Ulrich Plenzdorf - Noile Suferinţe Ale Tânărului W

într-un interviu televizat, ULRICH PLENZDORF (n.
26 octombrie 1934, în Berlin) mărturiseşte că a scris

întotdeauna ceea ce se aştepta cel mai puţin de la el. într-adevăr, în 1972, când Noile suferinţe ale tânărului W. se
joacă pe scenă în Berlinul de Est, Plenzdorf putea fi socotit un comunist convins, născut într-o modestă familie
de muncitori, şi ei comunişti convinşi. Or, personajul principal al piesei, Edgar Wibeau, este întruchiparea
rebelului, a celui care se opune instinctiv lipsei de libertate din sistemul în care trăieşte. Fuge de-acasă, ascultă
rock şi jazz, poartă blugi şi plete. Probabil că un an mai târziu, în 1973, publicarea cărţii, care a întâmpinat
oricum mari dificultăţi, nu s-ar fi făcut dacă Plenzdorf n-ar fi avut un trecut roşu. Tânărul W. - a cărui poveste
există în trei ipostaze (carte, piesă de teatru, film) - a avut un succes imediat şi răsunător şi a influenţat tineretul
atât din estul, cât şi din vestul Germaniei. Cartea a fost tradusă în peste 30 de limbi, iar piesa s-a jucat pe o
mulţime de scene, inclusiv la Bucureşti, la Teatrul Bulandra. Plenzdorf a scris proză, scenarii, dramaturgie. A fost
obligat să fie, până la cei peste 70 de ani ai săi, un „tânăr W.".
Traducătorul, ANDREI ANASTASESCU, este redactor de carte. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi
Străine a Universităţii din Bucureşti (secţia germană-neerlan-deză). A fost colaborator la Radio România Interna-
ţional, unde a realizat, în limba germană, emisiuni despre literatura română contemporană. în prezent, urmează
cursuri de masterat în traducerea textului literar la Universitatea din Bucureşti. Aceasta este prima sa traducere.
ULRICH PLENZDORF
NOILE SUFERINŢE ALE TÂNĂRULUI W.
Traducere din germană de ANDREI ANASTASESCU
HUMANITAS
BUCUREŞTI
*î[3Biii^^tti*iâi*i
Colecţie îngrijită de IOANA PÂRVULESCU
Coperta colecţiei
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
Descrierea CIF a Bibliotecii Naţionale a României PLENZDORF, ULRICH
Noile suferinţe ale tânărului W. /Ulrich Plenzdorf; trad.: Andrei Anastasescu. - Bucureşti: Humanitas, 2006
ISBN (10) 973-50-1262-6; ISBN (13) 978-973-50-1262-5
I. Anastasescu, Andrei (trad.) 821.112.2-31=135.1
ULRICH PLENZDORF
DIE NEUEN LEIDEN DES JUNGEN W.
First published in 1973 by Hinstorff Verlag Rostock
© Suhrkamp Verlag Frankfurt am Main 1973
Romanian edition published by arrangement with
Agenţia Literară SUN
© HUMANITAS, 2006, pentru prezenta versiune românească
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1,013701 Bucureşti, România
tel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24
www.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,
fax 021/313 50 35, C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas.ro
ISBN (10) 973-50-1262-6 ISBN (13) 978-973-50-1262-5
Notiţă în Berliner Zeitung din 26 decembrie:
In seara zilei de 24 decembrie tânărul Edgar W. a fost găsit în stare critică în chioşcul unei grădini din colonia1
Paradies II a cartierului Lichtenberg. Din cercetările efectuate de poliţia populară2 reiese că Edgar W. locuia de
mai multă vreme neînregistrat în respectivul chioşc — care fusese programat pentru demolare — şi că, în timpul
unor lucrări manuale neglijente, a folosit în mod neadecvat curentul electric.
1 Grădini de zarzavaturi aflate la marginea unor oraşe în care se află câte un chioşc locuibil (n.tr.).
2 Denumirea întreagă: Deutsche Volkspolizei „Poliţia Populară Germană" (D.V.P.), înfiinţată în anul 1945 în
zona de ocupaţie sovietică (viitoarea R.D.G.) (n. ed. germ.).
.,,.»*t i
Ulrich Plenzdorf
Anunţ în Berliner Zeitung din 30 decembrie:
La 24 decembrie un accident pune capăt vieţii tânărului nostru coleg
Edgar Wibeau
Avea atâtea planuri de viitor! V.E.B.1 W.I.K.2 Berlin A.G.L.3 Director F.D.J.4
Anunţuri în ziarul Volkswacht (Frankfurt pe Oder) din 31 decembrie:
în mod cu totul neaşteptat, un tragic accident a curmat viaţa nepreţuitului nostru prieten al tineretului5,
Edgar Wibeau.
1 Volkseigener Betrieb, „întreprindere socialistă, bun al întregului popor" (în fosta R.D.G.) {n.tr.).
2 Wohnungsinstandsetzungskombinat, „combinat specializat în amenajarea locuinţelor" (în fosta
R.D.G.) (n.tr.)-
3 Abteilungsgewerkschafsleitung, „comitetul de conducere a sindicatului unei secţii" (în fosta R.D.G.) (n. tr.).
4 Freie Deutsche Jugend, „Tineretul Liber German" (în fosta R.D.G.) {n.tr.).
5 în germ. Jugendfreund: formulă de adresare oficială folosită pentru membrii Tineretului Liber German (n. ed.
germ.).
Noile suferinţe ale tânărului W.
V.E.B. (K.)1 Hidraulica Mittenberg, Şcoala profesională Director F.D.J.
în mod încă inexplicabil pentru mine, scumpul meu fiu
Edgar Wibeau
şi-a pierdut viaţa în urma unui tragic accident.
Else Wibeau
1 Volkseigener Betrieb (Kombinat), „întreprindere socialistă (combinat)" (n. ed. germ.).
";,/;*r* wt'y^
— Când l-ai văzut ultima oară?
— în septembrie. La sfârşitul lui septembrie, în seara de dinaintea plecării.
— Nu te-ai gândit niciodată să-1 dai în urmărire?
— N-oi fi tu cel care să-mi facă mie reproşuri! Un om care ani de-a rândul nu s-a ocupat de fiu-său decât prin
cărţi poştale!
— Scuză-mă! Dar n-a fost asta oare chiar dorinţa ta... ţinând cont de stilul meu de viaţă?!
— Iarăşi vechea ta ironie! Că nu m-am dus la poliţie a fost poate singurul lucru bun pe care l-am făcut. La urma
urmei, tot o greşeală. în primul rând, eu terminasem cu el dinainte. M-a pus într-o situaţie imposibilă
:îsii
Ulrich Plenzdorf
şi la şcoala profesională, şi la uzină. Băiatul directoarei, cel mai bun ucenic de pân-atunci, media 9,90, se
dovedeşte a fi un derbedeu! Lasă baltă şcoala, fuge de-acasă! Păi, cum...? La scurt timp după asta au început să
sosească periodic veşti de la el. Nu eu le-am primit. Nici vorbă. Le-a primit Willi, amicul lui. Pe casetă. Texte
ciudate. Umflate rău. Pân' la urmă, Willi ăsta m-a lăsat să le-ascult, povestea îl cam speriase şi pe el. La-nceput
n-a vrut să-mi spună unde era Edgar, adică în Berlin. Casetele te lăsau oricum în ceaţă. în orice caz, reieşea din
ele că Edgar e sănătos, ba chiar că munceşte, nu umblă hai-hui. Mai târziu a apărut şi o fată, de care apoi s-a
despărţit. Cică s-ar fi măritat! Cât timp l-am avut aici, lângă mine, n-a avut treabă cu fetele. Da', oricum, nu era
un caz pentru poliţie!
Stai, stai aşa! Astea-s numai baliverne, normal. Am avut de-a face cu fetele, cum să nu! Prima dată la paişpe ani.
Doar pot s-o spun
10
acuma. Auzisem eu tot felul de chestii/ da' nimic precis. Am vrut să ştiu şi eu odat£ exact — aşa eram eu. O
chema Sylvia. Era cu vreo trei ani mai mare ca mine. Mi-au trebuit fix şaij' de minute ca s-o agăţ. Eu zic c-a fost
un timp bun pentru vârsta mea, şi dacă te gândeşti că n-aveam încă farmecul de astăzi şi nici bărbia atât de bine
conturată. .. Nu că mă dau mare, da' n-aş vrea să vă faceţi o imagine greşită despre mine. La un an după asta,
maică-mea a-nceput să-mi facă educaţie sexuală. S-a strofocat rău. Aş fi putut să fac mişto de situaţie, da' am stat
în banca mea ca un fraier. Şi ere' c-a fost o mare prostie.
— Cum adică s-a dovedit a fi un derbedeu?!
— I-a rupt maistrului un deget de la picior.
— Un deget de la picior?
— I-a aruncat pe picior o placă de fier de-aia grea, o placă de fundaţie. Am rămas trăsnită. Cum să zic...
— Aşa, din senin?
— N-am fost de faţă, colegul Flem-ming — ăsta-i maistrul, un maistru
11
Ulrich Plenzdorf
bătrân şi cu experienţă, om de-ncre-dere — mi-a povestit ce s-a-ntâmplat: cică într-o dimineaţă împarte piesele-n
atelier, adică plăcile-astea de fundaţie care trebuie pilite. Ucenicii încep să pilească. Şi când Flemming face mă-
surătorile înc-o dată, vede că Willi, vecinul lui Edgar, are deja o placă terminată; da' n-a făcut-o el, placa e scoasă
din automat. Sigur că plăcile se fabrică şi automat în procesul de producţie. Băiatul a făcut rost de-o placă de-
asta ş-acuma i-o arată lui Flemming. Evident, placa e lucrată la milimetru. Maistrul îi spune: „E luată din
automat." Willi: „Din care-au-tomat?" Flemming: „Automatul din hala 2." Willi: „Da? E vreun automat acolo?
Păi, eu de unde să ştiu, maistre? Noi am fost ultima oară-n hală când ne-am început ucenicia şi-atunci am zis că
astea-s clocitoare." Ei bine, pentru Edgar ăsta a fost declicul; totul fusese plănuit dinainte, normal: „Bun... Să
presupunem că acolo se află un automat. Se poate. Da' atunci
12
te-ntrebi: de ce tre' să ne mai chinuim atâta cu pilitul plăcilor? Şi încă în anul trei."
Da, aşa am zis. E-adevărat. Da' fără să mă gândesc prea mult. Iar de plănuit nu plă-nuisem absolut nimic. Ştiam
ce-aveau de gând Willi şi ceilalţi, da', ca de obicei, n-am vrut să m-amestec.
— Flemming: „Ce v-am spus eu când aţi început pregătirea cu mine? V-am spus: «Aveţi aici o bucată de fier.
Când o să fiţi în stare să-mi faceţi ceas din ea, atunci n-o să mai aveţi ce-nvă-ţa de la mine. Nici mai devreme,
nici mai târziu de-atunci.»" Deviza lui, cum ar veni. Şi Edgar de colo: „Da' noi n-am vrut niciodată să ne facem
ceasornicari, nici măcar la-nceput."
De mult voiam să-i spun chestia asta Iu' Flemming: şi-anume că asta nu era doar deviza lui idioată, era şi
expresia atitudinii lui de Ev Mediu — perioada manufacturilor. Pân-atunci reuşisem mereu să m-abţin.
13
Ulrich Plenzdorf
— Imediat după asta Eduard i-a aruncat placa peste picior. Cu-atâta forţă, că i-a rupt un deget. Am înlemnit. La-
nceput nici n-am crezut.
Totul e-adevărat. Mai puţin două amănunte, în primul rând, n-am aruncat placa. De ce-aş fi făcut-o? Plăcile-astea
erau oricum destul de grele ca să rupă un afurisit de deget de la picior. A fost suficient să-i dau drumul din mână.
Ceea ce am şi făcut. Şi-n al doilea rând, nu i-am dat drumul imediat după asta: Flemming a spus mai întâi o pro-
poziţie scurtă, de fapt s-a burzuluit la mine: Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta de la tine, Wiebau!
Atunci mi-a sărit ţandăra. Am lăsat placa să cadă. Edgar Wiebau: cum sună...! In schimb — Edgar Wibeau...
Cine dracu' spune Nivau în loc de Niveau1? Cum să zic, la o adică, orice om are dreptul să i se pronunţe corect
numele. Dacă e unul căruia nu-i pasă de chestia asta — treaba lui. Da' mie chiar îmi pasă. Ani de zile a
1 „Nivel", în limba germană (se pronunţă ca în franceză [ni-vo:]) (n.tr.).
14
fost aşa. Maică-mea n-avea nimic împotrivă să i se spună Wiebau. Era de părere c-aşa s-a-ncetăţenit şi, oricum,
n-a murit ea din asta, ba dimpotrivă, tot ce-a realizat ea mai bun la uzină a realizat sub numele de Wiebau. Şi, ce
mai, de-atunci chiar ne cheamă Wiebau. Ce mare chestie cu Wibeau? Dac-ar fi Hitler sau Himmler! Ce nesimţi-
re! Da' aşa...? Wibeau e un nume vechi de hughenot. Ei, şi ce? Totuşi ăsta nu era un motiv să-i pun idiotului de
Flemming o afurisită de placă pe degetul de la picior. Asta chiar a fost o prostie. M-am prins imediat că de-acum
încolo nici dracu' n-o să mai vorbească de pregătirea profesională, toată lumea o să vorbească numai de placa şi
deget. Aşa mă lua pe mine uneori cu călduri şi ameţeală şi făceam lucruri pe care nici eu nu le-nţelegeam. Mi se
trăgea de la sângele de hughenot sau de la tensiunea arterială. Tensiunea arterelor de hughenot.
— Vrei să spui că pur şi simplu Edgar s-a temut de consecinţele faptei lui şi de-asta a fugit?
— Da. Altfel de ce?
15
.WU.il'
Ulrich Flenzdorf
Tre' să spun: nu prea mă-nnebuneau pe mine consecinţele-astea. „Ce are de zis prietenul tineretului Edgar
Wiebau (!) despre felul în care s-a purtat cu maistrul Flemming?" Fraţilor! Nici în ruptul capului n-aş fi putut să
debitez texte gen: Am înţeles..., In viitor voi..., îmi iau obligaţia fermă să... şi-aşa mai departe! Nu-mi plăcea
autocritica — mă refer la aia pe care ţi-o faci în public. Pe undeva, e umilitor. Nu ştiu dacă mă-nţele-ge careva.
Cre' că rumeni n-ar trebui să se-a-tingă de orgoliul oamenilor. La fel şi cu modelul ăsta. Oricând se găseşte câte
unul care vrea să ştie dacă ai un model şi care anume e ăla sau te pun să scrii câte trei compuneri pe săptămână
despre asta. Da, se poate, şi eu am unul, da' nu ies cu el la tarabă. Am scris odată: Marele meu model este Edgar
Wibeau. Vreau să devin ceea ce o să devină şi el. Nimic mai mult. Adică: am vrut să scriu aşa. Da' am lăsat-o
baltă pân' la urmă, fraţilor! Oricum, în cel mai bun caz n-aş fi luat notă pe compunere. Nici un prof n-a-ndrăznit
totuşi să-mi dea vreun trei, ceva.
— îţi mai aminteşti şi altceva? 16
— Te referi la certuri, nu? Nu ne-am certat niciodată. Ba da, odată s-a aruncat de furie pe scări în jos că n-am
vrut să-1 iau cu mine nu ştiu unde! Avea cinci ani, dacă asta te interesează. Da' totu-a fost, probabil, din vina
mea, nu?
Asta-i o mare tâmpenie! Nimeni nu-i vinovat aici în afar' de mine. Să reţinem: Edgar Wibeau a lăsat baltă
profesionala şi-a plecat de-acasă pentru că aşa plănuise el mai demult. în Berlin, a scos-o la capăt ca zugrav, s-a
distrat, a avut-o pe Charlotte şi mai-mai c-a făcut o mare invenţie pentru că aşa a vrut el\ E chiar aiurea c-am
mierlit-o atunci. Da'-n caz că asta poa' să-ncălzească pe careva — n-am simţit mare lucru. Cu 380 de volţi nu-i
de glumit, fraţilor! Totu-a mers foarte repede. Şi, oricum, regretele n-au trecere dincolo de mormânt. Aici ştim cu
toţii ce ne paşte: încetăm să existăm din momentul în care voi încetaţi să vă mai gândiţi la noi. Şansele mele sunt
cam pe sponci. Am fost prea tânăr.
— Numele meu e Wibeau.
17
Ulrich Plenzdorf
— încântat de cunoştinţă. Lindner, Willi.
Salute, Willi! Toată viaţa ai fost cel mai bun tovarăş al meu, aşa că fă-mi şi mie acuma o favoare. Nu-ncerca să-ţi
scormoneşti şi tu-n suflet sau mai ştiu eu unde după vreo vină. Fă şi tu un efort!
— Zici că există nişte casete cu vocea lui Edgar? Se poate face rost de ele? Adică pot să le-ascult şi eu? Dacă se
iveşte ocazia...?
— Da. Se poate.
înregistrările:
într-un cuvânt / wilhelm / am făcut o cunoştinţă / care mi-a aprins inima — un înger — şi totuşi nu sunt în stare /
să-ţi descriu / cât este de desăvârşită şi de ce e desăvârşită / e destul să-ţi spun / că mi-a cuprins tot sufletul —
stop
nu / nu mă amăgesc — citesc în ochii ei negri o simpatie adevărată faţă de mine şi de soarta mea — ea e sfântă
pentru mine — în faţa ei orice dorinţă amuţeşte — stop
18
aşadar / Wilhelm / a sosit logodnicul — din fericire, n-am fost acolo, ca să văd cum a fost primit — asta mi-ar fi
zdrobit inima — stop
se poartă frumos cu mine / şi cred / că asta se datorează mai mult Lottei / fiindcă în privinţa asta femeile sunt
isteţe şi au dreptate / dacă pot să ţină doi adoratori în bună înţelegere unul cu altul / e cu atât mai bine pentru ele /
oricât de rar s-ar întâmpla una ca asta — stop
ce noapte a fost — Wilhelm / acum pot înfrunta orice — n-am s-o mai văd — acuma stau şi răsviflu greu / încerc
să mă liniştesc / aştept dimineaţa / căci am poruncit ca în zorii zilei să vină caii
o prieteni / de ce oare fluviul geniului izbucneşte atât de rar / şi atât de rar se revarsă în valuri puternice şi vă
cutremură sufletul uimit — dragi prieteni / pe amândouă malurile locuiesc domnii liniştiţi / ale căror căsuţe /
straturi de lalele şi grădini de
19
^:..:.. . '
Ulrich Plenzdorf
zarzavat ar fi inundate şi nimicite / domnii care ştiu din timp să se apere cu diguri şi canale de primejdia ce-i
ameninţă în viitor
— toate acestea / Wilhelm / mă fac să amuţesc — mă întorc în mine însumi şi găsesc o lume — stop
de toate acestea sunteţi vinovaţi voi toţi / care mi-aţi bătut capul să mă bag la jug şi care mi-aţi cântat atâtea
despre activitate — activitate — mi-am înaintat demisia — comunică asta mamei într-un sirop oarecare1
— stop
— înţelegeţi?
— Nu. Nimic...
Păi, nici n-aveţi cum. Cre' că nimeni n-o să poată. Am luat chestia asta dintr-o fiţuică
1 Textele înregistrate de Edgar Wibeau aici şi de-a lungul întregului roman fac parte din Suferinţele tânărului
Werther de Goethe. în redarea lor, am folosit versiunea românească semnată de Al. Philippide (E.S.P.L.A.
Bucureşti, 1960). Am operat însă modificări similare celor din originalul german al Noilor suferinţe... (n.tr.).
veche sau dintr-o broşură. O broşură de la Reclam1. Nu mai ştiu nici măcar cum se numea. Pagina cu titlul,
dracu' s-o ia, s-a evaporat în afurisitul de veceu din chioşcul Iu' Willi. Toată chestia era scrisă-n stilul ăsta
imposibil.
— Mă gândesc uneori — un cod.
— Are prea mult sens ca să fie un cod. Dar nici inventat nu pare.
— Cu Ed nu ştiai niciodată. Ăsta inventa chestii şi mai şi. De exemplu, cântece-ntregi. Text şi melodie! Nu era
instrument la care să nu ştie să cânte după două zile. Sau, mă rog, dup-o săptămână. A construit maşini de calcul
din carton care merg şi-acum. Da'-n cea mai mare parte a timpului pictam amândoi.
— Edgar picta? Şi cum erau picturile?
— Numai pe coli A 2.
— Vreau să zic: ce motive folosea? Se poate recunoaşte vreun motiv?
1 Editura germană Philipp Reclam jun. (n.tr.).
21
msa'.•■::■ mm ::.;
ip
Ulrich Plenzdorf
— Imposibil. Le ţinea ascunse pe toate. Şi, oricum, „motive" nu e cuvântul potrivit. Noi pictam numai abstract.
Unul se numea Fizică. Altul: Chimie. Sau: Creierul unui matematician. Doar că maică-sa era-mpotri-vă. Lu' Ed îi
trebuie mai întâi o „meserie adevărată". Ed a fost destul de amărât din cauza asta, dacă vreţi să ştiţi. Da' cel mai
tare şi mai tare-1 sâcâia când se prindea că ea, maică-sa, a ascuns de el înc-o vedere de la bărbatul care-i dăduse
viaţă... adică de la taică-su... adică de la dumneavos-tră. Asta se-ntâmpla din când în când. Şi-atunci era tare
şucărit.
Asta aşa e. Treaba asta mă scârbea de fiecare dată. în definitiv, mai exista încă secretul corespondenţei sau cum
s-o chema, iar vederile erau evident pentru mine. Pentru dl Edgar Wibeau, bătrânul hughenot. Orice prostovan
putea să-şi dea seama că n-aveam voie să aflu nimic despre taică-meu, omul ăsta de nimic care trăgea la măsea şi
umbla veşnic după femei. Omul negru din Mitten-
22
berg. Cu picturile lui pe care nu le-nţelegea nimeni. De vină fiind, logic, numai picturile.
— Şi din cauza asta credeţi c-a plecat Edgar?
— Nu ştiu... In orice caz, ce vorbeşte lumea — că Ed ar fi plecat din cauza poveştii cu Flemming — e-o aiureală.
N-am înţeles nici eu exact de ce-a făcut asta. Ed n-avea probleme. Era primul la toate materiile, fără toceală. Şi,
oricum, el stătea tot timpul pe margine. Am mai avut noi destule probleme. Mulţi ziceau: băiatu' ma-mii.
Bine'nţeles, nu-n public. Ed era un tăuraş. Sau pur şi simplu se făcea că n-aude. De exemplu, atunci când cu
fustele mini. Femeile — cum să zic... — fetele din clasa noastră veneau mereu în atelier, la treabă, cu fuste de-
astea mini pe ele. Ca să le-arate maiştrilor nu-ş' ce. Deşi li se spusese de-o mie de ori că-i interzis. Pe noi, băieţii,
chestia asta ne-a dezgustat atât de tare, încât într-o dimineaţă am venit la muncă în fuste mini. Ce
23
Ulrich Plenzdorf
show a mai fost şi ăla! Ed nu s-a băgat. Probabil i s-a părut şi stupid.
Din păcate, eu n-aveam nimic împotriva fustelor scurte. Te scoli dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, din patul
tău mizerabil, vezi la fereastră prima femeie: ai şi trăit ceva. în rest, oricine poa' să se-mbrace cum vrea. Şi totuşi,
a fost tare faza. Ideea asta ar fi putut să-mi vină şi mie. Am stat pe margine doar ca să n-o supăr pe mama. Asta
chiar a fost o mare greşeală din partea mea: nu voiam niciodată s-o supăr. De fapt, mă obişnuisem să nu supăr pe
nimeni. în felul ăsta eşti nevoit să te laşi de orice distracţie. Şi la un moment dat ţi se face lehamite. Habar n-am
dacă mă-nţelege careva. Şi uite-aşa ajungem la tema: De ce-am fugit eu de-a-casă? Păi, simplu: m-am săturat să
fiu dovada ambulantă că un băiat poate fi crescut foarte bine şi fără tată. Pân' la urmă aşa trebuia să se-ntâmple.
într-o zi mi-a venit ideea creaţă că poate-ar fi ceva dacă m-aş curăţa aşa, deodată — vărsat negru, sau mai ştiu eu
ce. Adică ce-ar mai fi rămas din viaţa mea. Gândul ăsta nu mi-a mai dat pace de-atunci.
24

— Dacă mă-ntrebaţi pe mine: Ed a plecat fiindcă a vrut să se facă pictor. Asta a fost motivul. Partea proastă a
fost că l-au respins la Institutul de Arte Frumoase din Berlin.
— De ce?
— Ed a spus: Lipsit de talent. Lipsit de imaginaţie. A fost destul de şu-cărit.
Şi-ncă cum! Da' fapt e că operele mele alese nu făceau nici cât o ceapă degerată. De ce-am pictat noi toată
vremea-n stil abstract? C-am fost prea idiot ca să pictez şi eu, măcar o dată-n viaţă, ceva adevărat, pe care să-1
recunoşti, un nenorocit de câine, ceva acolo... Cre' că toată chestia cu pictura a fost o mare idioţenie din partea
mea. Totuşi n-a fost deloc rea faza aia când, plin de mine, dau buzna-n biroul profului ăla şi-i pun fără jenă pe
masă, foaie după foaie, operele mele alese.
Prima-ntrebare a fost: De cât timp faceţi asta?
Eu: Habar n-am. De mult.
Nici măcar nu m-am uitat la el.
25
Ulrich Plenzdorf
El: Ce meserie aveţi?
Eu: Din câte ştiu, nici una. De ce-aş avea?
Aici, cel puţin, ar fi trebuit să mă dea afară! Da' omul se ţinea tare. Nu se lăsa aşa, cu una, cu două.
El: Există cât de cât o ordine? Care-i capul şi care-i coada?
Se referea la expoziţia de pe masă.
Eu: Chestiile mai vechi sunt în dreapta.
Chestiile mai vechi! Fraţilor! Chiar mi-a ieşit bine. A fost o lovitură sub centură.
El: Câţi ani aveţi?
Tipul nu se lăsa deloc.
Am bâiguit: Nouăşpe.
Nu ştiu dacă m-a crezut.
El: Imaginaţie aveţi. De asta nu se-ndo-ieşte nimeni, absolut nimeni, iar desenul îl stăpâniţi de asemenea. Dacă
aţi avea o meserie, să zicem: desenator tehnic...
Am început să-mi strâng foile.
El: Pot să mă şi înşel. Lăsaţi-le câteva zile aici. E lucru ştiut că patru sau şase ochi văd mai bine decât doi.
Mi-am strâns foile. Implacabil. Nu se mai pomenise pân-atunci geniu mai ne'nţeles ca mine.
26
— Şi totuşi aţi rămas în Berlin?
— Ed da, eu nu. N-am putut. Da' eu l-am convins. Teoretic, a fost o idee bună. în definitiv, nu mai există nici un
oraş în afară de Berlin unde poţi să-ţi pierzi atât de bine urma şi să-ţi faci un nume. Cum să zic, eu nu i-am spus
chestii gen: „Rămâi aici!" şi-aşa. Nu puteai să te-apropii de Ed pe căi de-astea. Aveam o grădină cu un chioşc la
marginea Berlinului. Imediat după ce-am plecat din Berlin tai-că-meu a fost transferat acolo. N-am reuşit să
vindem chioşculeţul, cică acolo urmau să-nceapă rapid nişte lucrări de construcţie. Am păstrat cheia, pentru orice
eventualitate. Chioşcul ăsta era încă-n stare foarte bună. Aşa că ne-am uitat la el cu atenţie, iar eu am cârtit toată
vremea. Ba că nu mai are acoperiş. Ba că a ciordit unu' cuverturile de pe canapea. Mobila noastră veche era încă
înăuntru, cum se face de obicei. Plus c-o să fie demolat din cauza noilor construcţii. După asta, Ed s-a făcut din
ce în ce
27
i
Ulrich Plenzdorf
mai îndârjit. Şi-a despachetat lucrurile. Da' ce zic eu „lucruri"? Că-n afară de picturi n-avea nimic, doar hainele
de pe el. O scurtă peticită pe care şi-a însăilat-o singur cu sârmă de cupru şi blugii lui vechi.
Blugi, sigur că da! Păi, poate cineva să-şi imagineze o viaţă fără blugi? Blugii sunt cei mai nobili pantaloni din
lume. Pentru ei sunt gata să renunţ la toate cârpele sintetice din „Jumo"1, care parcă-s leşinate. Pentru blugi
puteam să renunţ în fond la orice, în afară poate de cel mai frumos lucru. Şi de muzică. Nu mă refer acum la nu-
ş' ce Hăndelsohn Bacholdy, ci la muzica adevărată, fraţilor. N-aveam nimic cu Bacholdy şi compania, da' nu pot
să spun că mă dădeau pe spate. Eu vorbesc de blugii adevăraţi, normal. Că există tone de flenduri care doar vor
să pară blugi adevăraţi. Decât aşa, mai bine te lipseşti cu totul de pantaloni. De
1 Jugendmode „moda tinereţii", numele unui lanţ de magazine din fosta R.D.G. cu îmbrăcăminte ceva mai
modernă (n.tr.).
exemplu, blugii adevăraţi n-au voie să aibă fermoar în faţă. De fapt, există un singur fel de blugi adevăraţi. Un
adevărat purtător de blugi ştie ce vreau să zic. Da' asta nu-nseamnă neapărat că oricine poartă blugi adevăraţi e
un adevărat purtător de blugi. Majoritatea nici nu ştiu ce-au pe ei. îmi venea să-mi dau palme când vedeam câte-
un tataie de-ăla de două-ş' cinci de ani cu blugi pe el. Unul care şi-a-ndesat coapsele dolofane-n blugi, pe care
dup-aia şi i-a strâns bine pe talie. Păi, asta e, că blugii-s pantaloni pentru şolduri, adică nişte pantaloni care-ţi
alunecă de pe şolduri dacă nu-s destul de strâmţi şi nu rămân sus din cauza rezistenţei de frecare. Pentru asta,
logic, n-ai voie să ai şoldurile grase şi cu atât mai puţin un cur mare, că altfel nu se-ncheie la brâu. Asta-i deja
prea mult pentru mintea unui tip de două-ş' cinci de ani. Ca şi cum cineva ar fi comunist după insignă, da' acasă
şi-ar bate nevasta. Cum să zic, blugii nu-s pantaloni, blugii sunt o atitudine. Chiar mă gândeam uneori că n-ar
trebui să treci de şapteşpe-optşpe ani. Că dup-aia începe sâcâiala cu meseria sau facultatea sau armata,
29
Ulrich Plenzdorf
şi adio, nu se mai poate vorbi cu nimeni. Eu cel puţin n-am cunoscut nici unul de-ăsta cu care să am ce vorbi.
Chestia e că atunci începi să te-mbraci în blugi care nu-ţi mai vin şi nu mai sunt de tine. O treabă nobilă e, iarăşi,
când cineva iese la pensie şi poartă blugi — cu burtă şi bretele. Asta-i iarăşi o treabă nobilă. Eu unul n-am cunos-
cut pe nimeni aşa, în afară de Zaremba. Zaremba era nobil. Ăsta putea să poarte blugi dac-avea chef şi n-ar fi
strâmbat nimeni din nas.
— Ed ar fi vrut chiar să rămân acolo. „Ne descurcăm noi!" a zis. Da' chestia asta n-a fost plănuită, iar eu oricum
n-am fost în stare să rămân. Ed a reuşit, eu nu. De vrut, am vrut eu, da' n-am fost în stare. Dup-aia Ed a mai spus:
„Acasă spune-le că trăiesc. Şi cu asta basta." A fost ultimul lucru pe care l-am auzit de la el. Dup-aia m-am
întors.
Eşti O.K., Willi. Poţi să rămâi aşa. Eşti băiat de treabă. Sunt mulţumit de tine. Dac-aş fi
30
lăsat testament, te-aş fi numit singurul meu moştenitor. Poate că te-am subapreciat mereu. Felu-n care m-ai
convins să rămân în chioşc a fost în regulă. Doar că n-am fost sincer când ţi-am zis să rămâi acolo. Cum să zic,
am fost sincer. Ne-am fi descurcat bine împreună. Da' nu pe bune, zău că nu. Dacă un om n-a fost în viaţa lui cu-
adevărat singur şi brusc i se iveşte o ocazie din asta, probabil că n-o să fie sincer de tot. Sper că nr ţi-ai dat
seama. Dacă da, uită! După ce-ai plecat tu, m-a cuprins o stare complet dementă. Mai întâi am vrut pur şi simplu
să mă culc, aşa, automat. îmi venise şi mie rândul, în sfârşit, începeam şi eu să mă prind că de-acum încolo
puteam să fac ce-mi place. Că nimeni n-o să mă mai bată la cap. Că nu mai trebuia nici măcar să mă spăl pe
mâini înainte de masă dacă n-aveam chef. De mâncat, ar fi trebuit totuşi să mănânc, da' nu mi-era chiar atât de
foame. Aşa că mai întâi mi-am împrăştiat toate boarfele şi vechiturile pe unde-am putut şi cât mai haotic.
Şosetele pe masă. Ăsta a fost capul de afiş. După care am luat microfonu-n mână,
31
mi; 'V
Ulrich Plenzdorf
am dat drumul la casetofon şi mi-am început una din emisiunile mele private: Doamnelor şi domnilor! Fraţi şi
surori! Drepţi şi nedrepţi! Relaxaţi-vă! Trimiteţi-i la film pe fraţii voştri mai mici! încuiaţi-vă părinţii în
sufragerie! La microfon e din nou Eddie al vostru, imperturbabilul...
Mi-am început Bluejeans Song-u\, pe ca-re-1 făcusem cu trei ani în urmă şi care an de an era tot mai bun.
Oh, Bluejeans White Jeans? — No Black Jeans? — No Bine Jeans, oh Oh, Bluejeans, yeah
Oh, Bluejeans Old Jeans? — No New Jeans? — No Blue Jeans, oh Oh, Bluejeans, yeah
Poate reuşeşte careva să-şi imagineze. To-tu-n sownd-ul ăsta atât de puternic, în stilul lui, mai precis. Unii-s de
părere că el a mu-
32
rit. Nimic mai fals. Satchmo1 n-are cum să moară pentru că jazzul nu moare. Cre' că niciodată nu ştiusem atât de
bine song-u\ ăsta. După care m-am simţit ca Robinson Crusoe şi Satchmo deodată. Robinson Satchmo. Ca un
idiot ce eram, mi-am prins cu pioneze pe pereţi operele alese. Măcar aşa, oricui i-ar fi picat pe loc fisa: aici lo-
cuieşte Edgar Wibeau, geniul ne'nţeles. Poate că eram eu idiot, fraţilor! Da' chiar eram căpiat de fericire. Nu
ştiam ce să fac mai întâi. Ce voiam era de fapt să mă duc imediat în oraş, să văd şi eu cu ce se mănâncă Berlinul,
cu viaţa de noapte şi toate cele, şi dup-aia să merg şi la Muzeul Hughenoţi-lor. Păi, parc-am mai zis o dată că eu
am fost hughenot, din partea Iu' taică-meu. Eram sigur c-o să găsesc în Berlin indicii despre familia Wibeau. Cre'
că muream să-i ştiu de viţă nobilă, idiotul de mine. Edgar de Wibeau sau aşa ceva. Da' mi-am zis că la ora
1 Porecla şi pseudonimul interpretului american de jazz Louis Armstrong (1900-1971) (n. ed. germ.).
33
Ulrich Plertzdorf
aia sigur nu mai era deschis nici un muzeu. Plus că nu ştiam unde e muzeul.
M-am analizat puţin şi am tras concluzia că de fapt aveam chef să citesc, şi asta cel puţin pân' la ziuă. După care
voiam să dorm pân' la prânz şi-apoi să văd şi eu ca-re-i treaba cu Berlinul. De fapt aşa voiam să fac mereu: să
dorm pân' la prânz şi dup-aia să trăiesc pân' la miezul nopţii. Şi-aşa cât am trăit nu m-am trezit eu niciodată ca
lumea înainte de prânz. Problema mea era una şi bună: n-aveam iarbă. Sper să nu-i treacă prin cap cuiva că
vorbesc de opiu şi haşiş. N-am avut nici o treabă cu haşişul. E drept că nici nu ştiam cum arată. Da', idiot cum
eram, dac-aş fi pus laba pe haşiş, ere' c-aş fi comis idioţenia să-ncerc şi eu un pic. Din pură curiozitate. Pe
vremuri eu şi cu Old Willi am adunat timp de-o juma' de an coji de banane şi le-am pus la uscat. Cică astea-s
aproape ca haşişul. în afară de faptul că mi s-a astupat gâtul de scuipat lipicios, n-am simţit nimica. Ne-am culcat
pe covor, am dat drumul la casetofon şi-am tras din cojile-alea. Când am văzut eu că nu se-ntâmplă nimic, am
început să-mi dau
34
ochii peste cap, să rânjesc ca-n extaz şi s-o iau rău pe arătură, de parc-aş fi fost pe bune high. Când m-a văzut
Old Willi aşa, a-ncer-cat şi el, da'-s convins că nici el n-a simţit mai mult ca mine. Oricum, nu m-am mai întors
niciodată la iarba de banane şi la porcării de-astea, de fapt la nici un fel de iarbă. Ce vreau eu să spun e că n-
aveam iarbă de citit. Doar nu vă imaginaţi că mi-am luat cărţi după mine. Nici măcar cărţile mele preferate. M-
am gândit să nu car după mine lucruri de dinainte. în plus, ştiam aproape pe de rost cărţile-astea. Părerea mea
despre cărţi era: nici un om nu poa' să citească toate cărţile, nici măcar pe-alea foarte bune. Aşa că m-am
concentrat pe două. Oricum, eu ere' că-n orice carte sunt aproape toate cărţile. Nu ştiu dacă mă-nţelege careva.
Cum să zic, un om tre' să citească vreo câteva mii de cărţi ca să poa' să scrie şi el una. Eu unul sunt convins de
asta. Să zicem: trei mii. Şi fiecare din ele e scrisă de unul care-a citit şi el trei mii. Nimeni nu ştie câte cărţi
există. Da' numai din calculul ăsta simplu ies j'de miliarde înmulţite cu doi. Mi s-a părut că-s destule. Cele două
preferate de
35
Ulrich Plenzdorf
mine erau: Robinson Crusoe. Poate-o să râ-deţi. în viaţa mea n-aş fi recunoscut chestia asta. Ailaltă era de
Salinger ăla. Am pus laba pe ea din pură-ntâmplare. Nimeni n-au-zise de ea. Vreau să zic: nimeni nu mi-a reco-
mandat-o sau nu-ş' ce. Cu-atât mai bine. Că altfel nici nu m-atingeam de ea. N-am avut decât experienţe nasoale
cu cărţi recomandate. Idiot şi ţicnit cum eram, mi se părea stupidă orice carte recomandată, chiar dacă era bună.
Oricum, mă albesc şi-acuma la faţă la gândul că poate nu mi-ar fi căzut niciodată-n mână cartea asta. Salinger ăs-
ta-i băiat nobil. Cum se târâie el prin New Yorkul ăsta plouat şi nu poa' să se ducă acasă pentru că a fugit de la
şcoala asta, de unde şi-aşa voiau să-1 exmatriculeze — chestia asta m-a cutremurat rău de tot. Dac-aş fi ştiut ce
adresă avea, i-aş fi scris să treacă pe la noi. Tre' să fi fost de-aceeaşi vârstă cu mine. Sigur, în comparaţie cu New
Yorkul, Mittenberg nu-i decât un cătun ca vai de el, da' măcar la noi s-ar fi putut odihni ca lumea. întâi şi-ntâi îl
vindecam noi de prostiile lui de probleme sexuale. Ăsta-i probabil singurul lucru pe care nu
36
, -N
l-am înţeles niciodată la Salinger. Poate că lucrurile-s mai simple pentru cineva care n-a avut niciodată probleme
sexuale. Dacă are vreunul necazuri de-astea, să m-asculte pe mine: tre' să-şi facă prietenă. Asta-i singura soluţie.
Nu una oarecare, să ne-nţe-legem. Asta pentru nimic în lume. Uite, de exemplu, dacă vezi una care râde de-ace-
leaşi lucruri ca tine. Ăsta-i un indiciu de când lumea, fraţilor! I-aş fi arătat Iu' Salinger cel puţin două care-ar fi
râs de-aceleaşi lucruri ca el. Şi dacă nu, le făceam noi să râdă.
Dac-aveam chef, puteam să mă sui în pat şi să citesc la rece toată cartea asta sau pe Crusoe. Cum să zic: puteam
să le citesc şi-n cap. Asta era metoda mea acasă, dacă voiam să nu-i fac iarăşi vreo supărare unei anumite
doamne Wibeau. Da' la urma urmei nu mai aveam eu grija asta. Am început să scotocesc prin chioşcul Iu' Willi
sperând să găsesc ceva de citit. Ce porcărie! Se vede treaba că babacii lui începuseră s-o ducă bine. Băgaseră la
mobilă veche ca-ntr-un apartament de patru camere. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Da' nu tu o hârţoagă de carte, o
37
Ulrich Plenzdorf
pagină de ziar, acolo. Nimic de hârtie. Nici măcar în chichineaţa aia de bucătărie. Amenajare completă da' nici o
carte. Pesemne că babacii Iu' Willi ţineau de nu mai puteau la cărţile lor. în clipa aia mi s-a făcut puţin rău.
Grădina era întunecoasă ca o vizuină. Bine că nu mi-am spart căpăţâna de pompă şi de pomii de-acolo până să
găsesc latrina. La-nceput n-am vrut decât să schimb uleiul, da' ca de obicei zvonul mi s-a răspândit în toate
maţele. Asta era boală curată la mine. Niciodată-n viaţă n-am putut să despart cele două treburi. De fiecare dată
când schimbam uleiul făceam şi câte-un ceas, asta era regulă. Şi nici o hârtie, fraţilor! M-am învârtit ca un nebun
prin closet. Şi-aşa dau de cartea sau broşura asta celebră. Nu vedeam nimic de-ntuneric. Mai întâi am sacrificat
coperta, dup-aia pagina cu titlul şi dup-aia ultimele pagini unde, cum se ştie, e postfaţa, pe care oricum n-o
citeşte nici dracu'. La lumină, constat că, într-adevăr, lucrasem la perfecţie. înainte, introduc totuşi un moment de
reculegere. Ce mai, scăpăm de ultima rămăşiţă de Mdtten-berg. După două pagini am aruncat pasărea
38
cât colo. Fraţilor, nici dracu' nu putea să citească aşa ceva. Peste cinci minute o iau din nou de aripi. Ori citeam
pân' la ziuă, ori nu mai citeam deloc. Aşa eram eu. Peste trei ore terminasem.
Nu, nu... Nu m-a călcat pe nervi, da' deloc... Tipul din carte, Werther ăsta — c-a-şa-1 chema —, se sinucide la
sfârşit. Par şi simplu dă ortu' popii. îşi face gaură de glonţ în scăfârlie că nu poa' s-o aibă pe femeia dorită — şi se
compătimeşte îngrozitor din cauza asta. Dacă n-ar fi fost complet idiot, şi-ar fi dat şi el seama că ea — Charlotte
asta — aştepta un singur lucru de la el: să facă ceva. Cum să zic, dacă-s singur în cameră c-o femeie şi ştiu că nu
intră nimeni peste noi în următoarea juma' de oră sau aşa — atunci, fraţilor, fac tot posibilul. Poate m-aleg cu
două-trei scatoalce: şi ce dacă? Tot e mai bine decât să ratezi ocazia. Plus că doar în două din zece cazuri pri-
meşti scatoalcele. Treabă ştiută. Iar Werther ăsta a fost de-o mie de ori singur cu ea. încă de-atunci, în parcul ăla.
Şi el ce face? Se uită liniştit la ea cum se mărită. După care-şi face felul. Ce să mai faci cu unul ca ăsta...
39
Ulrich Plenzdorf
Doar de femeie mi-a părut rău de-ade-văratelea. Acum stătea cu soţul ei, hârţogarul ăla căcăcios. Măcar la asta ar
fi trebuit să se gândească Werther. Şi-apoi: să presupunem că de femeia aia chiar nu se putea apropia nimeni. Păi
ce, ăsta era motiv să se ciuru-iască? Avea şi cal! în locul lui, o tuleam direct în pădure. Pe-atunci erau încă des-
tule păduri. Iar tovarăşi şi-ar fi găsit o groază — pun pariu! De exemplu — cum îi zice? — Thomas Muntzer1.
Nimic nu e real. Numai aiureli. Ce să mai vorbim de stil: inimă, suflet, fericire şi lacrimi cât cuprinde. Nu prea-
mi vine mie să cred c-a vorbit cineva aşa vreodată — nici măcar acum trei secole. Toată ciudăţenia asta era
făcută numai din scrisori pe care insuportabilul de Werther le trimite unui amic de-acasă. Dă, chipurile,
impresia de foarte original sau autentic. Ăla care-a scris-o ar trebui să citească odată Salingerul meu. Ăsta-i
adevărat, fraţilor!
1 Thomas Muntzer (cea 1490-1525): reformator german, contemporan cu Luther {n. ed. germ).
40
Vă sfătuiesc sincer să-1 citiţi dacă vă cade cumva-n mână. Dacă vedeţi la cineva obiectul, puneţi laba pe el fără
să mai staţi pe gânduri şi nu-1 daţi înapoi! Luaţi-1 cu-mprumut — şi luat să fie! Spuneţi pur şi simplu că l-aţi
pierdut. Costă cinci mărci. Mare scofală... Şi nu vă lăsaţi, de exemplu, înşelaţi de titlu. Nu te dă pe spate, poate-i
prost tradus — ce mai contează? Sau uitaţi-vă la film. Adică, nu ştiu exact dacă s-a făcut vreun film. Mi s-a-
ntâmplat acelaşi lucru ca la Robinson. Vedeam totul foarte clar în faţa ochilor, fiecare imagine. Nu ştiu da-că-
nţelege careva cum vine asta. Citeşti şi vezi totul foarte clar în faţa ochilor, de parc-ai fi văzut filmul înainte,
după care afli că nu există nici un film. Da' dacă-ntr-ade-văr nu s-a făcut film după Salinger, sfătuiesc pe orice
regizor să facă unul. Succesul e asigurat. Sincer, nu ştiu dacă m-aş fi dus. Cre' că mi-ar fi ţâţâit fundul de teamă
c-o să-mi strice propriul meu film. Oricum, n-am fost eu în timpul vieţii cine ştie ce fan al filmelor. Dacă nu
băgau Chaplin sau aşa ceva — fil-mele-astea agitate, pline de meloane, în care curcanii, cu idioatele lor de
coifuri tropicale
41
Ulrich Plenzdorf
pe cap, iau ţeapă după ţeapă — mă găseaţi în orice cinematograf. Sau Domnului profesor, cu dragoste, cu Sidney
Poitier, dac-a auzit cineva. Pe-ăsta l-aş fi văzut în fiecare zi. Normal că nu vorbesc acuma de filmele obligatorii
pentru ora de istorie. La alea era musai să te duci. Că erau în programă. Apropo, eu mă duceam cu plăcere. Dup-
o oră ştiai la fel de mult ca dup-o mie de ani de buchiseală-n cartea de istorie. Am fost mereu de părere că asta-i
o metodă practică. Mi-ar fi plăcut să vorbesc cu unul care făcea filme de-astea. I-aş fi spus: Ţine-o tot aşa! Cre'
că oameni ca ăştia trebuie încurajaţi. Câştigi mult timp cu ei. De fapt, ştiam pe unul la regie, e-adevărat că nu era
regizor, băiatul scria dialogurile, da' ere' că nu pentru filme de-astea istorice.
Mi-a rânjit şi-atât, când i-am spus care era părerea mea. N-am putut să-1 conving că vorbeam serios. L-am
cunoscut într-o zi când ne-au trimis de la şcoala profesională la un film pentru care scrisese el dialogurile. A
urmat o discuţie cu autorii. Da' nu cine voia, doar cei mai buni, modelele — ca o distincţie. Tot show-ul a avut
loc în timpul
42

lecţiei. Şi-n fruntea tuturor — sigur că da! — Edgar Wibeau, băiat inteligent, cult şi disciplinat. Exemplarul
nostru cel mai de soi! Şi toate celelalte exemplare de soi din ceilalţi ani, câte doi din fiecare an.
Acţiunea se petrecea în zilele noastre. Nu vreau să spun prea multe despre film. Nu m-aş fi dus de bunăvoie sau
poate cel mult pentru că băieţii mei de la M.S.1 făcuseră muzica. Presupun că voiau să intre-n industria filmului.
Era vorba de un tip, proaspăt întors de pe şantier, care vrea să-nceapă o viaţă nouă. Pân-atunci fusese el cam
Gică-contra, vreau să zic în politică, iar şantierul nu-1 schimbase cine ştie ce. Delictul lui era: vătămare
corporală, îi dăduse-n cap unui veteran de-ăla de partid care-1 provocase în chestiuni legate de muzica prea tare
şi prea stridentă. Imediat după şantier a intrat în spital, ere' că luase gălbinare, în orice caz nu putea să primească
vizite. Şi oricum n-avea pe nimeni. Da'-n spital, în camera lui, zăcea un agitator de-ăsta sau cum
1 Modern Septett, numele unei formaţii de soul din fosta R.D.G. (n. ed. germ.).
43
Ulrich Plenzdorf
s-o fi chemând. în orice caz, aşa vorbea. Când am văzut chestia asta, am ştiut imediat ce-o să urmeze. Omul o să
tabere pe el cu discursurile până-1 luminează la minte, şi dup-aia puteau să-1 bage liniştiţi în câmpul muncii. Aşa
au şi făcut. A intrat într-o minunată brigadă, cu un minunat brigadier, a cunoscut o minunată studentă, ai cărei pă-
rinţi au fost mai întâi împotrivă, da' dup-aia, când au văzut totuşi ce minunăţie de băiat ieşise din el, s-au
îmblânzit şi ei ca prin minune, iar în cele din urmă a fost chemat până şi sub drapel. Nu ştiu, fraţilor, care din voi
a văzut filmul ăsta. în afară de muzică, singurul mai interesant mi s-a părut fratele ăsta al eroului. îl căra după el
peste tot, că trebuia să fie şi el în câmpul muncii. Vasăzică îl căutau de zor pe-agita-torul ăla. Asta ca să te
emoţioneze sau aşa ceva. Frate-su n-avea nimic împotrivă să fie cărat peste tot, umblatul ăsta de colo până colo îi
făcea chiar plăcere cât de cât, şi-n plus studenta asta minunată putea să-nsemne ceva pentru el, la fel şi el pentru
ea, ba chiar m-am gândit, la un moment dat, în film, că nu mai lipsea decât un cuvinţel şi gata, îi
44

sucea capul dacă voia. Oricum, din momentul ăla tipa mi-a devenit pe loc mult mai simpatică. S-a băgat şi el în
toate poveşti-le-astea, da' n-a fost de-ajuns ca să intre-n câmpul muncii. Voia să se facă clovn la circ, nimeni nu
putea să-i mai scoată ideea asta din cap. I-au spus că nu vrea decât să um-ble-aşa, haimana, în loc să-nveţe şi el,
acolo, o meserie ca lumea. O meserie ca lumea, fraţilor — ştiam eu bine ce-i aia! Sigur, mai voia la circ şi
fiindcă aşa ar fi avut ocazia să vadă lumea sau, mă rog, o bucată din ea. Şi ce dacă? Eu l-am înţeles foarte bine.
Nu văd nimic rău în asta. Cre' că majoritatea oamenilor vor să vadă himea. Cine spune „Eu nu..." ăla minte. Mă
lua cu friguri de fiecare dată când venea câte unul şi zicea că Mittenbergul e lumea-ntreagă. Ei bine, şi pe frate-
su ăsta îl lua cu friguri.
încetul cu-ncetul omul care scrisese povestea asta începea să mă intereseze. Nu l-am scăpat nici o secundă din
ochi cât am stat acolo, în cancelarie, şi-am povestit pe rând ce bun ni s-a părut filmul şi câte-nvăţă-minte puteam
să tragem din el. Mai întâi toţi profesorii şi maiştrii prezenţi ne-au zis
45
Ulrich Plenzdorf
ce se cuvenea să-nvăţăm din el, iar apoi am zis şi noi ce-am învăţat din el. Cât timp a durat discuţia tipul n-a scos
o vorbă. Se vedea pe faţa lui că tare-1 mai seca show-vl cu şcolari-model. A urmat, în cinstea creatorului de
filme, o vizită prin toate-atelierele noastre şi-aşa. Atunci prindem ocazia şi ne lipim de tip, eu şi cu Old Willi.
Ne-am agăţat de el şi-am rămas tustrei la urmă. La-nceput mi s-a părut că ne e foarte recunoscător. Mi-am spus şi
eu atunci părerea mea adevărată. I-am zis că nimic nu-i mai plicticos decât un film în care oamenii învaţă
încontinuu şi devin din ce în ce mai buni. Că oricine-şi dă seama din prima ce tre' să-nveţe dintr-un film şi nici
dracu' n-are chef, după ce-a tocit toată ziua, să mai tocească şi seara, la cinema, unde s-a dus să se distreze. A zis
că se gândise şi el dintot-deauna la asta, da' că altfel nu s-a putut. L-am sfătuit atunci s-o lase baltă şi să facă mai
bine filme de-astea istorice, despre care ştie toată lumea că nu-s pentru distracţie. Atunci a văzut că ne-
apropiasem din nou de oamenii lui, care-ascultau explicaţiile Iu' Flemming despre excelenta noastră pregă-
46

tire. Aveam oricum senzaţia că tocmai clo-cea-n sinea lui o furie oarbă de când c-o anumită-ntâmplare din ziua
aia sau doar aşa, fără motiv. îmi pare rău doar că nu i-am luat adresa. Poate stătea-n Berlin, aş fi putut să-1
vizitez, n-ar prea mai fi avut cum să se fofileze.
— în casa asta locuieşte o familie pe nume Schmidt?
— Cu cine-aveţi treabă?
— Cu doamna Schmidt.
— Eu sunt. Aveţi noroc.
— Aşa e. Numele meu e Wibeau. Sunt tatăl lui Edgar.
— Cum m-aţi găsit?
— Nu mi-a fost prea uşor.
— Vreau să zic: cum aţi aflat de mine?
— Cu ajutorul casetelor. Edgar a trimis la Mittenberg nişte casete — un fel de scrisori.
— Habar n-am avut. Şi-a zis ceva de mine acolo?
47
Ulrich Plenzdorf
— Nu mult. Că vă cheamă Char-lotte şi sunteţi măritată. Şi că aveţi ochi negri.
Stai liniştită, Charlie. N-am zis nimic. Nici un cuvânt.
— Cum adică Charlotte?! Da' pe mine nu mă cheamă Charlotte!
— Nu ştiu. De ce plângeţi? Dar vă rog, nu mai plângeţi!
Nu boci, mă Charlie! Termină cu prostiile! Că ăsta nu-i motiv să te smiorcăi, ce naiba! Am luat numele din
tâmpenia aia de carte.
— Mă scuzaţi! Edgar a fost un fraier. Edgar a fost un fraier căpos şi-ncuiat. Ce să faci cu unul ca el... Scu-zaţi-
mă!
Asta aşa e. Am fost fraier. Nene, da' fraier am mai fost! Hai, nu mai scânci! Nu ere' că poa' să-şi imagineze
vreunul cât de fraier am fost.
48
— Am venit de fapt fiindcă m-am gândit că poate-aveţi vreun tablou de-al lui.
— Edgar habar n-avea să picteze. Asta a fost altă idioţenie din partea lui. Toată lumea s-a prins, numai el nu voia
să-nţeleagă. Iar dacă i-o spuneai verde-n faţă, îţi trântea nişte aiureli din care nu pricepea nimeni nimica. Nici
măcar el.
Tare-mi mai plăcea mie de tine, Charlie, când erai aşa, cu capsa pusă. Şi totuşi, nu e foarte corect că oricine-şi
dădea seama din prima că nu ştiu să pictez. Cum să zic, el poate că şi-a dat seama, da' şi eu mă pricepeam al
dracu' de bine să dau impresia că ştiu. Asta-i oricum o chestie extraordinară, fraţilor. Nu contează dacă poţi să
faci ceva, important e să dai impresia că poţi. Abia atuncea merge treaba. Cel puţin în pictură, artă şi-alte chestii
de-astea. Un cleşte-i bun atunci când strânge bine. Da' un tablou? Păi, la urma urmei, cine dracu' poa' să spună
dacă un tablou e bun sau nu?!
49
Ulrich Plenzdorf
— A-nceput încă din prima zi. Grădiniţa noastră avea în colonia Paradies II un teren, cum îi zicem noi, c-o ladă
de nisip, un leagăn şi-un balansoar. Vara rămâneam afară toată ziua, dacă se putea. Acuma-s numai dărâmături
acolo. Copiii tăbărau tot timpul pe lada de nisip sau se căţărau pe schelă — şi ia-i de unde nu-s! De fapt astea
ţineau de parcela vecină, da' practic erau ale noastre. Gard nu mai era de mult şi nici oameni nu mai văzusem de
mult pe-acolo. Că toată colonia era programată pentru demolare. Deodată l-am văzut pe unul că iese din chioşc,
un tip nepieptănat şi jerpelit. I-am strigat imediat pe copii.
Ăsta eram eu. Fraţilor, mi se lipeau genele. Eram chior de somn. Nu vedeam nimica. Şi-n starea asta m-am târât
pân' la closet şi de-acolo la pompă. Da' pur şi simplu n-am putut să m-ating de apă. Eram gata să sar în orice lac.
Da' apa de la pompă m-ar fi omorât. Nu ştiu dacă mă-nţelege careva.
50
r €
Pur şi simplu, mă trezisem prea de dimineaţă. Mă treziseră puradeii Iu' Charlie cu zbieretele lor.
— Ăsta era Edgar?
— Da, era Edgar. Imediat le-am interzis copiilor să se mai ducă pe teren. Da' după cinci minute — c-aşa-s ei —
au plecat toţi. I-am strigat ce i-am strigat, după care m-am prins: erau peste drum, la Edgar. Edgar îşi găsise un
loc de pictat în spatele chioşcului, îşi adusese acolo tot calabalâcul — iar ei stăteau în spatele lui şi tăceau chitic.
Asta aşa e. Tre' să spun: n-am fost niciodată mare iubitor de copii. N-aveam nimic împotriva copiilor, da' n-am
fost niciodată mare iubitor de copii. Cu timpul încep să te calce pe nervi, cel puţin pe mine sau pe bărbaţi în
general. Păi, cine-a auzit vreodată de educatori? Da' pe mine mă seca la inimă un lucru: când un tip era
considerat depravat şi libidinos fiindcă-şi lăsase părul lung, n-avea dungă la pantaloni, nu se scula de la cinci
dimineaţa, nu se spăla imediat
Ulrich Plenzdorf
la pompă cu apă rece şi săpun şi nu ştia în ce grupă de salarizare o să fie la cincizeci de ani. Aşa că mi-am
pescuit chestiile de pictat, m-am tolănit în spatele chioşcului şi-am început să calculez cu creionul tot felul de
distanţe, cum se zice că fac pictorii, chipurile. Iar peste cinci minute puştanii Iu' Charlie erau în spatele meu, în
formaţie completă.
— Ce picta?
— Drept să spun, nimic. Linii. Au vrut şi copiii să ştie. Edgar a zis: „Să vedem. Poate-un pom?" La care ei, pe
loc: „Cum adică «poate»? Păi, nu ştii ce pictezi?" Şi Edgar: „Depinde numai şi numai ce se află aici înăuntru, în
dimineaţa asta. Poţi să ştii? Pictorul trebuie să se facă mai întâi comod, altfel copacul pe care vrea să-1 picteze
iese prea ţeapăn." S-au distrat. Edgar ştia cum să se poarte cu copiii, da' să deseneze nu ştia — am văzut din
prima. Că mă pricep şi eu un pic.
52
Stai aşa, mă Charlie! S-au distrat ei, da' treaba cu pomul de la tine-a venit. Mi-am zis mai întâi: tot timpu-i aşa;
cineva se distrează şi dup-aia vin educatoarele-astea cu câte-o explicaţie serioasă. După care m-am întors şi te-
am văzut pe tine. Am zis că dă autobuzul peste mine. Te-am subapreciat. Păi, acolo era numai ironie! — Cred că-
n clipa aia a-nceput totul, tragerea asta cu funia sau ce naiba era. Fiecare voia să-1 tragă pe celălalt dincoace de
linie. Charlie voia să-mi arate că nu pot să fac nici un tablou şi că nu-s decât un copil mare care nu poa' să tră-
iască aşa pe mai departe şi deci are nevoie de ajutor. Iar eu voiam să-i arăt că-i taman pe dos. Că eram un geniu
ne'nţeles, că puteam foarte bine să trăiesc aşa pe mai departe, că n-aveam nevoie să m-ajute nimeni şi mai ales că
eram orice, numai copil nu. în plus, am vrut de la bun început s-o am. S-o cuceresc — nu mai încăpea vorbă; da'
şi s-o am. Nu ştiu dacă mă-nţelege careva.
— Vreţi să spuneţi că nu ştia să deseneze după natură? După model?
53
Ulrich Plenzdorf
— Habar n-avea să deseneze! E evident de ce făcea aşa: voia să-1 creadă lumea geniu ne'nţeles. De ce voia el
tocmai asta n-am priceput niciodată. Era o idee fixă de-a lui. M-am hotărât să-1 aduc la grădiniţa noastră şi să-1
pun să picteze un perete. De stricat, n-avea ce să strice acolo. Casa era programată pentru demolare. Şefa mea n-
a avut nimic împotrivă. Mă gândeam că Edgar o să se codească. Da' a venit. Păi, era mare şmecher! Scu-zaţi-mă,
da' era un şmecher fără pereche! Le-a pus în mână copiilor tot ce semăna a pensulă pe-acolo şi cică să picteze ce-
aveau ei chef. M-am prins imediat ce urma. In juma' de oră aveam pe perete o frumuseţe de frescă. Iar Edgar n-a
tras o linie sau, mă rog, aproape nici una.
Chestia a mers strună, ştiam asta. Ştiam că n-avea ce să se-ntâmple. Copiii ştiu al dra-cu' de bine să te calce pe
nervi, da' când pictează te lasă tablou. Dacă voiam cu tot dinadinsul să mă uit la tablouri, mai curând
54
intram într-o grădiniţă decât într-o hardughie de muzeu. în plus de asta, lor oricum le place să spoiască pereţii.
Educatoarele plecaseră toate. Li s-a părut de-a dreptul minunat ce-au făcut copilaşii lor. Ca să fiu sincer, şi mie
mi-a plăcut. Copiii chiar pot să picteze de te lasă tablou. Iar Charlie nu mai avea ce să zică. Celelalte au delegat-
o pe ea să-mi pună masa de prânz. Probabil au văzut că-mi plăcea de Charlie. Păi, şi proaste dac-ar fi fost... I-am
făcut tot timpul ochi dulci Iu' Charlie. Cum să zic, nu i-am făcut ochi dulci aşa, zgâin-du-mă la ea sau mai ştiu eu
cum. Nici vorbă, fraţilor. Şi, oricum, n-aveam eu, în ţeasta mea de hughenot, cine ştie ce organe-ale vederii.
Nişte crăpături, cum au porcii, dacă e să le compar cu reflectoarele Iu' Charlie. Da' căprui. Culoarea asta merge
drept la ţintă, pe bune.
O dată întors pe colhozul meu, îmi vine poate cea mai strălucită idee din viaţa mea. In orice caz, s-a lăsat cu
distracţie la greu. Am lovit în plin. Care vasăzică, pun iarăşi laba pe cartea asta, pe broşură. Şi-ncep automat să
citesc. După ceva timp, hop şi ideeal
55
Ulrich Plenzdorf
Mă reped în chioşc, dau drumul la caseto-fon şi-nregistrez pentru Willi.
Luasem asta direct din carte, inclusiv pe Wilhelm. într-un cuvânt, Wilhelm, am făcut o cunoştinţă care mi-a
aprins inima... Un înger... Şi totuşi nu sunt în stare să-ţi descriu cât este de desăvârşită şi de ce e desăvârşită! E
destul să-ţi spun că mi-a cuprins tot sufletul. Stop.
— Aş putea să văd şi eu pictura asta de perete?
— Nu, din păcate. Casa noastră nu mai e. Acum stăm într-un bloc nou. Am un tablou de-al Iu' Edgar, da' n-ai ce
vedea la el. E-o siluetă. Doar am mai spus o dată: nu voia să-nţeleagă. Asta a fost a doua zi. M-am dus la el.
Voiam să-i plătim un onorariu. Aşa mi-a venit ideea să-1 pun să mă picteze, de data asta fără ajutor. Că eram
singuri. Şi ce credeţi că face? — Silueta asta. Păi, oricine poa' să facă aşa ceva. Da' dup-aia am văzut şi celelalte
picturi din chioşcul lui. Nu pot să le descriu. Toate erau brambura. Probabil
56
se voiau abstracte. Da' erau brambura şi-atât, pe bune. Şi totul la el era aşa, o mare brambureală. Să ne-nţelegem:
nu murdar, ci brambura şi şleampăt ce nu s-a mai văzut.
Ai perfectă dreptate, Charlie! Brambura şi şleampăt şi mai cum vrei tu. La-ncepui, am zis că dă autobuzul peste
mine când a apărut Charlie-n chioşc. Din fericire era după-a-miază, iar eu cât de cât sprinten. M-am prins
imediat ce era cu banii. De unde şi până unde onorariu! Că erau banii Iu' Charlie, proprii şi personali, şi-n plus de
asta erau un pretext. A cam avut de furcă cu mine.
Mai întâi am făcut mofturi. Am zis: Da' pentru ce? Că n-am mişcat un deget!
La care Charlie: Nu contează! Fără instrucţiunile dumneavoastră n-ar fi ieşit nimica.
Atunci i-am spus-o pe-a dreaptă: Păi, ce onorariu?! Că ăştia-s banii dumneavostră.
A găsit soluţia: Aşa e. Da-i primesc la loc. Trebuie mai întâi să primesc permisiune de sus. M-am gândit că poate
nu v-ar strica.
57
Ulrich Plenzdorf
Mai aveam eu ceva bani, da' sigur că nu mi-ar fi stricat. Banii nu strică niciodată, fraţilor. Totuşi nu i-am luat.
Doar m-am prins care-ar fi fost urmarea. Urmarea ar fi fost că m-ar fi luat drept un coate-goale sau aşa ceva.
Hatârul ăsta n-am vrut să i-1 fac. între timp s-a cam făcut de plecare. Numai că Charlie nu era aşa. Nu era genu'.
Era cel puţin la fel de tare de dovleac ca mine. Sau de cap. Pentru femei, ar trebui să se zică numai „cap".
In plus, îi ziceam tot timpul că ea poa' să-nsemne ceva pentru mine. Şi-ncă ce. Adică, nu i-am spus-o direct. De
fapt n-am zis absolut nimic. Da' ere' că şi-a dat seama. Şi-atunci a venit cu ideea să-i fac portretul. Chipurile,
doar aşa, în glumă. Iar eu mai trebuia s-o şi cred! Charlie se pricepea probabil la orice, da' ca actriţă era sub orice
critică. N-avea stofă. Timp de trei secunde, până mi-a trăsnit ideea cu lumânarea, ziceai că mi s-au înecat
corăbiile. Am aşezat-o pe Charlie pe-un taburet vechi, am făcut întuneric în magherniţă, am fixat cu pioneze o
foaie pe perete şi-am început să-i întorc capul după lumină. Aş fi putut, normal, să mişc
şi lumânarea aia urâtă, da' ce, eu eram fraier? I-am prins toată bărbia-n palmă şi-an i început să-i întorc capul.
Charlie a-nghiţit, ce-i drept, o dată-n gol, da' nu s-a dat înapoi. Făceam pe prostul: pictorul şi modelul său. Cică
n-ar fi nimic erotic la mijloc. După mine, asta-i o tâmpenie cât toate zilele. Probabil că-i o gogoaşă de-a
pictorilor ca să nu le fugă modelele. Fapt e că la mine-a fost ceva la mijloc şi ştiu sigur că tot aşa s-a-ntâmplat şi
cu Charlie. Ea oricum era pierdută. Pur şi simplu nu-şi mai dezlipea ochii de pe mine. Reflectoarele-astea! Era
cât pe-aci să-ncerc totul. Da' m-am analizat un pic şi-am constatat că nici măcar nu voiam totul. Cum să zic: ba
da, voiam, da' nu din prima. Nu ştiu dacă mă-nţelege careva, fraţilor. Pentru prima oară simţeam nevoia să amân
asta. în plus, ere' că s-ar fi lăsat şi cu scatoalce. Asta cu siguranţă. Pe vremea aia mai era loc de scatoalce. Aşa c-
am stat foarte cuminte şi i-am făcut silueta asta. Imediat ce-am fost gata, a şi-nceput: Daţi-mi-o mie! Pentru
logodnicul meu. Acuma e-n armată. Dacă-şi imaginează careva că treaba cu logodnicul m-a zdruncinat cine ştie
ce, să
58
59
Ulrich Plenzdorf
ştiţi că se-nşală, fraţilor. Logodită nu-nseam-nă nici pe departe măritată. în orice caz, Charlie a-nţeles cum
stăteau lucrurile. Păi, asta era! începuse să mă ia-n serios. M-aşteptam. Femeile logodite intră-n scenă numai
atunci când treaba devine serioasă. Normal că nu i-am dat silueta. Am bâlbâit ceva gen: Nu-i coaptă încă... N-are
viaţă-n ea. Ca şi cum ar fi putut cineva să bage viaţă-n ea. Din simplul motiv că nu ieşiseră bine ochii. Iar ochii
Iu' Charlie erau adevărate reflectoare — parc-am mai zis, nu? Pur şi simplu voiam s-o păstrez eu. S-o vernisez şi
să fie-a mea. Asta a cam scos-o din pepeni pe Charlie. S-a postat în faţa mea şi mi-a zis de la obraz: Nu ştiţi
deloc să pictaţi! Sau, oricum, nu pictaţi bine! Toată chestia asta e doar un pretext pentru nu ştiu ce. Nici nu
sunteţi din Berlin, se vede de la o poştă. N-aveţi o meserie ca lumea, iar din pictură nu scoateţi nici un ban. Din
ce altceva — habar n-am. Era şucărită!
Da' nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Am stat puţin pe gânduri, după care mi-am dat drumul:
60
Specia umană se poartă pretutindeni la fel. Majoritatea oamenilor îşi întrebuinţează cea mai mare parte din timp
ca să trăiască, şi puţina libertate care le mai rămâne îi înspăimântă atât de tare, încât fac tot ce le stă în putinţă ca
să scape de dânsa.
Charlie n-a comentat. Probabil că n-a-n-ţeles o iotă. La stilul ăsta, nici nu-i de mirare. Luasem asta din carte,
normal. Nu ştiu dac-am mai zis o dată că puteam să reţin do minune chestii din cărţi. Asta era boală curată la
mine. E drept c-avea şi părţi bune: la şcoală, de exemplu. Cum să zic, orice prof e-ncântat s-audă un text pe care-
1 ştie din-tr-o carte. Nu puteam să le-o iau în nume de rău. Şi oricum nu era nevoie să verifice dacă totul se
potrivea, că nu erau cuvintele lor. Aşa că toată lumea era mulţumită.
— Mi se pare mie sau v-aţi certat cu el?
— Nu, nu ne-am certat. I-am spus verde-n faţă că, după mine, e im parazit social. Mai-mai să-1 cred în stare de-
afaceri dubioase. Că bani făcea el cumva. Mă scuzaţi! A fost o prostie,
61
«f
Ulrich Plenzdorf
normal. Da' chiar nu ştiai de unde să-1 iei.
— Şi el, Edgar?
— Edgar a făcut ce făcea el totdea-una-n situaţii de-astea, doar pentru mine era ceva nou: a luat-o pe arătură. Nu
pot să spun altfel. Şi nici nu se putea ţine minte ce zicea. C-atâta era de-ncâlcit. Nu zic fără sens, da' sucit rău. Nu
era de la el. Probabil din Biblie — îmi vine să zic uneori. Voia să şocheze, atâta tot.
Poate că n-ar fi trebuit să-mi permit faza asta cu Charlie. Şi totuşi faţa ei merita banii, n-o plăteai nici în dolari.
Primul lucru pe care-a vrut să-1 ştie a fost: Da' tu câţi ani ai? „Tu"! A spus „tu". Din ziua aia, oricând voia să-mi
dea de-nţe-les că putea să-mi fie mamă, îmi zicea aşa. Deşi era doar cu doi ani mai mare ca mine. Am răspuns:
Trei mii şapte sute şaizeci şi şapte de ani. Sau au fost şaptezeci şi şase? în ultimul an fac mereu confuzia asta.
Dup-aia a plecat. Drept să spun, niciodată n-am putut să sufăr întrebarea asta. Chiar
62
dacă venea de la o femeie care-mi plăcea. Te face tot timpul să minţi. Păi, cum să zic, nimeni nu-i de vină că are
vârsta pe care-o are. Iar dacă inteligenţa cuiva trece cu mult peste şapteşpe ani câţi are, prost să fie ca să n-
ascundă adevărul — mă rog, dacă vrea să fie luat în serios. Dacă vrei să intri la un film interzis sub optşpe ani,
nu te-apuci s* strigi cât te ţine gura că tu n-ai decât şapteşpe. Apropo, eu mă duceam destul de des la film. Tot
era mai bine decât să stau acasă, la tembelizor, cu mama Wibeau.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce-a plecat Charlie: am dat din nou drumu' la magnetofon şi i-am
comunicat Iu' Willi următoarele:
Nu, nu mă amăgesc. Citesc în ochii ei negri o simpatie adevărată faţă de mine şi de soarta mea. Ea e sfântă
pentru mine. în faţa ei orice dorinţă amuţeşte. Stop.
Ce mai fandoseli! Fraţilor! Mai ales treaba cu dorinţa. Adică... mă rog, nu era chiar atât de idioată. Doar cu stilul
ăsta n-o scoteam la cap. Sfântă! Muream de curiozitate ce-o să zică Willi.
63
!\miu\
Ulrich Plenzdorf
Dup-aia mi-a venit un chef nebun de muzică. Am pus caseta cu toate-nregistră-rile septetului ăsta M.S. şi-am
început să mă mişc. Mai întâi lent. Ştiam că am timp. Banda dura pe puţin cinzeci de minute. Aveam aproape
toată muzica băieţilor. Cântau de-ţi luau piuitu'. Nu prea ştiam eu să dansez, în nici un caz în public. Cum să zic:
chiar şi-aşa, eram de trei ori mai bun decât toţi ăilalţi. Da' nu mă dezmorţeam ca lumea decât între cei patru
pereţi ai camerei mele. Afară mă deranjau veşnicele pauze din timpul dansului. în sfârşit, te puneai şi tu-n
mişcare — pauză. Treaba asta pe mine mă băga-n boală tot timpul. Muzica trebuie cântată fără pauză şi, dac-ar fi
după mine, cu două formaţii. Altfel nici un om nu-şi in-tră-n formă ca lumea. Negrii ştiu asta. Sau africanii. Cică
tre' să spui „africani". Treaba e: de unde scoţi două trupe ca septetul M.S.? De-ajuns că băieţii ăştia existau. Mai
ales clăparul. După părerea mea, pe-ăsta sigur l-au cules de la un seminar de preoţi — vreun eretic, ceva... M-am
dat de ceasul morţii ca să pun mâna pe toate-nregistră-rile băieţilor. Cântau demenţial. Nu mi-a tre-
buit mai mult de-un sfert de oră şi gata, eram high, a doua oară-ntr-un timp scurt Altfel nu-mi ieşea decât cel
mult o dată pe an. Eram din ce în ce mai sigur că mutatul la Berlin fusese exact ce-mi trebuia mie. Chiar şi numai
pentru Charlie. Fraţilor, eram în culmea fericirii! High. Nu ştiu da-că-nţelege careva cum vine asta. Dac-aş fi
putut, v-aş fi chemat pe toţi. Aveam pe puţin trei sute şaizeci de minute de muzică pe casetele-alea. Cre' că eram
chiar talentat la dans. Edgar Wibeau, maestru-n ritmuri, tare şi la beat, şi la soul. Dansam şi step. îmi pusesem
pingele la o pereche de tenişi. Era incredibil, pe bune! Iar dacă nu ne-ar fi ajuns casetele, ne-am fi dus în
„Eisenbahner"1 sau mai bine-n „Grofîe Melodie"2, unde cântau băieţii de la M.S. sau SOK3 sau Petrowsky4
l>2 Literal: „Feroviarul", respectiv „Marea melodie"; numele autentice ale unor localuri din Berlinul de Est
(n.tr.).
3 Formaţie est-germană de rock şi jazz înfiinţată în anul 1971 (n. ed. germ.).
4 Ernst-Ludwig Petrowski: saxofonist (n. ed. germ.).
64
65
Ulrich Plenzdorf
sau Old Lenz1, depinde care era la rând. Lunea era zi fixă. Doar nu-şi imaginează careva că nu ştiam în ce locuri
din Berlin se-ascultă muzică adevărată. O singură săptămână mi-a fost de-ajuns. Nu ere' că s-au întâmplat multe
chestii-n Berlin pe care le-am ratat. Parcă eram într-un fluviu de muzică. Poate mă-nţelege careva. Ziceai că-s
înfometat, fraţilor! Păi, pe-o rază de circa două sute de kilometri-n jurul Mitten-bergului nu găseai o singură
formaţie decentă care să ştie ce-i aia muzică. Old Lenz şi Uschi Briining2! Când se pornea femeia asta, nu mai
ştiam de mine. Nu ere' că-i mai prejos decât Ella Fitzgerald sau mai ştiu eu care. Când o vedeam acolo, în faţă,
cu ochelarii ei mari, potrivindu-şi încet-încet vocea la restul formaţiei, i-aş fi dat tot ce-aveam mai bun. Iar felu-n
care se-nţelegea cu solistul fără să-i arunce măcar o privire — păi, asta era curată metempsihoză! Şi cum îi mai
mulţumea din priviri când o chema să urce
1 Klaus Lenz: trompetist de jazz (n. ed. germ.).
2 Interpretă de rock şi jazz din fosta R.D.G. (n. ed. germ.).
66
pe scenă! îmi venea tot timpul să plâng. O ţinea ascunsă până când tipa nu mai putea să reziste şi-atunci o chema
să urce, la care ea mulţumea c-un zâmbet, iar eu nu mai puteam să-mi revin. Poate că totul era altfel cu Lenz, de
ce nu? Şi totuşi, pentru mine „Grofie Melodie" a fost un fel de paradis, cerul. Nu ere' că pe vremea aia m-am mai
hrănit cu ceva-n afară de muzică şi lapte. La-nceput, problema mea în „Grofie Melodie" a fost că n-aveam plete.
Eram total rupt de lume. Ca un elev-model ce eram, sigur că-n Mittenberg n-aveam voie nici cu perciuni, ce să
mai vorbim de cârlionţi. Nu ştiu dacă poate careva să-şi imagineze ce chin era ăsta. Mă-ncovoiam de durere când
îi vedeam pe-ăilalţi cu pleata lor — doar în sinea mea, se-nţelege. în rest, pretindeam că n-am eu ce să fac cu
pletele, fiindcă ce curaj mai e ăsta când toată lumea are plete? Şi-aşa începea o-ntreagă tranca-fleanca-n jurul
pletelor. încă de la angajare. Nu ştiu dacă pricepe careva unde bat, fraţilor. Faţa pe care-o fac ăştia când vor să-ţi
explice că n-ai voie cu plete-n atelier, pe motiv de siguranţă.
67
Ulrich Plenzdorf
Sau, dacă nu, atunci cască de protecţie sau fileu, ca femeile, s-arăţi de parc-ai fi stanţat sau pedepsit. Nu ere' că
vă imaginaţi ce-1 mai satisfăcea chestia asta pe unul ca Flem-ming. Cei mai mulţi îşi puneau, bine'nţe-les, cască,
pe care şi-o scoteau din nou dacă se putea. Urmarea era că imediat apărea turbatul de Flemming. Cică n-avea
nimic împotriva pletelor, dar în atelier... din păcate... şi-aşa mai departe. Când îl vedeam ce mai rânjea la faza
asta, mi se făcea ro-şu-naintea ochilor. Nu-nţeleg de ce oamenii trebuie luaţi la trei-păzeşte din cauza pletelor.
Sunt tare curios cui cred ei că-i pasă vreun pic. Flemming mi se părea atunci o scârbă de om. Mai ales când
zicea: Uitaţi-vă şi voi la Edgar, ce-ngrijit e mereu! îngrijit! Odată mi-a povestit cineva de un tip — şi el tot elev-
model, zece pe linie şi peste, părinţi minunaţi, da' n-avea gaşcă. Şi cică-n cartierul lui era o bandă de-aia care
răstoarnă bănci în parc, sparge geamuri şi-alte chestii. Nu-i prindea nici dracu'. Şeful lor era un şmecheraş
număru' unu. Da'-ntr-o bună zi (mă rog!) au reuşit totuşi. Au pus
laba pe el. Tîpu-avea pleata pân' la umeri — chestie tipică. Doar că era numai o perucă şi-n realitate era vorba
tocmai de minunatul elev. într-o zi s-a săturat şi şi-a tras o perucă. La-nceput, în Berlin, m-a bătut şi pe mine
gândul să pescuiesc undeva o perucă de-asta — pentru „Grofie Melodie". Da'-n primul rând că nu se găsesc
peruci aşa, pe toate drumurile, şi-apoi părul meu creştea al dracu' de repede. Poa' să creadă cine ce-o vrea: da'
mie mi se mărea claia cu circa doi centimetri pe zi. Treaba mi-a dat mult de furcă. Nu mai scăpau frizerii de
mine. Da',-n felul ăsta, în două săptămâni aveam ditamai chica.
— După asta l-aţi văzut mai des?
— N-aveam ce să fac. Păi, practic eram vecini. Iar de când cu pictura de perete, copiii-i stăteau mereu pe cap. Ce
puteam să fac? Ştia să se poarte cu copiii cum nu vezi decât foarte rar la alţi bărbaţi — băieţi, vreau să zic. în
plus de asta, cred că ştiu ei, copiii, foarte bine cine-i are la inimă şi cine nu.
68
69
Ulrich Plenzdorf
Asta aşa e. N-aveai ce să le mai faci puştanilor Iu' Charlie. Aşa-s ei. Vezi să nu le dai un deget... Ştiam eu. Lor li
se pare haios probabil. Cu toate astea, intram în joc, supus ca un mieluşel. Una la mână: Charlie era de părere că
mă-nţeleg de minune cu copiii, că-s nebun după copii. Nu era şi părerea mea. Eu, nebun după copii! Două la
mână: puştanii erau singura mea şansă să rămân aproape de Charlie. Puteam să mă dau şi peste cap, că tot n-o
aduceam pe Charlie la mine pe colhoz şi cu-atât mai puţin în chioşc. De ce — ştiam amândoi. Stăteam aşa zi de
zi pe terenul ăsta. învârteam de carusel sau cum s-o fi chemând chestia aia cu patru suporturi, făceam pe in-
dianul, încet-încet m-am prins cum poţi să scapi de ei dacă vrei. Măcar pentru zece minute, îi împărţeam în două
grupe şi-i puneam să se războiască.
Cam pe-atunci a venit şi prima reacţie de la Willi. Săracul Willi! Era prea mult pentru el. N-a mai făcut faţă. Pe
bandă era următorul text: Salute, Eddie! Aşa nu mai merge. Dă-mi noul cod. Ce carte, ce pagină, ce rând. Stop.
Ce face varianta trei?
70
Dă-mi noul cod! Am zis că nu-i adevărat. Era prea mult pentru el. Recunosc, n-a fost prea frumos nici din partea
mea. Altfel, ne-nţelegeam la fix. Da' asta era deja prea mult. Un nou cod. îmi venea să-mi dau palme. De
exemplu, dacă eram în formă, eram în stare să ne trântim în faţă unul altuia o tonă de proverbe idioate: Da, da,
două colţuri are pâinea. — Corect. Da' de nu ştergi vasele-n zori, seara tot ude le găseşti. — Prostul nici pe de
parte nu-i tâmpit. — Munca te usucă la tălpi. Genu' ăsta. Da' chestia asta fusese prea de tot pentru Old Willi.
Fraţilor, numai să-i fi auzit vocea! Nu mai ştia pe ce lume e. Chestia cu varianta trei însemna dacă lucrez. Sigur
s-a gândit că fac foamea. La fel şi Charlie. O lua mereu de la capăt.
N-aveam nimic împotriva muncii. Părerea mea despre muncă era aşa: e de muncit, muncesc, e de umblat
creanga, umblu creanga. Sau ce, n-aveam şi eu dreptul la concediu? Da' să nu-şi închipuie careva că plănuiam să
lenevesc aşa o veşnicie pe colhozul meu sau mai ştiu eu ce. Poate la-nceput crezi că te ţine. Da' orice om întreg
71
■'§ ' /! ■•' ■. '.' - fi' '-\' '' ' i ;^"ffii.U-: flfi'f-'/'i ''• '•> ,. . ■'
mm
Ulrich Plenzdorf
la bibilică ştie şi cât: până te tâmpeşti, fraţilor! Să-ţi vezi tot timpul numai moaca ta — pe termen lung asta-i
curată imbecilizare. De la un punct încolo ţi se-nfundă. Cum să zic eu, lipseşte distracţia. Pentru asta ai nevoie de
gaşcă, iar gaşca ţi-o faci la muncă. Cel puţin eu. Doar că eu mai aveam ceva pân-acolo. Pe moment încă mai
ţinea, în plus, nici n-aveam timp de muncă. Trebuia să stau lângă Charlie. Iar Charlie-nsem-na ceva pentru mine
— cred c-am mai spus o dată. în situaţii din astea tre' să rămâi pe poziţie. Mă văd şi-acum pe terenul ăsta, aşezat
lângă ea, în timp ce puştii se jucau prin preajmă. Charlie croşeta. Asta da idilă, fraţilor! Mai lipsea să-mi pun
capu-n poala ei. N-aveam nici o reţinere în sensul ăsta, iar odată chiar mi-a reuşit. Senzaţia din ceafă n-a fost
deloc rea. Pe bune. Numai că din ziua aia a început să-şi aducă de croşetat, aşa că-n felul ăsta îşi făcea tot timpul
de lu-cru-n poală. Venea după-amiază cu puştanii, se-aşeza şi-şi scotea chestiile de croşetat. De fiecare dată eu
eram deja acolo. Charlie avea un fel al ei de-a se aşeza care-ar fi băgat boala-n oricine. Cre' că n-avea decât
72
fuste largi, şi-nainte de-a se-aşeza prindea tivul la spate, îl ridica puţin şi se-aşeza direct pe chiloţi. Totul la mare
precizie. De-aia şi veneam înaintea ei. Nu voiam să-mi scape chestia asta. în plus, aveam grijă ca banca să fie tot
timpul uscată. Nu ştiu dacă şi-a dat seama. Da' că mă uitam când se aşeza — asta ştia foarte bine. Să nu-mi vină
nimeni cu poveşti. Aşa sunt. Ştiu precis că te uiţi la ele, da' nu se lasă nici moarte. Un spectacol di granda era şi
faptul că-n clipa aia-şi ţinea mereu reflectoarele-n pământ. Altfel, avea obiceiul să te privească tot tim-pu-n ochi.
Da'-n momentul ăla îşi ţinea reflectoarele-n pământ. Cre' că Charlie se uita un pic chiorâş. De unde şi senzaţia că
se uită la tine încontinuu. Mă-ntreb dacă ştie careva portretele-astea atârnate pe pereţi, care te privesc încontinuu,
în orice colţ al camerei ai sta. Pictorii au o şmecherie a lor: pur şi simplu, când pictează ochii, axele optice sunt
paralele, ceea ce în viaţă nu se-ntâmplă niciodată. Toată lumea ştie că nu există paralele perfecte. Cu chestia asta
nu vreau să zic că simţeam vreo neplăcere. Nici vorbă. Numai că nu ştiai niciodată: te lua-n serios sau
Ulrich Plenzdorf
râdea de tine? Asta ar cam fi băgat boala-n oricine.
Cre' c-am mai zis o dată că, practic, eu făceam parte din inventarul viu al grădiniţei. Un fel de-ngrijitor extern,
cum ar veni. Bine măcar că nu vopseam gardul! Oricum, reparatul ăsta de jucării şi-mpinsul caruselului făceau
deja parte din îndatoririle mele de serviciu. La fel şi umflatul baloanelor. în ziua aia — probabil o serbare de-a
copiilor — am umflat aproximativ două la puterea a şasea baloane; la două la a şaptea am văzut negru-n faţa
ochilor şi-am căzut din picioare. Am căzut de-a binelea din picioare. Eram în stare să stau patru minute sub apă,
să nu mănânc nimica trei zile sau să n-ascult muzică o juma' de zi — muzică bună, se-nţelege. Da' chestia asta
m-a făcut să cad din picioare. Când am apărut din nou, aveam capu-n poala Iu' Chariie. Am priceput imediat. Mă
descheiase la cămaşă şi-mi făcea masaj la piept. Mi-am lipit scăfârlia de burta ei şi-am rămas nemişcat. Din
păcate, mă gâdil ca prostul. Aşa c-a trebuit să mă ridic în capul oaselor. Puştii se strânseseră-n jurul nostru.
Chariie era palidă. A izbucnit
aproape instantaneu: dacă mi-era foame, trebuia să mănânc, da?!
Iar eu: E numai de la umflat. Chariie: dacă n-aveam ce mânca, de ce nu mă duceam să-mi cumpăr?
Am rânjit. Ştiam precis de ce se burzulu-ia aşa. Fiindcă se bucura enorm că mai trăiam. Orice om cât de cât
inteligent s-ar fi prins. Pur şi simplu mă devora cu reflectoarele ei, fraţilor. Aproape că nu-mi mai reveneam.
Singura mea grijă era cum să le fac vânt puştanilor.
Chariie: dacă n-aveam bani, de ce nu mă duceam la muncă?
Am zis: Cine nu mănâncă nu munceşte. Răsturnările-astea mi se păreau destul de haioase. După care m-am
ridicat, am dat fuga pe colhozul meu — nu erau decât doi paşi pân-acolo — şi-am scos din pământ prima salată
pe care-am pus laba. Cre' că n-am apucat să spun pân-acuma că-ntr-o zi am vărsat la vrăjeală-n grădină toate
pungile de seminţe pe care le-am găsit prin chioşcul Iu' Willi. Prima recoltă a fost salata. Salata şi ridichile. Am
început să-mi vâr salată-n
74
75
Ulrich Plenzdorf
gură. îmi scârţâiau dinţii de la nisip, da' pe mine mă obseda o chestie:
Ce bine îmi pare că inima mea poate simţi plăcerea simplă şi nevinovată a omului ca-re-şi pune pe masă o
căpăţână de salată culeasă de el singur.
Bine'nţeles că luasem asta de la Werther. Cre' că niciodată n-am mai avut atâta şarm ca-n ziua aia.
Charlie a zis doar: Eşti diliu.
Nu-mi mai spusese-aşa pân-atunci. Tot timpul când o luam cu Werther ăsta, îşi ieşea din pepeni. Am vrut să
folosesc imediat prilejul şi să-mi pun iară capu-n poala ei, ceea ce mi-ar fi reuşit mai mult ca sigur da-că-n
momentul ăla nu-mi aluneca afară din cămaşă nenorocita de broşură cu Werther. Nu ştiu de ce, da' mă
obişnuisem s-o ţin tot timpu-n cămaşă.
Charlie a pus imediat mâna pe ea. A răsfoit-o fără să citească. Am rămas cu buzele umflate. M-aş fi simţit ca
dracu' dacă se prindea. M-a-ntrebat ce-i asta. Am bălmăjit: Hârtie igienică. într-o secundă era din nou la mine.
Am pitit-o la loc. Cre' că mi-au cam tremurat mâinile. Din ziua aia am lăsat-o-n
chioşc, fraţilor! Dup-aia am vrut să-i dau înainte, ştiţi voi, cu farmecul meu — când deodată năvăleşte pe teren
educatoa-rea-şefă. La-nceput am crezut c-avea ceva cu nepreţuita mea prezenţă. Da' nici măcar nu m-a văzut.
Ciudat lucru — s-a uitat numai la Charlie.
Zice: Azi eşti liberă. îţi ţin eu locul. Charlie nu mai înţelegea absolut nimic. Şefa: A venit Dieter. Charlie s-a
făcut mai întâi albă ca varul, apoi s-a roşit până-n vârful urechilor. Dup-aia s-a uitat la mine ca la un infractor
periculos sau aşa ceva şi s-a cărat. Nu mai pricepeam nimica. M-a lămurit şefa: Dieter e logodnicul. Tocma'-n
ziua aia se-ntorsese din armată, fusese trimis acasă cu toate onorurile şi ce-o mai fi. Cum se face că Charlie nu
ştia? m-am întrebat. Aşa ceva se anunţă-n scris. Dup-aia m-am gândit la privirea de infractor. Se vede treaba că
eu eram vinovatul, eu, Edgar Wibeau, parazitul social, semipicto-rul, diliul! Pesemne că eu eram de vină că nu 1-
a-ntâmpinat pe Dieter al ei la gară, cu flori în mână şi toate cele. Parcă mi-a dat cu
76
77
•■*■; ■y/-\[sywtytu>t\^ţ$i\'->;1'.''.'
um*
Ulrich Plenzdorf
paru-n cap, zău. Cre' c-am mai zis o dată că eram un tip destul de şarmant. Aveam trecere la femei sau la fiinţe
feminine. Vreau să zic: sufleteşte sau cum s-o fi zicând. Sylvia era cu trei ani mai mare ca mine, da' ce, din cauz-
asta se chema că-i femeie? Nu ştiu dacă mă-nţelege careva. Sylvia era mult sub nivelul meu. N-aveam nimic cu
ea din cauz-asta, da' era mult sub nivelul meu. Charlie era prima femeie serioasă cu care-a-veam de-a face. N-aş
fi crezut c-o să mă ambalez în halul ăsta. Nu puteam să-mi revin, fraţilor. Cre' că asta era din cauză că stătusem
toată vremea pe lângă ea. Am dat fuga-n chioşc — mă rog, am vrut să dau fuga. înainte de-asta l-am văzut pe
Dieter. îi ieşise-nainte Iu' Charlie. Era la cravată şi guler, avea un geamantan, o servietă de-aia idioată, un pistol
cu aer comprimat într-un toc şi un buchet de flori. I-am dat aşa, ca la douăş' cinci — vorbesc de Dieter ăsta. Pro-
babil c-ajunsese general sau ceva. Aşteptam să se sărute. Da' n-am prins nimica.
în chioşc, am înhăţat imediat microfonul. Trebuia să-1 pun la curent şi pe Old Willi. într-o secundă, aveam textul
potrivit:
78
Aşadar, Wilhelm, a sosit logodnicul!. Din fericire, n-am fost acolo, ca să văd cum a fost primit. Asta mi-ar fi
zdrobit inima. Stop.
— Din moment ce nu s-a descurcat cu pictura, mă-ntreb din ce-a trăit de fapt.
— în cel mai bun caz ar fi putut să fie muncitor necalificat. Da' ne-am fi dat seama de asta, eu şi soţul meu.
Adică, mă rog, pe vremea aia nu ne căsătoriserăm încă. Ne cunoşteam de oareşice vreme, încă din copilărie.
Dup-aia, el a stat mult timp în armată. Le-am făcut cunoştinţă, lui şi Iu' Edgar. Ultima oară Dieter, deci barbatu-
meu, a fost şef la serviciul de cazarmă. Nu ştiu dacă vă spune ceva. în orice caz, acolo-a avut mult de-a face cu
băieţi de vârsta Iu' Edgar. M-am gândit că poate-1 influenţează un pic şi pe Edgar. Şi chiar s-au înţeles foarte
bine. Noi am fost o dată la Edgar, iar Edgar trecea din când în când pe la noi. Da' cu Edgar n-aveai ce să mai
faci. Dieter chiar a avut o
79
Ulrich Plenzdorf
răbdare îngerească cu el, poate prea multă, ştiu eu? Da' cu Edgar n-aveai ce să mai faci — asta e.
Corect. Mi-au intrat amândoi în magherniţă. Cu Dieter al ei împreună, Charlie a-ndrăz-nit să intre din nou în
magherniţa mea. Câteva zile a lipsit de pe teren. Puştii au fost, ea nu. Dup-aia mă pomenesc cu ea şi cu Dieter la
mine. Ştiam ce-nseamnă asta. Voia să-i arate Iu' Dieter că nu eram decât un ţicnit inofensiv, pentru ea. Imediat
am ridicat pumnii. Adică... nu de-adevăratelea. în sinea mea. Cre' că n-am mai zis pân-a-cuma că la paişpe ani
am început să merg la un club de box. în afară de Old Willy, era cea mai mişto chestie-n Mittenberg. E drept că
nu ştiam încă ce fel de adversar era Dieter. La prima vedere, mi s-a părut destul de molâu. Da'-nvăţasem că nu
poţi să judeci un partener de joc după prima impresie. De-un singur lucru am fost imediat convins: că nu era
bărbatul potrivit pentru Charlie. Putea să-i fie tată. Mă rog, doar la vârstă nu. Da'-n rest... Se ţinea cel puţin la fel
de important ca Bismarck sau mai ştiu eu care. S-a
80
postat în faţa operelor mele alese. Probabil că-n primul rând de-aia-1 cărase Charlie după ea. încă nu era sută la
sută sigură dacă nu cumva eram totuşi un geniu ne-nţeles. Altfel, stătea tot timpul ca lipită de Dieter. îmi ţineam
în continuare pumnii sus. Lu' Dieter i-a trebuit destul de mult timp. Deja mă gândeam că n-o să facă nimic. Da'
Dieter nu era aşa. Nu ere' că exista vreo tâmpenie pe care să n-o cântărească el de cel puţin trei ori înainte s-o
debiteze. Dup-aia s-a pornit: Aş spune că nu i-ar strica deloc dacă în viitor s-ar apropia mai mult de viaţă, de
exemplu de viaţa muncitorilor din construcţii, îi are chiar aici, la uşa lui. Şi-apoi, sigur că există şi-n domeniul
acesta, ca peste tot, nişte reguli, pe care trebuie pur şi simplu să le cunoască: perspectivă, proporţii, prim-plan,
fundal.
Asta a fost. M-am uitat la Charlie. M-am uitat la tip. îmi venea să strig în gura mare: „Căcat!" Tipul vorbea
serios, cât se poate de serios. La-nceput mi-am zis: ironie. Da' ăsta chiar vorbea serios, fraţilor!
Aş fi putut să-1 mai alerg puţin prin ring, da' m-am hotărât să fac imediat uz de cea
81
■/■II,;
Ulrich Plenzdorf
mai puternică armă a mea. Am stat un pic pe gânduri, apoi am tras următoarea ghiulea:
Despre reguli se pot spune multe lucruri bune, cam ceea ce se poate spune întru lauda societăţii burgheze. Un om
care le urmează nu va face niciodată nimic rău şi lipsit de gust, tot aşa cum cineva care se lasă modelat de legi şi
de prosperitate nu va putea deveni niciodată un vecin nesuferit sau un răufăcător; în acelaşi timp însă, orice s-ar
spune, regula, oricare ar fi ea, va spulbera adevăratul sentiment al naturii şi adevărata expresie a acesteia.
Werther ăsta chiar scosese lucruri folositoare din burtă. Am înţeles imediat că pot să las pumnii jos. Tipul nu prea
mai avea replică. îl prevenise ea, Charlie, în legătură cu toate, da' asta era deja prea mult pentru el. Ce-i drept, se
prefăcea că are-n faţă un biet nebun pe care-n nici un caz nu trebuie să-1 provoci — doar că eu nu mă lăsam aşa
uşor păcălit. Orice antrenor cu scaun la cap l-ar fi scos din luptă. K.o. tehnic. Iar Charlie voia şi ea să plece. Da'
Dieter mai avea
82
ceva de spus: Pe de altă parte, ce face el acolo e chiar original şi, în plus, decorativ.
Habar n-am la ce s-a gândit atunci. Credea probabil că el mă cnocautase pe mine, iar acum voia să-mi
îndulcească hapul! Vai de fundu' tău! îmi părea rău de el. L-am lăsat să plece. Numai că — al dracu' ghinion —
chiar în clipa aia îi sare-n ochi silueta pe care i-o făcusem eu Iu' Charlie mai demult. Charlie a zis imediat: Asta
era pentru tine. Numai că n-a vrut să mi-o dea. Cică n-a terminat-o. Da' de făcut, n-a mai făcut de-a-tunci nimic
la ea.
Dieter: Dar acum te am in natura. Fraţilor! Probabil că se voia şarmant. Ce izvor nesecat de şarm era el, drăguţul
de Dieter!
Dup-aia au ieşit. Charlie 1-a ţinut tot timpul de gât. Adică, nu tocmai. Cu reflectoarele. Numai ca să văd eu. Da'
eu — ce-am avut şi ce-am pierdut. Să nu creadă vreunul c-a-veam ceva cu Dieter că venea din armată. N-aveam
nimic cu armata. Eram pacifist, tre' să spun, mai ales dacă mă gândeam la cele optşpe luni obligatorii. Atunci
eram mare pacifist. Da' atâta-mi trebuia, să văd
83
"Si*?::';»: i'i i i;iâ";l!
!' . : " i ''. ■ .J.i.^bi&ii, îli^i:
Ulrich Plenzdorf
imagini din Vietnam — ştiţi voi. Păi, atunci mi se făcea roşu-naintea ochilor. Dacă venea vreunul la mine-
atuncea, mă făceam soldat pe viaţă. Pe bune.
Vreau să mai zic ceva despre Dieter: probabil că era foarte-n regulă tipu'. Că la urma urmei nu puteau să fie toţi
proşti ca mine. Şi, de ce nu, probabil că era chiar bărbatul potrivit pentru Charlie. Da' n-avea rost să-mi bat eu
capul cu de-astea. Vă sfătuiesc sincer, fraţilor: dac-o să fiţi vreodată într-o situaţie de genu' ăsta, să nu vă bateţi
capul. Când îţi masori puterile c-un adversar n-are rost să te gândeşti că ce băiat de treabă e el de fapt şi alte alea.
Asta nu duce nicăieri. Am luat microfonul şi l-am înştiinţat pe Willi cum stăteau lucrurile:
Se poartă frumos cu mine şi cred că asta se datorează mai mult Lottei... fiindcă în privinţa asta femeile sunt isteţe
şi au dreptate. Dacă pot să ţină doi adoratori în bună înţelegere unul cu altul, e cu atât mai bine pentru ele, oricât
de rar s-ar întâmpla una ca asta. Stop.
încet-încet mă obişnuiam cu Werther, da' trebuia să mă ţin după ăştia doi. Ştiam că
84
tre' să rămân pe poziţie. Poţi să câştigi,prima rundă, da' dup-aia vezi să nu-1 slăbeşti pe adversar. Am dat fuga
după ei şi nu i-am mai slăbit. „Da' vă duc eu" — în stilu' ăsta. Charlie îl ţinea pe Dieter de braţ. Celălalt braţ mi
1-a dat mie repede. M-a lăsat mască. A trebuit să mă gândesc iarăşi la Old Werther. Tipul ştia el ce ştia. Dieter
tăcea mâlc.
Am ajuns în bârlogul Iu' Dieter. Era un bloc vechi. O cameră şi bucătărie. E cea mai ordonată cameră din câte
există. I-ar fi plăcut mamei Wiebau. Era cam la fel de comodă ca sala de aşteptare a gării din Mittenberg. Da'
măcar în aia nu se făcea niciodată ordine, îmi plăcea de nu mai puteam... Habar n-am dacă ştie cineva camerele
astea care-arată de parcă n-ar fi locuite decât două zile pe an, şi atunci de şeful de la salubritate. Iar partea
frumoasă a fost: Iu' Charlie i-a trăsnit prin minte acelaşi lucru. A zis: Aici o să se schimbe totul. Da' mai întâi să
ne căsătorim, da?
Am început cu un fel de inspecţie a camerei. Mai întâi m-am ocupat de poze. Prima era o copie de doi bani după
florile
85
Ulrich Plenzdorf
soarelui de Old Gogh. N-aveam nimic cu Old Gogh şi florile lui. Da' când vedeam o pictură c-atârnă aşa, prin
toate veceurile, mie unuia începea să-mi pută. în cel mai bun caz mi se făcea groaznic de milă. în general, nu mai
puteam s-o sufăr toată viaţa. Ailaltă era-ntr-o ramă de-aia mobilă. Nu mai zic nimic. Cine-a văzut-o ştie despre
ce-i vorba. Un adevărat vomitiv, pe bune. Perechea asta minunată pe plajă.1 Şi-n plus: o ramă mobilă. Dacă
vreau să văd toate tablourile din lume mă duc la muzeu. Sau dacă mă-nnebuneşte un tablou îl atârn în cameră de
trei ori, ca să-1 văd din toate părţile. Tot timpul când vedeam la cineva rame mobile mă gândeam că respectivul
şi-a pus în cap să vadă douăşpe picturi pe an.
Charlie a zis brusc: Astea-s de când eram noi la şcoală.
Da' eu nici măcar nu deschisesem gura. Nici n-am gemut şi nici ochii nu mi i-am dat peste cap. Nimic. M-am
întors să-1 văd
1 E vorba de tabloul Junges Paar am Ştrand (Tânără pereche pe plajă) de Walter Womacka (n. 1925) (n. ed.
germ.).
pe Dieter. Vreau să vă spun că tipul, stă-tea-ntr-un colţ, cu pumnii lăsaţi jos, şi nu mişca. Poate nici nu observase
că a doua rundă-ncepuse de mult. Charlie se scuza tot timpul pentru el, da' el nu se mişca. Fraţilor, ştiam măcar
ce-aveam de făcut. Primul lucru a fost să mă uit la cărţi. Avea la cărţi în prostie. Toate după geamuri. Toate
aranjate după mărime. Să cad din picioare, zău. Tot timpul când vedeam aşa ceva cădeam din picioare. Parc-am
mai zis o dată ce cred eu despre cărţi. Nu mai ştiu tot ce-avea el acolo. Sigur toate cărţile-as-tea bune. Marx,
Engels, Lenin cu grămada. N-aveam nimic cu Lenin şi compania. N-aveam nimic nici împotriva comunismului,
că eram de-acord să se termine cu exploatarea pe glob. Nu la asta mă opuneam eu. Ci la tot restul. De exemplu,
la aranjarea cărţilor după mărime. Mai toţi suntem aşa. N-avem nimic împotriva comunismului. Nici un om cât
de cât inteligent nu poa' să fie azi împotriva comunismului. Da'-n rest tre' să te-mpotriveşti. Ca să fii pro n-ai ne-
voie de curaj. Da' tot omu' vrea să fie curajos. Ca urmare, e contra. Asta e. Charlie
86
87
.;.■; .-.<: ;,:.■;:■!:: ;i!i1i!;:Kf'î.ît;'j"i;"!';': I?'1".'.
Ulrich Plenzdorf
a zis: Dieter o să studieze germanistică. Tre' să recupereze o grămadă. Alţii, care n-au stat atâta timp în armată,
ţin cursuri la universitate acum.
M-am uitat la Dieter. în locul lui aş fi sărit măcar atunci la atac. Da' el stătea mereu cu pumnii jos. Ce situaţie
splendidă! în-cet-încet am înţeles c-ar fi urmat o bubuitură colosală dac-o ţineam tot aşa şi dacă Charlie nu-nceta
să se scuze pentru el.
Singurul lucru care se mai găsea-n cameră era puşca pneumatică a Iu' Dieter, cu armare prin frângere. Şi-o
atârnase deasupra patului. Am luat-o de-acolo într-o doară, fără să-1 întreb, şi-am început s-o-ntorc pe toate
părţile. Am îndreptat-o spre perechea aia de pe plajă, spre Dieter, spre Charlie. Când am ajuns la Charlie, Dieter
s-a pus în sfârşit în mişcare. A-mpins ţeava-ntr-o parte.
întreb: Ce, e-ncărcată?
La care Dieter: Orişicât. S-au întâmplat atâtea.
Textele-astea de babalâc mă scoteau din minţi. N-am zis nimic totuşi. Mi-am pus ţeava la tâmplă şi-am apăsat pe
trăgaci. Asta
1-a făcut să-şi piardă răbdarea: Nu-i de jucărie! Cred că ai şi tu atâta minte!
Şi mi-a smuls puşca din mână.
Imediat mi-am pus să vorbească arma cea mai de temut, pe Old Werther:
Prietene... omul e om, şi puţina minte pe care o are cineva intră într-o foarte mică măsură sau nu intră deloc la
socoteală atunci când se dezlănţuie pasiunea şi el ajunge la marginile firii umane. Mai degrabă... Dar s-o lăsăm
pe altă dată.
Marginile firii umane: Old Werther nu muia coarda. Da'-l nimerisem în plin pe Dieter. Greşeala lui a fost c-a stat
să se gândească. Charlie nu mai asculta nici un pic. Da' Dieter a făcut greşeala c-a stat să se gândească. In fond,
eu puteam să plec. Tocmai atunci Charlie a zis: Ce-ar fi să vă fac ceva bun?
La care Dieter: N-am nimic împotrivă! Dar eu am treabă. Era cu capsa pusă. S-a postat la birou. Cu spatele la
noi.
Charlie: Peste trei zile are examen de admitere.
Se vede treaba că Charlie avea o zi proastă. Nu mai termina. Iar eu stăteam în
89
Ulrich Plenzdorf
continuare degeaba. în clipa aia Dieter a sărit în aer. A zis pe un ton rece ca gheaţa: Poţi să-i mai povesteşti şi pe
drum câte ceva despre mine.
Charlie s-a albit la faţă. Ne făcuse vânt la amândoi, şi-ncă pe şleau. O pusesem într-o situaţie splendidă, iar
acuma stăteam ca un bou şi mai aveam obraz să mă şi bucur. Charlie era albă la faţă. Atunci am plecat. Charlie s-
a luat după mine. Pe stradă, am făcut ce-am făcut şi i-am trecut un braţ după umeri.
Charlie mi-a tras brusc un ghiont în coaste şi-a sărit cu gura pe mine: Tu nu eşti sănătos la cap sau ce ai?
Dup-aia a luat-o la fugă. Ea a luat-o la fugă, da' eu eram într-o stare incredibilă. Ce-i drept, începeam să mă prind
că pe moment nu prea aveam şanse la Charlie. Cu toate astea, nu ştiu cum, da' eram în culmea fericirii, în orice
caz, m-am pomenit dintr-o-dată-n faţa chioşcului, cu o casetă de la Old Willi sub aripă. Deci fusesem la poştă.
Nu ştiu dacă-nţelege careva cum vine asta.
Dragă Edgar. Nu ştiu unde eşti. Dar dacă vrei să te întorci acum, cheia e sub preş. N-o
să te-ntreb nimic. De-acum încolo poţi să vii acasă când vrei. Sau poţi să-ţi termini ucenicia la altă întreprindere.
Important e să lucrezi, să nu umbli creanga.
Am rămas mască. Asta era mama Wi-beau.
A urmat Willi: Salute, Eddie. N-am mai putut să scap de maică-ta. Scuze. E la capătul puterilor. A vrut chiar să-
mi dea bani pentru tine. Poate nici nu-i chiar aşa de rea ideea cu lucratul. Gândeşte-te la van Gogh şi compania.
Ce n-au făcut ăştia ca să poa' să picteze! Stop.
Am ascultat. M-am prins imediat ce se potrivea de la Old Werther:
Ce noapte a fost! Wilhelm! Acum pot înfrunta orice! N-am s-o mai văd!... Acuma stau şi răsuflu greu, încerc să
mă liniştesc, aştept dimineaţa, căci am poruncit ca în zorii zilei să vină caii...
A dracu' bandă, se termina tocmai aici, iar eu nu mai aveam de rezervă! Puteam să şterg nişte muzică, da' n-am
vrut. Şi n-aveam chef nici să ies din magherniţă ca să fac rost de altă casetă. M-am analizat un pic şi-am ajuns la
concluzia că nu mai ţinea
90
91
Ulrich Plenzdorf
treaba cu colhozul şi toate alea. N-aveam de gând să mă-ntorc în Mittenberg, asta nu. Da' pur şi simplu nu mai
ţinea.
— Dar odată şi-odată Edgar tot s-a apucat să lucreze. Pe şantier. La W.I.K.
— Da, sigur. Dup-aia n-am mai auzit nimic de el. Aveam eu destule pe cap. Nunta. Dup-aia Dieter a-nceput să
studieze. Germanistică. Nu i-a fost prea uşor. Eu lucram doar juma' de zi, ca să nu-i fie greu Iu' Dieter la-nceput.
Dup-aia ne-am mutat cu grădiniţa într-o clădire nouă, că pe-a veche au demolat-o ca să facă altele noi şi-au
stricat şi terenul de lângă parcela Iu' Edgar. Puteam foarte bine să ne ducem la poliţie: E cineva care locuieşte
acolo, într-un chioşc, neînregistrat. Nu ştiu dacă l-ar fi ajutat cu ceva. în orice caz, nu s-ar mai fi-ntâmplat ce s-a-
ntâmplat.
— îmi daţi voie să vă-ntreb ceva? V-a plăcut de Edgar?
— Cum adică dacă mi-a plăcut de el? Edgar nici nu-mplinise opşpe ani, iar eu eram trecută de douăzeci.
92
îl aveam pe Dieter. Asta a fost tot. La ce vă gândiţi?
Foarte bine, Charlie, că nu spui tot. N-are nici un rost să spui tot. Eu aşa am făcut toată viaţa. Nici măcar ţie nu
ţi-am spus tot, Charlie. Şi nici nu se poate spune tot. Poate că nici nu mai e om ăla care spune tot.
— Nu trebuie să-mi răspundeţi.
— De plăcut, mi-a plăcut de el, normal. Putea să fie foarte haios. înduioşător. Era tot timpu-n mişcare... eu...
Nu boci, Charlie! Fă-mi hatârul ăsta şi nu boci! N-aveam nici pe dracu'. Eram şi eu, acolo, un idiot, un diliu, un
înfumurat şi toate alea. Nu-i nimic de bocit. Zău aşa.
— Bună ziua! Am venit să stau de vorbă cu colegul Berliner.
— Da. Eu sunt.
— Mă numesc Wibeau.
— Aveţi vreo legătură cu Edgar? Edgar Wibeau care-a fost la noi?
— Da. Sunt tatăl lui.
93
Ulrich Plenzdorf
Addi! Ambiţiosul Iu' peşte! Te salut! Ai fost de la-nceput cel mai bun prieten al meu. Eu te-am şucărit în toate
felurile, tu m-ai ros la ficaţi cum ai putut mai bine. Da' acuma, că totul s-a terminat, pot s-o zic pe-a dreaptă: ai
fost un băiat de treabă. Sufletele noastre nemuritoare erau înrudite. Cu diferenţa că circumvoluţiunile tale erau
mai dreptunghiulare ca ale mele.
— Treaba asta cu Edgar a fost tragică. La-nceput am fost distruşi. Azi înţelegem mai bine multe lucruri. Edgar a
fost un om de valoare.
Addi, mă dezamăgeşti. Şi eu care te credeam băiat de treabă. Nu credeam c-o să-ncepi şi tu să bagi texte de-astea
despre unul care-a dat ortu' popii. Ce să-ţi spun, mă găsişi pe mine de valoare. Schiller şi Goethe şi nu ştiu mai
care, ăia au fost oameni de valoare. Sau Zaremba. Şi-aşa în timpul vieţii îmi venea să mă urc pe pereţi când
auzeam ce tâmpenii debitau ăştia despre un răposat: că ce om de valoare-a mai
94
fost el şi-aşa şi pe dincolo. Vreau să ştiu şi eu cine-a mai scos-o şi pe-asta.
— Noi de la-nceput ne-am purtat greşit cu Edgar. Fără doar şi poate. L-am subestimat, mai ales eu, ca şef de
brigadă. N-am văzut în el decât un lăudăros şi-un neisprăvit, unul care voia să facă bani pe spinarea noastră.
Cre' şi eu că voiam să fac bani! Când nu mai are omul cu ce să-şi cumpere casete, tre' să facă bani. Şi unde se
duce el în cazul ăsta? Pe şantier. Motto: Ăl de nu vrea şi nu poate — la şant'er, la căi ferate!... La căile ferate mi
se părea prea periculos. Ăia sigur m-ar fi-ntrebat de buletin, domiciliu şi tot tacâ-mu'. Deci mai bine şantierul. Pe
şantier luau pe oricine. Ştiam asta. De ofticat, m-am ofticat numai când am intrat în echipa Iu' Addi şi Zaremba,
la renovat de locuinţe vechi în Berlin — tot timpul câte-o ca-să-ntreagă —, şi Addi-a zis brusc: ,/Neaţa", aşa tre'
să zici când intri la noi.
Ştiam genu'. întreabă-1 pe unul de-ăsta de Salinger şi nu ştiu mai care. Pariu că-i afon?
95
Ulrich Plenzdorf
Zice c-o fi vreo carte de specialitate care i-a
scăpat.
Poate că totu-ar fi fost altfel dacă-n ziua aia Addi ar fi chiulit. Da' aşa, ere' şi eu c-am fost imediat contra. Mi se
pare că nici cu nervii nu stăteam eu prea bine atunci, de la treaba cu Charlie. N-aş fi crezut c-o să mă sece-n halu'
ăla.
Prima chestie pe care-a făcut-o Addi a fost să-mi întindă un trafalet de-ăla şi să mă-ntrebe dac-am avut vreodată-
n mână aşa ceva. Orice amărât de pionier ştie ches-tiile-astea. Deci am refuzat categoric să răspund. Dup-aia mi-
a-ntins o bidinea şi m-a trimis la Zaremba. Să dau cu grund pe tocul ferestrelor. Toţi se holbau la mine, curioşi
cum o să-mi fac treaba. Da' imediat ce l-am văzut pe Zaremba m-am simţit mai bine. Dragoste la prima vedere,
ca să zic aşa. Am văzut pe loc că moşul era dat dracului. Zaremba era trecut de şaptej' de ani. Trebuia să fie de
mult la pensie, da' trăgea tare, n-avea treabă. Şi nu aşa, ca băgător de seamă. Dacă voia, îşi aşeza o scară dublă-
ntre picioare şi dansa, nici mai mult, nici mai puţin, cu ea prin cameră şi nu năduşea nici
96
un strop. Ca să nu mai zic că el oricum era făcut doar din piele, oase şi muşchi. De unde naiba să iasă apă? Unul
din giumbuşlucurile lui era să pună pe cineva să-i arunce un briceag desfăcut pe biceps: sărea briceagu-ntr-o
parte de ziceai că-i de cauciuc. Sau făcea pe cocoşatul de la Notre-Dame. Pentru asta îşi scotea un ochi, c-avea
un ochi de sticlă, se-ndoia din şolduri şi-ncepea să orbecăiască de colo-colo. Noi eram de fiecare dată pe jos.
Ochiul de sticlă şi-1 achiziţionase din Spania. Mă rog: de făcut, i-1 făcuse unu-n Philadelphia. In plus, îi mai
lipsea şi degetul mic de la o mână şi două coaste. Da'-n schimb avea toţi dinţii, amândouă braţele şi pieptul plin
de tatuaje. Da' nu cu femei de-alea grase, cu inimi, ştiţi voi, şi ancore. J'de mii de steaguri, de stele, de secera şi
ciocanul, ba chiar şi-o bucată din zidul Kremlinului. De felul lui, era probabil din Boemia. Da' partea frumoasă
era că încă mai umbla după femei. Nu ştiu dac-o să mă creadă careva, da' e fapt dovedit. Zaremba avea grijă de
maşina noastră cu rulotă. Făcea curăţenie-n ea şi-avea tot timpul cheia la el. Rulota era destul de arătoasă. Cu
două
97
';■*■'. *;'K*Saţ;:*v;
Ulrich Plenzdorf
paturi şi tot dichisul. Odată — afară se-ntu-necase — mă furişez lângă rulotă. Pân-a-tunci habar n-am avut.
Dintr-un motiv cât se poate de precis, voiam să-mi fac de lucru sub rulotă. Şi-atunci aud foarte clar că-i ocupat c-
o femeie. După felul cum râdea, presupun că era drăguţă foc. Da' să nu creadă careva că i-am sărit în cap din
cauza asta. Nici vorbă. Măcar pentru că primul lucru pe care-a vrut să-1 ştie a fost dacă eram la curent cu
sindicatul. Era casier. Asta m-a lăsat tablou. Dacă n-ar fi fost Zaremba, făceam pe loc cale-ntoarsă. Da' aşa, i-am
întins scurt cartea mea de muncă. Mi-a luat-o şi-a-nceput s-o examineze atent. Voia să ştie doar cu cine are de-a
face, probabil. Se-nţelege că-n Berlin nu achitasem. Una-două îşi scoate cutia aia caraghioasă de tinichea şi cică
să achit din urmă. Floare la ureche pentru cineva care n-are bani nici de casete... Probabil că voia doar să se-
asigure.
Deci m-am apucat dup-aia, fără vorbă multă, să dau cu grund pe una din ferestre-le-alea. Vopseaua-mi curgea
într-o veselie pe geamuri. Vopsisem acasă de-o mie de ori
98
cercevelele, da' degeaba, că tot aşa făceam. Dacă nu s-ar fi benoclat ăia la mine cum lucrez, aş fi dat cea mai
curată fereastră. Nu aşa de curată ca Zaremba. Zaremba vopsea ca o maşină. Da', oricum, la fel de curată ca
oricare din ei, inclusiv Addi. Se vedea de la o poştă că Addi e nervos. Dacă n-ar fi fost Zaremba lângă mine, ar fi
sărit în aer. M-am prins destul de repede că pe Zaremba nu puteam să-1 scot aşa uşor din ale lui. Nici nu s-a uitat
la mine. în orice caz, Addi nu s-a mai putut abţine şi-a sărit cu gura: că eu spoiesc toată fereastra.
Cre' că-i limpede ce-am făcut atunci. Am început să spoiesc toată fereastra. Addi — mai să pice de pe scară. Da'
fix atunci am căzut eu de pe scară — mă rog, dac-aş fi fost pe ea. Lângă mine, Zaremba se pune brusc pe cântat.
Am crezut că n-aud bine şi că dă autobuzul peste mine şi toate alea. Zaremba lălăia de-ţi spărgea urechile şi-au
început şi ăilalţi cât ai bate din palme, şi nu aşa, un şlagăr de-ăla sau nu-ş' ce, ci unul din cântecele-astea la care
nu ştii niciodată decât prima strofă. Da' echipa asta a mugit tot song-ul odată. Cre' c-aşa era: La luptă,
99
Ulrich Plenzdorf
socialişti, strângeţi rândurile! Vă cheamă tobele, steagurile vuiesc...1
Ce mai echipă, fraţilor! La luptă, socialişti! Am zis că-mi cade bidineaua din mână. Asta era metoda Iu' Zaremba
când drăguţul de Addi se pregătea să sară-n aer. Treabă dovedită cu următoarea ocazie. Eram în nu-ş' ce bucătărie
soioasă. Pereţii erau destul de crăpaţi, iar eu trebuia să-i ghipsuiesc. Addi zice: Ai mai folosit ghips pân-acuma?
Atunci uită-te şi tu la peretele-ăla!
Ăsta era stilul.
Deci am început s-amestec într-una din găleţile cu ghips. Nu ştiu dacă-nţelege careva, fraţilor. In orice caz, eu
toată viaţa am pus ba prea mult ghips, ba prea multă apă şi-aşa mai departe. Aşa că, încet-încet, mi se umplea
găleata şi-ar fi trebuit să fiu maestru ca să nu mi se-ntărească tot terciul ăla. Am rămas cu buza umflată, da' fix
1 Marşul socialiştilor (1891), compus de Cari Gramm pe versuri de Max Kegel. Cântecul a fost scris în
pregătirea Congresului de Partid de la Er-furt, primul congres legal de partid al social-de-mocraţilor germani (n.
ed. germ.).
atunci a venit şi clipa salvatoare. Pe Addi l-au apucat istericalele. Mi-a sărit în cap: ce fac, umplu toată găleata?!
Altceva mai bun n-a putut să zică. Eu i-am trântit răspunsul pe loc şi-am turnat tot ghipsu-n găleată. Chiar în
momentul ăla Zaremba-ncepe să cânte. N-avea cum să ne vadă din veceu sau de unde-o fi fost atunci. Da'
probabil c-a mirosit el cum stăteau lucrurile. Tot o vrăjeală de-aia, da' acuma cu partizani, şi normal că toată
gaşca era pe poziţie. Iar el o ţinea bine-n frâu. Brusc, Addi-şi face vânt şi mă trimite-ntr-una din camere, unde
cică să mătur pe jos ca să se poată da cu grund dup-aia. Io-n locul lui îmi turnam în cap tot găletoiul ăla cu ghips.
Da' Addi şi-a venit în fire. Atunci m-am prins şi eu ce era cu lălăiala aia. Şi-am tăiat-o. Eram doar curios ce-ar fi
zis Zaremba dacă m-ar fi văzut aşa. I-ar fi dat-o-nainte cu cântarul? Când să plec, l-am auzit cum dă buzna peste
Addi-n bucătărie şi mârâie la el: Da' fii, omule, şi tu mai potolit! Mult mai potolit. Na? Şi Addi de colo: Zi-mi şi
mie, ce caută ăsta aici, la noi? Păi, ăsta nu vrea
100
101
Ulrich Plenzdorf
decât să facă bani pe spinarea noastră. Fără doar şi poate. Tăntălău7 ăsta!
La care Zaremba: Na... Tăntălău?! Cre' c-am mai zis că Zaremba era din Boe-mia. Probabil că de-aia şi vorbea
cu „na", îl băga-n orice propoziţie cel puţin de trei ori. Tipul spunea cu „na"-ui ăsta mai mult decât spun alţii-n
ditamai romanele. Dacă zicea „Na?" şi-şi înclina capu-ntr-o parte, însemna: Mai gândeşte-te la asta, colega!
Când striga „Na?!" şi i se ridicau tufele-alea de sprâncene, însemna: Amice, nu cumva să mai zici o dată! Dacă-şi
mijea ochii ăia mici, de porc, ştiam cu toţii că face pe cocoşatul de la Notre-Dame. Nu ştiu dacă-i adevărat. Mi-a
zis unul că cică imediat după patruş' cinci Zaremba a fost şeful tribunalului din Berlin, aşa ceva. Cică. judeca la
sânge şi mai făcea şi mişto.
Na? Dom' inculpat, aţi fost, vazic, din-totdeauna prieten la cataramă cu comuniştii?! Cam în stilu' ăsta. „Vazic"
era tot o vorbă de-a lui. Mi-a trebuit o groază de timp ca să mă prind şi eu că „vazic" înseamnă „vasă-zică". Ce
mai, Zaremba era dat dracului.
102
Nu ştiu dacă se săturase de cântat sau înţelesese că eu şi cu Addi nu ne prea iubeam. In orice caz, a-nceput să-mi
dea el sarcini. Prima a fost să vopsesc lambriurile — mai bine zis, ce vine deasupra lambriurilor — şi tavanul
dintr-un veceu. M-a lăsat singur, iar eu mi-am încropit o zeamă albastră de toată frumuseţea şi-am început să
decorez stil pop-artistic, cu trafaletul, pereţii şi tavanul. Ziceai că-s planuri de-alea pen-tru-autostrăzi cu multe
bucle. Şi toate de-un albastru... Nici n-am terminat bine, că mă şi pomenesc cu Zaremba şi restul găştii după el.
Probabil că ardeau de curiozitate — mai ales Addi: acuma ce-o să mai ;:ică Zaremba?
Da' el a făcut doar: Na?!
Ăsta ere' c-a fost cel mai lung „na" pe care l-am auzit de la el vreodată. în plus, a-nclinat capu-ntr-o parte, a
ridicat din sprâncenele lui stufoase, apoi şi-a mijit ochii mici, de porc. Să te spargi de râs. Mă mai laud şi azi cu
varianta asta specială de „na".
— Asta-i sigur, se purta ciudat. Fără doar şi poate. Da' tocmai chestia asta
103
Ifî:
Ulrich Plenzdorf
ar fi trebuit să ne dea de gândit, mai ales mie. Da' eu l-am gonit de-acolo şi nici Zaremba n-a mai avut ce să facă.
Dintre noi, Zaremba a fost poate singurul care şi-a dat seama ce era-n inima lui. Da' eu parcă eram căzut în cap.
Era vorba de P.F.C, pulverizato-rul fără ceaţă. Fabricasem noi mai multe lucruri, da' ăsta trebuia să fie cel mai
special. Un aparat care pulverizează vopselele fără să producă ceaţa aia nesuferită care apare mereu la orice
aparat de genu' ăsta. Ar fi fost unic, chiar pe plan mondial. Din păcate, ajunsesem într-un punct mort. Nici măcar
experţii pe care i-am chemat în ajutor nu i-au dat de cap. Şi atunci a venit Edgar şi a-nceput să facă observaţii.
Da' eu muream de ciudă. Nu vreau să cer scuze la nimeni. Chiar nu ştiu ce-a fost în capul meu.
Addi, fii bun şi scuteşte-mă! Pot să-ţi spun foarte clar ce era-n inima mea: nimic. Iar legat de P.F.C., absolut
nimic. Ideea ta cu aerul comprimat şi duza tubulară n-a dus la
104
nimic, ideea mea cu hidraulica tot aşa, Deci la ce bun toată smiorcăiala asta? Recunosc că-mi pusesem multe
speranţe-n hidraulică, de fapt chiar de la-nceput, înainte să văd şi eu ca lumea obiectul. Era rătăcit acolo, sub
salonaşul nostru pe patru roţi. M-am împiedicat de cel puţin trei ori de el şi o dată m-am şi benoclat la el. Da' n-
aş fi-ntrebat nici mort pe vreunul din ei ce aparat era ăsta şi la-la-la. în nici un caz pe Addi. Pâ-nă-ntr-o bună zi,
când Zaremba însuşi a deschis gura. Cre' că moşul vedea prin mine ca prin sticlă.
N-ai văzut încă, na? Nici n-ai cum. E unic. Pulverizatorul ăsta împrăştie toate vopselele posibile şi imposibile din
pământ, apă şi aer, face-n trei ore ce fac trei pictori într-o zi-ntreagă, na, lucrează fără ceaţa asta şi de-aia şi-
ntrece toate jucăriile asemănătoare de pe piaţa internaţională, chiar şi pe-a-lea americane, vazic. Asta atunci când
o să funcţioneze, mă-nţelegi, na?
Apoi a şters puţin de praf jucăria şi o vreme n-a făcut decât să ofteze. Dup-aia a zis: Nu-i prima noastră invenţie,
da'-i a mai bună, na.
105
■;ifc
Ulrich Plenzdorf
Se citea pe faţa lui că voia-n felul ăsta să le dea curaj Iu' Addi şi echipei, care, normal, erau de mult lângă noi.
Obiectul zăcea probabil de ceva timp acolo. De funcţionat, nu funcţiona de nici o culoare, pulveriza şi iar
pulveriza, nimic mai mult.
Am zis: Pe-asta n-o-nlocuieşte în veci nici o maşinărie.
Şi-am ridicat bidineaua-n aer. Venise momentul să dau iarăşi cu grund.
La care Addi, brusc, mă ia-n primire: Ia ascult-aici, amice! Toate bune şi frumoase. Nu ştiu eu ce idei creţe ai în
capu' ăla, da' e lucru sigur că ai. Fără doar şi poate. Nu-i treaba mea. Da' aici suntem cu toţii o echipă de lucru şi
una nu tocmai proastă, iar tu faci parte din ea până una-alta şi pe termen lung n-o să prea ai de-ales: o să
trebuiască să te supui şi să faci ca noi. Şi nu care cumva să crezi c-oi fi tu primul care ne trece prin mână. Le-am
mai băgat noi şi la alţii min-ţile-n cap. întreabă-1 pe Jonas. în orice caz, îl mai aşteptăm pe-ăla care să ne dea
nouă lecţii.
Aceeaşi chestie. A făcut stânga-mprejur pe călcâie şi s-a cărat, cu ăilalţi după el.
106
N-am înţeles mare lucru. La urma urmei, textul meu cu maşinăria fusese destul de nevinovat. Cu totul alte chestii
cloceam io-n sinea mea. De exemplu, Old Werther. Am stat puţin s-analizez situaţia şi-am stabilit că odată cu
pulverizatorul îi ochisem Iu' Addi punctul slab.
Dup-aia s-a pronunţat şi Zaremba: Tre' să-1 înţelegi şi pe el. Ideea cu pulverizatorul e-a lui. Ferească sfântu' să
te-atingi de ea. Sau dă lovitura, sau o face de oaie, na? Ar fi prima dată.
La care eu de colo:
E caraghiosul cel mai strict care se poate închipui. Meticulos şi ceremonios ca o mătuşă bătrână; un om care
niciodată nu e mulţumit de el însuşi şi pe care deci nimeni nu-1 poate mulţumi.
în sfârşit, din nou Old Werther. Zaremba şi-a holbat ochii lui mici, de porc, şi-a mârâit: Na! Nu vorbi aşa despre
el!
Era primul pe care limba asta antică nu 1-a dat pe spate. Ar fi fost şi păcat. Tre' să recunosc că i-am ales totuşi un
pasaj cât de cât normal. Nu ştiu dacă pricepe careva, fraţilor. La câteva zile a avut loc şi-ntâlnirea.
107
|,i ir
Ulrich Plenzdorf
Addi şi gaşca au montat pulverizatorul în curtea unei magherniţe de-aia şi l-au băgat în priză. Au venit şi doi
experţi de la nu-ş' ce atelier special, c-o ditamai trusa cu duze, toate diferite ca formă. Astea trebuiau luate la
rând şi-ncercate. Show, nene! Toată suflarea a venit pe brânci. Olarii şi zidarii şi tot ce fojgăia pe-acolo, prin
case. Nici o duză n-a fost bună. Ba-mproşcau un jet de grosimea braţului, ba pulverizau vopseaua ca aparatele-
alea din parcuri. De la bun început experţii n-au fost prea optimişti, da', oricum, au făcut proba cu fiecare duză.
Addi nu se lăsa deloc. Era băiat de nădejde. Pân-a ajuns la cel mai mic calibru, da', ce să-i faci, presiunea a fost
prea mare! Al dracu' furtun a făcut poc! şi pe-o rază de zece metri erau toţi galbeni de ziceai că-s chinezi, nu alta.
Mai ales Addi. Iar asistenţa s-a prăpădit de râs.
Experţii au zis: Lăsaţi-o baltă. N-am reuşit noi, care suntem dotaţi cu tot ce trebuie. Nu se poate face nimic.
Tehnica nu oferă nici o soluţie, cel puţin nu astăzi. Nu duzele sunt de vină.
108
Dup-aia am venit eu şi-am scos din teacă pistolul Werther:
Specia umană se poartă pretutindeni la fel. Majoritatea oamenilor îşi întrebuinţează cea mai mare parte din timp
ca să trăiască, şi puţina libertate care le mai rămâne îi înspăimântă atât de tare, încât fac tot ce le stă în putinţă ca
să scape de dânsa.
Experţii şi-or fi-nchipuit că eram bufonul trupei. S-au hlizit şi ei. Da' trupa însăşi se-apropia încet de mine, cu
Addi-n frunte. Tot îşi mai ştergeau zeama galbenă de pe ochi. Am ridicat pumnii, pentru orice eventualitate, da'
n-a fost nimic. Addi n-a făcut decât să şuiere cu răceală: Car'-te! Car'-te odată! Dacă nu, să ştii că eu nu garantez
nimic.
N-am putut să-i văd bine faţa. Eu însumi aveam vopsea pe ochi. Da' după voce ziceai că mai are puţin şi-ncepe
să bocească. Addi era trecut de douăj' de ani. Nu mai ştiam când am bocit ultima oară. Oricum, trecuse ceva de-
atunci. Poate că de-aia m-am şi cărat de-a binelea. întinsesem coarda, ştiu eu? Sper că nu mă crede nimeni laş din
cauz-asta, fraţilor. Şi-aşa, ca boxer, nu prea ai voie să
109
Ulrich Plenzdorf
ripostezi. Dac-o dai câş, te suspendă pe loc. în plus, Zaremba era acolo şi mi-a dat de-nţeles: Tai-o! Acuma-i
momentul! Aşa s-a-ncheiat prima mea repriză-n deplasare ca zugrav la Addi şi tovarăşii.
Nu mai zic ce vreme scârboasă era-n ziua aia. Am plonjat direct în colhozul meu. Primul lucru pe care l-am făcut
a fost să-nre-gistrez pentru Old Willi pe noua casetă:
De toate acestea sunteţi vinovaţi voi, toţi, care mi-aţi bătut capul să mă bag la jug şi care mi-aţi cântat atâtea
despre activitate. Activitate!... Mi-am înaintat demisia... Comunică asta mamei, într-un sirop oarecare. Stop.
Mi s-a părut că se potrivea la fix.
— Pur şi simplu l-am trimis la plimbare. Nu c-am fi vrut să ne izolăm. Jonas, de exemplu, a venit la noi de pe
şantier. Da' la noi se-adună tot soiul de oameni care nu pot şi de cele mai multe ori nici nu vor să facă ceva. Nu-i
uşor să strângi laolaltă o echipă care să-ţi fie cât de cât de folos.
— Dar nu-i nevoie să vă scuzaţi. Ştiu eu, poate că Edgar n-a fost decât
110
un ţicnit şi-un Gică-contra, veşnic ofticat, inadaptabil şi leneş...
— Uşurel, uşurel! Ofticat n-a fost de fapt niciodată, cel puţin nu la noi. Iar Gică-contra... Mă rog, dumneavoastră
trebuie să-1 cunoaşteţi mai bine.
— Cum să-1 cunosc mai bine? Ultima oară când l-am văzut avea cinci ani.
— Da? Nu ştiam. Adică, staţi aşa! Că Edgar v-a vizitat. A fost acasă la dumneavoastră!
Tacă-ţi fleanca, Addi!
— A fost chiar impresionat. Aveţi în nord o locuinţă cu atelier, plină de picturi, ne-îngrijită... ce mai, o frumu-
seţe!
Mai tacă-ţi fleanca, Addi!
— Scuzaţi-mă! Nu Edgar mi-a spus, ci Zaremba.
111
Ulrich Plenzdorf
— Şi când ziceţi că s-a-ntâmplat asta, mă rog?
— Cică după ce i-am făcut noi vânt, la sfârşitul lui octombrie.
— La mine n-a fost nimeni.
Din păcate e-adevărat. Nici eu nu ştiu de ce, da' aşa a fost: m-am dus acolo. Locuia într-unui din minunaţii
„viermi de faianţă" care-au răsărit ca ciupercile în Berlin. îi ştiam adresa. Da' nu ştiam că era unul din minunaţii
„viermi de faianţă". Avea acolo o garsonieră. E-adevărat şi că era-n nord. Poate-şi imaginează careva c-am fost
atât de idiot să mă prezint. Ceva gen: Bună ziua, tată. Sunt Edgar. Nici vorbă. Aveam pe mine gioarsele de
zugrav. Când mi-a deschis, am zis pur şi simplu: Sunt instalatorul. Pentru calorifere. N-a fost cine ştie ce-ncân-
tat, da' m-a crezut pe loc. Nu ştiu ce-aş fi făcut dacă nu mă credea. Nu-mi făcusem nici un plan, da' eram cât de
cât sigur c-o să-mi iasă. O pereche de pantaloni albaştri şi eşti numai bun de instalator. O scurtă ponosită şi eşti
noul îngrijitor. O geantă de piele şi eşti omul de la telefoane. Şi-aşa mai
112
departe. Cred tot ce le spui şi nici măcar nu poţi să te superi pe ei. Trebuie doar să ştii dinainte. In plus, aveam şi-
un ciocan la mine. Am ciocănit puţin la caloriferul din baie. Stătea-n uşă şi se uita. N-am zis nimic. Păi, aveam
nevoie de timp să mă obişnuiesc cu el. Mă-ntreb dacă ştie vreunul cum e, fraţilor. Una e să ştii că ai tată şi cu
totul altceva să-1 vezi la faţă. Arăta cam de treij' de ani, aşa. Asta m-a lăsat mască. Păi, eu habar n-aveam.
Trăisem cu impresia că-avea cincizeci pe puţin! Habar n-am de ce. Stătea-n uşa aia şi-avea pe el un halat de baie
şi-o pereche de blugi nou-nouţi. Am văzut treaba asta din prima. Cam pe-atunci apăruseră dintr-odată-n Berlin
blugi adevăraţi. Habar n-am de ce. Da' au apărut. Se-apropia din nou nu-ş' ce chestie importantă. Normal că s-a
aflat imediat, cel puţin în anumite cercuri. I-au vândut într-o casă mai dosnică, pentru că masele venite la blugi n-
ar fi-ncăput în nici un magazin din Berlin. Şi-au avut dreptate. Doar nu-şi imaginează careva că n-am fost la
locul faptei. Şi-ncă cum am mai fost! De mult nu mă mai trezisem aşa de dimineaţă ca s-ajung la timp
113
Ulrich Plenzdorf
undeva. Mi-aş fi băgat unghia-n gât dacă nu mai apucam blugi. Eram ca la trei mii de oameni în casa scărilor şi-
aşteptam să se deschidă. Era o-nghesuială ce nu s-a mai văzut, în ziua aia a căzut prima zăpadă, da' pun pariu că
nici unul din noi n-a-ngheţat. Câţiva veniseră cu muzică. Era atmosferă de Crăciun, ca atunci când se deschide
uşa şi se-mpart cadourile — asta dacă mai crezi în Moş Crăciun. Parcă eram toţi căpiaţi de fericire. Nu mai
aveam mult şi mă produceam cu Bluejcans Song-ul meu, când s-au deschis uşile şi-a-nceput spectacolul. în spa-
tele uşilor erau patru cogeamite vânzători. Au fost împinşi la o parte cât ai bate din palme şi noi ne-am năpustit
pe blugi. Din păcate, n-a ieşit nimic din toată povestea asta. Ce-aveau ei nu era adevăratul sortiment. Totuşi, a
fost un happening reuşit în ziua aia. Cea mai mişto fază a fost cu două gospodine din provincie care-au intrat şi
ele-n casa scărilor. Voiau probabil să le-aducă blugi adevăraţi feciorilor din Cutăreşti. Da' când au început să se-
ncingă spiritele, brusc le-a intrat morcovul. Voiau afară, sărăcuţele. Da' şanse să iasă aveau din părţi — şi
114
asta chiar dac-aş fi vrut să le-ajut eu sau nu ştiu cine. N-aveau de-ales, erau obligate să rămână pe poziţie. Sper c-
au supravieţuit cât de cât.
în fine, şi babacul ăsta tre' să fi fost, în dimineaţa aia, undeva-n mulţime. Mi-a fost foarte uşor să-mi imaginez
chestia asta când l-am văzut cum stă-n uşă, cu faţa la mine, şi mă supraveghează. De altfel, m-am prins imediat
de ce stătea acolo. In baia cu pricina erau atârnaţi pe-o sfoară o pereche de ciorapi de damă. Eram sigur c-avea pe
una-n cameră, iar eu tocmai acolo voiam să fac o inspecţie, înainte să zic cine sunt. Deci am spus: Aici totul e-n
regulă. Şi-acum să ne uităm şi-n cameră.
La care el: Acolo nu sunt probleme. Eu: Foarte frumos. Da' anul ăsta nu mai trece nici unul de-ai noştri pe-aici.
Atunci a cedat. Am intrat în cameră. Femeia era-n pat. Lângă pat era un pat din ăla de camping. Dormise
probabil în el când fusese cu cortul. Femeia mi-a plăcut din prima. Avea ceva din Charlie. Nu puteam să spun ce.
Poate faptul că te privea încontinuu, că nu-şi muta deloc reflectoarele de la
115
'))■■:,"''■
,.*(•'
Ulrich Plenzdorf
tine. M-am gândit imediat cum ar fi fost viaţa noastră în trei. Cum am fi făcut rost de-un pat mai mare, iar eu m-
aş fi culcat în ăla vechi sau, de ce nu, pe coridor, în patul pliant. Dimineaţa aş fi cumpărat chifle şi-aş fi făcut
cafeaua — şi-aşa am fi luat tustrei micul dejun, la patul ei. Seara i-aş fi cărat după mine-n „Grofie Melodie"; pe-
amân-doi şi, din când în când, numai pe ea — şi-am fi flirtat, decent, se-nţelege, ca-ntre camarazi.
Şi dintr-odată chiar am devenit şarmant: Pardon, scumpă doamnă. E doar instalatorul. La calorifere. Nu stau
mult. — în stilul ăsta.
M-am repezit la calorifer. Am trimis câteva semnale Morse cu ciocanul pe ţevi şi-am ascultat ecoul, aşa cum îi
stă bine unui instalator de-ăsta. între timp, normal, am examinat toată camera. Nu era mare lucru-n ea. O etajeră
cu cărţi. Un televizor, penultimul model. Nici un tablou pe pereţi. Femeia m-a invitat să fumez.
Am zis: Nuu, mulţumesc. Fumatul e-un obstacol serios în calea comunicării.
116
Făceam pe meseriaşul tânăr şi cultivat. Dup-aia l-am întrebat pe babacul ăsta: Să-ri-ţeleg că nu prea aveţi la
inimă pictura?
Nu pricepea o iotă.
Eu în continuare: Păi, pereţii. Tabula rasa. Intrăm la unu', la altu'. Tablouri peste tot şi pentru toate gusturile. Da'
dumneavoastră? în schimb aveţi alte lucruri frumoase.
Femeia a zâmbit. Se prinsese din prima. Poate că nici nu era greu. Ne-am uitat unul la altul timp de o secundă. în
toată camera aia, tipa era singura care nu mă scotea din sărite. Tot restul mă scotea din sărite, mai ales pereţii goi.
Altfel nu pot să-mi explic de ce-am început dintr-odată să bat câmpii ca un idiot: Da'-i bine şi-aşa. Eu am o
vorbă: dacă vrei tablouri, atunci să ţi le pictezi singur — şi pe-astea, normal, ai fineţea să nu ţi le pui pe propriii
pereţi. Am şi eu o-ntrebare: aveţi copii? Să vă spun un secret: copiii pot să picteze de rămâi tablou. Şi poţi
oricând să-ţi atârni pe pereţi ce fac ei, fără să-ţi fie ruşine...
Nu ştiu ce baliverne am mai îndrugat. Cre' că m-am oprit din vorbă abia când m-am întors pe scară, am văzut
uşa-nchisă
117
Ulrich Plenzdorf
şi-am constatat că nu suflasem un cuvânt despre cine eram eu şi toate alea. Da' pur şi simplu n-am fost în stare să
mai sun o dată şi să spun totul. Nu ştiu, zău, dacă mă-nţelege careva, fraţilor.
Imediat după, m-am târât din nou în chioşcul meu, ca-ntotdeauna. Voiam să fac muzică, ştiţi voi, şi chiar am
făcut, da' parcă nu voia să-mi iasă ca lumea, nu ştiu. Deja mă cunoşteam destul de bine-atunci ca să mă prind că
era ceva-n neregulă cu mine. M-am analizat puţin şi-am hotărât că trebuia să-ncep de urgenţă lucrul la pulveriza
torul meu. P.F.C.-ul meu. E-adevărat că încă nu ştiam cum. Nu ştiam decât că trebuia s-arate cu totul altfel decât
al Iu' Addi. Ştiam că n-o să meargă fără scule ca lumea şi tot ce trebuie. Da' n-am fost niciodată genu' care se
sperie de greutăţi de-astea. Şi, logic, toată tărăşenia trebuia să aibă loc în mare taină. Iar dacă funcţiona jucăria
— pulverizatorul meu —, eram gata să dau ochii cu trupa, nepăsător ca un lord. Nu ştiu dacă-nţelege careva ce
vreau să spun, fraţilor, în orice caz, chiar în ziua aia am început să caut ca disperatul prin colonie
118
obiecte care-ar fi putut să-mi fie de folos. Nu ştiu dacă are vreunul idee câte lucruri găseşti într-o colonie de-asta.
Vă spun eu: orice, pe bune, da' nimic din ce-mi trebuia mie. Totuşi am cărat cu mine tot ce părea cât de cât
folositor. Mai întâi tre' s-aduni material, mi-am zis. Asta a fost prima piatră la mormântul meu, fraţilor. Primul
cui la coşciug.
— Aş putea să spun că l-am adus înapoi destul de repede. Da' mai mult la iniţiativa Iu' Zaremba. De fapt, era
prea târziu. Edgar începuse deja să lucreze la propriul P.F.C. Deci nici Zaremba nu ştia tot. L-am încolţit în
chioşcul lui. Da' nu se vedea de nici o culoare că lucra la un pulverizator. Şi din păcate nu ne-a trecut prin cap să
ne uităm în bucătărie.
Treaba cu bucătăria v-ar fi ajutat din părţi, că bucătăria era-ncuiată. Nici mort n-aş fi lăsat pe cineva acolo. Cre'
că nici pe Char-lie. Eram în plin proces de producţie. La un moment dat văd că se ridică deasupra gardului viu
ţeasta Iu' Zaremba acoperită de
119
Ulrich Plenzdorf
păr îmbâcsit. în doi timpi şi trei mişcări am încuiat cocioaba, fraţilor. M-am trântit pe canapeaua rablagită şi-am
început să tuşesc. Nu c-aş fi avut eu nu-ş' ce boală, oricum nu pe bune. E drept că tuşeam. Probabil mi se trăgea
de la cotrobăiala prin colonie. Poa-te-ar fi trebuit să-ncep şi eu să-ncălzesc. Da' la fel de bine puteam să mă
opresc din tuşit. Chestia e că ţineam prea tare la obiceiul ăsta. Edgar Wibeau, geniul ne-nţeles, lucrând cu dăruire
de sine la ultima sa invenţie, are plămânii pe jumătate măcinaţi, dar nu se lasă defel. Mare idiot mai eram, pe cu-
vântul meu. Da' asta-mi dădea curaj. Nu ştiu dacă-nţelege careva. Deci tocmai îmi făceam numărul cu tuşea asta,
când dă buz-na-n cocioabă trupa Iu' Zaremba. Adică, n-au dat buzna. Au intrat în vârful picioarelor. Mai întâi
Addi şi dup-aia Zaremba. Probabil că 1-a-mpins moşu-năuntru. Tipii ăştia chiar credeau că tre' să se simtă vi-
novaţi faţă de mine sau nu-ş' ce. Pentru că mă goniseră. Şi eu, pe canapeaua aia, cu tuşea mea! Nu ştiu dacă poa'
să-şi imagineze careva ce bine-mi ieşea tuşea asta. în plus, mi-am scos puţin picioarele de sub
120
zdreanţă de pătură, de parcă n-aş fi-ncăput în ea.
Zaremba a şi zis dup-aia: Alo! Altădată ştiai să tuşeşti şi mai bine, na? După care s-a dat la o parte, lăsându-1 pe
Addi să-şi debiteze speech-vA. Addi a căutat mai întâi ceva de care să se ţină, după care a-nceput: Ce voiam să
zic, eu uneori poate-s aşa, un pic mai direct în exprimare, ăsta-i felul meii, fără doar şi poate. Pe viitor ar trebui
să ne gândim amândoi la asta. Iar pulverizatoru-i la trecut acuma. Gata socoteala. Fără doar şi poate.
Nu i-a fost uşor. Aproape că m-a emoţionat. De zis, n-am putut să zic nimica, din pricina tusei. Jonas, cel lecuit,
a rezolvat restul: Ne-am gândit că n-ar fi rău să te specializezi în vopsitul podelelor. Merge şi cu rolă I a. Şi-n
fiecare sâmbătă o să mergem la popice.
între timp, normal, restul trupei era-n formaţie completă. Parc-ar fi picurat unul după altu-năuntru, aşa intraseră.
Mi s-a părut că Zaremba sau Addi îi pusese de pază pe toate patru laturile ca să mă-mpiedice să mă
121
Ulrich Plenzdorf
car. Râsul lumii. Stăteau care pe unde şi se benoclau la operele mele alese. Vedeam foarte bine cum merge
treaba. De-atunci înainte au început să mă considere o pasăre rară sau nu-ş' ce vietate, de care n-aveau voie să se-
apropie prea mult. în afară de Zaremba. Old Zaremba clocea şi el ceva, mai mult ca sigur. A şi-nceput dup-aia să-
mi scotocească prin vizuină. în cele din urmă a apăsat şi pe clanţa uşii de la bucătărie. Da'era-ncuiată, cum
spuneam, iar la-ntrebările lui capcană — de exemplu, dac-aveam de gând să stau acolo toată iarna — n-am putut
să răspund aproape deloc. Tuşea asta era de-a dreptul imprevizibilă. Apărea în cele mai nasoale momente,
fraţilor. Mă pricepeam al dracu' de bine. Măgarul de Zaremba era gata să mă ducă la doctor. O secundă am rămas
cu buzele umflate. După care mi-am amintit că aveam tuşea asta în fiecare toamnă şi că nu era nimic grav. O
alergie. Ceva gen tuse cauzată de polen. Caz unic. Enigmă în lumea ştiinţei. într-un final, s-a oprit. Da' din ziua
aia tuşea mea chiar a-început să se vindece ca lumea, vreau să zic: n-au mai rămas din
122
ea decât mici crize, din când în când. Doc-toru-mi lipsea mie! Părerea mea despre doctori era: să mă scutească.
O singură dată-n viaţă m-am dus şi eu de bunăvoie la un doctor, din cauza unei eczeme la picioare. Dup-o juma'
de oră eram culcat pe masa lui; mi-a-nfipt câte două seringi în degetele mari de la picioare, după care mi-a smuls
unghiile. Era deja strigător la cer. Iar după ce-a terminat m-a uşuit într-un salon — m-a pus să mă ridic în
picioare şi să merg, fraţilor, dacă vă vine să credeţi. Sângeram într-o veselie prin bandaje. Nu s-a gândit nici o
secundă să-mi dea şi mie, acolo, un scaun cu rotile, ceva. De-atunci nu mi-am mai schimbat părerea despre
doctori.
în orice caz, din ziua aia am devenit pentru Addi un monument al naturii. Tablourile şi, în plus, o tuse unică în
lume. De-acum încolo puteam probabil să-mi permit orice. Da' m-am abţinut. Nu-mi doream să mă pomenesc
iarăşi cu ei pe colhoz. Ce chestie că m-au dat de gol cu pulverizatorul! Ca un idiot ce eram, am crezut c-o să dau
lovitura cu pulverizatorul ăsta. Am renunţat aproape
123
■flit;?
Ulrich Plenzdorf
la tot. De exemplu, n-am mai scos deloc din teacă pistolul Werther. îmi vopseam cuminte podelele cu trafaletul şi
sâmbăta mergeam uneori chiar la popice. Stăteam acolo ca pe jar sau pe nu ştiu ce, iar ăia dădeau la popice şi se
gândeau: Ce l-am mai pus la treabă pe Wibeau ăsta! Mă simţeam ca-n Mittenberg. Iar acasă m-aştepta pulveriza
torul.
Tot atunci dau nas în nas şi cu Muzeul Hughenoţilor. Din senin. De fapt, renunţasem demult să-1 mai caut. La-
nceput am întrebat o groază de lume, un fel de recensământ al populaţiei. Puteţi, vă rog, să-mi spuneţi şi mie
unde e Muzeul Hughenoţilor? Rezultatul, zero. N-a fost unu-n tot Berlinul care să ştie. Majoritatea mă credeau
fie prost, fie turist. Şi dintr-odată mă pomenesc chiar în faţa lui. Era-ntr-o biserică dărâmată. Clădirea mi-a sărit
în ochi fiindcă era prima ruină din timpul războiului pe care-o vedeam. Că doar în Mittenberg nu s-a tras nici
măcar un foc! Că generalul Brusilov sau mai ştiu eu care a uitat aproape complet să ocupe oraşul ăsta. Aşa, şi, pe
singura poartă intactă a bisericii scria:
124
Muzeul Hughenoţilor. Iar dedesubt: închis temporar în urma lucrărilor de reamenaja-re. în mod normal, plăcuţa
de pe uşă n-ar fi trebuit să mă deranjeze. Că doar eram hu-ghenot, nu puteau să mă ţină afară. Ba chiar înclin să
cred că şeful muzeului mi s-ar fi aruncat de gât. Un adevărat vlăstar de hu-ghenot, în carne şi oase. După ştiinţa
mea, specia noastră era pe cale de dispariţie. Totuşi, dintr-un motiv sau altul, când am citit ce scria acolo am
plecat. M-am analizat un pic şi-am constatat că pur şi simplu nu-mi păsa dacă eram sau nu de viţă nobilă sau ce
făceau ăilalţi hughenoţi; probabil nici măcar dacă eram hughenot, mormon sau orice altceva. Nu ştiu de ce, da'
nu-mi mai păsa.
în schimb, tot cam pe vremea aia, îmi vine altă idee creaţă: să-i scriu Iu' Charlie.
Practic, n-o mai văzusem de-atunci, din ziua aia. Eram lămurit că se-mpăcase demult cu Dieter al ei şi că, după
toate astea, nu mai aveam nici o şansă la ea. Şi totuşi, Charlie nu-mi ieşea deloc din cap. Nu ştiu dacă pricepeţi
ce vreau eu să zic, fraţilor.
125
Ulrich Plenzdorf
Primul meu gând a fost imediat Old Wer-ther. Păi, ăsta i-a scris Charlottei lui la scrisori într-o veselie. Nici n-a
fost nevoie să caut prea mult pân-am dat de una potrivită:
Dacă m-ai vedea, scumpa mea, în mijlocul distracţiilor! Ce secate îmi sunt simţurile! ... nici o clipă fericită!
nimic! nimic!
Am pictat asta la popicărie, pe spatele unui meniu. Da' n-am trimis-o niciodată. Mi-era clar că mai ales cu
Werther n-aveam nici un fel de şanse la ea. Nu mai puteam s-o iau cu vrăjeli de-astea. Treaba e că altceva nu-mi
trecea prin cap. Şi să mă duc aşa, tam-nesam, la ea nu puteam. Şi uite ca-ntr-o seară mă pomenesc c-un plic în
cutia de scrisori. L-am văzut de la depărtare. Eu primeam corespondenţa numai la post-restant. N-avea nici
timbre pe el. Iar înăuntru era o carte poştală de la Charlie: Mai trăieşti? Mai vino şi tu pe la noi. Ne-am căsătorit
de mult.
înseamnă că Charlie trecuse pe-acolo. Mi s-a tăiat respiraţia, fraţilor. Genunchii-mi tremurau. Pe cuvântul meu.
M-au apucat un fel de frisoane. Am lăsat totul baltă şi m-am năpustit imediat afară. După opt minute
126
eram la uşa Iu' Dieter. Am avut bănuiala că stăteau la el. Aşa şi era. Mi-a deschis Charlie. Mai întâi s-a zgâit la
mine. Am simţit imediat că nu venisem la momentul potrivit. Cum să zic, venisem la momentul potrivit, da' nu
tocmai. Poate s-a gândit şi că n-o să vin taman în ziua-n care mi-a adus ea scrisoarea pe colhoz. în sfârşit, m-a
condus în cameră. N-aveau decât camera asta. în cameră era Dieter. Stătea la biroul lui, exact aşa cum stătuse şi
cu câteva săptămâni în urmă. Adică nu era aşezat la birou, ci de fapt în faţa lui. îşi pusese biroul la fereastră şi
stătea-n faţa lui, cu spatele la cameră. Am înţeles foarte bine de ce. Când n-ai decât o cameră, în care mai tre' să
şi lucrezi, n-ai ce face, tre' să-ţi delimitezi cumva teritoriul. Iar Dieter şi-1 delimita cu spatele. Practic, spatele lui
era un perete.
Charlotte a zis: Ia-ntoarce-le un pic!
Dieter s-a-ntors, iar eu am avut inspiraţia să spun: Voiam doar să vă-ntreb dacă n-aveţi cumva un cleşte pentru
ţevi.
Pur şi simplu nu-mi dădea pace ideea că poate Dieter nici nu ştia de invitaţia Iu' Charlie. De-aia nici n-am făcut
mai mult de-un
127
Ulrich Plenzdorf
pas în cameră. Oricât ar părea de ciudat, Charlie a zis: Avem vreun cleşte pentru ţevi?
Am analizat situaţia rapid şi-am ajuns la concluzia că Charlie intrase-n joc. Brusc m-au apucat din nou
frisoanele-alea. Die-ter a-ntrebat: La ce-ţi trebuie cleştele? Ţi s-a spart vreo ţeava?
La care eu: Se poate spune şi-aşa.
Apropo, eu chiar aveam nevoie de cleşte. Pentru pulverizator. Odată am pus gheara pe ceva de genu' ăsta într-vin
şopron vechi. Da' atâta era de stricat, că-n cel mai bun caz ai fi putut să-ţi dai gaură-n genunchi cu el. Dup-aia
am dat laba unul cu altul, iar Dieter a făcut: Ei?
Era un „ei" din ăsta de tataie. Mai lipsea s-adauge: Tinere prieten! Ne-am cuminţit de la ultima noastră-ntâlnire
sau tot mai avem gărgăuni în cap? Una ca asta mă scotea oricând din toate balamalele. Deci imediat am văzut
roşu. Da' m-am stăpânit, am lăsat-o mai moale şi-am devenit iarăşi băiatul modest, serios şi matur care eram de
câtva timp — fraţilor! Nu ştiu dacă poa' să-şi imagineze careva cum vine asta: eu şi
modest. Şi toată chestia numai fiindcă nvam gândit că am pulverizatorul ăsta-n mâne că — fraierul de mine.
Habar n-am ce-o fi fost în capul meu atunci. Probabil c-am fost pur şi simplu atât de sigur că ideea mea cu
hidraulica era singura idee valabilă, încât m-am purtat din capul locului modest, ca un mare inventator după
succesul invenţiei sale. Edgar Wiebau, extraordinarul şi simpaticul nostru băiat, care nu şi-a pierdut totuşi
modestia şi-aşa şi pe dincolo. Ca sportivii ăştia de performanţă. Bă, fraţilor, am fost cel mai mare idiot! în plus,
am văzut, normal, că Charlie se roşise. Cum să zic, n-am văzut. Pur şi simplu n-am putut să mă uit o dată la ea.
C-aş fi călcat în străchini rău de tot. Da' am simţit. Probabil că-n momentul ăla i s-a-mplinit cel mai scump vis:
ca eu şi Dieter să fim buni prieteni. Pân-atunci stă-tuse-n spatele meu, în prag. Acuma era foarte agitată, voia să
facă ceai sau aşa ceva, iar mie mi-a spus să stau jos. Camera era de nerecunoscut. Nu era numai renovată şi-aşa,
era aranjată cu totul altfel. Cum să zic, nu cu mobilă nouă. Noi nu erau, practic, decât tablourile şi lămpile şi
perdelele
129
Ulrich Plenzdorf
şi toate nimicurile pe care probabil că le-adusese Charlie cu ea. Brusc parcă mi-a venit chef să stau acolo. Nu zic
că toate lucrurile din cameră se potriveau. Covorul cu perdelele. Perdelele cu tapetele şi tapetele cu fotoliile —
pe mine chestia asta mă scotea una-două din minţi. Nu era aşa. Da', de exemplu, picturile erau de la grădiniţă, fă-
cute de puştani. Mi se pare c-am mai spus o dată: copiii pictează de rămâi tablou. Una din picturi era probabil cu
un om de zăpadă. Numa'-n tuş roşu. Ziceai că-i Charlie Chaplin lăsat în fundul gol. Când îl vedeai, te cutremurai.
Lângă el atârna arma cu aer comprimat a Iu' Dieter. Cărţile arătau toate de parcă le-ar citi tot timpul cineva.
Brusc ţi se făcea poftă să te-aşezi într-un colţ şi să le citeşti una după alta. Am început să umblu de colo-colo prin
cameră, să privesc cu atenţie lucrurile şi să vorbesc despre ele, lăudându-le pe toate ca prostu'. Pe oricine-i nebun
dup-o fată sau dup-o femeie îl sfătuiesc sincer s-o laude. Eu totdeauna am procedat aşa. Şi asta, logic, nu fără-
ndemâ-narea de rigoare: de exemplu, aşa cum am făcut eu în camera aia, la Charlie. în afară
130
de faptul că-mi plăcea pe bune, am văzut, normal, că Charlie schimba feţe-feţe. Aşa cum era de aşteptat, Dieter
n-a zis nici pâs la toată chestia asta. De-aia a şi-nceput imediat să se izoleze. Lucra din nou. Când a văzut aşa,
Charlie s-a aşezat brusc, iar eu am făcut la fel. Am rămas paf. Tot aşa se-aşe-zase, cu fusta... Fraţilor, chiar nu pot
să descriu ce-am simţit atunci. Mai târziu mi-a făcut semn să ies din cameră. Mi-a explicat afară: Trebuie să-1
înţelegi şi pe el, da? De când cu armata, a rămas în urmă cu toate. E cel mai mare din an. Cre' că nici măcar nu
ştie dacă i se potriveşte literatura. Vorbea aproape-n şoaptă. Dup-aia m-a-ntrebat: Şi tu? Ce-ţi mai face chioşcul?
Brusc am început să tuşesc — decent, se-nţelege.
La care Charlie, deodată: Doar n-ai de gând să stai acolo toată iarna.
Am zis: Nu prea.
Eram maestru la tuşea asta. Dup-aia m-a-ntrebat: Lucrezi?
Iar eu: Evident. Pe şantier.
Ce mai, vedeam cu ochii mei cum mergea treaba cu ea. Charlie făcea parte din
131
Ulrich Plenzdorf
oamenii care, întrebaţi dacă cred sau nu în „partea bună din om", zic „da" fără să roşească. Ei bine, ea probabil
chiar a crezut atunci că partea bună din mine ieşise câştigătoare — şi asta poate tocmai fiindcă mai demult îmi
explicase pe larg convingerile ei. Când mai citeam prin câte-o carte că un tip se pomeneşte brusc într-un loc şi nu
ştie cum a ajuns acolo, de obicei mă enervam numaidecât. Mi se părea cea mai mare tâmpenie, în seara aia
stăteam în faţa chioşcului şi chiar nu ştiam cum ajunsesem acolo. Cre' că dormisem tot drumul sau aşa ceva. Am
dat imediat drumul la casetofon. Mai întâi am vrut să dansez o juma' de noapte, da' dup-aia am început să lucrez
ca disperatul la pulverizator. In seara aia am fost mai sigur ca niciodată că eram pe drumul cel bun cu
pulverizatorul. Nu mi-era decât că nu luasem cleştele de la Charlie. Nici nu se mai pusese problema, logic. Era
chiar ultimul lucru. Da'-n felul ăsta am avut motiv să dau a doua zi după-amiază o raită pe la Charlie. Dieter nu
era acasă. Charlie tocmai meşterea ceva la una din lămpi. Rozeta nu stătea deloc fixată. Charlie se urcase pe-o
scară du-
132
blă, cum aveam şi noi pe şantier. Una din aia pe care dansa Old Zaremba. M-am săltat şi eu pe scara asta şi-am
început amândoi să meşterim la prostia aia de rozetă. Charlie ţinea de ea, iar eu înşurubam. Nu ştiu dacă mă
crede careva, fraţilor, da' mie-mi tremura mâna. Nu reuşeam de nici o culoare să bag şurubelul. Da' măcar o
aveam pe Charlie mai aproape de mine ca niciodată. Asta mai era cum mai era. Da' nu-şi mai muta reflectoarele
de la mine. Am ajuns în situa-ţia-n care eu ţineam, iar Charlie-nşuruba. In orice caz, pentru şurub aşa era cel mai
bine. în sfârşit a intrat. Mie şi Iu' Charlie ne-amorţiseră braţele. Mă-ntreb dacă ştie careva ce-nseamnă să stai ore-
n şir cu mâinile pe sus. Cine zugrăveşte tavane şi pune perdele ştie. Gemeam în cor şi ne masam unul altuia
braţele — totul pe scară. Am început atunci să-i povestesc de Zaremba, cum dansa el cocoţat pe scară, apoi ne-
am prins de braţe şi ne-am împleticit aşa, pe scară, prin cameră. De cel puţin trei ori era gata-gata să ne
răsturnăm, da' ne puseserăm în cap s-ajungem pân' la uşă fără să ne dăm jos şi chiar am reuşit. Am convins-o.
De-aia-mi
133
Ulrich Plenzdorf
plăcea mie de Charlie: că puteai s-o convingi să facă lucruri de-astea. Păi, nouăj' nouă dintr-o sută de femei s-ar
fi lăsat imediat păgubaşe sau ar fi ţipat un timp, după care-ar fi sărit jos. Charlie nu era aşa. Când am ajuns la
uşă, Dieter era-n prag. Noi ţuşti! de pe scară, ca la comandă. Charlie 1-a-ntrebat: Vrei să mănânci?
Şi eu de colo: Dacă-i pe-aşa, io plec. C-am venit numa' pentru cleşte.
îmi ţâţâia fundul c-o s-o atingă pe Charlie de faţă cu mine, c-o s-o sărute şi-alte chestii. Nu-ş' ce s-ar fi-ntâmplat
atunci, fraţilor. Da' Dieter numai la asta nu se gândea. S-a dus cu servieta lui la birou. Una din două: ori n-o
săruta niciodată pe Charlie când venea acasă, ori s-a abţinut atunci din cauza mea. Asta m-a făcut automat să mă
gândesc la Old Werther, cum îi scrie el odată Iu' Wilhelm:
Dar şi el a fost atât de cumsecade, încât n-a sărutat-o nici o singură dată pe Lotte în faţa mea. Dumnezeu să-1
răsplătească!
Drept să spun, n-am prea-nţeles eu ce era cumsecade-n toată chestia asta, da'-n rest am înţeles totul. în viaţa mea
n-am crezut
134
c-o să-1 înţeleg aşa de bine pe Werther ăsta. în plus, nici n-ar fi avut cum s-o sărute pe Charlie. Că ea s-a dus
repejor la bucătărie, în mod normal ar fi trebuit să plec. Da' am rămas. Am scos afară scara. Dup-aia m-am mai
învârtit puţin prin cameră. Am vrut să-ncep o discuţie cu Dieter, da' chiar nu-mi trecea nimic prin cap. Brusc pun
laba pe puşca pneumatică. Dieter n-a zis nimic. Cum a intrat cu păpica, Charlie-a spus: Băieţi, vă fac propunere,
da? Haideţi la calea ferată, să tragem cu puşca. Şi-aşa voiai de nu ştiu când să mă-nveţi.
Dieter a mârâit: Nu se mai vede nimic la ora asta.
N-avea chef. Voia să lucreze. Ideea i se părea infantilă. Ca şi chestia cu scara. Da' Charlie şi-a pironit
reflectoarele pe el şi-a-tunci a cedat.
La calea ferată, ghinionul lui a fost că pur şi simplu n-a vrut să participe. Am tras amândoi într-un indicator cu
„Parcarea interzisă", pe care eu l-am ciuruit rapid. Mai bine zis: Charlie a tras. Dieter anunţa rezultatele, iar eu
corectam tehnica Iu' Charlie. Asta pentru că Iu' Dieter nici prin cap nu-i
135
Ulrich Plenzdorf
trecea să se ocupe de Charlie. Cum ar veni, copiii să se joace singuri. Probabil că se gândea numai la cât timp îl
costau toate astea. De fapt îl înţelegeam, da' asta nu m-a-mpie-dicat să mă dau de ceasul morţii cu Charlie. I-am
arătat cum se-aşază patul puştii pe umăr, cum se ţin picioarele-n unghi drept, că tre' să ocheşti ţinta de sus şi să
dai în acelaşi timp aeru-afara şi tot ce te-nvaţă ăştia la premilitară1. Cătare plină, cătare rasă, că-tare medie,
piedica trăgaciului şi tot tacâmul. Charlie trăgea-ntruna şi mă lăsa, răbdătoare, s-o ating cu mâna, până când şi-a
dat şi ea seama ce se-ntâmpla cu Dieter sau până când a vrut poate, în cele din urmă, să-şi dea seama. Atunci s-a
oprit. De altfel, Dieter a avut dreptate: se-ntuncase de mult. Doar că Dieter a trebuit să promită că duminica
viitoare o să facă-mpreună o excursie, nu conta unde, principalul era
1 în fosta R.D.G. existau o serie întreagă de forme de educaţie şi organizare paramilitară. în şcoli, băieţii erau
obligaţi să ia parte la ore de instrucţie, în scopul pregătirii pentru stagiul militar pro-priu-zis (n. ed. germ.).
136
să plece. Pe mine nu m-au pomenit, cel puţin nu explicit. Charlie a fost abilă. A zis: Hai să facem şi noi o
excursie.
Puteai să-nţelegi ce-ţi convenea. Da' poate că toate astea nu erau decât în mintea mea idioată. Poate chiar nu s-a
gândit la mine. Poate că tot ce-a urmat nu s-ar fi-n-tâmplat dacă eu nu mi-aş fi imaginat, ca un idiot ce eram, că
Charlie m-a invitat şi pe mine. Da' nu-mi pare rău deloc. Nici cât negru sub unghie.
Duminica următoare stăteam cu Charlie pe canapeaua din camera lor. Ploua-n draci. Dieter stătea la birou şi
lucra, iar noi aşteptam să termine. Charlie avea deja fâ-şul pe ea şi toate alea. N-a fost deloc surprinsă sau ceva
când am sunat la uşă. Deci totul mergea ca la carte. Sau poate-a fost totuşi surprinsă, da' n-a vrut s-arate. De data
asta Dieter scria. Cu două degete. La maşină. Scria din cap. O lucrare de seminar, mi-am zis — şi n-am greşit.
Am înţeles din prima: nu-i ieşea. Ştiam cum e. Bătea cam o literă la fiecare juma' de oră. Asta cam spune totul. în
cele din urmă Charlie a zis: Cu de-a sila nu se poate!
137
Ulrich Plenzdorf
Dieter n-a zis nimic. Eu mă uitam încontinuu la picioarele lui. Şi le-ncolăcise de picioarele scaunului. Nu ştiu
dacă era un obicei de-al lui. De fapt mie mi-a fost clar de la-nceput că n-o să vină cu noi.
Charlie a luat-o de la capăt: Hai odată! Las-o baltă, da? Uneori metoda asta face minuni!
Nu era nervoasă sau altceva. încă nu.
Era poate blândă cum se spune că ar fi surorile medicale.
Dieter a zis: Pe-o vreme ca asta cu barca?!
Nu ştiu dac-am spus deja că Charlie voia să-nchirieze o barcă.
Charlie a răspuns imediat: Atunci cu vaporaşul, nu cu barca. De fapt Dieter avea dreptate. Era o idee creaţă să
mergi cu barca pe-o vreme ca aia.
A-nceput din nou să bată la maşină.
Charlie: Atunci nu cu vaporaşul. Măcar să dăm câteva ocoluri prin cartier.
A fost ultima ei propunere şi o şansă reală pentru Dieter. Da' el nu s-a urnit.
Charlie: Şi-n plus nu suntem de zahăr.
138
Cre' că-n momentul ăla şi-a pierdut răbdarea. Dieter a spus pe un ton calm: Duceţi-vă, ce mai staţi?
Iar Charlie: Ai promis sus şi tare.
Dieter: N-auzi ce-ţi spun? Duceţi-vă!
Atunci Charlie a ridicat tonul: Asta o să şi facem!
în momentul ăla am plecat. Oricine putea să-şi dea seama ce urma. Iar eu eram total în plus. Vreau să zic: am
plecat din cameră. Normal ar fi fost să plec de tot. Acu-ma-nţeleg. Da' pur şi simplu nu mă mai săturam. M-am
învârtit puţin prin bucătărie. Deodată-mi vine-n minte Old Werther, care scrie-aşa:
Nu-1 atrage oare orice preocupare măruntă mai mult decât scumpa şi încântătoarea lui soţie?... De fapt e numai
saturaţie şi nepăsare!
Mă rog, n-avea el, Dieter, preocupări şi-afaceri de-alea, iar Charlie era orice, numai soţie scumpă nu. Şi nici
Dieter n-avea saturaţie. Logic c-avea o bursă mare de când cu armata. Da' de-alde mine câştigau sigur de trei ori
pe-atât cu spoitul pereţilor. Nici
139
Ulrich Plenzdorf
eu nu ştiam care era chestia. Eu, practic, n-aveam nimic împotriva Iu' Dieter. Un lucru era sigur — că trecuseră o
mie de ani de când Charlie nu mai ieşea din cameră. Ăsta era singurul lucru cert. Cam când stăteam eu aşa şi-
analizam situaţia, iese şi Charlie val-vârtej din cameră. Nu spun degeaba „val-vârtej", fraţilor! Mi-a aruncat doar
un: Haide!
într-o secundă eram lângă ea.
Dup-aia a zis: Stai puţin!
Am stat. A-nşfăcat o pelerină gri din cuier şi mi-a pus-o repede-n braţe. Probabil c-o adusese Dieter din armată.
în afară de cauciuc, mai mirosea a benzină, a brânză şi-a gunoi ars.
M-a-ntrebat: Ştii să conduci o barcă cu motor?
Am zis: Nu prea.
în mod normal ar fi trebuit să zic: Cum să nu. Doar că-mi jucam atât de bine rolul de băiat cuminte, încât am
spus adevărul fără să mă complic.
Charlie a-ntrebat: Cum?!
Se uita la mine ca şi cum i-ar fi scăpat ceva.
140
i•
Am zis imediat: Cum să nu.
In trei secunde eram pe apă. Adică sigur a trecut o oră sau cam aşa. Chestia e că mi se-ntâmpla pentru a doua
oară să fiu cu Charlie şi să nu ştiu cum am ajuns într-un loc. Ca-n film. Ţac-pac şi te pomeneşti undeva. Da' n-
aveam eu timp atunci să stau s-analizez. Jafu' ăsta de barcă avea destul de mulţi cai-putere. Gonea de nebună pe
Spreea, iar în faţă era zidul de beton de la nu-ş' ce uzină. Am făcut tot posibilul să iau cât de cât curba. Da' —
idiot cum eram — nu mi-a trecut prin cap să reduc pur şi simplu viteza. Ne-am fi-necat şi s-ar fi ales praful şi de
barcă. Bărcile-astea se duc ca din puşcă imediat ce le porneşti. Nici vorbă de ambreiaj sau nu-ş' ce. M-am uitat la
Charlie. Nu sufla o vorbă. Probabil că tipul de la care-aveam barca rămăsese tablou. N-am apucat să văd decât că
stătea-n picioare pe debarcader. Cum a reuşit Charlie să pună mâna pe barcă — asta, oricum, e altă poveste.
Poate-şi imaginează careva, cine ştie, că eram vreun timid de-ăla. Sau vreun inhibat. Da' era gata-gata să mă las
păgubaş când am văzut „Debarcaderul tineretului".
141
Ulrich Plenzdorf
Casa era udă leoarcă. Nici o barcă pe apă. Normal că nu mai putea fi vorba de sezon înainte de Crăciun. Iar casa
era baricadată ca pentru al treilea război mondial. Da' Charlie a descoperit o gaură-n gard, a sunat de 1-a scos
afară pe omul de la ghişeu şi s-a milogit de el până când ne-a adus din hangarul lui barca asta. N-aş fi crezut că
se poate. Şi nici omul ăla, probabil. Cre' că-n ziua aia Charlie ar fi fost în stare de orice. Era chiar de nestăvilit.
Ar fi putut să convingă pe oricine să facă orice.
Când am coborât pe apă, s-a vârât şi ea sub pelerină. Ploaia asta nu stătea deloc. Dac-ar fi fost numai cu câteva
grade mai frig, ne-am fi ales c-un viscol pe cinste. Probabil că nu-şi mai aminteşte nimeni ce-a fost în decembrie
trecut. Cre' că barca era ca dracu' de umedă şi rece, da' eu n-am simţit nimic. Nu ştiu dacă mă-nţelege careva.
Charlie şi-a trecut un braţ după bancheta mea şi şi-a culcat capul pe umărul meu. Nu mai puteam să-mi revin.
încet-încet reuşeam să ţin barca sub control. Habar n-aveam dacă existau reguli de circulaţie şi pe apă. Am auzit
odată ceva de genul ăsta. Da' pe
142
toată Spreea asta interminabilă nu era nici urmă de barcă sau vapor. Am tras la maximum maneta de acceleraţie.
Prova s-a ridicat. Barca asta nu era rea. Poate că era pentru uzul personal al tipului de la debarcader. Am început
să fac tot felul de viraje. Mai ales viraje la stânga, pentru că-n felul ăsta Charlie se sprijinea cu toată greutatea de
mine. N-o deranja de nici o culoare. După un timp a-nceput chiar ea să conducă. La un moment dat era gata-gata
să ne izbim de piciorul unui pod. Charlie nu sufla o vorbă. Din clipa-n care a ieşit val-vârtej de la Dieter, nu i s-a
mai schimbat aproape deloc expresia feţei.
Habar n-am avut pân-atunci că un oraş se poate vedea şi din spate. Berlinul văzut de pe Spreea e Berlinul văzut
din spate. Toate curţile-alea vechi de uzine şi toate depozitele.
La-nceput m-am gândit c-o să ni se umple barca de apă. Da' n-a intrat nici o picătură. Probabil că treceam pe sub
ploaie. Apa ne-ajunsese de mult la piele, în ciuda pelerinei. Iar de ploaia asta n-aveam cum să ne-apărăm. Eram
atât de uzi, încât totul ne
143
Ulrich Plenzdorf
era de mult egal. Am fi putut să facem şi ba-ie-n hainele-alea. Nu ştiu dacă mă-nţelege careva, fraţilor. Eşti atât
de ud, că nu-ţi mai pasă chiar de nimic.
într-un târziu au dispărut şi depozitele. Nu mai vedeai decât vile de-alea. Apoi a trebuit să ne decidem pe unde-o
luăm: ori la stânga, ori la dreapta. Eu nu speram decât să ieşim odată din lacul ăsta. Cum să zic: pe alt drum. Eu
cât am trăit n-am vrut să mă-ntorc niciodată pe-acelaşi drum. Nu c-aş fi avut superstiţii şi-alte alea. Nici vorbă.
Pur şi simplu nu voiam. Mă plictiseam probabil. Cre' că era şi asta o idee fixă de-a mea. Ca aia cu pulverizatorul.
La un moment dat, când treceam în trombă pe lâng-o insulă, Charlie a-nceput să se-agite. O trecea. înţelegeam
foarte bine. Aşa e când plouă. Am căutat un loc liber în stufăriş. Din fericire erau cu nemiluita. De fapt mai multe
locuri goale decât stuf. Turna-n continuare cu găleata. Am făcut ţuşti! pe mal. Charlie s-a ascuns undeva. Când s-
a-ntors, ne-am ghemuit amândoi pe iarba udă de pe insulă şi-am tras pelerina pe noi. Sau poate nu era decât o
pen-
144
insulă. N-am mai trecut pe-acolo dup-aia. Deodată Charlie mă-ntreabă: Vrei să te sărut?
Fraţilor, am rămas mască. M-a apucat tremuriciul. Charlie tot mai era furioasă pe Dieter, am văzut foarte clar. Cu
toate astea am sărutat-o. Faţa-i mirosea ca rufele când stau prea mult la albit. Avea gura rece ca gheaţa, probabil
de la ploaia asta. Iar eu nu i-am mai dat deloc drumul din braţe. Făcuse ochii mari, da' eu nu-i dădeam drumul.
Nici nu s-ar fi putut altfel. Chiar era udă pân' la piele, pe picioare, peste tot...
Am citit în nu-ş' ce carte cum ajunge un negru — adică un african — în Europa şi are parte de prima lui femeie
albă. Imediat începe să cânte — un song de la el de-aca-să. Am lăsat-o moartă. Poate cea mai mare greşeală a
vieţii mele a fost că atunci când nu ştiam ceva o lăsam moartă imediat. în faţa Iu' Charlie chiar n-aş fi putut să
cânt. Nu ştiu dacă pricepe careva cum vine asta, fraţilor. Nu mai aveam scăpare.
Dup-aia ne-am întors în Berlin pe-acelaşi drum. Charlie nu zicea nimic, în schimb începuse brusc să se
grăbească. Habar n-am de ce. M-am gândit că pur şi simplu îi era
145
!"■■:
Ulrich Plenzdorf
foarte frig. Am vrut s-o fac să intre la loc sub pelerină, da' ea nu şi nu, fără nici o explicaţie. Iar când i-am lăsat ei
toată pelerina, nici măcar nu s-a atins de ea. Cât a durat drumu-napoi n-a zis absolut nimic. Mă simţeam din ce în
ce mai mult ca un răufăcător. Am început să fac din nou curbe. Am văzut imediat că era-mpotrivă. Se grăbea şi
basta. Dup-aia am rămas fără benzină. Voiam să fac plinul la următoarea benzinărie, i-am zis să m-aştepte. Da' ea
s-a dat jos. N-am putut s-o opresc. S-a dat jos, a urcat scara aia de metal udă şi dusă a fost. Habar n-am de ce n-
am fugit după ea. Mă seca rău de tot când vedeam prin filme scene de-astea cu câte una care vrea să plece şi el
vrea s-o oprească şi ea fuge pe uşă afară şi el se mulţumeşte să stea-n uşă şi să strige după ea. Trei paşi numai, şi-
ar putea s-o prindă. Cu toate astea am rămas pe loc şi-am lăsat-o pe Charlie să fugă. Peste două zile eram dus pe
lumea ailaltă, iar eu stăteam ca prostu' şi mă uitam la ea cum fuge şi nu mă gândeam decât că acuma tre' să duc
înapoi singur barca. Nu ştiu dac-a stat vreunul din voi să se gândească vreodată
146
la moarte şi-alte chestii de-astea. Că-ntr-o bună zi pur şi simplu n-o să mai fie, n-o să mai fie de faţă, c-o să plece
şi-o să se ducă şi n-o să se mai întoarcă — iar asta-n mod definitiv. într-o anumită perioadă m-am gândit des la
asta, dup-aia am renunţat. Nu reuşeam de nici o culoare să-mi închipui cum o să fie — de exemplu-n sicriu. îmi
veneau în minte numai tâmpenii. Că stau în sicriu, e-ntuneric beznă şi-ncepe să mă mănânce spatele-ngrozitor şi
simt că mor dacă nu mă scarpin. Da'-i atât de strâmt, că nici nu pot să-mi mişc braţele. Asta-i deja juma' de
moarte, fraţilor — dacă ştiţi cum e. Da' eu atuncea eram cel mult aparent mort! Pur şi simplu nu-mi ieşea. Cine
reuşeşte e deja pe jumătate mort, probabil, da' eu, ca un idiot ce eram, credeam că-s nemuritor. As-cultaţi-mă pe
mine, fraţilor, mai bine să nu vă bateţi capul cu de-astea. Vă spun eu să nu staţi cu gândul la nu-ş' ce căcat de
barcă şi să lăsaţi să fugă o ţipă la care ţineţi cât de cât.
în fine, când am apărut şi eu, la un moment dat, cu barca, omul de la debarcader era gata-gata s-alerteze
autoritatea navală.
147
Ulrich Plenzdorf
Da' a fost mut de fericire că şi-a recuperat-o. Mi-am zis: Nici ăsta n-o să uite ziua de azi. Mai întâi am crezut c-o
să facă tărăboi mare. Stăteam cu pumnii ridicaţi. Eram chiar în dispoziţia potrivită. De exemplu, atâta l-am
pisălogit pe vânzătorul de la benzinăria aia, că n-a mai ştiut nici pe ce lume e. N-a vrut să-mi umple nici o
canistră. Era genu' ăla: Dar-când-pleacă-mie-cine-mi-plăteşte-ca-nistra?
Cu oameni ca ăştia nu se poate trăi.
Acasă mi-am pus în cui rufele ude. Nu ştiam ce să fac. Chiar nu ştiam ce să fac. Eram la pământ, mai rău ca
niciodată..Am pus caseta cu băieţii de la M.S. Am dansat de m-au trecut toate căldurile, poate două ore, da' tot nu
ştiam ce să fac. Am încercat s-adorm. M-am foit o mie de ani pe jafu' ăla de canapea. Când m-am trezit, afară
izbucnise al treilea război mondial. Un atac de tancuri sau aşa ceva. Am sărit ca ars de pe canapea şi m-am
repezit la uşă, de unde venea tocmai spre mine, dezlănţuită, o matahală cu şenile şi lamă de oţel. Un buldozer. O
sută cin'zeci de cai-putere. Am început să urlu probabil ca ultimul idiot. S-a oprit
148
la juma' de metru de mine, cu motorul strangulat. Tipul dinăuntru, şoferul, s-a dat jos. Fără nici un avertisment,
mi-a ars una cu dreapta şi m-a proiectat la doi metri, spre chioşc. Am făcut imediat o tumbă-n spate. E cea mai
rapidă metodă ca să te ridici din nou în picioare. Mi-am ascuns capul între umeri, gata de contraatac.
I-aş fi plasat un croşeu de stânga de-ar fi zis că nu-i adevărat. Nu ere' c-am mai zis pân-acum că eram stângaci
get-beget. A fost cam singura chestie de care mama Wibeau n-a putut să mă dezveţe. A-ncercat toate metodele
posibile şi-am mai ajutat-o şi eu, ca un idiot ce-am fost. Pân-am început să mă bâlbâi şi să fac în pat. Din
momentul ăla doctorii au zis: Stop. Mi s-a dat iarăşi voie să scriu cu stânga, nu m-am mai bâlbâit şi nici n-am
mai udat patul. Marele avantaj a fost că mai târziu m-am descurcat foarte bine cu dreapta, mult mai bine, de
exemplu, decât se descurcă alţii cu stânga. Da' stânga a fost mereu pe primul loc. Numai că şoferul ăsta de tanc
n-avea nici un chef să ridice pumnii. Brusc s-a făcut alb ca varul şi s-a
149
Ulrich Plenzdorf
aşezat pe pământ: Dacă mai trecea o secundă, tu ai fi fost chiseliţă şi eu la zdup. Şi mai am şi trei copii. Eşti
nebun să mai stai aci?
Pregătea cu răzătoarea lui terenul pentru următoarele construcţii. Cre' că mi se-ne-caseră toate corăbiile. Am
bolborosit: Plec în câteva zile.
în noaptea aia mi-am dat seama de un lucru: nu mai aveam nici o treabă-n Berlin. Fără Charlie nu mai aveam
acolo nici o treabă. N-avea cum să fie altfel. E drept că ea a-nceput cu pupăturile. Da'-ncet-încet am priceput şi
eu că mersesem totuşi prea departe. Ca bărbat, n-ar fi trebuit să-mi pierd privirea de ansamblu.
A mai zis: De azi înainte, încă trei zile. Pân' la Crăciun. Dup-aia gata, să fie clar!
Pe urmă a sărit la loc în tancul lui. Eram hotărât să termin cât mai repede cu pulve-rizatorul, da' trei zile era prea
puţin. Da' nici să mă las pe tânjală n-aveam chef. Că fix peste douăş' patru de ore ar fi venit Zarem-ba şi-ar fi
adulmecat dacă era totu-n regulă. Sau Addi. Orice s-ar zice, eram cel mai de soi produs al educaţiei lui. Voiam să
termin odată cu pulverizatorul ăsta, să i-1
150
trântesc Iu' Addi pe masă şi dup-aia s-o zbughesc la Mittenberg şi, dacă-ar fi fost după mine, puteam să-mi
termin liniştit şi ucenicia. Pân-acolo ajunsesem. Nu ştiu dacă mă-nţelege careva, fraţilor. Nu prea eram în apele
mele, probabil din pricina Crăciunului. Sincer să fiu, nu prea m-am omorât niciodată cu vânzoleala asta de
Crăciun şi-aşa. O, ce veste minunată şi brăduţi şi prăjituri. Oricum, chestia e că nu eram în apele mele. Probabil
că de-aia m-am şi dus imediat la poştă — să văd dacă era ceva de la Willi-n căsuţa poştală. De regulă mă duceam
numai după serviciu.
Să mi se facă rău, nu alta, când am găsit în căsuţa poştală o expresă de la Willi. Am deschis-o. Nu-mi mai
reveneam. Cea mai importantă propoziţie era: ... n-ai decât să-mi faci ce vrei. N-am rezistat. I-am spus mamei
tale unde eşti. Asta ca să nu te miri când o s-apară. Scrisoarea plecase cu două zile-n urmă. Ştiam ce-aveam de
făcut. M-am întors imediat acasă. Dac-a luat trenul de dimineaţă din Mittenberg, ar fi trebuit să fie deja la mine,
cu tot cu drumul de la gară pân' aici. Prin urmare, mai aveam o
151
Ulrich Plenzdorf
şansă pân' la trenul de seară. Am cumpărat un braţ de pungi de lapte, că laptele te satură cel mai uşor, şi m-am
închis în chioşcul meu. Am tras toate perdelele. Nu-nainte să las un bilet la uşă: Mă întorc imediat.
Pentru orice eventualitate. Bun şi pentru următorul jaf de buldozer, mi-am zis. Dup-aia am tăbărât pe
pulverizator. Am muncit de mi-au sărit capacele, idiotul de mine.
— în lunea dinaintea Crăciunului n-a venit la muncă. Nu ne-am ofticat cine ştie ce. Era o zi incredibil de fru-
moasă şi de-aia am şi avut spor, deşi făcusem de mult planul anual. în plus de asta, Edgar lipsea pentru prima
dată de când îl aduseserăm înapoi.
Ăsta a fost norocul meu, dacă se poate spune-aşa. Cum ar veni, cam singura mea socoteală care s-a potrivit. De
exemplu, acuma nu mai înţeleg de ce eram aşa de sigur c-o să-mi iasă pulverizatorul. Da' atunci chiar eram sută
la sută sigur. Nimic
152
;i
nu era mai logic decât ideea mea cu hidraulica. Ceaţa de pulverizare era provocată de aerul comprimat. Dacă
reuşeam să produc presiunea necesară fără ajutorul aerului, obiectul ar fi funcţionat. Partea nasoală era că-n
condiţiile-alea nu mai aveam timp să-mi construiesc duza care-mi trebuia. Eram nevoit s-aştept pân' la sfârşitul
zilei de lucru — cel mai bine până se-ntuneca afară — ca s-o şutesc pe-a Iu' Addi. Pulverizatorul Iu' Addi zăcea
părăsit sub salonaşul pe patru roţi. Prima mea grijă a fost să fac rost de necesarul de cai-putere pentru cei doi
cilindri de presiune. Din fericire, am reuşit să găsesc un electromotor de cel puţin doi cai-putere. Chiar a trebuit
să-i mai reduc din putere. Nu ştiu dacă realizează careva de ce-s în stare doi cai-putere când li se dă drumul.
Poate-şi imaginează careva că toată chestia n-a fost decât o joacă de copii, ceva... Un hobby. Aiurea-n tramvai. A
ştiut el ce-a ştiut, Zaremba: obiectul ăsta chiar ar fi făcut senzaţie, şi din punct de vedere tehnic, şi economic.
Cam tot aşa cum a fost pe vremuri tracţiunea pe roţile din faţă la maşini — dacă ştie careva ce-i aia. Ba
153
Ulrich Plenzdorf
chiar c-o treaptă mai sus. Ar fi adus oricui faima, cel puţin în cercurile de specialitate. Voiam să i-1 trântesc Iu'
Addi pe masă şi să-i spun: Ia apasă pe butonul ăsta.
Probabil c-ar fi rămas tablou. Dup-aia aş fi rezolvat treaba cu Charlie şi m-aş fi cără-bănit. Cum să zic eu, nu i-aş
fi trântit-o la propriu pe masă, normal. Că treptat-trep-tat se făcuse prea mare ca s-o trânteşti. Trep-tat-treptat
începea s-aducă a pompă de băligar cu acţionare eoliană. Aveam tot ce-mi trebuia, da' nimic nu se potrivea ca
lumea. N-aveam de-ales, trebuia să dau rasol şi gata. Altfel nu mai terminam în viaţa mea. Cel mai tare îmi lipsea
o bormaşină electrică. în plus, motorul era, normal, de trei sute optzeci de volţi. Presupun că era de la un strung
vechi. Vasăzică mai întâi trebuia să transform, în chioşc, cei două sute douăj' de volţi. Speram doar că
transformatorul pe care-1 aveam era-n ordine. N-aveam nici un fel de instrument de măsurat. Alt cui la sicriul
meu, probabil. Iar ca să fac rost atunci de unul era exclus. în plus, nu se găsesc pe toate drumurile instrumente de
măsurat. Că astea nu-s ca două amortizoare
154
vechi de camion. Bine, nici alea nu fuseseră împrăştiate pe nu ştiu unde şi nici chiar aşa de vechi nu erau, da'
barem puteai să dai de ele dacă voiai. Fără amortizoarele-alea eram în pom. Ce-i drept, învelişurile ar fi trebuit să
fie mai groase, pentru presiune. Tocmai de-aia aveam de gând să găuresc duza, dacă era nevoie. E drept, asta ar
fi-n-groşat jetul, da' eu oricum voiam să-ncep cu vopsea de ulei. Pe la douăşpe înaintasem destul cât să am
nevoie de-o duză pentru păsuire. M-am repezit târâş-grăpiş pe şantier. Nu eram convins că terminasem şi c-o să-
mi iasă de la prima-ncercare. Da'-n felul ăsta aveam timp toată noaptea pentru-m-bunătăţiri. M-am mai liniştit şi
eu. Mama Wibeau n-avea cum s-apară mai devreme de-a doua zi dimineaţă. îmi mai dădea o şansă. Pe şantier era
beznă. M-am vârât sub salonaşul nostru mobil şi-am început să de-şurubez manşonul. Partea nasoală era că-n
afară de cleştele-ala pe jumătate putrezit n-aveam la mine nici o unealtă universală, în plus de asta, manşonul era
ca dracu' de-nţepenit. Să-mi sară ochii din cap, nu alta, pân-am reuşit să-1 slăbesc! Chiar în
155
Ulrich Plenzdorf
momentul ăla îmi dau seama că-n rulotă e Zaremba, şi nu singur, ci c-o femeie. Am mai zis o dată. Probabil că i-
am deranjat. în orice caz, când m-am târât afară de sub rulotă, stătea-n faţa mea. A mârâit: Na?
Stătea îix în faţa mea şi se holba la mine. E drept că stătea-n lumina care venea din rulotă. Avea-n mână toporişca
aia a noastră. M-am gândit atunci că pur şi simplu era orbit. Da' avea rânjetul ăsta-n crăpăturile lui de porc. De la
depărtarea aia n-avea cum să nu mă vadă. Am rămas nemişcat. Ascul-taţi-mă pe mine: în situaţii din astea tre' să
stai nemişcat. Eu zic că Zaremba a fost ultimul om care m-a văzut şi care-a şi înţeles foarte bine ce se punea la
cale.
La-ntoarcere n-am întânit nici pe dracu'. Dacă voiai, puteai să te duci şi-n Mittenberg la ora aia. De fapt, după
opt seara Berlinul arăta exact ca Mittenbergul. Toată lumea stătea la tembelizor. Ultimii golani se furişau care
cum puteau prin parcuri sau în cinematografe sau erau sportivi şi gata, la antrenament cu ei. Pe străzi, să dai cu
tunul.
Pe la două aveam duza în ştuţ. Am umplut tubul cu juma' din vopsea. Dup-aia am verificat înc-o dată
conexiunea. în plus, m-am mai uitat o dată la toată maşinăria. Mi se pare c-am mai zis cum arăta. în mod normal,
aşa ceva era o aberaţie din punct de vedere tehnic. Da' pentru mine conta principiul. Cam ăsta a fost ultimul meu
gând înainte s-apăs pe buton. Idiot cum eram, chiar am desfăcut butonul de la soneria chioşcului. Aş fi putut să
iau un întrerupător oarecare. Da' eu am desfăcut butonul de la sonerie, şi asta numai ca să pot să-i zic dup-aia Iu'
Addi: Ia apasă pe butonul ăsta.
Fraţilor, ere' c-am fost cel mai mare fraier. Nu-mi mai amintesc decât că s-a făcut lumină şi n-am mai putut să-mi
iau mâna de pe buton. Altceva n-am simţit. Probabil că instalaţia nici n-a pornit, că altfel nu-mi explic. în felul
ăsta, normal, tensiunea a crescut enorm şi dacă pune unul mâna tocmai atunci, nu mai scapă. Asta a fost. V-am
pupat, fraţilor!
156
157
Ulrich Plenzdorf
— Când am văzut că Edgar nu vine nici marţi, neam dus după el pe la prânz.
V.P.-ul1 era pe parcelă. Când am zis cine suntem, ne-au zis ce se-ntâmplase. Şi că nu mai avea rost să mergem la
spital. Parcă ne-a dat cu paru-n cap, zău. Dup-aia ne-au dat drumu-n chioşc. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a
fost că pereţii erau mânjiţi cu vopsea, mai ales în bucătărie. Era încă umedă. Era exact aia cu care-am vopsit noi
lambriurile din bucătărie. Mirosea a vopsea şi-a materie izolantă prăjită. Masa din bucătărie era răsturnată. Toată
sticlăria era zob. Jos era un electromotor ars, capete de ţeava îndoite, bucăţi de furtun. Le-am zis tot ce ştiam
ălora de la V.P., da' nici noi n-am putut să dăm vreo explicaţie. Zaremba a mai zis de la ce-ntreprin-dere venise
Edgar. Asta a fost tot. în ziua aia nu ne-am mai dat mâna. I-am trimis acasă pe toţi. Doar Zaremba a
1 Volkspolizei, „poliţia populară" (n.tr.). 158
mai rămas. S-a apucat să scoată de sub, rulotă pulverizatorul nostru vechi. S-a uitat cu atenţie la el şi mi-a arătat
că lipsea duza. Ne-am întors imediat pe parcela Iu' Edgar. Am găsit duza-n bucătărie, montată la o ţeava de gaz
veche. Am strâns tot ce era-mprăştiat pe-acolo, pân' la ultimele mărunţişuri. Inclusiv ce era-nşurubat pe masă.
Acasă le-am curăţat pe toate de vopsea. De Crăciun am încercat să reconstitui tot angrenajul. Un puzzle mai bun
nici nu se putea. Nu mi-a ieşit. Probabil că lipseau totuşi juma' din chestii, mai ales un rezervor de presiune. Am
vrut să mai intru o dată-n chioşc, da' când am ajuns era deja demolat.
Eu zic c-aşa a fost cel mai bine. Că oricum n-aş fi scăpat cu viaţă după chixul ăsta. în orice caz, aproape c-am
ajuns şi eu să-nţe-leg de ce s-a dat bătut Old Werther. Mă rog, eu n-aş fi dat în viaţa mea colţul de bunăvoie. Sau
să mă fi agăţat de primul cârlig sau mai ştiu eu ce. Asta niciodată. Da', mă rog... nici în Mittenberg nu prea m-aş
mai
159
XX.:
Ulrich Plenzdorf
fi-ntors vreodată. Nu ştiu dacă-nţelege careva ce vreau să zic. Asta a fost poate cea mai mare greşeală a vieţii
mele: cât am trăit n-am ştiut ce-nseamnă aia să primeşti lovituri. Chiar nu puteam să-nghit nimic. Ca un fraier ce
eram, voiam să ies tot tim-pu-nvingător.
— Şi totuşi. Nu-mi dă pace aparatul Iu' Edgar. Nu-mi dă pace ideea că Edgar era pe urmele unei chestii absolut
senzaţionale, una de-aia cum nu-ţi trec în fiecare zi prin cap. în nici un caz nu era o idee fixă. Fără doar şi poate.
— Dar picturile?! Credeţi că se mai poate găsi vreuna undeva?
— Picturile? De ele nu s-a mai interesat nimeni. Erau pline de vopsea. Cred că le-au distrus tot atunci, la de-
molări.
— Puteţi să descrieţi vreuna?
— Eu nu mă pricep deloc. Sunt un simplu zugrav. Zaremba zicea că n-ar fi ele tocmai de soi rău. Păi, nici nu-i de
mirare, cu-aşa un tată...
160
— Eu nu sunt pictor. N-am fost niciodată pictor. Sunt inginer constructor. Nu l-am mai văzut pe Edgar de când
avea cinci ani. Nu ştiu nimic despre el, nici măcar acum. Charlie, un chioşc care-a fost dărâmat, picturi care nu
mai există şi maşinăria asta.
— Mai mult de-atât n-am ce să vă zic. Totuşi n-ar fi trebuit să-1 lăsăm aşa, de capul lui. Nu ştiu unde-a greşit.
După părerea doctorilor, a fost de la curentul electric.
Apariţii în colecţia
Cartea de pe noptieră
1 Yasushi Inoue, Puşca de vânătoare
2 Yasunari Kawabata, Vuietul muntelui
3 Yukio Mishima, După banchet
4 Yasunari Kawabata, Frumuseţe şi întristare
5 Yasunari Kawabata, O mie de cocori
6 Yukio Mishima, Templul de aur
7 Paulo Coelho, Veronika se hotărăşte să moară
8 Patrick Siiskind, Parfumul
9 Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale 10 Giovanni Arpino, Parfum de femeie
1 1 Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
12 Mario Vargas Llosa, Mătuşa fulia şi condeierul
13 Marguerite Yourcenar, Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică
14 Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur
15 Nina Berberova, Cartea fericirii
16 Păr Lagerkvist, Baraba
17 Patrick Siiskind, Porumbelul
18 Nina Berberova, învierea lui Mozart
19 Pascal Quignard, Toate dimineţile lumii
20 Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian
21 Leif Panduro, Ferestrele

Ulrich Plenzdorf - Noile Suferinţe Ale Tânărului W

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ulrich Plenzdorf - Noile Suferinţe Ale Tânărului W

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

într-un interviu televizat, ULRICH PLENZDORF (n.

26 octombrie 1934, în Berlin) mărturiseşte că a scris

Noile suferinţe ale tânărului W.

Noile suferinţe ale tânărului W.

Noile suferinţe ale tânărului W.

Noile suferinţe ale tânărului W.

S-ar putea să vă placă și