observat destul de repede că e
rău ca un șarpe când bea – și bea tot timpul. L-a izgonit. De atunci stau singuri, ea și ul ei.
Muncește din greu, cultivă pământul, de parcă ar bărbat. Cultivă struguri și vinde vinul
pentru producția de oțet, ca fiecare de pe aici.
Nivaldo îl privi.
— Am pus și eu odată în cui viața de soldat. Vrei să povestești ce ți s-a întâmplat?
— Nu.
— S-a schimbat totul acolo, în Madrid, dar nu așa cum sperasem tatăl tău și cu mine. Am
pariat pe calul necâștigător, spuse Nivaldo grav, și Josep aprobă din cap. Mai pot face ceva
ca să-ți urez bun venit acasă?
— Ar mai merge o porție de tocană, zise Josep și bătrânul se ridică să i-o aducă.

Josep se duse la cimitir și găsi mormântul acolo unde îi descrisese Nivaldo. Lângă groapa
mamei lui nu mai fusese loc și pentru tată. Mormântul ei arăta exact la fel ca înainte.
MARIA ROSA HUERTAS
SOȚIE Și MAMĂ
2 IANUARIE 1835-20 MAI 1860
Tatăl său zăcea la marginea cimitirului, în colțul de sud-est, chiar la stânga lângă cireș.
În fiecare an cireșele din pomul acesta erau ispite mari, întunecate.
Cei mai mulți dintre săteni evitau fructele întrucât se temeau că trupurile din morminte
le hrăniseră, dar tatăl său și Nivaldo culeseseră întotdeauna cireșele.
Pământul de pe mormântul tatălui avusese deja timp să se așeze, dar încă nu era
acoperit de iarbă. Josep își plânse durerea și smulse absent cele câteva buruieni. Dacă ar
stat la mormântul lui Guillem i-ar spus vechiului său prieten câteva vorbe, dar față de
părinții săi nu simți nicio apropiere. Avea opt ani când mama lui murise, iar tatăl lui și cu
el nu-și spuseseră niciodată ceva important.
Mormântul tatălui nu avea încă o placă comemorativă. Trebuia să-i facă una.
În sfârșit părăsi cimitirul și se întoarse în plaça. Își legă găleata de o frânghie și o
scufundă în fântână, mirându-l intervalul de timp până se auzi plescăitul. Nivelul apei era
scăzut, ceea ce observase deja și la râu. După ce ridică găleata plină ochi bău pe săturate, o
mai umplu încă o dată și o cără cu grijă până acasă, unde turnă apa în două càntirs,
ulcioare de apă care o păstrau rece.
Când trecu de data aceasta pe lângă câmpul alcaldeului fu observat. Tonio și Jaume
lăsară lucrul și-l priviră. Jaume ridică mâna să-l salute. Josep avea mâinile ocupate cu coșul
și găleata, dar le strigă un „Hola!” prietenos, în chip de salut. Când lăsă găleata jos câteva
minute mai târziu, ca să-și miște mâna amorțită, privi în jur și văzu că cel mai tânăr dintre
frații Casals – băiatul se numea Jordi, cum îi veni deodată în minte – fusese trimis după el,
ca să se asigure că într-adevăr este vorba despre Josep Álvarez, care se întorsese acasă.
După ce ajunse la masia Álvarez puse pe pământ coșul și găleata. Scoase din pământ
plăcuța de lemn pe care scria „DE VÂNZARE” și clătină din cap de câteva ori înainte de a o
lăsa să planeze într-un mărăciniș des.
Când pe urmă se mai uită încă o dată în josul străzii, rânji: tânărul Jordi Casals fugea ca
un animal înfricoșat să le povestească tatălui și fraților ceea ce tocmai aflase.
 CURĂȚAREA CUIBULUI

Urmele menajului mizerabil condus de Donat îl dezgustară pe Josep, dar când se apucă
de lucru nu începu cu casa, ci cu podgoria. Plivi buruienile și tunse vița-de-vie, aceleași
treburi care fuseseră ultimele lui îndeletniciri în via mai mare a lui Mendès. Ceea ce în
Franța făcuse bine și cu mândrie de dragul simBriel, făcea acum cu o bucurie copleșitoare pe
această bucată de pământ, mică și sălbăticită, care aparținea familiei lui de o sută de ani.
Cu mult timp în urmă, în primele zile ale agriculturii spaniole, strămoșii lui fuseseră mai
întâi iobagi și apoi zilieri pe câmpiile cu grâne ale Galiciei sărăcite. Lucrurile s-au schimbat
pentru Álvarezi în anul 1766, când regelui Carlos III îi sări în ochi faptul că o mare parte a
pământului nu era gospodărită, în timp ce prin sate se înghesuiau bărbați fără pământ,
ceea ce isca o situație politică periculoasă. Regele îi încredință Conde-ului de Aranda, un
conducător militar care se distinsese în funcția de Capitán general al forțelor armate,
misiunea de a organiza o ambițioasă reformă a pământului. Drept urmare, atât domeniile
publice cât și terenurile de construcție, care prin cumpărarea întinselor proprietăți ale
bisericii catolice au trecut în proprietatea coroanei, au fost parcelate și împărțite din nou.
Una dintre aceste prime tranzacții a privit cincizeci și unu de hectare de pământ deluros
izolat pe malul râului Pedregós în Catalania. Pământul era nelocuit și Conde-ul de Aranda l-
a împărțit în douăsprezece parcele de câte patru hectare. Cele trei hectare rămase
cuprindeau o veche clădire din piatră, mănăstirea de mult timp părăsită Santa Eulalia, a
cărei biserică a transformat-o în biserica satului. Ca destinatari ai pământului, comandantul
suprem a ales doisprezece veterani de război merituoși, o țeri, care conduseseră trupe sub
comanda lui. Ca soldați tineri luptaseră cu toții în campanii militare mai mici sau contra
răzvrătiților. Fiecare dintre o țeri mai avea încă soldă de primit, nu sume uriașe, totuși
considerabile dacă se aduna totul. Pe lângă o mică restituire pe care a primit-o ecare nou
țăran pentru a-și putea cumpăra cele necesare pentru o primă însămânțare, pretențiile de
soldă au fost compensate cu împărțirea de pământ și ăsta a fost un efect secundar al acestei
reforme, care l-a bucurat din cale-afară pe contele de Aranda într-un an greu din punct de
vedere financiar pentru coroană.
Una dintre cele douăsprezece parcele era într-adevăr excepțională pentru scopuri
agricole. Câmpul acesta bun se întindea în colțul sud-vestic al noului sat, pe o fostă albie a
râului. Vreme de secole, în rarii ani de inundație, apa um ată smulsese departe în amonte
din solul mănos și îl sedimentase din nou într-o cotitură a râului, astfel încât acolo luase
naștere un strat gros de aluviuni. Primul solicitant îndreptățit care a luat în vizor satul cel
nou fusese Pere Felip Casals, care și-a ales colțul ăsta roditor bucuros și fără ezitare, punând
astfel piatra de temelie a bunăstării familiei sale, ceea ce a adus urmașilor săi putere
politică și i-au făcut peste generații conducători ai satului.
Străbunicul lui Josep, Jose Álvarez, fusese al patrulea veteran care a venit la Santa
Eulalia și și-a ales pământ. Visase să devină un prosper cultivator de grâu, dar el și ceilalți
o țeri, cu toții țărani din naștere, aveau o idee despre calitatea solului și au văzut imediat
că toate parcelele rămase constau din pământ de ardezie sau calcar uscat, o fărâmătură
amărâtă, pietroasă.
Au discutat amănunțit și serios. Pere Felip Casals începuse deja să cultive pe bucata lui
mănoasă cartofi și secară. Ceilalți știau că trebuie să dovedească puterea de a rezista.
 — Pe rahatul ăsta uscat nu cresc multe, spusese dezamăgit Jose Álvarez, iar ceilalți au
fost de acord cu el.
Iată de ce ecare a plantat de la început un rod care să prospere în soarele arzător al
verii și care să se reîmprospăteze în iarna blândă a Spaniei nordice. Un rod care să se poată
în ge adânc în solul uscat, pietros, până când rădăcinile lui absorbeau și înghițeau toată
umezeala care se găsea în adâncul pământului.
Cu toții au sădit butuci de vită.
Reforma pământului nu a mers mai departe. Coroana a hotărât să sprijine un sistem prin
care marile parcele mergeau la principalii arendași, care la rândul lor dădeau în arendă
părticele minuscule țăranilor săraci. După mai puțin de doi ani contele de Aranda încetase
deja cu împărțeala pământului, dar țăranii din Santa Eulalia aveau titluri clare de
proprietate și erau proprietari de pământ.
Acum, după mai bine de un secol de la împărțirea pământului, mai puțin de jumătate
dintre parcele aparțineau încă urmașilor acelor veterani și erau cultivate de ei. Celelalte
bucăți fuseseră vândute marilor proprietari și erau lucrate de pageses, mici producători de
vin care trebuiseră să arendeze parcele mărunte. Condițiile de trai ale proprietarilor și
arendașilor abia dacă se deosebeau dar cei ce aveau propriile vii puteau nu doar să cultive
suprafețe mai mari, ci aveau și certitudinea că niciun mare proprietar funciar nu putea să le
ridice arenda sau să-i izgonească de pe pământul lui.
La toate acestea se gândea Josep când îngenunchind își vârî degetele în lutul cald,
pietros și îi simți sub unghii nisipul plăcut. Pământul acesta. Ce minunat să-l ai, de la
suprafața încălzită de soare până în adâncul acela în care ar vrea un bărbat să sape! Nu
contează că solul ăsta produce doar vin acru și grâu deloc. A-l avea însemna să poată numi
o parte a Spaniei ca fiind a lui, o bucățică de lume.

După-amiază târziu Josep intră în casă și începu să deretice înăuntru. Cără afară vesela
murdară și ustensilele neglijate și frecă mizeria și putregaiul, întâi cu nisip și pe urmă cu
apă și săpun. Întoarse ceasul franțuzesc, aduse ora exactă de la ceasul lui Nivaldo din
magazin și socoti puținele minute de care avea nevoie până să ajungă acasă. Mai târziu
mătură podeaua, pământul bine lipit, lustruit vreme de o sută de ani de picioarele Álvarez-
ilor. Își spuse că mâine își va spăla hainele în Pedregós, și de asemenea lucrurile murdare
pe care le lăsase Donat în urma lui. Aerul nu era prea cald, dar avea nevoie urgentă de
luxul unei băi. Când puse mătura la locul ei îi sări în ochi că mânerele și cozile tuturor
uneltelor erau uscate așa că își făcu timp să le ungă. Abia apoi, când soarele apunea deja,
își luă bucata subțire de săpun maroniu și plecă spre râu.
Trecând pe lângă proprietatea lui Quim Torras, văzu că într-adevăr era cultivată încă,
dar fusese neglijată. Butucii de viță, mulți încă netunși, lăsau impresia că ar avut urgentă
nevoie de îngrășământ.
Următoarea podgorie era aceea care îi aparținuse înainte lui Ferran Valls. La marginea
drumului erau patru măslini mari, strâmbi, cu rădăcinile groase cât brațul lui Josep. Un
copil mic se juca printre rădăcinile celui de-al doilea copac.
Băiatul îl privi. Era un băiat drăguț cu ochi albaștri, păr închis la culoare și n, brațe și
picioare grosuțe, care fuseseră arse de soare. Lui Josep i se păru că avea părul prea lung,
aproape la fel de lung ca al unei fete.
 Rămase pe loc și tuși ca să-și dreagă glasul.
— Bona tarda. Cred că tu ești Francesc. Eu sunt Josep.
Dar copilul sări în sus și o luă la fugă printre copaci. Fugea strâmb, ceva nu era în regulă
cu piciorul. Când Josep lăsă în urmă ultimul pom și putu să privească mai adânc în
podgorie, văzu copilul care alerga șchiopătând către o persoană care dădea cu sapa între
rânduri.
Maria del Mar Orriols. Toți îi spuseseră mereu doar Marimar. Fata pe care o știa drept
iubita lui Jordis era acum o văduvă, se gândi el și lucrul ăsta i se păru ciudat.
Când băiatul arătă către Josep, se opri din lucru și se uită x la bărbatul de pe drum.
Părea mai robustă decât își amintea el, cineva ar putut crede că este un bărbat dacă n-ar
fi fost rochia pătată și basmaua de pe cap.
— Hola, Maria del Mar! strigă el, dar ea nu răspunse nimic; era clar că nu recunoscuse
persoana de pe drum. El stătu pe loc și așteptă câteva clipe, dar ea nu veni să vorbească cu
el și nici nu se osteni să-i facă cu mâna. Îi făcu el curând după aceea și plecă mai departe
spre râu și în spatele curbei, la sfârșitul parcelei ei văzu în fața lui malul Pedregós-ului, dar
pe ea n-o mai zări.
 SFÂNTA FECIOARELOR

Oriunde privea Josep în Santa Eulalia, o vedea peste tot pe Teresa Gallego. Îi despărțea
un an. Când erau încă mici, Teresa era doar unul dintre copiii cei mulți care se zbenguiau
pe uliță și încă din primii ani începuse să lucreze în gospodărie. Tatăl ei, Eusebi Gallego,
arendase un hectar și cultivând struguri albi reușea să-și asigure un trai sărăcăcios. Josep o
vedea mereu pe Teresa, dar nu era conștient de prezența ei, cu toate că satul era atât de
mic. Pentru că era mică pentru vârsta ei, dar iute și puternică, deveni micuța mascotă a
țăranilor care formau piramida din Santa Eulalia. În calitate de preferată a comunei fusese
copilul ales – de-ar fost băiat! — să formeze vârful castell-ului, a piramidei din țărani
care, în cămășile lor verzi și pantaloni albi, îl slăveau pe Dumnezeu și Catalonia la
sărbători publice, stând unul pe umerii celuilalt, ridicându-se spre cer.
Unii spuneau că acești castellers imitau urcarea la cer a lui Hristos. În timp ce muzicanții
cântau vechi melodii la trompete și instrumente tradiționale catalane de su at, din lemn,
așa-numitele gnalles, venea mai întâi un cvartet de bărbați puternici cu piepturi de o tonă.
Înfășurați în eșarfe sufocant de strâmte, pentru a-și proteja spatele și abdomenul, erau
înconjurați de sute de voluntari care se striveau de ei să-i susțină, duzini de mâini îi țineau
strâns, pentru a forma astfel un fundament solid. Alți patru bărbați vânjoși se cățărau pe
primii patru, cu picioarele goale pe umerii lor. Pe urmă se urcau încă patru și pe ei alții. Și
așa în continuare până se formau opt rânduri, ecare rând ceva mai ușor decât
precedentul, pentru că trebuia să ducă o greutate mai ușoară. Rândurile de sus erau
alcătuite din tineri și, ultimul care urca, era un băiețel ce forma enxaneta, călărețul din vârf.
Mica Tereza era puternică și agilă ca o maimuță, o cățărătoare mult mai bună decât
oricare alt băiat din sat. Era acolo la ecare antrenament, pentru că tatăl ei Eusebi își
împrumuta forța incomensurabilă celui de-al patrulea rând de bărbați. Chiar dacă o fetiță
nu putea fi niciodată vârful piramidei, mica Teresa a fost totuși admirată și iubită și uneori i
se permitea la antrenament să urce peste patru trupuri până la al cincilea rând, construind
parcă o scară pășind peste pulpe, șale, spinări, până când, în sfârșit, ședea pe tatăl ei. Se
urca atentă și pricepută, fără mișcări bruște care ar făcut castell-ul să se clatine, dar
adesea șovăia și tremura totuși, când se cățăra. Un ordin rapid de întoarcere la sol al celui
care conducea antrenamentul și Teresa aluneca ageră peste toate spinările și picioarele, în
timp ce piramida se clătina și se răsucea. La unul dintre exercițiile de urcare piramida se
prăbuși sub ea și fata căzu, o mică ință omenească în mijlocul tuturor corpurilor acelora
dure de adulți gălăgioși. A avut câteva răni, dar Dumnezeu a păzit-o de pagube mai mari.
Deși era general recunoscută drept cel mai bun copil care se cățăra, în vremurile mărețe
ale victoriilor publice în timpul aparițiilor plani cate ale castellers-ilor la festivități era un
băiat mai încet și mai neîndemânatic, care se cățăra stângaci și încheia al nouălea rând,
ridicând triumfător un braț după ultimul pas pe o spinare din cel de-al optulea rând,
formând vârful piramidei ca cireașa de pe tort, în vreme ce mulțimea de jos urla și se
bucura. În aceste momente Teresa stătea pe pământul sigur, privind la înălțime dezamăgită
și dornică, în timp ce muzica de trompete și gralles îi dădea ori prin tot corpul, iar întregul
turn omenesc se dizolva rând cu rând, victorios și în deplină ordine, atingând iar pământul.
Teresa a luat parte la antrenamente doar doi ani. În mijlocul celui de-al doilea sezon
tatăl ei dădu semne timpurii că îl lăsa sănătatea și făcea eforturi să ia parte la turn. A fost
înlocuit și de atunci încolo Teresa n-a mai mers la antrenamentele castellers-ilor. Curând n-a
mai fost preferata nimănui și, cu cât creștea cu atât își pierdea din farmec, dar Josep nu a
încetat niciodată să o privească de la distanță.
Habar n-avea ce era atât de interesant la ea. Vedea cum din copil se transforma într-o
tânără femeie mare și puternică. La șaisprezece ani avea sânii încă mici, dar corpul era
feminin și, când nu era observat, începu să o privească atent, să arunce câte o uitătură
rapidă către picioarele ei, când își ridica poalele rochiei în brâu, ca să n-o murdărească în
vie. Știa că el o urmărea cu privirea, dar nu vorbiseră niciodată.
Dar în acel an, de ziua s ntei Eulalia, stăteau amândoi din întâmplare în fața erăriei,
de unde se putea vedea cel mai bine procesiunea.
Exista o controversă în privința acelei zile, pentru că erau două s nte cu același nume –
Santa Eulalia, patroana Barcelonei și Santa Eulalia din Mérida – și oamenii nu se puteau
pune de acord de la care dintre ele avea satul numele. Ambele s nte erau martire care
muriseră în chinuri pentru credința lor. Ziua s ntei Eulalia din Mérida era 10 decembrie,
dar satul sărbătorea pe 12 februarie, în ziua pe care o ținea și Barcelona, pentru că se a a
mai aproape de Barcelona decât de Mérida. Câțiva săteni contopiseră în închipuirea lor
puterile miraculoase ale celor două s nte și creaseră o Santa Eulalia atât de amestecată,
încât era mai puternică decât celelalte două la un loc. Eulalia satului era sfânta protectoare
autorizată pentru o serie întreagă de lucruri – pentru ploaie, văduve, pescari, feciorie și
evitarea avorturilor. Pentru aproape toate problemele importante ale vieții te puteai ruga
la ea.
Cu cincizeci de ani în urmă, pe niște locuitori ai satului i-a uimit faptul că rămășițele
unei Eulalia erau îngropate în catedrala din Barcelona, în timp ce credincioșii din Mérida
păstrau moaștele s ntei lor Eulalia în biserica lor. Locuitorii din Santa Eulalia voiau la
rândul lor să-și cinstească sfânta, dar nu aveau moaște, nici măcar o falangă, așa că și-au
pus laolaltă mijloacele sărăcăcioase și au comandat o statuie a ei pentru biserică. Sculptorul
la care a fost comandată statuia era un pietrar care făcea monumente funerare, un om cu
talent limitat. Statuia creată era mare și butucănoasă, cu o față posomorâtă, în care de-abia
se putea recunoaște latura umană, dar era pictată în culori vii și satul era mândru de ea.
La ecare sărbătoare femeile o îmbrăcau pe sfântă într-o robă albă, împodobită cu mulți
clopoței care sunau cristalin. Bărbații cei mai puternici, printre care și unii care formau
temelia piramidei omenești, ridicau statuia pe o platformă pătrată din grinzi solide.
Bărbații a ați în partea din față a platformei puteau merge cu fața, ceea ce și făceau,
gemând și oftând, cei din spate rește că mergeau înapoi; se mișcau încet și clătinat de la
un capăt la altul al satului înconjurând de două ori plaça, cu clopoțeii statuii care sunau în
acorduri s nte. Câini și copii se fugăreau urmând statuia. Sugarii țipau, câinii lătrau și
convoiul s ntei Eulalia era însoțit de bătăile din palme și uralele mulțimii care, în ținută de
duminică, se revărsa, unii de la o distanță considerabilă, să ia parte la festivitate și s-o
cinstească pe sfântă.
Josep era foarte conștient de fata din apropierea lui. Stăteau muți unul lângă altul și el
xă cu privirea clădirea de pe cealaltă parte a străzii înguste, ca să nu e nevoit s-o
privească. Poate că era la fel de vrăjită ca și el. Înainte să-și dea amândoi seama că sfânta
se apropia, Eulalia deja trecea. În locul acela strada era foarte strâmtă. Platforma avea de
ambele laturi doar câțiva centimetri loc și uneori izbea amenințător gardurile de piatră ale
caselor până când bărbații, cu câteva mișcări, reușeau să o îndrepte iar, ca să poată trece
printre ele.
Josep privi înaintea lui și văzu că în spatele erăriei strada era într-adevăr mai lată, dar
era deja ocupată de mulțimea privitorilor.
— Senyoreta, spuse el prevenitor, singurul cuvânt pe care i-l spusese până atunci.
În zidul erăriei era o nișă îngustă și Josep o prinse pe fată de braț, o împinse înăuntru
și se înghesui și el, cu puțin înainte ca platforma să ajungă la ei. Dacă ar mai fost pe
stradă, povara greoaie i-ar izbit și ras periculos. Chiar și acum el simți în spate, pe
coapse, cum un colț al platformei îi trăgea stofa pantalonului. Dacă platforma s-ar
clătinat se ajungea la un accident.
Dar abia dacă era conștient de pericol. Stătea strivit de trupul fetei – atât de aproape – și
îi percepea fiecare senzație.
Înainte de toate îi privi acum fața; de la mare apropiere și fără să e nevoit să-și
întoarcă privirea după două secunde. Nimeni n-ar luat-o drept o frumusețe, se gândi el.
Dar oricum pentru el fața ei era ceva deosebit.
Ochii erau de mărime medie, de un căprui deschis, catifelat cu gene lungi și sprâncene
grele, întunecate. Nasul era mic, cu nări înguste, buzele pline, iar cea superioară era
ridicată. Avea dinți puternici, albi și destul de lungi. Josep mirosi usturoiul pe care ea îl
mâncase la prânz. În partea stângă sub bărbie văzu o aluniță maronie aproape rotundă pe
care ar fi atins-o cu cea mai mare plăcere. Tot ce vedea ar fi atins cu cea mai mare plăcere.
Ea nu clipi. Privirile lor se încrucișară, nu se puteau uita în nicio altă parte.
Pe urmă trecu Eulalia pe lângă ei. Josep se trase un pas înapoi. Se strecură fără o vorbă
de lângă fată și alergă în josul străzii.
Stătea acolo și nu știa încotro să-și îndrepte privirea, căci era sigur că ecare om din
împrejurimi se uita la el cu reproș, pentru că își lipise bărbăția dură de puritatea unei
asemenea fete. Dar în timp ce își pleca ochii rușinat, uitându-se în jurul lui, văzu că nimeni
nu se gândea la el cu vreun interes și după toate aparențele nimeni nu observase ceva, așa
că se grăbi să plece.
După aceea o evită pe fată săptămâni întregi, pur și simplu nu putea să o privească în
ochi. Îi era clar că fata nu mai voia să aibă de-a face cu el. Regreta cumplit că fusese la
erărie de ziua s ntei până când, într-o dimineață, o întâlni pe Teresa Gallego la fântâna
din plaça. În timp ce își ridica găleata cu apă, începură să vorbească.
Se priviră în ochi și vorbiră mult, încet și serios, cum se cuvenea unor oameni pe care
Santa Eulalia îi făcuse să se întâlnească.
 O CHESTIUNE ÎNTRE FRAȚI

Exact la o săptămână de la întoarcerea lui Josep, sosiră la masia Donat și soția lui, Rosa
Sert. Pe fața lui se oglindi un amestec ciudat de bun-venit și presimțire sumbră. Donat
fusese mereu robust, dar acum avea fălcile căzute, iar burta era um ată ca aluatul cu
drojdie. Josep văzu că foarte curând Donat avea să fie un bărbat cu adevărat gras.
Fratele lui mai mare, un gras aproape străin, care locuia la oraș.
Amândoi schimbară săruturi cu el. Rosa era mică și rotofeie, o femeie care arăta plăcut.
Era vigilentă, dar îi zâmbea șovăielnic.
— Tata credea că ai plecat cu soldații, probabil în Țara Bascilor, spuse Donat. Nu ăsta
era scopul asociației de vânătoare, să facă din tine soldat?
— Nu s-a întâmplat asta.
Josep nu le mai dădu alte explicații, dar le povesti despre cei patru ani de muncă în
Languedoc. Le turnă o înghițitură de probă, ultimul rest din plosca pe care o adusese din
Franța, iar ei lăudară acel vin ordinaire, cu toate că acesta își pierduse de mult aroma.
— Deci lucrezi într-o fabrică de textile? E în ordine munca?
— Chiar îmi place. De două ori pe lună se plătește salariul, indiferent că-i grindină,
secetă sau altă nenorocire.
Josep dădu din cap.
— Sunt buni banii care vin regulat. Și care e treaba ta acolo?
— Îl ajut pe un muncitor care supraveghează bobinele ce furnizează rele de bumbac
războaielor de țesut. Învăț câte ceva. Când se rupe rul de bumbac sau ața unim ambele
capete cu nod pescăresc, înainte de a se termina rul de pe bobină o înlocuiesc cu una
nouă. E o fabrică mare, cu multe războaie de țesut acționate de aburi.
— Și tu, Rosa?
— Eu? Controlez țesăturile și înlătur defectele. Pete și altele. Câteodată e un defect sau o
gaură minusculă și atunci iau ață și ac și repar până când nu se mai vede.
— E foarte pricepută și a învățat mult, spuse mândru Donat. Dar pe femeile astea
învățate le plătesc mai puțin decât pe bărbații neînvățați.
Josep dădu din cap.
Urmă o scurtă tăcere.
— Și ce vrei să faci? întrebă Donat.
Josep știa, fratele lui cu siguranță observase că dispăruse plăcuța pe care scria „De
vânzare”.
— Să cultiv struguri. Să fac vin pentru producția de oțet.
— Unde?
— Aici.
Amândoi se uitară înspăimântați la el.
— Câștig mai puțin de doi pessetes pe zi. Timp de doi ani, cât învăț meseria, primesc
doar jumătate de salariu și am urgent nevoie de bani. O să vând pământul ăsta.
— O să-l cumpăr.
Gura lui Donat rămase deschisă, iar buzele Rosei se presau strâns una de alta, ceea ce
făcea din gura ei o dungă neliniștitoare.
Răbdător ca întotdeauna Josep explică:
 — Mai este ceva, ca să vinzi pământul ăsta – Casals ți-ar plăti pentru el doar foarte
puțin. Și din puținul pe care ți-l dă alcalde-ul mi se cuvine o treime, partea fratelui mai
tânăr.
— Tata a hotărât asta clar. Întreaga podgorie îmi rămâne mie.
Tatăl lor chibzuise exact, într-adevăr.
— Toată bucata de pământ îți rămâne ție, pentru că doar o familie poate trăi din el,
dacă face vin pentru producția de oțet. Dar tata nu ți-a lăsat pământul în întregime ca tu
să-l vinzi. Așa cum știi. Așa cum trebuie să știi foarte bine, Donat.
Se priviră unul pe altul și fratele lui coborî primul privirea.
— De aceea trebuie să rămână valabil: două treimi fratelui cel mare, o treime celui mic.
Îți voi plăti un preț bun, mai bun decât cel al lui Casals. Din suma asta scădem o treime,
pentru că n-am să plătesc pentru ce este deja al meu.
— Și de unde o să iei banii? întrebă încet Donat.
— Îmi vând strugurii, așa cum a făcut tata mereu. La ecare trei luni îți dau o rată până
când e plătită toată suma.
Ședeau acolo toți trei tăcând.
— Am economisit aproape toată simbria, simbrie pentru patru ani de muncă în Franța.
Îți pot da imediat prima rată. Și timp de multă vreme primești bani în plus la ecare trei
luni. Împreună cu ce câștigați amândoi vă faceți viața mai ușoară. Și în felul acesta
pământul rămâne în familia Álvarez.
Donat se uită la Rosa, care dădu din umeri.
— Trebuie să semnezi o hârtie, îi spuse ea lui Josep.
— De ce o hârtie? E o chestiune între frați.

— Totuși trebuie făcută așa cum trebuie, spuse ea apăsat.

— De când au frații nevoie de hârtii? îl întrebă Josep pe Donat.
Părea să se fi supărat.
— De ce trebuie să-i îndoape frații cu bani pe escrocii ăia de juriști?
Donat tăcea.
— Așa se fac lucrurile astea, insistă Rosa. Vărul meu Carles este avocat, va întocmi
documentul pe bani puțini.
Îl priviră amândoi cu încăpățânare și, de data aceasta, Josep își coborî privirea și dădu
din umeri.
Duminica următoare sosiră iar. Documentul era țeapăn și alb și arăta important. Donat îl
ținea în mână de parcă era un șarpe și îl înmână ușurat lui Josep.
Acesta încercă să-l citească, dar era prea nervos și supărat; cuvintele de pe cele două
pagini îi dispăreau din fața ochilor și știu ce are de făcut.
— Așteaptă aici, spuse el și îl lăsă pe masă, pe care încă o considera masa tatălui său.
Nivaldo ședea în locuința lui de deasupra prăvăliei și răsfoia ziarul El Cascabel care
apărea în castiliană. Duminica deschidea magazinul doar când se termina slujba, pentru că
abia atunci se îndreptau credincioșii către el, pentru a-și cumpăra provizii pentru toată
săptămâna. Ochiul lui bolnav era închis și cel bun privea mânios ziarul, de parcă lui i se
întâmpla tot ce citea. Îi amintea lui Josep de un uliu.
Nivaldo era cel mai deștept om pe care îl cunoștea Josep. Avea impresia că putea sau
face orice. Îi povestise odată lui Josep că nu-și amintea să fost vreodată într-o sală de
clasă. În aceeași săptămână a anului 1813, în care Joseph Bonaparte fusese silit să fugă din
Madrid, Nivaldo părăsise câmpurile de trestie de zahăr din patria lui, Cuba. La cei
doisprezece ani ai lui se ascunsese pe un vapor care mergea spre Maracaibo. Fusese gaucho
în Argentina și soldat în armata spaniolă din care dezertase, așa cum trădase cândva și
tatăl lui Josep. Lucrase pe vapoare cu pânze. Judecând după lucrurile enigmatice pe care le
spunea din când în când, Josep era sigur că fusese corsar, înainte de a se stabili în
Catalania ca proprietar de pământ. Josep nu știa unde învățase Nivaldo să scrie și să
citească, dar le stăpânea pe amândouă destul de bine pentru a le preda lui Josep și Donat,
pe vremea când erau încă mici. Stăteau la măsuța din prăvălie și lecțiile erau imediat
întrerupte când intra cineva să cumpere o bucată de xoriço sau câteva felii de brânză.
— Ce mai e prin lume, Nivaldo?
Nivaldo oftă și împături El Cascabel.
— E un timp prost pentru armata guvernului, una dintre cele mai rele înfrângeri ale lor,
două mii dintre soldații lor au fost capturați de carliști după o bătălie în nord. Și în Cuba
sunt certuri. Americanii le furnizează rebelilor arme și provizii. Practic americanii pot să se
pișe din Florida pe Cuba și-or să e mulțumiți că va a lor. Nu pot suporta că o bijuterie
cum este Cuba e condusă de o țară atât de îndepărtată ca Spania.
Puse ziarul deoparte.
— Și, ce ai pe suflet? întrebă el cam morocănos, și Josep îi dădu hârtia avocatului.
Nivaldo o parcurse în tăcere.
— Așa deci, cumperi via. E bine.
Pe urmă o luă de la început și studie documentul încă o dată.
— Ai citit asta?
— Nu chiar.
— Iisuse. Îl dădu înapoi lui Josep.
— Citește-l cu grijă. Și pe urmă încă o dată.
Așteptă răbdător până termină Josep și pe urmă luă iar actul.
— Aici.
Cu arătătorul întins îi indică paragraful.
— Avocatul spune că o singură dată dacă nu plătești, pământul și masia se întorc înapoi
la Donat.
Josep oftă.
— Trebuie să le spui să schimbe partea asta. Dacă vor să te stoarcă, atunci trebuie să
scrie acolo că pierzi pământul doar dacă nu poți plăti de trei ori la rând.
— Să-l ia dracu. Semnez hârtia asta blestemată așa cum este ea. Mi se pare o murdărie să
mă cert și să mă tocmesc cu frate-meu, pentru pământul familiei.
Nivaldo se aplecă, îl apucă pe Josep de încheietură și-l privi în ochi.
— Ascultă-mă, tigrule, spuse el blând. Nu mai ești copil. Nu ești nebun. Trebuie să te pui
la adăpost.
Josep părea un copil.
— Și dacă nu vor să facă modificările? întrebă el ursuz.
— Sigur că n-or să vrea. Se așteaptă să te tocmești. Spune-le că… dacă vei în întârziere
cu o rată, atunci ești pregătit să adaugi zece la sută din sumă la plata următoare.
— Crezi că sunt de acord cu asta?
 Nivaldo dădu din cap.
— Cred că da.
Josep îi mulțumi și se ridică.
— Trebuie să scrii modi carea asta în document, iar tu și Donat să vă puneți numele sub
paragraful modificat. Așteaptă.
Nivaldo aduse vinul și două pahare. Îi luă mâna lui Josep și o scutură.
— Ai binecuvântarea mea. Fie ca norocul să te urmeze mereu.
Josep îi mulțumi. Apoi dădu vinul pe gât, așa cum n-ar trebui băut vinul niciodată și se
întoarse la masia.
Donat presupusese deja că Josep îl va întreba pe Nivaldo, un bărbat pe care și el îl
respecta la fel ca și fratele său, și n-avea niciun chef să se pună cu Josep din cauza
schimbărilor cerute.
Dar Rosa, așa cum se așteptase Josep, replică imediat.
— Să știi că trebuie să plătești fără întârziere, spuse ea fermă.
— Știu foarte bine asta, mârâi el. Când făcu apoi oferta de penalizare cu zece la sută, se
gândi un moment chinuitor de lung, înainte de a da aprobator din cap.
Îl priviră cum scria anevoios modi cările și semnară a doua oară cele două redactări ale
documentului.
— Vărul meu Carles, avocatul, ne-a spus că în cazul unor modi cări trebuie să citească și
el înainte ca Donat să semneze, spuse Rosa. Vrei să vii la Barcelona să-ți iei documentul?
Josep știa ce voia să spună. Ca să ne aduci banii. N-avea nicio dorință să meargă la
Barcelona.
— Tocmai am venit pe jos din Franța, spuse el rece.
Donat făcu o mutră încurcată. Dorea vizibil să-l înmoaie pe fratele lui.
— O să vin aici în sat la ecare trei luni, ca să iau rata. Dar de ce nu ne faci o vizită
sâmbăta viitoare, după-amiază? îi spuse lui Josep. Poți să-ți iei documentul semnat, să ne
dai prima rată și pe urmă sărbătorim copios. Îți arătăm cum se petrece în Barcelona.
Lui Josep îi ajunsese. Voia să-i vadă plecați, așa că promise să-i viziteze la sfârșitul
săptămânii.
După ce au dispărut, ședea ca buimăcit la masa din casa liniștită. În cele din urmă se
ridică, merse afară și se plimbă prin podgorie.
Era de parcă s-ar preschimbat brusc în fratele mai mare. Știa că ar trebui să simtă
bucurie și emoție, dar în loc de asta se simțea greu ca plumbul din cauza îndoielii.
Mergea încoace și încolo printre rânduri și privea butucii. Nu stăteau la distanță atât de
exactă ca rândurile fără cusur din via lui Mendès și nu erau drepte, ci strâmbe și răsucite ca
șerpii. Fuseseră plantați neglijent atunci, o amestecătură dezordonată de soiuri – ochiul lui
recunoștea grupe mari și mici de struguri Garnatxa, Samsó și Ull de Llebre. Generații de
strămoși de-ai lui făcuseră din ei vin care devenise apoi un oțet grosolan, fără gust.
Înaintașilor lui soiurile le fuseseră indiferente, câtă vreme erau doar struguri negri care
dădeau destul must.
Așa supraviețuiseră. Și lui îi era posibil să supraviețuiască în felul acesta, își spuse. Dar
își făcea griji; avea senzația că norocul i se întorsese prea ușor. Va putea învinge
provocările noii lui responsabilități?
Nu trebuia să hrănească o familie, își spuse și în afară de hrana cea mai simplă abia
dacă avea nevoi personale. Dar via va da roade. Se întrebă dacă și-ar permite un catâr.
Tatăl lui vânduse catârul când ii lui s-au făcut destul de mari pentru a face treburi
bărbătești. Cu trei bărbați în podgorie se putea face treaba fără a mai trebui să-ți bați capul
cu întreținerea unui animal domestic. Dar acum avea doar propria lui forță de muncă și un
catâr ar fi fost un dar ceresc.
În decursul anilor, aproape tot pământul folositor fusese plantat cu viță de vie, dar în
trecere văzu că ultimele raze ale soarelui de amiază luminau încă vârfurile dealului care
forma hotarul proprietății. Doar jumătate de pantă era plantată cu butuci de viță; suișul
abia atinsese unghiul de care îi spusese Léon Mendès, care însumează mai mult de patruzeci
și cinci de grade. Era prea abruptă pentru a putea lucrată cu un catâr, dar Josep
petrecuse în Franța multe ore cu plantatul și îngrijitul butucilor de vie și lucrase pe pante la
fel de abrupte doar cu unelte de mână.
Majoritatea butucilor mai bătrâni erau Ull de Llebre. Dar o bucată a dealului era
plantată cu Garnatxa și el urcă acolo unde via era deja îmbătrânită, avea poate o sută de
ani, iar trunchiurile de jos erau butucănoase și groase ca pulpa lui. O mână de sta de
atârnau încă de vrejurile uscate și când le culese și le mâncă observă că erau încă pline de o
aromă persistentă.
Urcă mai sus sprijinindu-se când și când în câte un genunchi, pentru că picioarele nu
găseau destul sprijin pe pantele nelucrate. Uneori se oprea pentru a smulge grozamele și
buruienile. Câți butuci s-ar mai putea planta aici! Ar putea crește considerabil recolta de
struguri.
Recunoștea că poate învățase câteva lucruri pe care tatăl lui nu le știuse. Și era pregătit
să muncească pe brânci ca un animal de povară și să încerce lucruri pe care tatăl lui nu le-
ar fi cutezat niciodată.
În noaptea aceasta va dormi în patul tatălui.
Înțelegea că ceea ce s-a întâmplat se asemuia unei minuni care pentru el era la fel de
importantă ca ziua în care regele și contele de Aranda i-au dat pământul o țerului Jose
Álvarez. În acest moment îl părăsi orice îndoială și dintr-odată se simți inundat de norocul
care până atunci îl ocolise. Plin de recunoștință se așeză pe pământul încălzit și văzu cum
soarele înmuie orizontul în roșu înainte de a dispărea între două dealuri. Curând se așternu
întunericul peste valea mică cu viță-de-vie din Santa Eulalia și noaptea căzu peste pământul
lui.
 O EXCURSIE LA BARCELONA

În dimineața zilei de sâmbătă Josep săpă și prăși vreme de două ore, ară pământul de-a
lungul unui rând sărăcăcios în care foarte bătrânul Ull de Llebre creștea insu cient, iar
pământul întărit se spărgea ca piatra. Dar foarte devreme încetă să lucreze, pentru că nu
știa de cât timp avea nevoie până la fabrica de textile în care își câștiga banii Donat. Așa că
porni la drum pe strada care ducea spre Barcelona; Avea încă proaspăt în memorie marșul
lung din Franța încoace și nu prea avea chef să meargă pe jos în oraș. De aceea se așeză la
marginea drumului și așteptă un mijloc de transport potrivit. Trecură mai multe trăsuri
personale și când văzu o căruță încărcată cu butoaie noi, trasă de patru cai uriași, ridică
mâna și arătă în josul străzii.
Căruțașul, un bărbat roșu în obraji, la fel de solid ca și caii lui, trase de hățuri. Îl lăsă pe
Josep să urce și îi ură prietenos bună dimineața. Călătoria a fost o întâmplare norocoasă.
Caii tropăiau vioi și omul era un ins calm, care se bucura să scurteze drumul într-o
companie tihnită. Îi spuse că îl cheamă Emilio Rivera și avea o dogărie în Sitges.
— Frumoase butoaie, spuse Josep și privi încărcătura din spatele lui. Pentru viticultori?
Rivera zâmbi.
— Nu.
Nu le vindea viticultorilor, ci furniza butoaie producătorilor de oțet.
— Cele de aici sunt destinate pescarilor din portul Barcelonei. Ei umplu butoaiele cu
știucă, crap, ton… hering… uneori și sardele sau anșoa. Nu prea des cu anghilă, căci de cele
mai multe ori vând proaspăt întreaga cantitate prinsă. Îmi place enorm anghila tânără.
Niciunul nu menționă războiul civil; nu se putea spune dacă un străin era carlist sau un
liberal susținător al guvernului.
Când Josep admiră caii, discuția coti spre creșterea animalelor.
— Aș vrea să-mi cumpăr în curând un catâr tânăr, puternic, spuse Josep.
— Atunci trebuie să mergi la piața de cai din Castelldefels. Peste patru săptămâni se ține
următoarea. Vărul meu Eusebio Serrat cumpără cai, catâri și altele asemenea. Pentru un mic
onorar te va ajuta să alegi cel mai bun animal din oferta de acolo, spuse dogarul, iar Josep
dădu gânditor din cap și reținu numele.
Caii lui Rivera mergeau siguri înainte. Curând după prânz ajunseră în locul unde se
găsea fabrica, doar puțin în afara zidurilor Barcelonei, dar pentru că Josep și Donat
conveniseră să se întâlnească la cinci după-amiază în fața fabricii trecu mai departe pe
lângă fabrică cu senyor Rivera. Clopotele din turnul catedralei sunară de ora două atunci
când sări din căruța dogarului în Plaça de la Seu.
Umblă agale prin catedrală și prin galeriile boltite, își mâncă pâinea cu brânză pe o
bancă de sub arcade și aruncă o coajă gâștelor care ciuguleau iarba de sub moșmoanele,
magnoliile și palmierii din curtea bisericii. Pe urmă se așeză afară pe o scară de piatră și
savură soarele care încălzea aerul rece dinaintea primăverii.
Știa că era doar o bucată scurtă până în cartierul unde, după informațiile lui Nivaldo,
soțul Teresei avea un magazin de panto . Posibilitatea de a o întâlni aici pe stradă îl
enervă. Oare ce i-ar spune?
Dar ea nu apăru. Stătea acolo și se uita la oamenii care intrau și ieșeau din biserică –
preoți, persoane de rang înalt în postav n, călugărițe în porturi diferite, muncitori cu fețe
epuizate, copii cu picioarele murdare. Umbrele se alungeau deja când părăsi catedrala și
porni spre marginea orașului prin străzi înguste și piațete.
Auzi fabrica înainte de a o vedea. Întâi a fost vuietul ca un zgomot îndepărtat de valuri
spărgându-se de mal, umplându-i urechile cu un vâjâit sumbru, înfundat, pândindu-l cu un
sentiment de disconfort și presimțire sumbră.
Donat îl îmbrățișă bucuros și era foarte dornic să-i arate lui Josep unde lucra. Fabrica era
o cazarmă din cărămidă roșie. În vestibul zgomotul era și mai amenințător.

Un bărbat într-o haină neagră, distinsă, cu vestă cenușie, îl privi pe Donat.

— Tu! Lângă mașinile latoare e un balot de lână deteriorată. E putrezită și nu se mai
poate folosi. Fii bun și înlătură-l de acolo.
Josep știa că fratele lui muncea de la patru dimineața, dar Donat aprobă din cap.
— Da, senyor Serna, mă ocup imediat de asta. Senyor, pot să vi-l prezint pe fratele meu
Josep Álvarez? Mi se termină schimbul și vreau să-i arăt fabrica.
— Da, da, arată-i-o, dar pe urmă dă la o parte lâna stricată… Fratele tău caută de lucru?
— Nu, senyor, spuse Josep și bărbatul o luă dezinteresat în altă direcție.
Donat rămase pe loc în fața unei lăzi cu lână neprelucrată, ciupi puțin material și îl
îndesă în urechi.
— Fă și tu la fel, spuse el. Ca protecție contra zgomotului.
În ciuda dopurilor din urechi, larma bubui de parcă ar trecut prin câteva uși. Intrară
într-un balcon și priviră în jos la șirurile nenumărate de mașini făcând un pandemoniu
huruitor, care îi pătrunse lui Josep până în piele, umplându-i toate spațiile goale din trup.
Donat îl bătu ușor pe braț pentru a-l face atent.
— Mașini de filat… și războaie de țesut, se citi pe buzele lui, și… alte… mașini.
— Câte?
— Trei… sute.
O luă înainte și amândoi tăcură în marea asta de vacarm. Donat îi arătă prin gesturi cum
căruțașii răsturnau cărbunii din căruță direct pe toboganul care îi purta către două cazane.
Doi fochiști pe jumătate goi mânuiau necontenit lopețile, aruncând bucățile negre de
cărbune în cuptorul care producea aburul pentru mașina gigantică ce furniza energie
războaielor de țesut. La sfârșitul unui coridor de cărămidă se găsea o încăpere în care lâna
neprelucrată era scoasă din baloturi și sortată după calitatea și lungimea rului – Donat îi
explică lui Josep că cele mai bune re erau cele lungi – înainte de a ajunge la benzile
mecanice care scuturau lâna, pentru ca murdăria inerentă să cadă printr-o sită într-un
recipient de jos. Mașinile de spălat clăteau lâna până când aceasta se strângea, iar mașinile
netezeau rele și le pregăteau pentru latură. Donat zâmbi unui prieten și-i atinse ușor
brațul.
— Fratele… meu.
Colegul lui îi zâmbi lui Josep și-i dădu mâna. Pe urmă își atinse fața și se întoarse. Era un
semnal secret al muncitorilor, așa cum a ă Josep imediat și însemna că un șef se uita la
cineva. Văzu că supraveghetorul – așezat la o masă a ată pe un mic podium ridicat, în
mijlocul sălii – îi privea aspru. Un a ș mare de lângă supraveghetor, avertiza: „Lucrați în
tăcere! Vorbitul împiedică desfășurarea corectă a lucrului!”
Donat îl conduse repede prin încăpere. Urmară drumul lânii prin multele operațiuni
către filarea, țeserea și vopsirea materialului. Pe Josep îl lua amețeala din cauza vacarmului
și a mirosurilor combinate de lână neprelucrată, ulei de mașină, lămpi cu cărbuni și
transpirația celor aproape o mie de muncitori. Când Donat îl îndemnă mândru să-și treacă
mâna peste sulurile de metraje colorate, Josep era mai mult decât gata să facă sau să spună
orice l-ar fi putut îndepărta de scrâșnetul continuu al mașinilor.
Îl ajută pe Donat să ducă balotul de lână putrezită la un maldăr de gunoi din spatele
fabricii.
— Pot să iau și eu un sac din asta? Cred că pot să-l folosesc.
Donat râse.
— De ce nu? Nu ne mai trebuie gunoiul ăsta puturos. N-ai decât să iei cât poți să cari.
Umplu un sac cu lână și zâmbi îngăduitor când îl văzu pe ciudatul lui frate târându-l
departe de mormanul de gunoaie.
Donat și Rosa trăiau în curtea fabricii, într-o „casă ieftină”, care se numea așa pentru că
muncitorii o puteau închiria de la fabrică pe bani puțini. Casa lor era una dintre multele
case identice a ate la rând. Fiecare casă avea două camere minuscule – un dormitor și o
combinație de bucătărie și cameră de zi – și împărțeau cu un vecin closetul de afară. Rosa îl
salută bucuroasă pe Josep și scoase imediat ambele redactări ale contractului.
— Vărul meu Carlos este de acord cu modi cările, spuse ea și se uită atentă cum soțul ei
semna cele două acte. Când Josep primi unul dintre cele două documente și îi dădu Rosei
banii, prima lui rată pentru pământ, radiară de bucurie și ea și Donat.
— Acum să petrecem, îi anunță Donat și plecă grăbit să facă rost de cele necesare unui
ospăț. După ce a plecat, Rosa îl lăsă o clipă singur în casă, dar se întoarse curând cu o
tânără femeie plinuță și îndesată.
— Prietena mea, Ana Zulema din Andalusia.
Amândouă femeile se dichisiseră teribil pentru această ocazie și purtau fuste de culoare
închisă, aproape identice și bluze albe, scrobite.
Puțin după aceea apăru și Donat cu mâncare și băutură.
— Am fost la magazin. Avem o biserică și un preot al fabricii. Și o școală pentru cei mici.
Cum vezi, avem chiar aici tot ce ne trebuie. Niciodată nu trebuie să plecăm.
Întinse pe masă carne condimentată, salate, bacallá, pâini și măsline; Josep văzu că în
mod clar dăduse pe mâncare o bună parte din prima rată.
— Am cumpărat vinars și oțet de la oamenii care înainte cumpărau de la tata. Poate că
este chiar oțetul acela făcut din strugurii noștri.
Donat luă o înghițitură bună de vinars. Se părea că nici măcar acasă nu putea înceta să
vorbească de munca lui.
— E o lume nouă aici. Muncitorii din fabrica aceasta provin din toate părțile Spaniei.
Mulți vin din sud, pentru că acolo nu e de lucru. Viețile altora au fost nimicite de nebunia
războiului – casele distruse de carliști, recoltele arse, mâncarea soldaților furată, copiii
înfometați. Aici este un nou început, un viitor frumos pentru ei și pentru mine, cu toate
mașinile astea! Nu-i așa că mașinile sunt minunate?
— Așa-i, spuse Josep ezitând, căci pe el îl speriau mașinile.
— În primii ani sunt ucenic, pe urmă devin țesător. Nu este ușoară viața pentru
muncitori, recunoscu Donat. Regulile sunt dure. Trebuie să te furișezi până la closet dacă ai
urgentă nevoie. Nu există pauză de masă, de aceea îmi pun în geantă de acasă o bucată de
brânză sau puțină carne și mănânc la lucru.
 Când cei patru au terminat de băut sticla de vinars până la ultima picătură, Donat căscă,
își luă nevasta de mână și îi anunță că e timpul să meargă la culcare.
Și Josep băuse vinars și era amețit. Curând se găsi lângă Ana pe sacul cu paie pe care
Donat îl întinsese pe podea pentru el. Îi auzi pe Donat și pe Rosa iubindu-se zgomotos în
spatele ușii subțiri. Ana chicoti și se trase mai aproape de el. Își dăduse cu o pudră puternic
parfumată. Când se sărutară, își încolăci un picior în jurul trupului lui.
Erau deja câteva luni de când Josep fusese cu Margit și corpul lui tânjea să se descarce.
Ana încercă să se tragă tot mai aproape de el, dar el avu o viziune de coșmar: străina asta
însărcinată cu el, o căsătorie pripită în biserica fabricii, un post de ajutor de muncitor în
iadul ăsta vuitor și bocănitor.
— Josep? întrebă ea în sfârșit, dar el se forță să pară adormit așa că în curând ea se
ridică și plecă acasă, Josep stătu treaz toată noaptea dorind-o înapoi pe Ana; se necăjea că
a lăsat-o să plece și îi era rușine de asta. Asculta larma supărătoare a mașinilor și mintea îi
era chinuită de cheltuielile cu care îi împovărase pe fratele și cumnata lui.
Încă înainte de răsăritul soarelui lăsă sacul de paie, își aruncă pe umăr sacul de lână pe
care îl lăsase afară în fața ușii și porni spre casă.

Era deja după-amiază târziu când ajunse în Santa Eulalia. Cinci mijloace diferite de
transport îl duseseră și, în afara lor, mersese repede și pe jos. Era obosit, totuși se duse
imediat la rândurile de vie al căror pământ îl desțelenise cu o zi înainte. Împrăștie generos
lâna în jurul butucilor Ull de Llebre și îngropa brele în pământ. Credea că lâna deja
putrezită va da niște substanțe care vor ajuta butucii de viță. În orice caz va afâna textura
pufoasă a pământului, astfel încât apa și aerul să-și găsească mai ușor drumul către
rădăcini. Lucră până se goli sacul și-i păru rău că nu luase mai multă lână. Poate îl
convingea pe Donat să-i mai aducă un sac, gândi el.
La lăsarea serii intră în casa cea veche, care i se păru dintr-odată solidă și de nădejde, își
luă xoriço, o bucată de pâine și plosca lui cu vin. Urcă până la jumătatea dealului, se așeză
pe o stâncă, își mâncă cina și lăsă să-i picure în gură vinul acru. Seara era proaspătă și
curată și în câteva săptămâni aerul urma să fie plin de parfumul plantelor care creșteau.
Pe vremea când era doar un băiețel, Nivaldo îi povestise că în adâncul pământului de
sub proprietatea tatălui său, trăia o comunitate de creaturi mici, îmblănite, nici om nici
animal – micul popor. Datoria acestor ințe era să aducă umiditate și hrană rădăcinilor
însetate și înfometate ale butucilor de vie și era menirea lor ca, an de an, să facă strugurii
să crească pe butuci. Uneori, când se ducea seara la culcare, Josep își imagina aceste ințe,
îngrozit și în același timp fascinat – personaje mici, scormonitoare, cu blană și gheare
ascuțite, care se înțelegeau între ele prin chițăituri și grohăituri, lucrând neobosite în
pământul întunecat.
Josep stropi pământul cu puțin vin, o jertfă pentru poporul acela mic și când ridică coșul
văzu o bufniță trecând pe cer. Pentru un moment fugar a fost o siluetă neagră înaintea lunii
pline, cu penele din vârful aripilor întinse ca niște degete. Pe urmă a dispărut. Totul era
atât de liniștit încât putea asculta liniștea și, în acest moment, a conștientizat cu o imensă
ușurare că făcuse o afacere minunată cu Donat și Rosa.
 VECINII

Josep merse încet de-a lungul șirurilor de vie, savură priveliștea mugurilor palizi și a
lujerilor lacomi de pe butucii care se deșteptau la viață, căutând melci sau alte semne de
boli care ar fi făcut necesară o tratare imediată cu sulf.
Vocea Mariei del Mar Orriols se înălță pătrunzător din via ei până la el.
— Francesc, Francesc, unde ești?
Mai întâi strigă o dată la câteva minute, pe urmă vocea ei răsună pe stradă din ce în ce
mai des și părea supărată.
— FRA-A-AN-CE-E-E-SC!
Josep îl văzu pe băiețel, care îl pândea de la capătul rândului de vie ca unul din
spiridușii din imaginația lui. Copilul nu venise de pe stradă, Josep știa, băiatul trebuie să
venit din spatele podgoriei mamei lui, peste pământul lui Torras până la via lui. Garduri nu
existau. Între parcele era mai puțin decât lățimea unui bărbat; totuși ecare își cunoștea
exact marginea proprietății.
— Bună, spuse Josep. Dar băiatul nu răspunse.
— Trec printre rânduri. Ca să fac iar cunoștință cu butucii mei. Am grijă de ce-i al meu,
înțelegi?
Ochii mari ai băiatului nu se dezlipiră de fața lui Josep. Purta pantaloni și cămașă din
niște stofe uzate, dar reparate îngrijit, foarte probabil cusuți de mama lui din cele mai bune
piese ale hainelor de adult care nu mai erau purtate. Un genunchi al pantalonilor era
murdar de pământ și deasupra celuilalt genunchi se vedea o ruptură mică.
— Frannn-ce-e-sc! Fra-a-nn-c-e-sc!
— E aici. Aici sus la mine, strigă Josep.
Întinse brațul și apucă mâna mică.
— Mai bine te duc la mama ta.
Francesc nu părea să e altfel decât ceilalți de la țară, totuși, pe când mergeau, pe Josep
îl duru foarte tare șchiopătatul lui evident. Piciorul lui drept era mai scurt decât cel stâng.
La ecare pas al piciorului mai scurt capul îi era tras spre dreapta și apoi se urca iar la loc
la următorul pas.
O întâlniră pe mama lui la jumătatea drumului, pe stradă. Niciodată n-o cunoscuse foarte
bine, dar acum vedea că se deosebea clar de fata pe care și-o amintea. Mai în vârstă, mai
slabă… mai aspră, cu o neîncredere ascuțită în ochi, de parcă ar așteptat în ecare
moment vești proaste sau o josnicie din partea cuiva. Avea o ținută frumoasă. Trupul ei
părea împlinit și mare, picioarele lungi erau ascunse sub o fustă murdară, cu pete de noroi
în dreptul genunchilor, părul zburlit, iar fața îi era roșie și transpirată. Când îngenunche în
fața copilului, văzu pata umedă, întunecată de pe spatele cămășii ei de lucru, direct între
omoplați.
Îl luă pe Francesc de mână.
— Doar ți-am zis să stai pe parcela noastră când muncesc. De ce n-ai ascultat? îl întrebă
sever pe fiul ei.
Băiețelul zâmbi.
— Bună, Maria del Mar.
— Bună, Josep.
 Lui îi era teamă că îl va întreba de Jordi. Jordi era mort; când îl văzuse ultima oară avea
beregata tăiată. Dar când Maria del Mar se uită la el, privirea ei era sigură și impersonală.
— Îmi pare rău dacă te-a supărat, spuse ea.
— Nu, e un băiat bun, e mereu bine-venit… O să cultiv pământul tatălui meu.
Ea dădu aprobator din cap. Între timp toată lumea știa cu siguranță că el era noul
proprietar.
— Îți doresc mult noroc, spuse ea încet.
— Mulțumesc.
După care se întoarse iar către fiul său.
— Francesc, chiar așa de prost nu ești. Trebuie să stai prin apropiere când muncesc.
Îi făcu semn din cap lui Josep, îl luă pe Francesc de mână și plecă cu el.
Lui Josep i se păru că în ciuda nerăbdării ei nu se grăbea, ci ținea cont de handicapul
fiului ei și Josep fu mișcat în timp ce îi vedea îndepărtându-se.
În după-amiaza aceea era la Nivaldo, bea cafea și își urmărea visător firul gândurilor.
— Nu ne-au așteptat mult femeile noastre, mmh?
— De ce-ar făcut-o? replică Nivaldo obiectiv. Tu ai dispărut, fără să-i spui dacă te mai
întorci sau nu. Pe urmă n-ai trimis nimănui nicio veste, nici măcar un semn de viață. Toți
din sat au crezut cândva că ai plecat pentru totdeauna.
Josep știa că bătrânul avea dreptate.
— Nu cred ca vreunul dintre noi să trimis vreo veste. Eu în niciun caz nu puteam.
Erau… anumite motive.
Nivaldo așteptă o clipă, pentru cazul în care Josep ar vrut să povestească ceva anume.
Cum el nu făcu asta, Nivaldo clătină din cap. Dacă cineva putea înțelege asta, el era acela.
Făcuse la viața lui lucruri despre care bătrânul cubanez nu putea povesti.
— Acum, ce-a fost a fost, spuse Nivaldo. Este limitat timpul în care un bărbat și o femeie
sunt despărțiți și rămân totuși un cuplu.
Josep nu vroia să o vorbească de rău pe Teresa și pe alte femei, dar nu putu să nu facă o
remarcă amară.
— În orice caz Maria del Mar n-a pierdut mult timp și s-a măritat.
— Doamne, Josep!… A trebuit să lupte ca să supraviețuiască. Taică-su era mort de mult
timp și maică-sa era bolnavă de tuberculoză. De-abia câștiga ceva să mănânce, după cum
mai știi, cu siguranță.
Josep mai știa.
— Mama ei a murit la scurt timp după plecarea ta. Maria nu mai avea nimic decât un
trup sănătos și un băiețel. Multe femei s-ar dus la oraș și și-ar vândut corpul acolo. Ea,
dimpotrivă, a acceptat atunci când Ferran Valls a cerut-o de nevastă. Și e curajoasă micuța
asta, muncește din răsputeri, ca un cal. De la moartea lui Ferran își lucrează singură
podgoria. Lucrează mai bine decât mulți bărbați, dar îi este greu. Mulți oameni cred că e
normal ca o femeie să se cocoșeze pe câmp, dar când o văd că este propriul ei stăpân și
încearcă să-și conducă afacerile – asta nu suportă invidioșii ăștia și spun despre ea că e o
șleampătă lacomă. Clemente Ramirez, care cumpără pentru fabrica de oțet, îi plătește mai
puțin decât plătește pentru vinul făcut de un bărbat. Am încercat să vorbesc cu el, dar râde
doar. Nu poate să schimbe și să-și vândă strugurii în altă parte. Și chiar dacă ar lua legătura
cu o altă rmă, știe sigur că și ei o vor păcăli la fel. O femeie fără bărbat e la mâna lor la
bine și la rău. Trebuie să ia ceea ce i se dă, ca să-și poată hrăni copilul.
 Josep deveni gânditor.
— Mă mir că nu s-a recăsătorit încă.
Nivaldo clătină din cap.
— Nu cred că mai vrea ceva de la un bărbat, dacă înțelegi ce vreau să spun. Ferran era
deja bătrân când a devenit soția lui. Sunt sigur că el a vrut înainte de toate o muncitoare
puternică și forța ei de muncă pe degeaba. După moartea lui s-a combinat cu Tonio Casals,
care a trăit în casa ei aproape tot anul trecut. Muncea mai departe pentru tatăl lui și în via
ei nu mișca un deget. Tonio face parte dintre bărbații ăia răi cu catârii și femeile lor. Cred
că ea a recunoscut repede că era un exemplu prost pentru băiat și în cele din urmă l-a dat
afară din casă. Deci, ia gândește-te: întâi Jordi o lasă însărcinată și o părăsește. Pe urmă
Ferran o ia, doar pentru că poate să muncească zdravăn. Și apoi Tonio Casals… Aproape
sigur a maltratat-o. Cu un asemenea trecut, pot să-mi imaginez că privește drept o
binecuvântare faptul de a fi fără bărbat, tu nu?
Josep se gândi și trebui să dea aprobator din cap.

Cum se întâmplă uneori, vara alungă primăvara cu o izbucnire de vreme caldă. Canicula
dură cinci săptămâni, făcu întâi să plesnească mugurii și pârjoli orile, lăsând să se
bănuiască un sezon următor de secetă și recoltă proastă.
Josep se plimba prin podgorie și se uita atent la plantele lui. Știa că butucii bătrâni, în
căutarea lor constantă de umezeală, își întinseseră rădăcini șerpuitoare adânc în imperiul
pământului. Rădăcinile acestea adânci îi ajutau să supraviețuiască, dar după un timp unii
butuci făceau lăstari cu vârfuri vlăguite și frunze gălbui la baza solului, semn de mare
încărcătură.
Apoi, într-o dimineață Josep s-a trezit în tunete și într-o lume leoarcă de apă. Trei zile
răpăi ploaia neîncetat, după care se întoarse soarele pârjolitor. Butucii de viță rezistenți
supraviețuiră, iar ploaia și căldura lucrară din nou împreună pentru a da iar muguri și apoi
un belșug de ori noi, din care urma să crească o recoltă nouă de fructe foarte mari. Josep
știa că atunci când se întâmpla asta în Languedoc Léon Mendès era în dispoziție proastă,
pentru că strugurii mari, care creșteau repede erau săraci în aromă și însușiri și reprezentau
un material prost pentru producerea vinului. Dar veștile proaste pentru Languedoc erau
bune în Santa Eulalia, căci o cantitate mare și o greutate mai mare a strugurilor însemnau
mai mult vin care se putea vinde fabricilor de oțet și vinars. Josep știa că vremea îi
înlesnise să realizeze un venit încă din primul lui sezon ca proprietar al viei și era
recunoscător. Totuși, constată cu mare interes, că pe rândul cu bătrânii butuci de Ull de
Llebre, unde îngropase lâna, pentru a afâna pământul, vița crescuse deasă și plină și era
încărcată cu ciorchini grei de struguri. Nu putu rezista să trateze doar vița-de-vie de pe
rândul acesta, așa cum știa că ar făcut Mendès, rărind-o și îndepărtând unele frunze,
astfel ca esența fiecărei plante să se concentreze în strugurii care mai erau.
Sigur că umezeala și căldura făcuseră buruienile să prospere și curând spațiile dintre
rândurile de vie erau iar năpădite. Să plivească întreaga podgorie cu mâna ar fost o
treabă fără sfârșit. Piața de cai din Castelldefels trecuse deja și Josep rezistase tentației de a
cumpăra un catâr. Încet dar sigur, mica lui rezervă de bani se apropia de sfârșit și știa
foarte bine că trebuia să-și țină mijloacele la un loc.
Dar Maria del Mar Orriols avea un catâr. Se sili să meargă la via ei și să i se adreseze.
 — Bună dimineața, Maria del Mar.
— Bună dimineața.
— Sunt rele buruienile astea, mmh?
Ea îl privi doar.
— Dacă îmi împrumuți catârul tău, ca să-mi tragă plugul, îți scot și ție buruienile.
Se gândi o clipă și dădu din cap.
— Bine, spuse Josep.
Ea îl privi cum se duce să aducă animalul. Tocmai voia să mâne catârul, când ea ridică
mâna.
— Scoate-le întâi pe ale mele, spuse ea ușor.
 O ORGANIZAȚIE SOCIALĂ

Fusese o vreme când el și Teresa erau nedespărțiți, când totul le părea clar, iar lumea și
viitorul erau previzibile ca un traseu de pe o hartă simplă. Marcel Álvarez părea tare ca
piatra și Josep se gândea că tatăl lui avea să mai trăiască încă mult timp. Știa vag că la un
moment dat, când tatăl lui va muri, Donat urma să preia via și era conștient, chiar dacă nu
foarte clar, că trebuia să-și caute un alt fel de a-și câștiga traiul. El și Teresa urmau să
găsească mijloace și căi pentru a se căsători, să aibă copii, să muncească din greu ca să-și
câștige pâinea |i apoi să moară, cum face ecare, Domnul e cu noi! Înțelegeau foarte clar
ce era posibil în viață și ce era necesar.
Sătenii se obișnuiseră curând să-i vadă pe amândoi împreună, atunci când nu munceau
în viile taților lor. La lumina clară a zilei, când ochii întregului sat erau pe ei, era mai ușor
să păstreze bună-cuviință. Noaptea, sub pavăza întunericului, era mai greu, chemarea
cărnii mai puternică. Începură să se țină de mână la plimbare, prima atingere erotică, care
le stârnea cheful de mai mult. Întunericul era o încăpere personală, care îi permitea lui
Josep să o îmbrățișeze timid pe Teresa și să o sărute stângaci. Se strângeau unul într-altul,
astfel că prin contactul coapselor, al șoldurilor și al pieptului și-au putut învăța trupurile și,
cu trecerea timpului, se sărutau voluptuos și deveneau foarte familiari.
Într-o seară din august, când satul gâfâia din cauza aerului erbinte, greu, au mers la
râu, și-au scos hainele, s-au așezat șold lângă șold în apa blând curgătoare și au început să
se exploreze cu uimire excitată, să atingă totul, locuri cu pilozități și fără, mușchi și curburi,
pliuri moi ale pielii, materia cornoasă a unghiilor de la picioare, zgârieturi și bătături de la
munca grea. L-a lăsat să sugă ca un copil mic. El descoperi și îi atinse blând membrana
opritoare, semnul nevinovăției ei, de parcă ar fost un păianjen în pt în ea, țesând o
plasă feciorelnică din carnea nă și caldă. Savurau noul lucru interzis și abia dacă știau ce
să facă. Văzuseră într-adevăr animale care se împerecheau, dar când el încercă să facă la
fel, Teresa deveni inflexibilă, furioasă și temătoare.
— Nu! Nu, n-aș mai putea-o privi pe Santa Eulalia! spuse ea sălbatic.
El îi conduse mâna care îl cuprindea, până când din el izbucni atâta sămânță, cât să
populeze un sat întreg. Nu era chiar marea împlinire senzuală pe care o bănuiau ei, dar le-a
fost clar că depășiseră o graniță și pentru moment au încetat să se mai simtă nesatisfăcuți și
s-au declarat mulțumiți.

Pasiunea le-a alungat foarte repede indiferența față de viitor. El știa că soluția pentru
dilema lor era o căsătorie rapidă, dar pentru asta trebuia să-și găsească mai întâi o slujbă.
Asta era imposibil într-un sat izolat, cu parcele agricole minuscule, căci ecare țăran avea
moștenitori și i mai tineri care, în cazul incredibil că le-ar apărut pe undeva vreo
posibilitate de lucru, s-ar fi aflat într-o competiție crâncenă cu Josep.
Tânjea să plece din satul ăsta care îl ținea ca pe un prizonier fără speranță, visa să
găsească un loc unde să poată munci cu sârg, din toată puterea, pentru a-și câștiga traiul.
Între timp, Teresei și lui le era tot mai greu să-și desprindă mâinile unul de altul.
Josep era iritabil și furios. Probabil că tatăl lui observase asta și vorbi cu Nivaldo.
— Tigrule, vreau să vii cu mine mâine-seară, îi spuse Nivaldo lui Josep.
 El aprobă din cap.
— Unde?
— O să vezi, spuse Nivaldo.
În seara următoare au mers împreună pe jos timp de o oră până în afara satului, pe o
ulicioară părăsită, la o căsuță strâmbă din piatră tencuită.
— Este casa Nuriei, spuse Nivaldo. De mulți ani vin aici. Acum s-a retras deja din
meserie, dar o vizităm pe fata ei.
Înăuntru au fost salutați prietenos de o femeie care lăsase deja în urmă vârsta de mijloc.
Își întrerupse tricotatul ca să primească de la Nivaldo o sticlă de vin și o bancnotă.
— Lată-l pe prietenul meu Nivaldo, deci e a patra joi. Dar… unde e Marcel Álvarez?
Nivaldo îi aruncă pe furiș lui Josep o privire.
— Nu poate veni în seara asta. Ăsta de aici e fiul lui, prietenul meu, Josep.
Femeia îl privi pe Josep și clătină din cap.
— Copil? strigă ea.
O femeie mai tânără dădu la o parte cârpa care despărțea cele două camere ale căsuței.
Când îl văzu pe Nivaldo șezând lângă mama ei și pe Josep stând încurcat în picioare, îi făcu
un semn cu degetul. Josep primi un ghiont în spate de la Nivaldo.
În camera din spatele perdelei erau două saltele pe podea.
— Eu sunt Renata, spuse fata.
Avea un corp îndesat, păr lung, negru ca smoala, o fată rotundă cu nasul mare.
— Mă cheamă Josep.
Când zâmbi, el văzu că avea dinții colțuroși și rari, cu câteva spații libere printre ei. Era
cam de vârsta lui, se gândi el. Preț de o secundă doar, stătură acolo și se priviră, după care
ea, cu o mișcare rapidă, își lepădă rochia neagră.
— Hai, vino. Dă-ți jos hainele. Toate. E mai plăcut așa, nu?
Era o fată urâtă și amabilă. Sânii ei plini aveau sfârcurile foarte depărtate. Josep se
dezbrăcă, jenat la gândul că ceilalți din spatele perdelei puteau auzi totul. Când ea se
întinse pe patul mototolit și își desfăcu picioarele scurte, Josep nici nu putu privi locul
întunecat. Mirosea ușor a ceapă și usturoi precum cratița lui Nivaldo, numai că la ea se mai
adăuga și mirosul leșiei de săpun. Îndemânatică, îl conduse în ea și în câteva clipe totul
trecuse.
Apoi a trecut Nivaldo la rând în cămăruță; glumea cu Renata și râdea zgomotos în timp
ce el stătea acolo și trăgea cu urechea, iar mama spiona. Nurià îngâna tricotând cântece
bisericești, din care el cunoștea câteva.
Când plecară pe urmă acasă, Josep îi mulțumi lui Nivaldo.
— Ești un băiat bun, Josep. Știm că e greu să i al doilea născut, fără slujbă, și pe
deasupra cu o fată dulce care aproape te înnebunește.
Tăcură o vreme. Trupește Josep se simțea mai ușor și mai puțin încordat, dar capul îi era
încă zăpăcit și plin de griji.
— Curând se vor petrece lucruri importante, spuse Nivaldo în cele din urmă. Va iar un
război civil, unul mare. De la fuga reginei Isabela în Franța, Carlos VII a strâns o armată, o
miliție care se împarte în regimente și ai căror soldați poartă berete roșii. Mișcarea aceasta
este sprijinită de oameni din toată Spania și din biserică, ca și de mulți soldați și demnitari
din armata spaniolă.
Josep dădu din cap. Nu se prea interesa de politică.
 Nivaldo știa asta și îl ținti cu privirea.
— Asta te va privi și pe tine, spuse el. Va privi toată Catalania. Acum o sută cincizeci de
ani, spuse el și scuipă, Felipe V a interzis limba catalană, a abrogat constituția catalană și a
de s i n ț a t fuero-ul, permisiunea scrisă care pecetluia drepturile, privilegiile și
autoadministrarea catalanilor. Carlos VII a jurat să înapoieze Catalaniei, Valenciei și
Aragonului fueros-urile lor. Armata spaniolă se ocupă de răscoala din Cuba. Cred că regele
Carlos are șanse extraordinare să învingă. În cazul în care învinge, miliția ar putea
armata națională a viitorului și ar oferi posibilități bune de promovare. Tatăl tău și cu
mine, spuse Nivaldo gânditor, am auzit că va veni un bărbat în Santa Eulalia, un o țer
uimitor, care e trimis la țară pentru odihnă. Cât timp este aici va căuta bărbați tineri din
care să se poată face buni soldați carliști.
Lui Josep îi spusese tatăl său că viitorul lui este în armată sau biserică. Nu-și dorise
niciodată să fie soldat, dar n-avea pretenție nici la vreun post bisericesc.
— Și când vine omul ăsta? întrebă el precaut.
Nivaldo ridică din umeri.
— Dacă aș vrea să mă fac soldat, ar trebui să părăsesc satul. Aș pleca într-altă parte, să
slujesc acolo, nu-i așa?
— Acum da, sigur… Am auzit că regimentele de miliție sunt adunate în Țara Bascilor.
Bine, gândi Josep amărât. Ura satul acela care nu-i putea oferi nimic.
— Dar nu imediat. Întâi trebuie să i luat. Omul acela… va lucra cu o grupă de bărbați
tineri și îi va alege doar pe cei mai buni din trupă, pentru a-i face soldați. Caută bărbați
tineri care pot instruiți să treacă mai departe altor soldați ceea ce au învățat ei. Am toată
încrederea că ești potrivit pentru asta. Cred că e o ocazie pentru tine, pentru că atunci când
se intră într-o armată la scurt timp după constituirea ei și se trece în biogra e că ai fost
astfel ales – pe baza meritelor – atunci se poate avansa foarte repede. Carliștii nu vor să
atragă prea mult atenția asupra recrutării, spuse Nivaldo. Dacă tinerii din Santa Eulalia fac
instrucție, se vor întâlni ca la o întrunire prietenească.
— O întrunire prietenească?
Nivaldo dădu din cap.
— Este denumită o organizație socială. O asociație de vânătoare, spuse el.
 Partea a doua

ASOCIAȚIA DE VÂNĂTOARE

Satul Santa Eulalia

provincia Catalonia în Spania

3 aprilie 1870
 BĂRBATUL

Câteva săptămâni, care lui Josep îi părură mult mai lungi, nu se întâmplă chiar nimic și
în cele din urmă nu mai putu rezista și trebui să vorbească cu Nivaldo.
— Bărbatul ăsta, care urmează să vină aici. S-a întâmplat ceva? Nu vine?
Nivaldo tocmai deschidea un butoi mic cu bacallá.
— Cred că va veni. Ai răbdare.
Ochiul bun îi aruncă lui Josep o privire.
— Deci, te-ai hotărât? Vrei să devii soldat?
Josep ridică din umeri și dădu din cap. Nu avea alte posibilități.
— Și eu am fost mulți ani soldat. În ceea ce privește viața asta, sunt câteva lucruri pe
care nu trebuie să le uiți, tigrule. Uneori e o treabă plictisitoare și bărbații se apucă de
băutură, care înseamnă distrugerea lor. Și printre soldați hoinăresc și muieri scârboase și
trebuie să te ferești de șancru. Nu te repezi să înhați momeala plăcerii, câtă vreme nu știi
dacă nu cumva e o chichiță aici.
Zâmbi ușor.
— Nu știu ce bărbat deștept a spus asta. Un alemany sau un anglès.
Rupse o bucățică de pește ca să-l încerce.
— Încă un avertisment. Nu trebuie să arăți că știi să scrii și să citești, pentru că pe urmă
te fac cu siguranță secretar și gradele mici se țin de un secretar ca duhoarea de porc. Lasă
armata să te învețe cum să i un soldat luptător, pentru că numai așa se avansează și
spune-le adevărul, că știi să scrii și să citești, doar dacă asta e un avantaj pentru tine. Cred
că într-o zi ai putea deveni ofițer. De ce nu? Pe urmă totul ți-ar fi posibil în viață.
Câteodată Josep se lăsa pradă visării cu ochii deschiși, se vedea într-o uniune de mulți
bărbați agitând o sabie și ordonând trupelor atacul. La părțile mai puțin plăcute încerca să
nu se gândească – să lupte cu alți oameni, să-i rănească, să-i omoare, poate să primească
chiar el răni dureroase sau chiar să-și piardă viața.
Nu putea înțelege de ce îi spunea Nivaldo tigru. Erau atâtea lucruri de care se temea.

Era treabă de făcut în podgorie. Toate putinile mari și mai multe butoaie trebuiau frecate
și trebuia reparată o bucată din zidul casei. Ca întotdeauna când treaba era grea sau
neplăcută, Donat nu era de văzut.
În seara aceea Josep ședea cu tatăl lui în prăvălia lui Nivaldo.
— E aici, spuse Nivaldo. Bărbatul.
Josep simți cum i se cască ochii.
— Unde este?
— Locuiește la Calderóni. Doarme în vechiul lor șopron.
— Pentru că Nivaldo are experiență în privința armatei, spuse tatăl lui Josep, l-am rugat
să vorbească cu el pentru noi.
Nivaldo aprobă.
— L-am întâlnit deja. E gata să-ți acorde o șansă, îi spuse el lui Josep. Se întâlnește
mâine-dimineață cu câțiva dintre tinerii satului, într-o poiană din pădurea din spatele viei
Calderón-ilor. Când se ține slujba de dimineață la biserică.
 Era încă întuneric în dimineața următoare, când Josep ajunse la via lui Calderon. Merse
încet printre rândurile de viță, până la capătul podgoriei. Nu avea nici cea mai mică
îndoială încotro trebuia să o ia de acolo, de aceea se opri în spatele viei și așteptă.
Din întuneric veni o voce.
— Cum te cheamă?
— Josep Álvarez.
Bărbatul se ivi lângă el.
— Urmează-mă.
Îl conduse pe Josep pe o cărare până la o poiană.
— Ești primul care a sosit. Acum întoarce-te acolo unde te-am găsit. Îi vei conduce pe
ceilalți aici.
Curând sosiră și ei.
Enric Vinyès și Esteve Montroig, aproape în același timp.
Manei Calderon, care venea de acasă împiedicându-se și se freca la ochi.
Xavier Miró, căruia Josep îi auzi pârțul matinal înainte de a-l vedea pe el.
Jordi Arnau care era încă prea adormit ca să mai salute.
Neîndemânaticul de Pere Mas, care se împiedică într-o rădăcină de copac când intrară în
poiană.
Guillem Parera, șiret, tăcut și vigilent.
Miguel Figueres, care zâmbea nervos.
Tinerii bărbați se cunoșteau de o viață întreagă. Stăteau ghemuiți în poiană în lumina
cenușie a zorilor de zi și îl priveau pe omul care stătea pe pământ. Era potrivit de stat și
avea pielea întunecată, poate era un bărbat din sud, cu fața îngustă, pomeți ridicați și un
nas acvilin proeminent. Părul era tuns scurt iar corpul scund părea puternic și dur. Tinerii îi
simțeau ochii reci, cercetători.
După ce a sosit Lluis Julivert – cel de-al nouălea tânăr care vroia să intre în grupă –
bărbatul dădu din cap. Era evident că știa la câți să se aștepte. Se ridică în picioare și merse
în mijlocul poienii și Josep văzu acum ceea ce încă nu văzuse înainte în întuneric: mergea
cu un șchiopătat ușor.
— Sunt sergentul Pena, spuse el și se întoarse în vreme ce încă un tânăr se îndrepta spre
poiană. Era mare și uscățiv, cu păr negru des și sârmos.
— Ce vrei? întrebă încet omul cu numele Pena. Privirea lui coborî pe arma de foc.
— Aceasta este asociația de vânătoare? întrebă tânărul și ceilalți începură să râdă,
văzând că era prostul de Javier Ferrer.
— De unde ai știut unde suntem?
— Tocmai voiam să merg la vânătoare când l-am întâlnit pe Lluis și l-am întrebat unde
se duce. A zis că se duce la o întrunire a asociației de vânătoare și m-am hotărât să-l urmez,
pentru că-s cel mai bun vânător din Santa Eulalia.
Râseră iar de el, dar ce spunea era adevărat. Pentru că era handicapat din naștere și pur
și simplu nu-și putuse însuși multe abilități, se dedicase de timpuriu vânătorii cu entuziasm
și îndemânare și oamenii se obișnuiseră să vadă sperietoarea asta de ciori întorcându-se de
la vânătoare cu câteva păsări, o jumătate de duzină de porumbei sau un iepure gras.
Carnea era scumpă și femeile din sat erau întotdeauna bucuroase să-i poată cumpăra prada
pe bani puțini.
 Sergentul Pena întinse mâna și luă muscheta, o intă foarte veche cu țeava netedă. În
câteva locuri țeava puștii era tocită până la metalul albastru, dar văzu că arma era curățată
și foarte bine îngrijită. Văzu privirea tâmpă a băiatului și zăpăceala nevinovată din vocea
lui.
— Nu, tinere, nu-i aici asociația de vânătoare. Ești excepțional la socotit?
— La socotit?
Jaume îl privi încurcat.
— Nu, nu știu să socotesc, domnule.
— Aha. Atunci nu ți-ar plăcea aici, pentru că aici e asociația de socotit.
Îi întinse băiatului muscheta.
— Trebuie să mergi la vânătoare acum, nu?
— Așa-i, senyor, spuse Jaume serios, luă muscheta și părăsi poiana în râsetele celorlalți.
— Liniște. Nerozia nu e tolerată.
Sergentul nu ridică vocea, dar știa cum trebuie să vorbească cu bărbații.
— Numai tinerii deștepți ne pot face treaba, pentru că e nevoie de un creier în stare de
funcționare pentru a primi comenzile și a le executa. Sunt aici pentru că armata noastră are
nevoie de bărbați tineri. Iar voi sunteți aici pentru că aveți nevoie de o slujbă, pentru că îmi
este absolut clar că în grupa aceasta nu este niciun întâi născut. Vă înțeleg poziția.
Chiar eu sunt cel de-al treilea u în familie. Veți avea posibilitatea de a vă distinge în
slujba patriei voastre, poate chiar de a realiza lucruri mari. Vă veți purta ca bărbații.
Armata nu vrea flăcăiandri.
Pentru urechea lui Josep catalana sergentului era amestecată cu un alt accent, poate
chiar castilian, se gândea el.
Pena le ordonă acum să-și spună numele și, în timp ce făceau asta, asculta cu atenție și îi
cerceta amănunțit cu privirea.
— O să ne întâlnim aici de trei ori pe săptămână, lunea, miercurea și vinerea, chiar în
zorii zilei, când încă este întuneric. Instruirea va dura multe săptămâni și munca va grea.
O să vă oțelesc trupurile pentru greutățile vieții de soldat și o să vă modelez mintea în așa
fel încât să puteți gândi și acționa ca soldații.
Esteve Montroig ridică mâna cu râvnă.
— Ne învățați și să tragem cu arme și chestii de-astea?
— De câte ori mi te adresezi… Tu ești Montroig? Trebuie să te adresezi corect cu
„Domnule sergent”.
Se lăsă tăcerea. Esteve îl privi încurcat și abia pe urmă își dădu seama ce aștepta
bărbatul.
— Da, domnule sergent.
— Întrebări inutile sau proaste nu voi permite. Acum este momentul când trebuie să
învățați să vă supuneți. Atenție! Fără alte întrebări. Fără șovăială sau cea mai mică
întârziere. M-ați înțeles?
— Da, domnule sergent, răspunseră ei șovăind și încă nu într-un singur glas.
— Ascultați-mă bine. Un cuvânt pe care voi soldații trebuie să vi-l ștergeți din minte o
dată pentru totdeauna, este „de ce?”. Orice soldat, de orice grad, are pe cineva deasupra
lui, căruia trebuie să i se supună fără întrebări. Persoanele care dau ordinele trebuie să-și
bată capul cu de ce-ul. M-ați înțeles?
— Da, domnule sergent!
 — E mult de învățat. Acum ridicați-vă.
Îl urmară într-o coloană neglijentă, pe o potecă a pădurii care ducea către un drum mai
lat mergând spre câmp deschis. Acolo le ordonă să alerge și ei executară fără să se plângă,
pentru că erau tineri și plini de viață. Toți erau copii de țărani învățați cu munca grea, iar
cei mai mulți dintre ei se bucurau de o sănătate bună, de aceea câțiva zâmbeau alergând cu
pași lungi, elastici.
Guillem făcea grimase în spatele lui Pena, iar Manei își înăbuși râsul și lăsă doar să se
audă un fornăit scurt.
Dar în viața de zi cu zi aveau rareori motive să alerge mai mult de câțiva metri și curând
începură să respire greoi și sacadat.
Pere Mas, care avea ca și Donat un trup masiv, căzu aproape imediat la capătul
rândului, ind lăsat foarte repede în urmă. Picioarele lui tropăitoare se ridicau și coborau
încontinuu, dar nesigur, astfel că rămâneau în drum. Din când în când se îmbrânceau unul
pe altul, așa că Josep căpătă curând junghiuri intercostale.
Zâmbetul dispăru de pe fețele lor când respirația deveni tot mai grea.
În cele din urmă sergentul alergă cu ei pe o pajiște, unde le permise să se așeze pe iarbă
pentru scurtă vreme; băieții gâfâiau muți în hainele lor de lucru transpirate.
Pe urmă îi puse să ia poziție și îi învăță cum să formeze rândul pentru a avea o linie
dreaptă de la început până la sfârșit. Cum să stea drepți când le comanda asta. Cum să i se
adreseze într-un singur glas puternic când punea o întrebare grupei, întrebare care cerea
drept răspuns „Da, domnule sergent” sau „Nu, domnule sergent”.
Apoi îi puse – acum tușind, scuipând și gâfâind – să alerge înapoi către poiana din
spatele podgoriei lui Calderon.
Pere Mas sosi la urmă, aproape doborât în spatele celorlalți. Inima îi bătea puternic și
avea fața roșie. Luă parte doar în această primă zi la asociația de vânătoare.
Miguel Figueres mai veni la o întâlnire și pe urmă îl înștiință prietenos pe Josep că
merge la Girona pentru a lucra în curtea de păsări a unui unchi, care n-avea fii.
— O minune. M-am rugat Eulaliei și, drace, mi-a dăruit o minune, o minune adevărată.
Invidioși, cei mai mulți dintre ei s-au rugat și ei s ntei – chiar și Josep o făcu, mult și din
tot su etul – dar pentru rugăciunile lor avea urechile surde. Și ei continuau să se roage,
pentru că niciunul dintre ei nu știa încotro urma să plece.
 ORDINE CIUDATE

În timpul acestui august erbinte al anului 1869 și până în septembrie, membrii

asociației de vânătoare transpirară și se osteniră sub privirile vigilente ale străinului cel
tăcut. Dar și el era spionat, cu toate că tinerii aveau grijă să nu se holbeze la Pena. Gura
sergentului era o despicătură dreaptă între niște buze subțiri. Învățară foarte repede că era
mai bine pentru ei dacă colțul gurii nu i se ridica. Nu se afla nici pic de umor în zâmbetul lui
rar și de nepătruns, pe care îl arăta când ei își îndeplineau sarcinile într-un fel pe care el îl
considera cu adevărat demn de dispreț; îi șlefui fără milă, îi puse să alerge atât de departe,
să mărșăluiască atât de mult, îi instrui atât de dur și le utură prin fața ochilor atât de des
greșelile, până când aceste greșeli, care provocaseră zâmbetul și disprețul, au fost în cele
din urmă suprimate.
Era de două ori mai bătrân decât ei, dar la alergare avea mai multă rezistență și putea să
mărșăluiască ore întregi fără să arate epuizare, deși avea o rană. Îi văzuseră picioarele
când căutaseră cu toții prospețimea râului după un marș lung, care îi făcuse să transpire.
Deasupra genunchiului avea o rană de glonț ca un ombilic ridat pe care trebuie să o
căpătat cu mult timp în urmă, pentru că era complet vindecată. Dar pe partea exterioară a
coapsei se vedeau răni care îl făceau să șchioapete, o tăietură lungă, urâtă, care arăta atât
de nouă pentru că probabil nu se vindecase complet.
Pena îi trimitea în misiuni, îi punea să facă curse ciudate, uneori singuri, alteori în
grupuri – cu comenzi scurte care erau întotdeauna bizare.
— Căutați nouă pietre întinse de mărimea pumnului vostru. Cinci dintre pietre trebuie să
fie gri și să conțină reziduuri minerale negre. Patru să fie complet albe fără nicio pată.
— Căutați pomi sănătoși și tăiați două duzini de bețe din lemnul proaspăt, șapte de
stejar, șase din lemn de măslin și restul de pin. Pe urmă curățați-le de coajă. Fiecare băț să
fie complet drept și de două ori mai lung decât piciorul lui Jordi Arnaus.
Într-o dimineață îi trimise pe Guillem Parera și Eric Vinyès într-o dumbravă de măslini,
pentru a căuta o cheie care se a a, după cum spunea el, la piciorul unui pom. Erau nouă
rânduri, ecare cu câte doisprezece pomi. Au început cu primul, încercuind încet și anevoios
trunchiul, în mâini și genunchi și cu ecare ocol măreau cercul, în timp ce scormoneau cu
degetele în pământ și în frunzișul uscat, până au fost siguri că nu era acolo cheia.
Apoi au trecut la următorul.
Cinci ore au căutat, până au ajuns la al doilea pom de pe rândul al cincilea. Mâinile lor
murdare erau zgâriate și rănite iar lui Guillem îi sângerau două degete. Mai târziu îi povesti
lui Josep că îl rodea gândul neliniștitor că sergentul putuse îngropa cheia ceva mai adânc
decât pătrundeau degetele lor și că aceasta poate era la cincisprezece, douăzeci de
centimetri sub pământ, pe lângă unul dintre copacii pe care îi cercetaseră deja.
Dar în momentul de cea mai mare teamă, Guillem îl auzi pe Eric strigând. Eric întorsese
o pietricică și sub ea era o cheie mică de alamă.
Se întrebau la ce broască se potrivea cheia asta dar când au adus-o înapoi au fost destul
de șireți să nu-l supere pe Pena cu problema asta. El o primi și o puse în geantă.
— E un u de curvă nebun, îi spuse Eric lui Josep la sfârșitul zilei, dar Guillem Parera
clătină din cap.
— Nu, sarcinile pe care ni le dă sunt grele, dar nu imposibile sau nebunești. Dacă te
gândești, ecare ordin ascunde o lecție. De exemplu, să găsim pietrele acelea anume sau
diferitele lemne, prin asta ne învață: Ține cont și de cele mai mici amănunte. Sarcina de a
găsi cheia: Mergi înainte, până ai succes.
— Cred că ne învață să ne supunem fără să gândim. Să urmăm ecare ordin, spuse
Josep.
— Indiferent cât de ciudat e ordinul?
— Exact, spuse Josep.

Lui Josep îi devenise repede clar că n-avea nici aptitudini, nici aplecare către meseria de
soldat și era sigur că și bărbatul sever, liniștit care îi instruia recunoștea asta.
Sergentul Pena întreprindea cu ei marșuri forțate în întunericul nopții și sub atacul
soarelui de prânz.
Într-o dimineață îi duse la râu, unde l-au urmat kilometri întregi prin apă, s-au poticnit
peste stânci și i-au târât pe cei care nu știau să înoate prin mocirlele adânci. Tinerii
crescuseră lângă Pedregós și cunoșteau foarte bine ecare porțiune a râului care trecea pe
lângă sat, dar el îi ducea mai departe decât fuseseră ei vreodată și ajunseră în cele din urmă
la o mică peșteră. Intrarea era o deschizătură năpădită de buruieni, care nu era ușor de
recunoscut, totuși Pena îi duse înăuntru fără ezitare și Josep se gândi că sergentul trebuie să
mai fi fost aici. Uzi și epuizați, se lăsară să cadă pe solul stâncos.
— Trebuie să căutați mereu cu privirea locuri ca acesta, le spuse Pena. Spania este o țară
a peșterilor. Sunt multe locuri unde te poți ascunde, dacă alții încearcă să te găsească și să
te omoare – o scorbură întunecată, un copac găunos, un tu ș. Te poți ascunde chiar și într-o
crăpătură din pământ. Trebuie să învățați să vă faceți mici în spatele unei stânci și să
respirați fără să faceți vreun zgomot.
În după-amiaza aceea le-a arătat cum să se furișeze pe lângă o santinelă pentru a o
ataca prin surprindere pe la spate, cum să-i tragă capul înapoi și să-i întindă gâtul, ca să-i
taie apoi beregata dintr-o singură mișcare.
Îi puse apoi să exerseze tehnica, trebuind să e pe rând santinela și atacatorul. În locul
cuțitelor foloseau bețe scurte, capătul ascuțit se răsucea mereu astfel încât spatele palmei
trecea peste beregata „victimei”. Totuși, când Josep îi trase capul pe spate lui Xavier Miros
și-i dezveli beregata, nu reuși măcar să arate tăietura.
În plus îl neliniști faptul că ochii reci, calculați observaseră scurta ezitare și gura aceea
zâmbea.
— Fă-o, spuse Pena.
Umilit, Josep își trecu mâna peste beregata lui Xavier.
Sergentul zâmbi.
— Cel mai greu când omori este gândul la ceea ce ai făcut. Dar când e nevoie să omori –
într-adevăr nevoie – atunci oricine poate să o facă, atunci omorul e foarte simplu. N-ai
teamă, o să-ți placă războiul, Álvarez, spuse el și își arătă iar zâmbetul mic, amar, de parcă
i-ar citit gândurile lui Josep. Un bărbat tânăr cu sânge erbinte în ouă iubește războiul,
odată ce i-a simțit gustul.
Josep simți că, în ciuda celor spuse, Pena recunoștea că în ouăle lui sângele nu avea
fierbințeala necesară și că de aceea îl observa cu atenție.
Când mai târziu, după ultima alergare a zilei, stăteau pe jos în pădure erbând în
propria lor transpirație, bărbatul le vorbi din nou.
— Într-un război se poate ajunge la situații în care o armată înaintează mai mult decât o
poate face serviciul de aprovizionare a trupelor. Când se întâmplă asta, soldații trebuie să
trăiască din ceea ce găsesc. Trebuie ori să facă rost de mâncare de la populația civilă sau să
moară de foame… Ai înțeles, Josep Alvarez?
— Da, domnule sergent.
— Vreau ca în decurs de o săptămână să aduci la întâlnirea noastră doi pui, Álvarez.
— Pui… domnule sergent?
— Da. Doi pui. Găini. Să fie grase.
— Domnule. Domnule sergent. N-am bani să cumpăr două găini.
Omul îl privi cu sprâncenele ridicate.
— Sigur că n-ai. O să le iei de la un civil, de pe câmp, așa cum trebuie să facă un soldat
uneori.
Pena îl scrută cu atenție.
— Ai înțeles ordinul, Álvarez?
— Da, domnule, spuse el jalnic.
 MUSAFIRII

În dimineața următoare, Marcel Álvarez și băieții lui începură culesul în via lor; tăiau de
pe viță strugurii plini, întunecați și umpleau coșuri întregi, pe care le deșertau apoi în două
roabe impunătoare. Josep iubea mirosul greoi, dulce și greutatea ciorchinilor zemoși în
mâna sa. Se năpusti în muncă, dar toate ostenelile nu i-au adus pacea su etească. Pentru că
se întreba încontinuu: Iisuse, cui să-i fur eu găinile, găinile alea grase?
O sarcină înspăimântătoare. Putea număra imediat o jumătate de duzină de săteni care
țineau găini, dar făceau asta pentru că ouăle și carnea erau valoroase. Aveau nevoie de
păsări pentru a-și hrăni familia.
Ceva mai târziu dimineață, doi francezi elegant îmbrăcați intrară în vie, abătându-l de la
grijile lui. Într-o catalană politicoasă, ciudată și care suna franțuzește se prezentară drept
Andre Fontaine și Léon Mendès din Languedoc. Fontaine, mare și foarte slab, cu o bărbuță
bine îngrijită și o claie deasă de păr ca erul cenușiu era cumpărătorul de vin pentru o
mare cooperativă producătoare de oțet. Însoțitorul lui Mendès era mic și corpolent și avea o
țeastă rozalie, cu un păr sărăcăcios, o față rotundă bine rasă și ochi căprui serioși, care
făceau ca zâmbetul lui să pară mai cald. Pentru că, în ciuda accentului, catalana lui era mai
bună decât a lui Fontaine, preluă el cea mai mare parte a discuției.
Și el era viticultor, recunoscu el.
— Prietenul meu Fontaine nu prea are struguri buni anul acesta, spuse Mendès. După
cum poate că ați auzit deja, în primăvară am avut în sudul Franței două furtuni
îngrozitoare cu grindină. Peste dumneavoastră nu s-a abătut nenorocirea asta, din câte știu?
— Cu mila Domnului, nu, spuse Marcel.
— Cei mai mulți struguri din via mea au rămas nedeteriorați și voi avea o producție
anuală ca de obicei. Dar câțiva dintre țăranii de la cooperativă au pierdut mulți struguri, iar
Fontaine și cu mine am venit în Spania să cumpărăm vin nou.
Marcel dădu din cap. El și băieții lui munceau mai departe, în timp ce vizitatorii stăteau
lângă el și vorbeau prietenește.
Fontaine scoase un briceag mic din buzunarul de la vestă și tăie un ciorchine de strugure
de pe un butuc Ull de Llebre și apoi de pe unul Garnatxa. Gustă mai mulți ciorchini de
struguri și-i mestecă pe ecare în parte cercetându-l. Pe urmă își țuguie buzele, îl privi pe
Mendès și clătină din cap.
Mendès îl observase pe Josep și remarcase modul rapid și sigur în care acesta își umplea
și golea coșul, iar și iar.
— Mon Dieu, băiatul ăsta muncește ca un perpetuum mobile, îi strigă el lui Marcel
Álvarez. Aș putea folosi foarte bine câțiva muncitori ca el!
Josep auzi și își trase adânc răsu area. Când Miguel Figueres fusese chemat să lucreze în
gospodăria unchiului său, îi povestise recunoscător lui Josep că era o minune care îi fusese
îngăduită, pentru a scăpa de lipsa posibilităților de muncă din Santa Eulalia. Oare omulețul
ăsta dolofan în costumul lui maro, franțuzesc, putea o minune asemănătoare, un posibil
angajator pentru Josep?
Una dintre roabe era plină până la refuz și Marcel își privi băieții.
— Mai bine duceți-o la presă acum, strigă el.
Vizitatorii puseră mâna și îi ajutară pe bărbații Álvarez să împingă roaba plină de
struguri prin mica plaça.
— Presa este folosită în comun? întrebă Mendès.
— Da, facem cu rândul. Tata a construit presa asta mare și frumoasă împreună cu alții,
acum mai bine de cincizeci de ani, spuse mândru Marcel. Și tatăl lui făcuse albia asta de
granit pentru storsul strugurilor. Încă o mai am în spatele șopronului. Țin provizii în ea.
Aveți presă în Languedoc?
— Nu. Noi ne strivim strugurii cu picioarele. Călcatul are ca rezultat un vin mai slab cu o
aromă foarte concentrată, pentru că piciorul nu strivește sâmburii și astfel nu eliberează
substanțele amare. Câtă vreme avem picioare așa o să facem, chiar dacă asta ne costă. Mai
am nevoie de zilieri care să calce strugurii de pe cele optsprezece hectare ale noastre, spuse
Mendès.
— E mai ușor și mai ieftin. Și nici nu mai trebuie să te speli pe picioare pe urmă, spuse
Marcel și musafirii râseră și ei împreună cu ei.
Fontaine luă în mână un ciorchine de strugure.
— Încă mai au codițele, Monsieur.
Marcel se uită la el și dădu din cap.
— Ați fi dispus să îndepărtați cozile, dacă v-aș cere? întrebă Fontaine.
— Cozile nu fac rău, spuse Marcel încet. Și apoi, senyor, dumneavoastră vreți doar un
vin din care se face oțet. Ca și noi.
— Facem un oțet deosebit. Unul foarte scump, mai precis. Pentru asta e nevoie de
struguri deosebiți… Aș cumpăra de la dumneavoastră și aș dispus să plătesc pentru munca
suplimentară.
Marcel ridică din umeri și dădu din cap.
După ce au ajuns la presă, cei doi francezi îi priviră pe Josep și Donat care începuseră să
încarce strugurii cu lopata.
Fontaine tuși ușor ca să-și dreagă glasul.
— Nu trebuie să spălați presa mai întâi?
— Oh, sigur că a fost spălată azi-dimineață. De atunci a primit doar struguri, spuse
Marcel.
— Dar e ceva înăuntru! strigă Mendès.
Așa era. Pe fundul cuvei se afla o depunere galbenă, scârboasă de fructe și codițe strivite.
— Ah, vecinul meu Paul Fortuny a fost aici înaintea mea și mi-a lăsat un mic dar de
struguri albi… Nu-i nimic, din toți iese must, spuse Marcel.
Fontaine văzu că Donat Álvarez găsise un coș pe jumătate plin cu struguri albi și îl
răsturnase în presă.
Îi aruncă o privire rapidă lui Mendès. Omulețul înțelese imediat și clătină regretând din
cap.
— Ei, prietene, vă dorim mult noroc, spuse Mendès și Josep îi văzu îndreptându-se să
plece.
— Senyor, se repezi el.
Mendès se întoarse spre el și-l privi.
— Mi-ar plăcea să lucrez pentru dumneavoastră și să vă ajut la producția de vin din
podgoria dumneavoastră în… în…
— Via mea e la țară, în apropiere de satul Roquebrun în Languedoc. Dar… să lucrezi
pentru mine? Eh, îmi pare rău. Mă tem că nu se poate.
 — Dar senyor, doar ați spus… v-am auzit spunând… că ați avea nevoie de cineva ca
mine la via dumneavoastră.
— Ei, tinere… A fost doar un fel de a spune. Un compliment.
Privirea francezului se opri pe fața lui Josep și ceea ce văzu acolo îl făcu să se simtă
vizibil încurcat și trist.
— Ești un muncitor extraordinar, tinere. Dar am deja în Languedoc o echipă, oameni
destoinici din Roquebrun, care lucrează pentru mine de mult timp și știu exact de ce am eu
nevoie. Înțelegi?
— Da, senyor. Sigur. Oameni din împrejurimi, spuse Josep.
Simți că tatăl lui și Donat îl priveau, așa că se întoarse la lopată și încărcă mai departe
strugurii în presă.
 JAFUL

Pentru restul culesului Josep se limită la gânduri raționale, practice, care nu mai erau
colorate de speranțe copilărești sau visuri despre minuni.
De unde să ia el două găini?
Își spunea că din moment ce tot trebuie să le fure, atunci să le ia de la un bogătaș, a
cărui familie să nu sufere din cauza tâlhăriei și știa doar un asemenea om bogat, care avea
găini: primarul.
— Ángel Casals, spuse el tare.
Fratele lui îl privi.
— Ce-i cu el? întrebă Donat.
— Ah… a… trecut pe aici călare pe catârul lui; merge în sat să-și vadă de toate cele,
spuse Josep.
Donat tăia mai departe struguri de pe butucii de vită.
— Și ce mă interesează pe mine? spuse el.
Putea periculos. Ángel Casals avea o intă de care era mândru, o armă lungă cu pat de
mahon pe care îl ungea și-l lustruia ca pe o bijuterie. Pe vremea când Josep era încă mic,
alcaldeul ucisese cu pușca asta o vulpe care vroia să-i fure găinile. Copiii din sat
mângâiaseră cadavrul; Josep încă își amintea foarte bine frumusețea animalului,
moliciunea deplină a blănii roșcate lucioase, partea albă mătăsoasă de pe burtă și ochii
galbeni înțepeniți de moarte.
Era sigur că Ángel ar fi gata să împuște și un hoț, așa cum împușcase și vulpea.
Furtul găinilor trebuia să aibă loc în mijlocul nopții, când toți ceilalți din sat erau
cufundați în somnul oamenilor cumsecade, muncitori. Josep se gândi că ar în siguranță
dacă ar reuși mai întâi să se ascundă în poiată. Păsările erau obișnuite cu băieții primarului,
care veneau acolo să ia ouăle; dacă s-ar mișca încet și liniștit, animalele n-ar face mare
agitație.
Cea mai mare problemă era timpul scurt dinaintea intrării în poiată. Ángel avea un
masti mare, negru, un dulău rău, care lătra tare și mult. Cel mai sigur era să omoare
câinele, dar Josep știa că putea omorî un câine tot atât de puțin cum putea despica
beregata unui om.
Și câinele îl speria.
Timp de două, trei zile mâncă la cină doar o parte din porția lui de xoriço și își făcu în
buzunar o provizie modestă, dar recunoscu foarte repede că nu-i va ajunge.
După sfârșitul culesului, când Donat și cu el luaseră butoiul cu mustul ultimei încărcături
de struguri și îl răsturnaseră într-o vechitură de butoi a at în șură, Josep merse la prăvălie
și îl întrebă pe Nivaldo dacă nu avea cumva niște salsitxa care se stricase deja și pe care nu
o mai putea vinde.
— Ce vrei să faci cu cârnatul stricat? întrebă Nivaldo morocănos și Josep îi povesti că
are nevoie de el pentru un exercițiu de supraviețuire în pădure, la care se gândise sergentul
și de care ținea și hăituirea animalelor cu câini. Bătrânul îl duse pe Josep în cămara în care
își păstra cârnații, unii întregi, alții deja începuți – botifarra cu ceapă și ardei, llom cu și fără
piper roșu, llonganissa și sobrassada. Josep arătă către o bucată de llom, care în tăietură se
înverzise deja în mod clar, dar Nivaldo clătină din cap.
 — Nu mai spune? E o bucată de le calitatea întâi, încet maturată. Nu trebuie decât să-i
tai capătul, restul e minunat. Nu, lucrurile astea de aici sunt prea bune ca să le arunc.
Așteaptă aici, spuse el și se strecură printre sacii cu fasole și o ladă cu carto zbârciți. Josep
îl auzi gemând în spatele muntelui de saci și mișcând pungi și lăzi și, când se întoarse, avea
în mână o bucată lungă de… ceva, acoperit în cea mai mare parte de mucegai.
— Ăă, crezi că… le place… animalelor?
Nivaldo închise ochii.
— Dacă le place? Botifarra cu orez. E chiar prea bun pentru ele. O uitasem. Este exact
ce-ți trebuie, tigrule.

Când Josep era mic, fusese mușcat de un câine, o javră uscățivă, galbenă, care aparținea
familiei Figueres. De câte ori trecea pe lângă via lor, câinele venea spre el în salturi și lătra
tare. Înfricoșat cum era, Josep încercase să intimideze câinele țipând și privindu-l cu
amenințare simulată în ochii mici, închiși la culoare, care pentru el întruchipau răul, dar
asta îl înrăise pe câine. Într-o zi, când câinele venise spre el, Josep s-a tras înapoi de frică și
colții ascuțiți s-au în pt în glezna lui, iar când s-a smuls, a curs sângele. Timp de doi ani,
până când câinele a murit, Josep n-a mai trecut prin apropierea viei lui Figueres.
Nivaldo îi dăduse un sfat.
— Câinele unui alt om nu trebuie privit niciodată în ochi. Câinele vede privirea unui
străin drept o provocare și, dacă e un câine rău, răspunde cu un atac, poate chiar la viața
ta. Câinele se privește scurt, după care întorci privirea, fără frică și fără să o iei la fugă, ci
vorbindu-i blând și liniștitor.
Josep habar n-avea dacă spusele lui Nivaldo chiar se potriveau, dar se gândea la asta în
timp ce freca bine sângeretele cu o mână de iarbă, pentru a-i îndepărta mucegaiul cât de
mult posibil. A tăiat cârnatul bucățele și, într-o seară, când se lăsase întunericul peste Santa
Eulalia, a mers în plaça satului și a trecut pe lângă câmpul de legume al lui Casals. Poiata
era la capătul din spate al câmpului, al cărui pământ gras era îngrășat, dar nu arat.
Câinele, care era legat cu o sfoară lungă de cotețul dărăpănat, dormita în fața poiatei ca un
balaur păzind o cetate.
Casa alcaldeului se vedea mai mult decât clar de la cotețul păsărilor și abia dacă era la
jumătate de câmp depărtare.
Josep s-a învârtit fără rost pe acolo până când noaptea s-a făcut ca smoala, după care s-
a întors la câmpul lui Ángel Casals.
De data aceasta, privind mereu lumina din fereastra casei, a mers încet peste câmp,
până la câine, care a început curând să latre. Înainte de a destul de aproape pentru a
vedea animalul, câinele a sărit la el, tras înapoi doar de sfoara de care era legat. Alcaldeul,
care se odihnea după toate îndatoririle sale de țăran și primar, dormea probabil adânc, la
fel ca și fiii lui, dar Josep știa că în cazul în care lătratul continua, va ieși cineva din casă.
— Ei, ei, taci, câine cuminte. Vreau doar să-ți fac o vizită, lighioană, canalie ce ești,
spuse el pe un ton prietenos, care cu siguranță că i-ar sunat bine lui Nivaldo și a scos o
bucățică de botifarra din buzunar. Când a aruncat fărâma, câinele s-a dat într-o parte de
parcă ar aruncat cu o piatră, dar mirosul sângeretelui l-a atras imediat. Bucata a fost
înghițită imediat. Josep a aruncat încă una, care a fost la fel de repede înfulecată. Când s-a
întors să plece, lătratul a reînceput, dar nu pentru mult timp și când Josep a plecat de pe
câmp, noaptea era iar liniștită.
În seara următoare s-a întors. Acum luna era sus pe cer și ar fost descoperit, dacă și-ar
dat cineva osteneala, dar în casă totul a rămas în întuneric. De data aceasta câinele a
lătrat la început, totuși părea să aștepte cele două bucăți de cârnat pe care Josep i le-a
aruncat. Josep s-a așezat pe pământ, în afara razei de acțiune a sforii cu care era legat
câinele. El și câinele se priveau. Josep a vorbit multă vreme cu animalul, banal, dar liniștit,
despre struguri și trupul femeilor, despre sărbători și mărimea organului masculin al
câinelui, despre mâncărimea ouălor și lipsa ploii, după care i-a dat încă o bucată de cârnat
– una mică, pentru că trebuia să-și gospodărească rezerva – și a plecat acasă.
În seara următoare a trecut de două ori pe la câmpul alcaldeului. Prima dată câinele a
lătrat, înainte ca Josep să înceapă să vorbească. Când a apărut a doua oară, câinele îl
aștepta liniștit.
În seara următoare câinele nu a mai lătrat deloc. Pe urmă, când s-a făcut timpul ca Josep
să plece, s-a îndreptat spre câine, până s-a găsit în apropierea lui și a vorbit cu el liniștit și
nepăsător.
— Tu lucru bun, bătrân, bestie proastă, minunată, urâtă, vreau să i prietenul meu,
vreau să u… A luat o bucată de sângerete și i-a întins-o și la mișcarea lui bruscă câinele a
mârâit înfricoșător. Capul mare și negru al câinelui s-a mișcat imediat deasupra mâinii lui.
Întâi Josep a simțit botul umed și apoi limba groasă, care îi lingea podul palmei, udă,
gâdilătoare și aspră ca limba unui leu, savurând ultimul rest al aromei de cârnat.

Excursiile lui nocturne nu rămăseseră neobservate. După rânjetul șiret al tatălui său
vedea că acesta presupunea că se furișează să se întâlnească cu Teresa Gallego și Josep nu a
făcut nimic pentru a combate această presupunere.
În noaptea aceea, a așteptat până când a auzit cele două bătăi înfundate și ușoare ale
ceasului franțuzesc înainte de a-și părăsi salteaua de dormit și de a se strecura din casă.
Bântuia ca o fantomă prin întuneric. În două sau trei ore satul urma să se trezească, dar
în acel moment întreaga lume dormea.
Chiar și câinele.
Poiata nu avea închizătoare – oamenii din Santa Eulalia nu se furau între ei –, doar o
mică stinghie de lemn între două inele de er țineau ușa închisă. Câteva secunde mai târziu
era înăuntru.
Era cald și mirosea tare și iute a găinaț. Jumătatea de sus a unuia dintre pereți era din
plasă de sârmă, prin care luna joasă arunca o lumină palidă. Majoritatea găinilor dormeau,
cocoloașe întunecate în lumina lunii, dar câteva scurmau și ciuguleau de pe jos. O pasăre l-a
privit pe Josep și a cloncănit o dată, dar și-a pierdut curând interesul.
Câteva dintre găini stăteau ghemuite pe scândurile înalte, xate pe unul dintre pereți.
Josep a presupus că probabil cloceau în cuibare, deci erau găini. Nu vroia să dea din
greșeală peste vreun cocoș cu pinteni ascuțiți. Știa că orice mișcare în plus, orice zgomot
neobișnuit putea duce la o catastrofă – cotcodăceli, cârâieli, lătratul câinelui de afară.
Mâinile lui au pipăit unul dintre cuiburi. În timp ce mâna dreaptă a apucat strâns gâtul
unei găini, pentru a împiedica cotcodăcitul, cu mâna stângă a strivit pasărea de corpul lui,
pentru a nu putea să bată din aripi. A încercat să nu se gândească la ceea ce făcea și a
răsucit gâtul penat. Se aștepta să audă ceva ca un trosnet la ruperea gâtului, dar a fost mai
mult un scârțâit, ca la frângerea rapidă a unor oscioare. Găina s-a mai luptat puțin, și-a tras
picioarele înapoi pentru a se elibera din strânsoarea lui și a încercat să dea din aripi dar el
a răsucit mai departe gâtul de parcă ar vrut să i-l rupă și, în cele din urmă, găina s-a
cutremurat spasmodic și a murit.
A așezat găina înapoi în cuibarul ei și a încercat să-și liniștească respirația.
Când a luat a doua găină, totul a decurs aproape la fel ca prima dată, rește cu o
deosebire importantă. A strâns găina la piept și nu la burtă, ceea ce i-a îndoit într-o așa
măsură încheietura, încât îi era posibilă doar o mișcare limitată și de aceea nu i-a putut
răsuci destul gâtul, pentru a-l rupe. Nu mai putea face altceva decât să țină găina strâns și
să-i preseze gâtul cu atâta putere încât, aproape pe moment, degetele au început să-l doară.
Găina s-a apărat tare la început, apoi din ce în ce mai slab. Își bătea fără putere pieptul cu
aripile. Și pe urmă tot mai slab, ah, Déu, zdrobise viitorul din ința aceea! Simțea cum
viața se stinge, cum ultimul rest perceptibil de existență îi străbătea beregata către mâna lui
de er care continua să strângă, urcându-se ca o bulă de aer într-o sticlă. Pe urmă nu a mai
fost acolo.
L-a apucat altfel gâtul și a mai răsucit o dată, chiar dacă nu mai era necesar.
Când a părăsit poiata, câinele cel mare și negru era în fața lui și Josep a pus amândouă
găinile pe un braț, ca pe un copil, iar cu cealaltă mână a scos restul cârnatului din buzunar,
șapte sau opt bucăți, pe care le-a aruncat câinelui.
Toți din jurul lui dormeau – tatăl, fratele, Teresa, satul, întreaga lume – nevinovați și
cinstiți. Doar Josep nu. Avea senzația că trece printr-o prăpastie și că asta îl schimbă, iar
semnificația misiunii sergentului Pena i-a fost pentru prima dată clară: Du-te și ucide.

Când asociația de vânătoare se întâlni a doua zi, tinerii îl găsiră deja pe Josep în
luminiș, unde ațâțase două focuri mici deasupra cărora se rumeneau găinile în pte în două
țepușe de lemn verde, prinse în niște bețe bifurcate.
Pena examină critic scena, dar tinerii se bucurară foarte mult.
Josep rupse friptura în bucăți mici și le împărți generos, frigându-și degetele cu grăsimea
încinsă.
Pena luă un copan.
— Crocantă piele, Álvarez.
— Unsă puțin cu ulei, domnule sergent.
Josep luă și el un copan și carnea i se păru delicioasă. Au mâncat cu toții și s-au destins,
au râs, au rumegat și au savurat banchetul neașteptat.
După ce au terminat și-au șters de pământ mâinile unse cu grăsime, s-au întins pe jos sau
și-au rezemat spatele de trunchiurile copacilor. Se simțeau grozav, râgâiau și se plângeau de
vânturile lui Xavier. Nu i-ar fi mirat dacă sergentul le-ar fi împărțit și dulciuri.
În loc de asta, le ordonă lui Miguel Figueres și lui Josep să-l urmeze. Îi duse la coliba în
care locuia și arătă către două lăzi pe care trebuia să le care înapoi în poiană. Lăzile din
lemn aveau cam un metru pătrat și erau surprinzător de grele.
În luminiș sergentul deschise mai întâi lada lui Josep și scoase niște pachete fără formă,
învelite în cârpe de bumbac groase, uleioase și legate cu corzi de iută.
După ce ecare tânăr a primit un pachet, Pena le-a ordonat să desfacă sfoara și să dea la
o parte cârpa impregnată cu ulei. Josep dezlegă sfoara cu grijă și o băgă în buzunar.
Descoperi că după învelișul exterior se mai aflau încă două straturi de cârpe uleioase.
Sub cel de-al treilea înveliș – unde aștepta să e descoperită, ca o nucă în coaja ei – ieși
la vedere o armă.
 ARME

— Aceasta este o armă pentru un soldat adevărat, spuse sergentul, un Colt 44. Sunt o
mulțime, rămășițe din războiul civil american. Face o gaură obișnuită și se poartă chiar bine
– un uieraș ceva mai greu de un kilogram. Dacă ar o armă cu un singur foc, atunci ar
un pistol. Arma aceasta vă dă șase gloanțe care sunt încărcate într-un cilindru rotativ, de
aceea este un revolver. Ați înțeles?
Le arătă cum se mișca mica pârghie în cadru, pentru ca toba să poată scoasă de acolo
pentru curățare.
Lada pe care o cărase Miguel mai conținea și alte bucăți de material și curând tinerii
erau ocupați să îndepărteze pelicula de ulei care protejase armele.
Josep trecu de mai multe ori cu cârpa peste metalul folosit și curățat, astfel încât oțelul
tocit strălucea. Avea senzația neplăcută că aceasta era o armă care fusese descărcată în
luptă, o unealtă mortală care rănise și ucisese bărbații și îi era cu mult mai teamă de ea
decât îi fusese de câinele lui Ángel.
Sergentul mai împărți și alte ustensile din lada lui Miguel: pentru ecare tânăr, un fel de
ciorap plin cu pulbere neagră, o pungă grea cu gloanțe, una goală cu un mic tub închis de
piele la un capăt, un castronel cu unsoare, un băț de curățat, un săculeț cu mărunțișuri care
arătau ca niște căpățâni ascuțite de zahăr, dar erau mai mici decât unghia de la degetul mic
al lui Josep, ca și două scule ciudate din metal, dintre care una se termina într-un capăt
ascuțit.
Toate aceste lucruri au fost puse laolaltă cu armele în sacul de pânză. Sacii aveau corzi
pe care tinerii trebuiau să și le treacă în jurul gâtului și astfel au fost duși în poiana din
spatele viei lui Calderon. În haine de lucru în locul uniformelor, încă arătau stângaci și
nemilitar, dar armele le dădeau o senzație de putere și importanță. Sergentul îi duse într-un
marș de o oră către o altă poiană, unde zgomotul focurilor de armă să nu stârnească nici
vorbărie, nici neliniște.
Acolo le arătă cum se trage cocoșul, până când este angrenat și pe jumătate încordat,
astfel ca dispozitivul de tragere să fie în poziție de siguranță și să nu poată fi acționat.
— Explozia a treizeci de granule de praf de pușcă este necesară pentru ca gloanțele de
plumb să iasă pe țeavă, spuse sergentul. Când sunteți sub foc, n-aveți timp să numărați
fiecare bob din pulbere sau să dansați o sardana înceată și, de aceea…
Ridică tubulețul de măsurat făcut din piele.
— Vărsați repede pulberea în tubulețul acesta care conține cantitatea exactă și
răsturnați-l apoi într-o cameră a cilindrului. Pe urmă puneți un glonț și trageți în jos presa,
pentru ca pulberea și glonțul să facă priză. Puțină unsoare pe glonț și căpățânile acestea
mici – care explodează când le întâlnește cocoșul – sunt așezate la capătul din spate al
camerei cu dispozitivul de aplicare pe așa-numitul piston, știftul de aprindere. Tobele se pot
învârti cu mâna și camerele se pot încărca una după alta. În luptă, un soldat trebuie să e
în stare să încarce toate cele șase camere în mai puțin de un minut. Trebuie să exersați asta
încontinuu, și acum, fiecare începe să-și încarce arma, spuse el.
Erau înceți și neîndemânatici și credeau că nu vor învăța niciodată. Pena mergea printre
ei în timp ce executau manevrele, punându-i pe unii să golească camera și pe alții s-o
încarce. După ce s-a asigurat că toate revolverele fuseseră încărcate corespunzător, își luă
cuțitul și scrijeli un semn în coaja unui trunchi de copac. Pe urmă se așeză la șase, șapte
metri distanță de pom, ridică arma și trase repede șase focuri de armă unul după altul. Pe
trunchi apărură șase găuri. Unele găuri se atingeau și altele erau la o distanță nu mai mare
de două grosimi de deget una de alta.
— Xavier Miro, spuse sergentul.
Palid la față, Xavier luă poziție în fața pomului. Mâna îi tremura când ridică arma.
— Trebuie să ții revolverul strâns în mână, dar să exerciți doar o slabă presiune pe
dispozitivul de tragere. Gândește-te la un uture care se oprește pe o frunză. Gândește-te la
vârful de deget care mângâie cu cea mai mare băgare de seamă o femeie.
Totuși cuvintele nu-și atinseră scopul în privința lui Xavier. Degetul lui trase de șase ori
de dispozitivul de tragere, arma tremură și se smuci în mâna lui insensibilă, iar gloanțele
nimeriră în josul copacului.
Jordi Arnau era următorul și nici lui nu-i reuși mai bine. Se mai în gea totuși câte un
glonț în trunchiul copacului, dar probabil că era mai mult din întâmplare.
— Álvarez.
Acum se așeză Josep în fața copacului. Când întinse brațul, ura pe care deja o simțea
pentru acea armă îi înțepeni brațul, dar pe urmă îi veniră iar în minte cuvintele sergentului
și se gândi la Teresa în timp ce mângâia dispozitivul de tragere. La ecare împușcătură,
țeava armei împroșca fum, foc și scântei, da parcă Josep ar fost Dumnezeu, ca și cum
mâna lui ar azvârlit tunete și fulgere. Patru găuri noi apărură în grupul celor pe care
împușcăturile lui Pena le lăsaseră în trunchiul copacului. Altele două erau la nu mai mult de
trei centimetri distanță de celelalte.
Josep stătea acolo nemișcat.
Uimit și rușinat, constată deodată că avea o um ătură în pantaloni, care putea
observată și de alții, dar nimeni nu râse.
Și lucrul care îl zăpăcea de tot: când se uită la sergentul Pena, văzu că acesta îl privește
cu viu interes.
 MĂRIREA RAZEI DE ACȚIUNE

— Ce mai păstrez încă foarte clar în amintire din viața de soldat, sunt ceilalți soldați, îi
povesti Nivaldo într-o seară, în prăvălie. Când ne luptam cu oamenii care încercau să ne
omoare, mă simțeam foarte aproape de camarazii mei, chiar și de aceia pe care nu-i prea
plăceam.
Josep îi putea număra pe Manei Calderon și pe Guillem Parera printre bunii lui prieteni
și pe cei mai mulți dintre cei din asociația de vânătoare îi plăcea într-o oarecare măsură,
dar erau și câțiva băieți de care n-ar fi vrut deloc să se simtă aproape.
Ca Jordi Arnau de exemplu.
Teresa, care în ultimul timp devenise capricioasă și văicăritoare, se folosise de Jordi
pentru a-l lăsa pe Josep să înțeleagă ce vroia ea cu adevărat:
— Jordi Arnau și Maria del Mar Orriols se căsătoresc în curând.
— Știu, spuse Josep.
— Maria mi-a povestit că se pot căsători, pentru că în curând Jordi va soldat. Ca și
tine.
— Încă nu e sigur că vreunul dintre noi va soldat. Trebuie să m întâi aleși. Jordi și
Marimar trebuie să se căsătorească repede, pentru că ea e însărcinată.
Teresa dădu din cap.
— Mi-a spus.
— Jordi s-a fălit cu chestia asta pe la toți. A fost o prostie din partea lui.
— E prea bună pentru el. Dar dacă el nu e ales pentru armată, ce-or să se facă amândoi?
El făcu o față acră și ridică din umeri. Sarcina nu era nicio rușine; multe mirese care
străbăteau aleea bisericii sătești aveau burta um ată. Părintele Felipe Lopez, preotul satului
nu mai înrăutățea în plus asemenea situații cu reproșuri; mai degrabă rostea o
binecuvântare rapidă și își petrecea cea mai mare parte a timpului cu devotatul și
apropiatul lui prieten Quim Torras, vecinul lui Josep.
Dar chiar dacă o pereche, care fusese unită într-o „căsătorie de necesitate”, îndura puține
reproșuri, tot era o nebunie să vrea să hrănească o familie așa, fără slujbă și Josep știa că
viitorul era nesigur pentru membrii asociației de vânătoare.
Tinerii habar n-aveau care dintre ei va ales și care va respins, sau cum va avea loc
alegerea.
— E cam… ciudată… treaba asta, îi spuse Guillem lui Josep. Sergentul a avut destul timp
la dispoziție ca să se pronunțe. Ne-a observat foarte bine pe toți. Și totuși încă nu a eliminat
pe niciunul. Trebuie să-i fost repede destul de clar că, de exemplu, Enric e tot timpul
neîndemânatic și cel mai încet din grupă. Lui Pena pare să-i fie complet indiferent.
— Poate așteaptă până la sfârșitul instruirii și abia atunci îi alege pe cei care pot intra în
armată, spuse Manei.
— Îl socotesc un om ciudat, spuse Guillem. Mi-ar plăcea să știu mai multe despre el. Mă-
ntreb cum și unde a căpătat rana aceea.
— Nu răspunde la întrebări. Nu-i un om prietenos, spuse Manei. Pentru că locuiește în
coliba noastră, tata l-a invitat la masă cu noi, dar el mănâncă mereu singur și pe urmă se
așază în fața colibei și fumează îndelung țigări subțiri care put ca pișatul. Bea mult și are
bani. În ecare seară tata trebuie să-i cumpere un ulcior întreg de vinars din butoiul lui
Nivaldo.
— Poate are nevoie de o femeie? își dădu cu părerea Guillem.
— Cred că merge la o femeie din apropiere, spuse Manei. Uneori cel puțin nu-și petrece
noaptea în colibă. Îl văd întorcându-se dimineața devreme.
— Ei, atunci înseamnă că-și face bine treaba. Probabil a învățat cum să-l bine dispună,
spuse Guillem și râseră toți trei.

De cinci ori au exersat cu revolverul și înaintea ecărei împușcături trebuiau să încarce

arma și apoi să o curețe. Deveniră mai rapizi și mai îndemânatici, dar pentru sergentul
Pena tot nu erau destul de rapizi.
La al șaselea exercițiu de tragere le ordonă lui Josep și lui Guillem să-i aducă Colturile
lor. După ce le-a primit a scos alte două revolvere din sacul lui.
— Astea sunt doar pentru voi amândoi. Voi sunteți trăgătorii noștri de elită, spuse el.
Arma nouă era mai grea și Josep o simțea în mâna lui ca ind periculoasă. E adevărat că
nu se pricepea la armele de foc, dar îi trecu prin cap că arma aceea era altfel decât Coltul.
Avea două țevi. Cea de sus era lungă și asemănătoare cu cea a Coltului, dar chiar sub ea se
găsea a doua țeavă, mai scurtă și mai groasă.
Sergentul le spuse că arma era un revolver LeMat produs în Paris.
— Are nouă camere în loc de șase și gloanțele sunt trase pe țeava de sus.
Le arătă că arma avea un cap de cocoș rotativ care putea reglat astfel ca dispozitivul
de aprindere să se a e la țeava mai mică de dedesubt. Țeava aceasta putea încărcată cu
alice de santinelă, folosite pentru mai multe scopuri.
— Pe scurt, țeava de jos este o mitralieră retezată, spuse Pena. Aștepta de la ei, le zise,
să învețe să încarce noile camere în același timp ca și pe celelalte șase.
Arma LeMat era asemănătoare Coltului când se trăgea pe țeava de sus. Totuși, când
Josep trase prima oară pe țeava de jos, a crezut că un uriaș a pus mâna pe ori ciu și l-a
împins, astfel că împușcătura lui nimeri alături și împroșcă cu alice crengile de sus ale unui
platan.
Guillem avea avantajul că îl privise pe Josep și de aceea se ajută de ambele mâini când
trase pe țeava de jos. Ridică brațele și își încordă toți mușchii înainte de a acționa
dispozitivul de tragere.
Erau uimiți de distanța mare de răspândire a încărcăturii atunci când se utiliza țeava de
jos. Lăsară găuri în trunchiurile a patru copaci în loc de unul.
— Gândiți când trageți cu un LeMat, le spuse sergentul. Nu există absolut nicio scuză să
nu nimeriți ținta.
 SERGENTUL

Nimeni nu l-a văzut pe străinul venind pe calul lui negru. Într-o dimineață de miercuri,
când asociația de vânătoare era pe drum spre poiana din pădure, tinerii văzură calul
priponit la colibă și când sergentul ieși afară și se îndreptă spre ei, străinul de vârstă
mijlocie era cu el. Cei doi erau total diferiți. Pena era mare și bine antrenat, dar purta
haine de lucru murdare, rupte pe alocuri. Un pumnal se a a într-o teacă xată direct pe
cizma pulpei drepte, iar de șold atârna un revolver mare într-un toc de piele. Nou-venitul
era îndesat și cam cu un cap mai mic decât sergentul. Costumul lui negru era șifonat din
cauza călăritului, dar bine croit și dintr-un material minunat și purta melon, care în ochii lui
Josep era cea mai frumoasă pălărie pe care o văzuse vreodată.
Sergentul nu-l prezentă.
Bărbatul mergea lângă Pena în timp ce acesta conducea grupa către luminișul îndepărtat
în care își țineau exercițiile de tragere și acolo văzu cum ecare dintre băieți țintea într-un
copac.
Pena le ordonă lui Josep și lui Guillem mai des decât celorlalți să tragă și când ecare
dintre ei goliră de două ori toate camerele și țevile, străinul vorbi încet cu sergentul, care
drept urmare le ordonă celor doi să încarce din nou și să apese pe trăgaci. Făcură cum li s-a
spus iar Pena și bărbatul îndesat îi priviră în tăcere.
Pe urmă sergentul le spuse tinerilor că pot lua pe loc repaus. Străinul și cu el se
îndepărtară și în timp ce bărbatul cel scund îi vorbea sergentului încet dar insistent, băieții
erau bucuroși că se puteau tolăni în voie.
Când cei doi se întoarseră, Pena duse iar grupa în poiana din spatele podgoriei lui
Calderon. În vreme ce băieții începură să-și curețe armele văzură că sergentul îl saluta
militărește pe civil, nu inhibat, cum făceau ei, ci cu o singură mișcare obișnuită, atât de
exersată încât părea aproape neglijentă. Celălalt bărbat păru luat prin surprindere de gest,
aproape jenat. Dădu scurt din cap, își atinse ușor pălăria neagră, frumoasă, se urcă pe cal și
plecă de acolo și niciunul dintre tineri nu l-a mai văzut vreodată.
 ORDINE

În următoarele săptămâni vremea de decembrie deveni rece și umedă, totuși ploaia

cădea ca o ceață nă care abia umezea pământul. Fiecare îmbrăcase un rând în plus de
haine contra frigului și își căuta o treabă care să se poată face în casă. Josep ștergea și
mătura și se așeza apoi la masă pentru a ascuți machetele, sapele și lopețile cu o pilă fină.
Două săptămâni după vizita străinului ploaia încetă, dar când asociația de vânătoare se
întâlni iar în pădure, nu se mai așeză nimeni pe solul ud.
Era ziua de după Crăciun și cei mai mulți erau încă în dispoziție sărbătorească și fuseseră
deja la liturghie.
Sergentul Pena îi ului cu un anunț:
— Instrucția voastră aici în Santa Eulalia s-a încheiat. Mâine pornim la drum pentru a
lua parte la un exercițiu. Pe urmă deveniți soldați. Armele le puteți lăsa aici. Ungeți-le,
acoperiți-le cu un strat subțire de unsoare și înveliți-le în trei straturi de cârpe îmbibate în
ulei, așa cum erau împachetate când le-ați primit. Faceți un al doilea pachețel tot din trei
straturi de cârpe uleioase, pe care vi le voi da și înfășurați în ele muniția și ustensilele
armelor. Vă sfătuiesc să depozitați pachetele într-un loc fără apă, căci dacă exercițiul este
contramandat, atunci ne întoarcem aici și aveți iar nevoie de arme.
Jordi își drese glasul ușor și cuteză să pună o întrebare.
— Ajungem toți în miliție?
Sergentul Pena zâmbi cu zâmbetul lui obișnuit.
— Toți. Fiecare dintre voi a evoluat foarte bine, spuse el cu o anume răutate.

În seara aceea Josep și-a uns arma și a îngropat-o fără să o mai asambleze. Cel mai uscat
loc pe care îl cunoștea era o bucată nisipoasă la marginea din spate a podgoriei învecinate,
aparținând lui Torras, cam la un metru distanță de hotarul parcelei tatălui său.
Vecinul lor, Quim Torras. Era un țăran rău și leneș, care petrecea atât de mult timp cu
părintele Felipe Lopez, încât prietenia lor stârnea bârfe în sat. Quim își lucra fărâma de vie
cât de puțin posibil și Josep știa că în mod sigur nu săpase pământul în colțul ăsta uscat,
părăsit.
Familia lui a primit vestea apropiatei lui plecări cu vizibilă mirare, ca și când n-ar
crezut niciodată cu adevărat că asociația de vânătoare ar putea duce la așa ceva. Josep a
văzut ușurarea pe fața lui Donat; simțise întotdeauna că lui Donat nu-i fusese ușor să aibă
un frate mai mic care era în mod evident un muncitor mai bun decât el.
Tatăl lui i-a dat un pulover gros maro, pe care el însuși îl purtase mai puțin de un an.
„Contra frigului”, spuse el aspru și Josep l-a luat recunoscător, pentru că îl putea îmbrăca
pe sub haina de iarnă. Era doar puțin cam mare și avea încă în el mirosul slab al lui Marcel
Álvarez, ceea ce pentru Josep era o mângâiere. Marcel s-a dus la ulciorul din spatele
ceasului și a scos de acolo un teanc mic de bancnote, opt pessetes, pe care l-a îndesat în
mâna lui Josep. „în caz de nevoie”, spuse el.
Când Josep a ajuns la prăvălie pentru a-și lua rămas-bun, i-a dat și Nivaldo bani, șase
pessetes.
— Ai aici un mic cadou de Crăciun – Bon Nadal. Cumpără-ți într-o seară o experiență de
viață și gândește-te la soldatul ăsta bătrân, spuse el și îl îmbrățișă îndelung.
Despărțirile astea i-au căzut lui Josep destul de greu, dar cel mai greu a fost cu Tereza,
care la auzul cuvintelor lui s-a făcut palidă.
— N-o să te mai întorci niciodată la mine.
— De ce spui asta?
Supărarea ei îi mărea teama față de viitorul necunoscut și îi transforma regretul în
mânie.
— Este ocazia noastră, spuse el dur. În miliție câștig bani și mă întorc la tine când pot,
sau ți-i trimit.
Pur și simplu nu putea accepta că trebuie să o părăsească pe femeia asta, pe care o
iubea: bunătatea, apropierea și vigoarea ei, parfumul ei secret de mosc și opulența ei
fragedă care îi împodobea umerii, pieptul și spatele. Când a sărutat-o, a răspuns la sărutul
lui cu patimă, ca și când ar vrut să-l devoreze, dar obrajii i s-au umezit de lacrimile ei și
când mâna lui i-a mângâiat pieptul, l-a îmbrâncit și a luat-o la fugă în via tatălui ei.

Devreme în dimineața următoare, Pena a sosit la via lui Calderon cu o pereche de căruțe
pe două roți cu coviltire din împletitură de răchită, pe deasupra cărora fuseseră întinse
prelate de pânză colorată, una nouă și albastră, alta veche, de un roșu pătat și spălăcit.
Căruțele acoperite erau trase ecare de doi catâri înhămați unul în spatele celuilalt și în
spatele caprei birjarului se a au două bănci scurte de lemn, care ofereau loc pentru patru
oameni. Pena s-a așezat cu Manei, Xavier și Guillem în prima căruță, după ce îi instalase pe
Enric, Jordi, Josep și Esteve în cealaltă. Astfel au părăsit Santa Eulalia.
Ultimul din sat pe care Josep l-a văzut prin deschizăturile prelatei a fost Quim Torras. În
loc să-și îngrijească butucii de vie uscați, care aveau nevoie de tot ajutorul pe care îl puteau
primi, Quim se ostenea să-l treacă podul într-o roabă pe grăsanul de popă, părintele Felipe
Lopez și amândoi se cocoșau de râs.
Ultimul pe care îl auzi Josep în Santa Eulalia a fost lătratul răgușit și gutural al bunului
său prieten, câinele alcaldelui.
 NOUĂ ÎNTR-UN TREN

Când în sfârșit căruțele s-au oprit în fața gării din Barcelona, tinerii erau deja morți de
foame. Pena i-a dus într-o cârciumă muncitorească și le-a cumpărat pâine și supă de varză,
pe care au înfulecat-o lacom. În agitația schimbării bruște a vieții lor de zi cu zi, li se părea
ca o zi de sărbătoare. Pe peron Josep se uita nervos la locomotiva care venea năpustindu-se
spre ei ca un balaur incredibil de zgomotos, scuipând foc. Dintre toți bărbații doar Enric mai
fusese o dată cu trenul și așa au intrat unul după altul, cu ochii căscați de uimire, într-un
vagon de clasa a treia. De această dată Josep împărțea cu Guillem una dintre banchetele
acoperite cu șipci de lemn, iar Manei ocupa un loc în fața lor.
În timp ce trenul se punea în mișcare tremurând și icnind, conductorul i-a avertizat să nu
deschidă geamul, altfel puteau intra în compartiment scântei și fum plin de funingine de la
locomotivă; pentru că afară era frig, ținură bucuroși geamurile închise. Curând n-au mai
băgat în seamă țăcănitul roților și balansul vagonului și toți se uitau extaziați pe fereastră,
unde vedeau trecând pe lângă ei peisajul catalan.
Cu mult timp înainte ca întunericul să ascundă lumea privirii lui, Josep se săturase deja
să privească pe lângă fața lui Guillem căci acesta avea locul de la fereastră. Pena adusese în
tren pâine și cârnați și acum le împărțea. Curând a intrat iar conductorul și a aprins
lămpile cu gaz, iar strălucirea lor pâlpâitoare arunca umbre care tremurau și Josep le-a
privit până când l-a biruit somnul.
Încordarea îl epuizase mai mult decât ar putut-o face o zi grea de muncă. S-a trezit
mereu pe parcursul acelei nopți incomode și, ultima dată, când trenul se pusese iar în
mișcare după o staționare în Guadalajara, a văzut că se făcea zi, o zi închisă,
neprietenoasă.
Pena a împărțit iar cârnați și pâine până a terminat provizia și au clătit mâncarea cu
înghițituri de apă care avea gust de cărbuni și scârțâia între dinți. Restul a fost plictiseală,
până când Enric Vinyès strigă: „Zăpadă!”
Toți s-au îmbulzit la fereastra compartimentului ca să vadă fulgii albi care se cerneau
dintr-un cer cenușiu. Văzuseră zăpadă doar de câteva ori în întreaga lor viață și chiar și
atunci doar puțină, pentru că se topea imediat. Acum încetase să ningă înainte ca
priveliștea să le devină plictisitoare, totuși când trenul a oprit în Madrid, pe pământ se
așternuse un strat alb, subțire.
Pena cunoștea evident orașul foarte bine. L-a condus departe de gară și de bulevardul
larg, dincolo de clădirile impozante din întortochetura de străzi înguste, care șerpuiau
întunecoase printre case cu chirie făcute din piatră. Într-un loc mic se găsea o piață și Pena
a putut cumpăra de la doi vânzători pâine, brânză și două sticle cu vin și apoi și-a condus
protejații de-a lungul unei ulițe, până la o ușă cu o scară lată doar pentru o persoană, dând
într-un vestibul neluminat, sărăcăcios. Au urcat la etajul al treilea, unde Pena a ciocănit de
trei ori la o ușă pe care era o plăcuță: „Pension Excelsior”.
Ușa a fost deschisă de un bărbat în vârstă, care a dat din cap când l-a văzut pe Pena.
Camera în care intrase acum asociația de vânătoare era prea mică pentru atâta lume,
dar tinerii s-au așezat simplu pe paturi și pe podea. Pena le-a împărțit pâine și brânză și a
dispărut pentru a apărea iar în scurt timp cu un ceainic aburind și o tavă cu pahare. A
turnat câteva degete de vin în ecare pahar și umplut apoi cu apă erbinte, iar băieții
înghețați au băut lacom amestecul cald.
Pe urmă Pena i-a lăsat singuri și au stat în pensiunea murdară așteptând, în timp ce
orele acelei după-amiezi lungi și ciudate se scurgeau încet.

Lumina slăbise în fața ferestrei, când Pena s-a întors. Stătea în mijlocul camerei.
— Ascultați-mă bine, spuse el. Acum puteți dovedi că sunteți de folos la ceva. Astă-seară
urmează să fie arestat un bărbat care este trădătorul nostru. Veți ajuta la prinderea lui.
L-au privit pe Pena într-o tăcere nervoasă.
Acesta a căutat sub unul dintre paturi și a tras de acolo o cutie care, după cum arăta,
conținea chibrituri lungi cu capete groase, l-a dat câteva lui Josep, împreună cu o bucată de
șmirghel pe care trebuia să le tragă.
— Trebuie să le păstrezi în buzunare, ca să nu se ude, Álvarez. Mergem într-un loc unde
bărbatul se va urca într-o trăsură și, când trăsura pornește, o urmărim și la ecare
intersecție aprinzi un chibrit.
A aprins unul care răspândea o duhoare înțepătoare.
— Când dau semnalul, grupa roiește și împresoară trăsura, ca să poată prins. Guillem
Parera și Esteve Montroig, voi trebuie să apucați caii de căpăstru și să-i opriți. Dacă trebuie
să ne despărțim, croiți-vă drum până la gară și vă iau eu de acolo. După ce trece treaba
asta veți primi o recomandare, veți luați într-un regiment și cariera voastră militară
poate începe.
Curând după aceea, au plecat de la pensiune, au coborât scara și au ieșit în strada
îngustă. Întreaga zi ninsese ușor dar acum bucățelele pufoase cădeau parcă mai grele. În
piață, mulțimea de oameni stinsese focul și vânzătorii își încheiaseră lucrul. Josep privea
fulgii care se așezau albi pe părul negru ca pana corbului al lui Pena. În spatele sergentului,
asociația de vânătoare mărșăluia prin lumea aceasta perlată, complet străină.
Curând lăsaseră în urmă orașul vechi și traversau bulevarde mărginite de clădiri
fastuoase. Pe un bulevard, Carrera de San Jerónimo, Pena s-a oprit în fața unei clădiri mari
și impresionante. Lângă intrare stăteau niște bărbați perechi, perechi și discutau încet în
grupuri mici, sub lumina tremurătoare a unui felinar cu gaz. Ușierul le-a aruncat tinerilor
doar o privire pasageră când aceștia s-au strâns în jurul lui Pena.
Ușa grea s-a crăpat puțin și Josep a putut să audă vocile bărbaților dinăuntru. Cineva
ținea un discurs, vocea lui se ridica și cobora. Când între timp a făcut o pauză, strigătele au
devenit puternice; rește că Josep n-avea cum să constate dacă erau strigăte de aprobare
sau de mânie. O dată s-a ridicat un oftat general, de două ori au fost râsete.
Asociația de vânătoare a așteptat aproape o oră și în zăpada care continua să cadă
băieților le era din ce în ce mai frig.
 SPIONUL

În clădire bărbații râdeau zgomotos și aplaudau. O femeie bătrână trecu pe lângă ei

șchiopătând, căruntă, înfășurată în două cârpe jerpelite, cu doi ochi mici, închiși la culoare,
într-o față ca un măr scofâlcit. Cu pași târșâiți s-a îndreptat spre bărbatul cel mai apropiat
și i-a întins un coșuleț.
— Pomană… pomană… ceva de mâncare pentru mine, în numele Domnului, senyor…
miluiți-mă în numele lui Iisus!
Victima ei scutură din cap de parcă ar vrut să alunge o muscă, îi întoarse spatele și
continuă să vorbească.
Totuși femeia a mers fără teamă la următorul grup, a întins coșulețul și a repetat
cererea. De această dată a fost răsplătită cu o monedă și a răspuns micului dar cu o
binecuvântare. Josep o observa cum venea șchiopătând încet către el, ca un animal bătrân
și rănit. Doi bărbați părăseau clădirea.
— Da, spuse Pena încet.
Unul dintre ei era evident un distins domn de vârstă medie, cu barba corect tunsă, într-
un mantou greu, elegant contra vremii reci și cu o pălărie înaltă, ceremonioasă pe cap. Era
mic și îndesat, dar mergea drept și cu o ținută mândră.
Celălalt bărbat, care îl urma pas cu pas, era mult mai tânăr și îmbrăcat modest.
Care dintre ei era trădătorul? Josep era zăpăcit.
— O trăsură, excelentă?
Când domnul distins a dat din cap, ușierul a pășit în cercul de lumină de sub felinarul cu
gaz și a ridicat brațul. O trăsură s-a desprins din rândul care aștepta la o bucățică distanță
în josul străzii, iar caii au tras-o până în fața clădirii. Ușierul a venit în față să-i deschidă
ușa, dar bărbatul modest îmbrăcat i-a luat-o înainte. Era vizibil un servitor, căci își aplecase
capul atunci când celălalt s-a urcat, a închis apoi ușa și a fugit pe stradă pentru a urca în
trăsură pe partea cealaltă.
Josep urmărea totul cu adânc respect. Trăsura era splendid împodobită și părea uriașă.
Prin cele două ferestre mici, înguste cei doi călători abia puteau recunoscuți. Un bărbat
tuși în apropiere și aprinse un chibrit pe care îl ținu puțin ridicat înainte de a-și aprinde
pipa.
Ușierul i-a aruncat o privire scurtă, surprinsă, a mers la capra trăsurii și i-a șoptit ceva
birjarului care se aplecase spre el. Apoi a ciocănit ușor la ușa trăsurii și a deschis-o.
— Vă rog mult să mă scuzați, excelență. Mi se pare că ceva nu e în regulă cu osia. Dacă
iertați neplăcerea, vă fac rost neîntârziat de o altă birjă.
Josep nu putea auzi dacă omul dinăuntru a replicat ceva. În vreme ce amândoi bărbații
coborau, ușierul s-a grăbit spre șirul de trăsuri și la scurt timp, un alt vehicul era acolo, și
mai grozav împodobit decât primul, dar mai îngust și cu ferestre mai joase, înainte să urce
domnul cel distins, Josep i-a văzut ochii obosiți și trăsăturile extenuate ale feței; obrajii îi
erau întunecați și pudrați tare, ceea ce făcea ca fața lui să pară la fel de arti cială ca
statuia din Santa Eulalia.
Din cauza vremii erau puțini oameni pe stradă, dar caii se mișcau încet, pentru că nu
erau obișnuiți cu zăpada de pe caldarâm.
Pena și asociația de vânătoare nu își dădeau multă osteneală să urmărească trăsura care
acum mergea pe Carrera de San Jeronimo. Au trecut în fugă pe lângă cerșetoarea șchioapă
și au lăsat-o în urmă. Când caii au luat prima curbă, Josep a urmat indicațiile. Mâna îi
tremura când a aprins chibritul, totuși a ținut ridicat cercul de lumină galbenă, pâlpâitoare.
Era o stradă mai îngustă și întunecoasă până la singurul felinar de acolo.
— Acum, a spus Pena cu puțin înainte ca trăsura să ajungă în lumină.
Guillem și Esteve au sărit și au apucat căpăstrul cailor, în timp ce membrii asociației de
vânătoare au încercuit trăsura. Din întunericul de pe cealaltă parte a străzii au apărut alte
persoane și unele dintre ele au alergat spre Josep, care stătea în fața ușii trăsurii și se holba
la fața surprinsă a bărbatului dinăuntru.
Ăștia sunt din miliție, se gândea Josep când văzându-i pe nou-veniți, trei dintre ei cu
revolverele scoase și s-a tras un pas înapoi, pentru a le face loc spre ușa trăsurii.
Dar bărbații doar și-au îndreptat armele spre trăsură.
Un tir de împușcături plate, lătrătoare.
Bărbatul din trăsură s-a răsucit ca să privească pe fereastră, oferind în felul acesta o
țintă sigură; tresări când a fost lovit în umărul stâng, iar mâna lui dreaptă s-a grăbit spre
rană. Apoi a ridicat mâna stângă pentru a se feri și Josep i-a văzut zburând vârful degetului
mijlociu. Următorul glonț i-a nimerit pieptul și i-a lăsat în palton o gaură mică, întunecată,
la fel ca nenumăratele găuri pe care asociația de vânătoare le făcea în copaci.
Josep a rămas șocat când a văzut înțelegerea amară pe fața bărbatului.
Cineva striga „Iisuse Hristoase!” și s-a auzit apoi un țipăt lung, muieresc. Josep a crezut
mai întâi că vine de la o femeie, dar pe urmă a observat că era vocea lui Enric. Și dintr-
odată au luat-o cu toții la fugă în întuneric, chiar și Josep, pe caldarâmul acoperit de
zăpadă, departe de caii înfricoșați și de trăsura care se clătina.
 Partea a treia

ÎN LUMEA LARGĂ

Madrid
27 decembrie 1870
 MERSUL PRIN ZĂPADĂ

Josep căzu o dată în umezeala rece, țâșni în sus și fugi mai departe până i se tăie
răsuflarea, pe urmă se opri și se rezemă de un zid.
După un timp își reluă fuga, dar acum nu mai alerga ci mergea doar, având încă inima
plină de groază.
Habar n-avea unde îl purtau picioarele și se speria când trecea pe sub un felinar, când
deodată veni o voce din întuneric.
— Josep. Așteaptă.
Guillem.
— Ce s-a întâmplat, Guillem? De ce l-au împușcat pe sărmanul nenorocit? De ce nu l-au
arestat pur și simplu, așa cum ne-au spus?
— Nu știu. Ei… nu s-a petrecut totul așa cum ne-a informat Pena, nu? Poate că el știe să
explice. A spus să mergem la gară dacă se întâmplă ceva…
— Da, gara… Știi unde e? N-am nici cea mai mică idee unde suntem.
— Cred că este undeva în direcția asta, spuse Guillem neajutorat.
Au mers mult timp, până când Guillem recunoscu că și el știa tot atât de puțin ca și
Josep. Curând ajunseră la o stație de trăsuri și, când Josep îl întrebă pe un birjar cum se
ajunge la gară, li se spuse că merseseră spre nord în loc de sud.
Bărbatul le descrise amănunțit drumul complicat, apoi se întoarseră și porniră înapoi de
unde veniseră.
Firește că nu voiau să mai vadă o dată locul unde avusese loc atacul și asta necesita un
ocol, în vreme ce Guillem și Josep uitaseră unele indicații pe care le dăduse birjarul. Obosit
și înghețat, Josep arătă spre o firmă care se referea la o ospătărie cu numele Metropolitano.
— Hai să întrebăm aici.
Înăuntru se intimidară chiar și de prețurile mici de pe tabla de ardezie, pentru că de-abia
aveau bani. Comandară totuși câte o cafea.
Intrarea lor întrerupse o ceartă între patronul robust și mare și chelnerul lui ceva mai în
vârstă.
— Gerardo, Gerardo. Farfuriile alea blestemate, de la prânz. Nu-s spălate, vrei să servești
cina în farfurii murdare?
Chelnerul dădu din umeri.
— Nu pot să fac nimic. Gabino n-a apărut.
— Și de ce n-ai angajat pe altul, tâmpitule? Crăciun fără cineva care să spele vasele! Ce
să fac eu acum?
— Poate să spălați vasele, senyor.
Chelnărul înălță iar plictisit din umeri.
Când le servi cafeaua, Guillem îl întrebă unde e gara.
— Sunteți la vest de gară. Trebuie să o luați în josul străzii acesteia și pe urmă a doua la
dreapta. Vedeți liniile de tren șase, șapte blocuri mai încolo. Cel mai scurt drum de acolo
duce peste linii direct până în spatele gării.
În timp ce sorbeau lacomi și bucuroși din cafeaua erbinte, el adăugă prevenitor: — Nu e
periculos să traversați liniile de tren, câtă vreme nu sunteți idioți să mergeți pe ele.
 Încetase să ningă atunci când ajunseră la linii, dar stelele nu se vedeau. Se strecurară
printre rezervoarele cu cărbuni și stivele de lemne. Vagoanele de marfă acoperite cu praf
alb arătau ca niște monștri dormind. Curând zăriră lanternele cu gaz ale depoului și se
închiseră într-un tren garat. Când se uitară prin jur pândind locomotiva, Josep spuse: —
Pena e acolo. Și uite, e și Jordi.
Pena stătea cu doi bărbați și cu Jordi Arnau în fața unui vagon care aștepta. Pena îi
spuse scurt ceva lui Jordi și apoi deschise ușa vagonului. Întâi Jordi păru gata să vrea să
urce, dar apoi arătă ceva înăuntru care evident trebuie să-l speriat, iar unul dintre bărbați
începu să-l îmbrâncească înăuntru.
— Ce se întâmplă acolo? întrebă Josep.
Alți trei bărbați veniră la vagon și văzură cum Jordi se răsuci și ridică pumnul.
Bărbatul care stătea lângă Jordi scoase un cuțit și dintr-o singură mișcare îi tăie
beregata.
Josep holbă ochii de groază. Nu se poate întâmpla una ca asta, gândea el, dar Jordi deja
zăcea la pământ și în lumina galbenă a felinarelor sângele lui era întunecat pe zăpada
albă.
Lui Josep i se făcu negru în fața ochilor.
— Guillem, trebuie să facem ceva.
Guillem îl apucă de braț.
— Sunt prea mulți și încă mai vin. Stai liniștit, Josep, șopti el.
Doi bărbați îl ridicară pe Jordi și-l aruncară în vagon. Departe în stânga, Josep văzu cum
un alt grup îl încercuise pe Manei Calderon.
— L-au prins pe Manei.
Guillem îl trase pe Josep înapoi.
Trebuie să plecăm de aici. Repede. Dar să nu fugim.
Se întoarseră și traversară înapoi fără o vorbă liniile de tren. Pe cer era secera lunii,
înaltă și rece, dar noaptea era încă întunecoasă. Josep tremura. Își ascuți urechile și i se
făcu teamă să audă strigătele și umbletul continuu al pașilor repezi dar totul rămase liniștit.
Doar după ce lăsaseră bine în urmă liniile de tren, cuteză să deschidă iar gura.
— Guillem, nu înțeleg ce s-a întâmplat… Ce-a fost acolo?
— Nici eu nu înțeleg, Josep.
— Unde să mergem?
Guillem doar clătină din cap.
Trecură pe lângă ospătăria Metropolitano, iar Guillem își lăsă mâna pe brațul lui Josep
și se întoarse. Josep îl urmă înăuntru, unde bătrânul chelner tocmai ștergea o masă cu o
cârpă udă.
— Senyor… spuse Guillem. Putem vorbi cu patronul?
— Senyor Ruiz.
Chelnerul arătă cu bărbia în spate. În camera din dos îl văzură pe patron stând în fața
unui hârdău de aramă, cu mâinile băgate în apă până la coate.
— Senyor Ruiz, spuse Guillem. Ați fi atât de bun să ne angajați ca spălători de vase?
Fața roșie a bărbatului era uleioasă de la transpirație, dar încercă să-și ascundă bucuria
neașteptată din ochi.
— Cât?
 S-a căzut repede de acord. Masă, câțiva bănuți și posibilitatea de a dormi pe jos, după
plecarea celui din urmă client. Patronul își șterse brațele, își lăsă mânecile în jos și dispăru
în bucătărie. O clipă mai târziu Guillem și Josep își ocupaseră locul la hârdăul de spălat.
Se apucară zelos de treabă. Guillem spăla vesela cu apă erbinte și o limpezea cu apă
rece, iar Josep ștergea farfuriile curate și le stivuia.
Apa nu rămase mult timp fierbinte, așa că trebuiau să toarne mereu apă clocotită din trei
oale de pe grătarul a at deasupra focului și pe care le umpleau apoi cu apă de la mica
pompă de deasupra chiuvetei de piatră.
Ospătăria făcea afaceri bune. Farfuriile curate erau tot timpul înlocuite de cele murdare.
Din timp în timp, când în hârdău nu mai era loc pentru apă și lăturile erau reci și grăsoase,
vărsau apa de spălat în ulița din spatele ospătăriei și o luau de la capăt. Era cald în
cămăruța din spate și își dădură jos mai multe rânduri de haine.
Josep îl vedea în permanență pe Jordi în fața ochilor și retrăia iar momentele
înspăimântătoare. După un timp îi spuse lui Guillem: — Le-au luat gâtul martorilor.
Nu-și putea ascunde teama din voce.
Guillem se opri din lucru.
— Chiar crezi? Și el părea înspăimântat.
— Da.
Guillem îl privi palid la față.
— Și eu, spuse el și apucă următoarea farfurie.
La câteva ore după miezul nopții, Gerardo, bătrânul chelner, le aduse castroane cu
tocană din carne de capră și o bucată de pâine, cam veche, și se uită la ei cum înfulecau
totul cu lăcomie.
— Știu de ce vroiați să mergeți la gară, spuse el.
Ei îl priviră în tăcere.
— Voiați să săriți în tren și să călătoriți pe gratis. Am dreptate? Dar credeți-mă că în
Madrid nu se poate sări într-un tren. Tatăl meu Eugenio lucrează la căile ferate și mi-a
povestit că au acolo santinele cu ciomegi și controlează ecare vagon înainte de a părăsi
zona. V-ar cotonogi și v-ar arunca în închisoare. Ce trebuie să faceți voi, e să vă aruncați
într-un vagon de marfă, când trenul oprește undeva în afara orașului. Așa se face.
— Mulțumim mult, senyor, murmură Josep.
Gerardo dădu îngâmfat din cap.
— Un sfat bun la momentul potrivit, spuse el.

Dormiră în fața focului care pâlpâia încet. Se făcuse rece în ospătărie după stingerea lui,
dar aveau burțile pline și era mult mai bine pe podeaua murdară decât afară în iarna
neprietenoasă.
În dimineața următoare șterseră podeaua și măturară cenușa din cămin, înainte ca
Gerardo să vină dimineața la ospătărie și să-i răsplătească cu un mic dejun bun.
— Șeful vrea să mai rămâneți câteva zile și să ne ajutați, spuse el. Ruiz spune că, dacă
mai stați până la Anul Nou, o să se arate recunoscător.
Josep și Guillem se priviră unul pe altul.
— De ce nu? spuse Josep, și Guillem aprobă.
Petrecură mulțumiți următoarele zile ca spălători de vase la Metropolitano, pentru că
recunoscuseră, desigur, că odaia din spate era perfectă ca ascunzătoare. Chiar dacă
zgomotul clienților de la orele de vârf răzbătea până la ei, doar Gerardo le călca imperiul și
le permitea doar să se ducă la closetul de afară și să verse lăturile.
În noaptea Anului Nou, cu puțin înainte de miezul nopții, Gerardo le aduse o bucată de
torró. Când ceva mai încolo clopotele catedralei bătură de douăsprezece ori, își întrerupseră
treaba și mușcară cu poftă din prăjitura cu migdale. Și în timp ce oamenii părăseau
Metropolitano și îngRosau mulțimea de pe stradă, ei spălau mai departe farfurii, având încă
în gură gustul de migdale și miere.
Gerardo și Ruiz îi urmară pe clienți în stradă, iar la scurt timp Guillem se uită puțin prin
sală și găsi sub o masă un ziar uitat. Nu știa nici să scrie, nici să citească, așa că-i duse
imediat ziarul lui Josep. Acesta îl privi la lumina a două lumânări.
— Și?… Și? întrebă Guillem.
Josep tremura; nu știa dacă de frică sau de bucurie.
— Omul trăiește. E rănit, dar n-au reușit să-l omoare.
— Ah, mulțumesc lui Dumnezeu. Ce noroc pe noi, Josep!
— Numele lui este Juan Prim y Prats. Un adevărat grangur! Un general. Președintele
cortesului.
Guillem căscă ochii uimit.
— Iisuse! Sunt pomeniți carliștii?
— Nu. Aici scrie că este fostul Capita General din Puerto Rico și erou în războiul din
Maroc. Scrie…
Că e marchiz și conte de Reus. Și catalan, Guillem, născut în Reus!
— Zice acolo că miliția a tras în el?
— Nu, Guillem. Aici scrie că a fost atacat de necunoscuți sprijiniți de un grup de
complici.
Guillem se uită la el fără să priceapă nimic.
Mai erau și alte articole care se ocupau de întâmplarea aceasta.
— Mai scrie că Prim a fost o personalitate de frunte în mișcare, care a făcut-o pe regina
Isabel să abdice și să fugă în Franța.
Guillem dădu din umeri și Josep înțelese. În Santa Eulalia se auzea uneori despre
mașinațiile politice ale monarhiei, dar… influențau ele prețul strugurilor?
— Crezi că… atacanții… erau membri ai miliției, Guillem?
— Nu știu. Un om ca acesta, un om mare… un om puternici Cu siguranță că are
dușmani, nu crezi? Dar… cine știe dacă erau din miliție sau… de unde veneau. Probabil că
Pena nu e cu adevărat sergent. Probabil că nu e nici măcar carlist.
— Probabil că nici nu-l cheamă Pena, spuse Josep încet.
 VEȘTI

În ziua următoare, a doua zi a anului 1871, Guillem spuse: — Poate că ar trebui să mai
rămânem aici o vreme.
Josep era dispus să facă asta, pentru că îi plăcea siguranța unui loc și certitudinea
mâncării și căldurii, dar acestea trebuiau să vină altfel.
— Ruiz o să vă plătească totul, spuse Gerardo. A angajat-o pe fata fratelui său, ca să ne
ajute. E o șleampătă, dar muncește pe rupte și Ruiz are familie mare. Era ferm hotărât să
dea de lucru unei rude.
Totuși dorea să-i ajute pe cei doi.
— E clar că sunteți catalani. Și poate că sunteți interesați să vă întoarceți în est?
Străluci când ei dădură din cap.
— Un om pe nume Dario Rodríguez este un vechi client de-al nostru. Face șuncă. Și ce
șuncă!
Își sărută vârfurile degetelor.
— De ani întregi o cumpărăm de la el și o oferim clienților noștri. Mâine merge la
Guadalajara și pe drum își livrează șunca birturilor și prăvăliilor. Am vorbit cu el. Dacă îl
ajutați, e gata să vă ia cu el și să vă lase în La Fuente. La Fuente e o haltă unde trenurile
opresc puțin, pentru a se aproviziona cu apă și cărbuni. Mâine seară la nouă și zece oprește
acolo un marfar. Tatăl meu Eugenio spune că este un loc minunat ca să sari în tren, pentru
că în La Fuente nu sunt santinele cu ciomegi.
Pentru Josep și Guillem părea să fie o ocazie bine-venită.
Devreme în dimineața următoare, recompensați modest de Ruiz și cu un cadou de la
Gerardo – o pungă cu cârnați de porc, pâine și două bucăți mari de truita de carto și ouă,
oarecum veche – se urcară în căruța cu carne a lui Dario Rodriguez.
Rodriguez, care era la fel de trupeș ca și Ruiz, le explică regulile: — Voi mergeți în
spatele șuncii. La ecare oprire vă strig numărul șuncilor care trebuie livrate. Dacă e
comandată doar o șuncă, faceți cu rândul. Când sunt mai multe, le cărați amândoi.
Părăsiră astfel Madridul așezați pe o porțiune eliberată din fundul căruței, printre șuncile
a căror aromă îmbietoare vorbea despre secretele afumării și condimentării.

Se însera deja, când Rodriguez îi lăsă la depoul de cale ferată, o versiune mai mică a
celui din Madrid.
Josep observă neliniștit câțiva oameni care stăteau în umbra vagoanelor decuplate, dar
niciunul nu veni să-i alunge de acolo, atunci când se strecurară în spatele unuia dintre
vagoane.
Așteptarea era grea. Dar cu puțin înainte ca noaptea să se lase peste depou, veni urletul
monstruos al trenului care intra. Nu prea știau bine ce urmau să facă și de aceea tremurară
când trenul sosi scrâșnind, până când alți bărbați fugiră spre tren și văzură trase ușile
vagonului…
— Vino! spuse Guillem și fugi gemând, iar Josep îl urmă. Fiecare ușă de vagon pe lângă
care alergau părea să aibă lacăt de siguranță.
— Aici, spuse Josep în cele din urmă. Ușa scârțâi când au deschis-o. Imediat au fost
înăuntru și la închidere ușa scârțâi încă o dată.
— Mai mult ca sigur că au auzit toți, murmură Guillem. Într-o disperare mută, stăteau în
întunericul deplin așteptând paznicii cu ciomegi.
N-a venit nimeni.
Curând după aceea a fost o smucitură scurtă când trenul porni și se opri imediat. Apoi s-
a pus iar în mișcare și de această dată a mers mai departe.
Vagonul trăda foarte clar ce transportase ultima oară.
— Ceapă, spuse Josep și Guillem râse.
Sprijinindu-se de pereții laterali care se clătinau, Josep merse cu atenție de-a lungul
părții exterioare a vagonului, pentru a se asigura că nu mai împărțeau întunericul cu
altcineva. Dar vagonul nu mai avea nici alți călători, nici ceapă și când se a ă iar lângă
Guillem se simți ușurat.
La prânz căpătaseră pe gratis castroane cu supă de linte în bucătăria unui restaurant pe
care îl aprovizionaseră cu șuncă, așa că Josep încă avea în mână punga cu mâncare pe care
le-o dăduse Gerardo. După o vreme se așezară pe jos și începură să mănânce din cârnații și
pâinea care se întărise. Cele două truites se sfărâmaseră între timp, dar au savurat ecare
fărâmătură, după care s-au întins pe podeaua vibrând.
Josep trase un vânt.
— Ei bine… nu-i chiar așa de rău ca pârțurile lui Xavier.
Râsul lui Guillem sună oarecum încordat.
— Mă întreb pe unde este.
— Și unde sunt ceilalți, spuse Josep.
Se temeau ca nu cumva paznicii să controleze trenul în Guadalajara dar, când ajunseră
acolo cu puțin înainte de miezul nopții; nu veni nimeni să deschidă ușile în puținele minute
de ședere acolo, minute care lor li se părură lungi. În cele din urmă trenul plecă mai
departe și continua să țăcăne balansându-se, iar zgomotele și mișcarea produceau o muzică
ritmică, ciudată, care inițial îl ținu treaz pe Josep, iar pe urmă îl adormi molcom.
A fost trezit de scârțâitul ușii pe care Guillem tocmai o trăsese, astfel că lumina zilei se
prelinse în întuneric. Trenul se târa cu viteză bună printre ogoare. Guillem urina prin ușă și
în afară de o pasăre mare atârnând de cer, nu erau de văzut nici oameni, nici animale.
Josep era odihnit, dar foarte însetat și îi era din nou foame; regreta că nu păstrase ceva
din mâncarea lui Gerardo. Ședea pe jos cu Guillem și vedeau ferme, ogoare, păduri și orașe
trecând pe lângă ei. O staționare lungă, plină de teamă în Zaragoza, apoi Caspe… sate
mici, pajiști, câmpuri cu cereale, pământ pustiu nisipos…
Fluieră.
— Pământ întins, mmh? spuse el și Guillem aprobă.
Plictisit, Josep mai dormi trei sau patru ore.
Era după-amiază când Guillem îl zgâlțâi de umăr, să-l trezească.
— Tocmai am văzut o plăcuță, cinci ore de mers pe jos până la Barcelona.
Gerardo îi avertizase că mai mult ca sigur în Barcelona sunt paznici care controlează
trenul.
Au așteptat până când trenul s-a târât încet și greu peste o pantă lungă și apoi au sărit
îndemânatici prin ușa deschisă. Au stat un timp și au privit trenul care se îndepărta și apoi
au pornit la drum pe linia de cale ferată, în aceeași direcție în care pornise trenul. O
jumătate de oră mai târziu au ajuns la o porțiune de nisip paralelă cu linia și care le-a
ușurat mersul.
Plăcuța de pe un măslin abandonat anunța: — Cruïlles, o oră de mers pe jos.
Soarele strălucea cald, blând și curând își deschiseră hainele grele, le scoaseră și le
purtară pe braț. Cruïlles se dovedi un sat, o îngrămădeală de case văruite alb și câteva
prăvălii apărute acolo unde linia de tren se încrucișa cu strada pe care venise. Era și un
han, iar lor le era foame. Se așezară la o masă și Josep comandă trei ouă, pâine cu roșii și
cafea.
Femeia care îi servi îi întrebă dacă doreau și șuncă și ei zâmbiră, dar nu comandară.
Pe o masă din apropiere Josep găsi un ziar pe care îl luă imediat. În timp ce se întorcea
spre masă, începu să citească; mergea încet și se opri de două ori.
— Ah… ah…
— Ce-i? întrebă Guillem.
Povestea se afla pe prima parte a ziarului. Era încercuită cu negru.
— A murit, spuse Josep.
 DESPĂRȚIRE

Josep îi citi lui Guillem articolul cuvânt cu cuvânt, încet și cu vocea răgușită de
încordare.
Ziarul informa că prim-ministrul Juan Prim y Prats făcuse parte dintre bărbații care
fuseseră răspunzători pentru căderea reginei Isabel, reinstalarea unei monarhii și alegerea
unui membru al aristocrației italiene prin cortes – Amadeo Fernando Maria de Saboya – ca
nou rege al Spaniei.
La doar câteva ore după moartea generalului Prim, cel mai important susținător al lui,
Amadeo sosise la Madrid, pentru a se urca pe tron. Noul monarh hotărâse imediat patru zile
de doliu național pentru Prim și, stând în picioare lângă trupul neînsu ețit, depusese
jurământul că va respecta constituția Spaniei.
— Înseamnă că Guardia civil va aresta în curând mai multe persoane suspecte de
participarea la atentat, spuse Josep.
Guillem oftă.
Mâncară fără să simtă gustul și apoi plecară mai departe fără nicio țintă, doi bărbați
tineri aflați în același coșmar.
— Cred că ar trebui să mergem la Guardia civil, Guillem.
Guillem scutură îndârjit din cap.
— N-or să ne creadă că suntem doar niște prostănaci creduli. Dacă nu l-au prins pe Pena
sau pe ceilalți, vor fi foarte bucuroși să poată pune crima în spinarea noastră.
Mergeau tăcuți mai departe.
— Poate că erau carliști. Cine știe? Am fost aleși pentru că aveau nevoie de ăcăi proști
de la țară, din care să facă criminali, spuse Josep. Țărani disperați, fără lucru, pe care să îi
dreseze să se supună.
Guillem aprobă.
— Pena ne-a ales pe amândoi ca trăgători de mare precizie, pe tine și pe mine. Pe urmă
și-au dat seama că nu pot avea încredere în noi. Așa că au găsit pe alții care au tras în
nenorocitul ăla și l-au omorât, iar noi le-am părut destul de șireți să oprim un cal și să
aprindem un chibrit, spuse el ursuz. Nu ne putem întoarce în sat, continuă el. Oamenii lui
Pena – carliști sau ce-or ei – ar putea să ne caute. Poate că poliția deja ne caută! Armata,
miliția!
— Atunci, ce să facem? Ce putem face?
— Nu știu. Ar trebui să ne gândim bine, replică Guillem.
La lăsarea serii mergeau încă greoi și fără țintă de-a lungul liniei de tren, în direcția
Barcelonei.
— Trebuie să ne căutăm un loc pentru noapte, spuse Josep.
Guillem dădu aprobativ din cap. Din fericire vremea era blândă, dar în nordul Spaniei
era iarnă, ceea ce însemna că aerul se putea răci pe nepusă-masă.
— Cel mai important este să ne găsim un adăpost în cazul în care se pornește vântul,
zise el. Curând după aceea ajunseră la un mare loc de trecere zidit care ducea neîntrerupt
pe sub stradă și amândoi au fost de părere că era un loc potrivit.
— Acolo jos suntem în siguranță, afară de cazul unei averse, atunci ne înecăm, spuse
Josep, căci locul de trecere avea scopul de a dirija apa unui pârâu pe sub stradă și linia de
tren, cu toate că anii de secetă secaseră cursul apei. În interiorul tubului mare aerul era cald
și liniștit și era un sediment de nisip moale și curat.
Au avut nevoie doar de câteva minute pentru a aduna o grămadă de lemne plutitoare din
albia pârâului. Josep mai avea încă în buzunar câteva din chibriturile pe care i le dăduse
Pena și curând ardea un foc mic, vioi, care trosnea satisfăcător și răspândea căldură și
lumină.
— Cred că merg spre sud. Poate la Valencia sau Gibraltar. Poate chiar în Africa, spuse
Guillem.
— Bine. Mergem spre sud.
— Nu, mai bine merg singur spre sud, Josep. Pena știe că suntem buni prieteni. Și el și
poliția vor căuta doi bărbați tineri care călătoresc împreună. Unul singur este mult mai
puțin bătător la ochi prin împrejurimi, de aceea e mai sigur ca ecare dintre noi să
călătorească singur. Și ne vor căuta cu siguranță în apropierea locului de baștină, de-aia
trebuie să plecăm departe de Catalania. Dacă eu merg spre sud, tu trebuie să o iei către
nord.
Suna rațional.
— Dar nu cred că ar trebui să ne despărțim, spuse Josep încăpățânat. Dacă doi prieteni
călătoresc împreună și unul are necazuri, celălalt este acolo să-l ajute.
Se priviră unul pe altul.
Guillem căscă.
— Bine, hai să dormim. Mai vorbim mâine-dimineață.
Se lungiră alături de foc. Guillem adormise curând și sforăia tare, dar Josep stătu treaz
mult timp și mai punând câte un lemn pe foc, din când în când.
Când adormi în sfârșit, mormanul de crengi era aproape epuizat și din focul pâlpâitor
mai rămăsese doar un mic cerc de cenușă cu o inimă incandescentă.
Când se trezi, focul era rece și cenușiu, la fel ca și aerul.
— Guillem? zise el.
Era singur.
Guillem s-a dus să se pișe, în mod sigur, gândi el și adormi la loc.
Când se trezi iar, aerul era mai cald. Lumina soarelui pătrundea în locul de trecere.
— Hee, strigă el și sări în sus. Guillem? strigă. GUILLEM?
Ieși din trecătoare și o luă în sus pe stradă, dar în ambele direcții nu se vedea nicio
viețuitoare.
Deodată îl străbătu un gând, înhăță haina și constată cu ușurare că sulul de bancnote, pe
care i le dăduseră tatăl lui și Nivaldo, era încă acolo.
Dar… îl simțea altfel.
Când scoase sulul din buzunar și numără hârtiile, văzu că dispăruseră șapte pessetes –
jumătate din bani. Furate din buzunarul lui!
De prietenul lui!
Aproape leșinat de furie ridică pumnul spre cer.
„RUȘINE! NENOROCITULE! NENOROCIT BLESTEMAT!… EȘTI UN CRETIN, GUILLEM!”
urlă el.
 SINGUR

Fără un motiv anume se întoarse în locul de trecere ca un animal care se târăște în

vizuină și se așeză lângă cenușa focului mort din nisip.
Se bizuise mult pe Guillem. E adevărat că nu știa nici să scrie și nici să citească, dar după
Nivaldo, Guillem Parera era cel mai deștept om pe care îl cunoscuse. Josep știa foarte bine
cum îl împiedicase Guillem de la prostia de a se duce la Pena, la gara din Madrid și cum, tot
Guillem, își dăduse seama imediat că bucătăria ospătăriei Metropolitano era un refugiu
sigur pentru ei. Josep nu se considera destul de șiret și nu știa dacă singur ar putut
supraviețui.
În timp ce își îndesa sulul subțire de bancnote într-o șosetă, îi veni ideea că Guillem i-ar
putut fura toți banii și realiză că Guillem făcuse din greutățile lor de atunci un fel de
competiție.
Acum începe ecare cu aceeași sumă de bani. Să vedem care dintre noi merge mai
departe.
Asta îl înfurie iar și furia era mai puternică decât teama lui, astfel că acum putea părăsi
siguranța temporară a trecătorii. Împotriva soarelui care sclipea cald, urcă la suprafață și
porni la drum.
Era doar de câteva ore pe drum, când ajunse într-un loc unde șina, care ducea în direcție
estică spre Barcelona, se încrucișa cu șinele care duceau spre nord și sud. Chiar dacă nu-i
plăcea să recunoască, trebui să recunoască acum că Guillem avusese dreptate cu câteva
lucruri în privința diferenței lor de opinii cu o seară înainte. Nu se putea întoarce în Santa
Eulalia. Ar periculos pentru el și să meargă la Barcelona, chiar periculos, să rămână în
Catalania.
Coti spre stânga și urmă noile șine spre nord.
Acum se simțea îndreptățit să-i urmeze sfatul lui Guillem; orișicât, gândi el, plătise
pentru asta.
Nu știa unde opresc trenurile sau unde ar putut sări în ele fără pericol, dar când ajunse
la o colină lungă, abruptă, urcă până sus, aproape de vârf, se lungi sub un copac și așteptă.
Aproape o oră mai târziu auzi un vuiet și un huruit slab și urletul îndepărtat al
uieratului, iar speranțele și așteptările lui crescură. La urcatul dealului, trenul încetini din
ce în ce mai mult, așa cum sperase. Când îl ajunse ar putut sări chiar ușor, dar trenul era
alcătuit exclusiv din vagoane de persoane și de aceea nu-i folosea la nimic.
De la ferestrele compartimentului supraaglomerat de clasa a treia oamenii îl ținteau cu
privirea.
La mai puțin de o oră auzi iar zgomotele trenului și de data aceasta era exact ceea ce
așteptase, un marfar lung. În timp ce trecea pe lângă el văzu un vagon cu ușa pe jumătate
deschisă și fugi de-a lungul trenului și se aruncă îndemânatic pe podeaua vagonului.
Când se răsuci și se ridică în spațiul întunecat, constată că s-ar resemnat foarte bine cu
mirosul de ceapă, dar vagonul acesta duhnea a urină stătută. Acesta era probabil unul
dintre motivele pentru care paznicii își agitau bâtele când descopereau călători clandestini,
se gândi el. Pe urmă, cineva spuse încet:
— Hola.
— Hola.
 Când lui Josep i se obișnuiră ochii cu întunericul îl văzu pe cel care vorbea șezând într-
un colț, un bărbat subțiratic cu o barbă îngustă, întunecată.
— Eu sunt Ponc.
— Josep.
— Merg doar până la Figueres.
— Eu rămân în tren. Vreau să merg în Franța, să-mi caut de lucru acolo. Știi vreun oraș
unde aș putea găsi de lucru?
— Ce fel de muncă ai făcut?
— Vin de la o podgorie.
— Ei, sunt multe podgorii.
Bărbatul clătină din cap.
— Dar peste tot sunt vremuri grele.
Se opri gânditor.
— Știi valea Orb?
— Nu, senyor.
— Am auzit că acolo e mai bine, o vale cu climă proprie, iarna mai cald decât în
Catalania, cele mai bune condiții pentru struguri. Acolo sunt multe podgorii. Poate e chiar
și de lucru.
— Cât de departe e valea asta?
Celălalt ridică din umeri.
— Poate că cinci ore de la graniță. Trenul merge direct acolo.
— Trenul ăsta?
Omul scoase un fornăit.
— Nu, cu trenul ăsta se ajunge doar până aproape de graniță. Cei care au născocit
lucrurile astea în Madrid au făcut șinele spaniole mai late, pentru ca francezii, în cazul în
care s-ar hotărî să vină peste noi, să nu poată aduce trupe și arme cu trenurile. De aceea
trenul acesta se oprește la graniță. Trebuie să mergi mai departe pe jos și în Franța să sari
într-un alt tren.
Josep aprobă și reținu detaliile.
— Ar mai trebui să știi că la graniță controlează ecare vagon. Trebuie să ții neapărat
seama să părăsești trenul acesta la un sfert de oră după ce traversează orașul Roses – în
niciun caz mai târziu. Întâi o să vezi un turn mare de apă, alb, pe urmă trenul încetinește la
o pantă. Acolo trebuie să sari.
— Mulțumesc mult.
— Pentru puțin. Dar acum vreau să dorm, deci gata cu vorbăria.
Josep se așeză aproape de ușa deschisă a vagonului. În alte condiții ar dormit și el, dar
era prea nervos. Cu vârful pantofului său drept își pipăi cele șapte pessetes în șoseta
stângă, pentru a se asigura că mai sunt acolo. Nu-și luă ochii de la grămada zăcând, care
era tovarășul lui de călătorie, în timp ce trenul trecea culmea dealului și accelera
clătinându-se și duduind pe partea cealaltă a colinei.
 DRUMEȚIE

După trei ore părăsi trenul fără nicio greutate și o luă de-a lungul unei străzi șerpuite
care ducea prin soarele cald direct către scânteietoarea și strălucitoarea Mare Mediterană.
Trecu pe lângă o duzină de bărci pescărești prinse cu odgoane pe plajă și curând după
aceea stătea în mijlocul unei plaça, unde constată că vinerea se ținea piață. Stomacul lui
gol chiorăia când trecu pe lângă sobele cu cărbuni pe care clocoteau pui, pește și carne de
porc, umplând aerul cu arome delicioase.
În cele din urmă își cumpără un castron mare cu mâncare picantă de năut, pe care o
mâncă încet și cu o plăcere imensă, rezemat de un zid de piatră.
Lângă el era o bătrână cu un morman de pături de vânzare și, după ce a mâncat, Josep a
dus castronul înapoi și s-a îndreptat spre ea. Atinse o pătură și o ridică, simțind aproape cu
venerație grosimea ei moale. Când o desfăcu, văzu că era destul de mare și su cient de lată
pentru două persoane. Știa foarte bine că o asemenea pătură ar de mare ajutor pentru
cineva constrâns să doarmă sub cerul liber.
Bătrâna îl privea cu ochii pricepuți ai unei negustorese.
— Cea mai nă lână și de la războiul celei mai bune țesătoare, fata mea. Un adevărat
chilipir pentru tine… o pesseta.
Josep oftă și dădu din cap.
— Cincizeci de cèntims? întrebă el, dar bătrâna scutură disprețuitor din cap și ridică
mâna pentru a respinge orice negociere.
El se întoarse dar apoi se opri.
— Poate șaizeci?
Ochii vicleni îl priviră cu reproș în vreme ce scutură iar din cap.
— Știi pe cineva care are nevoie de un muncitor bun?
Ea clătină din cap.
— Nu e de lucru pe aici.
Și astfel Josep plecă mai departe. Pe când se a a în afara câmpului ei vizual, scoase
monedele din buzunarul hainei și numără șaptezeci și cinci de cèntims. Pe urmă se întoarse
la bătrână și-i întinse banii.
— Asta-i tot ce pot cheltui. Nicio cèntim mai mult.
Mai încercă o ultimă ofertă și mâinile ei avide înhățară monedele. Le numără și oftă și,
când el o rugă să-i dea bucata de frânghie pe care o găsise în spatele păturii, se înduplecă.
Josep rulă pătura, o legă cu frânghia la ambele capete și își puse sulul pe umeri.
— Bunico, unde e pichetul de frontieră?
— Ia-o pe strada care traversează orașul, te duce direct la pichet. E doar la o jumătate de
oră distantă.
El o privi și se hotărî să-și asume riscul.
— Dar nu vreau să trec granița pe la pichet.
Ea zâmbi.
— Sigur că nu vrei, drăguțule, puțini oameni cu minte vor asta. Nepotul meu o să-ți arate
drumul.
Douăzeci de cèntims.
Josep mergea la oarecare distanță în spatele băiatului uscățiv, care se numea Feliu.
Făcea parte din învoială să plătească înainte și să nu meargă împreună. Traversară orașul
și merseră apoi prin câmp deschis, mereu cu vedere la mare. Foarte curând Josep descoperi
pichetul de graniță, o barieră de lemn de-a lungul străzii, completată de oameni în
uniformă care puneau întrebări călătorilor. Ar vrut să știe dacă numele și descrierea lui
fuseseră date grănicerilor. Chiar dacă nu, n-ar putea trece prin pichet, pentru că ar vrea să-
i vadă actele și permisul.
Feliu mergea direct către pichet și Josep îl urma cu neliniștea crescând. Poate că bătrâna
și copilul îl duseseră direct spre închisoare, ca un contraserviciu pentru banii de la el și
pentru mai mulți bani de la grăniceri, drept mulțumire pentru predarea unui contrabandist.
Dar în ultima clipă Feliu coti spre stânga pe o cărare îngustă, prăfoasă și când Josep
ajunse la cărare, o luă și el pe acolo.
Au mai mers câteva minute, pe urmă Feliu se opri, ridică o piatră și o aruncă în dreapta.
Era semnul convenit și băiatul plecă voinicește de acolo, fără a se mai uita măcar unul la
altul.
Când Josep ajunse la locul spre care aruncase băiatul piatra, văzu o cărare încă și mai
strâmtă, care ducea de-a lungul marginii unui câmp cu ceapă înțelenit acum iarna și coti pe
ea. Cepele neculese își scoteau din pământ degetele verzi și el culese câțiva bulbi. Erau tari
și amari când îi mâncă în timpul mersului.
Câmpul de ceapă a fost ultimul ogor pe care l-a văzut, căci în spatele văioagei erau
dealurile des împădurite. Mai merse aproape o oră înainte de a ajunge la o bifurcare.
Nu era nicio tăbliță care să indice direcția, nici Feliu și nici altcineva căruia să-i ceară
sfatul. O luă pe drumul din dreapta și la început nu văzu nicio diferență față de cărarea
precedentă. Totuși observă încet că poteca devenea din ce în ce mai îngustă. Uneori părea
să dispară, dar de ecare dată recunoștea în fața lui urme pe care alți drumeți le lăsaseră
printre copaci.
Dar pe urmă cărarea n-a mai putut fi văzută deloc.
Josep merse mai departe prin pădure, cu credința fermă că va regăsi imediat drumul așa
cum mai făcuse și înainte. Când în sfârșit a trebuit să recunoască că nu se vedea nicăieri
nici cea mai mică indicație referitoare la vreo potecă în pădure, încercă să se întoarcă și să
ajungă la cărarea de la bifurcare pe care o luase dar, oricât se strădui, nu mai putu să
găsească drumul pe care venise.
— Merda! spuse el tare.
O vreme se mișcă fără țintă prin pădure, dar nu văzu nicio cărare. Și, mai grav, pierduse
orice orientare. Când, în sfârșit, ajunse la un pârâiaș susurător, se hotărî să îl urmeze. Pe
lângă ape se construiesc deseori case, chibzui el, poate dau peste vreuna.
Înainta cu greutate, îl împiedicau pomișori și arbuști. Trebui să se cațăre peste copaci
doborâți sau să se târască pe sub ei și să ocolească câteva povârnișuri. De mai multe ori
trecu pe lângă râpe adânci, stâncoase, doar pământ scormonit și piatră. Spinii îi zgâriau
brațele, nu mai avea aer și era pe rând când nervos, când înfricoșat.
Pe urmă pârâul dispăru într-un tub de lemn, un trunchi de copac lung, scobit. Și tubul
ducea fără întrerupere pe sub o stradă.
Era o stradă bună, în momentul acela într-adevăr părăsită, dar – care ducea undeva!
Imens de ușurat se așeză în mijlocul străzii și privi semnele de viață: brazdele roților de
căruță, urmele de copite din praf. Mergând nestânjenit pe această stradă, ultima luptă cu
pomii și tu șurile era plăcere pură. După scurt timp, poate zece minute, găsi o dovadă că se
a a în Franța, o tăbliță bătută în cuie pe un copac: „Ville d’Elne, 11 km.” Pe ultimul rând
era scris mic: „Province du Roussillon.”
 TOVARĂȘI DE CĂLĂTORIE

În Perpignan găsi liniile de cale ferată. Era un oraș cu clădiri impozante, multe dintre ele
medievale și, din cauza țiglelor înguste care fuseseră folosite la construcția lor, de un roșu
întunecat. Era un cartier cu case arătoase lângă zone neîngrijite cu străzi strâmte, murdărite
de gunoaie, deasupra cărora atârnau frânghii pline de rufe, sălașurile țiganilor și ale altor
oameni sărmani. Era și o catedrală impozantă, în care Josep dormi în prima noapte pe o
bancă. Zile întregi pe urmă își petrecu diminețile întrebând de lucru în prăvălii și hanuri,
dar mereu fără succes.
După-amiaza devreme urmă șinele de tren care ieșeau din oraș până la un loc potrivit și
așteptă acolo. Când apăru un marfar, ritualul era deja cel obișnuit. Căută un vagon cu ușa
parțial deschisă, fugi pe lângă tren și se aruncă înăuntru.
Când se puse din nou pe picioare, văzu că în vagon se aflau deja patru bărbați.
Trei dintre ei îl încercuiseră pe al patrulea pe podea.
Doi dintre bărbații care stăteau în picioare erau mari și puternici și aveau capete
rotunde, enorme, al treilea era mijlociu și subțire, cu o față de șobolan. Cel de-al patrulea
bărbat se ghemuise pe mâini și genunchi. Unul dintre bărbații puternici, ai cărui pantaloni
se lăsaseră în jos, îl apucă de ceafă cu o mână pe cel îngenuncheat, o împinse pe cealaltă
sub burta lui și îi ridică puțin șezutul gol.
În prima secundă Josep privi totul ca pe un tablou. Cei din picioare îl priveau uimiți.
Omul de pe podea era mai tânăr decât ceilalți, poate de o seamă cu Josep. Văzu că avea
gura deschisă și fața schimonosită, de parcă ar fi țipat mut.
Bărbatul care îl ținea pe cel mai tânăr nu-l lăsă să scape, dar ceilalți doi se întoarseră
spre Josep, care se întorsese și el.
Și sări din vagon.
Nu era o săritură pe care să o pregătit. Nu-și găsi echilibrul când picioarele ajunseră pe
pământ și era ca și când pământul sărise cu putere pe el. Căzu în genunchi, se izbi cu burta
de pământ și alunecă pe zgură, iar șocul îi scoase aerul din piept, astfel că pentru un scurt
moment cumplit se luptă să respire.
Rămase lungit în murdărie în timp ce vagonul huruia mai departe pe lângă el. Întregul
tren trecu pe lângă el și plecă de acolo și în sinea lui îl blestemă pe Guillem, pentru că îl
lăsase singur la greu, în neputința lui. Întâi se auzi zgomotul locomotivei, care apoi se
pierdu în depărtare, la fel ca și țăcănitul vagonului.
 UN STRĂIN ÎNTR-O ȚARĂ ÎNDEPĂRTATĂ

Pe urmă nu se mai gândi la o călătorie cu trenul, ci porni la drum fără să știe exact
încotro, tremurând mereu de frig și întrebând de lucru acolo unde se a a. Se obișnuise cu
respingerile, curând nu-l mai deranjau și nu mai auzea frazele așteptate. Speranțele lui nu
se mai îndreptau acum către autoaprovizionare și un viitor asigurat, curând a fost vorba
doar de a găsi în ecare zi ceva de mâncare și un loc sigur pentru dormit. Cu ecare zi se
simțea tot mai străin. În provincia Roussillon oamenii încă mai vorbeau catalana aproape
la fel cum făceau ei în Santa Eulalia, dar din ce mergea mai departe spre nord găsea în
limbă tot mai multe cuvinte și expresii franțuzești. După ce traversă granița către provincia
Languedoc mai putea să înțeleagă și să se facă înțeles, dar accentul și modul lui ezitant de a
vorbi îl stigmatizau ca străin.
Oamenii erau dispuși să-i accepte banii spanioli, dar îl chinuia faptul că trebuia să-și
chibzuiască cei câțiva bănuți. Să plătească pentru o cazare nici nu-i trecea prin minte. Își
căuta catedrale care de cele mai multe ori erau deschise întreaga noapte pentru credincioși
și îi ofereau puțină lumină și o bancă de întins. Dormea și prin biserici din când în când,
dar multe biserici erau închise peste noapte. Într-o parohie preotul l-a luat dimineața la
casa parohială și i-a dat să mănânce terci, în timp ce într-o alta, un preot tânăr, furios l-a
trezit cu zgâlțâituri puternice de umăr și l-a izgonit noaptea din biserică. Când trebuia, se
înfășură în pătura lui și dormea în aer liber pe pământ, dar căuta să evite asta, pentru că
de mic se temea de șerpi.
Foarte curând se hotărî să cumpere doar pâine și căuta brutării care dădeau ieftin
baguettes vechi. Bețele deveneau repede tari și rezistente ca lemnul și el își tăia bucățele
mici cu cuțitul și rodea mergând din pâine, ca dintr-un os.
Pe o stradă din orașul Beziers se sperie la vederea unui grup de bărbați cu ochi
inexpresivi, în uniforme de deținuți, cu dungi late. Erau încătușați cu lanțuri prinse de
glezne și munceau cu lopeți, cazmale și ciocane grele; câțiva dintre ei sfărâmau blocuri de
piatră în bucăți, pe care alții le repartizau pe stradă și le comprimau pentru a forma un
tablier.
Paznicii în uniformă purtau inte mari cu o rază de acțiune mai mare decât celelalte
arme cu care trăsese Josep în asociația de vânătoare; credea că o încărcătură dintr-o
asemenea armă putea rupe în două un bărbat. Paznicii păreau plictisiți în timp ce deținuții
lor, a ați continuu sub privirea lor aspră și vigilentă, munceau calm dar zelos, cu fețele
goale, cu torsurile în mișcare, cu picioarele totuși aproape imobile, din cauza lanțurilor.
Josep rămase pe loc și îi privi fascinat. Știa că ar avea aceeași soartă în cazul în care ar
fi prins.

Când în acea noapte dormi în Cathedrale de St. Nazaire din Beziers, avu pentru prima
dată acest vis. Acolo era bărbatul cel puternic, care tocmai se urcase în trăsură; Josep îi
văzu fața foarte clar. Era și asociația de vânătoare care urmărea trăsura pe bulevardele
întunecoase, acoperite cu zăpadă și, de îndată ce au cotit pe o stradă nouă, Josep aprinse
un chibrit. Pe urmă, unul dintre țintași stătea lângă el și trăgea încontinuu, iar Josep văzu
gloanțele căzând și dispărând în carnea bărbatului îngrozit din trăsură. Se trezi scuturat de
un bărbat în vârstă, ale cărui rugăciuni erau deranjate de geamătul lui.
În acea zi drumețea în afara orașului Beziers în ținutul muntos. În împrejurimile
țărănești își putea cumpăra mâncarea doar în mici prăvălii, care adesea nu aveau deloc
pâine, astfel că trebuia să plătească pentru brânză sau cârnați și banii lui păreau să se
topească. O dată a fost lăsat să spele vasele într-un han mic, murdar și primi pentru asta
trei cârnați subțiri și o farfurie cu linte fiartă.
Era mereu obosit și ămând. Și ecare zi se contopea cu următoarea, se zăpăcea tot mai
tare și mergea unde îl duceau picioarele. La unsprezece zile după trecerea graniței mai avea
doar o pesseta, o bancnotă șifonată căreia îi lipsea un colț. Să găsească de lucru, înainte de
a cheltui ultimii bani, era cel mai important.
Câteodată amețea din cauza hranei insu ciente și îi era teamă că foamea îl va împinge
să ia ceva pentru care nu putea să plătească, o baguette sau o bucată de brânză,
inevitabilul furt din disperare, care i-ar pune lanțurile de glezne și dungile pe spate.

A șul arăta în două direcții, pe o săgeată spre est era scris „Beziers, 16 km”, și pe cea
către vest „Roquebrun, 5 km.”
Mai auzise o dată numele acestui sat – și își aminti de cei doi francezi care veniseră în
Santa Eulalia pentru a cumpăra vin. Unul dintre ei spusese că era din Roquebrun. Era
bărbatul care zisese că îi plăcea felul în care lucra Josep. Fontaine? Nu, ăsta era numele
bărbatului mai înalt. Celălalt era mai mic și mai robust. Oare cum se numea?
Josep nu-și putea aminti.
Dar o jumătate de oră mai târziu, numele îi veni în minte și el rosti tare:
— Mendès. Léon Mendès.
Văzu satul Roquebrun înainte de a ajunge la el, un sat confortabil lipit de panta unui
munte mic. Era îmbrățișat pe trei părți de serpentina unui râu, pe care Josep îl traversă pe
un pod boltit din piatră. Aerul era blând și frunzișul de un verde opulent. Portocalii
mărgineau malurile. Satul era curat și îngrijit; pretutindeni erau mimoze care în oreau
iarna, unele ori pufoase arătau ca niște păsări roz, însă cele mai multe în oriseră deja ca
niște cascade albe.
Un om cu un șorț de piele mătura caldarâmul în fața unei mici cizmării, iar Josep îl
întrebă dacă îl cunoaște pe Léon Mendès.
— Firește că îl cunosc.
Cizmarul spuse că podgoria lui Mendès se a a în depresiune, la ceva mai mult de o oră
afară din Roquebrun. Îi arătă lui Josep străduța care îl ducea acolo.

Podgoria era la fel de îngrijită ca și satul, trei atenanse impunătoare și o casă, toate din
piatră și cu acoperiș de țiglă. Toate zidurile erau acoperite de iederă și ținutul care se
întindea în jurul caselor – două coaste abrupte de deal și o vale plată – era plin cu butuci de
vită.
Bătu la ușă, probabil prea temător, căci nu răspunse nimeni. Tocmai se gândea dacă să
mai bată o dată când ușa a fost deschisă de o femeie de vârstă mijlocie, cu părul alb și o
fată rotundă, roșie.
— Oui?
— Aș vrea să vorbesc cu Léon Mendès, dacă sunteți bună, madame.
 — Cine ești?
— Josep Álvarez.
Ea îl privi rece.
— Așteaptă aici.
Câteva clipe mai târziu el veni la ușă, exact așa cum îl ținea minte Josep, un bărbat mic,
rotofei, ordonat – poate chiar exagerat – îmbrăcat, cu părul perfect pieptănat. Stătea în ușă
și îl privea întrebător pe Josep.
— Monsieur Mendès, sunt Josep Álvarez.
Un moment de tăcere.
— Poate că vă amintiți de mine. Josep Álvarez? Fiul lui Marcel Álvarez din Santa
Eulalia?
— În Catalania?
— Da. Ați vizitat în toamnă podgoria noastră. Mi-ați spus că sunt un muncitor bun, un
lucrător extraordinar. V-am rugat să mă angajați.
Bărbatul aprobă din cap. Nu-l invită în casă, ci ieși el afară și trase ușa după el. Stătea
pe piatra lată, întinsă, care servea drept prag și îl privea cu o ușoară suspiciune.
— Îmi amintesc. Și acum îmi aduc aminte și de tine. Ți-am spus că n-am ce să-ți dau de
lucru. Ai bătut tot drumul ăsta lung în speranța că apariția ta personală îmi va schimba
părerea?
— O, nu, monsieur! Eu – a trebuit să plec, știți. Vă asigur că eu… chiar sunt din
întâmplare aici…
— A trebuit să pleci? Atunci… ai… comis un pas greșit, ai făcut ceva rău, de aceea a
trebuit să fugi?
— Nu, monsieur, n-am făcut nimic rău…
Un alt moment de tăcere.
— N-am făcut nimic rău!
Mâna lui se strânse în jurul brațului lui Léon Mendès, dar acesta nu tresări și nici nu se
dădu înapoi.
— Am fost nevoit să văd cum alții făceau ceva rău. Am văzut ceva îngrozitor, o
fărădelege și cei care au făcut-o știau că văzusem. A trebuit să fug ca să rămân în viață.
— Adevărat? întrebă blând Mendès.
Îi luă mâna lui Josep de pe brațul lui și făcu câțiva pași mici către el. Ochii severi închiși
la culoare păreau să-l străpungă pe Josep.
— Atunci ești un om bun, Josep Álvarez?
— Așa sunt! strigă Josep. Așa sunt. Așa sunt…
Și deodată, spre groaza lui, spre marea și copleșitoarea lui rușine, plânse răgușit și
puternic ca un copil mic.
Păru să dureze ani, o eternitate… Doar neclar simți cum Mendès îl bătu pe umăr.
— Te cred că așa ești.
Așteptă până când Josep își veni iar în fire.
— Mai întâi, presupun că ai nevoie să mănânci ceva. Pe urmă o să-ți arăt unde vei
dormi. Și, în sfârșit…
Strâmbă din nas și zâmbi.
— O să-ți dau o bucată din cel mai tare săpun maro pe care îl putem găsi, iar râul are
destulă apă de spălat.
 Două zile mai târziu Josep stătea dis-de-dimineață pe panta abruptă a unuia dintre
dealuri. Avea o nouă proprietăreasă, o văduvă care arăta bine, cu un soț mort căruia îi
aparținuseră hainele uzate dar curate, pe care le purta Josep acum, chiar dacă la burtă îi
erau prea largi iar la mâini și picioare prea scurte.
Avea un cosor în cingătoare și o sapă în mână și privea lungul rând de viță-de-vie.
Pământul era mai roșu decât cel al tatălui său dar la fel de pietros. Léon Mendès îi spusese
că, din cauza climei blânde din valea Orb, vița tunsă dădea mai devreme frunze și lăstari
decât plantele pe care le avea tatăl lui. Josep știa că erau soiuri de vie pe care nu le
cunoștea și aștepta deja nerăbdător să vadă diferențele la frunze și fructe.
Părea nou-născut.
Și asta nu numai pentru că era sătul și dormise bine, se gândi el. Puterea se înălța în el
direct din pământ, așa cum se întâmplase și în Santa Eulalia. Stătea într-o podgorie sub
soarele binevoitor și făcea lucruri care îi erau familiare, pe care le știa bine și uneori – când
nu auzea pe nimeni vorbind franceza asta ciudată, sau dacă nu se gândea că aici nu existau
micuți păroși care să hrănească butucii de viță pe sub lutul rozaliu – se putea destinde în
așa fel încât să-și închipuie că este acasă.
 Partea a patra

PĂMÂNTUL FAMILIEI ÁLVAREZ

Santa Eulalia
2 octombrie 1874
 BUTUCI DE VIȚĂ PICTAȚI

În prima toamnă după întoarcerea lui, Josep a simțit o bucurie nouă când s-au schimbat
frunzele butucilor săi de viță. Nu se întâmpla în ecare an și nu știa ce declanșa această
schimbare – după-amiezile calde ale toamnei târzii în combinație cu nopțile mai răcoroase?
Anumite legături ale soarelui, vântului și ploii? În toamna asta s-a întâmplat iar și ceva în
el se bucura. Frunzele Ull de Llebre arătau dintr-odată o multitudine de tonuri coloristice, de
la portocaliu la roșu strălucitor, splendidele frunze verzi de Garnatxa deveniseră galbene cu
vinișoare galben-maronii și frunzele Samsó aveau un verde întunecat cu vinișoare roșii. Era,
de parcă butucii viței-de-vie înfruntau moartea iminentă, dar pentru el toate acestea erau o
parte a noului început și, mânat de o emoție liniștită, o luă printre rândurile viei.
Prima recoltă de pe propriul lui pământ i-a adus un venit mai mare decât ar fost
normal pentru via năpădită de buruieni a tatălui său, mulți dintre struguri aveau boabele
mari cât jumătate din degetul mare întins al unui bărbat și de un purpuriu întunecat și toate
soiurile aproape plesneau de must, pentru că într-un moment nepotrivit plouase prea mult.
Că mustul nu era chiar minunat, le era egal țăranilor, care îl vindeau ieftin și în cantitate
mare. Afacerile din prăvălia lui Nivaldo mergeau bine și oamenii pe care îi întâlnea Josep
în sat păreau mai vioi și zâmbeau mai mult decât de obicei.
Josep vorbi cu Quim Torras să-și unească forța de muncă pentru cules, iar vecinul lui
ridică din umeri și zise:
— De ce nu?
După multă chibzuială și nesiguranță, cuteză să meargă și la via lui Valls și îi făcu Mariei
del Mar aceeași propunere. Femeia a avut nevoie doar de o secundă pentru a spune Da și în
graba ei de a răspunde și după felul în care i s-a luminat fața, Josep observă că o apăsase
perspectiva de a culege strugurii fără ajutor și de a-i stoarce.
Deci și-au cules strugurii împreună și au tras cărți pentru a stabili ce recoltă să fie culeasă
mai întâi. Quim a câștigat cu valetul de cupă, Maria del Mar a tras nouă de pică și Josep
șaptele de caro, astfel că el era cel mai tare amenințat ca o furtună târzie, grindina sau o
ploaie violentă să-i distrugă strugurii, înainte de a putea fi storși.
Dar vremea ținu și au început cu strugurii lui Quim. Cu toate că toți trei aveau parcele la
fel de mari, recolta lui Quim era cea mai slabă. Era un țăran rău și leneș. Buruienile îi
sufocaseră via și avea mereu ceva de făcut care îl împiedica să ia sapa în mână – de
exemplu să se plimbe cu bunul lui prieten părintele Felipe sau să joace cu el diferite jocuri,
sau să umble prin mâlul râului ca să vadă cât de scăzută mai era apa, sau să stea în plaça și
să discute ce se poate face pentru a repara poarta nearătoasă a bisericii. Jumătate din via
lui era Garnatxa, butuci foarte bătrâni, cu boabe negre, destul de mici. Când Josep gustă
câteva pentru a-și stinge setea, le simți aroma bogată și savuroasă, dar văzu și că Maria del
Mar trebui să-și ascundă mânia la vedea lor. Cei trei vecini nu dădeau atenție buruienilor
care creșteau sălbatice, retezau pur și simplu strugurii și duceau apoi la presa comună jalnic
de puținele roabe pline cu fructe, dar Quim era mulțumit.
Via Mariei del Mar arăta chiar mai bine decât pe vremea când o lucra Valls, cu toate că
defunctul ei soț fusese un viticultor bun. Josep arase cu catârul spațiile dintre rânduri și
plivitul Mariei del Mar menținuse rândurile aproape fără bălării. Avea o recoltă mare și cei
trei au fost nevoiți să muncească zdravăn pentru a o culege. Francesc era încă prea mic ca
să-și amintească de ultimul cules, așa că a rămas mereu în apropiere, urmărind atent totul.
De câteva ori Maria i-a vorbit destul de dur.
— E băiat bun, Marimar. Îmi place să e pe lângă mine, îi spuse Quim și zâmbi degajat,
pe când își descărca coșul în roabă.
Dar ea nu răspunse la zâmbetul lui.
— Trebuie să învețe că n-are voie să fugă printre picioarele cuiva.
Nu-l dădăcea pe Francesc, dar Josep observase cum își lua copilul în brațe și cum vorbea
cu el drăgăstos. Ochii lui o susțineau, își creștea băiețelul fără tată și în același timp muncea
greu și neîntrerupt.
Când ceva mai târziu Quim s-a dus la closetul de afară, Josep se întoarse spre ea.
— Am auzit că te-a păcălit angrosistul de vin.
Ea se ridică de la un butuc care atârna greu de struguri și îl privi inexpresiv.
Josep mai vorbi ceva jenat.
— Deci, când vine Clemente Ramirez în Santa Eulalia cu butoaiele lui de oțet goale, i-aș
spune că odată cu via tatălui meu am cumpărat-o și pe a lui Valls. În felul acesta trebuie să
plătească prețul normal pentru vin.
— De ce vrei să faci asta?
El clătină din cap și ridică umerii.
— De ce n-aș face-o?
Ea îl privi direct în ochii, ceea ce îl făcu să se simtă încurcat.
— Nu vreau nimic în schimb, spuse el brutal. Bani, sau… altceva. Clemente e zgârcit. Mi-
ar da satisfacție să-l fac să sângereze.
— Sunt un viticultor la fel de bun ca orice bărbat, spuse ea amar.
— Mai bun decât cei mai mulți. Oricine are ochi în cap poate să vadă ce greu muncești și
cât ești de pricepută.
— Bine, spuse ea în cele din urmă și se întoarse să plece.
Josep se simți ciudat de ușurat când ea își reluă lucrul, dar un simplu cuvânt de
mulțumire n-ar fi fost nelalocul lui, se gândi el morocănos și se apucă de lucru.

Când două zile mai târziu au început culesul în via lui Josep, căzu ploaia câteva ore
dimineață, dar a fost doar o burniță blândă care a perlat strugurii și i-a făcut încă și mai
frumoși. Cei trei vecini au muncit foarte bine împreună, căci între timp ecare a învățat
ritmul de lucru al celorlalți. Josep, care era obișnuit să muncească singur, aproape regretă
când toți strugurii lui au fost storși și mustul dădea pe dinafară în marile butoaie din șură.
Le mulțumi vecinilor săi și își zise că datorită micului popor lăsase cu bine în urma lui prima
recoltă.

Când după un timp apărură Ramirez și două ajutoare de-ale lui cu căruța lor mare, plină
de butoaie, angrosistul risipi o grămadă de cuvinte de laudă și simpatie pentru noul
proprietar al podgoriei.
Josep îi mulțumi.
— Să fiu sincer, am preluat și via lui Valls.
Clemente își înclină capul și îl privi cu buzele încrețite.
Josep aprobă din cap.
 — Aha… tu și ea?…
— Nu, am cumpărat gospodăria.
— Și… ea unde pleacă acum?
— Nicăieri. Va lucra mai departe aici.
— Aha. Deci lucrează pentru tine?
— Exact.
Clemente privi într-o parte și Josep zâmbi. Deschise gura să mai spună ceva, dar pe
urmă observă ceva pe fața lui Josep.
— Bine atunci, spuse el. O să golesc mai întâi butoaiele astea. Sunt mai multe drumuri de
făcut și apoi mergem la Valls. Și acum, ar trebui să începem să pompăm, da?
La prânz Clemente stătea la umbra căruței sale și mânca pâine, când Josep trecu pe
acolo.
— Știi că într-unul dintre butoaiele tale e un loc putrezit? îl întrebă el bucuros.
— Nu, zise Josep.
Clemente îi arătă locul, se întindea deasupra mai multor doage ale vechiului butoi de
stejar. Putregaiul fusese ușor de trecut cu vederea, pentru că lemnul se înnegrise de
bătrânețe în cea mai mare parte.
— Poate mai rezistă un an sau doi fără să curgă.
— Sper, zise Josep trist.
Maria del Mar se ocupa de butucii ei când intrară în curte, dădu doar din cap și continuă
să muncească.
După ce Ramirez pompă vinul din butoaiele ei, își mână caii la marginea drumului, după
care el și Josep se rezemară de căruță și făcură socoteala, iar Josep veri că de mai multe
ori cantitățile și sumele, înainte de a primi legătura de bancnote.
Când s-a întors după câteva ore la Maria del Mar, era încă în genunchi, cam la jumătate
din înălțimea rândului. Josep avu grijă să-i numere partea de bani așa cum se cuvenea. Ea
dădu din cap fără să-l privească și primi hârtiile în tăcere, iar el văzu în asta o altă dovadă
a mâniei și răcelii ei și plecă de acolo luându-și un rămas-bun murmurat.

Când plecă de acasă în dimineața următoare pentru a-și începe ziua de lucru, aproape că
se împiedică de ceva, pe care cineva îl lăsase în fața ușii lui. Era o farfurie întinsă, mare cu
o truita de carto încă erbinte, atât de proaspăt luată de pe foc, încât putea simți mirosul
de ceapă și ouă. Pe cârpa curată care acoperea truita era o hârtie fixată cu o piatră mică.
O parte a hârtiei era o chitanță care arăta că într-un magazin din Vilafranca del Penèdes
fusese cumpărată o furcă cu nouăzeci și două de cèntims. Pe spate erau două cuvinte cu
scrisul de mână crispat și strâmb al unei femei care doar foarte rar trebuia să scrie: „Îți
mulțumim.”
 IARNA

Într-o dimineață de ianuarie căra gălețile la râu, trei într-o mână, pentru a le freca
acolo, când îl văzu pe Francesc șezând în fața casei mamei lui.
Fața băiatului se lumină.
— Hola, Josep!
— Hola, Francesc. Cum îți mai merge în dimineața asta?
— Bine, Josep. Aștept să se coacă măslinele, ca să mă pot cățăra iar.
— Înțeleg, spuse Josep serios. Cultivatorii soiurilor timpurii culegeau deja din noiembrie
sau decembrie, dar pomii aceștia rodeau târziu. Aveau fruct bogat doar o dată la șase, șapte
ani și anul acesta era doar o recoltă slabă de măsline de la verde deschis până la negru
liliachiu, care erau bune de mâncat, dar nu pentru producția de ulei. Maria del Mar
întinsese pânze sub copaci, pentru a colecta măslinele coapte care cădeau din pomi, iar pe
cele care rămâneau în copac le scutura cu un băț. Era un mod rapid de culegere când
măslinele erau coapte și se puteau conserva în sare sau saramură, dar lui Josep i se păru că
procesul de coacere avea loc chinuitor de încet pentru un băiețel care tânjea să se cațăre
iar.
— Pot să stau puțin cu tine? spuse Josep dintr-o inspirație bruscă și, când Francesc dădu
din cap, își puse găleata deoparte și se așeză pe pământ.
— Trebuie să exersez cățăratul, vreau să iau parte la construirea piramidei, spuse
Francesc serios.
— Și să te urci până în vârf, spuse Josep și se întrebă dacă acest vis ar putea deveni
realitate, având în vedere șoldul malformat al băiatului. Sper să ți se împlinească dorința.
Se uită după Maria del Mar, care nu era de văzut pe nicăieri.
— Ce părere are mama ta despre asta?
— Spune că am nevoie să exersez foarte mult. Dar acum trebuie să păzesc măslinele.
— Pomii ăștia se pornesc greu, mmh?
— Da. Dar sunt foarte buni de cățărat.
Așa era. Copacii erau bătrâni și foarte mari, cu trunchiuri groase și crengi cioturoase.
— Sunt niște pomi cu totul speciali. Unii oameni cred că astfel de măslini au fost plantați
de romani.
— De romani?
— Romanii erau oameni care au venit în Spania cu mult timp în urmă. Erau războinici,
dar au plantat și măslini și viță-de-vie și au construit străzi și poduri.
— Cu mult timp în urmă?
— Cu foarte mult timp în urmă, aproape pe vremea când încă trăia Iisus.
— Iisus Hristos?
— Da.
— Mama mi-a povestit.
— Chiar așa?
— Josep, Iisus era tată?
Josep zâmbi și deschise gura să spună nu dar, când îi privi fețișoara, fu uluit de
dimensiunea propriei lui neștiințe.
— Nu știu, zise Josep și apoi își întinse mâna uimit și mângâie copilul pe față. Era un
puști slab ca un țâr dar obrajii erau rotunzi și plini ca ai unui bebeluș.
— Vrei să mergi cu mine la râu? Întreab-o pe mama dacă ai voie să mergi la râu ca să
mă ajuți la spălatul găleților, îi propuse el și se bucură să vadă ce repede putea să alerge
băiatul care șchiopăta.
Francesc s-a întors foarte curând.
— Zice că nu. Nu, nu, spuse el serios. Zice că trebuie să păzesc măslinele. Asta e treaba
mea.
Josep îi zâmbi.
— E bine să ai o treabă, Francesc, spuse el și apoi își luă gălețile și plecă la râu să le
spele.
Pe drum îl întâlni pe Jaume Ferrer, care se întorcea de la vânătoare cu două potârnichi
abia împușcate și amândoi se opriră să vorbească. Jaume era la fel cum îl ținea minte
Josep, un băiat blajin, simplu, care se transformase într-un bărbat blajin, simplu.
Jaume nu i-a pus nicio întrebare. Părea să nu e deloc conștient că Josep fusese multă
vreme plecat. Vorbiră despre potârnichi, care erau pentru masa de duminică a senyorei
Figueres și despre vreme, iar Jaume zâmbi și plecă în drumul lui.
Atât lui Jaume cât și grăsanului de Pere Mas le-ar plăcut să intre în asociația de
vânătoare, dar nu au întrunit condițiile.
Ce noroc au avut!

În seara aceea Josep merse la prăvălie cu un ulcior din vinul nou pe care îl păstrase când
Clemente Ramirez i-a golit butoaiele. În vreme ce Nivaldo prăjea ouă cu ardei gras și ceapă,
sorbiră fără mare plăcere din vin, pentru că încă de la început fusese cam fără gust și între
timp se acrise de la căldură.
— Puah, spuse Josep.
Nivaldo aprobă încet din cap.
— Ei, nu-i un vin extraordinar, dar… orișicât, ți-a adus bani. Bani, cu care îi poți plăti
fratelui tău și Rosei, și care îți permit să muncești pentru recolta următorului an, bani cu
care poți cumpăra mâncare. Că tot vorbim despre asta, tigrule, trebuie să-ți spun că îmi fac
griji: mănânci ca o păsărică. Doar când ești la mine o faci așa cum trebuie. Altfel îți ții zilele
cu xoriço, pâine veche și câteva înghițituri de brânză. În orice caz – la xoriço ești cel mai
bun client al meu.
Josep se gândi la truita de cartofi, care îi asiguraseră două mese bune.
— N-am femeie în casă și muncesc mult. N-am timp să-mi gătesc o masă cum se cuvine.
Nivaldo pufni.
— Ar trebui să-ți cauți o femeie. Dar și eu sunt un bărbat care trăiește fără femeie și
totuși gătesc. Bărbatul n-are nevoie de o femeie care să-i gătească o masă cumsecade. Un
bărbat cu scaun la cap prinde un pește, împușcă o pasăre, învață să gătească.
— Ce se întâmplă cu Pere Mas? Nu-l mai văd deloc prin sat, întrebă Josep, ca să schimbe
subiectul.
— Pere a găsit de lucru la o fabrică de textile, ca Donat. În Sabatell.
— Așa deci.
Josep observă că în Santa Eulalia era aproape la fel de singur ca în Languedoc. Fiii întâi
născuți se înrădăcinaseră între timp în sat. Din generația lui de i mai tineri, nu mai era
niciunul dintre bunii lui prieteni.
— Nu văd niciodată vreun bărbat venind la casa Mariei del Mar.
— Nu cred că a mai fost unul de la Tonio încoace. Cine știe? Poate speră să se întoarcă la
ea Jordi Arnau.
— Jordi Arnau e mort, zise Josep.
— Ești sigur?
— Sunt sigur, dar ei nu i-am spus încă. Nu m-am putut hotărî.
Nivaldo dădu din cap fără reproș.
— Dar știe că unii s-au întors, spuse el gânditor. Și tu te-ai întors, nu? zise el și mai luă o
înghițitură din vinul acru.
 GĂTITUL

Prima iarnă a lui Josep în calitate de proprietar a început cu vreme înnorată și jarul
mulțumirii că a strâns prima recoltă se potoli și pe urmă se stinse de tot. Butucii de viță își
pierduseră aproape toate frunzele lor frumoase și deveniseră schelete uscate, aspre, astfel
că acum era timpul pentru un tăiat serios. Se plimba prin vie și o privea critic. Vedea că
făcuse deja greșeli și acum se străduia să învețe din ele.
De exemplu, butucii pe care îi plantase pe locul golaș de pe bucata abruptă a dealului,
întrucât credea că este mai șiret și mai ingenios decât tatăl și înaintașii lui: se uscaseră în
arșița pârjolitoare a verii, pentru că – așa cum recunoscuse pare – în locul acesta, stratul
subțire de pământ fertil era așezat pe stânca impermeabilă. Pentru a prospera aici, vița
trebuia udată și atât râul cât și fântâna satului erau prea departe pentru a se putea face
asta.
Josep se întreba ce altceva mai știuse tatăl lui despre pământ, ceva ce el nu învățase,
atunci când a crescut.

E adevărat că n-avea niciun chef să se facă el însuși vânător totuși, prima oară când îl
întâlni pe Jaume, își aduse aminte de dojana lui Nivaldo, că ar trebui să se hrănească mai
bine.
— Poți să-mi faci rost de un iepure? întrebă el, iar Jaume zâmbi cu zâmbetul lui ușor și
dădu din cap.
În după-amiaza următoare veni la casa cu un iepure tânăr pe care îl împușcase în gât și
păru să se bucure de monedele pe care i le dădu Josep. Îi arătă lui Josep cum să jupoaie
animalul și cum să-l pregătească pentru a fi gătit.
— Cum îi gătești? întrebă Josep.
— Îi prăjesc în untură, zise Jaume și apoi plecă cu capul și blana ca supliment. Dar Josep
își aminti cum pregătea iepurii tatăl lui. Merse la Nivaldo și-i ceru usturoi, un morcov, o
ceapă și un ardei lung, roșu și iute.
Nivaldo ridică o sprânceană când Josep îi dădu banii.
— Doar nu gătim, nu?
Ajuns acasă, Josep înmuie o cârpă într-un vin acru și frecă micul vânat pe dinăuntru și
pe dinafară, pe urmă îl porționă. Așeză bucățile într-o cratiță cu vin și ulei de măsline,
adăugă o jumătate de duzină de căței de usturoi tocați și tăie legumele în cratiță, înainte de
a o așeza la un foc mic, pentru a fierbe totul înăbușit.
Când după câteva ore mâncă două bucăți, carnea era atât de fragedă și bună, încât i se
păru că se a ă în al nouălea cer. Șterse sosul picant și înmuie bucăți de pâine uscată în el,
până se făcură moi și delicioase.
După ce a terminat de mâncat, a mers cu cratița la prăvălie, unde Nivaldo tocmai tăia
varză pentru mâncare.
— Ceva ca să guști, zise el.
În timp ce Nivaldo mânca, Josep se adânci în El Cascabel.
Chiar dacă nu-i făcea plăcere să recunoască, întâmplările în care fusese încurcat îl
determinaseră să se intereseze mai mult de politică și monarhie. Citea ziarul foarte atent,
fără să găsească știrile pe care le căuta. Curând după întoarcerea lui ziarul El Cascabel
publicase un articol despre generalul Prim, la patru ani după uciderea lui. Acolo Josep
a ase că după crimă fuseseră arestate mai multe persoane, dar pe care poliția le pusese în
libertate după un interogatoriu amănunțit.
Nivaldo mesteca și înghițea cu sârg.
— Încă n-am citit ziarul. E ceva interesant în el?
— Încă se luptă înverșunat. Putem recunoscători că luptele încă n-au ajuns în
apropierea noastră, în Navarra carliștii au atacat o unitate și au luat ca pradă arme și
artilerie și au făcut trei sute de prizonieri. Déu!
Foșni ziarul.
— Aproape că l-ar fi prins pe noul nostru rege.
Nivaldo îl privi pe Josep.
— Așa? Ce are a face regele Alfonso cu trupele?
— Aici scrie că a vizitat Sandhurst, academia militară britanică și că a vrut să ia activ
parte la înăbușirea războiului civil.
— Aha? Interesant, replică Nivaldo. Mâncă ultima bucățică de carne și spre mulțumirea
lui Josep se apucă să roadă oasele.

Francesc trebuia frecvent să se ocupe de el însuși în timp ce Maria del Mar muncea în
apropiere și foarte des apărea pe proprietatea Álvarez, pentru a-l urma pe Josep ca o
umbră. La început de-abia dacă vorbeau; și dacă o făceau, atunci era vorba de lucruri
simple, forma unui nor, culoarea unei ori sau de ce nu trebuie lăsate buruienile să crească.
Adesea Josep muncea în tăcere și băiatul îl privea fascinat, deși își văzuse tot mereu mama
făcând lucruri asemănătoare în via lor. Când era clar că Josep era pe punctul de a încheia o
treabă, băiatul punea mereu aceeași întrebare.
— Acum ce facem, Josep?
— Acum scoatem bălăriile, zicea Josep de exemplu. Sau: Acum ungem uneltele. Sau:
Acum dezgropăm un fragment de stâncă.
După cum suna răspunsul, băiatul aproba din cap ca și cum și-ar dat permisiunea și
apoi porneau la următoarea treabă.
Josep bănuia că Francesc nu căuta doar companie, ci se simțea și atras de sunetul unei
voci bărbătești, căci uneori Josep vorbea liber și ușor despre lucruri pentru care puștiul era
încă prea mic, așa cum câteodată vorbește cineva cu el însuși în timp ce face treabă.
Într-o dimineață îi explică de ce plantase tu șuri de tranda ri în fața și spatele
rândurilor de vie.
— E ceva ce am văzut în Franța. Florile sunt frumoase de privit, dar mai au o sarcină,
ele trebuie să atragă atenția. Tranda rii nu sunt atât de puternici ca butucii de viță, dacă
ceva merge prost – dacă e o problemă cu solul, de exemplu –, atunci tranda rii arată
neajunsurile astea și eu am timp să mă gândesc ce pot să fac, înainte ca butucii să sufere
pagube, spuse el. Băiatul îl privi serios, până când a fost plantat și ultimul tufiș.
— Ce facem acum, Josep?
Maria del Mar se obișnui cu faptul că ul ei, atunci când nu-l vedea pe acasă, era de
găsit în via lui Josep.
— Trebuie să-l trimiți acasă, dacă te încurcă, îi zise ea lui Josep, dar el era serios atunci
când îi răspunse că îi făcea plăcere compania lui Francesc. Simțea că Maria del Mar îi purta
pică în sinea ei. Nu cunoștea motivul, dar știa că din cauza acestei neîncrederi ea ezita să-i
facă vreo favoare. Nu era nimic altceva decât un vecin și păreau amândoi mulțumiți cu
această relație.
Nivaldo avea dreptate, își spuse el, avea nevoie de o femeie. În sat erau văduve și femei
necăsătorite. Trebuia să înceapă să fie mai atent la ele, până va găsi una care să împartă cu
el munca din gospodărie, să țină casa în ordine, să-i pregătească mese bune. Și să-i
dăruiască copii, să împartă patul cu el…
Ah, să împartă patul cu el!
Într-o zi mergea pe câmp singur și plin de dorință, spre casa strâmbată de vânt a Nuriei,
dar casa era părăsită și ușa stătea deschisă pentru vânt și tot felul de animale. Un bărbat
care împrăștia gunoi de grajd pe un ogor din apropiere îi povesti că Nurià murise cu doi ani
în urmă.
— Și fata ei, Renata?
— După moartea mamei a putut face ce dorea. A plecat.
Ridică din umeri și îi povesti apoi că punea fasole pe ogorul acela.
— Solul e sărăcăcios dar am o mulțime de gunoi de capră de la Llobets. Știi gospodăria
lor?
— Nu, zise Josep, brusc interesat.
— Ocolul de capre al lui Llobets. O gospodărie foarte veche.
Zâmbi.
— Foarte mare, cu multe capre, se îneacă în gunoi de la capre, peste tot e gunoi vechi,
gunoi nou, mormane sunt pe pășunea lor. Nu mai au loc unde să-l pună. Știu și ei că pe
viitor o să aibă și mai mult. Mult mai mult. Și-ți pupă mâinile dacă le iei o încărcătură.
— Unde e gospodăria asta?
— O plimbare plăcută spre sud, peste deal. Josep îi mulțumi țăranului cultivator de
fasole pentru informația care știa că era o întâmplare norocoasă, mult mai importantă
pentru el decât dacă le-ar fi găsit acasă pe Nurià sau Renata.
 CATÂRUL

Când tatăl lui găsea o sursă de îngrășământ, ceea ce se întâmpla destul de rar,
împrumuta întotdeauna o căruță și cai pentru a-l aduce acasă, dar Josep nu avea cu
prietenii tatălui acest gen de relații care să-i permită o asemenea aroganță. Nici de catârul
Mariei del Mar nu se putea servi întotdeauna. De aceea și-a făcut curaj ca după prima lui
recoltă de succes să meargă la Sitges la dogăria lui Emilio Rivera. Fabrica de butoaie era o
clădire care se întindea lung, cu trunchiuri stivuite în curte. Acolo îi găsi pe dogarul Rivera
cu fața lui roșie și pe un muncitor mai bătrân, care tăiau trunchiurile în sferturi cu pene de
oțel și ciocane grele. Rivera nu-și aminti de Josep până când acesta îi povesti de dimineața
în care fusese atât de bun să ia un străin până la Barcelona.
— Ți-am spus că am nevoie de un catâr și mi-ai povestit de vărul tău, un bărbat care
cumpără cai cu ridicata.
— Ah, da, vărul meu Eusebio Serrat. Locuiește în Castelldefels.
— Da, în Castelldefels. Mi-ai povestit că acolo e o piață de cai. Ultima dată nu puteam
merge, dar acum…
— Piața de cai se ține de patru ori pe an și următoarea e peste trei săptămâni.
Întotdeauna are loc vinerea, zi de târg.
Zâmbi.
— Spune-i lui Eusebio că te-am trimis eu. Pentru un mic comision o să te ajute să găsești
un catâr bun.
— Mulțumesc mult, senyor, zise Josep, dar rămase pe loc.
— Mai e ceva? întrebă Rivera.
— Sunt viticultor. Am un butoi vechi în care au putrezit trei doage și trebuie înlocuite.
Poți să faci tipul ăsta de reparație?
Rivera făcu o față chinuită.
— Da… dar poți să-mi aduci butoiul?
— Nu, e prea mare.
— Și eu sunt un dogar foarte ocupat care are multe de făcut. Dacă aș veni la tine ar
prea scump.
Se întoarse către muncitor.
— Juan, poți să stivuiești sferturile de trunchi… în afară de asta, zise el întors iar către
Josep, n-am timp.
Josep dădu din cap.
— Senyor… crezi că mi-ai putea spune cum să repar singur butoiul?
Rivera clătină din cap.
— Imposibil. Pentru așa ceva e nevoie de ani de experiență. Nu ai strânge destul butoiul
și ar curge. Și n-ai voie să folosești scânduri tăiate cu ferăstrăul. Scândurile trebuie să vină
de la trunchiuri ca acestea, despicate pe fibră, pentru ca lemnul să fie impermeabil.
Îi văzu fața lui Josep și puse jos ciocanul.
— Uite ce putem face. Îmi descrii exact cum ajung la ferma ta. Dacă pe viitor ajung din
întâmplare prin împrejurimi, trec pe acolo și îți repar butoiul.
— Trebuie să fie gata până la toamnă, de culesul strugurilor. Altfel sunt pierdut.
O spuse mut dar dogarul păru să înțeleagă.
 — Atunci mai avem încă luni. Probabil că ajung la tine la timp.
Cuvântul „probabil” îl neliniști pe Josep, dar știa și că nu-i rămânea altă posibilitate.
— Poate că ai putea folosi câteva butoaie bune la mâna a doua, două sute cincizeci și
cinci de litri? Care au fost folosite cândva la conservarea heringilor? întrebă Rivera și Josep
râse.
— Nu, vinul meu e destul de prost și fără duhoarea heringilor! zise el și dogarul zâmbi.

Castelldefels era un oraș de mărime medie, care se transformase într-o piață uriașă de
cai. Unde privea Josep, peste tot erau patrupede înconjurate de bărbați care discutau. Reuși
să nu calce în mormanele de bălegar care zăceau pretutindeni și otrăveau aerul cu putoarea
lor iute și grea.
Piața de cai începu prost pentru el. Descoperi un bărbat care se îndepărta șchiopătând.
Mersul lui i se părea cunoscut, la fel ca și poziția corpului, forma capului și culoarea
părului.
Teama lui Josep era atât de mare, încât îl surprinse. Cel mai mult i-ar plăcut s-o ia la
fugă de acolo, dar în loc de asta a fost nevoit să se apropie de grupul negustorilor de cai,
cărora li se alăturase și bărbatul care șchiopăta.
Tipul avea cu cincisprezece ani mai mult. Avea o față roșie, deschisă și un nas mare cu
pori dilatați.
În niciun caz fata lui nu arăta ca cea a lui Pena.
Dură ceva până când Josep își regăsi liniștea su etească. Mergea prin piață pierdut și
străin în mulțime și în cele din urmă stăpânirea de sine îi reveni. Când îl a ă pe Eusebio
Serrat, ceea ce îi luă mult timp și câteva întrebări, era iar cel dinainte.
Josep se miră că Serrat și Emilio Rivera erau rude, căci contrar binevoitorului și solidului
meșter Rivera, vărul lui era un aristócrata arogant și demn într-un costum n gri și cu o
pălărie elegantă, iar cămașa albă ca zăpada era împodobită cu o cravată neagră îngustă.
Cu toate acestea, Serrat îl ascultă pe Josep politicos și atent și imediat a fost gata să-l
sfătuiască la cumpărare, contra unei sume mici. În următoarele ore au vizitat opt vânzători
de catâri. Deși au cercetat foarte atent treisprezece catâri, Serrat îi spuse lui Josep că nu-i
recomandă decât trei dintre ei.
— Dar înainte de a vă decide, aș vrea să vă mai arăt un animal, zise el. Îl conduse pe
Josep prin mulțimea de oameni, cai și catâri la un animal maro cu trei picioare albe și botul
alb.
— Ceva mai mare decât ceilalți, nu? spuse Josep.
— Ceilalți erau catâri adevărați, din iepe de cal și armăsari de măgar. Acesta este un
catâr dintr-o iapă de măgar și un armăsar arab. Îl urmăresc de la naștere și știu că e blând
și poate munci cât doi cai la un loc. Costă ceva mai mult decât ceilalți pe care i-am văzut,
dar vă recomand să-l cumpărați, senyor Álvarez.
— Trebuie să-mi cumpăr și o căruță și am mijloace limitate, spuse încet Josep.
— Câți bani aveți, deci?
Serrat își încreți fruntea când Josep îi spuse.
— Cred că ar înțelept să cheltuiți cea mai mare parte pentru catâr. Chiar merită. Să
vedem ce putem face.
Josep văzu cum Serrat îl încurcă pe proprietarul catârului într-o conversație prietenoasă.
Vărul domnului Rivera vorbea încet și amical. Când negustorul rosti o sumă, Serrat făcu o
față de regret politicos și apoi își continuară conversația liniștită.
În cele din urmă Serrat veni la Josep și îi spuse cel mai scăzut preț al omului – mai mult
decât plănuise Josep, dar nu cu mult mai mult.
— Dă și atelajul în plus, zise Serrat și zâmbi când Josep dădu din cap.
Josep îi dădu bărbatului banii, apoi au întocmit și semnat o chitanță.
— Mai e ceva ce vreau să vă arăt, spuse Serrat și îl duse pe Josep în locul unde negustorii
ofereau spre vânzare care, căruțe și pluguri. Când se opri în fața unei ciudățenii din spatele
unui chioșc, Josep crezu întâi că acesta își permite o glumă. Construcția de lemn era așezată
pe pământ. Poate că înainte fusese un mijloc de transport de care avea nevoie Josep, o
căruță solidă cu părțile laterale joase. Dar pe fundul căruței era o gaură mare, lipsea o
scândură întreagă și scândura alăturată avea două crăpături late.
— Trebuie înlocuite doar câteva scânduri, zise Serrat.
— N-are osie și nici roți!
Văzu cum Serrat s-a dus la negustor și a vorbit cu el. Negustorul ascultă, aprobă din cap
și trimise două ajutoare.
După câteva minute Josep auzi un sunet strident, parcă scos de un animal în dureri și
ambele ajutoare apărură iar împingând ecare cu spatele cocoșat o osie cu două roți de
căruță, care se învârteau doar cu mare scandal.
Bărbații așezară căruța în fața lui Serrat, iar acesta băgă mâna în buzunar și scoase un
briceag. Îl desfăcu, răzui osia și dădu din cap.
— Rugină de suprafață. Dedesubt e un metal fără cusur. Mai ține ani.
Prețul total s-a încadrat în bugetul lui Josep. I-a ajutat pe bărbați să ridice fundul stricat
al căruței la osie și să o prindă în șuruburi și privi apoi cum unseră roțile.
Curând după asta catârul era la oiște și Josep stătea pe capră cu hățurile în mână. Serrat
îi întinse mâna.
— Mergeți la vărul meu Emilio. O să vă pună el totul la punct, spuse el.

Senyor Rivera și Juan munceau în curte când Josep ajunse la dogărie. Veniră la căruță și
îi examinară fundul stricat.
— Ai și ceva care să nu fie stricat? întrebă el.
Josep îl privi zâmbind.
— Credința mea în oameni, senyor. Și în tine, pentru că senyor Serrat e de părere că îmi
vei pune la punct căruța.
Rivera făcu o față posacă.
— Așa, a zis el asta? Apoi îi făcu cu ochiul lui Juan și amândoi continuară.
Josep deja credea că îl lăsaseră baltă, dar curând se întoarseră cu două scânduri groase.
— Avem scânduri care sunt proaste pentru butoaie dar bune pentru căruțe. Iar pentru
clienții vechi și prețuiți fac o reducere de preț.
Juan luă măsura și spuse cifrele și Rivera tăie scândurile exact. Juan dădu găurile pentru
șuruburi și apoi prinse scândurile. Curând după asta Josep părăsi dogăria cu o căruță
solidă, despre care credea că poate să care orice încărcătură, roțile scârțâiau doar ușor și
catârul se conforma hățului repede și bine. Era în cea mai bună dispoziție. Era o diferență
între a un tânăr care mână o căruță pe care cineva i-a împrumutat-o tatălui său din
bunăvoință sau a un bărbat care își mână propria căruță. La fel ca diferența, gândi el,
între a un tânăr fără slujbă și perspective de viitor sau a un proprietar de podgorie,
care muncește pe propriul lui pământ.

Tocmai deshăma și ducea catârul sub șopronul dătător de umbră din spatele casei, când
se ivi Francesc.
Băiatul îl privi un timp.
— E al tău?
— Da. Îți place?
Francesc dădu din cap.
— Arată la fel cu catârul nostru. Are altă culoare și urechile sunt un pic mai lungi, dar
sunt la fel. Poate să devină tată?
Josep își scărpină bărbia.
— Nu, nu poate să devină tată.
— Nu? Mama zice că nici al nostru nu poate să fie tată. Cum îl cheamă?
— Hmm… încă nu știu. Al vostru are nume? întrebă el, deși arase luni întregi cu catârul
Mariei del Mar.
— Da. Pe al nostru îl cheamă Catâr.
— Înțeleg. Ei atunci de ce să nu-l numim și pe ăsta Catâr?
— E un nume bun. Tu poți să devii tată, Josep?
— Ha… cred că da.
— E bine, zise Francesc. Acum ce facem, Josep?
 O BĂTAIE ÎN UȘĂ

Devreme în dimineața următoare plecă cu căruța peste câmp și căută crescătoria de

capre a lui Llobets. Auzi și mirosi curtea înainte de a o vedea și se lăsă condus de behăielile
și izul slab usturător care devenea din ce în ce mai pătrunzător pe măsură ce se apropia.
După cum i se spusese, aici era îngrășământ mai mult decât destul și proprietarii chiar l-au
ajutat la încărcat.
La vie, Josep răsturnă gunoiul în roabă și îl distribui cu o lopată de-a lungul șirurilor de
viță. Îngrășământul era vechi și sfărâmicios, materie bună care nu ardea vița-de-vie dar, în
ciuda cantității proviziei sale, întinse doar un strat foarte subțire. Tatăl lui îl învățase că era
bine să îngrașe plantele, dar că doar puțin mai mult putea distruge și îl auzise și pe Léon
Mendès spunând că strugurii au nevoie „de o anume lipsă, ca să-și dezvolte caracterul”.
La sfârșitul unei singure zile de lucru își îngrășase toată podgoria și în ziua următoare
înhămă catârul la plug și amestecă gunoiul de grajd cu pământul. Pe urmă montă lama
plugului în așa fel ca la arat pământul să se adune la baza butucilor; pentru că uneori
dădea gerul și în Santa Eulalia și astfel plantele erau protejate, până când vremea se mai
încălzea.
Abia pe urmă Josep putu să se dedice tăiatului pe care îl iubea atât și pe urmă, când
iarna se instală cu putere, avu sentimentul cald și sigur că făcuse progrese.

În mijlocul unei nopți de februarie, niște bătăi în ușă l-au trezit dintr-un somn fără vise și
când coborî împiedicându-se pe trepte în cămașă de noapte, o văzu pe Maria del Mar stând
în fața ușii cu părul despletit.
— Francesc.
O lună pe trei sferturi înmuia lumea într-un amestec sfărâmat de umbră și lumină
argintie. Josep fugi pe drumul cel mai scurt spre casa ei, prin podgoria lui și a lui Quim.
Urcă pe o scară de piatră la fel cu a lui și îl găsi pe băiat într-o odăiță de dormit. Maria del
Mar a ajuns după el, în timp ce Josep deja îngenunchea în fața patului de scânduri al lui
Francesc. Capul și fața băiatului erau foarte fierbinți și băiatul tremura din tot corpul.
Maria del Mar scoase un sunet înăbușit.
— Are frisoane de la febră, spuse Josep.
— De unde o are? La cină îi era încă foarte bine. Pe urmă a vărsat și deodată i s-a făcut
rău.
Josep privi copilul care tremura. N-avea nici cea mai mică idee ce putea face ca să-l
ajute. Nu exista un medic pe care să îl poată chema. Un veterinar locuia cam la o jumătate
de oră distanță și uneori trata și oameni, dar era de fapt doar un personaj caricatural;
oamenii spuneau că de câte ori vine, moare calul.
— Adu-mi vin și o cârpă.
În timp ce ea aducea lucrurile, Josep îi dădu jos lui Francesc cămașa de noapte. Înmuie
cârpa în vin și îl șterse cu ea pe băiat, care zăcea acolo ca un iepure jupuit. Își turnă puțin
vin în palma făcută căuș și îi masă din nou lui Francesc brațele și picioarele. Băiețelul
slăbuț cu șoldul lui malformat îl umplea pe Josep de tristețe și teamă.
— De ce faci asta?
 — Îmi aduc aminte că mama făcea mereu așa când eram bolnav.
Cu mișcări blânde dar energice îi frecționă pieptul și spatele cu vin, pe urmă îl șterse și îi
îmbrăcă iar cămașa. Francesc părea să doarmă normal acum și Josep îl înveli.
— O să se mai întâmple, tremuratul ăsta?
— Nu știu. Dar e posibil. Îmi amintesc că și Donat și eu am avut frisoane când eram mici.
Amândoi am avut deseori fierbințeală.
Ea oftă.
— Am cafea. Mă duc să fac una pentru noi.
El dădu din cap și se așeză lângă prici. Francesc scoase de două ori niște sunete mici, nu
oftat, mai curând un zgomot morocănos.
Când mama lui se întoarse îl scutura deja a doua convulsie, ceva mai puternică și mai
lungă decât prima, iar ea așeză ceștile, luă băiețelul în brațe, îi sărută fața și capul, îl
strânse tare lângă ea și îl legănă până când tremuratul cedă.
Pe urmă Josep îl șterse și îl frecționă încă o dată cu vin și de data aceasta Francesc se
cufundă într-un somn adânc, zăcea acolo complet nemișcat și liniștit ca o pisică care
dormitează în fața focului.
Cafeaua era rece, dar au băut-o totuși, iar pe urmă au stat acolo și l-au privit pe Francesc
mult timp.
— Sigur e transpirat și cleios, spuse ea în cele din urmă, se ridică și veni înapoi cu un
castron cu apă și cârpe curate. Josep văzu cum îl spălă, îl șterse să-l usuce și îi puse o
cămașă de noapte curată. Avea degete lungi, delicat alcătuite, cu unghii închise la culoare,
care erau curate și tăiate scurt.
— Nu poate dormi în așternutul ăsta, zise ea și plecă încă o dată iar Josep o auzi cum
trăgea cearșaful de pe patul din camera ei. Când se întoarse, el îl ridică pe Francesc, care
nu se trezi, și îl ținu, în timp ce ea așeza cearșaful nou pe prici. El îl așeză iar pe băiat iar
ea se lăsă în genunchi în fața priciului și îl înveli, apoi se lungi lângă el. Se uită în sus la
Josep.
Mulțumesc, rostiră mut buzele ei.
— N-ai de ce, șopti Josep.
Îi mai privi o clipă pe amândoi, apoi a înțeles că de acum încolo era un intrus, așa că
murmură „Noapte bună” și plecă acasă.
În ziua următoare a așteptat ca Francesc să vină la el prin podgorie, dar băiatul n-a
apărut.
Josep își făcea griji că poate starea băiatului s-a înrăutățit și seara merse la Maria del
Mar și ciocăni la ușă.
A durat un timp până a venit la ușă.
— Bună seara. Mă întrebam doar cum îi mai merge.
— E mai bine. Dar intră, intră.
El o urmă în bucătărie.
— Febra și tremuratul au dispărut. L-am ținut strâns lângă mine toată ziua și a adormit
de câteva ori. Și acum doarme complet normal.
— Asta e bine.
— Da.
Ezita.
— Voiam să-mi pregătesc o cană cu cafea proaspătă. Vrei o ceașcă?
 — Da, cu plăcere.
Cafea se găsea într-un vas de lut de pe un raft înalt. Ea se înălță pe vârful degetelor de
la picioare, dar Josep era doar cu un pas în spatele ei și i-o luă înainte. Când îi dădu
cafeaua, ea se întoarse și Josep o sărută, fără să se gândească sau să fi plănuit.
N-a fost un sărut lung, totuși îi surprinse foarte tare pe amândoi. Josep se aștepta să-l
împingă sau să-l alunge din casă, dar se uitară doar lung unul la altul. Când a sărutat-o iar,
a știut ce face.
De data aceasta ea a răspuns sărutului.
Câteva secunde mai târziu se sărutau cu pasiune, mâinile ecăruia îl cercetau pe celălalt
și respirația lor era zgomotoasă.
Curând după aceea se prăbușiră pe podea. El scosese un zgomot, în aparență.
— Să nu-l trezești, îi șopti ea sever, iar el dădu din cap și continuă cu ceea ce făcea.
Stăteau la masă și beau cafeaua cu gust de cicoare.
— De ce nu te-ai întors la Teresa Gallego?
El ezită un moment.
— Nu puteam.
— Așa, deci. A fost un adevărat iad pentru ea, să te aștepte. Poți să mă crezi.
— Îmi pare rău că i-am făcut necazuri.
— Și tu? Ce te-a ținut departe de ea?
Vocea ei suna subțire, dar stăpânit.
— Asta nu-ți pot spune, Maria del Mar.
— Atunci îți spun eu.
Vorbele păreau să izbucnească din ea.
— Ai fost singur. Ai cunoscut o femeie – poate mai multe femei și au fost mai frumoase
decât Teresa, poate aveau fețe mai drăguțe, sau…
Ridică din umeri.
— Sau poate totul ține de faptul că au fost la îndemână. Și ți-ai zis: „Teresa Gallego e
departe în Santa Eulalia și nu înseamnă prea mult aici. De ce m-aș întoarce la ea?”
Cel puțin acum știa de ce-i purta o asemenea pică.
— Nu. N-a fost deloc așa.
— Nu? Atunci spune cum a fost.
El bău o înghițitură de cafea și o privi.
— Nu, n-am s-o fac, zise el încet.
— Ascultă, Josep. Ieri am venit la tine, pentru că ești vecinul meu de alături și l-ai ajutat
pe băiatul meu. Îți mulțumesc pentru asta. Îți mulțumesc mult. Dar ceea ce tocmai s-a
întâmplat… Aș vrea să te rog să uiți pentru totdeauna.
El simți imediat ușurare, căci exact asta dorea și el, așa cum recunoștea acum. Ea era
precum cafeaua, prea amară ca să o poată savura.
— Bine, zise el.
— Vreau un bărbat în viața mea. Am avut bărbați răi și cred că data viitoare merit unul
bun, unul care să se poarte frumos cu mine. Pe tine te consider periculos, un bărbat care
dispare ușor ca fumul.
El nu văzu niciun motiv să se apere.
— Știi cumva dacă Jordi mai trăiește?
El vroia de fapt să-i spună că Jordi e mort. Maria del Mar merita să a e, dar recunoștea
că ar fi rezultat de aici prea multe întrebări, prea multe pericole.
Ridică din umeri.
— Am senzația că nu mai este.
A fost cel mai bun lucru pe care l-a putut spune.
— Cred că dacă ar mai în viață, atunci s-ar întors să vadă copilul. Jordi avea inimă
bună.
— Da, zise el cam prea sec.
— Jordi nu te-a plăcut, spuse Maria del Mar.
Nici eu nu l-am plăcut, i-ar plăcut lui Josep să-i dea replica, dar când o privi, știu că
rănile nu erau încă vindecate, așa că se ridică și îi spuse blând că nimic nu trebuie să o
împiedice să vină la el, dacă Francesc are nevoie.
 DATORII VECHI

După câteva zile Francesc venea iar regulat la el și arăta la fel de puternic și vioi ca
întotdeauna. Lui Josep îi plăcea băiatul, dar întreaga situație era puțin jenantă. De față cu
alții, el și Maria se purtau unul cu altul cu o amabilitate precaută, dar, după părerea lui,
Clemente Ramírez răspândise zvonul că erau împreună și satul observase clar că el petrecea
mult timp cu fiul ei. Satul trăgea repede concluzii, dacă era adevărat sau nu.
Când Josep s-a dus într-o seară la Nivaldo, a trecut pe lângă Tonio Casals, care își
pierdea vremea în fața bisericii împreună cu Eduard Montroig, fratele mai mare al lui
Esteves. Josep îl găsea pe Eduard chiar cumsecade, totuși prea serios pentru cineva care nu
era încă bătrân. Eduard abia zâmbea și în clipa aceasta, așa se gândea Josep, părea în mod
special încurcat, căci Tonio îl învăța ceva cu voce tare și căutând gâlceavă. Tonio Casals era
un bărbat mare și arătos, la fel ca și tatăl lui, dar asemănarea se oprea aici, pentru că
deseori bea prea mult și devenea mojic. Josep n-avea chef să ia parte la discuția lor, de
aceea dădu doar din cap, le ură o seară bună și vru să plece imediat mai departe.
Tonio zâmbi.
— Ah, fiul pierdut. Cum e să-ți ari din nou pământul, Álvarez?
— E un sentiment plăcut, Tonio.
— Și cum e să ari o femeie pe care au arat-o deja alții mai bine?
Josep se strădui să nu-și iasă din fire.
— Odată ce-ai trecut de bucățica aia mică folosită, e minunat, Tonio, spuse el cu un
zâmbet prietenesc.
Tonio se năpusti asupra lui și un pumn mare îi nimeri gura dintr-o parte. Josep îi
răspunse plin de furie cu două lovituri rapide, dure, pumnul stâng nimeri lateral în bărbia
lui Tonio, iar cel drept ateriză cu elan sub ochiul lui stâng. Tonio ajunse imediat la pământ
și Josep, căruia mai târziu i-a fost rușine, ridică piciorul și îl călcă pe cel prăbușit. Apoi îl
scuipă ca un băiețel mânios.
Eduard Montroig puse mâna liniștitor pe brațul lui Josep.
Se uitară în jos la Tonio. Gura lui Josep sângera și el își linse buzele. Îi povesti lui
Montroig motivul pentru care îl păcălise pe negustorul de vin.
— Eduard! Maria del Mar și eu, suntem doar vecini. Te rog să spui asta oamenilor.
Eduard dădu grav din cap.
— Maria del Mar e o femeie bună. O Déu. E dezgustător, nu? Când eram mai tineri era
un băiat așa de bun.
— Să-l ducem acasă?
Montroig scutură din cap.
— Tu du-te. Îi aduc pe tatăl și pe frații lui.
El oftă.
— Din păcate sunt obișnuiți să trebuiască să vadă de el, când e așa, spuse el.
În dimineața următoare Josep își tundea via, când Ángel Casals veni la podgoria lui.
— Bună dimineața, alcalde.
— Bună dimineața, Josep.
Respirând greu, primarul scoase din buzunar o batistă mare, roșie și își șterse fața.
— Îți aduc niște vin, zise Josep, dar bărbatul mai în vârstă clătină din cap.
 — Prea devreme.
— Atunci… niște apă?
— Da, te rog, dacă ești bun.
Josep intră în casă și ieși iar cu două pahare și un càntir. Arătă respectuos cu capul către
banca de lângă ușă și cei doi bărbați se așezară și băură.
— Am vrut doar să văd dacă totul este în regulă.
— Oh, sunt bine, alcalde.
— Gura?
— Ah, nu-i nimic, doar semnul rușinii mele. N-ar trebuit în niciun caz să-l lovesc,
pentru că era băut. Trebuia să plec de acolo.
— Mă îndoiesc că ar fost posibil. Am vorbit cu Eduard și îl cunosc pe ul meu Antonio.
Îți cer scuze în numele lui… Fiecare gură de vinars e un necaz pentru el. Trebuie doar să
simtă gustul pe limbă și deja su etul și corpul lui țipă după mai mult dar, doar puțin mai
mult de o înghițitură și, din păcate, înnebunește și se poartă ca un animal. Asta e crucea pe
cate trebuie să o poarte și el și familia lui.
— Mi-este bine, alcalde. Sper că nu l-am rănit serios.
— Se pune deja pe picioare. Are un ochi umflat. Arată mult mai rău decât tine.
Pe Josep îl duru buza atunci când îi zâmbi cam încurcat.
— Presupun că, dacă ne-am lupta când e treaz, atunci ar fi trist pentru mine.
— N-o să te mai lupți niciodată cu el. Pleacă din Santa Eulalia.
— Zău?
— Da. Pentru că nu este în stare să-și îndeplinească îndatoririle de întâi născut în
gospodăria noastră, ecare zi pe care o mai petrece aici, îi aduce aminte de slăbiciunea lui.
Am un prieten de o viață, care deține o plantație de măslini în satul Las Granjas. Mulți ani
don Ignasi a fost alcalde al satului. Acum e judecător la tribunalul de acolo și lucrează și ca
algutzir la închisoarea districtuală. Îl cunoaște pe ul meu Tonio din totdeauna și îl iubește.
Ignasi e obișnuit să aibă de-a face cu slăbiciunile bărbaților și s-a oferit să-l ia pe Tonio în
casa lui. Îl va învăța să planteze măslini și să facă ulei și Tonio va lucra și la pușcărie. Și
noi sperăm din tot sufletul că el va învăța să se stăpânească.
Primarul zâmbi.
— Între noi doi, Álvarez… prietenul meu Ignasi are un motiv pentru care vrea neapărat
să aibă succes cu Tonio. Are o ică nemăritată, fată bună, dar care a depășit deja vârsta
măritișului. N-am venit pe lume abia de câteva săptămâni. Cred că Ignasi vrea să încerce
să-l transforme pe Tonio în ginerele lui.
— Sper să meargă totul bine, spuse Josep încurcat.
— Te cred și îți mulțumesc.
Ángel Casals privi în jur și aruncă o privire apreciativă butucilor de viță bine tunși,
tufișurilor de trandafiri plantate de curând, pământului arat și adunat la baza viței.
— Chiar ești viticultor, Josep, spuse el. Spre deosebire de altul pe care nu vreau să-l
numesc acum, care nu e viticultor, ci un uture, un papallona blestemat, zise primarul
subțire și se uită peste pământul lui Josep la via sălbăticită și nearătoasă a lui Quim Torras.
Josep nu răspunse nimic. Toată lumea știa că primarul era un critic acerb al relației lui
Quim cu preotul satului, dar Josep nu vroia să vorbească cu Ángel Casals nici despre Quim,
nici despre preot.
Casals se ridică de pe bancă și Josep făcu la fel.
 — Te rog, alcalde, încă o clipă.
Intră în casă și reveni cu câteva monede pe care le puse în mâna lui Ángel.
— Și pentru ce sunt astea?
— Plata pentru două găini…
Ángel înclină capul.
— … pe care ți le-am furat acum cinci ani.
— Ce spui? întrebă Ángel mânios. De ce mi le-ai furat?
— Aveam urgentă nevoie de găini și n-aveam bani să le cumpăr.
— Și de ce mi le plătești acum?
Josep ridică din umeri și spuse adevărul.
— Nu pot îndura să mai trec pe lângă cotețul tău de păsări blestemat.
— Ce hoț sensibil mai ești!
Primarul se uită la monedele din palma lui.
— Mi-ai dat prea mult, zise el sever. Căută în buzunarul pantalonului, scoase un bănuț și
i-l dădu lui Josep.
— Un hoț cinstit nu trebuie înșelat, Álvarez, spuse el și apoi râse tare și cu poftă.
 INTRUSUL

La sfârșitul lui februarie s-au arătat primele vârfuri palide galben-verzui și, în timp ce
iarna se preschimba în primăvară, Josep muncea zilnic în vie ore întregi, termină tăiatul și
dădu la o parte cu lopata pământul îngrămădit la baza butucilor. La începutul lui aprilie
frunzele mici, delicate erau deschise și curând soarele deveni mai cald și orile își întindeau
parfumul peste toată via.
Tatăl lui îi spusese mereu că strugurii au nevoie de o sută de zile după începutul în oririi
pentru a buni de cules. Florile atrăgeau insecte care le polenizau și înlesneau astfel
apariția strugurilor, dar atrăgeau și animale distrugătoare.
Francesc era la el în dimineața în care a descoperit o jumătate de duzină de plante care
zăceau pe pământ scoase din rădăcină și mâncate. Paguba fusese făcută în partea din spate
a parcelei lui, în josul culmii de deal. Se vedeau urme în pământ.
— La dracu, su ă el și trebui să se stăpânească să nu zică ceva încă și mai rău în fața
copilului.
— De ce sunt butucii stricați, Josep?
— Un porc mistreț, îi spuse el băiatului.
Și Quim Torras pierduse butuci de viță – în total opt – totuși Maria del Mar niciunul. În
seara aceea Josep a mers la Jaume Ferrer și l-a rugat să omoare porcul, înainte de a mai
face și alte pagube.
Jaume veni la el și se ghemui să vadă butucii distruși.
— Urmele vin de la un mistreț; cred că e doar un răufăcător. Scroafele sălbatice și… ăă
știi tu, copiii?
— Puii, zise Josep.
— Puii.
Jaume încercă cuvântul.
— Scroafele și puii stau împreună în ceată. Mistreții umblă singuri de colo-colo. Își are
sălașul în apropierea râului, probabil din cauza secetei. A văzut asta după rădăcinile viței
tale. Porcii mistreți mănâncă orice. Carne moartă. Un miel viu sau un vițel.
Josep îi spuse Mariei del Mar să-l țină o vreme în casă și pe lângă ea pe Francesc.
Înainte de a se crăpa de ziuă Jaume veni cu pușca lui lungă de vânătoare și patrulă
întreaga zi prin vie sub soarele puternic. Când la as nțit se făcu prea întuneric ca să mai
vadă ceva, plecă acasă.
În ziua următoare veni iar înainte de zorii zilei și la fel și în cealaltă zi. Pe urmă spuse că
a doua zi trebuie să vâneze păsări și iepuri.
— Poate că mistrețul nu ne mai supără niciodată, zise Jaume.
— Sau poate că da, spuse Josep îndoindu-se.
În dimineața următoare Josep plecă de acasă foarte devreme și când intră în podgorie
auzi zgomote de animal printre rândurile de viță. Luă câte o piatră în ecare mână și fugi
de acolo. Făcu prea mult zgomot, pentru că atunci când ajunse la rândul atacat, mai văzu
doar spatele și coada inelată a mistrețului, care dispăru acum în via lui Quim.
Aruncă ambele pietre și se repezi după el urlând ca ieșit din minți, dar îl pierdu imediat
din ochi. Când intră în fugă în podgoria Valla, îi sperie atât pe Maria del Mar cât și pe
Francesc, care nu văzuseră deloc animalul.
 Maria își încreți fruntea în timp ce el îi povestea despre mistreț.
— Poate să ne coste scump dacă stăm așa. Ce să facem? Să-l mai chemăm o dată pe
Jaume?
— Nu. Nu pot să-l țin tot timpul pe Jaume în viile noastre.
— Și atunci?
— Mă gândesc la ceva, spuse el.
Încă știa exact unde trebuia să sape după cele două pachete pe care le ascunsese în colțul
părăsit, nisipos, unde via lui Quim se învecina cu a lui și le-a găsit într-o stare încă uimitor
de bună, pentru că ploaia puțină care căzuse de atunci se prelinsese repede în pământul
poros, trecând pe lângă ele. A șters cu grijă pachetele până când s-a luat nisipul gros și le-a
dus în casă, unde a tăiat șnururile și le-a despachetat pe masă. Stratul exterior era colorat în
maro din cauza pământului bogat în minerale, dar cele două straturi interioare de cârpe
îmbibate în ulei erau fără nicio pată și într-o stare irepRosabilă, ca de asemenea și
conținutul celor două pachete. Părțile revolverului LeMat fuseseră date cu atât de multă
unsoare, încât lui Josep i-a luat până târziu în noapte să le curețe. Pentru asta a folosit
ecare cârpă pe care o avea și în cele din urmă a sacri cat și o cămașă veche care era într-
adevăr puțin ruptă, dar se mai putea purta. A rupt-o în bucăți și îi mai rămăsese doar un
metru pătrat atunci când a asamblat arma care, acum fără unsoare, proaspăt gresată,
curată și strălucitoare stătea în fața lui și îi inspira teamă, întrucât crezuse că niciodată nu
va mai trebui să o revadă.
Și-a pregătit conținutul celui de-al doilea pachet și a încărcat grijuliu camera și încet, la
început cam nesigur, pentru că nu mai știa dacă își amintește corect ecare manevrare, a
turnat cu vechiul exercițiu pulberea în țeava de măsurare și de acolo în camerele goale.
Arma și procedeul de încărcare îi trezeau amintiri pe care mai degrabă le-ar evitat și
chiar a trebuit să-și întrerupă treaba pentru un timp, pentru că îi tremurau mâinile. Totuși,
pe urmă a introdus un glonț în cameră, l-a presat în pulbere cu dispozitivul de presare, a
pus un pic de grăsime pe deasupra și a folosit apoi unealta specială pentru a pune pe piston
dispozitivul de aprindere. Pe urmă a învârtit toba cu mâna și a încărcat și celelalte camere,
căci a văzut că mai avea în săculeț destulă pulbere pentru șapte încărcături.
A curățat masa și a așezat revolverul pe polița căminului, lângă ceasul mamei sale. Pe
urmă a urcat și nu a putut adormi, pentru că îi era teamă să nu viseze urât.
 CRĂPĂTURI

Mistrețul care distrugea viile a fost timp de o săptămână tema de discuție a locuitorilor
satului, dar porcul sălbatic nu a mai apărut și acum, în discuțiile sătești, dezbateri aprinse
hotărau în privința ușii bisericii, care era plină de găuri și țăndări și într-o stare cu totul
proastă. După părerea țăranilor, fusese deteriorată de paturile puștilor soldaților lui
Napoleon, dar tatăl lui Josep vorbise în cunoștință de cauză de un alcoolic local cu o piatră.
Era și o crăpătură dințată în lemn, o deteriorare care ce-i drept nu putea dăuna mult ușii,
totuși amenința să dezbine satul. De mai multe ori încercaseră membrii comunității să
umple crăpătura cu chit în cele mai diferite moduri, dar despicătura era prea lungă și prea
lată și astfel au eșuat aceste cârpeli. Biserica avea destui bani pentru a-și putea cumpăra o
ușă nouă și unii erau de părere că asta ar trebui făcut, în timp ce alții credeau că nu era
cazul să e irosită această mică comoară și că banii puteau folosiți pentru lucruri mai
importante. O mică minoritate, condusă de Quim Torras, spunea că un preot cu delicatețea
părintelui Lopez merita o ușă mai elegantă pentru biserica lui. Quim a propus una făcută
artistic cu motive religioase sculptate și stărui să se pună la dispoziție mijloacele pentru
acest lucru.
Când Josep merse la fântână într-o dimineață ca să ia apă, îl întâlni pe Ángel Casals.
— Și? Ce crezi despre ușa bisericii?
Josep își scarpină nasul. Până atunci ușa bisericii îi dăduse într-adevăr puține bătăi de
cap, dar gândul că probabil trebuia să dea ceva din puținii lui bani, îl speria. Oamenii
spuneau că Ángel păzea de mulți ani o mică avere a satului, fără să cunoască suma exactă
și că nu vrea să cheltuiască din ea nicio cèntim, pentru că nicio urgență nu i se părea atât
de mare încât să se atingă de avere.
— Aș avea ceva de spus împotriva unui impozit care să strângă bani pentru asta, alcalde.
— Un impozit pentru sprijinirea bisericii n-o să existe! mârâi Ángel. Niciun om nu vrea
să-l plătească. La fel de bine se poate încerca să se stoarcă vin din piatră seacă.
— Nu cred că avem nevoie de o ușă care ar face cinste unei catedrale. Avem o biserică
sătească drăguță. Îi trebuie o ușă simplă de lemn, solidă și care să arate bine. Dacă ar
după mine, aș cheltui câțiva bani pentru lemn. Am putea în stare să meșterim o ușă și
astfel să economisim bisericii o parte din cheltuială.
Primarul îl privi interesat.
— Ai dreptate, Álvarez, ai dreptate. Știi de unde se poate cumpăra lemn convenabil?
— Cred că da, spuse Josep. Sau cel puțin pot să mă interesez.
— Atunci fă-o, te rog, Josep, spuse Ángel zelos.
Târziu în după-amiaza următoare, când soarele era jos pe cer și corpul îi spunea că era
timpul să sfârșească ziua lungă de lucru, Josep auzi brusc zgomotul temut. Încetă imediat să
tundă și privi fix. Și trase cu urechea…
Ascultă și zgomotul acela era iar acolo, un trosnet puternic de lemn, care l-a făcut să
alerge imediat în casă. Revolverul nu fusese atins de când îl așezase pe polița căminului.
Merse cu revolverul în vie și se strecură cât de ușor posibil de-a lungul rândurilor de vie.
Zgomotul devenea din ce în ce mai puternic. Ținea arma pregătită, îndreptată în față, dar
își spunea că nu trebuie să tragă prea devreme, zgomotele puteau făcute de Francesc sau
poate de Quim.
 Dar în secunda următoare a văzut mistrețul, mai mare decât el, gândea, judecând după o
scurtă privire a părții din spate.
Porcul mistreț avea o blană deasă, negru-maronie, total altfel decât la un porc domestic.
Corpul lui era îndesat și puternic, capul în schimb era înspăimântător de mare, iar
picioarele scurte și groase, părând foarte puternice. Animalul se uită la el vizibil furios dar
atent, cu ochii mici și întunecați deasupra botului plat, cu pielea neagră.
E doar un porc, își zise Josep.
Colți!
Josep văzu colții foarte clar, doi mici, care creșteau din maxilarul de sus și doi mai lungi
care se înălțau în sus din maxilar, ușor curbați, lungi cam de doisprezece sau cincisprezece
centimetri și foarte ascuțiți. Mistrețul grohăi răgușit și își ridică apoi capul. Josep știa că
urma să e o luptă periculoasă, în care mistrețul își va folosi colții pentru a-i smulge
victimei măruntaiele.
Porcul făcu un salt într-o parte și vru să fugă și dintr-odată se lăsă peste Josep o răceală
înspăimântătoare.
Cu brațul drept întins și încordat, ținti scurt animalul și pe urmă atinse dispozitivul de
tragere. Pocnetul a fost foarte tare. Văzu glonțul pătrunzând în blană în spatele umărului
drept, mistrețul se opri, se întoarse și făcu un pas spre Josep, care mai trase în el încă două
focuri.
Trei focuri.
Și îl cuprinse amintirea: focuri întinse, lătrătoare. Bărbatul din trăsura oprită, groaza de
pe gura schimonosită de durere, trupul lui care tremura când îl nimereau gloanțele. Caii
speriați, trăsura care se clătina. Enric, care țipa ascuțit ca o femeie. Toți fugeau.
Uitase că la fiecare tragere se ridica un nor de fum și că mirosea de parcă ar fi ars ceva.
Porcul sălbatic se întoarse și se năpusti către singura ascunzătoare pe care o găsi, un
tu ș imediat dedesubtul coamei de deal. Dintr-odată totul era liniștit. Josep stătea acolo
tremurând și privea tufișul în care dispăruse mistrețul.
Timpul s-a scurs încet, poate o jumătate de oră s-a uitat prostit la tu ș, cu revolverul
pregătit. Dar mistrețul nu a mai apărut. Pe urmă a venit Jaume cu flinta.
— Am auzit împușcăturile.
Jaume cercetă urmele de sânge strălucitor care duceau spre tufiș.
— Cel mai bine e să așteptăm.
Josep aprobă din cap și se simți bucuros că Jaume era cu el.
Stăteau amândoi acolo și țineau tu șul sub observație. Probabil că au așteptat o oră
întreagă, dar nu s-a întâmplat nimic.
— Hai să mergem împreună, șopti Jaume în cele din urmă și arătă cu arma. Cu arma și
pistolul pregătite s-au îndreptat către desiș.
Lui Josep îi bubuia inima. Când Jaume dădu la o parte frunzișul, își închipui că mistrețul
îi atacă.
Dar acolo nu era nimic.
Urma de sânge ducea către baza dealului și sub o protuberanță de stâncă și pământ au
putut descoperi o deschizătură. Jaume îi făcu semn lui Josep să se retragă.
— Un fel de peșteră. E acolo, înăuntru.
— Crezi că mai trăiește?
Jaume ridică din umeri.
 — În câteva ore se întunecă.
Josep își făcea griji. Dacă mistrețul rănit mai trăia și fugea în timpul nopții, putea deveni
foarte periculos.
— Avem nevoie de o prăjină, zise Jaume.
Josep intră în casă și aduse securea. Pe urmă porni spre râu și doborî un copac tânăr, pe
care îl ciopli.
Jaume dădu din cap la vederea prăjinii. Își sprijini arma de un butuc de viță și îl chemă
pe Josep să îl urmeze la peșteră.
— Fii pregătit, spuse el și se ghemui în fața deschizăturii. Băgă prăjina înăuntru,
împunse puțin și sări înapoi. Apoi râse, se târî iar spre deschizătură și înfipse iar prăjina.
— E mort ticălosul.
— Ești sigur?
Jaume băgă mâna în deschizătură și trase, icnind de încordare. Josep ținea revolverul
LeMat îndreptat spre cadavru, în timp ce acesta se ivea încet din scorbură, întâi picioarele
posterioare cu copitele și coada, apoi partea țepoasă din spate.
Priviră rănile care sângerau.
Mistrețul era neîndoielnic mort, dar arăta oarecum neînfrânt și furios, iar lui Josep încă
îi era teamă de el. Dinții lui erau verzi și păreau să e foarte ascuțiți. Unul din colții de jos
plesnise la fel ca și crăpătura din ușa bisericii și linia nă mergea de la vârful ascuțit până
jos în gingia mistrețului.
— Colțul ăsta trebuie să-i fi dat dureri, zise Josep.
Jaume dădu din cap.
— Carnea e bună, Josep.
— E perioadă proastă de tăiere. Toți sunt ocupați cu viile. Și eu sunt. Și dacă mâine e
cald…
Jaume aprobă. Trase un cuțit lung din teacă. Josep îl văzu făcând două tăieturi lungi de-
a lungul șirei spinării și două verticale și apoi jupui o bucată mare de piele și un strat de
grăsime. Scoase de dedesubt două bucăți dreptunghiulare de carne rozalie.
— Llom, cea mai bună bucată. Una pentru tine, una pentru mine.
Cadavrul sângerând arăta acum ciopârțit, cu două găuri căscate în spatele lui. În timp ce
Josep ducea carnea în casă, Jaume se uită în șopronul cu unelte după două lopeți și îl
așteptă să găsească un loc unde să poată îngropa mistrețul.

Josep i-a dat carnea Mariei del Mar, care la început n-a prea părut să se bucure de dar. Și
ea lăsase în urmă o zi grea de muncă și nu era prea entuziasmată de faptul că trebuia să
pregătească imediat carnea, care altfel s-ar stricat. Dar se simțea de asemenea ușurată că
mistrețul nu mai reprezenta un pericol și de aceea îi mulțumi sincer.
— Trebuie să vii mâine să mănânci cu noi, spuse ea, nu chiar în silă.
Așa că în seara următoare Josep ședea la masă cu Maria del Mar și Francesc. Înăbușise
carnea cu legume picante și prune uscate și el trebui să recunoască faptul că rezultatul era
chiar mai bun decât ceea ce făcuse el din iepure.
 LEMN

Când mergea într-o seară prin Santa Eulalia, văzu un grup de băieți care râdeau, își
băteau joc unul de altul și se tăvăleau pe jos ca animalele. Erau tineri a ați cu puțin înainte
de vârsta matură, în anumite privințe copii încă, dar care trebuiau totuși foarte curând, cei
care nu erau întâi-născuți, să se necăjească cu lipsa de muncă, asprimea lumii și problemele
pe care le aducea viitorul.
În noaptea aceea Josep îi visă pe băieții satului, care făceau prostii și se cățărau – dar
erau tovarășii lui: Esteve cu rânjetul lui strâmb, Jordi posacul, Xavier cel sincer, cu față
rotundă, Manei, care îi râdea în față lui Enric în vreme ce el îl strivea de pământ, deșteptul
de Guillem, care îi observa pe toți ceilalți.

Când se trezi, Josep stătu în pat și se gândi de ce nu mai erau toți acolo – de ce n-au
rămas pentru totdeauna băieți – în timp ce el supraviețuise și trebuia să-și bată capul cu
lucruri obișnuite.
În după-amiaza aceea Josep lucra în câmpul vizual al străzii când, spre surpriza și marea
lui bucurie îl văzu pe Emilio Rivera venind într-o căruță mică, trasă doar de un cal.
— Aha, aveai ceva de rezolvat prin apropiere? întrebă Josep după ce l-a salutat, dar
Rivera clătină din cap.
— Era vremea asta minunată de primăvară, spuse el un pic jenat. Mi-a plăcut aerul cald
de mare și pur și simplu n-am putut să rămân în dogărie. Ce să fac? m-am gândit, merg sus
pe deal și repar butoiul ăla care îi face necazuri tânărului Álvarez.

Când Josep îl duse la butoiul în cauză, Rivera îl cercetă și dădu din cap. Adusese în
căruță câteva scânduri de stejar despicate pe bră și înzestrate deja cu caneluri și pene și
curând Josep era iar între rândurile de vie, în timp ce din șura din spatele casei veneau
zgomotele familiare de ferăstraie și ciocane.
Rivera muncise mai multe ore înainte de a se duce în vie să anunțe că butoiul e reparat și
în mod sigur etanș. Ținând cont de drum și de cantitatea de muncă pe care omul o
depusese, Josep se aștepta la vești proaste când îl întrebă cât îi datorează. Dar răspunsul îl
lăsă recunoscător și dator lui Riveras. Cel mai bine ar fost să-i poată găti dogarului o cină
în semn de mulțumire, o găină sau un iepure, dar în loc de asta preferă altceva și curând
stăteau la măsuța lui Nivaldo, beau vin acru cu negustorul de alimente și mâncau castroane
mari din tocana lui.
— Mai e ceva ce vreau să-ți spun, spuse Josep după masă și îl conduse pe Rivera la
biserică, pentru a vedea ușa stricată.
— Cât ar costa lemnul, dacă vrem să înlocuim ușa aceasta?
Rivera oftă.
— Álvarez. Álvarez. Ai pentru mine măcar o singură sarcină care să-mi aducă ceva?
Josep zâmbi.
— Poate într-o zi. Îți mai torn puțin vin înainte să-ți arăt ușa.
— Spui că vrei doar lemnul? Faceți singuri treaba?
— Doar lemnul.
 — Ei, am câteva scânduri bune de stejar. Costă desigur ceva mai mult decât scândurile
grosolane pentru căruța ta. Trebuie rindeluite bine ca să se poată lustrui și potrivi, pentru
că numai așa iese o ușă frumoasă… Dar las din preț, dacă e vorba de o biserică.
— Ce trebuie să fac ca să asamblez scândurile?
— Cum trebuie să le asamblezi?…
Rivera îl privi țintă. Și apoi clătină din cap.
— Ei bine, pentru niște bani în plus, Juan ar putea tăia cu ferăstrăul adâncituri
dreptunghiulare în marginile laterale și ar putea face și fâșii de lemn, așa-numitele pene,
care sunt de două ori mai late decât adânciturile. Ungi o adâncitură cu clei și în gi pana.
Pe urmă ungi cu clei adâncitura din cea de-a doua scândură și apeși pe ea partea de
deasupra a penei și pe urmă trebuie să prinzi și să bați totul bine, până când marginile
scândurilor se lipesc una de alta pe toată lungimea lor.
Josep își țuguie buzele și dădu din cap.
— Pe urmă prinzi scândurile în două menghine mari, zdravene și lași totul peste noapte,
până se usucă cleiul.
— Menghine mari.
— Mari, stabile. Are cineva din sat menghine mari?
— Nu.
Se priviră muți.
— Tu ai menghine de astea?
— Menghinele mari sunt foarte scumpe, spuse Rivera posac. Nu dau voie nimănui să mi
le ia din dogărie.
Oftă.
— Ascultă. În următoarele două săptămâni am și eu nevoie de ele. Dar dacă vii la mine
la atelier de mâine în două săptămâni… Singur! Pe Dumnezeul meu, nu-mi aduce în dogărie
nicio delegație din partea bisericii! În săptămâna aceea n-am nevoie de menghine și îți dau
voie să lucrezi liniștit și singur într-un colț. Poți construi și asambla ușa de unul singur. Juan
și cu mine o să mai aruncăm câte un ochi ca să nu faci ceva greșit, altfel însă nu ne
deranjezi. Ne-am înțeles?
— Oh… ne-am înțeles, senyor, zise Josep.
În următoarele două săptămâni munci cu o dârzenie nouă în via lui, pentru că trebuia să
încheie cea mai mare parte a treburilor înainte de a se dedica ușii.
În ziua stabilită a încălecat pe catâr, a luat-o de pe podiș spre câmp și în jurul prânzului
era ia dogărie.
Rivera l-a salutat morocănos, dar între timp Josep se obișnuise cu trăsătura asta de
caracter, înainte de a pleca din Santa Eulalia, Rivera tăiase sfori cu măsurile
corespunzătoare vechii uși și acum pe Josep îl așteptau cinci scânduri bine rindeluite și
patru pene, ca și o socoteală pe care trebuia să o dea bisericii. Prețul scândurilor era
rezonabil dar Josep le privi cu teamă când le văzu stivuite pe masa din colțul pregătit
pentru el, pentru că recunoștea că ar fost răspunzător pentru costuri, în cazul în care le-ar
fi stricat din cauza lipsei lui de pricepere.
Totuși Emilio Rivera nu-i lăsase prea multe pe care să le strice. A avut nevoie de uimitor
de puțin timp pentru a uni primele două scânduri. S-a ținut jenant de exact de indicațiile lui
Rivera și a așezat un bloc vechi de lemn întâi pe pană și apoi pe cea de-a doua scândură,
astfel ca loviturile ciocanului să e amortizate și lemnul să nu e deteriorat. Rivera nu prea
era atent la el, dar Juan i-a controlat repede lucrul și i-a arătat cum să xeze menghinele
grele, care erau necesare pentru a presa scândurile în timp ce se usca cleiul și când Josep
plecă de la dogărie, mai avea în fața lui câteva ore de după-amiază.

Având nevoie de ecare zi pentru a face ușa, a putut lucra în vie cinci, șase ore, înainte
de a porni spre Sitges. Asta înseamnă că aproape se însera când a părăsit dogăria și porni
pe catârul lui spre sud, dar orele suplimentare din vie au meritat osteneala și găsi că e
plăcut să se întoarcă în sat prin întuneric și aerul răcoros al nopții.
Când plecă din Sitges în a treia seară, drumul l-a dus printr-un cartier cu căsuțe mici,
a at la mare. Cele mai multe aparțineau pescarilor, dar în fața unei case stăteau femei care
șopteau invitații bărbaților în trecere.
Era puternic tentat, dar și scârbit, pentru că majoritatea erau ințe nearătoase cu fețe
dure, al căror fard țipător nu putea acoperi cât de nemilos se jucase viața cu ele. Aproape
trecuse pe lângă una dintre femei, când ceva de pe fața ei îi trezi o amintire și astfel se
întoarse la ea.
— Singur, senyor?
— Renata? Tu ești?
Purta o rochie neagră boțită care i se lipea strâmtă pe trup și pe cap avea o basma
închisă la culoare. Pierduse în greutate și corpul îi arăta mai ispititor, dar părea mai
bătrână decât era în realitate și foarte obosită.
— Da, sunt Renata.
Se uită atentă la el.
— Și pe cine avem aici?
— Josep Álvarez. Din Santa Eulalia.
— Din Santa Eulalia. Vrei să-ți țin tovărășie, Josep?
— Da.
— Atunci hai înăuntru, amor meu, în camera mea.
A așteptat să lege catârul de balustrada unei case vecine și apoi Josep a urmat-o pe o
scară duhnind a urină. Un bărbat robust într-un costum alb stătea la o masă din capul scării
și îi făcu semn Renatei din cap.
Camera era mică și murdară – o saltea de dormit, o lampă cu ulei, mormane de rufe
murdare în două colturi.

— Am fost mulți ani plecat. Când m-am întors, te-am căutat, dar dispăruseși.
— Da.
Era nervoasă. În cuvinte rapide îi povesti ce avea să facă pentru a-i dărui plăcere. Era
vizibil că nu-și amintea de el.
— Am fost la casa mamei tale ca să te vizitez, cu Nivaldo Machado, băcanul din Santa
Eulalia.
— Cu Nivaldo!
El începu să-și scoată cămașa și o văzu întinzându-se către lampă.
— Nu, lasă lumina aprinsă, dacă nu te supără, așa cum era atunci.
Ea îl privi și dădu din umeri. Își ridică marginea rochiei până la șolduri, se trânti pe
saltea și îl așteptă.
 — Nu vrei cel puțin să-ți dai jos basmaua? întrebă el oarecum indispus și pe jumătate în
glumă întinse mâna și i-o trase de pe cap, pentru că ea se mișca prea încet ca să-l
împiedice.
Jumătatea din față a țestei era cheală și strălucea de transpirație în timp ce părul din
spate era rărit și pătat, ca o iarbă uscată.
— Ce-i asta?
— Nu știu. Vreo boală ușoară pe care n-ai cum să o iei dacă ești cu mine doar o singură
dată, spuse ea supărată. Întinse mâinile pentru a-i deschide pantalonii, dar el se feri.
Pe picioarele ei o erupție de pete.
— Renata… Renata, mai bine aștept.
Mai făcu un pas înapoi și îi văzu fața care stătea să plângă și umerii tremurând, dar nu
scoase niciun sunet.
— Te rog…
Arătă spre ușă.
— Se înfurie, șopti ea.
Josep băgă mâna în buzunarul pantalonului și scoase banii pe care îi mai avea iar
mâinile ei se strânseră în jurul monedelor.
— Senyor, zise ea și își șterse ochii. Treaba asta n-o să dureze mult. Cred că e șancru, dar
șancrul dispare după una, două săptămâni și pe urmă totul e în ordine. Te faci bine de tot.
Mai vii să mă vezi când trece?
— Sigur. Sigur, Renata.
Își trase repede cămașa, părăsi camera și coborî grăbit treptele și când se văzu așezat pe
catâr porni la trap, până lăsă locul departe, în urmă.
 SCHIMBĂRI

După asamblarea ușii, lui Josep i-a luat multe ore să o lustruiască cu glaspapir până
când lemnul a fost neted și fără pată. A dat-o cu un verde puternic, închis, singura culoare
pe care i-o dăruise Emilio Rivera și pe urmă a mai dat-o cu trei rânduri de lac, lustruindu-le
pe ecare în parte cu glaspapir n, până când ultimul strat începu să lucească și să e ca
sticla.
A adus acasă în căruță ușa terminată, pe un teanc de pături. După ce s-a asigurat că ușa
nu suferise nicio deteriorare în timpul transportului, i-a lăsat pe oamenii bisericii să-și
asume răspunderea de a o monta, ceea ce ei s-au grăbit să facă. Au folosit și armăturile de
bronz care fuseseră scoase de la ușa cea veche.
Prețul pentru lemn a fost înapoiat și apoi a avut loc o slujbă scurtă de s nțire. Părintele
Felipe acceptă ușa și îi mulțumi cu o binecuvântare, iar primarul vorbi din inimă despre
timpul și puterea mobilizate de Josep, ceea ce pe el îl făcu să se simtă jenat.
— De ce ai făcut asta? îl întrebă Maria del Mar întâlnindu-l pe stradă a doua zi. Nici
măcar nu mergi la liturghie!
El clătină din cap și dădu din umeri, nu era în stare să-i explice.
Spre mirarea lui, răspunsul la întrebare îi veni în minte la scurt timp după aceea. Nu o
făcuse pentru biserică.
O făcuse pentru satul lui.

La cinci zile după s nțirea ușii, în sat au venit doi oameni ai bisericii, de vârstă mijlocie,
într-o trăsură trasă de doi cai. Au dispărut în biserică și au petrecut o jumătate de zi cu
părintele Felipe, pe urmă au ieșit singuri și au mers la prăvălie cu birjarul. Cei trei bărbați
au mâncat pâine și salam și au băut apă de la fântână, înainte de a se urca în trăsură și a
pleca.
În acea seară preotul îi povesti lui Nivaldo despre vizita cea scurtă, dar amănunte nu știa
nici el. Trei zile mai târziu, părintele Felipe își luă rămas-bun de la câțiva oameni și părăsi
pentru totdeauna Santa Eulalia, după doisprezece ani de serviciu ca preot al satului.
Vestea se întinse repede și ului satul. Musa rii erau monsenyors de la biroul de numiri al
diocezei din Barcelona. Prelații îi comunicaseră părintelui Felipe transferarea neîntârziată
și că urma să e preot de spovedanie în Ordinul Surorilor Regale Desculțe, în dioceza din
Madrid.
Doar cinci zile a rămas biserica fără preot apoi, într-o după-amiază, un cal bătrân, obosit
trăgea peste pod o trăsură închiriată, aducând un preot slab, taciturn, cu o pălărie cu boruri
mari. Când preotul coborî din trăsură, ochii lui ascunși în spatele lentilelor groase de
ochelari examinară plaça, înainte de a-și duce geanta în biserică.
Abia ce auzi de sosirea lui și primarul se grăbi spre casa parohială pentru a-l saluta; pe
urmă se duse imediat la prăvălie, pentru a-l informa pe Nivaldo și pe alți câțiva clienți că
noul preot se numește Pio Dominguez, e de loc din Salamanca și după ce a fost zece ani
capelan în Girona a preluat funcția de preot în Santa Eulalia.
Cei care erau la liturghie în duminica aceea, găsiră ciudat că personajul în negru care
celebra Euharistia, era un străin mare și slab și nu apariția familiară a părintelui Felipe.
Contrar stilului părintelui Felipe, înțelegător și demn în același timp, noul preot vorbea mai
curând concis și predica lui a fost o poveste încurcată despre cum într-o zi Fecioara Maria a
trimis un înger la o familie săracă, pentru a le aduce iubirea lui Hristos sub forma unui
ulcior cu apă, care s-a preschimbat în vin.
Era o dimineață obișnuită de duminică, doar că un alt preot stătea la ușă, atunci când
toți părăsiră biserica. Pentru surprinzător de puțini oameni din Santa Eulalia părea să
conteze asta. În următoarele săptămâni, primarul l-a însoțit pe părintele Pio pe la toate
casele, pentru că preotul dorea să salute pe rând toate familiile. În cea de-a treia zi au sosit
la Josep, când acesta era încă prins de treburile după-amiezii. Cu toate acestea, lăsă totul
baltă și îi invită să stea pe bancă. Le-a adus vin și privi fața preotului când luă prima
înghițitură. Părintele Pio bău fără să facă mutre, dar Josep observă recunoscător și faptul
că nu se pregătea să laude produsul îngrozitor.
— Cred că ar o binecuvântare, părinte, dacă Maica Sfântă sau Domnul ne-ar
preschimba când și când vinul în apă, zise Josep.
Preotul nu surâse, dar ceva îi străluci în ochi.
— Cred că n-ai fost duminică la biserică.
Nu era un reproș, doar o constatare.
— Nu, părinte, n-am fost.
— Și totuși te referi la predica mea?
— În satul ăsta fiecare noutate e împărțită și primită ca pâinea bună.
— Josep este cel care a făcut ușa nouă de la biserică, spuse Ángel. Frumoasă ușă, nu,
părinte?
— Chiar foarte frumoasă. O ușă minunată și munca ta este o contribuție generoasă.
Acum preotul zâmbea.
— Sper să te gândești că ușa bisericii noastre se deschide larg.
Își termină curajos vinul și se ridică.
— Acum o să te lăsăm să te întorci la treabă, Josep Álvarez, zise el, ca și când i-ar citit
gândurile.
Ángel arătă cu bărbia spre proprietatea lui Quim.
— Știi când se întoarce? Am bătut la ușa lui, dar n-a răspuns nimeni.
Josep ridică din umeri.
— Nu știu, alcalde.
— Mda, îi zise Ángel scârbit preotului. Fără îndoială că o să-l vedeți destul de des la față,
pentru că e un bărbat foarte religios.

Seara, lui Josep îi plăcea să meargă de-a lungul rândurilor de vie pe care le lucrase peste
zi. Astfel tocmai ajunsese la marginea cunoscută a parcelei sale, când auzi în întuneric un
sunet ciudat. Vreme de o secundă înfricoșătoare, crezu că era iar un mistreț, dar pe urmă
observă foarte repede că era un sughițat omenesc și că venea de peste hotarul parcelei sale.
Aproape că se împiedică de trupul din desișul de buruieni.
— Oh, Doamne…
Vocea părea foarte chinuită.
Josep cunoștea vocea răgușită.
— Quim?
 Omul sughița mai departe.
Lui Josep îi veni miros de vinars și îngenunche lângă el.
— Hai, Quim. Hai, prietene, te duc acasă.
Cu câteva eforturi îl ridică pe Quim. Mai trăgându-l, mai sprijinindu-l, își duse vecinul la
casa lui, pentru că picioarele lui Quim erau moi și nu de prea mare ajutor. Înăuntru Josep
pipăi prin întuneric până aprinse lampa cu ulei, dar nu încercă deloc să-l ducă sus pe Quim.
În loc de asta, urcă el însuși pe scară în dormitorul urât mirositor și coborî cu salteaua de
dormit, pe care o întinse pe podea.
Quim încetase să mai plângă. Stătea rezemat de perete și privea cum Josep pregătea și
aprindea un foc mic și cum punea pe grătar o cană cu cafea rece, veche poate de zile. În
cutia de pâine mai era o bucată de pâine. Quim luase pâinea dată de Josep și o ținea în
mână fără să o mănânce. Când se încălzi cafeaua, Josep o turnă într-o ceașcă și su ă în ea
până când deveni bună de băut.
Quim bău o înghițitură și oftă.
Josep știa că trebuie să fi fost oribilă cafeaua, dar nu îndepărtă ceașca.
— Încă o înghițitură, zise el, cu o îmbucătură de pâine.
Dar Quim plângea iar, de data aceasta mut și cu fata întoarsă.
Câteva secunde mai târziu oftă și se frecă la ochi cu mâna în care încă ținea pâinea.
— A fost blestematul ăsta de Ángel Casals.
Josep era zăpăcit.
— Ce?
— Ángel Casals, gunoiul ăsta. Ángel a făcut ca părintele Felipe să fie transferat.
— Nu! Ángel?
— Da, da, primarul, porcul ăsta de câine, bătrân, murdar și neștiutor, care nu putea
suporta să ne vadă. Știam amândoi asta!
— E imposibil să știi asta sigur, zise Josep.
— Știu sigur. Primarul vroia să plecăm din sat. Cunoaște pe cineva, care cunoaște pe
altcineva, care e mare grangur la biserica din Barcelona. Mai mult nu era nevoie. Mi s-a
povestit.
— Îmi pare rău, Quim.
Dar Josep nu-i putea oferi alinare pentru necazul lui, nici măcar consolare.
— Trebuie să te aduni, Quim. Trec mâine și bat la ușă. Te descurci dacă te las singur?
Quim nu răspunse. După un timp îl privi pe Josep și dădu din cap.
Josep s-a întors din drum. Își imagina cum Quim răstoarnă lampa și se varsă uleiul
arzând, așa că a luat-o, a dus-o la intrare, a stins-o mai întâi acolo și pe urmă a pus-o într-
un loc sigur.
— Atunci, noapte bună, Quim, zise el și după o clipă închise ușa și îl lăsă pe bărbat stând
în întunericul liniștit.

În dimineața următoare s-a dus la prăvălie, a cumpărat pâine, brânză și măsline și a

așezat mâncarea pe pragul ușii lui Quim, împreună cu un ulcior cu apă proaspătă. Pe
drumul spre casă a trecut pe lângă locul unde își scosese su etul de plâns bețivanul lui de
vecin. Chiar în apropiere a găsit resturile unei sticle goale de vinars, pe care Quim o
spărsese desigur de o piatră și el ridică precaut cioburile, înainte de a-și îngădui să meargă
la binefacerea lucrului său.
 O DISCUȚIE CU QUIM

Josep văzu cu mare bucurie ce făcea începutul primăverii cu via lui. În Languedoc butucii
de vie erau proptiți cu sârmă scumpă, care se întindea pe stâlpi, de-a lungul rândurilor. Dar
soiurile spaniole de struguri erau mai robuste decât cele franțuzești. Pe pământul lui Josep
sprijinise vița-de-vie așa cum se făcuse mereu în familia lui, astfel că butucii stăteau singuri
în picioare și creșteau ca un vas verde, puternic, din care se înălțau crengile spre soare.
Contrar podgoriei lui bine îngrijite, pământul lui Quim Torras era o adevărată junglă cu
butucii lăsați în părăsire și bălării care creșteau înalte și sălbatice.
Quim părea să-l evite pe Josep, poate din jenă. Nivaldo îi povesti lui Josep că vecinul lui
își lua mai mult sau mai puțin regulat masa de seară în prăvălia lui. Josep îl întâlni de două
ori pe stradă și se opri să vorbească cu el, dar Quim se grăbi mai departe, cu ochii roșii și
privirea coborâtă și, de ambele dăți, Josep văzu că mersul lui era nesigur.
De aceea Josep fu uimit când Quim bătu la ușa lui într-o seară, părând să e serios și
treaz. Josep îl salută călduros și îl invită înăuntru. Îl servi cu pâine și xoriço, dar Quim
clătină din cap și îi mulțumi.
— Trebuie să discut ceva cu tine.
Quim părea să caute începutul potrivit. În cele din urmă oftă și apoi cuvintele curseră.
— Părăsesc Santa Eulalia.
— Pleci, Quim? Pentru cât timp?
Quim zâmbi slab.
— Pentru totdeauna.
— Ce?
Josep îl privi îngrijorat.
— Păi unde?
— Am o verișoară în San Lorenzo de El Escorial, o femeie bună, care ține mult la mine.
Are o spălătorie acolo, spală pentru bogătași și persoane distinse, o afacere bună.
Îmbătrânește și ea cu încetul. Anul trecut a stăruit pe lângă mine să vin la ea, să locuiesc
acolo și să o ajut cu spălătoria. Pe atunci încă nu puteam merge. Dar acum…
Quim tranșă subiectul cu o mișcare a mâinii.
— Ángel e neimportant.
Îl privi pe Josep.
— San. Te lași alungat din sat de Ángel?
Josep se avea bine cu Ángel, dar nu-i plăcea felul în care îl tratase pe Quim.
Quim tranșă subiectul cu o mișcare a mâinii.
— Ángel Casals e neimportant.
Îl privi pe Josep.
— San Lorenzo nu e chiar la Madrid, dar nici prea departe și astfel pot să îl văd din când
în când pe părintele Felipe. Înțelegi?
Josep înțelegea.
— Și ce-o să se aleagă de podgoria ta, Quim?
— O să o vând.
Josep părea să înțeleagă.
— Vrei să tratez cu Ángel pentru tine?
 — Ángel? Nu mai caută pământ pentru Tonio. În afară de asta, nenorocitul ăsta n-o să
capete niciodată pământul meu.
— Dar… nu mai e nimeni altcineva.
— Ba da, ești tu.
Josep nu știa dacă trebuie să râdă sau să plângă.
— N-am bani să-ți cumpăr pământul!
Quim trebuia să știe asta, se gândi el supărat.
— Am nevoie de ecare pesseta pe care o am, ca să plătesc ratele pentru fratele meu și
nevasta lui, spuse el amărât. După vânzarea strugurilor de-abia dacă îmi rămâne ceva care
să-mi permită un oarecare confort, cum ar fi mâncarea. Trezește-te, omule!
Quim îl privi fără să se impresioneze.
— Lucrează-mi pământul, așa cum faci cu al tău vinde strugurii. N-o să-ți fac viața grea.
Am nevoie doar de câțiva bani acum și câțiva când strângi recolta de pe pământul meu,
doar atât cât să mă așez în San Lorenzo. Și, pe urmă, dacă îți mai rămâne ceva, poți să mi-i
trimiți. Mi-e egal dacă îți trebuie mulți ani până îmi plătești via.
Josep era îngrozit de complicația asta nouă, simțea pericolul. Și-ar dorit să nu-i bătut
Quim la ușă niciodată.
— Ești beat, Quim? Ești sigur că știi ce vrei să faci?
Quim zâmbi.
— Nu sunt beat. Nu, chiar nu sunt.
Își puse mâna pe brațul lui Josep.
— Nu prea am mulți cumpărători din care să aleg, zise el încet.
De la Rosa Josep învățase ceva.
— Trebuie să avem o hârtie. Trebuie să semnăm amândoi.
Quim ridică din umeri.
— Atunci, adu-mi hârtia, spuse el.
 PAȘI DE TRANZIȚIE

Aproape întreaga noapte Josep a stat la masă, lampa cu ulei arunca în cameră lumină
galbenă și umbre întunecate, în timp ce el se mișca încoace și încolo pe scaun citind încă și
încă o dată copia contractului care îi permisese cumpărarea pământului de la Donat și
Rosa.
În cele din urmă luă dintr-o cutiuță pulberea de cerneală, un condei cu penița tocită și
două coli de hârtie împăturită în care le învelise tatăl lui, cine știe cu cât timp în urmă. Una
dintre foi fusese cândva albă și cealaltă era maro și oarecum boțită; îi era indiferent pe care
o va primi Quim și pe care o va păstra el. Scutură într-un vas niște pulbere, adăugă apă și
amestecă cu un bețișor de viță până când din amestec rezultă cerneală.
Pe urmă începu să copieze o mare parte a documentului pe care îl redactase vărul Rosei,
avocatul. Josep nu era experimentat la scris. Strângea condeiul în mâini aproape disperat.
Vârful condeiului se împiedica uneori pe suprafața hârtiei, astfel că picături de cerneală
săreau pe hârtie lângă cuvântul pe care îl scria și de mai multe ori uita să scuture de
marginea vasului penița înmuiată, pentru a îndepărta surplusul de cerneală, așa încât lăsa
pete mari, negre pe hârtie, făcând de două ori chiar jumătate de cuvânt ilizibil, ceea ce
însemna că trebuia să taie restul literelor și să scrie cuvintele încă o dată. Transpirase și era
iritat la culme, cu mult înainte de a termina jumătate din copie.
Chibzuise mult timp care ar putea prețul corect pentru pământul lui Quim. Podgoria
familiei Torras fusese de generații neglijată și prost cultivată și lui Josep nu i se părea
corect ca parcela asta să valoreze la fel cu bucata de pământ atent îngrijită a familiei sale.
Dar în același timp mai știa și că vecinul lui, Quim, îi lăsase via în niște condiții care erau
din cale-afară de generoase. În nal, a pus în contract același preț pe care îl plătise pentru
pământul tatălui său, fără reducerea frățească pe care o solicitase lui Donat și pe care o
primise ca fiind dreptul lui și copie primul contract aproape cuvânt cu cuvânt, doar cu patru
modi cări. Numele cumpărătorului și al vânzătorului erau altele, data era alta și înlătură
ecare menționare a frecvenței cu care trebuia să plătească, ca și orice indicație în privința
amenzilor pentru plăți neefectuate.
Quim nu știa să citească. A doua zi Josep îi citi contractul, rar și cu voce tare. Din când
în când se oprea ca să-l întrebe pe Quim dacă are ceva întrebări, dar nu era niciodată cazul.
Quim învățase să-și scrie numele cu litere mari și, când Josep termină de citit, luă condeiul,
îl înmuie în cerneală și își scrijeli numele pe ambele hârtii.
Semnă și Josep, după care numără prima rată și i-o dădu lui Quim. Încheierea acestei
afaceri părea ireală și nejusti cată; avea conștiința încărcată, de parcă i-ar furat
vecinului său prin șiretlic proprietatea moștenită.
— Ești complet sigur, Quim? Încă putem să rupem hârtiile astea și să uităm totul.
— Sunt sigur.
Josep îi dădu contractul de pe hârtia albă și își păstră el copia scrisă pe hârtia maro.
Două zile mai târziu înhămă catârul și îl duse pe Quim la Sitges, unde fostul lui vecin
vroia să se urce într-o diligèntia trasă de boi și care mergea spre vest. Poștalionul acesta
avea multe stații și era considerabil mai încet decât trenul, dar și mai ieftin. Proprietarul și
birjarul era un vechi prieten al lui Quim, Jonathan Cadalfalch, pe care i-l prezentă lui
Josep.
 — Dacă vrei să-mi dai vreo veste, spuse Quim – și Josep știu că vroia să spună: dacă vrei
să-mi trimiți o rată – spune-i lui Jonathan și o să mi-o aducă el.
Quim și cu el nu fuseseră niciodată prieteni apropiați, dar Josep se simți ciudat de
impresionat când și-au luat rămas bun. Quim era un podgorean prost și neglijent și un
bețivan, dar era și un om blajin și vesel, un vecin îngăduitor care nu făcea greutăți și un
element de legătură cu copilăria și cu tatăl lui. Se strânseră în brațe la despărțire, o
abraçada lungă, strânsă.
Pe urmă Quim îi dădu lui Jonathan geanta lui și se urcă în diligență, împreună cu un al
doilea bărbat și două călugărițe mai în vârstă. Jonathan se urcă pe capra lui, luă hățurile,
pocni din bici și boii porniră poștalionul.

După ce ajunse acasă, Josep îngriji de catâr și se duse în vie.

Era ciudat.
O hârtie semnată, câțiva bani dați și hotarul invizibil dintre podgoriile familiilor Álvarez
și Torras dispăruse deja.
Și mai știa că în capul lui granița nu avea să dispară vreodată, într-adevăr mai slabă și
fără să mai fie respingătoare, dar o demarcație între pământul tatălui său…
…Și noul lui pământ.
Îndrăzni să intre în fosta vie a vecinului său și privi paragina cu un altfel de supărare.
Una era să se uite cu dezaprobare indiferentă la neglijarea pământului altcuiva și cu totul
alta era să recunoască faptul că buruienile luxuriante, care sugeau viței-de-vie hrana și
umezeala, erau acum problema lui.
Quim o ștersese și lăsase în urma lui nenumărate probleme: uneltele erau tocite, casa era
o cocină împuțită și via ducea luptă pentru aer și lumină.
Și de toate astea trebuia să se îngrijească Josep, dar știa și de unde să înceapă. În
șopronul lui de scule găsise coasa tatălui său și o pilă și ascuți lama până când de-abia
putea fi atinsă cu degetul.
Pe urmă își scoase cămașa și intră cu coasa în via lui Quim. Imediat începu să cosească,
balansând coasa în sus și în jos pentru a tăia buruienile dintr-un șuierat, o ridica cu avânt în
sus și o lăsa iar în jos. Josep se mișca ritmic – sus și jos, sus și jos. Înainta încet și continuu
și lăsa în urma lui o suprafață cosită între rândurile de vie.

Peste zi înhăma catârul la plug și săpa pământul din spațiile cosite. Abia pe urmă se
putu apuca de treaba cea mai obositoare, pentru că smocurile de iarbă și bălăriile erau dese
și trebuia să le smulgă cu mâna dintre butucii de viță. În timp ce trăgea și trăgea, butucii
ieșeau încet la iveală și îl lăsau mut de uimire, căci mulți dintre ei erau bătrâni. Majoritatea
viticultorilor cunoscuți înlocuia butucii cam la douăzeci și cinci de ani – dacă depășiseră
deja anii fertilității maxime. Tatăl lui înlocuise butucii doar pe rândurile la care se putea
ajunge ușor și fusese gata să păstreze butucii bătrâni în locurile di cil de lucrat, pe pante și
în colțurile greu accesibile. Familia lui Quim doar rar înlocuise o plantă. Josep aprecia că
unii arbuști aveau o sută de ani. Deși făceau struguri mici cu o minunată intensitate a
aromei, butucii de viță erau noduroși și strâmbi, ca trunchiurile palide pe care le arunca
marea pe plajă și care semănau cu trupurile unor bătrâni întinși la soare.
Încă multe zile a trebuit să plivească cu mâna, până a ajuns la hotarul exterior al
podgoriei. Când s-a oprit să scoată o cârpă din buzunar și să-și șteargă fața umedă, a privit
înapoi cu mulțumire către o vie schimbată, ale cărei plante nu mai erau atacate de bălăriile
sălbatice.
Privi pe deasupra la câmpul învecinat, la ordinea potrivită de pe pământul lui Valls. Nici
Maria del Mar, nici Francesc nu erau de văzut. Cu o zi înainte îi sărise în ochi faptul că
Maria își întrerupsese munca pentru a-l observa și își făcuseră cu mâna unul altuia. Sigur
era curioasă să a e de ce lucra el acum via lui Quim și își făcea griji că probabil pe acesta îl
lovise ceva. Știa că, atunci când se vor vedea iar, va veni la el și îl va întreba. Se gândea ce
o să simtă ea când va afla că acum sunt vecini.

Acum munca lui se dublase și curând Josep se obișnui să meargă de-a lungul șirurilor de
vie, fără să se oprească atunci când ajungea la sfârșitul podgoriei Álvarez și intra în via
familiei Torras.
În timp ce zilele deveneau mai lungi și mai calde și strugurii creșteau, știa că trebuia să
se ocupe și de casa părăsită a lui Quim, înainte să dea iar peste el solicitarea din vremea
recoltei.
Casa era o catastrofă.
Cără gunoiul afară – un coș plin cu cereale stricate, haine murdare, cârpe înnegrite care
nu mai meritau să e spălate, două saltele de dormit urât mirositoare. Le făcu pe toate
morman, le stropi cu ulei și le dădu foc. Ascuți uneltele de tăiat ale lui Quim și unse cozile
sapelor, lopeților și greblelor. Salvă ce se mai putea salva: două vase care păreau să e încă
în ordine, resturi de lemn pe care le putea folosi iarna pentru foc, niște cuie, câteva unelte,
un degetar și o șarnieră ruginită, un sac mare pe jumătate plin cu dopuri, o crăticioară de
aramă și o tigaie ruginită din er și treizeci și una de sticle de forme și modele diferite,
unele dintre ele cu o crustă de nămol de râu. Pe urmă a găsit o cutiuță cu șapte pahare de
vin prăfuite. După ce au fost spălate, văzu că erau vechi și foarte frumoase, făcute dintr-o
sticlă verde fragilă. Unul dintre pahare era crăpat și lovit, așa că l-a aruncat. Pe celelalte
șase le păstră.
Când casa lui Quim se goli, lăsă ușa și ferestrele deschise zece zile și pe urmă hotărî să
folosească casa drept o combinație de șopron de scule și magazie. Era practic să trebuiască
să meargă doar o bucată scurtă pentru a lua ceea ce avea nevoie, când muncea în via lui
Torras.

Plecase la Sitges să cumpere un sac cu sulf și acolo se întâlni pe stradă cu Juan,

muncitorul mai în vârstă de la dogăria lui Emilio Rivera. Se opri respectuos să schimbe
câteva cuvinte cu el și Juan vorbi despre treaba multă de la dogărie, arșița prezentă și lipsa
de ploaie. Pe urmă îl privi pe Josep cu interes.
— Emilio mi-a povestit că nu ești însurat.
Acum Josep îl privi pe el.
— Am o nepoată. A fost măritată doar șase ani și acum e deja de șase ani văduvă.
Josep își drese glasul tușind ușor.
— Copii?
— Din păcate, niciun copil.
— Aă… ce vârstă?
 — Încă tânără. Puternică. Mai poate avea copii, înțelegi! Poate să ajute un bărbat la
treabă. O muncitoare bună, Juliana mea… i-am povestit despre tine.
Josep îl privi nedumerit.
— Și? Vrei s-o cunoști?
— Mda. De ce nu, de fapt?
— Bine. E chelneriță la un han, chiar aici în apropiere. Îți fac cinste cu un vin, spuse
Juan cu un gest larg.
Josep îl urmă nervos.
Hanul era un loc de întâlnire al muncitorilor și foarte plin. Juan îl conduse la o masă
zgâriată și imediat îi atinse mâna.
— Pst.
Lui Josep îi făcu impresia că era mai bătrână decât el, cu un corp masiv și fără vlagă,
dar cu o față plăcută, binevoitoare. Privi cum glumea cu patru bărbați de la o masă
apropiată. Avea un râs zgomotos, răgușit.
Când se îndreptă spre ei, Josep simți cum i se pune un nod în gât.
Își spunea că e o ocazie. Că, da, voia să cunoască o femeie.
Îl salută călduros pe Juan cu două sărutări și îl numi unchiule. Prezentarea lui Juan fu
mai degrabă scurtă.
— Juliana Lozano. Josep Álvarez.
Ea dădu din cap, zâmbi și schiță o reverență. Când comandară vin, plecă și se întoarse
imediat cu vinul, după care îl întrebă:
— Îți place supa de fasole albă?
El aprobă din cap, cu toate că nu-i era foame. Dar ea nu vorbise despre oferta hanului.
— Mâine seară. Îți gătesc supă de fasole albă, da?
Îi zâmbi prietenoasă și relaxată. La fel și el.
— Da.
— Bine. Casa de pe partea cealaltă a străzii, primul etaj, zise ea.
Când el dădu din cap, ea adăugă:
— Ușa din mijloc.

În seara următoare norii acopereau luna. Un felinar pâlpâitor lumina prost strada, iar
scara casei ei era întunecată. Cu o pa lungă în mână, contribuția lui la cină, urcă treptele în
semiîntuneric, pe un coridor îngust și bătu la ușa din mijloc.
Juliana îi ură bun-venit cu bucurie nestăpânită, luă pâinea, o rupse în mai multe bucăți
și o așeză pe masă.
Josep primi un scaun fără formalism și imediat fu adusă și supa aromată de fasole, pe
care o mâncară amândoi cu mare plăcere. Josep îi lăudă talentul la gătit și ea zâmbi.
— Am adus-o de la han, zise Juliana și râseră amândoi.
Despre unchiul ei Juan vorbiră foarte puțin, totuși Josep îi povesti despre prietenia pe
care i-o arătase Juan la dogărie.
La scurt timp după aceea și înainte ca el să încerce să o sărute, Juliana îl duse în pat la
fel de natural ca atunci când îi pusese supa în față.

Înainte de miezul nopții era iar pe drum spre casă, cu trupul mai ușor și mai relaxat, dar
cu capul ciudat de plin de gânduri negre. Se gândea că era ca și când ar mâncat un fruct
care era într-adevăr comestibil și fără pată, dar care era neîndoielnic nu destul de dulce și
astfel călărea pe catârul lui, îngândurat, pe strada care îl ducea înapoi în satul lui.
 STRÂNGEREA RECOLTEI

Josep înțelegea uimirea unor săteni.

— Părăsise Santa Eulalia ca un tânăr fără ocupație. După întoarcerea lui, câștigase
pământul tatălui și acum deținea și proprietatea familiei Torras.
— Reușești să cultivi amândouă parcelele? îl întrebase Maria del Mar îndoindu-se.
Josep se gândise deja la asta.
— Dacă ne strângem iar recolta, cum am mai făcut-o, atunci angajez pe cineva care să
culeagă strugurii din via lui Quim. Un culegător ar trebui să e de ajuns, pentru că recolta
asta va fi mai mică decât a ta sau a mea, spuse el și ea dădu aprobator din cap.
Putea alege dintre toții tinerii satului, care nu erau întâi-născuți și se hotărî pentru
Gabriel Taule, un băiat de șaptesprezece ani liniștit, de încredere, care avea trei frați mai
mari. Tânărul pe care toți îl numeau doar Briel, fu uimit când Josep veni la el cu oferta de
muncă și o acceptă bucuros.
Josep frecă butoaiele de vin și pe urmă se îndreptă către acelea care erau sub un șopron
de lângă casa lui Quim. Ceea ce văzu când începu să le curețe, îl neliniști, pentru că
amândouă butoaiele aveau locuri care îi aminteau neplăcut de doagele putrezite din butoiul
lui și pe care a trebuit să le înlocuiască Rivera. Dar pe urmă își spuse că nu făcea să se
îngrijoreze de problemele de care nu știuse nimic, dacă erau chiar probleme, așa că spălă
butoaiele cu apă și o soluție de sulf și le pregăti pentru primirea mustului.

În timp ce vara trecea în toamnă și strugurii se îngreunau și deveneau negru-mov pe

viță, Josep mergea în ecare zi de-a lungul rândurilor și gusta fructele – o dată aroma caldă
a unor struguri mici de la o viță veche Garnatxa, apoi promisiunea fructată, strati cată a
unei Ull de Llebre și asprimea mușcătoare a vitei Sumoll.
Maria del Mar și cu el hotărâră într-o dimineață că strugurii atinseseră cel mai înalt grad
al lor de coacere așa că îl chemă pe Briel și îi dădu catârul și mica roabă pentru culesul viei
lui Quim.
El, Maria del Mar și Quim lucraseră bine împreună, dar acum Josep observă că era chiar
mai bine să lucreze singur cu ea, pentru că gândeau asemănător în privința treburilor de
făcut și culegeau bine, chiar dacă abia schimbau câte un cuvânt. Singurul sunet era
hârșâitul cuțitelor lor ascuțite, cu care tăiau strugurii de pe butuci, aruncându-i în coș.
Munceau din greu sub soarele strălucitor și curând hainele li s-au lipit pe trup, pătate pe
alocuri de transpirație. Francesc era mereu în apropiere, le aducea uneori un vas cu apă din
cántir-ul de lut care stătea la umbră sub căruță, mergea șchiopătând până la presă sau
stătea călare pe catâr.
Briel, care era cufundat visător în munca lui, își îngăduia câteodată să fredoneze o
frântură de cântec, tare și fals, mai mult o behăială și un țipăt decât un cântec adevărat, iar
Josep și Maria au schimbat un zâmbet chinuit atunci când l-au auzit prima oară.
Să aibă căruța cea mare era un avantaj considerabil; Cu toate că atât Maria del Mar cât
și Josep tăiau mai repede decât Briel, tânărul își umplea din belșug roaba. Striga de câte ori
era gata și Josep era nevoit să-și ascundă cuțitul și să-l ajute să ducă roaba plină la presă.
Josep era foarte conștient că, în timpul deselor lui escapade la presă cu strugurii lui
Torras, Maria muncea mai departe singură în via ei, contribuția ei în timp și putere, care
trecea dincolo de înțelegerea lor de a lucra împreună.
Avea senzația că trebuie să o despăgubească pentru asta și, după ce îl trimise acasă pe
Briel la sfârșitul zilei, iar Maria del Mar deshămase catârul și se dusese acasă, să-i
pregătească cina fiului ei, Josep continuă să lucreze neobosit în via ei.
Când ieși din casă după o oră, ca să arunce păsărilor fărâmiturile de la masă, îl văzu pe
Josep încă mânuind cuțitul în via ei.
Se duse la el.
— Ce faci aici?
— Partea mea de muncă.
Când o privi, a văzu că era încremenită de furie.
— Mă jignești.
— În ce fel?
— Când am avut nevoie de ajutor, ca să primesc un preț pe măsura muncii mele, mi l-ai
dat. Ai spus atunci că faci doar ceea ce ar face orice bărbat, astea au fost exact cuvintele
tale. Dar de la o femeie nu primești nici cel mai mic ajutor.
— Nu, nu-i așa.
— E chiar așa. Ești lipsit de respect față de mine, într-un fel în care n-ai față de un
bărbat, zise ea. Până mâine-dimineață nu vreau să te mai văd în podgoria mea.
Acum se enervase Josep. Muiere blestemată, se gândea el, răstălmăcește și încurcă tot.
Era revoltat, dar obosit și murdar și n-avea chef de o ceartă prostească, așa că blestemă
încet, aruncă coșul în căruță și plecă acasă.

A doua zi, jena domni între ei pentru scurt timp, dar ritmurile muncii împărțite alungară
curând cuvintele mânioase pe care le schimbaseră cu o seară înainte. Josep își întrerupea în
continuare treaba și pleca de îndată ce Briel striga după ajutor, dar el și Maria del Mar se
completau foarte bine și el era mulțumit de recolta comună.
Era înspre prânz când Briel veni la podgoria Mariei del Mar și Josep văzu imediat pe
fața lui că ceva nu era în regulă.
— Ce s-a întâmplat?
— Butoiul, senyor.
Pe Josep îl părăsi curajul când văzu butoiul. Mustul nu țâșnea de-a dreptul, dar curgea
într-un ricel pe partea exterioară a butoiului. În total erau șase butoaie la umbra
șopronului lui Quim; le cercetă și arătă apoi spre unul care părea cel mai puțin suspect,
chiar dacă se deosebea doar foarte puțin de celelalte recipiente.
După-amiază târziu îl descoperi pe Clemente Ramirez, care își mâna căruța cea mare pe
strada care ducea la râu, pentru a-și spăla butoaiele.
— Hola, Clemente! strigă Josep.
Fugi pe stradă, opri căruța și îl conduse pe Clemente la casa lui Quim, pentru a-i arăta
butoaiele.
Ramírez inspectă cu atenție butoaiele de lemn și pe urmă clătină din cap. Arătă spre cele
deteriorate.
— Să le repari, ar însemna să arunci niște bani buni. Dar butoiul ăsta de aici mai poate fi
folosit de Quim câțiva ani, cred. Pot veni mâine-dimineață să iau mustul și să-l las să
fermenteze la fabrica de oțet. Asta înseamnă desigur, că trebuie să-i plătesc ceva mai puțin
lui Quim, dar…
Ridică din umeri.
— Quim nu mai e aici.
Clemente fu vizibil impresionat la a area veștii că, pe lângă pământul tatălui său, Josep
poseda acum și podgoria Torras.
— Iisuse, trebuie să mă port bine cu tine, pentru că, dacă o ții tot așa, vei ajunge curând
mare proprietar, domnul și stăpânul nostru.
Josep nu se simțea absolut deloc ca un domn și stăpân când se întoarse la treabă. Știuse
că va dura mulți ani până când pământul lui Torras urma să-i aducă un venit rezonabil. Dar
acum venitul lui din această recoltă avea să e mai mic decât se așteptase și părerea lui
Clemente despre butoaie era vestea cea mai rea posibilă.
Butoaiele noi erau scumpe.
N-avea bani pentru butoaie noi.
Blestema ziua când ascultase rugămintea lui Quim și îi cumpărase podgoria. Era un
nebun că dovedise milă fată de un vecin care era un bețivan bătrân, zăpăcit și în același
timp un podgorean jalnic, fără succes, își spunea el amărât. Și acum îi era teamă că se
lăsase ruinat de Quim, încă înainte de a fi început să fie un adevărat cultivator de struguri.
 GREUTĂȚI

Într-o ceață de disperare înăbușită, Josep termină culesul în următoarele patru zile și se
sili să nu se mai gândească la necazurile lui. Dar după ce toți strugurii au fost culeși și
storși, în aceeași zi călări pe catârul său spre Sitges și îl găsi pe Emilio Rivera la masa de
prânz în dogărie, iar pe fața lui roșie se citea bucurie, în timp ce ducea la gură linguri pline
de știucă artă în cidru, mirosind a usturoi. Emilio îi arătă cu ochii un scaun și Josep se
așeză și așteptă jenat până când bărbatul mai în vârstă termină de mâncat.
— Și? întrebă Emilio.
Josep îi spuse toată povestea: plecarea lui Quim, înțelegerea lor și descoperirea
catastrofală a butoaielor putrezite.
Emilio îl asculta cu o față serioasă.
— Aha. Sunt atât de stricate încât nu se mai pot repara?
— Da.
— Aceeași mărime cu acela pe care ți l-am reparat?
— Aceeași mărime… Cât ar costa două butoaie noi?
Când îi spuse Emilio, închise ochii.
— Și ăsta e cel mai bun preț al meu.
Josep clătină din cap.
— N-am banii. Dacă le-aș putea înlocui înainte de recolta anului următor, atunci ți le-aș
putea plăti pe urmă, spuse el. Cred că ți le-aș putea plăti pe urmă, adăugă el încet.
Emilio împinse castronul de supă din fața lui și spuse cinstit:
— Sunt niște lucruri pe care trebuie să le înțelegi, Josep. Una e să te ajut la repararea
căruței sau la construirea unei uși noi pentru biserică. Am făcut treburile astea cu plăcere,
pentru că am văzut că ești un băiat bun și pentru că îmi placi. Dar… nu sunt un om bogat.
Muncesc din greu pentru trai, la fel ca și tine. Chiar dacă ai băiatul surorii mele, n-aș
putea să folosesc lemn de stejar de prima clasă și să-ți fac din el două butoaie mari, fără să
primesc vreo plată. Și, adăugă apoi plin de tact, tu nu ești fiul surorii mele.
Josep aprobă din cap.
Stăteau acolo nefericiți.
Emilio oftă.
— Dar ceva pot face pentru tine: dacă îmi plătești acum pentru unul dintre butoaie – în
avans, ca să pot cumpăra lemn cu banii tăi –, atunci îți construiesc ambele butoaie și mi-l
plătești pe al doilea după recolta din anul următor.
Josep dădu din cap în tăcere, mult timp.
Când se ridică să-și ia rămas-bun, încercă să-i mulțumească lui Emilio. Dogarul îl alungă,
dar pe urmă veni după el, înainte ca Josep să ajungă la ușă.
— Așteaptă. Vino cu mine, spuse el și îl conduse pe Josep prin dogărie, într-o magazie
arhiplină. Ai trebuință de astea de aici? întrebă el și arătă spre o stivă de butoaie, care erau
mai mici decât jumătate dintre butoaiele obișnuite.
— Ei, nevoie aș avea. Dar…
— Paisprezece în total, ecare de câte o sută de litri. Făcute acum doi ani pentru un
bărbat care le comandase pentru anșoa. A murit și de atunci sunt aici. Toți vor butoaie de
două șute douăzeci și cinci, nimeni nu e gata să mi le ia pe cele de o sută. Dacă le poți
folosi, atunci îți mai adaug la socoteală doar foarte puțin.
— Nu prea am nevoie de ele. Nu mi le pot permite.
— Dar nu-ți poți permite nici să le refuzi, pentru că e ca și cum ți le-aș dărui.
Emilio ridică unul dintre butoiașe și i-l îndesă lui Josep în mâini.
— Am spus: „doar foarte puțin.” Vor pe nimic. Ia-mi blestemățiile astea de pe cap,
înainte să dispari, spuse el grosolan și încercă să pară un bărbat obișnuit să negocieze dur.

Au mai trecut trei săptămâni până se întoarse Clemente Ramirez să ia restul vinului lui
Josep.
După ce Ramirez îi plăti, dădu Mariei del Mar partea ei și pe urmă plecă imediat la
Sitges pentru a-i da lui Emilio plata în avans pe care o stabiliseră.
Se sfădi puțin cu propria lui conștiință, dacă trebuia într-adevăr să-i plătească deja lui
Quim a doua rată. Până la urmă Quim fusese acela care îi făcuse toate necazurile bănești
care nu-l lăsau să doarmă noaptea. Dar bătrânul spusese clar că avea nevoie de bani pentru
a o scoate la capăt cu schimbările din viața lui; și Josep știa că el evaluase casa și butoaiele,
înainte de a prelua podgoria, și astfel se hotărî să plătească.
Îi era neplăcut să-i înmâneze banii cu atâta încredere prietenului lui Quim, Jonathan
Cadalfalch. Birjarul era la urma-urmei un străin pentru Josep; dar Quim îl prezentase drept
prietenul lui și, pentru că nu vedea altă posibilitate, îl căută pe Cadalfalch la stația de
poștalioane.
Numără banii în mâna lui Cadalfalch și îi dădu o chitanță în care se speci ca suma. În
afară de asta îi mai dădu și câteva pessetes în plus.
— Te rog să-i spui lui Quim să semneze chitanța și pe urmă adu-o înapoi, spuse Josep, și
când vin să o iau, mai primești ceva de la mine.
Cadalfalch îl privi pătrunzător, apoi rânji cu toți dinții, în semn că a înțeles perfect
situația lui Josep. Fără să e ofensat, dădu din cap, puse cu grijă banii și chitanța într-o
geantă de piele și îi ură lui Josep o zi bună.

În seara aceea Josep se așeză la masă și puse banii în fața lui. Întâi numără din mica
grămadă rata pe care trebuia să o plătească lui Donat și Rosei înainte de recolta anului
următor și apoi o sumă mai mică pentru provizii și mâncare.
Văzu că restul era insu cient și în niciun caz nu avea să-i ajungă în cazul în care ar mai
fost nu se știe când o situație de forță majoră. Mai stătu acolo un timp, după care puse
scârbit banii într-o șapcă și merse la culcare.

În după-amiaza următoare luase loc pe banca lui și se apucase să guste vinul din recolta
de anul acela, pe care îl păstrase pentru el. Spera în secret să se întâmple o minune care să
facă din el o picătură delicioasă. Când lucra în Languedoc, după ecare recoltă Léon
Mendès insista mereu asupra acestui exercițiu. Fiecare muncitor primea un pahar cu vin și
pe urmă anunțau alternativ aromele delicate pe care le descopereau cu gura sau nasul.
— Căpșuni.
— Fân proaspăt cosit.
— Mentă.
— Cafea.
 — Prune negre.
Acum Josep gustă din propriul lui vin și observă că era deja prost, acru și neplăcut, cu un
gust enervant de cenușă și cu iuțeala lămâilor stricate. Avea gustul decepției, cu toate că
așteptările lui nu fuseseră mari. În timp ce răsturna la loc în ulcior restul de vin din pahar,
primul sunet al clopotului bisericii îi pătrunse în conștiință, tare și înspăimântător.
Urmă un al doilea sunet. Pe urmă al treilea.
Un sunet încet, solemn, care le spunea locuitorilor din Santa Eulalia că viața era grea,
efemeră și tristă și că cineva din cercul lor părăsise comunitatea celor vii.
Făcu ceea ce făcuse întreaga lui viață la auzul clopotului pentru morți; se duse la
biserică.
Ușa bisericii avea o primă găurică pe suprafața ei fără pată, pentru că anunțul morții
fusese afișat aici. Mai mulți oameni citiseră deja anunțul și acum se întorceau.
Când Josep se a ă acolo, văzu că preotul cel nou notase cu scrisul lui frumos, citeț,
moartea lui Carme Riera, nevasta lui Eduard Montroig.

În trei ani și jumătate de căsnicie, Carme Riera avusese trei avorturi și pierduse o a patra
sarcină. În dimineața aceasta liniștită de noiembrie începuse să sângereze fără dureri și la
scurt timp a eliminat un bulgăre de țesut sângeriu de două luni, după care din ea a curs un
ricel subțire, roșu. Se mai întâmplase asta și a doua oară când pierduse copilul, dar de
data aceasta hemoragia nu se oprise și muri după-amiaza târziu.
În seara aceea Josep merse la casa Montroig, prima dintre cele patru case din plaça,
chiar în spatele bisericii. Maria del Mar era printre cei prezenți care stăteau muți în
bucătărie și își arătau compasiunea prin faptul că erau acolo.
Cu două lumânări care își aruncau lumina galbenă pe capul ei și cu altele două la
picioare, Carme zăcea în patul ei preschimbat acum în năsălie, cu panglicile de cârpă
neagră pe care biserica le punea la dispoziție pentru a folosite în casele lovite de
nenorocire.
Carme era cu cinci ani mai mică decât Josep, care de-abia o cunoscuse. Fusese o fată
arătoasă, cu ochi care priveau pe furiș și cu sânii grei de timpuriu și acum zăcea acolo cu
părul spălat și pieptănat, cu fața albă și drăgălașă, de parcă ar dormit. În micul dormitor
se a au soțul ei și mai multe rude care urmau să stea acolo peste noapte, ca și două femei
care fuseseră tocmite ca să o plângă. După o vreme Josep le făcu loc și altora care doreau
să-și ia rămas-bun și acum stătea țeapăn în bucătăria în care ecare șoaptă sau voce
înăbușită părea zgomot. Maria del Mar plecase deja. Locul era strâmt, erau doar câteva
scaune, așa că nu mai stătu mult.
Josep era trist. Îl plăcea pe Eduard și îi era greu să vadă cum necazul îi schimonosea fața
lungă, solemnă și îi răpea voioșia obișnuită.
În dimineața următoare nu lucră nimeni. Cei mai mulți dintre săteni mergeau în spatele
sicriului care era purtat pe distanța scurtă până la biserică, spre prima înmormântare
oficiată de părintele Pio în Santa Eulalia.
Pe toată durata slujbei de înmormântare Josep stătu pe unul din rândurile din spate. Iar
când vocea liniștită și plăcut sonoră a preotului recită rozariul în latină și vocile înecate ale
lui Eduard, tatălui lui Carme, surorilor și celor trei frați ai ei repetară cuvintele rugăciunii,
greutățile i se părură lui Josep mult mai mici.
 CE ȘTIA PORCUL

Prima lui treabă la curățenia care urma ecărei recolte, era demontarea celor două
butoaie stricate. Le desfăcu atent, așa cum fuseseră asamblate cu mult timp înainte,
probabil de un strămoș al lui Quim, care dovedise mult mai multă îndemânare decât avea
Josep. Omul folosise doar foarte puține cuie și Josep își dădu osteneala să nu le îndoaie
când le scoase din lemn. Bătu ecare cui care avea o îndoitură, căci erau scumpe cuiele ca
acelea – piroane de oțel făurite de mână, pentru a le face dure și rezistente ca viața unui
țăran.
Desprinse scândurile una de alta și le împărți în două grămezi. Pe cele care erau
putrezite le putea tăia cu ferăstrăul și folosi iarna ca lemn de foc, dar erau și unele bune și
pe acelea le stivui separat așa cum îl văzuse făcând pe Emilio în dogărie, cu bețișoare între
scânduri, pentru ca aerul să le păstreze uscate și perfecte.
În mai puțin de o zi butoaiele stricate dispăruseră și se putu apuca de treaba care îi
plăcea cel mai mult, să meargă în spatele plugului și să-l conducă, în timp ce catârul îl
trăgea pe pământul pietros.
Parcela familiei Álvarez era aproape gata când trecu pe lângă tu șul în care se refugiase
mistrețul după ce îl împușcase. Îi era clar că și acolo voia să facă ceva, să defrișeze tu șurile
care creșteau sălbatic și să are pământul, astfel încât să mai poată planta niște butuci de
viță și pe urmă să umple gaura cu pământ, pentru ca nicio sălbăticiune să nu o mai
folosească vreodată ca adăpost și să nu-i mai amenințe via.
Se apucă de treabă cu coasa, dar tufărișul opunea atâta rezistență încât, după ce reuși să
o înfrângă, se bucură să poată lua o pauză. Își aminti că borta fusese destul de mare pentru
a oferi adăpost unui animal mare și recunoscu că trebuia să sape și să bătătorească o mare
cantitate de pământ.
Merse pe genunchi, și înclină capul și spionă înăuntru, dar putea vedea doar până acolo
unde pătrundea lumina zilei. Mai încolo era întuneric.
Simțea aerul rece pe față.
Pe pământ zăceau prăjinile cu care Jaume împunsese animalul mort. Când Josep le
împinse în deschizătură, dispărură cu totul. Când ridică mâna cât de sus putu și îndoi
încheietura, reuși să îndrepte prăjina în jos, mult mai departe decât se așteptase. Și când își
așeză pe pământ încheietura mâinii și ridică prăjina în sus, vârful ei se mișcă în această
direcție pe o distanță considerabilă.
— HOLA?!
Auzi cât de goală îi suna vocea.
Catârul, care era încă înhămat la plug, strigă înspăimântat, și Josep se chinui să
părăsească vizuina de sub coama dealului, pentru a deshăma catârul și a-l hrăni, ceea ce îi
dădu și lui puțin timp de gândire. Grota era tulburătoare și interesantă, inspirând în același
timp teamă; și nu vroia să vorbească cu nimeni despre asta, decât cu Jaume. Dar știa că nu
poate alerga la Jaume de ecare dată când avea o problemă pe care nu dorea să o rezolve
singur.
Se duse în magazia lui cu scule, căută o lampă, se uită să vadă dacă are în ea ulei, ridică
tilul și aprinse un chibrit și pe urmă se întoarse la coama dealului, mergând cu lampa
aprinsă prin lumina soarelui. Când se întinse pe burtă și împinse lampa în deschizătură,
aceasta își aruncă lumina pe o bună bucată dinăuntru.
Culoarul natural era de două ori mai lung decât umerii lui Josep și se termina cam la o
lungime de braț în fata lui. Acolo văzu o deschizătură rotundă, care ajungea cam la un
metru în adâncime.
În spate era un spațiu gol întunecat.
Probabil că locul era destul de mare ca să se poată târî și să poată împinge lampa în fața
lui. Își spunea că mistrețul fusese cât el de lat, dar mai gras. Totuși îl speria gândul de a
intra singur și fără ajutor în țeava asta întunecoasă și strâmtă.
Pe culoar se vedeau câteva pietre, dar era alcătuit mai ales din pământ pietros din care
creșteau nenumărate rădăcini. Josep se întoarse în casă, luă o rangă, o găleată, un coș și un
târnăcop și începu să sape.
Când tunelul fu destul de mare ca să se poată strecura înăuntru pe genunchi și mâini, se
opri la intrare, întinse lampa în spațiul întunecat și privi în… ce?
Se strădui să se târască înăuntru.
Foarte repede podeaua coborî. Deja după câțiva pași solul era presărat cu pietre, dar
Josep putu să se ridice în picioare, oarecum clătinându-se.
Nu era o peșteră. Lampa arăta un spațiu gol, chiar mai strâmt decât dormitorul lui, nici
măcar destul de mare ca să poată numit grotă – o vizuină mică, stâncoasă în deal, cam
tot atât de mare cât un butoi de fermentare.
Lumina lămpii arunca jocuri dezordonate de lumini și umbre atunci când se întoarse
pentru a vedea mai mult și deveni conștient de faptul că aici ar putea fi sălbăticiuni. Șerpi.
Stând în lada asta mică, naturală din pământ, putea să-și imagineze că micuții păroși își
aveau sălașul aici, atunci când nu se ocupau de rădăcinile butucilor de viță.
Se întoarse și se târî iar prin tunelul acela, înapoi în lume.
Afară aerul era mai blând și mai cald și deja se întuneca. Josep stătu acolo și privi uimit
grota, apoi stinse lampa și puse uneltele la loc.
În noaptea aceea dormi doar câteva ore, apoi rămase treaz încă mult timp, gândindu-se
la grota din deal. De îndată ce zorii zilei risipiră întunericul nopții fugi să vadă dacă totul
nu fusese cumva doar un vis.
Deschizătura era tot acolo.
Grota din deal era prea mică pentru a-i fi de folos.
Dar era un început bun, un loc care oferea posibilități. Luă descoperirea drept un semn
că putea începe lucrul.
Se întoarse în casă și aduse sculele, apoi privi cu alți ochi coama dealului în care se a a
grota. Nu văzu ceva semni cativ până când, cam la înălțimea ochilor, văzu un podiș de
stâncă, mai lung decât statura unui bărbat, dar subțire și plat, care se întindea în fața
privirii lui, un sprijin natural pentru pământul care ar apăsat pe ușa lui. Începu să sape
pământul de sub platou, fără să uite că o ușă trebuia să e su cient de lată încât să poată
intra cu roaba.
Lucră mai întâi cu târnăcopul și se pregătea să înlăture cu lopata pământul scos, când se
ivi Francesc.
Se salutară, apoi băiatul se așeză pe pământ și îl privi la lucru.
— Ce faci aici, Josep? întrebă el în cele din urmă.
— Sap o pivniță, zise Josep.
 Partea a cincea

SÂNGELE STRUGURILOR

Santa Eulalia
12 ianuarie 1876
 SĂPATUL

Faptul că Josep Álvarez pierdea mult timp săpând sub coama dealului său deveni foarte
curând subiectul de conversație din Santa Eulalia. Vecinii lui nu erau foarte curioși, dar unii
credeau că e oarecum ciudat și zâmbeau aruncându-i câte o privire pe străzile satului.
Iarna era vremea pentru curățat și tăiat. Butucii de pe parcela lui Torras aveau nevoie de
multă atenție, ceea ce Josep le-a și dat, cu toate acestea aproape zilnic reușea să lucreze
câteva ore cu târnăcopul și sapa și, când toți butucii au fost spre mulțumirea lui tunși, săpa
toată ziua. În grotă era mereu răcoare, dar nu frig și domnea noaptea eternă, de aceea săpa
cu o lampă pâlpâitoare alături, care arunca lumină galbenă și umbre negre.
Nivaldo îi privea obiectivul cu scepticism.
— Dacă sapi adânc, aerul viciat te poate omorî. Sunt vapori toxici acolo… ca pârțurile
otrăvite din măruntaiele pământului, dacă le respiri, mori. Ar trebui să-ți faci rost de o
colivie cu o pasăre care să-ți țină de urât acolo jos, așa cum fac minerii. Dacă pasărea
moare, trebuie să fugi ca de dracul.
N-avea timp să se ocupe de o pasăre. Era o mașină de săpat, epuizat complet când cădea
în pat, deseori încă în hainele murdare de lucru, cu propria duhoare de transpirație în nas.
O zi caldă era o binecuvântare, pentru că se putea spăla în râu și putea chiar să se ocupe și
de rufe. Altfel se spăla cu apa dintr-o găleată, când nu-și mai putea suporta propriul miros.
Cavitatea din deal începea să prindă formă. Arăta mai mult ca un tunel decât ca o
pivniță adevărată, cu toate că ar preferat un pătrat sau un dreptunghi mai lat. Dar săpă
de-a lungul peretelui de stâncă, luându-și ca punct de plecare tavanul jos din mica grotă
inițială. Peretele de stâncă din stânga ducea mai departe, la început se curbase ușor în sus,
aproape ca o bucată lungă de țeavă al cărei perete drept se îndepărtase, astfel că rezultase
o suprafață neobișnuită din pământ și pietre. Lățimea pivniței era determinată de faptul că
atunci când săpase deasupra marginii tavanului de stâncă găsise doar pământ. Nu era
miner, habar n-avea cum putea să sprijine greutatea imensă a pământului care se a a
deasupra capului său, așa că înlătură doar pământul de pe peretele stâng și de pe tavanul
de piatră, atât cât se întindea spre dreapta și le urma în adâncime. Luă ință încet un
tunel, puțin mai înalt decât capul lui Josep și mai degrabă lat decât înalt, cu peretele stâng
din piatră contopindu-se ușor cu tavanul de stâncă, peretele drept și solul constând dintr-un
amestec de pământ și pietre.

Într-o seară Josep citi în ziarul lui Nivaldo despre un bărbat pe care îl condamnaseră din
cauza atacurilor violente și a tâlhăriilor. Răufăcătorul era un portughez pe nume Carlos
Cabrai, un proxenet care ademenea femeile tinere și le ținea captive într-un bordel din Sant
Cugat del Vallès.
Josep se gândea la Renata, la mizeria și boala ei din bordelul din Sitges și își aminti de
bărbatul de care ei îi era foarte frică, un tip solid într-un costum alb, murdar, care stătea în
fața camerei ei.
Gândurile acestea nu-i mai dădeau pace. Nivaldo spusese că bărbatul cu care se măritase
Teresa Gallego și care o luase cu el, era cizmar.
Se numea Lluis Mondrés sau cam așa ceva.
 Nivaldo spusese că purta un costum alb și fuma țigarete portugheze.
Ei și?
Acum să presupunem, se gândea Josep… să presupunem că cizmarul ăsta, Lluis ăsta, se
asemăna cu proxenetul din ziar, care se căsătorise cu patru femei, doar ca să le facă târfe.
Să presupunem că Lluis ăsta se însurase cu Teresa pentru a o duce într-o casă ca aceea din
Sitges. Să presupunem că Teresa ar putea fi acum într-o camera ca cea a Renatei.
Se sili să-și alunge gândurile acestea din cap.
Dar uneori, când săpa în deal ca o cârtiță sau stătea în pat fără somn, amintirile cu
Teresa se întorceau.
Își amintea ce nevinovată fusese. Și mai ales un gând îl chinuia. Faptul că el nu se putuse
întoarce la ea îl făcea răspunzător pentru viața îngrozitoare pe care poate o duce acum.
 SCHIMBUL

Într-un loc din pivnița lui, Josep observă că peretele de stâncă se frângea brusc spre
stânga pe lungimea unui braț și apoi pe aceeași lungime în dreapta, astfel că rezulta o
adâncitură lată cam de un metru și adâncă de aproximativ un metru și jumătate, în sinea lui
numea această adâncitură „stelaj de vinuri”, întrucât chiar în momentul descoperirii și-a
imaginat-o plină cu rafturi pe care erau depozitate sute de sticle cu vin.
Totuși peretele de stâncă și tavanul protector de piatră se terminau după „stelaj” și acest
lucru determină măsura de nitivă a pivniței – o cavitate cam cât un vagon de lungă și doar
cu puțin mai lată.
Împrăștie pe strada care ducea la râu jumătate din pământul scos prin săpături, dar
păstră toate pietrele și bucățelele de stâncă cu dimensiunea necesară, pentru a construi
ziduri cu ele, așa că acum își aduse o roabă cu lut de la râu și începu să ridice un zid în fața
pământului care forma peretele drept și cel posterior, pentru că așa i se părea lui că trebuie
să termine pivnița.
Prea departe n-a ajuns, pentru că a observat că iarna se termina treptat.
Curând căldura urma să se strecoare și în spațiul ăsta rece, pe care îl făcuse cu atâta
osteneală, fără să găsească o posibilitate de a astupa deschizătura din deal.
Într-o dimineață Josep se duse la biserică și așteptă până când preotul veni să-l salute.
Schimbară amabilități și apoi Josep ajunse la motivul vizitei sale.
— Ce s-a ales de vechea ușă a bisericii, părinte?
— Ușa cealaltă? E în magazie.
— Aș vrea să o cumpăr.
În scurta tăcere care a urmat, preotul l-a privit gânditor pe Josep.
— Nu, nu e de vânzare, spuse el în sfârșit.
— Oh… o păstrați pentru un anume scop?
— Pentru un anume scop? Nu, de fapt nu… poate că aș fi dispus să fac schimb cu ea.
Josep se supără oarecum pe preotul acesta. Nu avea nimic de schimb, așa că tăcu.
— Dacă te spovedești și vii la slujbă în ecare duminică dimineață, sunt gata să-ți dau
ușa.
Josep era încurcat.
— N-am prea multă… credință adevărată, părinte.
Între timp, era sigur de asta, preotul a ase cu siguranță despre povestea lui, și anume că
fusese educat de cei mai convinși eretici ai satului: de tatăl lui și de Nivaldo.
— Nu sunt credincios.
— Nu-ți cer să crezi. Doar să te spovedești și să vii la liturghie.
Josep oftă și dădu din cap. Avea nevoie de ușa aceea.
— Atunci ne-am înțeles, spuse preotul, îi luă mâna și o strânse puternic. Apucă etola
lungă, purpurie care atârna într-un cuier de pe perete, o puse pe el și îl conduse pe Josep în
partea din spate a bisericii la scaunul de spovedanie.
Josep se strecură prin perdeaua roșie în cabina mică, întunecată și îngenunche. În
lumina slabă care cădea prin crăpătura perdelei recunoscu că în jumătatea de sus a
peretelui despărțitor fusese încastrată o placă de metal cu multe găurele, în spatele căreia
părintele Pio deschise cu mână nevăzută un vizor mic, interior.
 — Da, fiule. Vrei să te spovedești?
Josep inspiră adânc și, din amintirile copilăriei lui plină de teamă, cuvintele îi țâșniră pe
buze.
— Iartă-mă Doamne, căci am păcătuit.
— Cât timp a trecut de când te-ai spovedit ultima oară?
— Mulți ani, zise el.
— Și?
— Am făcut lucruri cu femeile.
— Ai întreținut relații în afara sacramentului căsătoriei? De mai multe ori?
— Da, părinte.
Preotul îl ajută mai departe.
— Ai avut și gânduri necurate?
— Da, părinte.
— Cât de des ai avut gândurile acestea?
— Zilnic.
— Spune după mine: Doamne, regret sincer că te-am supărat și îmi urăsc toate
păcatele…
Cu gâtul uscat, Josep repetă cuvintele.
— … pentru că mă tem de pierderea raiului și de chinurile iadului…
— … dar mai ales, pentru că te-am mâniat, Dumnezeul meu, pe tine care ești bun și
meriți dragostea mea.
— Sunt hotărât, cu ajutorul harului tău, să-mi mărturisesc păcatele, să mă căiesc și să
merg pe drumul cel bun.
Josep termină rugăciunea ca un înecat.
— Când mergi acasă, spune de douăzeci și cinci de ori Tatăl nostru. Te absolv de păcate
în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Roagă-te ca jertfa ta să e primită de
Dumnezeu. Să lăsăm acum scaunul de spovedanie.
De cealaltă parte a mătăsii, în lumina care strălucea din nou brusc, Josep văzu că
părintele Pio își scotea etola.
— Ai căruța afară?
— Da, părinte, spuse Josep surprins.
— Te ajut cu ușa.
Cu câteva scânduri din butoaiele stricate Josep făcu o ramă de ușă. Să o xeze pe latura
dealului, era rește o provocare. De o parte a intrării prinse în cuie lemnul ramei de două
rădăcini de copac bătrâne, groase, de cealaltă parte bătu piroane de oțel în crăpăturile
stâncii.
Ușa cea grea și-a împlinit scopul, după ce a făcut-o mai scurtă și mai îngustă cu ajutorul
ferăstrăului. Crăpăturile urâte nu străbăteau întreaga suprafață și, în timp ce la biserică ușa
arăta mai curând nepotrivită din cauza deteriorării, era perfectă pentru astuparea grotei
din deal. Printre erul vechi pe care îl scosese din casa lui Quim se găsea și o balama de ușă
ruginită, iar pe cea de-a doua Josep o procură de la târgul din Sitges, ind mai lungă și mai
îngustă decât cea a lui Quim, dar care tocmai din cauza locurilor ei ruginite se potrivea
bine. Înșurubată, xată și bine unsă, ciudata pereche de balamale funcționa cu doar câte un
scârțâit ocazional, care putea avertiza micuțul popor, că Josep pășise în această lume.
 În duminica aceea se spălă dis-de-dimineață cu apă dintr-o găleată, îmbrăcă haine curate
și porni spre biserică. Stătea pe ultimul rând și curând deveni conștient de faptul că unii
oameni priveau cu interes prezența lui. Și Maria del Mar îl privea la fel de pe partea
cealaltă a bisericii și își întoarse privirea. Francesc zâmbi și îi făcu semn, până când mama
lui îl strânse de braț.
Spre mirarea lui Josep, era plăcut să e aici. Rareori avusese ocazia să se așeze aici și să
se liniștească. Murmurele ușoare ale rugăciunilor, lecturilor, psalmilor și imnurilor dădeau
naștere acum unui sunet ca de tors, care îl legăna și îl aducea într-o stare de pace lipsită de
gânduri. La predica despre învățăturile Sf. Francesc Xavier aprobă doar scurt din cap; când
deschise iar ochii, văzu privirea rece a Mariei del Mar și fața zâmbitoare a tânărului său
prieten, tizul sfântului.
Eduard Montroig, cu bentița de doliu pe mânecă, trecu printre rânduri cu coșul milei și
Josep, conștient de datoria pe care o avea față de biserică, aruncă o monedă înăuntru.
Curând oamenii căzură în genunchi pe bancheta de rugăciune, părintele Pio își puse pe
umeri etola albă și merse de la unul la altul pentru a pune ostia în gura credincioșilor care
așteptau.
— Luați și mâncați din acesta toți. Acesta este trupul meu, care pentru voi se va jertfi.
Josep o șterse.
Împărtășania nu făcea parte din înțelegere, își el fățarnic.
 SETE

Josep știa exact ce fel de struguri voia să folosească, mici, de culoare închisă, cu aromă
puternică, asemănători acelora care creșteau în ecare an pe butucii care erau de patru ori
mai bătrâni decât el.
Până să ajungă în Franța nu numărase niciodată mugurii de pe un butuc; dar acum când
plantele lui se trezeau la viață, se uită atent și recunoscu că cele mai multe dintre ele făceau
cam șaizeci de muguri, iar cele foarte bătrâne cam până în patruzeci. Léon Mendès își
limitase butucii la cincisprezece până la douăzeci muguri și Josep începu acum să reducă cei
mai bătrâni dintre butuci chiar la acest număr.
Maria del Mar veni la el să-și ia fiul și se opri în loc.
— Ce faci aici? întrebă ea zăpăcită, pentru că știa că aruncă trei ciorchini de struguri cu
fiecare mugure pe care îl smulge.
— Cu cât mai puțini muguri, cu atât mai multă forță și aromă se urcă în struguri. În
strugurii care rămân pe urmă, se coc chiar și sâmburii. Vreau să încerc să fac vin.
— Dar facem deja vin.
— Vreau să fac vin, vin bun, pe care să vrea lumea să-l bea. Dacă reușesc și îl pot vinde,
atunci câștig mai mulți bani decât fac acum vânzându-i acreală lui Clemente.
— Și dacă vinul n-o să e bun? Ce risc îți asumi dacă irosești acum atât de mulți struguri!
Ești un al doilea u care a reușit să primească două parcele de pământ, dar tot nu poți
mulțumit, spuse ea sever. De ce te chinuiești cu planuri înalte, acum îți sapi chiar și o
pivniță? Ai uitat că ești țăran? Că noi toți cei din Santa Eulalia ne tragem din țărani? De ce
nu poți fi mulțumit cu ce ai, cu viața ta?
Nu-i așteptă răspunsul, ci se îndreptă spre Francesc care se juca la umbră, îl luă de mână
și plecă.
Josep rupea mai departe muguri. Cuvintele ei îl rodeau, dar știa că ea nu avea dreptate.
Nu era arogant, voia doar să facă vin bun.
Și totuși… dacă se gândea mai bine, știa că în spate se ascundea mai mult. Dacă vinul se
dovedea a prost, tot mai putea învăța să facă oțet bun. Trebuia să admită că tânjea să
facă o treabă din care să iasă ceva bun.

O zi frumoasă, cu un vânt care adia slab și cald, cu norișori care mângâiau soarele, a fost
distrusă de moartea unuia dintre bătrânii satului. Eugenio Ruis, piele și os, cocârjat și cu
părul alb, fusese o priveliște familiară pe banca umbrită din fața prăvăliei și tot acolo
trăgea un pui de somn când i s-a oprit inima.
Ca întotdeauna când murea unul dintre ei, întregul sat s-a adunat la biserică pentru
slujba de înmormântare.
Eugenio Ruis fusese un membru al sfatului comunal. Legea prevedea ca sfatul să e
alcătuit din doi consilieri și primarul. Când în urmă cu trei ani murise celălalt consilier,
Jaume Caralt, Ángel Casals omisese să-l înlocuiască, dar acum că nici ultimul consilier
rămas nu mai era printre ei, primarul știa că trebuie să țină alegeri pentru doi alți consilieri
și să-i comunice rezultatele guvernatorului din Barcelona.
Lui Ángel nu-i plăcea să se ocupe de asemenea treburi pentru că cereau plani care și
muncă și astfel recunoscu repede că ar înțelept să aleagă doi candidați care erau în stare
ca în decursul anilor să-și dezvolte propria inteligență, dar care să e și destul de tineri și
puternici pentru a deține funcția asta vreme de mulți ani.
Primul căruia i se adresă a fost Eduard Montroig – un bărbat serios, chibzuit, cu o
prezență plăcută, conducătorul castellers-ilor satului și un muncitor aprig, care lucra și
pentru biserică. Și pentru cel de-al doilea loc se orientă către unul dintre cei mai tineri
proprietari de pământ, Josep Álvarez, care se descurcase exemplar în chestiunea cu ușa
bisericii.
Josep era surprins și în același timp amuzat. Chiar dacă se simțea măgulit – nu-și putea
aminti să fost vreodată ales pentru ceva – n-avea mare chef să accepte nominalizarea lui
Ángel. Cu două parcele de pământ, o cramă încă neterminată și planul lui de a produce un
vin bun la gust, nu prea îi dădea inima ghes să preia și alte răspunderi, așa că ezită și se
strădui să găsească o formă diplomatică de refuz.
— E necesar. Satul îți va fi foarte recunoscător pentru serviciul tău, Josep, zise Ángel.
Josep aprobă gânditor, căci în această remarcă oscila faptul că vecinii s-ar simți jigniți
de refuzul lui de a ajuta satul. Pentru că asta venea la scurt timp după reproșul Mariei del
Mar că și-ar uitat originea, îi rămase acum doar posibilitatea de a da în silă din cap și a-i
mulțumi primarului pentru această cinste.
Ángel hotărî data de 1 iunie ca zi a alegerilor. Potrivit legii, puteau vota doar
proprietarii de parte bărbătească care știau să scrie și să citească. Primarul știa exact cine
ținea de acest cerc de frunte și vorbi cu ecare dintre ei. Pe 1 iunie, șaptesprezece bărbați,
sută la sută dintre cei cu drept de vot din Santa Eulalia, printre care și Josep Álvarez și
Eduard Montroig, scriseră numele celor doi candidați pe fâșiile de hârtie date de Ángel la
intrarea în biserică.
Cei doi noi consilieri se consolau unul pe altul cu gândul că sfatul nu se va întruni
aproape niciodată și că o întâlnire va dura exact cât aveau nevoie să aprobe hotărârile pe
care le lua Ángel.

Vara aceea a fost bună pentru struguri; zilele lungi erau pline de arșița soarelui auriu,
nopțile răcorite de vânturile ușoare care băteau pe dealuri. Josep era conștient de
schimbările care se petreceau în strugurii lui copți.
Că ceva nu era în regulă cu apa din fântâna satului, observă doar treptat. La început era
doar un gust slab, neobișnuit pe care îl simțea pe gât atunci când se oprea din lucru ca să-și
potolească setea.
Pe urmă îl izbi mult mai clar un gust particular acrișor, cam ca de pește.
Când apa începu apoi să duhnească, cei mai mulți săteni erau deja chinuiți de o diaree
care îi ținea lipiți de privată, slăbiți și gemând din cauza crampelor înfiorătoare.
După un timp, sătenii treceau în ux continuu pe lângă via lui Josep, mergând cu sticle
și ulcioare spre râul Pedregós și beau apă din apa lui așa cum făcuseră primii coloniști din
Santa Eulalia, înainte de a săpa fântâna satului.
Primarul și cei doi consilieri traseră pe rând cu ochiul în fântână, dar era adâncă de zece
metri și jos pe fund nu văzură decât întuneric. Josep legă o lampă cu sfoară și în timp ce o
cobora se uitară toți în jos.
— E ceva acolo, zise el. Vedeți?
 — Nu, spuse Eduard, care avea vedere proastă.
— Da, spuse Ángel. Ce este?
Nu știa nimeni.
Josep se uită iar în jos. Fântâna cea adâncă nu era mai înfricoșătoare decât gaura lui din
deal.
— Cobor.
— Nu, ar mai simplu să trimitem acolo un băiat voinic, zise Ángel și apoi îl aleseră pe
Bernat, fratele mai mic în vârstă de paisprezece ani, al lui Briel Taulès. Îl legară pe Bernat
cu o frânghie solidă și îl coborâră în fântână încet și cu grijă.
— Până aici, strigă el către ceilalți, după un timp și ei nu mai lăsară în jos frânghia.
Bernat luase jos cu el o găleată și frânghia începuse acum să oscileze în mâinile lui și să
tremure ca sfoara undiței cu un pește în cârlig și apoi strigătul lui Bernat pătrunse iar până
la ei.
— E aici!
Când îl traseră în sus, mirosul deveni foarte puternic.
În găleata pe care le-o întinse văzură o masă de viermi care mișunau într-o grămadă de
pene albe ude leoarcă.
Curând după asta cei trei bărbați se așezară pe banca din fața prăvăliei.
— Trebuie să scoatem apa stricată din fântână, găleată cu găleată. O să dureze mult, zise
Ángel.
— Nu-i destul, zise Josep fără să cedeze.
Ceilalți doi îl priviră.
— S-ar mai putea întâmpla același lucru. Fântâna este singura noastră sursă adevărată
de apă. Și în vremuri de inundație sau de secetă nu ne putem bizui pe faptul că râul ne va
aduce apă bună de băut. Cred că ar trebui să acoperim fântâna, ca să protejăm apa și să
montăm o pompă.
— Costă prea mult, zise imediat Ángel.
— Câți bani are satul? întrebă Josep.
— Puțini. Doar pentru urgențe.
— Asta e o urgență, replică Josep.
Cei trei stăteau acolo tăcând.
Eduard își drese glasul.
— Cât are satul exact, alcalde?
Ángel îi spuse.
Într-adevăr nu era mult, dar…
— Probabil că e mai mult decât su cient. Dacă e așa, atunci cred că ar trebui să
comandăm pompa, zise Josep.
— Și eu cred la fel, spuse și Eduard. Vorbea încet, dar vocea lui era hotărâtă.
Ángel îi privi aspru pe amândoi. Un moment păru să lupte cu opoziția aceasta, totuși pe
urmă cedă.
— De unde putem procura o pompă?
Josep ridică din umeri.
— Probabil că de la Sitges. Sau Barcelona?
— E propunerea ta. Tu mergi, spuse iritat primarul.
În dimineața următoare peste Santa Eulalia se lăsă cea mai erbinte zi a anului acela.
Într-o astfel de zi munca trezea o sete uriașă și, în timp ce catârul mergea la trap pe strada
care ducea spre Barcelona, Josep nutrea doar speranța că apa râului va rămâne curată.
În Sitges nu pierdu timpul, ci merse direct la dogărie, sursa lui fără greș de sfaturi bune.
— În localitatea asta mică pescărească nu poți cumpăra de nicăieri o pompă, zise Emilio
Rivera. Trebuie să mergi la Barcelona. Acolo se putea cumpăra o pompă, mai spuse el. E o
rmă care își are magazinul chiar în spate la La Boqueria, dar pompele nu sunt bune, să nu
te duci acolo. Cea mai bună rmă se numește Terradas și se a ă în Barri Gótic, în Carrer
Fusteria.
Deci Josep călări mai departe spre Barcelona. Găsi rma Terradas într-un atelier plin de
mașini care miroseau a metal, unsoare și lac. Un bărbat cu ochi somnoroși, care stătea în
spatele unui birou, îi ascultă povestea, se interesă de lățimea și adâncimea fântânii, făcu
apoi pe hârtie câteva socoteli și îi împinse hârtia cu suma încercuită, pe care Josep o citi
ușurat.
— Când puteți instala pompa în Santa Eulalia?
Omul făcu o strâmbătură.
— Avem trei echipe și toate sunt ocupate.
— Trebuie să înțelegeți, zise Josep. Un sat întreg fără apă. Pe vremea asta…
Omul dădu din cap, trase un registru legat în piele, îl deschise și răsfoi paginile.
— O situație gravă. Chiar înțeleg. Pot livra pompa în trei zile pentru a fi montată.
Era cel mai bun lucru pe care îl putea face, îi era clar lui Josep și pecetluiră comanda cu
o strângere de mână.
După ce treaba asta fusese rezolvată, s-ar putut întoarce liniștit acasă, dar pe când
călărea prin Barri Gotic, observă că măgarul se îndrepta spre Sunt Domènec și când o găsi,
călări încet de-a lungul străzii înguste și privi magazinele.
Aproape trecuse pe lângă tăblița de pe peretele lateral al unei clădiri, fără să o citească:
„Cizmar. L. Montrés.”
Un atelier minuscul pe partea umbrită a străzii, cu o ușă deschisă din cauza căldurii.
Bun. Cel puțin magazinul chiar exista.
Josep îndreptă catârul spre următoarele intrări de case, apoi descălecă și îl legă de un
stâlp. Se duse la brutăria de vizavi și se făcu că privește pâinile, dar de acolo arunca câte o
privire fugară prin ușa deschisă a cizmarului.
Lluis Montrés, în cazul în care chiar el era, ședea la bancul lui de lucru și tocmai tăia
surplusul de piele al unei tălpi noi de la un pantof. Josep îi observă barba zburlită,
nepieptănată, ochii pe jumătate închiși și o față brună, liniștită, care părea foarte
concentrată la lucru. Nu purta niciun costum alb, ci haine de lucru pe sub un șorț maroniu,
jerpelit și o șapcă moale, maro. Josep văzu că prinsese între dinți un șir de cuie mici pe care
le scotea repede unul după altul, pentru a le bate în pantof cu o lovitură puternică de
ciocan.
Plecă de acolo, pentru că se temea să nu e surprins în timp ce privea. Porni înapoi spre
catârul lui și, în timp ce se întorcea, văzu o femeie care dădea colțul cu un coș în brațe. O
luă în josul străzii Sant Domènec și se apropie de micul magazin, iar lui Josep nu-i trebui
decât o secundă pentru a o recunoaște pe Teresa Gallego.
Merse într-un loc de unde avea iar vedere liberă în magazin, o auzi salutând și îl văzu pe
soțul ei dând din cap. Scoase mâncarea din coș. Montrés lăsă treaba și începuse tocmai să
mănânce, când o femeie mai vârstnică intră în atelier. Teresa se așeză în spatele tejghelei și
luă panto i. Discută puțin cu clienta și pe urmă, după ce femeia plecase. Îi arătă panto i
bărbatului care mesteca, el dădu din cap și Teresa puse pantofii pe raft.
Teresa părea liniștită și cu totul altfel decât fata de care își amintea Josep. Mai în vârstă,
desigur. Și mai grea, aparent devenise mai zdravănă de când se măritase sau, se gândi el,
poate aștepta un copil. Părea… mulțumită, hotărî el. Se gândea cum îi atinsese locurile
secrete și într-un fel i se păru că e un spărgător de case.
Spre mirarea lui constată că devenise o femeie care îi era total străină. În orice caz, nu
mai era personajul ispititor al viselor sale.
La scurt timp, bărbatul din atelier termină cu mâncatul. Josep văzu cum Teresa puse
lucrurile înapoi în coș și părăsi magazinul, iar el se grăbi să se întoarcă la catârul lui. Se
urcă și plecă de acolo călare, o fugă înceată, pentru a nu atrage atenția asupra sa.
După ce părăsi orașul, opri de câteva ori, pentru a-i da timp catârului să se odihnească și
să pască iarbă. Josep era calm și liniștit, pentru că acum știa că închipuirea lui îl mințise.
Nu știa ce se va alege de Teresa Gallego în viitor, pentru moment văzuse destul pentru a-și
da seama că nu-i distrusese viața și acum era ca și când i se permisese în sfârșit să închidă o
ușă pe care o ținuse mereu întredeschisă.

Când ajunse la Sitges era deja seară. Și el și catârul erau foarte obosiți și Josep văzu că
era înțelept să doarmă aici și să continue călătoria în dimineața următoare. Apoi, într-o
izbucnire bruscă de pură exuberanță, îi veni ideea că ar putea împărți patul cu Juliana
Lorenzo, cu toate că nu-i mai dăduse nicio veste după prima lor întâlnire, așa încât călări
spre hanul în care lucra ea și legă catârul de un stâlp.
Înăuntru era lume multă și gălăgie, dar găsi o masă liberă. Juliana, care lucra în cealaltă
parte a sălii, îl văzu imediat și veni la el cu un zâmbet.
— Ce faci, Josep? Mă bucur să te văd.
— Și eu, Juliana. Și eu!
— Trebuie să vorbim. Am ceva să-ți spun, zise ea. Dar mai întâi să-ți aduc ceva.
— Un vin, spuse el și îi privi șoldurile late, care se balansau în timp ce se îndepărta.
Noutăți? se gândi el cu neplăcere.
Când îi aduse paharul plin, Josep avusese destul timp să-și spargă capul cu asta.
— Ce ai să-mi spui?
Ea se aplecă spre el și șopti:
— Mă mărit în curând.
— Adevărat? spuse el și speră că ea îi va înțelege ușurarea drept regret. Și cine e
fericitul?
— Cel de acolo, zise ea și arătă spre o masă la care ședeau trei bărbați trupeși și beau.
Când unul dintre cei trei văzu că arată spre el, radie de bucurie și le făcu semn.
— Îl cheamă Victor Barceló. Lucrează ca cioban pentru tăbăcărie.
— Aha, zise Josep. Privi spre bărbatul din partea cealaltă a sălii și își ridică paharul, iar
Victor Barceló râse larg și ridică și el paharul.
Josep comandă și mâncă supă de fasole albă. Gândul la satul lui însetat îl făcu s-o roage
de mai multe ori pe Juliana să-i umple paharul cu apă.
Când părăsi în sfârșit hanul, mână catârul la mare și urmă o cărare printre plajele
deschise, până când ajunse la un golf îngust, în care erau bărci pescărești trase pe nisip.
Legă animalul de un inel pentru prinderea odgoanelor și își întinse pătura între două bărci.
Adormi aproape imediat, dar se trezi de mai multe ori pentru a-și adăuga sărătura celei a
mării. Luna nu se vedea. Era liniște, cald și întuneric și lui Josep lumea i se părea frumoasă.

Când echipa de montaj din Barcelona sosi în Santa Eulalia, oamenii lucrară repede și cu
pricepere, trei bărbați care își cunoșteau meseria. Isprăviră repede cu troliul, cablul și
structura de lemn a fântânii și pe urmă unul dintre oameni coborî în fântână pentru a avea
grijă ca mecanismul să se scufunde într-adevăr în apă. Pe urmă părțile țevii au fost așezate
una peste alta, astfel încât să se întoarcă după lumină ca o plantă.
Mecanicii aduseseră o placă de piatră pentru a acoperi fântâna. În mijloc era o gaură
exact atât de mare ca tubul să treacă prin ea. Câțiva dintre bărbații voinici, care cărau
piedestalul cu sfânta la sărbători, au fost aleși acum pentru a ajuta în cel mai di cil
moment al proiectului. Au trebuit să țină placa cea grea deasupra fântânii în timp ce
introduceau prin gaură țeava legată de tubul fântânii și pe urmă lăsară în jos placa de-a
lungul țevii, fără a o deteriora.
Carcasa pompei care fusese xată pe placă și brațul de pârghie erau lăcuite cu albastru
închis. După ce totul fu înșurubat, mecanicii le arătară cum trebuie mișcat brațul de pârghie
în sus și în jos, pentru a trage apa în camera de încărcare. Prima smucitură dădu naștere
unui oftat metalic, a doua unui scrâșnet mânios și a treia în sfârșit unui curent neted de
apă.
La început apa fu proastă, rește. Mai întâi, cei doi consilieri făcură cu schimbul la
pompă, pe urmă trecură și alții. Din când în când, primarul își întindea mâna în rul de
apă care venea prin robinet, apoi se mira, încrețindu-și de fiecare dată fruntea.
Totuși, după ce încercă din nou apa ceva mai târziu, se întoarse spre Josep și ridică
sprâncenele. Eduard și Josep luară apă în mâini și o mirosiră.
— Încă puțin, poate, zise Eduard, iar Josep dădu din cap și se așeză iar la pompă.
Curând după aceea luă un vas, îl așeză sub robinet și apoi îl duse la buze, pentru a gusta cu
precauție. Pe urmă bău până la fund apa dulce, rece din vas, îl umplu iar și îi dădu
primarului care bău și dădu din cap cu un surâs mulțumit.
Eduard avea paharul la gură și bău, în vreme ce sătenii se îmbulzeau în jurul lor și
așteptau la rând să ia o înghițitură și să-i mulțumească primarului.
— Am hotărât că așa ceva n-are voie să se mai întâmple. O să am mereu grijă de voi,
zise modest Ángel Casals. Sunt foarte bucuros că am găsit o soluție de durată pentru
problema asta.
Privirile lui Eduard și ale lui Josep se întâlniră pe deasupra vasului de băut. Fața lui
Eduard rămăsese la fel de lipsită de expresie și serioasă ca întotdeauna, dar când lăsă jos
vasul, ochii lui împărțiră cu Josep o plăcută camaraderie.
 TURNURI

Casa lui Eduard Montroig era în plaça și în ecare dimineață, după ce se trezea, se
grăbea să iasă și să pornească pompa. Între el și Josep se născuse o prietenie spontană
chiar dacă nu petreceau mult timp împreună, amândoi având zile lungi și grele de muncă.
Eduard nu era înfumurat, dar fața lui avea o expresie serioasă și impunătoare, care făcea
din el un conducător resc. Era cap de colla al constructorilor turnului din sat – căpitanul și
instructorul –, așa că își aduse colegul în trupă. Chiar dacă bunăvoința îi încălzea fața
lungă, păru totuși îngrozit de faptul că Josep avu nevoie de mai multe invitații până să
accepte.
— Dar avem nevoie de tine! Avem nevoie de tine, Josep.
Cum se dovedi, Josep a fost folosit pentru cel de-al patrulea rând al piramidei. Știa din
tinerețe că și Eusebio Gallego, tatăl Teresei, se cățărase tot până aici.
Josep se îndoia că turnul chiar era o distracție potrivită pentru el, dar se duse totuși la
un exercițiu, care, ca la fiecare construcție a piramidei umane, începea cu un ritual.
Membrii trupei aveau o anume ținută vestimentară – picioarele goale, pantaloni largi,
albi, bluze largi cu crețuri și basmale pe care și le legau strâns în jurul capului, pentru a-și
proteja urechile. Se ajutau unul pe altul la legarea eșarfei negre, care se numea faixa.
Fiecare eșarfă avea mai mult de trei metri și ajutoarele o strângeau tare, în timp ce
constructorul de turn ținea apăsat de celălalt capăt și se rotea apoi ca un titirez, până când
era înfășurat într-un corset strâmt de pânză, care îi susținea spatele și coloana vertebrală,
devenind astfel un reazem bun pentru ceilalți.

Eduard pierdea multe ore făcând planul turnului, stabilea poziția ecăruia în funcție de
punctele lor tari și slabe și în permanență analiza și făcea modi cări construcției. La toate
antrenamentele se baza pe muzică și gralles-urile țipară ascuțit când le dădu startul celor
care formau turnul.
Curând strigă:
— Hai, patru.
Și Josep, Albert Fiore și Marc Rubió se cățărară pe spatele bărbaților care formau
primele trei rânduri.
Lui Josep nu-i venea să creadă. Când își ocupă locul, turnul era de-abia pe jumătate
înălțat și totuși avea senzația că se a a atât de sus încât putea să zboare ca o pasăre. Se
clătină timp de o secundă care i se păru îngrozitoare, dar brațul puternic al lui Marc îl
prinse și astfel își regăsi echilibrul și încrederea în sine.
Un moment mai târziu toți trei se țineau strâns, în vreme ce pe trupurile lor se cățărau
alții, pentru a forma rândurile superioare. Picioarele lui Briel Taule și greutatea lui îi
apăsau pe umeri.
Pe rândul al cincilea avură probleme, Josep simți mai întâi ceva ca o legănare, apoi ca
un zgâlțâit care amenința să îi smulgă mâna de pe umerii lui Marc și mâinile care îl țineau
se desprinseră în cele din urmă. Simți pe obraji unghiile picioarelor lui Briel, îl auzi pe
Albert gemând de durere:
— Merda.
 Și pe urmă se prăbușiră cu toții la pământ, trup peste trup.
Josep zăcu un timp cu subsuoara cuiva pe fața lui dar imediat după aceea se desprinseră
unii de alții, unii blestemând, alții râzând, după felul de a al ecăruia. Erau multe
vânătăi, dar Eduard s-a asigurat curând că nimeni nu s-a ales cu răni serioase.
Ce distracție curioasă, se gândi Josep. Dar chiar când gândea asta, recunoscu un nou
adevăr.
Găsise ceva ce i-ar fi plăcut.

Într-o dimineață caldă de duminică Donat sosi în sat, se așezară pe banca din curte și
mâncară pâine veche și cârnat tare.
Donat gândea evident că săpatul unei pivnițe era un fel de nebunie, dar era teribil de
impresionat pentru că Josep cumpărase parcela vecină.
— Tatei nu i-ar veni să creadă, zise el.
— Da… Dar știi… n-o să vă pot plăti următoarea rată, ție și Rosei, spuse Josep precaut.
Donat îl privi consternat.
— În momentul ăsta n-am banii, dar va așa cum ne-am înțeles în contract. La scadența
următoarei rate, după recoltă, îți plătesc rata asta și zece la sută în plus.
— Rosa o să se supere, zise Donat nervos.
— Trebuie să-i explici că este în avantajul vostru dacă așteptați rata, pentru că pe urmă
primiți banii suplimentari din penalizare.
Donat deveni rece și respingător.
— Nu înțelegi. Tu nu ești însurat, zise el și Josep nu putu să-l contrazică.
— Mai ai cârnat? întrebă Donat enervat.
— Nu, dar hai să mergem la Nivaldo și-ți cumpăr o bucată frumoasă de xoriço pe care o
poți mânca pe drum, spuse Josep și își bătu fratele pe umăr.
 BUTUCI DE VIȚĂ

În vara aceea vremea era exact așa cum ar comandat-o Josep, dacă așa ceva ar fost
posibil, zile cu căldură suportabilă și nopți mai răcoroase și el petrecu multe ore printre
butucii de viță, umblând de-a lungul rândurilor după ce treaba era făcută; vizita butucii
bătrâni ai căror muguri îi rărise și inspecta totul cu foarte mare atenție ca și când privirile
lui ar putut face ca strugurii să e și mai buni. Strugurii de pe acești butuci erau foarte
mici. De îndată ce începură să se închidă la culoare îi încercă și le gustă aroma, care într-
adevăr nu era încă desăvârșită, dar era foarte promițătoare.
La pivnița lui lucra foarte puțin, pentru că avea alte proiecte mai importante. În iulie
curăță albia cea mare de piatră, pe care străbunicul lui o folosise la călcatul strugurilor;
lucrurile pe care le depozitase Josep în ea – unelte, găleți și saci cu calcar – le duse în casa
lui Quim, pe urmă frecă albia și o spălă cu apă de râu, pe care o încălzise și o amestecase cu
sulf. Albia se putea încă folosi foarte bine, dar cepul prin care trecea sucul strugurilor
striviți era în stare proastă și Josep vedea că ar trebui să-l înlocuiască. Câteva vineri una
după alta se duse la târgul din Sitges și căută cepuri întrebuințate, dar până la urmă
renunță și cumpără unul nou de alamă strălucitoare.
Era mijlocul lui august când Emilio și Juan veniră la podgorie cu căruța cea mare a
dogăriei și Josep îi ajută să descarce ambele butoaie mari din lemn nou de stejar, care
miroseau atât de bine, încât lui Josep nu-i venea a crede că îi aparțin. Erau singurele
butoaie noi pe care le văzuse vreodată și cum stăteau ceva mai târziu lângă casa lui Quim,
arătau încă și mai bine decât miroseau. După cum conveniseră, îi dădu lui Emilio banii
pentru unul și, cu toate că asta însemna pentru el mai puțini bani și datorii mai mari, era
așa de emoționat, că o luă deoparte pe Maria del Mar și o rugă să-i facă o favoare. Ea plecă
grăbită la Nivaldo și cumpără ouă, carto și ceapă și în timp ce dogarii stăteau pe bancă cu
Josep și beau vin prost, Maria del Mar aprinse un foc și găti o truita uriașă, pe care la scurt
timp după aceea o mâncau toți împreună cu mare plăcere.
Josep le era foarte recunoscător lui Emilio și Juan, dar în același timp aștepta
nerăbdător ca ei să pornească la drum. Când în sfârșit plecară cu căruța lor, se grăbi la
parcela lui Torras, se așeză în fața butoaielor noi și le privi pur și simplu foarte, foarte mult
timp.
Cu ecare zi devenea mai temător și mai neliniștit, devenea tot mai conștient de riscurile
pe care și le asumase. Foarte des Josep privea în înaltul cerului și aștepta ca natura să-l
chinuiască cu grindină sau ploaie răpăitoare sau cu vreo altă nenorocire, dar plouă doar o
dată, o aversă blândă care udă pământul, iar zilele rămaseră calde și nopțile deveniră
treptat mai reci.
Mariei del Mar îi plăcea obiceiul de toamnă pe care ei îl introduseseră și vru să tragă iar
cărți pentru a hotărî ce parcelă să e recoltată mai întâi, dar el îi spuse că vrea să taie mai
întâi strugurii ei, pentru că fructele de pe bătrânii lui butuci nu erau încă destul de coapte.
— Putem aștepta cu pământul meu până când putem începe cu toată recolta deodată,
zise el și Maria del Mar fu de acord.
Lucrul cu ea îi făcea plăcere, ca întotdeauna. Era o lucrătoare năvalnică, cu o putere
uimitoare și uneori chiar și el ostenea să țină pasul cu ea când trecea energică printre
rânduri, smulgând repede strugurii.
 El observă că îi savura apropierea și începu să o compare cu alte femei pe care le
cunoștea. Era mai drăguță decât Teresa și mult mai interesantă. Josep își mărturisi și faptul
că era mai de dorit decât Juliana Lozano sau Renata sau Margit Fontaine și de asemenea
mai prietenoasă decât toate aceste femei, dacă nu-l critica aspru cu vreun motiv.
După ce presară strugurii ei, Maria del Mar și Josep se apucară de podgoriile lui, culeseră
mai întâi strugurii care mergeau la fabrica de oțet și îi duseră ca de obicei la presa comună.
Curând era culeasă mare parte din recolta de pe parcela Álvarez.
Pe urmă se îndreptară spre fosta proprietate Torras. Cu toate că mulți dintre bătrânii
butuci de vie Garnatxa și Carinyena, cărora el le micșorase mugurii, se a au pe pământul
familiei sale, cei mai mulți butuci Ull de Llebre erau pe parcela Torras și Josep trecea zilnic
printre ei, culegea câte un strugure ici și colo și îl mesteca cercetând.
— Sunt copți, îi zise Maria del Mar.
Dar el dădu din cap.
— Nu destul de copți, spuse el.
În ziua următoare părerea a fost aceeași.
— Aștepți prea mult. Se vor răscoace, Josep, opină Maria del Mar.
— Încă nu, replică el hotărât.
Maria del Mar privi cerul. Era albastru și fără nori, dar amândoi știau că vremea se
putea schimba repede și putea aduce o rupere îngrozitoare de nori sau un vânt distrugător.
— E ca și când îl provoci pe Dumnezeu, spuse ea iritată.
Josep nu știa ce să răspundă. Poate avea dreptate, se gândea el, totuși pe urmă spuse:
— Cred că Dumnezeu o să înțeleagă.
Când în ziua următoare, devreme puse în gură un Ull de Llebre și dinții striviră coaja
groasă, sucul acestor struguri mici îi inundară gura cu savoare, iar el dădu din cap.
— Acum culegem, zise el.
În prima lumină cenușie a zilei, Maria del Mar și Briel Taule începură să culeagă
strugurii, tăiau mănunchiurile, întindeau coșurile pline pe o masă la umbră și smulgeau
strugurii de pe vrej, o treabă înceată, obositoare. Dacă ar fost mai verzi codițele, Josep i-
ar rugat pe amândoi să îndepărteze și ultima bucățică, dar fructele erau atât de coapte,
încât le spuse că un restuleț de vrej pe ici pe colo nu era prea rău. Îndepărtau cu grijă
strugurii stricați sau părticelele de murdărie înainte de a scutura blând în albia de piatră
minunata comoară de culoare închisă.
Au cules o parte din struguri după-amiaza devreme și restul apoi în răcoarea după-
amiezii târzii și au lucrat repede și cu spor, pentru a gata înainte de lăsarea serii. Puțin
înainte de ora zece, Josep aprinse lămpi și făclii de jur-împrejurul albiei și Maria del Mar își
așeză fiul adormit pe o pătură pe care Josep o întinsese într-un loc în care puteau să-l vadă.
Stăteau pe marginea albiei și își spălau picioarele și abia pe urmă îndrăzniră să intre.
Josep își petrecuse o mare parte din viață la această podgorie, cu toate acestea strivise
strugurii cu picioarele de-abia când a ajuns în Franța. Acum senzația strugurilor care
pocneau sub picioarele lui goale îi era delicios de familiară și zâmbi când văzu expresia
feței Mariei del Mar.
— Ce să facem? întrebă Briel.
— Mergem pur și simplu, zise Josep.
Vreme de o oră fu plăcut să calce apăsat în albie în aerul rece. Cei doi bărbați erau fără
cămașă și își su ecaseră marginile pantalonilor, Maria del Mar își ridicase poalele rochiei în
brâu. După un timp deveni mai greu, picioarele obosiseră și ecare pas era însoțit de
plescăitul terciului dulce mirositor, care părea să se desprindă doar în silă de picioarele lor.
Pentru a nu se încurca unul pe altul, pășeau unul în spatele altuia. Curând Briel începu
un cântec despre o coțofană hoață care fura măslinele unei țărănci. Ritmul muzicii îi ajuta
la mers și când cântecul băiatului se termină, Maria del Mar cântă destul de nemelodios
despre o tânără fată care tânjea după iubitul ei sub craiul nou al lunii. Nu cânta bine, dar
nu se gândea la asta și termină cântecul, mai multe strofe și pe urmă fu iar rândul lui Briel
cu un cântec despre îndrăgostiți, dar nu atât de romantic ca al ei. Cântă despre un tânăr
gras, care de emoție leșina de ecare dată când voia să facă dragoste. Începutul cântecului
era foarte nostim, dar Josep se gândea că Briel era un nebun și îi arăta Mariei del Mar prea
puțin respect.
— Cred că s-a cântat destul, zise el sec și Briel amuți.
Când Josep atinse fundul albiei și se întoarse, văzu că Maria del Mar îi zâmbea
batjocoritor, de parcă i-ar fi citit gândurile.
Era dimineața devreme, când Josep își dădu cu părerea că strugurii fuseseră su cient de
bine striviți, în lumina cenușie a zorilor, Maria del Mar își luă ul dormind și-l duse acasă,
dar Josep și Briel aveau încă multe de făcut. Cărară găleată cu găleată mustul stors plin de
tescovină, până la unul dintre butoaiele noi de stejar. Pe urmă înhămară catârul la căruță,
aduseră apă de la râu și spălară cu grijă albia.
Când Josep se trânti în pat, soarele era deja sus pe cer, iar el mai avu doar câteva ore de
somn înainte de a începe să culeagă Garnatxa.
Când culeseră Carinyena în cea de-a treia zi, erau toți epuizați și Briel își zdrelise de o
piatră buricele degetelor de la piciorul stâng; când începură să calce strugurii în albie,
băiatul suferea din cauza durerilor și șchiopăta rău, așa că Josep îl trimise acasă.
Și mai rău încă, Francesc nu putea dormi și fugea de colo-colo prin întuneric. Maria del
Mar oftă.
— Băiatul meu trebuie să doarmă acasă în noaptea asta.
Josep aprobă înțelegător din cap.
— Din strugurii Carinyena am mai puțin din jumătatea de cantitate de Ull de Llebre și
Garnatxa, zise el. Pot să-i calc singur.
Dar când ea se grăbi să plece acasă cu copilul, nu se prea bucură de singurătatea care îl
aștepta în noaptea lungă. Cerul era fără lună. Era foarte multă liniște; undeva departe lătra
un câine. Ziua fusese ceva mai caldă, dar acum bătea o briză rece, binevenită pentru el, căci
învățase că mișcarea aerului creează în albie o drojdie naturală, care vine în sprijinul
procesului de fermentare ce transformă mustul în vin.
Întinse mâna în albie, luă o mână de terci dulce și mestecă în timp ce strivea cu
picioarele. Peste măsură de obosit pășea morocănos și singur prin întunecimea catifelată;
creierul lui încetase să funcționeze, așa că de-abia mai percepea ce e împrejur și lumea lui
se redusese la cei șase pași de-a lungul, trei pași de-a curmezișul, șase pași în spate, trei pași
de-a curmezișul, trei pași de-a curmezișul, șase pași de-a lungul…
Se scurse mult timp.
Josep nu observă deloc că ea se întorsese, dar deodată Maria del Mar era iar acolo și se
urca grijulie în albie.
— Acum doarme, în sfârșit.
— Ai fi putut dormi și tu, spuse el, dar ea dădu din umeri.
 Pășeau tăcând unul în spatele celuilalt, până când la o întoarcere se ciocniră unul de
altul.
— Jesús spuse el. O apucă doar ca să o sprijine, dar deodată o sărută.
— Ai gust de strugure, zise ea.
Se sărutară lung.
— Marimar.
Mâna lui se întinse spre ea și ea tremură ușor.
— Nu aici în must, îi zise ea. Când o ajută să iasă din albie, nu mai era obosit.
 ÎNGHIȚITURI MICI

Stăteau la masa ei în dimineața următoare, după ce mustul cu tescovină se a a deja în

butoi. Josep știa destule despre cafea pentru a simți că băutura aceea era rea la gust, cu
toate acestea băură mai multe cești în timp ce vorbeau.
— Este orișicum o nevoie naturală, spuse Maria del Mar.
— Crezi că nevoia e la fel pentru o femeie ca și pentru un bărbat?
— La fel?
Ridică din umeri.
— Nu-s bărbat, dar… și femeia are o nevoie puternică. Credeai că e altfel?
El îi zâmbi și dădu din umeri.
— N-ai pe nimeni acum și nici eu, zise Josep. Ei… cred că e bine că ne putem liniști unul
pe altul. Ca prieteni.
— Dar nu prea des, zise ea timidă. Poate că ar trebui să așteptăm până când nevoia este
foarte puternică, astfel încât atunci când suntem împreună… ei bine… înțelegi?
El dădu îndoit din cap și sorbi din cafea.
Maria del Mar se duse la fereastră și privi afară.
— Francesc se urcă într-unul dintre copacii lui, spuse ea.
Amândoi fură de părere că asta era o ocazie. În de nitiv mai putea trece ceva timp până
să se mai ivească o alta.

Între timp Josep își recunoscu total frica și neliniștea, pentru că își așezase subzistența în
palma naturii și acum trebuia să aștepte acest fenomen secret prin care mustul strugurilor
se transforma în vin. Mai era câte ceva de făcut pentru a pune în mișcare procesul. Tot ce
nu era suc – coji, semințe, resturi de codițe – se ridica mereu la suprafața lichidului și forma
acolo o coajă care se usca. La ecare câteva ore Josep pritocea lichidul din butoi și pe urmă
ridica o scară, pentru ca sucul să curgă pe deasupra resturilor care pluteau sus, iar din când
în când împingea coaja cu o greblă, pentru a se amesteca din nou cu lichidul.
Pe parcursul întregii zile era ocupat și când se trezea uneori în toiul nopții, mergea la
butoi pentru a executa acest ritual în întuneric, aproape prin somn.
Vremea rămase rece și astfel se încetini procesul de fermentare, dar după o săptămână
Josep începu să tragă de două ori pe zi câte puțin lichid din fiecare butoi și să-l guste.
Era prost dispus și agitat, o companie neplăcută și Maria del Mar îl lăsă în pace. Trăise
mereu printre struguri și nu trebuia să-i spună nimeni că acum cel mai important era
momentul potrivit. În cazul în care Josep întrerupea fermentarea prea devreme, ar fost
știrbită culoarea vinului și capacitatea lui de a păstrat, iar dacă ar așteptat prea mult,
ar rezultat o poșircă fadă. Deci se retrase și veghe severă ca Francesc să nu plece de pe
podgoria lor.
Josep aștepta și ecare zi i se părea fără sfârșit, tot timpul umezea vasele, le cufunda în
lichid și gusta, iar acele unice înghițituri îi dezvăluiau forța tot mai puternică a sucurilor și
diferențele dintre ele.
După ce sucurile și tescovina stătuseră vreme de zece zile în butoaie, din zahărul sucului
se formase alcool. Dacă vremea ar fost mai caldă, mustul Ull de Llebre ar fost mai tare,
dar răcoarea păstrase alcoolul la un nivel suportabil și dulceața care rămăsese era
proaspătă și plăcută. Soiului Ull de Llebre îi lipsea acidul, dar Garnatxa era acrișor și
spumos, în timp ce Carinyena avea o vigoare verde, aproape amară care, așa cum știa
Josep, era o parte componentă necesară oricărui vin de la care te așteptai să se învechească
bine.
La paisprezece zile după ce răsturnase mustul în butoaie, stătea într-o dimineață la masa
lui de bucătărie cu trei castroane pline în față și unul gol, un ulcior cu apă, un pahar mare,
un pahar mic, hârtie și creion.
Începu să umple pe jumătate paharul mic cu Ull de Llebre și să-l toarne în paharul mare,
adăugând pe urmă aceeași cantitate de Carinyena și Garnatxa și amestecând totul cu o
lingură. Lua o înghițitură, o plimba îndelung prin gură și apoi scuipa în castronul gol.
Stătea gânditor un moment, înainte de a-și clăti gura cu apă și scria cum i se părea
amestecul.
Încerca să aștepte până îi dispărea din gură senzația degustării, mergea afară și se ocupa
de alte treburi mărunte și abia pe urmă se întorcea și făcea un alt amestec, de data aceasta
doar Garnatxa și Carinyena.
La ecare câteva ore gusta o nouă combinație, apoi se gândea și scria o notă scurtă, de
ecare dată turnând vin proaspăt în vase, ca nu cumva o acțiune prea îndelungată a
aerului să-i dea o impresie falsă.
În dimineața celei de-a șaptesprezecea zi a fermentării știa că vinurile erau gata și că
trebuia să le deșerte în vase. Notițele de pe masa lui cuprindeau trei foi, dar știa că mai
erau posibile și alte combinații. Pentru a-și începe lucrul zilnic făcu un amestec nou, șaizeci
la sută Ull de Llebre, treizeci la sută Garnatxa, zece la sută Carinyena. Luă o înghițitură, o
plimbă prin gură și o scuipă.
Stătu o secundă, pe urmă amestecă iar aceleași cantități și gustă. Mai așteptă puțin
înainte de a pregăti exact amestecul pe care îl mai gustase deja de două ori, cu o singură
excepție – a treia oară nu se mai putu stăpâni și înghiți vinul.
Și alte amestecuri fuseseră foarte promițătoare, dar vinul acesta părea să-i umple gura.
Josep închise gura și gustă aceleași arome de fructe de pădure și prune, pe care le găsise
deja în celelalte combinații. Dar și cireșe negre, un strop de tărie, o boare de salvie, o
părere de lemn de butoi. Arome de care își amintea, dar și urme slabe de dulceață și
acreală, pe care le lăsa să-i clătească interiorul obrajilor și limba, astfel încât să-i picure
puțin pe gât și să-l stimuleze cu căldura lor.
Când înghiți, vinul îi în ori de tot în gură, așa încât ședea pur și simplu acolo, lăsându-
se complet în voia desfătării care devenea din ce în ce mai cuprinzătoare. Gustul îi rămânea
în gură chiar și atunci când băutura era deja de mult timp în stomac.
Parfumurile îi urcau în nas și rămâneau acolo și Josep începu să tremure ca și când s-ar
întâmplat ceva grav, de parcă i-ar fost frică, de parcă n-ar fost cu adevărat conștient
că făcuse într-adevăr vin.
Stătu mult timp la masă și privi vinul, ca și când doar privindu-l i-ar putut pricepe
secretele și înțelepciunea. Era greu și închis la culoare, roșu stacojiu, culoarea lui era un
cadou al cojilor de struguri, pe care le lăsase să se înmoaie timp de două săptămâni și
jumătate în sucurile care fermentau.
I se părea minunat.
Și se simți torturat de nevoia copleșitoare de a-l arăta cuiva.
 Dacă ar putea umple o sticlă, pe care să o dăruiască tatălui său, se gândea el… Poate că
ar trebui să i-o ducă lui Nivaldo?
Dar turnă vin în paharul lui pătat de cafea și îl purtă printre rândurile de viță-de-vie
până la pragul Mariei del Mar, unde bătu încet la ușă, pentru a nu-l trezi pe băiat.
În cele din urmă ea deschise, privind iritată, cu ochii îngrijorați și părul ciufulit din cauza
pernei, iar el o urmă până la lampa cu ulei de pe masă înainte de a-i întinde paharul,
pentru că voia să-i vadă fața atunci când bea.
 CA UN FRATE

Josep făcu un foc și ținu deasupra lui ecare dintre butoaiele de o sută de litri, pentru a
pârli și a arde pereții interiori, așa cum văzuse la producătorii de vin din Franța. Vinul
combinat umplu toate cele paisprezece butoiașe și încă două butoaie de două sute douăzeci
și cinci de litri, pe care le avea. Din când în când trebuia să tragă vin din butoaiele mari și
să-l toarne în cele mici, căci stejarul nou sugea vinul asemenea unui bărbat însetat, iar aerul
din butoaie ar fi deteriorat vinul.
După ce toate cele trei butoaie mari au fost complet golite, Josep și Briel duseră
tescovina la presa comună și mai stoarseră încă o jumătate de butoi. Josep adăugă încă
puțin vin neamestecat din strugurii storși cu picioarele și astfel rezultă din a doua presare
un butoi plin cu vin obișnuit, care nu avea într-adevăr calitatea vinului său combinat, dar
era oricum cu mult mai bun decât toate vinurile făcute vreodată de tatăl lui. El și Briel
începuseră tocmai să care butoaiele în pivniță, când îl văzură venind pe Donat. Josep își
salută prietenos fratele, dar și cu atenția sporită, pentru că știa motivul vizitei.
— Să vă ajut.
— Nu, așază-te aici și odihnește-te. Ai făcut drum lung, spuse Josep. E adevărat că până
și cele mai mari și mai grele butoaie erau cărate doar de doi oameni, al treilea le-ar stat
în drum. Dar Donat mergea cu pas greoi în urma lor trăgând un butoi și cerceta amănunțit
pivnița.
— Aici e o grămadă de muncă. Tata s-ar cruci dacă ar vedea pivnița din dealul lui!
Josep zâmbi și dădu din cap.
Donat arătă spre zidul de piatră pe jumătate terminat aflat în fața peretelui de pământ.
— Te-aș ajuta și eu la treaba asta, dacă aș putea pleca câteva zile de la fabrică.
— Nu, mulțumesc mult, Donat, îmi place să lucrez cu pietrele. Fac câte o bucată din când
în când.
Fratele lui se plimbă pe-acolo și văzu cum cărau restul butoaielor în pivniță, după care
vizita luă o întorsătură bună, pentru că Josep umplu un ulcior cu vinul lui combinat și
plecară amândoi la Nivaldo.
Bătrânul fu impresionat de vin și se arătă vizibil bucuros de vizita celor doi frați; cei trei
stătură vreme de multe ore discutând prietenește la un pahar cu vin și golind mai multe
castroane din tocana lui Nivaldo.
La plecare Nivaldo îi dădu lui Donat o bucată de brânză pentru Rosa. Pe urmă Josep și
fratele lui o luară înapoi spre casa prin răcoarea liniștită a serii.
— Liniște, zise Donat. Un sat bun, vechi, nu-i așa?
— Da, spuse Josep.
Îi făcu un culcuș dintr-o pătură și o pernă, iar Donat, la care vinul își făcuse efectul, se
culcă imediat.
— Noapte bună, Josep, spuse el din toată inima.
— Somn ușor, Donat.
Josep spălă și șterse ulciorul și când urcă treptele auzi zgomotele familiare ale sforăitului
fratelui său.
 A doua zi dimineață mâncară pâine și brânză veche, pe urmă Donat râgâi, își trase
scaunul înapoi și se ridică.
— Ar trebui să pornesc la drum, ca să mă ia cineva. Dimineața sunt mai multe căruțe pe
drum.
Josep aprobă.
— Deci, banii.
— Ah, ratele. Încă nu am banii.
Fața lui Donat se înroși.
— Ce înseamnă asta? Mi-ai spus: două rate după prima recoltă.
— Da, am făcut vinul. Acum îl vând și primesc banii.
Donat se uită fix la el.
— Cui vrei să-l vinzi? Și când?
— Asta nu știu încă. Mai întâi trebuie să învăț. Nicio grijă, Donat. Ai gustat vinul. Banii
sunt ca și ai tăi și încă zece la sută în plus.
— Rosa o să turbeze de furie, zise Donat oftând.
Se îndreptă scaun și se așeză iar.
— Ți-e greu cu ratele astea, nu?
— Chiar e o perioadă grea, spuse Josep. Am avut cheltuieli neașteptate. Trebuie doar să
mai aștepți puțin banii, asta-i tot.
— M-am gândit la ceva care ți-ar putea ușura situația… Mi-ar plăcea să mă întorc în sat.
Ca asociat al tău.
Se priviră unul pe altul.
— Nu, Donat, zise blând Josep.
— Uite cum ar . Ai două parcele de pământ. Ne dai una Rosei și mie – oricare – pentru
a-ți achita datoriile față de noi. Ar frumos, Josep, dacă am locui alături. Dacă vrei să faci
vin bun, atunci te ajut și am putea lucra amândoi și am vinde vinul obișnuit pentru oțet.
Doi frați care își câștigă împreună traiul zilnic.
Josep scutură din cap.
— Ce s-a ales de planurile tale? întrebă el. Credeam că îți place să lucrezi în fabrică.
— Am necazuri cu un șef, zise Donat amărât. Se ia tot timpul de mine și îmi face viața un
iad. N-am să reușesc niciodată să ajung mecanic. Și blestematele alea de mașini îmi distrug
urechile.
Oftă.
— Ascultă, dacă trebuie, muncesc pentru tine cu simbrie.
Ceva din Josep se în oră când își aminti cum era în tinerețea lui: certurile continue și
faptul că mereu trebuia să facă și munca lui Donat.
— N-ar merge bine, zise el și văzu cum privirea fratelui său se înăsprise.
— Îți dau pentru acasă ceva de la a doua presare, spuse Josep și se apucă să clătească o
sticlă și să caute un dop.
Donat veni cu el la butoi.
— Nu suntem destul de buni pentru vinul tău scump? întrebă el grosolan.
Josep își simți conștiința încărcată.
— Ieri am vrut să guști amestecul, dar eu însumi n-am să-l beau și nici n-am să-l dăruiesc,
zise el.
Trebuie să-l vând ca să-ți pot da banii.
 Donat își puse în traistă sticla plină, se întoarse și îi mormăi ceva.
Ce putea însemna mormăitul ăla? Mizerabilule? Mulțumesc? La revedere?
Josep stătea acolo și se uita după Donat, care mergea încet pe cărarea care ducea spre
stradă și i se părea că fratele lui seamănă cu un om obosit care strivise struguri cu
picioarele.
 VIZITA

Aproape întreaga toamnă castellers-ii din Santa Eulalia nu se mai întâlniseră, dar cum se
termină culesul strugurilor Eduard își chemă participanții la turn.
Josep se bucura să ia din nou parte la antrenament, chiar dacă nu înțelegea de ce îi
place. Se întreba ce-i determina pe bărbați să stea unii pe umerii altora și să construiască un
turn cât de înalt posibil din carne și oase în loc de pietre și mortar, făcând asta cu plăcere,
iar și iar.
Fără discuție se ajungea uneori în situația în care printr-o mică greșeală, o abatere
scurtă, o mișcare greșită se întâmpla o nenorocire, un tremur, o clătinare urmată de o masă
de trupuri care veneau grămadă la pământ.
— Cu niciun chip nu trebuie să se ajungă la prăbușirea turnului, le spunea Eduard celor
care formau turnul, dacă ecare știe exact ce are de făcut și dacă de ecare dată face asta
în același fel. Ascultați-mă și nu veți avea decât succes. Avem nevoie de putere, echilibru,
curaj și sănătate bună. Vreau să vă urcați și să coborâți repede și în tăcere, să o faceți cu
dăruire, să nu irosiți nicio secundă și să aveți grijă de voi. Dar dacă se întâmplă să cădeți…
Se opri, pentru că vroia ca ei să-l înțeleagă bine.
— Dacă se întâmplă să cădeți, încercați să n-o faceți în afară, să nu cădeți din turn,
pentru că acolo vă așteaptă rănile. Cădeți la picioarele turnului, căci acolo prăbușirea
voastră e împiedicată de pinya și folre.
Jos de tot la baza turnului erau bărbații puternici, care purtau greutatea principală a
rândurilor care urmau, înconjurați de o mare mulțime de oameni ce se împingeau în ei,
formând astfel masa, pinya. Pe umerii lor erau alți bărbați, folre, care împingeau tot spre
interior, pentru a proteja al treilea și al patrulea strat de cățărători.
Josep îi asemuia pe pinya și pe folre cu niște rădăcini mari care dădeau putere trunchiului
unui copac ce creștea înălțându-se spre cer.
Învățase foarte repede noțiunile speciale. O construcție cu trei sau mai mulți bărbați pe
ecare rând era un castel. Cu doi bărbați pe rând era un turn, cu un singur bărbat pe
fiecare rând era o coloană.
— Avem o invitație, le povesti Eduard. Castellers-ii din Sitges ne provoacă la o întrecere
în construirea de castele, la târgul lor, trei bărbați pe ecare rând și chiar în vinerea de
după Duminica Paștelui – pescarii din Sitges contra podgorenilor din Santa Eulalia.
Se auziră bătăi din palme și murmure de aprobare, iar Eduard zâmbi și ridică mâna
avertizând.
— Pescarii vor adversari foarte puternici, pentru că trebuie să se lupte pentru echilibru
pe vasele care se clatină pe marea agitată. M-am gândit mult la cum putem înălța cel mai
bun castel al nostru cu opt rânduri.
Eduard schițase deja planul pe hârtie și acum striga numele; ecare participant lua locul
indicat de el și încet, încă oarecum nesigur, piramida umană creștea în înălțime.
Josep își avea locul pe cel de-al patrulea rând și de trei ori au ridicat și au dărâmat
castelul, vreme în care Eduard îi observa atent pe cățărători, făcând mai multe schimbări și
înlocuiri.
În timpul unei pauze Josep văzu că Maria del Mar și Francesc veniseră acolo. Ea stătea
lângă Eduard, amândoi cu capetele apropiate și discutau serios, iar în cele din urmă Eduard
aprobă din cap.
— Cațără-te pe mine, îi strigă el lui Francesc și se întoarse cu spatele la el.
Francesc începu să alerge șchiopătând și Josep simți un nod în gât. Arăta rău, pentru că
băiatul lipăia exact ca un crab. Dar își luă avânt, se aruncă în spatele lui Eduard și se cățără
pe umerii lui.
Eduard era mulțumit. Se întoarse, îl prinse pe Francesc și ordonă apoi primelor patru
rânduri ale turnului să urce încă o dată, pentru a-l putea pune la încercare pe băiat.
După ce Josep își ocupă locul, nu-l mai putu vedea pe băiat. Oamenii stăteau împreună
în grupuri rare și vorbeau, dar imediat trompetele și gralles-urile începură să sune cu elan,
de parcă ar fost un spectacol la curtea regală și nu doar ocazia de a evalua un tânăr
cățărător.
Câteva secunde mai târziu Josep simți niște mâini mici care se agățau de pantalonii lui și
brusc băiatul se urcă pe el ca o maimuță. Brațele lui Francesc îi încolăciră gâtul său și simți
răsuflarea băiatului.
— Josep, zise o voce bucuroasă în urechea lui.
Curând Francesc coborî repede.

Duminică după-amiază Josep împingea o roabă cu pietriș scoasă din pivniță, pentru a-l
întinde acolo, când auzi venind o trăsură trasă de un cal cenușiu, în care ședeau o femeie și
un bărbat.
Când se mai apropiară, văzu că femeia era cumnata lui, Rosa Sert. Pe bărbat nu-l mai
văzuse niciodată până atunci. Rosa îi făcu scurt cu mâna, în timp ce bărbatul mâna calul
către podgorie.
— Hola, strigă Josep și lăsă lucrul.
— Hola, Josep, spuse Rosa. El este vărul meu, Carles Sert. La fabrică sunt așteptate
mașinile, de aceea am ceva timp liber, iar Carles vroia să facă o excursie la țară, așa că…
Josep îi privi și dădu mut din cap.
Carles, avocatul.
Îi conduse la bancă, veni cu un ulcior cu apă rece și așteptă până terminară de băut.
— Continuă-ți treaba, zise Rosa, expediindu-l de acolo cu un gest. Nu te îngriji de noi.
Deci Josep mai luă o roabă de pietriș și o împrăștie pe stradă. Când și când ridica
privirea să vadă ce fac. Rosa făcea turul proprietății împreună cu avocatul. Bărbatul nu
spunea multe, dar ea vorbea aproape neîncetat. Dispărură printre butucii de vie, apoi
apărură iar și se îndreptară spre masia. Se opriră puțin pentru a-și face o idee în privința ei
și apoi se plimbară de jur-împrejur, pândind curioși.
— Ce înseamnă asta, mârâi Josep încet, căci avocatul zgâlțâia ușa, ca să vadă dacă era
solidă. Lăsă lopata deoparte și se îndreptă supărat spre cei doi.
— Ștergeți-o de aici. Și imediat.
— N-ai niciun motiv să fii așa de nepoliticos, zise rece vărul.
— Cumnată-mea a pus căruța înaintea cailor. Verișoara ta mai poate să aștepte, pentru
că doar în cazul în care nu plătesc a treia rată poate să ia proprietatea în stăpânire. Până
atunci, afară de pe pământul meu.
Plecară muți de acolo, fără să-l mai privească măcar. Gura Rosei se subțiase și își luase
un aer binevoitor ca acela față de un inferior, pentru a-i da de înțeles lui Josep că nu știe să
vorbească cu oamenii cultivați.
Avocatul plesni din bici și calul cenușiu o luă din loc, în vreme ce Josep stătea în fața
casei și îi privea dispărând.
Ce fac acum? se întreba el.
 O EXCURSIE LA TÂRG

Josep moștenise de la Quim treizeci și una de sticle, dar numai paisprezece dintre ele
erau de formă potrivită și aveau exact trei sferturi de litru. Printre uneltele lui mai găsi încă
patru sticle vechi și când îl trimise în sat pe Briel să le adune pe toate câte le putea găsi,
acesta se mai întoarse cu încă unsprezece.
Spălă și limpezi cele douăzeci și nouă de sticle până când străluciră, apoi le umplu cu
vinul închis la culoare și împinse cu grijă dopurile. Maria del Mar veni și îl ajută să scrie
etichetele. În mod ciudat, vederea sticlelor pline îi făcea pe amândoi să se simtă nesiguri.
— Unde vrei să le vinzi?
— O să încerc la Sitges. Mâine e zi de târg. Mă gândeam să-l iau pe băiat, dacă n-ai
nimic împotrivă, zise el și ea dădu din cap.
— Ah, o să-i placă… Ce să scriu pe etichetele astea?
— Nu știu… Finea Álvarez? Bodega Álvarez? Nu, sună prea pompos. Vinya Álvarez
poate?
Ea se încruntă. Înmuie vârful în cerneală și, cu pana care zgâria, desenă câteva cercuri și
o codiță.
Când îi arătă eticheta, el o privi și ridică din umeri. Dar zâmbea.
Devreme în dimineața următoare înveli ecare sticlă în mai multe foi de ziare – vechi
ediții din El Cascabel de la Nivaldo – și pe urmă făcu în căruță un cuib din pături vechi,
pentru a proteja sticlele pe drumul spre Sitges. Puse într-o traistă de pânză xoriço și pa și o
așeză și pe aceasta în căruță, împreună cu o găleată și două pahare de băut.
Era încă întuneric când opri catârul în fața casei Mariei del Mar, dar Francesc îl aștepta
deja complet îmbrăcat. Cu ceașca de cafea în mână, Maria del Mar îi privi plecând; Josep
era așezat pe capra căruței cu băiatul lângă el.
Francesc era liniștit, dar nu mai părăsise Santa Eulalia până atunci și fața îi trăda
emoția. Foarte curând băiatului i se desfășură în fața ochilor un ținut nou și Josep văzu că
privirea lui era peste tot, la rarele masies, la câmpurile străine, la podgorii și crângurile de
măslini, la cei trei tauri din spatele unui gard, la Montserrat cel îndepărtat, care se întindea
spre cer.
Când ieși soarele, se simțea bine cu băiatul așezat lângă el pe capră, în timp ce catârul
mergea spre nord la pas tărăgănat.
— Trebuie să mă ușurez, zise Josep după un timp. Vrei și tu?
Francesc dădu din cap și Josep opri lângă niște pini. Îl dădu jos pe Francesc și iată-i pe
amândoi stând la marginea străzii, doi bărbați care udau grozamele. Poate i se părea doar,
dar când se întoarseră la căruță Josep păru să recunoască în șchiopătatul lui Francesc o
oarecare îngâmfare.
Soarele era sus pe cer când ajunseră în Sitges și la târg se îmbulzeau deja negustorii, așa
că Josep trebui să se mulțumească cu un loc liber pe rândul cel mai din spate, lângă o
tarabă de unde se răspândeau aromele delicioase de sepie și crabi înăbușiți și mâncare de
pește mirosind a usturoi. Unul dintre bucătarii robuști tocmai servea un client, dar altul se
apropie de căruță cu un zâmbet pe față.
— Hola, spuse el și aruncă o privire sticlelor învelite în hârtie de ziar. Ce vinzi azi?
— Vin.
 — Vin? E bun?
— Nu doar bun. E ceva special.
— Aha… și cât costă vinul ăsta special? întrebă omul cu venerație prefăcută.
Când Josep îi spuse, închise ochii și lăsă în jos colțurile gurii.
— Este de două ori mai mult decât se plătește pentru o sticlă de vin.
Josep știa desigur că așa este, dar acesta era prețul pe care trebuia să îl scoată pentru a-
și putea plăti datoriile pe care le avea la Donat și Rosa.
— Nu, este de două ori mai mult decât se plătește pentru vinul obișnuit din împrejurimi
și care e pișat de catâr. Ăsta e vin.
— Și unde se face vinul ăsta minunat?
— În Santa Eulalia.
— Santa Eulalia? Sunt constructor de turn din Sitges. Curând o să ne luăm la întrecere cu
constructorii voștri.
Josep dădu din cap.
— Știu. Și eu fac parte dintre ei.
— Ei, ca să vezi.
Omul rânji.
— Ah, o să vă batem fără milă, senyor.
— Eu sunt Frederic Fuxá și ăsta e fratele meu Efren. E ajutorul șefului nostru de echipă și
suntem amândoi pe rândul al treilea.
Al treilea rând, se miră Josep. Bărbatul acesta și fratele lui erau într-adevăr mari și
puternici. Dacă ăștia stăteau pe rândul al treilea, cum arătau atunci cei de pe primele două
rânduri?
— Eu sunt pe cel de-al patrulea rând. Mă cheamă Josep Álvarez și el e Francesc Valls,
care tocmai învață ca să fie enxaneta al nostru.
— Enxaneta? Da, e o treabă foarte importantă. Nimeni nu poate câștiga o întrecere de
castellers fără un călăreț bun în vârf, îi spuse Fuxá lui Francesc, care zâmbi.
— Ei, vă doresc noroc la amândoi astăzi.
— Mulțumesc, senyor. Poate vrei să-mi cumperi vinul?
— E prea scump. Sunt un pescar care muncește din greu, senyor Álvarez, nu un
podgorean avut din Santa Eulalia, replică binevoitor Fuxá și se întoarse la taraba lui.
Josep umplu găleata de la o pompă publică și o așeză în căruță.
— Treaba ta va fi să speli paharele după ce a gustat cineva vinul, spuse el.
Francesc aprobă.
— Acum ce facem, Josep?
— Acum? Așteptăm, îi zise Josep și băiatul aprobă iar, după care se așezară în căruță,
ținând paharele în mână plini de speranță.
Timpul trecea încet.
Pe ulițele din târg domnea mare forfotă, dar pe ultimul rând, unde cele mai multe locuri
erau încă libere, treceau doar puține persoane.
Josep se uită la taraba cu mâncare, unde o femeie trupeșă tocmai cumpăra o porție de
truita.
— O sticlă cu vin bun, senyora? strigă el, dar ea clătină din cap și plecă mai departe.
După câteva minute, doi bărbați cumpărară sepie, pe care o mâncau în picioare în fața
tejghelei.
 — O sticlă cu vin bun? strigă Josep și bărbații se îndreptară agale spre căruță.
— Cât? întrebă unul, mestecând încă.
Când Josep îi spuse, omul înghiți și își scutură capul.
— Prea scump, spuse el, iar însoțitorul lui dădu din cap și plecă.
— Luați totuși o înghițitură, înainte de a pleca.
Josep dezveli o sticlă și luă tirbușonul. Turnă atent vinul în ambele pahare, cam un sfert
din cantitatea unei porțioare normale.
Bărbații luară paharele și băură, fiecare câte două înghițituri încete.
— Bun, zise unul în silă.
Prietenul lui mormăi.
Se uitau unul la altul.
— Poate luăm fiecare câte o sticlă dacă ne faci un preț mai bun.
Josep zâmbi, dar scutură din cap.
— Nu, nu pot.
— Ei, atunci…
Omul dădu din umeri și tovarășul lui îi înapoie paharul clătinând din cap. Frederic Fuxá
îi văzuse de la taraba lui și acum clipi cu subînțeles către Josep: Vezi? Nu ți-am spus?
— Acum e rândul tău, îi spuse Josep lui Francesc, iar băiatul străluci de bucurie și spălă
paharele în găleată.
O secundă mai târziu fuseseră făcute încă patru degustări, dar nu se vânduse nici măcar
o singură sticlă și Josep începea să se întrebe dacă un târg chiar era locul potrivit în care să
scape de vinul lui.
Dar s-au întors primii bărbați care gustaseră vinul.
— A fost bun, dar încă nu sunt sigur, zise unul. Trebuie să mai iau o gură.
Celălalt aprobă.
— Îmi pare rău. Pot să-i dau fiecărui client doar o mostră, spuse Josep.
— Dar… poate pe urmă îți cumpărăm vinul.
— Nu. Îmi pare sincer rău.
Omul făcu o mutră supărată, dar tovarășul lui zise: — Asta e. Iau o sticlă.
Primul bărbat oftă.
— Și eu, zise el în sfârșit.
Josep le dădu două sticle înfășurate în foi de ziar și, în timp ce își simțea sângele urcând
în obraji, luă banii cu mâini tremurătoare. Toată viața lui nu știuse altceva, decât că familia
lui făcea vin pe care în mod obișnuit îl lua Clemente și încă în condiții foarte stricte. Asta
era prima dată când cineva decidea în mod conștient să-i cumpere vinul și îi dădea bani
pentru el.
— Mii de mulțumiri, senyor. Sper să vă placă vinul meu, spuse el.
Frederic Fuxá auzise de la taraba lui și veni la căruță să-l felicite pe Josep.
— Prima ta vânzare pe ziua de azi. Dar ai ceva împotrivă dacă îți dau un sfat?
— Sigur că nu.
— Fratele meu și cu mine venim aici de nouăsprezece ani. Suntem pescari, tot ce gătim
la târg trebuie să pescuim chiar noi din mare. Toți ne cunosc și nu trebuie să dovedim că
marfa noastră e proaspătă și bună. Pe tine nu te cunosc oamenii, așa că ce-ar să le dai
oamenilor încă o mostră?
— Nu pot să consum decât două din sticlele astea, zise Josep. Pe toate celelalte trebuie să
le vând, altfel am necazuri mari.
Fuxá își țuguie buzele și aprobă din cap. Pentru el, ca negustor, era o situație pe care o
putea înțelege fără alte explicații.
— Aș vrea să-ți încerc și eu vinul, senyor.
Josep turnă vin în ambele pahare.
— Du-i unul și fratelui tău.
Frederic cumpără două sticle și Efren Fuxá una.
După o jumătate de oră sosiră la taraba cu mâncare doi bărbați și o femeie.
— Hola! Cum e acolo unde sunteți azi? Vindeți mult? întrebă Efren.
— Nu-i rău, spuse femeia. Și la voi?
Efren țuguie buzele și dădu din cap.
— Am auzit că cineva oferă mostre din vinul lui.
Frederic arătă către căruța lui Josep.
— Chiar bun. Am cumpărat și noi pentru Paște.
Se duseră la Josep. Femeia plescăi din buze după gustarea vinului.
— Foarte bun. Dar unchiul nostru face vin.
— Puah. Unchiul nostru face vin pe care nu-l bea niciunul dintre noi când nu e el acolo,
zise unul dintre bărbați și râseră toți trei. Cumpără fiecare câte o sticlă.
Frederic îi urmări cu privirea în timp ce plecau.
— A fost un noroc pentru tine. Cei trei sunt cultivatori de legume dintr-o familie foarte
importantă din Sitges și ecari înnăscuți. În ecare zi de târg îi vizitează pe rând pe alți
negustori și fac schimb de bârfe. Or să povestească despre vinul tău câtorva oameni.
În următoarea jumătate de oră, șase oameni gustară vinul fără să cumpere. Pe urmă
veniră în același timp doi vânzători și pe urmă și al treilea. Lui Josep îi dăduse prin minte
că cei care vindeau la târg veneau acolo unde erau deja alți negustori, din nevoia
omenească de a ști ce considerau ceilalți că ar de dorit. Exact așa decurse și acum totul,
căci în spatele vânzătorilor aștepta deja o coadă mică de persoane interesate, care
deocamdată nu se mai împrăștia.
Atunci când, mult după ora prânzului, el și Francesc reușiră în sfârșit să-și mănânce
merindele aduse, constând în pâine și xoriço, Josep schimbase de două ori apa și vărsase
găleata. În ciuda refuzului său categoric de a da și o a doua mostră, cele două sticle
prevăzute se terminaseră și mai erau încă nouă sticle nevândute. Dar între timp se vorbise
deja pe-acolo că la târg e un vânzător de vin și astfel, după-amiază târziu, cu câteva ore
înainte de închiderea târgului, scăpă de ultima sticlă.
Îi cumpără lui Francesc o porție de sepie și, în timp ce băiatul mânca, Josep făcu o vizită
unui negustor de mărfuri vechi și achiziționă patru sticle de vin goale.
Pe drumul de întoarcere Francesc șezu în poala lui Josep, care îi arătă cum trebuie să
țină căpăstrul. Dar Francesc adormi cu căpăstrul în mână. Josep mână timp de o jumătate
de oră cu mica făptură la pieptul lui, apoi Francesc se trezi cât să-l poată așeza în spate și
restul drumului băiatul dormi pe păturile aflate jos în căruță, lângă sticlele goale.

În duminica aceea avocatul veni iar la vie cu calul lui cenușiu și de data aceasta era și
Donat cu el.
Avocatul stătea în trăsură și nici nu-l privea pe Josep, care observă pe locul de lângă el o
servietă din piele. Sigur conține actele care servesc la luarea pământului în proprietate din
cauza neplății ratelor, se gândi el.
Fratele lui îl salută nervos.
— Ai banii, Josep?
— Da, spuse el încet.
Numărase deja banii pentru ei și acum aduse din casă trei hârtii redactate de el însuși,
două chitanțe pentru ratele pe care le sărise și o a treia pentru plata care era scadentă azi.
Îi dădu lui Donat hârtiile, care le parcurse repede cu privirea și i le înmână lui Carles în
trăsură.
Avocatul le citi, dădu din umeri și aprobă. Era vizibil dezamăgit, pentru că trebui să se
forțeze ca să afișeze o față lipsită de expresie.
Chipul lui Donat arăta cu siguranță o ușurare neîndoielnică atunci când își primi banii.
Josep aduse peniță și cerneală și Donat semnă cele trei chitanțe.
— Îmi pare foarte rău de toată supărarea asta, Josep, zise el, dar Josep nu-i răspunse.
Donat se întoarse și o luă spre trăsură, dar se opri și se întoarse încă o dată.
— Nu-i femeie rea. Știu că pare să e. E așa pentru că uneori pur și simplu nu mai face
față în situația noastră.
Josep văzu că vărului Rosei nu-i plăceau scuzele; fața lui nu mai era acum lipsită de
expresie, ci clar dezaprobatoare.
— Rămâi cu bine, Donat, spuse Josep, iar fratele lui dădu din cap și se urcă în trăsură
lângă Carles Sert.
Josep stătea în fața casei lui uitându-se după ei. Ciudat, se gândea el, ciudat că se simțea
bine și rău în același timp.
 O HOTĂRÂRE

Eduard Montroig lua foarte în serios întrecerile de castellers; și orele de antrenamente

ale celor care construiau turnul erau extrem de solemne, cu mai puțină ceartă și mai multă
muncă, pentru a desăvârși echilibrul, ritmul și precizia mișcărilor.
Eduard cunoștea o mulțime de participanți din Sitges care erau foarte îndemânatici și
pricepuți și era convins că Santa Eulalia putea învinge doar dacă adăugau castelului lor
ceva deosebit. Născocise un nou element pentru construcție, ceva care cerea echipei satului
repetiții mai dese și o mai bună concentrare și își avertiză oamenii că trebuia să rămână un
secret, pentru a produce uimire cu el în Sitges.
Maria del Mar și-a adus ul de câteva ori, după care Jose îi propuse să-l ia el pe
Francesc, pentru că oricum mergea acolo și ea acceptă bucuroasă oferta.
Pentru Josep cel mai important punct al ecărui antrenament era momentul în care
Francesc escalada cele trei rânduri de bărbați și pe urmă se agăța de spatele lui su cient de
mult timp cât să-i șoptească numele la ureche.
Francesc visa la ziua când urma să e în stare să se cațăre pe deasupra multor rânduri
până în vârf și acolo să-și ridice triumfător brațele.
Josep își făcea griji pentru el, pentru că un băiat mic, plăpând era în mod special rănit
dacă se prăbușea castelul. Dar Eduard îl conducea încet pe Francesc spre ținta lui și Josep
știa că Eduard era precaut și rațional, un om care nu-și asuma riscuri inutile.

Într-o zi Eduard puse capăt perioadei de doliu și fără tam-tam sau multe vorbe își dădu
jos banderola neagră de pe mânecă. Avea aceeași demnitate liniștită, dar oamenii din sat
observau o schimbare – dacă nu chiar o anume sprinteneală, atunci o oarecare relaxare – și
se vorbea că în curând Eduard își va lua o altă nevastă.
Câteva seri mai târziu Josep tocmai tundea butucii de viță, când îl văzu pe Eduard
trecând pe stradă. Își întrerupse cu plăcere lucrul, pentru că se bucura să-l vadă. Dar spre
surpriza lui, Eduard ridică doar mâna să-l salute și plecă mai departe. După moșia lui Josep,
pe stradă mai era doar podgoria Mariei del Mar.
Josep se ocupa mai departe de butucii lui, dar nu scăpa strada din ochi. Așteptă foarte
mult. Se întuneca deja, când îl văzu pe Eduard întorcându-se. Pe Josep îl uimi faptul că
Francesc îl însoțea.
— Bona tarda, Josep, strigă Eduard.
— Bona tarda, Josep, repetă Francesc.
— Bona tarda, Eduard. Bona tarda, Francesc, răspunse el din toată inima, totuși reteză cu
prea multă putere și aproape fără să se uite, așa încât cuțitul tăie o viță complet sănătoasă.
Aproape toată noaptea stătu treaz, privind în gol.
Pe întuneric. De fapt, trebuia să se bucure pentru Maria del Mar, își spunea el. Deseori
vorbise despre bărbatul la care spera, că într-o zi va intra în viața ei. Unul care să e blând
și să o trateze cu bunătate. Un muncitor bun și unul care să fie bun tată pentru fiul ei.
Pe scurt… seriosul Eduard Montroig. Poate că nu avea prea mult umor, dar era un om
bun și un conducător al comunității, cineva care însemna ceva în sat.
Dimineața Josep se apucă iar de tăiat, dar disperarea se urca în el asiduu ca torentul în
mare. Către prânz lăsă deoparte cuțitul și se îndreptă spre curtea ei. Printre rândurile de vie
nu se vedea nimeni, de aceea ciocăni la ușă.
Când îi deschise, Josep nu-i răspunse la salut.
— Vreau să-mi împart viața cu tine. În orice privință.
Ea îl privea uluită.
— Eu… am cele mai puternice simțăminte pentru tine. Cele mai puternice simțăminte!
Văzu că ea îl înțelege. Gura ei tremura – își înăbușea râsul, se gândea el îngrozit – și
închise ochii. Bălmăjea înainte cu vocea răgușită, nu-și putea stăpâni cuvintele și
sentimentele mai bine decât un taur care se repede orbește spre vârful sabiei.
— Te admir. Vreau să muncesc în ecare zi cu tine și să dorm în ecare noapte cu tine.
În ecare noapte și să nu ne mai culcăm niciodată de parcă ne-am face o favoare
prietenească. Vreau să-l împart cu tine pe ul tău, pentru că și pe el îl iubesc. Vreau să-ți
mai fac și alți copii. Vreau să-ți umplu pântecul cu copii. Îți dau jumătate din parcelele
mele. Încă mai au datorii, dar sunt valoroase, cum știi. Am nevoie de tine, Marimar, am
nevoie de tine și știu că o să fii nevasta mea.
Ea pălise foarte tare. Josep văzu că își aduna toată puterea, că începea să-l distrugă.
Ochii ei erau umezi, dar vocea îi era fermă când îi răspunse.
— Ah, Josep… sigur.
El se pregătise pentru un refuz și în primul moment nu pricepu chiar nimic din ce spunea
ea.
— Trebuie să te liniștești, Josep. Sigur că te vreau. Dar trebuie să știi asta, zise ea.
Îi tremura gura când îi zâmbi și întreaga lui viață n-a știut exact dacă în acest zâmbet
vibra tandrețea împreună cu un anume triumf.
 PLANURI

Luă mâinile Mariei del Mar într-ale lui, nu le mai putea da drumul și îi acoperi fața cu
sărutări asemănătoare celor pe care o femeie le primește de la un tată iubitor. Dar când
gura lui o găsi pe a ei, nu mai era nicio îndoială că se sărutau ca niște îndrăgostiți.
— Trebuie să mergem la preot, spuse ea încet. Vreau să te știu legat de mine, înainte de
a-ți veni în simțiri și de a fugi de aici. Dar zâmbetul ei îi dezvălui că nu-și prea făcea griji
din cauza asta.

Părintele Pio aprobă fără să e surprins, când îi comunicară că doreau să se

căsătorească.
— Unde ați fost botezați?
Dădu încă o dată din cap când îi spuseră amândoi că se întâmplase în biserica în care
slujea el acum ca preot.
— E vreo grabă? o întrebă pe Maria del Mar fără să-și ia privirea de pe fața ei.
— Nu, părinte.
— Bine. Unii oameni ai bisericii sunt de părere că, pe cât posibil, o logodnă între doi
buni catolici ar trebui să dureze un an, zise preotul.
Maria del Mar amuți. Josep mormăia și clătina din cap. Pe urmă îl privi pe părintele Pio
docil, dar fără teamă.
Preotul ridică din umeri.
— Dacă viitoarea mireasă e văduvă, atunci nu e necesară o logodnă atât de lungă, spuse
el rece. Dar am trecut deja de două treimi din post. Duminica Paștelui este pe 2 aprilie. De
acum și până la sfârșitul Săptămânii Paștelui suntem în cea mai solemnă perioadă de
rugăciune și meditație și nu e momentul în care să oficiez o logodnă sau o nuntă.
— Atunci când ne puteți cununa? întrebă Josep.
— Pot să a șez anunțul după duminica Paștelui… să convenim să vă cununați în ultima
duminică din aprilie? întrebă părintele.
Maria del Mar se încruntă.
— E vremea celor mai grele munci de primăvară de la vie. Nu vreau să lăsăm treaba
doar atât cât să ne căsătorim și pe urmă să ne întoarcem imediat în podgorie.
— Atunci când v-ar plăcea?
— În prima sâmbătă din iunie.
— Știți că de acum și până în acea zi nu aveți voie să locuiți împreună sau să aveți relații
ca bărbat și femeie? întrebă el sever.
— Da, părinte, zise Maria del Mar. Ție îți convine ziua? îl întrebă ea pe Josep.
— Dacă asta ți-e dorința, îi răspunse el.
Josep tocmai simțea ceva cu totul străin pentru el și recunoscu înspăimântat că este
bucurie.

Când rămaseră singuri, trebuiră să recunoască faptul că perioada de așteptare li se va

părea lungă. Se îmbrățișară cast.
— 2 iunie este de-abia peste zece săptămâni. Vreme lungă.
 — Știu.
Ea îi aruncă o privire rapidă lui Francesc care se juca cu câteva pietre rotunde în praful
de la picioarele lui, apoi se trase mai aproape de el, pentru a-i putea șopti la ureche.
— Cred că ar bine pentru Francesc dacă ar avea grijă de un micuț în timp ce noi
lucrăm, nu crezi?
El aprobă.
— Cel mai mult mi-ar plăcea să încep asta chiar acum.
Când se priviră, pe Josep îl încercau gânduri pe care nu le-ar fi mărturisit preotului.
Poate avea și ea gânduri asemănătoare.
— Cred că în următoarele săptămâni n-ar trebui să petrecem atât de mult timp
împreună, zise ea. Cel mai bine ar să înlăturăm ispita, pentru că, în cazul în care ne
pierdem stăpânirea de sine, trebuie să ne spovedim înainte de nuntă.
El consimți împotriva dorinței, știind că ea are dreptate.
— Care e cuvântul ăla, când oamenii înstăriți își pun banii într-o afacere? întrebă el.
Era încurcat.
— O investiție?
Ea dădu din cap; era cuvântul la care se gândise și ea.
— Așteptarea va fi investiția noastră, spuse ea.

Josep îl plăcea pe Eduard Montroig și voia să-l trateze cu cel mai mare respect. Chiar în
după-amiaza aceea merse la via lui și îi spuse liniștit, dar deschis că el și Maria del Mar au
fost la preot și vor să se căsătorească.
Eduard se trădă doar printr-o foarte scurtă încruntare a frunții, pe urmă își frecă bărbia
lungă și un zâmbet îi lumină fața ștearsă.
— Îți va fi o nevastă bună. Vă doresc amândurora mult noroc, spuse el.
Josep împărtăși noutatea doar câtorva persoane, lui Nivaldo, care bău cu el un păhărel.
Nivaldo se bucura foarte mult.
 O ÎNTRECERE ÎN SITGES

În duminica de după Paște Josep și Maria del Mar stăteau în biserică cu Francesc între ei
și îl ascultau pe părintele Pio.
— Se anunță căsătoria dintre Josep Álvarez și Maria del Mar Orriols, amândoi din
această comunitate. Dacă cineva dintre voi cunoaște un motiv ca cei doi să nu e uniți în
Sfântul Sacrament al căsătoriei, atunci să-l spună. Astăzi pun această întrebare pentru
întâia oară.
Bătuse anunțul pe ușa bisericii și urma să mai e citit în următoarele două duminici,
după care erau oficial logodiți.
După liturghie, în timp ce preotul stătea în ușa bisericii pentru a-și lua la revedere de la
comunitatea lui, iar Francesc mânca un cârnat în fața prăvăliei, Josep și Maria del Mar
erau în plaça și primeau felicitările, îmbrățișările și săruturile întregului sat.

Josep se adânci în munca grea pentru a-și umple zilele lungi ale așteptării febrile. După
tăierea viței continuă să construiască pivnița și în prima duminică din aprilie, în ziua
concursului de castellers, terminase două treimi din zidul de piatră. Fusese pe la multe
târguri și mai găsise alte treizeci de sticle. Spălate, umplute cu vin închis la culoare și cu
etichete pe ele, erau învelite în hârtie de ziar și așezate într-un culcuș de pături pe fundul
căruței, unde ședea acum și Francesc. Maria del Mar luase loc lângă Josep și plecară
împreună spre târgul din Sitges.
Era aceeași călătorie pe care o mai făcuse cândva cu băiatul, dar erau diferențe clare.
Când ajunseră la păduricea de pini, Josep opri iar, dar de data aceasta merse cu băiatul
printre pomi, pentru a putea urina fără să e văzuți și când se întoarseră căută și Maria del
Mar protecția unui pom.
Călătoria era frumoasă. Marimar era o companie liniștită, plăcută și cu o dispoziție de
zile mari. Felul ei de a îi dădea oarecum lui Josep sentimentul că era deja tată de familie
și asta îi plăcea foarte mult.
Odată ajunși în Sitges merseră direct la locul de lângă taraba cu pește a fraților Fuxá,
care îl salutară din inimă, dar și cu un avertisment voios amenințător, că îi vor nimici pe
participanții la turn din Santa Eulalia la concursul ce urma să aibă loc.
— Te-am așteptat deja, zise Frederic, pentru că am dat pe gât vinul în timpul
sărbătorilor.
Fiecare dintre cei doi frați cumpără încă două sticle, încă înainte ca Josep să-și aranjeze
cum trebuie căruța și de această dată nu mai trebui să aștepte prea mult clientela, pentru că
unii dintre vecinii lui de tarabă trecură pe acolo să cumpere vin, formând astfel un mic cârd
de cumpărători. Maria del Mar îl ajută pe Josep și o făcu atât de resc, de parcă întreaga ei
viață stătuse în spatele unei căruțe vânzând vin.
Majoritatea locuitorilor din Santa Eulalia veniseră la târg. Bineînțeles că mulți dintre
săteni nu erau nici cățărători, nici pinya sau folre, care sprijineau cele două rânduri de
dedesubt ale castelului. Cei mai mulți dintre vecinii lui Josep se a au aici pentru a lua parte
la întrecere sau ca să-i privească și treceau agale căscând gura pe lângă taraba lui.
Câțiva oameni din Sitges, pe care îi cunoștea, erau acolo pentru a-și susține echipa și se
opriră și ei la căruța lui, să-l salute și să facă cunoștință cu Francesc și Maria del Mar.
Juliana Lozano și soțul ei cumpărară o sticlă, iar Emilio Rivera luă trei.
Josep vându ultima sticlă cu mult înainte ca târgul să se închidă pentru o oră, ca să
poată avea loc întrecerea. El, Maria del Mar și Francesc se așezară în căruță, mâncară pește
de la Fuxá și îi priviră pe cei doi frați cum se ajutau unul pe altul să-și strângă faixa.
După masă Maria del Mar ținu strâns faixa de un capăt, în timp ce Josep se tot răsuci,
înfășurându-se astfel într-un corset atât de strâns că de-abia mai putea să respire.
În vreme ce-și croiau drum prin mulțime, muzicanții din Sitges începură să cânte și
Francesc îl apucă de mână pe Josep.
La scurt timp după aceea o melodie plângătoare îi adună pe cei care formau soclul
castelului din Sitges și, imediat ce a fost construit, cățărătorii își începură urcușul.
Eduard avusese dreptate în privința acestei întreceri, Josep văzu asta imediat. Bărbații
din Sitges se cățărau fără să irosească o secundă și fără nici cea mai mică mișcare inutilă,
iar castelul urca în înălțime repede și cu îndemânare până când băiatul, care era enxaneta
al lor, după ce se cățără pe cele opt rânduri, ridică triumfător brațele și coborî pe cealaltă
parte, timp în care cei care formaseră turnul îl năruiau tot atât de repede cum îl înălțaseră.
Mulțimea aplauda și ovaționa.
Pe urmă începură să cânte muzicanții din Santa Eulalia, care își luaseră deja locul.
Gralles-urile îl chemau pe Josep, iar el își scoase panto i și îi dădu lui Francesc în timp ce
Maria del Mar îi ura noroc.
Soclul din Santa Eulalia fu repede construit și curând era rândul lui Josep. Se urcă rapid
și îndemânatic, așa cum făcuse de atâtea ori la exerciții și curând stătea pe umerii lui
Leopoldo Flaquer, își așeză brațele pe umerii lui Albert Fiores și Marc Rubió și îi sprijini, așa
cum și ei îl sprijineau pe el.
Apoi Briel Taule stătea pe umerii lui.
Cel de-al patrulea rând nu era încă deosebit de înalt, totuși îi dădea lui Josep o
vizibilitate bună. Într-adevăr nu-i putea vedea pe Maria del Mar și pe Francesc, dar printre
umerii lui Marc privea fețele înălțate și oamenii care circulau pe la marginea mulțimii de
privitori.
Văzu două călugărițe, una mică, cealaltă înaltă, în rase negre și bonete albe cu aripi.
Un băiat cu părul ciufulit, ținând în brațe un câine galben, care se tot răsucea.
Un bărbat gras cu o pâine în mână.
Un bărbat cu spatele foarte drept într-un costum cenușiu, poate un negustor, care ținea
în mână o pălărie cu boruri late. Și care șchiopăta ușor.
Josep îl știa pe bărbatul acesta.
Și deodată frica îi inundă corpul. Voia să fugă de acolo, dar nu se putea mișca, era captiv
și total neprotejat, ca și când ar fost închis sus în aer. Dintr-odată genunchii lui deveniră
neputincioși, astfel că trebui să se agațe de companionii lui; Albert îl privi.
— E totul în ordine, Josep? întrebă Albert, dar Josep nu răspunse nimic.
Părul bărbatului era încă negru ca smoala, dar sus pe cap avea o chelie mică, rotundă…
Ei, șapte ani.
Pe urmă dispăru.
Josep își înclină capul cât de mult putu, fără să piardă legătura cu vecinii lui și îl spionă
pe bărbat pe sub brațul lui Marc.
Degeaba.
 — S-a întâmplat ceva? întrebă brutal Marc, dar Josep dădu din cap și continuă să își țină
strâns camarazii.
Jos se iscase acum un murmur și oamenii arătau în sus, unde surpriza lui Eduard – un
rând suplimentar de cățărători – prindea formă, apoi enxaneta se înălță pe spatele lui
Marc.
Josep știu când băiatul își înălță brațele în vârf formând cel de-al nouălea rând, pentru
că din mulțime se ridicară spre el murmure și aplauze.
Bernat Taule, fratele lui Briel, de pe cel de-al șaptelea rând, fu acela care se cam grăbi cu
coborârea. Își pierdu echilibrul și îl apucă pe vecinul lui, Valenti Margal. Valenti îl ținu
strâns și împiedică prăbușirea, totuși pentru o secundă castelul tremură și se clătină. Dar
Eduard îi instruise bine. Își regăsiră echilibrul, Bernat înțelese și coborî ceva mai încet decât
de obicei și restul demontării castelului merse înainte fără alte incidente.
Când picioarele lui Josep atinseră pământul, nu fugi, ci se forță s-o ia prin mulțime, încă
desculț, în direcția în care apucase bărbatul, pentru că vroia să-l mai vadă o dată.
Timp de o jumătate de oră cercetă piața, dar nu-l mai văzu pe sergentul Pena.
Abia dacă observă că arbitrii dezbăteau. Echipa din Sitges oferise o reprezentație
irepRosabilă cu cele opt rânduri ale lor, dar echipa din Santa Eulalia construise și
demontase cu succes un castell cu nouă rânduri. La sfârșit arbitrii căzură de acord cu o
remiză.
Cei mai mulți dintre spectatori păreau să fie de acord cu decizia.

În drum spre casă Francesc adormi în spate în căruță, iar Maria del Mar și Josep vorbeau
încet. Josep ținea buimăcit căpăstrul în mână. Ea era mulțumită să călătorească cu copilul
și cu viitorul ei soț, după o zi satisfăcătoare și de succes. Când spunea ceva, Josep îi
răspundea doar scurt și el avea impresia că lui Marimar nu i se părea ciudat, probabil
întrucât presupunea că și el simțea aceeași mulțumire ca și ea.
Pe urmă lui Josep i se năzări că poate înnebunise.
 DATORIA LUI JOSEP

Ședea cu ochii închiși pe banca din curte în lumina gălbuie a soarelui de început de
primăvară și se străduia să-și pună la treabă rațiunea, încerca să găsească o ieșire logică
din spaima care îi paralizase gândurile.
În primul rând: era sigur că omul pe care îl văzuse de sus era într-adevăr Pena?
Era. Era.
În al doilea rând: îl văzuse și recunoscuse Pena?
Josep trebui să recunoască în silă faptul că Pena îl văzuse. Nu-și putea permite să creadă
într-o întâmplare. După toate probabilitățile, Pena venise la întrecere cu speranța că îl va
descoperi acolo. Poate auzise cumva că Josep Álvarez se întorsese în Santa Eulalia și trebuia
să se asigure că acela era Josep Álvarez pe care îl instruise, bărbatul pe care îl vâna,
singurul dintre băieți care îi scăpase.
Care îi scăpase până atunci, se gândea Josep disperat.
Până acum.
În al treilea rând: cu siguranță vine cineva care l-a urmărit.
În al patrulea rând: ce posibilități are?
Își aminti cât de îngrozitor fusese, un hăituit fără patrie și refugiat.
Dacă și-ar vinde vinul poate că ar posibil să fugă cu un tren de persoane în locul unui
vagon de marfă, se gândea el.
Dar știa că nu avea destul timp pentru asta.
Nu-i putea ruga pe Maria del Mar și pe Francesc să fugă cu el și să împartă împreună
viața unui fugar. Dar dacă îi lăsa, viața lui ar fost pustie și tremura gândindu-se la
durerea pe care i-ar fi pricinuit-o lui Marimar această nouă părăsire.
Avea doar o singură posibilitate. Își aminti de lecția pe care i-o predase Pena într-un mod
dur: când este nevoie să ucizi, o poate face oricine. Dacă este necesar, omorul e foarte
simplu.
Revolverul era încă acolo unde îl ascunsese, în spatele unui sac de cereale, într-un colț al
podului. Erau încărcate doar patru dintre cele nouă camere și Josep nu mai avea praf de
pușcă. Deci trebuia să-i ajungă cele patru gloanțe și un cuțit ascuțit.
Pentru a-și învinge teama se năpusti orbește în munca grea, care fusese întotdeauna
pentru el cel mai bun medicament, când avusese greutăți. Munci fără întrerupere, construi
mai departe zidul de piatră în fața peretelui de pământ din pivnița lui și după-amiaza târziu
se duse în vie pentru a tunde butucii de viță. Avea revolverul mereu pregătit, deși nu credea
că Pena va merge prin sat să-l atace la lumina zilei.
După apusul soarelui spaima lui se mări și ieși afară cu revolverul, urcă dealul până sus
într-un loc de unde, în lumina palidă a lunii, putea vedea porțiunea de drum care ducea la
podgoria lui. Era aproape plăcut să stea acolo, până se convinse că, în cazul în care ar veni
cineva, acela n-ar lua-o pe acel drum. Unul care fusese instruit de Pena ar înconjura dealul
și ar veni pe coama lui, așa că Josep se întoarse să privească panta, dar se simți părăsit și
fără apărare.
În cele din urmă intră în casă pentru a lua pături, le duse în pivniță și le întinse în fața
butoaielor cu vin și pe lângă roaba cu lut de la râu. Pe urmă se întinse, cu capul între
mânerele roabei, dar curând îl împungeau deja pietrele în spate și, cu toate că pivnița era
un loc răcoros bun pentru vin, era cu totul neprielnic corpului omenesc. În afară de asta
Josep se gândea că, din moment ce trebuia să e într-adevăr atacat, atunci n-ar fost bine
să-și întâlnească atacantul ca un animal ghemuit într-o vizuină din pământ.
Deci Josep își luă păturile și revolverul și se întoarse în casă, unde se urcă în patul lui și
află câteva ore de somn neliniștit.
Și în următoarele două nopți dormi prost. În primele ore ale dimineții celei de-a treia
nopți căzu în sfârșit într-un somn adânc, din care îl smulse după o vreme un bubuit în ușă.
Își trase grăbit pantalonii de lucru și coborî scările cu arma în mână tocmai când ceasul
franțuzesc bătea cinci, ora lui obișnuită de trezire. Își dădea osteneala să gândească clar.
Niciun ucigaș n-ar bate la ușă, își spunea el.
Oare era Marimar? Poate băiatul era iar bolnav?
Nu se putea hotărî să deschidă ușa.
— Cine-i acolo?
— Josep! Josep, sunt eu, Nivaldo.
Poate era cineva cu o armă în mână, în spatele lui Nivaldo.
Descuie ușa o crăpă puțin și spionă afară, dar cerul era înnorat, era încă întuneric și
Josep de-abia putea să zărească ceva. Nivaldo întinse brațul prin ușă și mâna lui
tremurătoare apucă strâns încheietura lui Josep.
— Vino, zise el.
În timp ce coborau strada și se grăbeau să traverseze plaça, Nivaldo nu răspundea la
nicio întrebare, ci doar clătina din cap. Mirosea a vinars. Cheia îi clănțăni în broască
înainte de a reuși să descuie ușa prăvăliei.
Când scăpără un chibrit și aprinse o lampă, Josep văzu mai întâi o sticlă goală de vinars
pe tejghea și imediat apoi motivul nervozității lui Nivaldo.
Bărbatul zăcea pe podea de parcă ar fost adormit, dar capul îi era înclinat într-un mod
nefiresc și era clar că nu avea să se mai trezească.
— Nivaldo, spuse Josep încet.
Luă lampa lui Nivaldo și se aplecă deasupra celui de pe podea. Pena zăcea lângă scaunul
răsturnat pe care șezuse. Nu arăta ca negustorul înstărit pe care îl văzuse la târgul din
Sitges, ci mai degrabă ca un soldat mort, îmbrăcat, așa cum își amintea Josep de el, în
uniformă de lucru, cu cizme militare din piele bună și cu un cuțit într-o teacă de la centură.
Ochii erau închiși. Capul îi era întors într-un unghi de nouăzeci și trei de grade, pe o
întreagă jumătate a gâtului avea o vânătaie enormă, de un negru violet ca strugurii Ull de
Llebre, cu o rană deschisă în carne și sânge uscat.
— Cine a făcut asta?
— Eu, spuse Nivaldo.
— Tu? Cum?
— Așa.
Nivaldo arătă spre o rangă grea de oțel, care se sprijinea de perete. Întotdeauna făcuse
parte din prăvălie; și Josep o folosise de câteva ori când îl ajutase pe Nivaldo să sprijine un
sac cu făină sau o ladă cu cafea.
— Acu’ nu mai pune întrebări. Trebuie să-l duci de aici.
— Păi unde să-l duc? întrebă naiv Josep.
— Nu știu. Nu vreau să știu, zise violent Nivaldo. Era băut. Trebuie să-l iei imediat de
aici. Trebuie să curăț tot, să fac ordine înainte de a intra pe ușă primii clienți.
 Josep îl privea buimăcit.
— Josep. Scoate-l de aici.

Căruța și catârul făceau prea mult zgomot. Josep fugi acasă. Mica lui roabă era în
pivniță plină cu lut, dar cea mare, moștenită de la Quim, era goală. Roțile ruginite scârțâiră
când o mișcă și trebui să piardă minute prețioase pentru a le unge, înainte de a putea
împinge roaba prin întuneric până la prăvălie.
Îl înfășurară pe sergent într-o pătură pătată și apoi Nivaldo îl apucă de ambele picioare,
iar Josep de umeri. Moartea îl înțepenise și, când îl așezară în roabă, leșul lui era atât de
rigid, încât se opri pe margine și cu siguranță ar căzut de acolo. Josep îl împinse cu
putere pe burtă și, în ciuda rigidității, cadavrul era încă destul de exibil ca în cele din
urmă spatele să atingă fundul roabei.
Nivaldo se întoarse în prăvălie și închise ușa după el, iar Josep a luat de acolo povara.
Era încă întuneric, dar peste tot în sat podgorenii își părăsiseră deja paturile și lui Josep
îi era o frică cumplită să nu se întâlnească cu cineva care era deja în picioare și care să vrea
să schimbe câteva vorbe cu el.
Trecu cât de repede a putut pe lângă casa lui Eduard și se sperie de zgomotele pe care le
făcea. E adevărat că roțile unse nu mai scârțâiau, dar erau prinse cu cercuri de metal care
făceau zgomote slabe, însă sacadate pe caldarâm și, după ce trecu de plaça în urma lui încă
săreau pietre desprinse.
În timp ce trecea pe lângă parcela lui Ángel cântă un cocoș și câinele primarului,
urmașul animalului de mult mort, pe care îl îmblânzise Josep, începu să latre sălbatic.
Taci, taci, taci!
Merse repede și coti în sfârșit cu mare ușurare spre via lui, dar pe urmă se opri.
Și acum?
Lumina cenușie a zorilor dispăruse de câteva ore, dar dacă voia să îndeplinească sarcina
asta ciudată pe care i-o dictase Nivaldo nu era de ajuns să îngroape neglijent cadavrul într-
o groapă plată. Nu putea nici să sape un mormânt potrivit, pentru că în orice moment
putea trece cineva pe drumul spre râu sau putea veni Marimar.
Dar într-un fel sau altul Pena trebuia să dispară.
Merse la pivniță, deschise ușa și împinse roaba înăuntru.
Când găsi lampa și scăpără un chibrit, știa exact ce era de făcut.
Își vârî mâinile sub umerii lui Pena și trase cadavrul din roabă. Adâncitura căscată în
peretele de stâncă, pe care Josep o văzuse mereu ca pe un rastel natural, nu avea acum
rafturi cu sticle de vin. Pena era un bărbat mare, musculos și Josep icni când îl înghesui în
picioare în adâncitură, cu spatele lipit de peretele neted de stâncă, cu capul care se
bălăbănea și umerii sprijiniți de o piatră mare, rotundă, care ieșea din neobișnuitul perete
lateral de vizavi. Leșul era încă frânt de mijloc, dar cu siguranță că Josep nu intenționa să-l
lase la vedere.
După-amiaza trecută amestecase în roaba lui apă cu lut de la râu, dar la lumina lămpii
văzu că suprafața se uscase și se întărise. Avea întotdeauna în pivniță un cántir cu apă de
băut și acum vărsă conținutul în lut și amestecă cu o lopată, până când suprafața uscată se
contopi cu interiorul umed. Pe urmă umplu o găleată cu lut, luă din el cu mistria și îl
răsturnă într-un colț al deschizăturii din podea. Își căută o piatră bună, mare, o apăsă în
lut, așeză alături o a doua piatră și îndepărtă grijuliu cu mistria lutul în exces de la rosturi.
Lucra la fel de încet și temeinic cum făcuse și la celelalte lucrări de zidărie din pivniță.
După ce ridicase cinci rânduri de piatră, zidul se înălța până la genunchiul lui Pena și
Josep merse cu roaba până la o grămadă de pământ scos, pe care vroia de fapt să-l
împrăștie pe drum. În timp ce umplea roaba, primii zori cenușii inundară cerul.
Întors în pivniță, săpă mai întâi pământul pietros din spatele cadavrului. Pe urmă îl
așeză în așa fel încât spatele cadavrului să nu se mai sprijine de peretele lateral, umplu tot
spațiul gol din jurul picioarelor lui Pena cu pământ și îl bătători, astfel că mortul stătea
într-adevăr aplecat în față, dar ca un copac plantat, care este ținut vertical de pământul din
jurul rădăcinilor lui.
Apoi Josep zidi mai departe.
Zidul se înălțase până la talia lui Josep, când auzi o voce ascuțită, clară, venind chiar
din fața ușii.
— Josep.
Francesc.
— Josep, Josep.
Băiatul îl căuta.
Josep se opri din lucru, stătu liniștit și ascultă. Francesc îl striga mai departe, dar vocea
lui slăbi și pe urmă se stinse cu totul, iar câteva minute mai târziu Josep lucra iar la zid.
Zidul creștea și după ecare metru Josep umplea spațiile cu pământ, până când atinse
rândul cel mai de sus și îl bătători. Când nu mai avu deloc pământ în roabă, ieși afară
temător și precaut, dar era singur în lumina clară a dimineții, așa că își umplu încă o dată
roaba cu pământ și se întoarse cu ea în întunericul rece, luminat doar de o lampă.
Lucra îndârjit și meticulos, când zădărind, când umplând golurile, fără să-și îngăduie nici
foame, nici sete. Pământul părea să crească în fața cadavrului ca o maree care se urca
încet; era nevoie de mult ca să umple un mormânt, chiar dacă era un mormânt vertical.
Josep încerca să nu-l privească pe sergentul Pena. Când o făcu o dată, văzu că îi atârna
capul pe umărul drept și îi acoperea pata urâtă, albastră și rana de la umăr. Trecu
intenționat cu vederea chelia provocată de vârsta mijlocie și cele câteva re argintii de păr,
îl umanizau, îl făceau să pară o victimă. În aceste împrejurări Josep prefera să-l păstreze în
amintire ca pe un om de nimic, sângeros.
Când atinse umerii treaba mergea mai încet, pentru că trebuia să folosească o scară
dublă. Mai adăugă un rând de piatră și puse pământ cu lopata până când acoperi părul rar
și negru al lui Pena și ascunse pentru totdeauna locul lipsit de păr. Josep îngropă capul,
mai adăugă câțiva centimetri de pământ pe deasupra și bătători.
Zidul încă mai era cam la un metru distanță de tavanul de stâncă atunci când i se
termină lutul, totuși i se păru oarecum sigur să meargă la râu să aducă alt lut, pentru că, în
cazul în care cineva ar intrat din întâmplare în pivniță, n-ar putut vedea nimic
compromițător.
După poziția soarelui pe cer își dădu seama că era după-amiaza târziu. Nu mâncase și nu
băuse nimic de ieri și îi veni amețeală în timp ce împingea roaba lui Quim pe drumul care
trecea pe lângă via Mariei del Mar.
Îngenunche pe malul râului și își spălă mâinile, încă aveau gust de lut când bău cu
lăcomie apa rece, dar îi era indiferent. Își dădu cu apă pe față și urină din belșug la un
copac.
 Stratul de lut se întindea de la sfârșitul drumului doar pe o bucată scurtă în aval, dar
malul era astupat de tufișuri dese.
Josep își scoase panto i, își su ecă marginile pantalonilor și împinse roaba în apa puțin
adâncă. Trebui să o împingă peste câteva pietre, dar la scurt timp după aceea încărca lut în
ea.
Când la întoarcere trecu iar pe lângă curtea Mariei del Mar, ea apăru din spatele casei și
îl văzu împingând o încărcătură de lut și pietre ca de obicei, îi făcu semn cu mâna și zâmbi,
iar Josep îi zâmbi și el, dar nu se opri.
Înapoi pe pământul lui, trebui să mai aducă pământ pentru umplere și apoi se apucă iar
zelos de lucru.
Se opri doar o dată. Dintr-o inspirație de moment coborî scara și luă revolverul LeMat pe
care îl așezase pe unul dintre butoaie. Plasă revolverul sus pe pământ în deschizătură și îl
acoperi cu mai multe lopeți de pământ.
După ce bătători restul de pământ de sub tavanul de stâncă, așeză ultimul strat de pietre,
îmbină strâns spațiul până la tavan, curăță lutul în exces cu mistria și apoi coborî scara.
Peretele de stâncă începea din partea stângă a ușii, se întindea spre spate până devenea
un perete curat și tocmai zidit, chiar în locul unde fusese adâncitura. Zidul de piatră ducea
cam la trei metri sub tavanul de stâncă, se frângea apoi la dreapta de-a lungul peretelui
posterior al pivniței și apoi încă o dată la dreapta. Peretele drept de pământ era acum
acoperit de un zid, până aproape de ușă.
Zidăria se îmbina într-un tot unitar și când Josep privi pivnița la lumina lămpii sale,
părea să strălucească de nevinovăție.
— Acum îl puteți avea, spuse el tare și cu glas tremurător.
Când închise ușa în spatele lui nu știa dacă vorbise micului popor sau lui Dumnezeu.
 O DISCUȚIE CU NIVALDO

— Și tu ești părtaș la asta, zise Josep.

Nivaldo îl privi.
— Vrei niște tocană?
— Nu.
Josep mâncase, dormise, se trezise, se spălase, mâncase încă o dată. Și dormise iar.
Cine știa unde să privească, mai putea vedea încă locul în care fusese răzuit sângele de
pe pardoseala de lut. Se întreba cum procedase Nivaldo. Poate îl îngropase undeva. Dacă el
ar trebuit să scape de niște lut îmbibat de sânge, se gândea Josep, l-ar aruncat în
closetul din curte.
Ochii lui Nivaldo erau injectați de sânge, dar nu mai tremura. Părea să e treaz și din
nou stăpân pe sine însuși.
— Vrei cafea?
— Vreau să știu ce s-a întâmplat.
Nivaldo dădu din cap.
— Stai jos.
Luară loc amândoi la măsuță și se priviră unul pe altul.
— A venit înspre unu, așa cum făcea întotdeauna. Eram încă treaz și citeam ziarul.
Stătea acolo unde stai tu acum și mi-a spus că îi este foame. Așa că am desfăcut o sticlă cu
vinars și i-am spus că încălzesc tocana. Știam că a venit ca să mă omoare.
Nivaldo vorbea încet și sumbru.
— Mi-era frică să mă îndrept spre el cu un cuțit, mi-era teamă să mă apropii de el așa.
Sunt bătrân și bolnav și el era mult mai puternic decât mine. Dar sunt încă destul de
puternic să mânuiesc ranga de er, așa că am apucat-o imediat. M-am așezat în spatele lui
tocmai când lua paharul și am ridicat-o cât de repede am putut. Știam că nu mi-ar lăsa încă
o încercare. Apoi m-am așezat la masa asta și am golit sticla de vinars, m-am îmbătat și nu
știam ce să fac, până mi-a fost limpede că trebuie să vin la tine. Sunt ușurat că e mort.
— Și ce-a rezolvat asta? Alți criminali ne vor lua urma, pentru a duce lucrul la bun
sfârșit, spuse Josep amărât.
Nivaldo clătină din cap.
— Nu, nu va mai veni nimeni. Dacă ar inițiat pe alții și i-ar instruit să ne omoare,
atunci ar trebuit să-i ucidă și pe ei. Ăsta e motivul pentru care a venit singur. Noi eram
singurii oameni care îi mai puteau face greutăți. A venit în Santa Eulalia ca să-ți ia gâtul,
dar și-a dat seama că eu puteam să fac legătura între el și moartea ta și știam destule despre
el, așa că s-ar fi simțit mai bine dacă nici eu nu mai eram.
Nivaldo oftă.
— Foarte sigur nu știu nici eu prea multe despre el. Când l-am cunoscut, zise el, era
Capità și fusese rănit în 1869 în lupta dintre Weyler i Nicolau contra creolilor din Cuba.
Când ne-am îmbătat odată împreună, mi-a povestit cum Capità General Weyler se ocupa
din când în când de avansarea lui în armată, pentru că urmaseră amândoi școala militară
în Toledo. În orice caz fusese în Cuba, pentru că știa foarte multe despre insulă. Când a
auzit că sunt din Cuba, am început să vorbim despre politică. Și am ajuns apoi să batem
câmpii.
 — Chiar se numea Pena?
Nivaldo ridică din umeri.
— De fapt, cum v-ați cunoscut?
— La o întrunire.
— Ce fel de întrunire?
— O întrunire a carliștilor.
— Deci chiar era carlist?
Nivaldo își frecă fața.
— Mulți soldați carliști și oficials au fost amnistiați după primele războaie civile și au fost
înrolați în armata guvernului. Unii au dezertat și au constituit alte unități carliste, alții au
rămas în armata națională și au lucrat din interior pentru carliști. Câțiva au devenit
dezertori politici și își spionau vechii camarazi pentru guvern. Pe atunci îl luam drept
carlist. Astăzi… astăzi nu mai sunt sigur de partea cui era. Știu doar că venea la întrunirile
carliștilor. Comandanții carliști voiau să alcătuiască o armată potrivită pentru cea de-a treia
rebeliune din Țara Bascilor, ne spunea el și mi-a dat de înțeles că este în căutarea unor
tineri catalani corespunzători care să poată instruiți ca soldați ce urmau să poarte bereta
roșie.
— Îi cunoșteai planurile pentru asociația de vânătoare?
Nivaldo ezita.
— Nu foarte bine. Sunt doar un simplu comerciant de alimente, unul care îndeplinește
sarcina care i s-a dat, dar știam că v-a instruit pentru ceva special. Când am citit în ziar
despre atacul asupra lui Juan Prim și despre grupul care a oprit trăsura, am simțit ori pe
șira spinării. Momentul se potrivea prea bine. Am fost sigur că băieții noștri erau părtași la
asta.
Josep îl privi.
— Manei, Guillem, Jordi, Esteve, Enric, Xavier. Sunt morți cu toții.
El dădu din cap.
— E trist. Dar voiați să deveniți soldați și soldații mor. Înainte, când eram tânăr, am
cunoscut mulți soldați care au murit.
— N-au murit ca soldați… Ne-ai predat lui Pena ca pe o carne fără de niciun folos. De ce
nu ne-ai inițiat ca să putem hotărî singuri?
— Gândește-te, Josep. Câțiva poate că ar participat, dar poate că n-ar vrut nimeni.
Erați doar niște tauri tineri și neîndemânatici și cu politica nu-și bătuse vreodată capul
niciunul dintre noi.
— Ai crezut că sunt mort. Nu te-a apăsat asta?
— Mi s-a rupt inima, dobitocule. Dar eram și incredibil de mândru. Prim a fost într-
adevăr prost pentru țară. În plus, o alungase pe șleampăta asta regală de Isabel, dar pe
urmă l-a invitat pe italianul ăla Amadeo să urce pe tron. Gândul că tu și cu mine am
schimbat istoria și am ajutat la îndepărtarea lui Prim, m-a făcut foarte, foarte mândru. M-
am simțit patriot.
Ochiul sănătos al lui Nivaldo îl țintea pe Josep cu o privire ca o rază de lumină.
— Le-am dăruit oamenilor Spania, pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta, nu știi?
Josep simți fiori reci pe șira spinării, îl scârbise ultima propoziție.
— Jesús, n-ai avut dreptate să mă jertfești. Nu ești tatăl meu!
— Și ție și lui Donat v-am fost tată mai mult decât Marcel și știi asta foarte bine.
 Josep avea senzația că trebuie să plângă imediat.
— Cum te-ai putut lăsa tras în așa ceva? Nu ești nici măcar spaniol, nici măcar catalan.
— Deci așa vorbești cu mine? Sunt de două ori mai mult decât ești tu spaniol și catalan,
tâmpit neștiutor ce ești!
Brusc Josep nu mai simți nevoia să plângă. Văzu furia din ochiul lui zdravăn.
— Du-te dracului, Nivaldo.

Vreme de trei zile nu-și putu înfrânge teama de a trece pragul pivniței. Dar pe urmă veni
timpul să cerceteze butoaiele, dacă mai trebuiau cumva umplute și nu intenționa să facă
ceva care să-i pericliteze vinul, așa că se duse în pivniță să-și vadă de treburi.
Acolo unde fusese adâncitura se vedea acum doar zidul de piatră frumos înălțat. De
cealaltă parte a acestui zid – de cealaltă parte a celor trei ziduri din pivnița aceasta – era
rigiditatea colosală, adâncă a pământului. Își spunea că pământul învăluia tot felul de
secrete și mai bine nu se gândea dacă erau naturale sau făcute de mână omenească.
Simțea nevoia imperioasă de a termina lucrul din pivniță. Toate pietrele pe care le
pusese deoparte în timpul săpăturii se terminaseră, așa că se duse la râu cu roaba lui Quim
și aduse o încărcătură de pietre necesare. În mai puțin de o jumătate de zi înălță ultima
parte a zidului, cea care mai lipsea.
Apoi stătu pur și simplu acolo și își privi pivnița – tavanul și partea mare a peretelui
stâng din rocă, așa cum o făcuse natura și cum o găsise el, iar ceilalți pereți erau acum
ziduri, pe care el le înălțase piatră cu piatră. Butoaiele cu vin se înșiruiau ordonat pe sol.
Simți o mulțumire nerușinată și de asemenea ușurare, pentru că dintr-odată a fost sigur că
lucrul aici nu avea să-i mai fie greu în viitor.
Într-un anumit fel, se gândea el, era ca și cum ar mâncat cireșele care creșteau în
cimitirul din spatele bisericii.
 UNIREA

În primăvara aceea plouă exact atât cât trebuia, iar în mai aerul deveni atât de dulce
încât abia se mai simțea, de parcă ar sărutat proaspăt, dar cald obrajii lui Josep când
pleca dimineața de acasă și se îndrepta către rândurile verzi de viță. Pe urmă veni
adevărata arșiță, cu câteva zile înainte de sfârșitul lunii.
În prima seară de vineri din iunie Maria del Mar îl avertiză să nu mănânce dintr-o
farfurie, pentru că oricine știe că mâncatul dintr-o farfurie aduce ploaie.
În dimineața următoare, cu mult înainte de răsăritul soarelui, era deja destul de cald, așa
că Josep o luă în josul străzii spre râu și făcu baie. După ce își săpuni părul, își ținu nasul,
se scufundă în apă cu ochii deschiși și privi deasupra bulelor de săpun în lumina promițător
de sclipitoare a soarelui care se ridica. Râul îi curgea peste față, ca și cum i-ar curățat
viața de până atunci.
Acasă își îmbrăcă pantalonii de duminică, cizmele proaspăt curățate și o cămașă nouă cu
guler și, în ciuda caniculei, își puse o cravată lată, albastru-deschis și cu jacheta albastru-
închis, amândouă cumpărate de Maria del Mar.
Francesc veni ceva cam devreme, șchiopătând de emoție de-a lungul curții și îl luă de
mână pe Josep în timp ce mergeau pe strada care trecea prin plaça, în drum spre biserică,
unde așteptară neliniștiți până când Briel Taule opri căruța lui Josep trasă de catâr și o
aduse pe Maria del Mar.
Marimar nu avea niciun fel de talent la croitorie, dar îi dăduse bani lui Beatriu Corberó,
mătușa lui Briel, care era croitoreasă, ca să-i coasă o rochie albastru-închis, aproape aceeași
culoare ca și jacheta lui Josep. Albastrul e o culoare care le va purta noroc, se gândise
Maria del Mar. Era o achiziție chibzuită, pentru că o putea purta mult timp la diverse
ocazii, o rochie modestă cu mâneci simple, largi, strânse la încheietura mâinii. Bustul era
garnisit cu un rând dublu de nasturi mici, negri, care se bolteau pe pieptul ei generos și, cu
toate că răsese de propunerea lui Beatriu, că rochiei i se potrivea și o turnură, fusta, care se
strâmta de la talie spre genunchi, arăta frumusețea naturală a coapselor ei înainte de a se
lărgi înspre tiv. Pe cap avea o pălărie mică, neagră de pai cu o cocardă roșie minusculă și
în mâini avea un buchet mic de tranda ri albi, pe care Josep și Francesc îi tăiaseră din vie
cu o zi înainte. Lui Josep, care până atunci o văzuse mereu doar în haine de lucru, aproape
că i se tăie respirația la vederea ei.
Biserica se umplu foarte repede; Santa Eulalia era un sat în care oamenii veneau cu
grămada la nunți și înmormântări. Cu puțin înainte de începutul slujbei, îl văzu pe Nivaldo
strecurându-se înăuntru – părea să șchioapete – și așezându-se în ultimul rând.
Când stăteau apoi în fața părintelui Pio, Josep de-abia dacă îi auzi cuvintele, atât era de
copleșit să-și recunoască norocul imens, dar imediat a fost readus la realitate, pentru că
preotul luă două lumânări și îi rugă pe amândoi să le aprindă. Acele lumânări reprezentau
viețile lor până atunci separate, le explică preotul, pe urmă le luă și le dădu o a treia
lumânare, pe care să o aprindă amândoi, în semn că acum erau uniți. Stinse cele două
lumânări și anunță că din acel moment viețile lor erau contopite.
Apoi preotul îi binecuvântă și îi declară soț și soție, iar Marimar așeză buchetul la
picioarele Sfintei Eulalia.
Când se întorceau de la altar, Josep privi locul în care stătuse Nivaldo, dar văzu că era
deja gol.

Maria del Mar crezuse că își va petrece prima zi de căsătorie mulțumită și liniștită, cu ul
și cu proaspătul ei soț, dar sătenii nu lăsară să se întâmple așa ceva. Eduard aprinse un foc
de arti cii în plaça, când ieșeau din biserică, iar trosnetele și pocnetele îi însoțiră în timp ce
Josep o ducea spre casă pe Maria, în căruța lor.
În curtea Mariei del Mar fuseseră întinse multe mese împrumutate, deja încărcate cu
darurile prietenilor și vecinilor – truita, salate, xoriço și o mulțime de mâncăruri din carne.
La scurt timp după aceea oamenii veniră și se strânseră în jurul lor.
Muzicanții castellers își lăsaseră acasă trompetele și gralles-urile, totuși doi dintre ei
aveau chitarele. După o jumătate de oră căldura o goni deja pe Maria del Mar în casă, unde
își schimbă frumoasa rochie nouă cu hainele obișnuite, iar Josep se descotorosi de jachetă și
cravată și își suflecă mânecile.
Îi privi fața, pe care se amestecau emoția și liniștea fericită și își dădu seama că Maria
del Mar avusese nunta la care tânjise. Oamenii veneau să-i felicite, plecau, unii se
întorceau. Era deja târziu seara, când ultimii își luară la revedere cu îmbrățișări și sărutări.
Francesc adormise cu mult timp înainte și, când Josep îl așeză pe salteaua lui, dormea
adânc.
Apoi cei doi soți merseră împreună în dormitorul lor și se dezbrăcară. Josep lăsă aprinsă
lampa de lângă pat și se cercetară cu priviri, atingeri și săruturi umede, după care se
prăbușiră unul peste altul muți, dar cu patimă arzătoare. Amândoi erau conștienți că de
data aceea era altfel; când Maria del Mar simți că el era înaintea punctului culminant îl ținu
strâns apăsându-l de ea cu mâinile ca să nu se poată retrage, așa cum socoteau înainte că ar
fi necesar.
Abia după o oră Josep o lăsă, pentru a se uita la copilul care dormea.
Când se întoarse în pat încă nu era pregătit să doarmă și ea râse ușor când o trase spre
el și se iubiră încă o dată. Era o unire puternică prin faptul că, fără să se poată mișca
furtunos sau să strige, era într-un fel mai profundă, o unire în liniște deplină, în noile
ritmuri ale părinților, un geamăt strivit, ca sunetul unei morți prelungi, fericite. Și ritmurile
acelea nu-l treziră pe copil.
 SCHIMBĂRI

Maria del Mar nu prea nutrea simpatie pentru casa în care Ferran Valls îi adusese după
nuntă pe ea și pe copil. Nu dură mult până să-și aducă agoniseala la masia lui Josep. Masa
ei de bucătărie era mai bună decât a lui, ceva mai mare și mai solid clădită, așa că le
schimbară. Admira ceasul franțuzesc și piesele sculptate din dormitorul lui Josep și de aceea
nu mai aduse alte mobile din casa lui Ferran Valls, ci doar trei cuțite, niște veselă, câteva
cratițe și tigăi, hainele ei și ale lui Francesc.
Lăsă acolo toate uneltele ei. Când ea sau Josep aveau nevoie de o sapă sau un hârleț,
mergeau la casa care le era cel mai aproape de punctul de lucru respectiv.
— Suntem bogați în unelte, îi spuse el cu satisfacție.
Schimbările felului lor de viață se petrecură foarte natural. În a doua dimineață după
nunta lor, Maria del Mar plecă de acasă după micul dejun, porni spre via ei și începu să
smulgă buruienile. După ceva vreme veni și Josep cu sapa lui și începu să lucreze alături de
ea. Fără a trebui să vorbească prea mult, făceau împreună sau separat ceea ce trebuia făcut
și astfel reușiră să facă din viile lor unite o adevărată bodega comună.
La câteva zile după cununie Josep merse la prăvălie. Voia să poată face în continuare
cumpărături acolo. Era de neconceput să întreprindă călătorii lungi pentru hrană și provizii
și nu voia nici să dea prilej de bârfă lăsând satul să observe ceva schimbări în comportarea
lui față de Nivaldo.
Se salutară ca niște străini și Josep îi spuse ce îi trebuia. Mai întâi cumpără mâncare și
provizii pentru o întreagă familie, nu doar pentru el singur, dar nici el, nici Nivaldo nu
spuseră nimic. Ducea lucrurile la căruță imediat ce Nivaldo le punea pe tejghea – untură,
sare, un sac cu făină, un sac cu fasole, un sac cu mei, o pungă cu cafea și câteva dulciuri
pentru băiat.
Lui Josep i se părea că fața lui Nivaldo era palidă și păstoasă și că șchiopăta mai vizibil
decât de obicei, dar nu îl întrebă de sănătate pe bătrân.
Nivaldo așeză pe tejghea o roată mică de brânză maturată de Toledo.
— Felicitările mele, spuse el țeapăn.
Un dar de nuntă.
Lui Josep îi stătea pe limbă să refuze cadoul, dar știa că nu se cuvine. Anumite gesturi
mărunte erau normale și Mariei del Mar i s-ar părut ciudat dacă Nivaldo nu le-ar dăruit
nimic.
— Mulțumesc, zise el înțepat.
Plăti socoteala și primi restul bâțâind din cap.
Pe drum spre casă se simți sfâșiat pe dinăuntru de sentimente contradictorii.
Pena nu fusese un om bun și Josep era bucuros că nu mai trăia și nu mai reprezenta un
pericol. Dar era adânc implicat în moartea acestui bărbat. Dacă el și Nivaldo erau
descoperiți, se gândea el, ar fost amândoi pedepsiți. Între timp nu mai suferea de
coșmaruri din cauza morții Generalului Prim, dar acum trăia altă temere atunci când era
treaz. În imaginația lui vedea hoarde de polițiști care se năpusteau în via lui și îi dărâmau
pereții pivniței, în timp ce Maria del Mar și Francesc deveneau martori ai vinovăției lui.
În Barcelona criminalii erau strangulați sau atârnați în ștreangul înălțat în Plaça Sant
Jaume.
 Pe canicula verii Josep își întrerupse drumurile la târgul din Sitges pentru că nu voia să-i
arbă vinul în soarele arzător, dar în penumbra răcoroasă a pivniței sale umplea mai
departe sticlele și, în timp ce sticlele se înmulțeau, recunoștea că avea neapărată nevoie de
rafturi. Avea o provizie bună de scânduri pe care le salvase la dezmembrarea butoaielor,
dar nu destule cuie.
Astfel că la prima oră a zilei porni călare în pas domol pe catârul lui și își petrecu
dimineața în Sitges încercând sticle din care cumpără zece, ca de asemenea și praf de
cerneală, hârtie pentru etichete și o pungă de cuie.
Când trecea pe lângă un local de pe stradă văzu pe una dintre mesele goale un exemplar
din El Cascabel și imediat își legă catârul undeva unde era o porțiune îngustă de umbră.
Regreta că nu mai avea acces la ziarul lui Nivaldo, așa că își comandă o cafea și se așeză
acolo, dornic să citească.
Veștile îi reținură atenția mult timp după ce își terminase ceașca. După cum știa, războiul
trecuse deja de ceva vreme. Carliștii nu rezistaseră și în toată țara situația părea să se
liniștească.
Antonio Cánovas del Castillo, prim-ministrul, alcătuise un guvern în Madrid, o coaliție a
moderaților din partidul conservator și cel liberal care îi asuprea pe toți opozanții. Din
proprie inițiativă constituise un comitet care redactase o nouă constituție acceptată după
aceea de cortes și sprijinită de tron. Alfonso XII voia să guverneze o monarhie stabil
constituțională și exact acest lucru fusese atins. Un articol de fond din ziar observa că într-
adevăr nu toți erau de acord cu Antonio Cánovas del Castillo, dar oamenii erau bucuroși că
se terminaseră vărsarea de sânge și cearta. Un alt articol trecea în revistă popularitatea de
care se bucura regele.

În seara aceea după apusul soarelui Josep stătea în plaça satului și dezbătea cu Eduard
unele schimbări politice.
— Antonio Cánovas del Castillo a stors un nou impozit anual pentru moșieri și oamenii
de afaceri, zise Josep. Acum țăranii trebuie să plătească douăzeci și cinci de pessetes și
moșierii cincizeci, ca să aibă voie să meargă la vot.
— Poți să-ți imaginezi ce mult o să placă asta, până și Nivaldo se va supăra, replică sec
Eduard, iar Josep zâmbi și aprobă din cap. Pe urmă merseră la Nivaldo să vorbească.
Și Eduardo observase că Nivaldo arăta de parcă lucrurile ar fi stat prost cu sănătatea lui.
— Bătrânii satului dispar repede, adăugă el. Ángel Casals suferă mult în ultima vreme.
Podagra i-a atacat ambele picioare și îi dă dureri mari.
Îl privi încurcat pe Josep.
— Acum câteva zile am avut cu el o discuție lămuritoare. Crede că a cam venit timpul să
se retragă din funcția de alcalde.
Josep era îngrozit. Ángel Casals era singurul alcalde din Santa Eulalia pe care îl
cunoscuse în toată viața lui.
— Sunt patruzeci și patru de ani de când i-a urmat tatălui său ca primar. Ar mai rămâne
cu plăcere un an. Dar e conștient că băieții lui nu sunt su cient de mari sau de
experimentați pentru a prelua funcția.
Eduard se înroși.
 — Josep… vrea să fiu eu alcalde.
— Dar asta ar fi cea mai bună soluție, spuse Josep.
— Nu te simți jignit? întrebă temător Eduard.
— Sigur că nu.
— Ángel te admiră mult. Spune că s-a luptat mult cu el, a încercat să se decidă între noi
doi și în cele din urmă s-a oprit la mine, pentru că sunt mai mare.
Eduard zâmbi.
— Ceea ce, așa cum speră el, arată că sunt mai copt. Dar Josep, nu trebuie să-l ascultăm.
Dacă vrei să fii primarul satului, o să te sprijin, zise Eduard și Josep știa că o spunea serios.
Îi zâmbi lui Eduard și clătină capul.
— M-a făcut să-i făgăduiesc că voi ocupa postul cel puțin cinci ani, zise Eduard. Pe urmă
s-a gândit că urmezi tu la rând, sau unul dintre fiii lui…
— Vreau să-mi promiți că vei rămâne cel puțin douăzeci și cinci de ani. Rămân bucuros
în acest timp în sfatul comunității, pentru că îmi face plăcere să lucrez cu tine, spuse Josep
și apoi se îmbrățișară.
Întâlnirea îl binedispuse pe Josep. Se bucura sincer că Eduard va alcalde. Recunoștea
că, indiferent dacă era un mare proprietar de moară sau un mic viticultor, hrana și gustul
vieții atârnau de un bun alcalde, un guvernator priceput, membri cinstiți ai cortesului, un
prim-ministru și un rege care să-și pună într-adevăr la su et condițiile de trai și viitorul
poporului.

Josep construi în pivniță rafturi care erau su cient de rezistente pentru a susține mai
mult de o sută de sticle cu vin, dar fără nicio pretenție de a face mobile frumoase. Așeză
sticlele pe rafturi una lângă alta. Iubea vederea șirurilor impunătoare atunci când vinul
întunecat dogorea în sticle la lumina lămpii.
Într-o după-amiază lucra la rândurile lui de viță când un călăreț își mână calul spre
curtea lui.
— Asta e via lui Josep?
— Da.
— Tu ești Josep?
— Da.
Omul coborî și se prezentă drept Bru Fuxá din satul Villanova i la Getrú. Era în drum
spre Sitges să-și viziteze rudele.
— Când l-am vizitat ultima oară pe vărul meu Frederic Fuxá, pe care îl cunoști, am băut
ultimul rest dintr-o sticlă cu vinul tău grozav și acum aș vrea să cumpăr patru sticle să le
dăruiesc verilor mei.
Nu era o zi peste măsură de călduroasă, totuși Josep aruncă soarelui o privire îngrijorată.
Era deja jos pe cer, cu toate acestea, arșiță și vin…
— De ce nu mai stai puțin, odihnește-te la mine vreo oră. Pe urmă, seara, o iei călare
spre Sitges când bate briza răcoroasă pe drumul către Barcelona.
Bru Fuxá dădu din umeri și zâmbi, apoi își legă calul sub streașină lângă catâr. Se așeză
pe banca din curte și Josep aduse apă rece. Oaspetele îi povesti că este cultivator de
măsline și discutară prietenește despre creșterea măslinelor. Josep îl duse la pomii bătrâni
de pe parcela Mariei del Mar și senyor Fuxá observă că erau minunat îngrijiți.
 Când soarele coborî destul spre as nțit, Josep îl conduse în pivniță și înfășură grijuliu
patru sticle în ziare vechi, a căror provizie se ducea treptat și pe urmă stivuiră sticlele în
coburii oaspetelui.
Fuxá plăti și încălecă. Salută și își întoarse calul, după care se mai întoarse o dată și râse
larg.
— O bodega minunată, senyor. O bodega minunată. Dar…
Se înclină.
— Vă lipsește o plăcuță.
În dimineața următoare Josep tăie o bucată dreptunghiulară dintr-o scândură de stejar și
o xă de un stâlp scurt, subțire. O rugă pe Maria del Mar să scrie, pentru că el nu credea să
poată face asta cu atenția necesară. Rezultatul fu o plăcuță care nu era ceva absolut special
și semăna puțin cu placa „De vânzare”, pe care o pusese Donat și o smulsese el. Dar placa
cea nouă îi îndeplinea foarte bine scopul, care consta în a-l lămuri exact pe un străin, unde
se ajunsese: „Podgoria lui Josep.”
Într-o miercuri după-amiază, când Josep presupunea că fratele lui se a ă printre
mașinile lui zgomotoase și huruitoare, intră în prăvălia lui Nivaldo să cumpere xoriço și îl
văzu pe Donat cu un șorț alb în spatele tejghelei și cântărind făină pentru senyora Corberó.
Imediat ce plecă femeia, Donat se întoarse spre Josep.
— Nivaldo e bolnav. A trimis ieri după noi. Ne-am dat seama că se simte într-adevăr rău,
așa că am venit imediat. Rosa se ocupă de el, în timp ce eu țin deschis magazinul.
Josep căută să spună ceva potrivit în situația asta, dar nu-i veni nimic în minte.
— Vreau doar niște xoriço.
Donat dădu iar din cap.
— Cât?
— Un sfert de kilogram.
Donat aprobă din nou, tăie o bucată, o cântări, mai adăugă o felie și înveli salamul în El
Cascabel. Luă banii și îi dădu restul.
— Vrei să urci, să-i faci o vizită?
— Nu cred, nu.
Donat îl privi țintă.
— De ce nu. Sfântă Fecioară. Ești supărat pe el?
Josep nu răspunse nimic. Luă pachetul cu salam și se îndreptă să plece.
— Nu-ți place niciun om, așa-i? spuse Donat.
 MIRUNGEREA

Era momentul din an când strugurii începeau să-ți îndeplinească promisiunea, câștigau
în culoare și gust și Josep culegea din când în când câte o boabă și o mânca, pentru a vedea
cât este de coaptă.
Era anotimpul când trebuia să privești cerul, să-ți faci griji că poate vine prea multă
ploaie ori chiar grindină, sau că nu plouă deloc.
Își punea dispoziția capricioasă pe seama nesiguranței anotimpului și sorții strugurilor.
Dar când Maria del Mar și Francesc se întoarseră din plaça, de unde aduseseră apă, îi
povesti că se întâlnise cu Rosa și aflase că preotul fusese aproape toată ziua la Nivaldo.
Când Josep intră în prăvălie, văzu că Donat avea ochii roșii.
— E foarte bolnav?
— Foarte bolnav.
— Pot să-l văd?
Donat ridică morocănos din umeri și arătă spre cele trei trepte care duceau la mezaninul
de deasupra prăvăliei, unde își avea Nivaldo locuința.
Josep merse de-a lungul coridorului întunecat și se opri în fața dormitorului. Bătrânul era
întins pe spate și xa tavanul cu privirea. Părintele Pío se aplecă deasupra lui și gura i se
mișca aproape mută.
— Nivaldo? zise Josep.
Preotul părea să nu-l observe deloc pe Josep, era ca și cum ar fost într-un alt loc și
vorbea atât de încet, că Josep nu înțelegea niciun cuvânt. Părintele avea un vas într-o
mână și o pensulă mică în alta. Josep văzu că înmuia pensula în vas și descria cu ea cercuri
minuscule pe urechile lui Nivaldo, pe buze și nas.
Trase pătura ca să se vadă torsul încovoiat al lui Nivaldo și picioarele subțiri, păroase și
îi stropi apoi și mâinile și picioarele cu mir. Jesús, și coapsele!
— Nivaldo, sunt eu, Josep, spuse el tare.
Dar mâna preotului era deja ridicată și îi închisese lui Nivaldo ochii care priveau goi.
Ochiul lui bolnav rămăsese deschis, iar părintele Pio îi coborî pleoapa cu o mișcare grijulie.
Pe urmă pensula făcu ultimul cerc.

Vreme de mulți ani ecare sătean venise regulat la prăvălie și cei mai mulți dintre ei îl
respectau pe Nivaldo. Chiar și cei care nu-i arătaseră prietenie veniră la slujba de
înmormântare și urmară sicriul în drum spre cimitir. Josep, Maria del Mar și Francesc
mergeau spre mormânt împreună cu ceilalți.
La cimitir Josep stătu lângă fratele lui și Rosa. Ea îl privi puțin nesigură.
— Îmi pare rău de pierderea pe care ai suferit-o, Josep.
El dădu din cap.
— Și mie.
— Păcat, nu, că nu s-a găsit un mormânt mai aproape de părinți, zise Donat spre Josep
cu voce scăzută.
De ce păcat? I-ar plăcut lui Josep să i-o întoarcă. Crezi că el și cu tata chiar vor să se
întâlnească regulat ca să joace dame?
 Își stăpâni causticitatea, dar încă nu avea dispoziția necesară pentru a vorbi cu el și după
câteva minute îi părăsi pe Donat și pe Rosa și își găsi un loc mai aproape de mormânt.
În capul lui domnea zbuciumul; niciodată nu mai fusese atât de confuz. Își dorea să-l
putut ține de mână pe Nivaldo în momentul morții și regreta că nu avusese înțelepciunea de
a-i dărui împăcarea și puțină mângâiere. O parte din el încă se sfădea cu rebelul îndrăcit
făuritor de șiretlicuri, cu bătrânul nebun care trimisese bărbați tineri la moarte, care făcuse
din ii altor bărbați darul lui personal pentru război. Dar cealaltă parte a lui își amintea
foarte clar de blajinul, iubitorul prieten al tatălui său, care îi spusese unui băiețel povești
despre poporul cel mic, care îl învățase scrierea și citirea, care îl ajutase pe tânărul stângaci
să scape de povara nevinovăției. Josep știa că bărbatul acesta îl iubise întreaga lui viață. Se
trase ceva mai departe de Maria del Mar și Francesc și îl plânse pe Nivaldo.
 TESTAMENTUL

În două zile tot satul auzise că Nivaldo Machado Ángel Casals numise un executor
testamentar și o zi mai târziu toți știau că își lăsase prăvălia lui Donat Álvarez și soției lui
Rosa.
Vestea fu primită fără surpriză și nimeni nu era împotrivă, până când Donat, cam la trei
săptămâni după asta, înlătură banca din locul pe care și-l câștigase, imediat lângă ușa
magazinului. Acum stătea pe ultimul metru al parcelei prăvăliei, foarte aproape de biserică,
dar fără să atingă pământul acesteia. Chiar în fața prăvăliei Donat așezase măsuța rotundă
care îi aparținuse lui Nivaldo, ca și o masă ceva mai mare, tot rotundă și scaune. Rosa le
zise oamenilor că masa va rămâne așa, lemn gol, doar în zilele de sărbătoare le va așterne
cu fețe de masă.
Josep făcea parte dintre cei care mormăiau.
— Nivaldo nici nu s-a răcit bine. Nu pot avea bunul simț să aștepte o vreme înainte de a
schimba totul?
— Au o afacere, nu un monument, zise Maria del Mar. Mie îmi plac schimbările lor.
Niciodată n-a mai fost prăvălia așa de curată. Chiar miroase mai bine după ce au curățat
depozitul.
— N-o să rămână așa. Frate-meu e un îngălat.
— Da, dar nevastă-sa nu. E o femeie puternică, întreprinzătoare și amândoi muncesc
zilnic din greu.
— Nu ți-e clar că atât banca cât și mesele stau pe teren public? Nu au deloc dreptul…
— Banca a stat mereu în plaça, îi explică Maria del Mar. Și mi se pare frumos să e mese
acolo. Fac ca plaça să fie mai plină de viață, arată mai plăcut.
Era clar că cei mai mulți din sat erau de părerea ei. Lui Josep vederea pieței îi deveni
curând familiară, una sau ambele mese erau ocupate de oameni care beau cafea sau
mâncau o farfurie cu xoriço și brânză.
În două săptămâni Donat așezase încă o masă și nimeni din sat nu se duse cu vreo
obiecție la alcalde sau la consiliu.

La un antrenament al celor care ridicau castelul în Santa Eulalia, Eduard spuse că

Francesc făcea mari progrese. În noul an urma să-i dea voie lui Francesc ca la exerciții să
urce până la cel de-al șaselea rând și după un timp avea să fie vârful.
Francesc era peste măsură de fericit și asta se vedea clar. Când îi veni rândul, se cățără
foarte repede și Josep simți brațele băiatului în jurul gâtului său. Aștepta ritualul care
devenise deja obișnuit între ei doi, ca băiatul să-i șoptească numele la ureche, dar în loc de
asta auzi ceva nou.
Un cuvânt, abia rostit, o su are, un oftat, un sunet slab, ca umbra unui cuvânt pe care îl
purta vântul: „Pare”.
În seara aceea, în timp ce mâncau la masa din bucătărie, Josep îl privi pe Francesc.
— Aș vrea să te rog ceva, Francesc. Să-mi faci o plăcere.
Femeia și băiatul ridicară amândoi ochii.
— M-aș bucura foarte mult dacă nu mi-ai mai spune Josep, ci tată. Crezi că poți face
asta?
Francesc nu-i privi nici pe Josep nici pe mama lui. În schimb privi în gol roșu la față.
Avea gura plină de pâine și, când dădu din cap, își mai îndesă încă o bucată. Maria del Mar
își privi soțul și zâmbi.
 VORBIT Și ASCULTAT

Vremea lor de singurătate în doi, momentele cele mai intime și mai prețioase veneau
doar atunci când Francesc dormea adânc și într-o seară, Josep ieși afară în întuneric cu
Maria del Mar, se așezară amândoi pe banca din curte și el începu să-i povestească.
Îi povesti de grupa tinerilor fără slujbă, de care ea încă își amintea bine, tineri cu care
crescuse. Tinerii din asociația de vânătoare. Îi spuse de sosirea sergentului Pena în Santa
Eulalia.
Își aminti de instrucția militară și de promisiuni și apoi îi spuse toate acele lucruri pe
care ea nu le știa. Ea ascultă povestea, cum tinerii satului fuseseră folosiți cam ca niște
marionete, cum îi ajutaseră din neștiință pe aceia care organizaseră un atentat asupra unui
politician complet necunoscut lor pe vremea aceea, din motive imposibil de priceput atunci.
Îi povesti că el și Guillem văzuseră cum tatăl fiului ei fusese ucis.
— Ești sigur că Jordi e mort?
— I-au tăiat beregata.
N-a plâns, pierduse de mult timp speranța că Jordi mai era în viață. Dar mâna ei o
cuprinse strâns pe a lui.
Îi povesti toate detaliile vieții lui de fugar.
— Sunt singurul care a mai rămas, zise el.
— Ești în pericol?
— Nu. Ambii bărbați pentru care aș putut reprezenta o amenințare nu mai trăiesc. Au
fost omorâți în luptă, spuse el, o minciună necesară.
Mai mult nu-i povesti. Știa că nu ar fi niciodată în stare să recunoască și restul.
— Mă bucur că nu mai sunt secrete între noi, zise nevasta lui și îl sărută înfocat pe buze.
Josep ura faptul că existau părți întunecate, despre care n-ar putut niciodată să
vorbească cu ea.
Își jurase să o despăgubească pentru acest lucru, tratând-o mereu cu blândețe și dragoste.
Secretele rămase erau pentru el la fel de împovărătoare ca o cocoașă și ducea dorul unei
persoane cu care să vorbească despre asta. Cu care să-și descarce su etul. Dar nu era
nimeni.
Era sâmbătă după-amiază și chiar nu-i venea să creadă ce făcea acolo, dar nici nu putea
rezista, așa că deschise ușa bisericii și intră.
Opt persoane așteptau deja, bărbați și femei, persoane credincioase. Unii veneau în
ecare după-amiază să se spovedească, astfel ca duminica să poată primi împărtășania cu
sufletul curat.
Perdelele roșii, grele de mătase ale scaunului de spovedanie nu lăsau să treacă niciun
zgomot, dar, pentru că cei care așteptau doreau ca și păcatele lor să rămână secrete, aveau
buna cuviință de a se așeza în ultimul rând de bănci, cât mai departe de scaunul de
spovedanie și printre ei își găsi un loc și Josep.
Când îi veni rândul, păși în semiobscuritatea confesionalului și îngenunche.
— Iartă-mă, părinte, pentru că am păcătuit.
— Când te-ai spovedit ultima oară?
— Acum șase… nu, șapte săptămâni.
— Ce fel de păcate ai făcut?
 — Cineva, care… care îmi era apropiat… a omorât un bărbat. L-am ajutat.
— L-ai ajutat să-l omoare pe bărbat?
— Nu, părinte. Dar eu… am îndepărtat cadavrul bărbatului.
— De ce a fost omorât omul?
Întrebarea îl zăpăci pe Josep; părea să nu aibă legătură cu spovedania.
— A venit aici ca să-l omoare pe prietenul meu. Și pe mine, m-ar fi omorât și pe mine.
— Deci prietenul tău l-a omorât ca să-și apere viața?
— Da.
— Și poate ca să-ți salveze ție viața? Probabil chiar ca să te scutească să-l omori tu
însuți?
— Poate.
— Dacă ar fi așa, atunci omorul lui ar putea fi privit ca o faptă din dragoste, nu? O faptă
din dragoste pentru tine?
Josep își dădu seama că preotul știa. Poate că preotul știa mai mult despre moartea lui
Pena decât Josep însuși. Părintele Pío petrecuse aproape o zi întreagă cu Nivaldo, înainte
ca Nivaldo să moară, eliberat de păcate.
— Ai îngropat cadavrul?
Îngropat vertical, se gândi încurcat Josep, dar fără îndoială îngropat.
— Da, părinte.
— Atunci care este păcatul tău, fiule?
— Părinte… a fost îngropat în pământ nes nțit. Fără s ntele sacramente ale
îngropăciunii.
— Între timp omul a pășit în fața creatorului său și și-a primit pedeapsa. Nu este în
puterea ta să te îngrijești ca ecare să primească sacramentul înmormântării. Sunt sigur că
poliția ar privi altfel faptele tale, dar eu nu lucrez pentru poliție, lucrez pentru Dumnezeu și
biserica catolică. Și îți spun că nu ai niciun păcat. Ceea ce ai făcut, a fost un gest de milă.
Este o datorie sfântă să-i îngropăm pe morți, de aceea nu ai niciun păcat și îmi este
imposibil să-ți ascult spovedania, zise preotul. Găsește-ți pacea, ul meu. Mergi acasă și nu
te mai chinui.
De partea cealaltă a plăcii de metal cu nenumărate găuri minuscule, se auzi un sunet
slab dar hotărât, atunci când vizeta fu închisă, un semn clar al sfârșitului și astfel se încheie
încercarea lui Josep de a se spovedi.
 GUARDIA CIVIL

În dimineața celei de-a treia miercuri din august, Josep stătea la una din mesele a ate în
fața prăvăliei și citea un ziar, în timp ce fratele lui ștergea ambele mese. Ridicară amândoi
privirea văzând trei călăreți care galopau peste pod, venind spre piață. Toți trei aveau
înfățișarea unor bărbați care făcuseră cale lungă prin soarele arămiu. Primii doi, care
călăreau unul lângă altul, erau agenți ai Guardiei Civil. Josep văzuse Guardia în Barcelona,
întotdeauna în doi și înarmați cu inte, intimidând cu tricornul din piele lucioasă, vestonul
negru cu guler înalt, pantalonii albi ca neaua și cizmele strălucitoare. Chiar și aceștia doi
purtau pălării bizare, precum și uniforme verzi de lucru cu pete umede la subraț și la spate,
cărându-și flintele prinse de curele din piele.
Îi urma un bărbat pe un catâr și Josep văzu că îl cunoștea.
— Hola, Tonio! strigă Donat.
Fiul cel mai mare al lui Ángel Casals îi aruncă lui Josep o privire scurtă și dădu din cap
în direcția lui Donat, dar nu răspunse nimic. Stătea foarte țeapăn și drept pe catâr de parcă
ar fi vrut să-i imite pe cei doi bărbați din fața lui.
Josep îi studie pe deasupra marginii ziarului, iar Donat rămase cu cârpa umedă în mână
și îi urmări cu privirea în timp ce călăreau spre presa de vin, unde coborâră și își priponiră
caii pe pământul public. Se îndreptară direct spre pompă și se ajutară unul pe altul, ecare
ținând arma celuilalt în timp ce acesta bea și apoi așteptară până când și Tonio își stinse
setea și se spălă pe mâini și față.
— Din moment ce suntem deja aici, putem începe, zise Tonio. E casa de acolo, prima
după biserică, spuse el și arătă într-acolo. La ora asta e în casă ori la vie. Ne-am putea uita
întâi prin podgorie, dacă vreți.
Unul dintre agenți aprobă, își dădu jos flinta și dădu din umeri.
În timp ce Donat ștergea masa pentru a patra oară, Josep văzu cum cei trei traversară
piața și dispărură în spatele casei lui Eduard Montroig.

După două ore, Maria del Mar îi găsi pe Josep și Eduard printre rândurile de vie și ei îi
povestiră despre vizitatori.
— Doi sunt din Guardia Civil și îl au pe Tonio drept ghid, zise Eduard. Mi-au pus cele mai
năstrușnice întrebări. Mi-au cotrobăit prin toată casa, dar habar n-am de ce. Blestematul
ăsta de Tonio, camarada al copilăriei mele, a săpat două gropi pe pământul meu. Am două
surpături naturale în vie și i-au ordonat să sape acolo. Acum o jumătate de oră au plecat de
la mine direct la Ángel. Când Josep și cu mine tocmai treceam pe acolo, stăteau toți în jurul
lui Tonio și priveau cum astupa cu pământ o groapă pe care o săpase lângă cotețul
păsărilor. Poți să-ți închipui? Să sape o groapă pe pământul propriului său tată? Oare ce-or
căuta?
Maria del Mar era cu fața spre stradă și privea acum pe lângă ei.
— Uite, vin. Vin și aici, zise ea.
— Ce caută oare? întrebă Eduard încă o dată.
Josep se sili să nu întoarcă capul ca să se uite la ei.
— Nu știu, spuse el.
 Unul dintre agenți era mai robust decât ceilalți și mai scund cu un cap. Cu toate că era
vizibil mai în vârstă, avea tot părul, comparativ cu ceilalți mai tineri, care aveau deja o
chelie în creștetul capului. Cei doi în uniformă nu zâmbeau, dar nu erau nici grosolani, ceea
ce îi făcea încă mai ciudați.
— Senyor Álvarez? Senyora? Sunt Subteniente Bagés și acesta este Cabo Mansó.
Presupun că îl cunoașteți pe senyor Casals.
Josep dădu din cap și Tonio îl privi fără o vorbă.
— Hola, Maria del Mar, zise el.
— Hola, Tonio, spuse ea încet.
— Am vrea să ne uităm puțin pe proprietatea dumneavoastră, senyor. Aveți ceva
împotrivă?
Josep știa că nu era o întrebare pusă serios. Nu le putea refuza permisiunea și, chiar
dacă putea, refuzul ar fost privit drept recunoașterea vinovăției. Cu Guardia Civil nu
mergeau jocurile astea. Funcționarii aveau putere deplină și erau zvonuri despre daune,
atât corporale cât și materiale, pe care le făcuseră unii polițiști, în zelul lor excesiv de a
apăra pacea.
— Sigur că nu, zise Josep.
Începură cu casele. Subteniente îi trimise pe cei mai tineri cu Maria del Mar la casa Valls,
în timp ce el cerceta casa Álvarez în compania lui Josep.
În casa mică nu erau multe locuri potrivite pentru o ascunzătoare. Subteniente Bagés își
vârî capul în cămin și cercetă coșul, apoi se uită sub pat și dădu la o parte salteaua de
dormit a lui Francesc. În casa de piatră era mai rece decât afară, dar în pod era cald, iar
polițistul și Josep transpirau mutând sacii cu grâne și fasole, ca să poată vedea și în colțuri.
— De când îl cunoașteți pe Coronel Julián Carmora?
Lui Josep îi păru rău, pentru că sperase să nu afle niciodată adevăratul nume al lui Pena.
Nu voia să se gândească la Pena. Dar Subteniente îl privi încurcat.
— În ce relații erați cu Coronel Carmora? întrebă Bagés.
— Îmi pare rău. Nu știu pe nimeni cu numele ăsta.
Polițistul îl privi țintă.
— Sunteți sigur, senyor?
— Da. N-am cunoscut niciodată un Coronel.
— Ei, atunci înseamnă că aveți noroc, zise Subteniente.
Când au ieșit din casă, Maria del Mar și Francesc stăteau pe bancă cu Eduard.
— Unde este Caba Mansó? întrebă Subteniente.
— Am controlat împreună o casă, îi răspunse Maria del Mar. În casa cealaltă, cea din
mijloc, se a ă câteva din uneltele noastre, două pluguri, hamuri vechi și fel de fel de
lucruri. L-am lăsat singur, ca să poată cerceta totul cu grijă. Casa de sus, zise ea și arătă
într-acolo, iar funcționarul dădu din cap și plecă.
Se uitară după el.
— Ai găsit ceva? întrebă Eduard și Josep clătină din cap.
La scurt timp după asta Tonio își făcu apariția în rândurile de viță și se îndreptă spre ei.
Îngenunche în fața băiatului.
— Hola, Francesc. Sunt Tonio Casals. Îți mai aduci aminte de mine? De Tonio?
Francesc îi privi fața și își scutură capul.
— Ei da, a trecut timpul și tu erai încă foarte mic pe atunci.
 — Ce-i cu tine Tonio, cum ți-a mers între timp? întrebă politicoasă Maria del Mar.
— Îmi merge… bine, Maria del Mar. Sunt algutzir delegat al închisorii de plasă din Las
Granjas și îmi place munca asta.
— Tatăl tău spune că lucrezi și în afacerea cu măslinele, zise Eduard.
— Da. Dar cultivarea măslinelor este doar un alt fel de muncă a câmpului. Nu înseamnă
nimic pentru mine și șeful meu e o persoană antipatică… viața are mereu părțile ei grele,
nu?
Eduard murmură o aprobare.
— Și lucrezi regulat cu Guardia Civil? îl întrebă pe vechiul lui prieten.
— Nu, nu. Dar îi cunosc pe toți și ei mă știu pe mine, pentru că ecare funcționar din
Guardia Civil îmi aduce la un moment dat în închisoare un deținut sau pe cineva pentru
interogatoriu. Și să u sincer, mă gândesc dacă n-ar trebui să intru și eu în Guardia. E greu,
pentru că mulți se înscriu și trebuie să faci școală și să treci examene. Dar cum spuneam,
mai cunosc și eu câteva persoane din Guardia Civil… și meseria are mult de-a face cu
experiența mea de la închisoare. Cei doi de aici știau că vin din Santa Eulalia. Când au fost
trimiși aici, m-au invitat să le fiu ghid și ajutor, ca satul să vadă că nu vor nimic rău.
— Dar Tonio, zise Marimar îngrijorată, de ce ne controlează pământul?
Tonio ezita.
— Nu trebuie să vă faceți griji, zise el apoi.
Maria del Mar îl privi cu ochi mari.
— Atunci de ce m-au întrebat dacă îl știu pe un anume Coronel? șopti ea.
Lui Tonio i se vedea pe față că era mândru de poziția și cunoștințele lui.
— A dispărut un Coronel din ministerul de război. Subteniente Bagés spune că este un
slujbaș al statului care promite mult, ar putea ajunge chiar general într-o zi.
— Dar… de ce îl căutați aici? întrebă Eduard.
Tonio făcu o grimasă.
— Motivul este destul de insu cient. Printre hârtiile de pe biroul lui s-a găsit și o listă cu
numele membrilor consiliilor comunale și orășenești ale provinciei Catalonia. Era încercuită
înregistrarea cu numele membrilor consiliului din Santa Eulalia.
Consiliul comunal. Deci așa m-au găsit, se gândi Josep.
— Asta e tot? O încercuire pe lista sătenilor? întrebă Eduard neîncrezător.
Tonio dădu din cap.
— Am râs când mi-au spus asta. Le-am răspuns că poate colonelul se pregătește de
pensie și se gândește să se stabilească în sătucul acesta și să cultive struguri. Sau poate
intenționează să țină o manevră prin împrejurimi sau, sau, sau. Dar Guardia Civil insistă să
trimită aici investigatori și de aceea trebuie să sap o groapă pe pământul tatălui meu! Și
ăștia nu trec nimic cu vederea, nici cel mai mic amănunt. Ăsta e motivul pentru care au atât
succes, pentru care sunt cei mai buni.
Îi zâmbi Mariei del Mar.
— Dar ai răbdare, pleacă curând.
Imediat pe urmă Subteniente Bagés se întoarse.
— Senyor, îi spuse el lui Josep, vreți să mă însoțiți?
Îl duse pe Josep la ușa de sub coama dealului.
— Ce este asta?
— Crama mea.
 — Vă rog frumos, zise el.
Josep deschise ușa și intrară amândoi în întuneric. Josep scăpără un chibrit și aprinse
lampa, apoi se uitară prin jur la lumina pâlpâitoare.
— Ah, spuse încet funcționarul.
Era un sunet de bucurie.
— Este răcoare aici înăuntru. De ce nu locuiți aici?
Josep se forță să zâmbească.
— Nu vrem să încălzim vinul, spuse el.
Subteniente îi luă lampa din mâna lui Josep. O ținea ridicată și se uita exact la ce lumina
flacăra: peretele de stâncă și tavanul, zidăria care începea din spatele raftului plin de sticle.
Ținu lampa lângă zid și îl cercetă amănunțit, iar Josep deveni deodată conștient de ceva
îngrozitor: lutul dintre pietre avea culori diferite, în funcție de timpul în care se uscase.
Complet uscat era gri deschis, aproape la fel ca majoritatea pietrelor, dar în stare umedă
era mult mai închis la culoare și oarecum maroniu.
Deci se putea constata care erau cele mai noi părți ale zidului.
Își simțea inima bubuind în gât. Știa exact ce urma să se întâmple. Subteniente va
examina lutul și va scoate pietrele care fuseseră îmbinate de curând.
Bărbatul ținu lampa lângă zid și înaintă cu un pas, iar în acest moment ușa cramei se
deschise și cei doi funcționari intrară.
— Cred că avem ceva, zise Cabo Mansó.
Subteniente îi dădu lampa lui Josep și se îndreptă spre colegii lui. Josep auzi cuvintele
murmurate „Un mormânt surpat.”
Ușa era puțin crăpată și căldura se revărsa înăuntru.
— Senyors, vă rog… ușa, zise el cu voce răgușită, dar polițiștii se grăbeau deja să iasă și
nu-i mai dădură atenție, așa că Josep stinse lampa și îi urmă după ce închise ușa în urma
lui.
Nu era o zi neobișnuit de erbinte pentru Catalonia, dar în comparație cu răcoarea din
pivniță îți tăia respirația.
Văzu că se strânseseră cu toții în spatele părții de est a parcelei Álvarez, până și Ángel
Casals, care își dăduse vizibil osteneala să șchioapete de la casa lui până acolo. Primarul
arăta epuizat și se sprijinea de Maria del Mar.
Se auzeau zgomote de săpat și icnetul încet al unuia care mânuia lopata.
Când sosi Josep, văzu că toți îl priveau pe Tonio, care stătea într-o gaură lată, săpată cu
propria mână.
Josep izbucni într-un râs isteric, pentru că ce se întâmpla aici era chiar ca în cele mai
rele închipuiri ale lui: el cu soția și ul lui în mijlocul prietenilor și vecinilor, care deveneau
toți martori la ghinionul și rușinea ce se abăteau asupra lui.
— E ceva, zise Tonio.
Puse deoparte lopata, scormoni în pământ și trase până când ieșiră la iveală două oase
lungi, legate împreună, de care mai atârnau încă pământ și resturi de țesut.
— Cred că este un os, spuse Tonio oarecum ironic, cum se gândi Josep.
Dar imediat Tonio țipă.
— Mare de Déu! Și aruncă iar lucrul acela îngrozitor. O copită despicată! E piciorul unui
drac!
— Nu, senyor.
 Era vocea tânără a lui Francesc care, suna ascuțită și agitată.
— Nu e drac. E un porc.
În tăcerea scurtă care a urmat, Josep observă cum Eduard începea să tremure. Umerii i
se ridicau și coborau și toată fața lui serioasă se punea pe lucru. Oftă adânc, un sunet care
putea veni și de la o pompă încă secată și pe urmă Josep îl auzi pe Eduard Montroig râzând
pentru prima dată din toată inima. Râsetul lui era domol și gâfâit ca lătratul unui câine
astmatic, care alergase o bucată lungă de drum.
Aproape imediat începură și ceilalți să râdă – chiar și Guardia Civil – molipsiți atât de
veselia nestăpânită a lui Eduard cât și de situație și lui Josep nu-i fu greu să se alăture
acestei isterii și hohotului de râs care se ridica iar când Tonio, cu o liniște stoică, se apucă
să îngroape din nou porcul.
Chiar și Ángel Casals răsese, cu toate că lui Josep nu-i plăcea deloc cum arăta primarul,
așa că îl duse până la bancă și îi aduse apă rece.
Când Tonio termină, nu-l învrednici pe Josep nici măcar cu o privire, dar se întoarse
spre Maria del Mar: — Mi-ar plăcea să vă gust vinul.
Ea ezită, pentru că voia să evite să-i dea vin, dar în momentul acela Ángel Casals îi spuse
dur lui Tonio: — Aș vrea să mă duci acasă. Am rugat-o pe Beatriu Corberó să gătească paella
de vară cu legume și xoriço, un fel de mâncare din satul nostru pentru tine și prietenii tăi și
trebuie să văd dacă totul este în ordine.
Așa că Eduard îl ajută pe alcalde să urce pe catârul ului său și Tonio îl luă de acolo.
Josep se simțea puțin buimăcit când umplu un ulcior cu vin obișnuit din butoiul aproape gol
și îl oferi celor doi funcționari, Mariei del Mar și lui Eduard în paharele lui Quim.
Cei din Guardia nu se grăbeau. Beau încet, lăudau vinul și se lăsară convinși de Josep că
ar fi foarte potrivit să mai bea un pahar și Josep ridică el însuși un pahar și ciocni cu ei.
Pe urmă îi dădură mâna, îi urară recoltă bogată, se urcară pe cai și plecară.
 MONSIEUR

Până la începutul lui septembrie mai mulți oameni veniseră deja la bodega pentru a
cumpăra vin și, când Josep văzu călărețul care cotea pe stradă spre parcela lui, îl luă drept
un alt client. Dar pe urmă văzu că bărbatul își frână calul și privi placa. Și acum Josep
recunoscu fața omului și pe fața aceasta era cel mai larg zâmbet.
— Monsieur! Monsieur! strigă el.
Monsieur Mendès îmi poate gusta vinul! se gândi el imediat și simți în egală măsură
bucurie și groază.
— Senyor, îi strigă Léon Mendès.
Josep se bucura mult să i-o poată prezenta lui Léon Mendès pe Maria del Mar și pe
Francesc.
Îi povestise amănunțit soției lui despre Mendès și ea știa ce înseamnă francezul pentru
soțul ei. Cum se terminară prezentările, îl luă de mână pe Francesc și se grăbi să cumpere o
găină și alte ingrediente, pentru a-i putea așterne oaspetelui o masă cum se cuvine în seara
aceea.
Josep deșeuă calul. Când era în Franța monsieur Mendès călărea o foarte bună iapă
arabă. Calul acesta era tot o iapă, dar un animal maro cu spatele deșelat, de proveniență
îndoielnică, un cal închiriat de Mendès după ce coborâse din tren în Barcelona. Josep îi
dădu apă și nutreț. Pe urmă așeză două scaune la umbră și îi aduse musa rului ștergare
ude, pentru a-și putea șterge fața și mâinile de praful străzii. După aceea aduse un cántir și
pahare, se așezară amândoi, băură apă și începură să vorbească.
Josep îi povesti lui Mendès cum obținuse podgoria. Că fratele lui și cumnata vroiau să
vândă proprietatea Álvarez și a luat-o el. Îi povesti de vecinul lui îndrăgostit nebunește,
care practic îi băgase pe gât răspunderea parcelei Torras și despre uni carea pământului
său cu cel al Mariei del Mar după căsătoria lor.
Mendès asculta atent și din când îi punea întrebări, iar ochii îi străluceau de bucurie.
Josep își dăduse osteneala să nu-l preseze pe francez înainte de a-l saluta respectuos și de
a schimba prietenește câteva cuvinte, dar acum observă că nu se mai putea stăpâni multă
vreme.
— Poate un pahar cu vin?
Mendès zâmbi.
— Un pahar cu vin ar fi cel mai nimerit.
Josep luă două pahare și se grăbi să aducă o sticlă din pivniță. Mendès privi eticheta și
ridică sprâncenele în timp ce îi înapoie sticla, pentru ca Josep să o poată desface.
— Să vedem ce părere aveți, monsieur, zise Josep turnând. Nu se pregăteau să
ciocnească. Amândoi știau că era vorba de o degustare.
Mendès ținea paharul ridicat, pentru a veri ca culoarea, după care îl roti ușor, ca să
privească pelicula subțire, lucioasă pe care o lăsa lichidul întunecat când se mișca în pahar.
Îl duse la nas și închise ochii. Pe urmă luă o înghițitură și ținu vinul în gură, expiră printre
buzele întredeschise și trase aer în piept. Abia acum înghiți și rămase cu ochii închiși și cu
fața serioasă.
Josep nu prea știa ce să creadă văzându-i expresia feței.
Mendès deschise ochii și luă încă o înghițitură. Și abia acum îl privi pe Josep.
 — O, da, zise încet. Este foarte bun, așa cum sigur că știi. E bogat și fructat și totuși
suficient de sec… struguri Tempranillo?
Josep era peste poate de fericit.
— Da, soiul nostru Ull de Llebre. Și în plus Garnatxa. Și un mic procent de Carinyena.
— Este plin de substanță, dar elegant și gustul se păstrează mult timp după înghițire.
Dacă aș fi făcut eu vinul ăsta, aș fi fost din cale-afară de mândru.
— Într-o anumită privință dumneavoastră ați făcut acest vin, monsieur, zise Josep. La
fiecare pas am încercat să-mi amintesc cum procedați.
— În acest caz sunt mândru. E de vânzare?
— Déu, sigur.
— Pentru mine, vreau să spun, în cea mai mare parte.
— Da, da, monsieur.
— Arată-mi podgoria, spuse Mendès.
Merseră împreună printre rândurile de vie culegând ici și colo câte un strugure, pentru a
veri ca gradul de coacere și vorbiră despre cele mai bune perioade dă recoltare. Când
ajunseră la ușa de sub coama dealului, Josep descuie și îl conduse pe musafir înăuntru.
Mendès privi la lumina lămpii fiecare detaliu al pivniței.
— Tu singur ai săpat-o?
— Da.
Josep i-a povestit despre descoperirea grotei.
Mendès privi cele paisprezece butoaie de o sută de litri și pe cele trei de două sute
douăzeci și cinci de litri.
— Ăsta e tot vinul pe care l-ai făcut?
Josep aprobă din cap.
— Pentru a putea finanța asta, a trebuit să vând restul strugurilor fabricii de oțet.
— Ai mai făcut și un al doilea sortiment?
— Doar un butoi.
Avea mereu pe capacul butoiului un vas pentru scos vinul, dar acum trebui să răstoarne
butoiul, ca să-i dea lui Mendès să guste.
— Ăsta e ultimul rest, îi atrase el atenția, dar Mendès gustă vinul cu grijă și îl declară a
un vin ordinaire.
— Acum hai să ne întoarcem la scaunele noastre de la umbră, zise el. Avem multe de
vorbit.
Odată așezați Mendès îl întrebă pe Josep dacă vânduse deja mult din vin.
— Până acum doar câteva sticle, la târgul din Sitges, direct din căruță.
Când Josep îi spuse lui Mendès cât a cerut pe sticlă, acesta oftă.
— Ai oferit un vin minunat cu mult sub valoarea lui.
Pe urmă își bătu gânditor coapsa cu vârfurile degetelor.
— Aș vrea să cumpăr unsprezece din butoaiele tale de o sută de litri. Îți plătesc dublu
prețul pe care l-ai cerut la târg.
Zâmbi văzând expresia feței lui Josep.
— Nu este mărinimie, ăsta este prețul pieței. În anii de când ai plecat din Languedoc la
noi s-a înmulțit loxera. Blestemata asta mică a distrus trei sferturi din toate viile Franței.
Oamenii țipă după vin de băut, iar prețurile sunt foarte mari și încă mai cresc. Chiar și
după costurile de transport și umplere a sticlelor pot să-ți vând vinul cu un câștig
extraordinar. Mi-aș dori în mod complet egoist să iau ecare picătură pe care ai făcut-o, dar
îți las destul ca să umpli cam nouă sute de sticle, pe care le-ai putea folosi ca să-ți faci
propria clientelă prin împrejurime.
Pentru a vinde vin bun trebuie să cumperi sticle noi și să-ți tipărești propria etichetă. Fă-
ți rost de o tarabă la unul din târgurile acoperite din Barcelona și cere pentru vin de două
ori și jumătate mai mult decât ai făcut în Sitges. Bineînțeles că și în Barcelona sunt oameni
cu mijloace modeste, la fel ca în satul pescăresc, dar acolo sunt și oameni de afaceri înstăriți
și o aristocrație bogată, care cumpără doar ce este mai bun și sunt mereu interesați de ceea
ce este nou. Acolo o să scapi repede de sticle. Cât vrei să folosești pentru vin de la noua
presare?
Josep își încreți fruntea.
— Ceva mai mult decât anul trecut, dar cea mai mare parte a mustului o voi vinde tot
fabricii de oțet. Am nevoie de bani.
— Din vin câștigi mult mai mult decât de la oțet.
— Nu am destui bani ca să trec de an, monsieur.
— Îți pun eu la dispoziție mijloacele de care ai nevoie și drept contraserviciu îmi promiți
că îmi vinzi două treimi din vinul tău.
Îl privi pe Josep.
— Trebuie să-ți spun deschis, Josep. Dacă îmi refuzi oferta, vei primi foarte curând
altele. Am întâlnit o jumătate de duzină de viticultori francezi care sunt aici să cumpere vin.
De acum înainte vor fi o imagine familiară în Catalonia și peste tot în Spania.
Lui Josep îi zbârnâia capul.
— Sunt hotărâri importante pe care trebuie să le iau. Aveți ceva împotrivă dacă vă las
puțin singur ca să chibzuiesc?
— Sigur că nu, zise Mendès. O să mă uit între timp la restul podgoriei tale și o să-mi
petrec timpul în mod plăcut.
Zâmbi și Josep se gândi că monsieur știa exact ceea ce el, Josep, va face în această
vreme.
Se duse în casă, unde mirosea a usturoi, ierburi aromate și găină înăbușită.
Josep o găsi pe Maria del Mar în bucătărie unde, cu un punct de făină pe nas, curăța
fasole.
— Singura pasăre pe care am căpătat-o a fost o găină ațoasă, bătrână, care nu mai făcea
ouă, zise ea. Dar mâncarea o să e totuși gustoasă. O înăbuș foarte încet cu prune în puțin
vin și ulei și mai avem și omletă cu spanac cu sos de roșii, ardei gras și usturoi.
Se așeză la masă cu el și ascultă liniștită ce-i povesti despre oferta domnului Mendès.
Uneori îi punea câte o întrebare, dar reținu atentă tot ce îi spuse.
— Este ocazia de a ne face un nume ca viticultori. Ar trebui să ne folosim de situație.
Filoxera, lipsa de vin din Franța…
Josep se opri și o privi. Era nesigur, pentru că îi știa teama de schimbări și faptul că își
găsea siguranța în lucrurile familiare, chiar dacă mergeau prost.
— Vrei să accepți oferta, așa-i? zise ea în cele din urmă.
— O, da, bineînțeles că aș accepta.
— Atunci să o facem, spuse Maria del Mar și se întoarse la fasolea ei.
 Cina era foarte bună. Când musa rul o lăudă pe Maria del Mar și vorbi cu entuziasm
despre prăjitura pe care o servise la cafea, ea râse și îi povesti că era de la prăvălia satului,
a cărei proprietăreasă era o brutăreasă foarte pricepută.
După ce Francesc spuse somnoros noapte bună și se întinse pe salteaua lui, discuția se
întoarse iar foarte repede spre vin.
— Este și propria dumneavoastră vie în pericol? întrebă Josep.
Mendès dădu din cap.
— Filoxera va ajunge la noi în anul următor sau în celălalt.
— Nu se poate face nimic împotriva ei? întrebă Maria del Mar.
— Ba da, se poate. Molima a venit în Europa cu butucii de viță aduși din America, dar
sunt niște sorturi de viță americane, ale căror rădăcini nu sunt mâncate de loxeră. Poate
că rădăcinile conțin ceva care este otrăvitor pentru ea, sau probabil că pur și simplu au un
gust prost. Dacă puietul butucilor noștri condamnați la distrugere este altoit cu soiul ăsta
american, loxera nu mai poate face nimic. În ultimii trei ani am înlocuit în ecare an
douăzeci și cinci la sută din vie cu butucii ăștia încrucișați. Durează patru ani până la
obținerea primei recolte. Poate că ar trebui să vă gândiți și voi să vă înlocuiți butucii, zise
Mendès.
— Dar monsieur, de ce să facem asta? întrebă încet Maria del Mar. Filoxera e o problemă
franțuzească, nu?
— Ah, madame, curând va fi și una spaniolă!
— Dar păduchele ăsta de viță nu va putea trece Pirineii, spuse Josep.
— Cei mai mulți specialiști cred că se va întâmpla, în mod inevitabil, zise Mendès.
Păduchii nu sunt vulturi, dar cu aripioarele lor minuscule străbat cam douăzeci de kilometri
pe an. Când e vânt puternic, insectele astea se răspândesc repede și departe. Și chiar omul
îi ajută la deplasarea lor. Mulți oameni trec granița în ecare an. Păduchii de viță se pot
ascunde peste tot, sub gulerul unui palton, în coama unui cal. Poate – cine știe – sunt deja
pe undeva prin Spania.
— Atunci, se pare că n-avem altă alegere, spuse Josep copleșit de îngrijorare.
Mendès dădu înțelegător din cap.
— În orice caz trebuie să vă gândiți amănunțit la asta.

În seara aceea patul din casa Valls a fost proaspăt înfățat și Mendès petrecu noaptea
acolo. În dimineața următoare se trezi imediat după Josep și Maria del Mar și le spuse că
vrea să pornească devreme la drum ca să prindă în Barcelona trenul spre Franța. În timp ce
Maria del Mar prăjea o truita pentru micul dejun, el și Josep merseră prin vie în aerul
proaspăt al dimineții.
Josep îi spuse lui Mendès că va cumpăra butoaie de două sute douăzeci și cinci de litri și
le va stivui pe ambele laturi ale pivniței.
Mendès aprobă.
— Ar trebui să-ți ajungă pentru moment, pentru că îmi trimiți butoaiele cu vin destul de
repede. Dar prețurile vinurilor vor rămâne ridicate încă mulți ani și va veni ziua când vei
vrea să vinzi ecare picătură de vin în propriile sticle. Dacă e așa, atunci va trebui să sapi
în deal o a doua pivniță, cel puțin de două ori mai mare decât cea pe care o ai acum.
Josep făcu o grimasă.
 — Toată săpătura asta.
Mendès se opri.
— Un lucru trebuie să înveți și poate că este cel mai greu, dar și cel mai important.
Uneori trebuie să te bazezi pe alții, pe oameni care fac ceea ce vrei tu să facă. Odată ce
podgoria ta a atins o anumită mărime, nu-ți mai poți permite luxul de a face singur toată
treaba.
După micul dejun Josep înșeuă calul închiriat și cei doi bărbați se îmbrățișară.
— Monsieur!
Maria del Mar venea alergând din masia. Avea în mână o pungă cu o sticlă de vin bun și
o bucată de truita ca masă pentru drum.
— Vă doresc drum bun spre casă, monsieur. Léon Mendès se înclină.
— Mulțumesc mult, senyora. Ați făcut amândoi o bodega minunată.
 CEARTA

Trei săptămâni mai târziu Josep și Maria del Mar avură prima ceartă din căsnicia lor.
Amândoi munciseră mult și vorbiseră ore întregi despre problemele legate de bodega și
despre planurile lor de viitor.
Hotărâseră ca după recolta anului următor să înceapă replantarea viei. În decurs de
patru ani voiau să înlocuiască anual douăzeci și cinci la sută din vie cu butuci încrucișați,
așa cum făcuse Mendès în Languedoc. Lui Josep îi convenea că mai strângeau două recolte,
pe care le puteau folosi exclusiv pentru producerea vinului. Pe urmă, pentru că butucii nou
plantați nu dădeau niciun rod timp de patru ani, venitul lor urma să scadă în ecare an al
replantării cu douăzeci și cinci la sută. În al patrulea an nu avea să e nicio recoltă, dar cu
noile prețuri ridicate ale vinului vor strâns până atunci destui bani și stabiliseră de comun
acord să folosească acest an fără recoltă pentru o îmbunătățire a producției de vin. Acesta
era anul în care voiau să sape o a doua pivniță și nu doar o pivniță, ci – în cazul în care își
puteau permite – și o fântână, undeva pe proprietatea Álvarez. Cu tot spălatul și clătitul,
nemaivorbind de irigat, atunci când era nevoie, era o risipă continuă de timp și forță de
muncă să care mereu apă de la râu.
O podgorie avea nevoie de fântână proprie.
Ce plăcere nouă, până atunci necunoscută era să ai bani, pentru a face lucrurile care
erau necesare!
Într-o seară Maria del Mar se întoarse cu o noutate de la plimbarea prin sat.
— Rosa și Donat își caută o casă.
— Da?
Asculta doar pe jumătate, se gândea când vor fi livrate sticlele pe care le comandase.
— De ce au nevoie de o casă?
— Rosa vrea să așeze mese în locuința de deasupra prăvăliei și să facă acolo un han
adevărat, unde să poată servi mesele așa cum se cuvine. E o bucătăreasă și o brutăreasă
minunată. Ai văzut ce mult i-a plăcut prăjitura ei domnului Mendès.
Josep aprobă absent.
În cele din urmă el îi spuse că nu-i trebuie sticlele vreme de încă multe săptămâni de
atunci încolo. Mult mai urgent era pentru moment să hotărască din ce parte a viei să
înceapă recoltarea. Ca să strivească cu picioarele atâția struguri, era necesar să
întocmească un plan exact de recoltare. Trebuia să vorbească cu nevasta lui despre asta.
Maria del Mar îi întrerupse firul gândurilor.
— Le-aș da cu plăcere casa Valls.
— Cui?
— Lui Rosa și Donat. As vrea să le dau casa Valls.
Josep pufni.
— Nici nu poate fi vorba.
Ea îl privi fix.
— Donat e fratele tău.
— Și nevastă-sa aproape mi-a furat pământul. Și casa. Și via. Și săpunul și paharul de
băut. N-am să uit asta niciodată.
— Rosa era disperată. Nu avea nimic și încerca doar să apere moștenirea bărbatului ei.
Situația noastră este una complet diferită. Cred, zise ea, că ți-ar plăcea, dacă ți-ai da
osteneala să o cunoști mai bine. Este interesantă. O femeie care muncește din greu,
curajoasă și cu o grămadă de talente.
— Dă-o dracului.
— Și ea e însărcinată, zise ea.
Se opri și se uită la Josep, dar el nu reacționă.
— Ascultă-mă bine, Josep, nu avem alte rude. Vreau să-mi cresc copiii într-o familie.
Avem trei case pe bodega. Locuim în asta de aici și de casa lui Quim avem nevoie ca
magazie. Dar vechea mea casă stă goală și vreau să le-o dau Rosei și lui Donat.
— Nu mai este casa ta, replică el grosolan. Îmi aparține jumătate din ea, așa cum și ție
îți aparține jumătate din casa asta și cea a lui Quim. Și acum ascultă-mă bine: nu vei da
nimic din ceea ce este al meu.
Josep văzu cum i se schimbă zionomia. Era schimonosită și scrutătoare, toată fața arăta
îmbătrânită cumva. Era exact ca atunci când se întorsese el în Santa Eulalia. Uitase complet
această expresie a feței ei.
Câteva momente mai târziu o auzi urcând treptele spre camera de dormit.
Josep stătea acolo și clocea.
O iubea atât de mult. Își aminti de jurământul pe care îl făcuse, de promisiunea că nu o
va trata cu cruzime nici cu vorba nici cu fapta. Recunoștea acum că avea puterea de a o
răni, poate chiar mai mult decât toți acei nenorociți.
În vreme ce stătea acolo simțindu-se mizerabil și făcându-și reproșuri, îi trecu încă o dată
prin cap ce-i spusese ea mai înainte și deodată se ridică.
Chiar spusese că Rosa era de asemenea însărcinată?
În caz că da, poate că doar se exprimase greșit? Sau se putea ca într-adevăr și Rosa să e
însărcinată?
Sări în sus și fugi pe scări la nevasta lui.
După câteva zile, era joi dimineața, sosi în curte o căruță trasă de doi cai. Josep o
conduse la casa lui Quim și îi ajută pe furnizori să care înăuntru și pe urmă sus pe scări
patruzeci și două de lăzi cu sticle. Stivuite pe două rânduri, ocupau aproape jumătate din
fostul dormitor al lui Quim.
După ce căruțașul plecă, Josep deschise o ladă și scoase o sticlă nou-nouță, strălucitoare,
care aștepta doar să fie umplută de el cu vin.
Auzi voci când ieși din casă. Atras de zgomot, merse la casa Valls și îi găsi acolo pe Maria
del Mar cu fratele lui.
— Și când adormi și când te trezești, tocmai spunea Maria del Mar, în această masia vei
auzi mereu fluviul.
— Hola, zise Josep și Donat îi întoarse salutul oarecum încurcat.
— Chiar azi-dimineață îi spuneam Rosei, zise Maria del Mar, că ar arăta foarte frumos
dacă am putea planta aici mai mulți tranda ri sălbatici. Și la noi acasă ar frumos, Josep.
Crezi că ai adus deja prea mulți trandafiri de pe malul râului?
— E un râu lung, spuse Josep. Poate că trebuie să merg o bucată, dar tranda ri sunt
destui.
— Vin și eu să te ajut la dezgropat, spuse repede Donat.
— Rosei îi plac orile roz, spuse Maria del Mar. Poate să le ia pe toate. Pentru casa
noastră le vreau pe cele mici, albe.
 Donat râse.
— Trebuie să așteptăm până în aprilie când îmbobocesc, ca să putem spune de care sunt,
spuse el, dar Josep clătină din cap.
— Știu diferența. Cei roz au arbuștii înalți. Putem să-i luăm iarna, pentru că avem mai
mult timp.
Donat aprobă.
— Bine, atunci mai bine mă întorc la Rosa și la prăvălie. Voiam doar să mă uit la rândul
de pietre care trebuie înlocuit în zidul din spatele casei.
— Ce rând de pietre? întrebă Josep.
Merseră în spatele casei și Josep numără opt pietre de mărime mijlocie, care erau
împrăștiate pe pământ.
— Știam că în zidul ăsta era o piatră care se mișca, spuse Maria del Mar. Voiam să-ți
spun, dar – cum s-a putut întâmpla asta?
— Cred că a fost Guardia Civil, zise Josep. Au observat piatra care se mișca și au scos-o,
pe urmă au mai tras și altele, pentru a vedea dacă se ascunde ceva în spate. Nu trec cu
vederea nici cel mai mic amănunt.
— O repar eu, spuse Donat, dar Josep scutură din cap. Rezolv eu asta chiar azi după-
amiază. Îmi place să fac lucrări de zidărie.
Donat dădu din cap și se întoarse să plece.
— Mulțumesc, Josep, zise el.
Pentru prima dată își privi cu adevărat fratele. Văzu un bărbat impozant, prietenos.
Ochii lui Donat erau limpezi, fața relaxată și părea să manifeste un anume zel când se grăbi
să se întoarcă la treaba care îi plăcea.
Fratele lui.
Ceva în Josep – ceva mic, rece și greu, un păcat înghețat, pe care din neștiință îl purtase
înlăuntrul lui – se topi și dispăru.
— N-ai pentru ce, Donat, zise el.

Frigul veni în sat de departe, din munți, de la mare. Vântul avea să urle și să distrugă?
Urma să aducă grindină sau mici puncte cu aripioare? De trei ori plouă în toamna aceea,
dar fu mereu o binecuvântare – o ploaie blândă. Adesea peste zi apărea soarele care alunga
frigul nopții și strugurii se coceau mai departe.
Josep recunoștea că replantarea le oferea și ocazia de a separa soiurile diferite și de a
cultiva atunci pe domeniile unite doar un singur soi de viță, căci acum trebuia să ispășească
pentru neglijența strămoșilor săi umblând de colo-colo prin via neorânduită, dacă voia să
culeagă un soi sau altul.
Josep vroia ca strugurii de cules să e cât mai copți, dar nu dorea ca ei să putrezească pe
butuci și de aceea plănui desfășurarea recoltării așa cum un general planifică o bătălie.
Butucii cei mai bătrâni cu fructele cele mai mici păreau să se coacă ultimii, poate din
cauza structurii solului. Aceștia erau strugurii din care își producea vinul amestecat și nutrea
o simpatie deosebită pentru butucii noduroși, foarte bătrâni, pe care i-ar înlocuit doar
dacă ar fost sigur că erau sortiți pieirii. Pentru moment le-a mai îngăduit câteva zile de
coacere.
Astfel că într-o dimineață devreme începu să culeagă strugurii de pe butucii obișnuiți,
butuci care, până la recolta din acel an, purtaseră fructe din care se făcea oțet.
Avu parte de mult ajutor. Donat făcuse cunoscut în sat că, în săptămâna culesului,
prăvălia va deschisă doar de la prânz până la ora patru după-amiază, iar el și Rosa se
alăturară cu plăcere culegătorilor și ajutau chiar și serile la strivirea strugurilor. Ca de
obicei era și Briel Taule, iar Maria del Mar îi angajase și pe Iguasi Febrer și pe Adria Taule,
vărul lui Briel.
Târziu în după-amiaza aceea, Josep veni la albia plină ochi de struguri și își spălă bine
mâinile și picioarele.
Ceilalți urmau să se întoarcă curând ca să lucreze în schimburi, unii culegând și sortând
strugurii, iar alții strivindu-i pe cei gata recoltați. Dar pentru moment era încă singur și
savura priveliștea care i se oferea ochilor. În albie străluceau strugurii negru-violet. Pe
mesele din apropiere stăteau, acoperite cu șervete, truites și copturi de la Rosa, pahare și
vase cu apă. Într-o vatră din pietre stivuite așteptau lemnele de foc și în jurul albiei de
piatră erau așezate lămpi și făclii, care răspândeau lumină și căldură înlăturând frigul
nopții.
Francesc alerga pe acolo cu șchiopătatul lui ușor și văzu cum Josep își introduse în albie
întâi un picior, apoi pe celălalt.
— Vreau să fac și eu asta, strigă el, dar Josep știa că albia era încă prea adâncă pentru
el și nu s-ar fi putut mișca.
— La anul o să fii destul de mare pentru asta, spuse el.
Deodată îl copleși un regret adânc, că tatălui său nu i-a fost dat să-i cunoască pe băiatul
ăsta și pe mama lui. Și că tatăl lui n-a trăit să vadă ce-a ajuns podgoria Álvarez.
Că Marcel Álvarez nu-i va gusta niciodată vinul.
Știa că stă pe umerii tatălui său și pe umerii celor dinaintea lui. Poate că de mii de
generații, ca zilieri pe pământurile Galiciei și ca iobagi, familia lui muncise pământul
Spaniei.
Brusc își văzu strămoșii în fața lui sub formă de castell și ecare generație îl ridica mai
sus și mai sus, până când muzica trompetelor și gralles-urile nu se mai puteau auzi. Un
castell din mii de rânduri.
— Și Francesc este enxaneta, vârful nostru, zise el și îl ridică pe băiat, așezându-l pe
umerii lui.
Francesc stătea călare pe el și picioarele i se bălăbăneau la stânga și la dreapta pe
pieptul lui. Îl apucase pe Josep de păr cu ambele mâini și se bucura.
— Ce facem acum, pare?
— Acum?
Josep făcu primii pași. Se gândea la speranțe și vise și la munca grea care se ascundea în
struguri în lupta permanentă de a scoate vin din ei. Le sorbi parfumul și îi simți plesnind
sub greutatea lui, le simți sucul viu care se revărsa din ei și îi cuprindea picioarele, sângele
strugurilor, pe care doar pielea lui îl separa de propriul său sânge.
— Acum pășim și cântăm, Francesc. Pășim și cântăm!
 Observații și mulțumiri

Bucuriile vinului bun le-am descoperit abia atunci când, ind deja un bărbat de vârstă
mijlocie, am început să călătoresc în Spania, unde foarte curând am simțit o adâncă
simpatie pentru poporul spaniol, pentru cultura și vinurile lui.
Când am hotărât să scriu un roman despre aceste lucruri m-am decis pentru mijlocul
secolului al nouăsprezecelea, pentru că a fost perioada molimei loxerei și a războaielor
carliste și mi-am așezat podgoria ctivă în regiunea Penèdes, pentru că protagonistului care
locuia acolo îi era posibil un acces ușor atât spre Barcelona cât și spre regiunile viticole din
sudul Franței.
ISTORIE SAU FANTEZIE?
Mi se pare important să explic care elemente ale acestui roman se bazează pe fapte
istorice și care au fost inventate de autor.
Lupta carliștilor din Spania a fost reală și desigur că și catastrofa loxerei, dar satul
Santa Eulalia și râul Pedregós există doar în Catalanul.
Membrii menționați ai casei regale spaniole sunt personaje istorice, iar Generalul Juan
Prim y Prats și-a petrecut o mare parte din viață ca soldat și era politician și om de stat în
momentul în care a fost omorât. Pentru a a a mai multe despre atentatul asupra lui am
mers la profesorul Pere Anguera, autorul competentei biogra i a lui Juan Prim. Am încercat
să prezint scena atentatului așa cum mi-a relatat-o profesorul Anguera. Detaliile –
schimbarea trăsurii cu o alta, aprinderea chibriturilor când trăsura a cotit pe o nouă stradă,
oprirea trăsurii de altele două care au blocat-o și de către plebea din care s-a tras asupra
președintelui guvernului spaniol – corespund cât de exact posibil faptelor expuse pe larg
într-un mod amical de Pere Anguera. Îi mulțumesc pentru aceste informații și pentru că a
mai parcurs încă o dată paginile referitoare la acest atentat.
Întrucât drama reală a acestui atentat nu a fost niciodată nalizată printr-o condamnare
și pedeapsă a criminalului, mi-am luat libertatea de a adăuga romanului meu propriile
personaje ctive. Este pură cțiune apărută exclusiv din imaginația mea că tinerii dintr-un
sat pe nume Santa Eulalia au participat la crimă.
ALTE PERSOANE, CARE M-AU AJUTAT
Pentru răspunsul multor întrebări îi mulțumesc Mariei Josep Estanyol i Fuentes, profesor
de istorie la Universitatea din Barcelona.
Prima bodega pe care am vizitato în compania soției mele Lorraine și a ului meu
Michael Seay Gordon a fost podgoria Torres în Penèdes, regiunea viei din romanul meu. A
fost un început promițător: Albert Fornos, pivnicerul de acolo, ne-a făcut un minunat tur de
prezentare și Miguel Torres Maczassek ne-a oferit un meniu alcătuit din cinci feluri, ecare
însoțit de un excelent vin Torres sau Jean-Leon.
Fiul meu Michael și cu mine am făcut mai multe excursii în regiunile viticole Priorat și
Montsant. Acolo m-a surprins faptul că podgoriile se întindeau perfect în acele ținuturi
minunate, ceea ce le face și mai impresionante. Într-o vale mică, drăguță, am găsit Mas
Martinet Viticultors, bodega familiei Perez. Sara Perez Ovejero și soțul ei Rene Barbier,
amândoi au tați care și-au făcut un renume ca pionieri ai vinului și se străduiesc să păstreze
tradițiile familiei producând vinuri gustoase și de succes. Sara Perez Ovejero ne-a arătat mai
multe albume în care a lipit și catalogat diferite sortimente de viță de vie, pentru ca, la
rândul lor, copiii ei să poată începe cât de curând posibil instruirea în domeniul viticulturii.
Ronțăind brânză spaniolă și sorbind din vinul ei bun am parcurs împreună cu ea aceste
albume, ca un școlar recunoscător.
De mai multe ori Michael și cu mine am condus pe o stradă îngustă și periculoasă pe
marginea de sus a unei văi mult mai mari și în cele din urmă în sus pe un munte mic, dar
pietros spre satul Torroja del Priorat, unde Maria Angeles Torra și-a întemeiat podgoria
familiei într-o fostă mănăstire. Acum este condusă de ii ei Albert și Jordi. Butucii lor de
viță cresc în apropiere, unii pe pantele abrupte și multe dintre vinurile lor solicitate sunt
din struguri ai căror butuci rezistă în pământul șistos de mai bine de o sută de ani. Sunt
foarte recunoscător fraților Albert și Jordi Rotlan Torra, pentru că au citit manuscrisul
acestui roman.
În iunie 2006 am primit un premiu special pentru literatură din partea orașului Zaragoza
și, în timpul șederii mele în această regiune, autorul și jurnalistul Juan Bolea mi-a acordat
prietenia lui și mi-a înlesnit mai multe vizite la podgorii. Îi sunt foarte recunoscător lui Juan
și de asemenea membrilor asociației Mystery Writers. Care ne-au făcut loc în autocarul lor
mie și micului meu grup, ca și lui Santiago Begue Gil, președintele asociației Carinyena
pentru ospitalitatea și povestirile lui despre vin.
La nea Ayles, o proprietate imensă de 1250 de hectare, unde se producea vin încă din
secolul al doisprezecelea, Senorio de Ayles a plantat șaptezeci de hectare din bodega cu
soiuri pentru vin și a pus tu șuri de tranda ri la începutul și sfârșitul ecărui rând de vie.
Mereu am văzut vulturi rotindu-se în tăriile cerului, ceea ce m-a încântat, la fel ca și
declarația proprietarului Frederico Ramon, ca ținutul acesta minunat să e proclamat de
Uniunea Europeană rezervație naturală de păsări. Îi mulțumesc pentru ospitalitate.
Într-o vale uriașă, care îmi amintea de niște văi mari din vestul american, am vizitat
bodega Victoria, îi sunt foarte recunoscător lui Jose Manuel Segura Cortes, președintele
grupului Segura Serrano, pentru că mi-a oferit o masă de prânz din produse regionale și m-a
plimbat prin podgorie.
Recunoscător îi sunt și lui Alfonso Mateo-Sagasta, romancier istoric premiat, din Madrid,
pentru informațiile despre alegerile sătești din secolul al nouăsprezecelea.
Îi mulțumesc Deliei Martinez Diaz, pentru că m-a adus în orașul Terrassa, unde am
petrecut câteva ore în cel mai original muzeu pe care îl vizitasem până atunci. Amenajat în
vastele clădiri din cărămidă ale unei foste fabrici de textile, das Museu de la Ciencia i de la
Tecnica de Catalunya îl aduce pe vizitator în contact direct cu revoluția tehnică. Se trece
încet pe lângă părțile care expun interioarele și mașinăriile fabricii de dinainte și am putut
vedea cum întrebuințarea mașinilor cu aburi a creat joburi ca cel al lui Donat din romanul
meu. Pentru răbdarea in nită de a răspunde întrebărilor mele îi mulțumesc directorului
muzeului Eusebi Casanelles i Rahola, custodelui Conxa Bayo i Soler și întregului personal.
Îi mulțumesc lui Meritxell Planas Castillon, un membru al Minyons de Terrassa pentru că
a răspuns întrebărilor despre castellers.
Ángel Pujol Escoda a răspuns cu răbdare prietenoasă nenumăratelor mele întrebări
despre vânătoare și natură și soția lui, Magdalena Guasch i Poquet, mi-a dezvăluit diferite
feluri de a pregăti iepurele.
În piața minunată din Sabadell, Maria Perez Navarro a lăsat deoparte pentru câteva
minute vânzarea cărnii de porc din magazinul ei Cal Prat, pentru a-mi desena schița unui
porc și a-mi arăta exact unde puteau găsi Josep și Jaume cele mai bune bucăți într-un porc
mistreț.
Dan Taccini, un tâmplar care face mobile extraordinare, mi-a explicat cum se lucrau
înainte ușile.
Pentru detalii care privesc credința romano-catolică, m-am orientat către o prietenă,
Denise Jane Buckloh, cândva sora Miriam a Congregației împărtășitelor, căreia îi datorez
mulțumiri pentru ajutor. De asemenea îi mulțumesc doamnei Dr. Pheme Perkins, profesor
de teologie la Colegiul Boston, care a răspuns la toate întrebările mele despre riturile de
înmormântare romano-catolice și despre problemele legate de păcat și spovedanie.
Lorraine Gordon trăiește alături de mine și îmi dă putere într-un fel care trece de
existența fizică.
Fiica mea Lise Gordon a fost din nou prima mea cititoare, iar argumentele și capacitățile
ei extraordinare în ceea ce privește îmbunătățirea formulărilor și colaborarea redacțională
au făcut din textul meu o carte mai bună.
Fiul meu Michael este cel mai bun partener de călătorii, uneori amuzant, mereu
responsabil, cu o intuiție rapidă și ascuțită și un braț puternic. O clari care sau cercetarea
unui detaliu sunt la el mereu în cele mai bune mâini.
Fiica mea Jamie Beth Gordon, Lorraine, Michael și prietenul meu Charlie Ritz au citit și
ei manuscrisul și m-au ajutat în continuare cu comentarii și îndemnuri.
Nora mea, Maria Palma Castillon, a fost mereu gata să facă cercetări pentru mine și
pentru acest lucru îi, mulțumesc. Mulțumiri și pentru Centre de Promocio de la Cultura
Popular i Tradicional Catalana în Barcelona, care a răspuns întrebărilor pe care ea le-a pus
în numele meu, despre sunetul clopotelor de biserică sau despre obiceiul de a angaja femei
care să plângă la înmormântare.
Roger Weiss, ginerele meu și expert tehnic, mi-a păstrat mereu calculatorul în stare de
funcționare și m-a ferit deseori de insucces și disperare. Îi mulțumesc pentru cunoștințele lui
și pentru promptitudinea cu care a răspuns la fiecare strigăt de ajutor al meu.
Îi mulțumesc agentului meu literar, Samuel Pinkus, pentru răbdarea și consilierea lui.
Toate persoanele menționate mai sus m-au ajutat; totuși această carte este a mea, iar
dacă are lipsuri și greșeli, sunt și acestea ale mele. Dăruiesc această poveste ecărui cititor,
cu simpatie și respect.
Noah Gordon
Brookline, Massachusetts
11 iulie 2007
 Postfața autorului

Nu am trăit niciodată la o podgorie, așa ca Josep Álvarez din acest roman, dar soția mea
și cu mine am avut timp de douăzeci de ani o fermă într-un sat fascinant a at într-o zonă
de deal din vestul ținutului Massachusetts. Proprietarii de acolo se ocupau cu industria
laptelui și în loc să facă vin cultivau exclusiv porumb, dar când m-am apucat să scriu despre
viața dintr-un sat spaniol, am constatat că experiența mea din sătucul american s-a
transferat foarte bine asupra podgoriei europene.
Lorraine și cu mine nu mai eram chiar tineri când am descoperit viața la țară. Până și cel
mai mic dintre copiii noștri părăsise casa pentru a se muta la periferie și frecventa acum
universitatea. Deci ne-am cumpărat pământ pe dealuri. Consta dintr-un areal care ar
denumit de cercetătorii științelor naturii un peisaj combinat, pentru că acolo se întâlneau
diferite forme de relief: pajiști, teren de agricultură, zone mlăștinoase, pădure și un pârâu
rece ca gheața plin de păstrăvi, pe nume Bear River. Peisaj combinat se numește un ținut
pe care se află o paletă largă de forme de viață și terenul nostru nu făcea excepție.
Nu am făcut decât foarte puține schimbări și chiar și pe acestea după o lungă chibzuință
și multe discuții. În timpul formalităților de vânzare țăranul care ne-a vândut pământul a
fost de părere că trebuia să transformăm un lan de porumb într-o pășune, unde urma să
tăiem iarba de două ori pe an și să o facem fân. Ne-am construit casa la marginea unei
pajiști din fața unei pădurici. Am transformat un colț al pajiștii într-o livadă cu treizeci de
feluri de pomi fructiferi și am mai plasat încă cinci pomi fructiferi în apropierea casei și a
grădinii de legume. Ne-am hotărât să nu ținem animale. Pe pășunea jilavă am plantat cu
Lorraine cam o mie de puieți de conifere, iar într-o zonă mlăștinoasă patru zade, care mă
bucurau în fiecare toamnă cu frunzișul lor galben strălucitor.
Cea mai mare parte a pământului nostru era alcătuită din pădure. Am repus în funcțiune
o potecă năpădită de bălării, lungă cam de jumătate de milă, care ducea de-a lungul unui
râuleț șerpuitor și pe care am îndreptat-o spre casă. Castorii construiseră stăvilare, așa că
luaseră ință pârâiașe care alimentau o baltă generoasă. În spatele unui paravan de crengi
am așezat un scaun de plastic de pe care cu ajutorul unui binoclu puteam urmări nu numai
castorii, ci și două mari broaște țestoase de apă mâncăcioase. În scaunul de plastic trebuie
să fost niște droburi de sare, pentru că deseori îl găseam răsturnat și cu noi urme de
mușcături.
Mă bucuram să urmăresc balta, dar nu era locul meu preferat de observație. Acesta se
găsea de fapt în mijloc în Bear River: o piatră plată acoperită de nuiele sub o proeminență
a unei stânci. Chiar alături, prăbușit în râu era un arțar care smulsese jumătate de povârniș.
Un bazin adânc se formase în fața trunchiului de copac; încurcătura lui de crengi și rădăcini
atrăgea păstrăvii și primăvara era întotdeauna o piedică pentru somoni.
La marginea proeminenței de stâncă, în partea stângă a arțarului așezasem pe două
pietre o bucată din trunchiul de copac. Timp de optsprezece ani am stat cât de des puteam
pe această băncuță și pe urmașele ei. Iarna banca dispărea sub un strat gros de zăpadă, dar
cu toate acestea mă duceam mereu acolo cu bocanci sau schiuri. Ajuns acolo, mă sprijineam
în bețele de schiuri și ascultam râul, care bolborosea sub gheață într-o limbă străină.
Primăvara se lăsa mult așteptată pe dealuri. Într-o vâlcea din apropierea băncii mele
preferate se mai a a zăpadă încă mult timp după ce pădurea strălucea de verdele proaspăt
și râul, um at de rouă, vuia sălbatic. Și în căldura dogoritoare a verii din Berkshire Hills mi-
am lăsat de atâtea ori corpul încălzit îmbrățișat de apele lui reci. Chiar și atunci când
toamna venea fără ploaie, vântul foșnea printre crengile nenumărate și îi scutura tare,
neodihnit frunzișul.
Nu am văzut niciodată porci mistreți ca Josep din cartea mea, dar în decursul anilor am
avut ocazia să văd alte animale: un urs, care în căutare de hrană pășea domol de-a lungul
celuilalt mal; o viperă, într-adevăr inofensivă, dar atât de uriașă încât m-a înfricoșat mai
tare decât Moș Martin; nenumărați curcani și rațe sălbatice; un cerb fornăitor, în călduri, cu
coadă albă și coarne tot atât de rami cate precum crengile bătrânului meu copac; stârci
albaștri mari, ale căror cuiburi încoronau chiar locul de ruptură al copacului prăbușit; trei
vidre care vânau în apă una în spatele alteia, atât de aproape încât arătau ca un șarpe
gras; iepuri; veverițe care făceau gimnastică printre ramuri; un cârd de corbi care se
coalizaseră împotriva unei bufnițe nefericite, ce și-a întins prompt aripile și a luat-o la
sănătoasa.
Uneori am speriat animalele, dar de cele mai multe ori n-am provocat niciun necaz,
pentru că mereu am încercat să mă contopesc cu peisajul.
Dar nimic nu durează la nesfârșit. Lorraine și cu mine am vândut într-o zi pământul și
ne-am mutat.
Nu știu cui îi aparține acum, dar nici nu contează.
După moartea mea, dacă vreți să mă vizitați, mergeți pe cărare de-a lungul râului,
căutați cu privirea piatra plată de sub proeminența stâncii; imediat în spate începe pădurea
și poate a mai rămas ceva din copacul din apă.
Nu e greu de găsit.
Noah Gordon
Massachusetts
Vara, 2009
 Cuprins

PARTEA ÎNTÂI

ÎNAPOI ACASĂ
PLACA
CURĂȚAREA CUIBULUI
SFÂNTA FECIOARELOR
O CHESTIUNE ÎNTRE FRAȚI
O EXCURSIE LA BARCELONA
VECINII
O ORGANIZAȚIE SOCIALĂ

PARTEA A DOUA

BĂRBATUL
ORDINE CIUDATE
MUSAFIRII
JAFUL
ARME
MĂRIREA RAZEI DE ACȚIUNE
SERGENTUL
ORDINE
NOUĂ ÎNTR-UN TREN
SPIONUL

PARTEA A TREIA

MERSUL PRIN ZĂPADĂ

VEȘTI
DESPĂRȚIRE
SINGUR
DRUMEȚIE
TOVARĂȘI DE CĂLĂTORIE
UN STRĂIN ÎNTR-O ȚARĂ ÎNDEPĂRTATĂ

PARTEA A PATRA

BUTUCI DE VIȚĂ PICTAȚI

IARNA
GĂTITUL
 CATÂRUL
O BĂTAIE ÎN UȘĂ
DATORII VECHI
INTRUSUL
CRĂPĂTURI
LEMN
SCHIMBĂRI
O DISCUȚIE CU QUIM
PAȘI DE TRANZIȚIE
STRÂNGEREA RECOLTEI
GREUTĂȚI
CE ȘTIA PORCUL

PARTEA A CINCEA

SĂPATUL
SCHIMBUL
SETE
TURNURI
BUTUCI DE VIȚĂ
ÎNGHIȚITURI MICI
CA UN FRATE
VIZITA
O EXCURSIE LA TÂRG
O HOTĂRÂRE
PLANURI
O ÎNTRECERE ÎN SITGES
DATORIA LUI JOSEP
O DISCUȚIE CU NIVALDO
UNIREA
SCHIMBĂRI
MIRUNGEREA
TESTAMENTUL
VORBIT ȘI ASCULTAT
GUARDIA CIVIL
MONSIEUR
CEARTA

OBSERVAȚII ȘI MULȚUMIRI

POSTFAȚA AUTORULUI