Manual Admitere Masterat - Finante Corporative - Asigurari PDF

Prof.univ.dr.
Nistor E Ioan
Prof.univ.dr. Ciumaş Cristina
MANUAL PENTRU ADMITERE

LA MASTERATUL
FINANŢE CORPORATIVE
ASIGURĂRI
Cluj-Napoca
2012
1
CUPRINS
Prefaţă
PARTEA I - FINANŢELE ÎNTREPRINDERII
CAPITOLUL 1: CAPITALUL ÎNTREPRINDERII 7

1.1. Unele precizări privind capitalul întreprinderii 7
1.2. Conţinutul şi structura capitalului 7
1.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii 8
1.4. Capitalul propriu 10
1.4.1. Capitalul social 10
1.4.1.1. Crearea capitalului social 10
1.4.1.2. Modificarea capitalului social 12
1.4.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor 14
1.4.3. Tipuri de fonduri, provizioane şi rezultate – modalităţi de constituire şi folosire 15
1.5. Capitalul împrumutat 16
1.5.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung 16
1.5.1.1. Creditul bancar pe termen mediu şi lung 17
1.5.1.2. Creditul obligatar 17
1.5.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt 19
1.6. Costul capitalului întreprinderii 20
1.6.1 Consideraţii privind costul capitalului 20
1.6.2 Costul capitalului propriu 20
1.6.3 Costul capitalului împrumutat 23
1.6.4 Costul mediu şi costul marginal al capitalului 24
1.7. Aplicaţii practice 25
1.7.1. Aplicaţii rezolvate şi comentate 25
1.7.2. Aplicaţii propuse spre rezolvare 26
CAPITOLUL 2: PLASAMENTELE DE CAPITAL ŞI FINANŢAREA LOR PE

TERMEN LUNG ŞI TERMEN SCURT 27
2.1. Conţinutul şi natura investiţiilor 27
2.2. Elementele financiare ale investiţiei 28
2.3. Procesul investiţional şi fluxurile de numerar ale unei investiţii 30
2.4. Decizia de investiţie şi criteriile caracteristice 31
2.4.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie 31
2.4.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei în condiţii de incertitudine 36
2.5. Finanţarea pe termen lung a activelor întreprinderii 37
2.5.1. Considerente generale 37
2.5.2. Resursele de finanţare a investiţiilor 38
2.6. Finanţarea activelor circulante 40
2.6.1 Consideraţii generale 40
2.6.2.Fondul de rulment 41
2
2.6.3. Pasive din exploatare 43
2.6.4.Creditele bancare pe termen scurt 44
CAPITOLUL 3: TREZORERIA ÎNTREPRINDERII 60

3.1 Trezoreria – mijloc de exprimare a activităţii financiare curente 60
3.2 Lichidităţile întreprinderii şi ciclul numerarului 61
3.3 Bugetul activităţii de trezorerie 64
3.3.1 Previzionarea încasărilor şi plăţilor 64
3.3.2. Excedentul şi deficitul de trezorerie 67
3.3.3. Graficul zilnic al trezoreriei 68
CAPITOLUL 4: PROFITUL SI STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII 75

4.1. Previziunea profitului 75
4.1.1. Pragul de rentabilitate 75
4.1.2 Analiza marginală 78
4.1.3 Metoda indirectă 80
4.2. Rezultatele exerciţiului financiar 80
4.3. Repartizarea profitului şi politica de dividende 83
4.3.1. Unele precizări privind repartizarea profitului 83
4.3.2. Politici de dividende ale întreprinderilor 84
4.4. Structura financiară a întreprinderii 86
4.4.1. Unele precizări privind structura financiară 86
4.4.2. Pârghia financiară 90
4.4.3. Ratele structurii financiare 91
4.5. Diagnosticul financiar şi riscul de faliment 93
3
PARTEA A II-A - ASIGURĂRI
CAPITOLUL 1: CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGURĂRILE 100

1.1. Conceptul de asigurare 100
1.2.Accepţiunile asigurării 101
1.3. Funcţiilor asigurării 102
1.4. Premisele asigurării 104
1.5. Clasificarea asigurărilor 105
Concepte şi noţiuni de reţinut 119
Reperele problemelor de discutat 120
Aplicarea conceptelor 120
Întrebări 120
Test grilă 121
Bibliografie suplimentară 123
CAPITOLUL 2: ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR 124

2.1. Subiecţii asigurării 124
2.2. Obiectul asigurării 125
2.3. Riscul asigurat 125
2.4. Interesul asigurat (interesul în contractarea asigurării) 126
2.5. Suma asigurată 126
2.6. Prima de asigurare 127
2.7. Paguba, dauna, avaria 128
2.8. Despăgubirea de asigurare. Sisteme de acoperire în asigurările de bunuri. 129
2.9.Durata sau perioada de asigurare 132
CAPITOLUL 3: ASIGURAREA FACULTATIVA A CLĂDIRILOR,

CONSTRUCŢIILOR ŞI A CONŢINUTULUI LOR 133
3.1. Elementele tehnice ale asigurării 134
3.1.1. Subiecţii asigurării 134
3.1.2 Obiectul asigurat 134
3.1.3. Riscuri 136
3.1.4. Suma asigurată 142
3.1.5. Prima de asigurare 143
3.1.6. Perioada de asigurare 144
3.1.7. Teritoriul acoperit 144
3.2. Mecanismul derulării asigurării 144
3.2.1. Încheierea asigurării 144
3.2.2. Răspunderea asigurătorului 144
3.2.3. Obligaţiile asiguratului 144
3.2.4. Constatarea şi evaluarea pagubei, stabilirea şi
plata despăgubirilor 146
Clauze de comentat 148
Întrebări 150
Teste – grilă 150
4
CAPITOLUL 4: ASIGURAREA CULTURILOR AGRICOLE 152
4.1. Elementele tehnice 152
4.1.1. Subiecţii asigurării 152
4.1.2. Obiectul asigurat 152
4.1.3. Riscurile asigurate 152
4.1.4. Suma asigurată 154
4.1.5. Prima de asigurare 155
4.1.6. Durata asigurată 160
4.2. Mecanismul derulării asigurării 160
4.2.1. Încheierea contractului de asigurare 160
4.2.2. Începutul şi încetarea răspunderii societăţii de asigurare 161
4.2.3. Obligaţiile asiguratului 162
4.2.4. Constatarea şi evaluarea pagubei, stabilirea
şi plata despăgubirii 163
Concepte, termeni de reţinut 166
Clauze de comentat 167
Întrebări 167
Chestiuni de discutat 167
Teste grilă 168
Atelier de lucru 168
CAPITOLUL 5: Asigurarea mărfurilor în timpul transportului extern 171

5.1. Obiectul asigurat 171
5.2. Interesul în subscrierea asigurării 171
5.3. Riscurile asigurate 172
5.4. Valoarea asigurabilă, suma asigurată şi acoperirea prin asigurare 174
5.5. Prima de asigurare 175
5.6. Durata asigurată 176
Bibliografie selectiva 177
5
Prefaţă
Evenimentele economice din ultimii ani au influenţat şi continuă să

influenţeze substanţial teoria şi practica financiară a corporaţiilor. Faptele şi
evenimentele produse la nivel microeconomic, sub aspectul lor real, sunt evaluate
permanent prin intermediul fluxurilor băneşti şi a celor financiare.
Prezentul manual vine în sprijinul absolvenţilor licenţiaţi pentru pregătire

în vederea admiterii la Masteratul Finanţe Corporative – Asigurări. În acest
sens, cartea grupează problematica cerută în două părţi:
Partea I – Finanţele întreprinderii - abordează, sub aspect teoretic şi

practic, plasamentele de capital pe termen lung şi termen scurt, modul de
finanţare a activelor care constituie patrimoniul corporaţiilor. Totodată sunt
prezentate aspecte specifice trezoreriei precum şi cele legate de profitul şi
structura financiară a întreprinderii. Exemplele aplicative au menirea să ofere
înţelegerea conţinutului problematicii abordate.
Partea a II-a - Asigurări – iniţiază problematica specifică a asigurărilor,

urmărind familiarizarea cursanţilor cu definirea asigurării, clasificarea
asigurărilor, elementele tehnice ale asigurării şi contractul de asigurare. Apoi se
trece la prezentarea câtorva tipuri de produse de asigurare: asigurarea clădirilor
şi construcţiilor, respectiv asigurarea culturilor agricole.
Prin modul de abordare a fenomenului financiar, prin interpretarea şi

concluziile formulate la fiecare capitol, autorii speră ca lucrarea Manual pentru
admitere la masteratul Finanţe Corporative Asigurări sa fie de un real folos în
pregătirea absolvenţilor, viitori masteranzi, şi, în egală măsură, să formeze un
suport în orientarea practică a celor interesaţi de domeniul economic.
Cluj-Napoca,2012
6
PARTEA I
FINANŢELE ÎNTREPRINDERII
CAPITOLUL 1
CAPITALUL ÎNTREPRINDERII
1.1. Unele precizări privind capitalul întreprinderii
La nivelul intreprinderilor capitalul constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea activităţilor. Acest
rol presupune abordarea capitalului sub două aspecte:
♦ca resurse / fonduri / băneşti;
♦ ca mijloc sau factor de producţie.
♦ Capitalurile, ca resurse băneşti, reprezintă un element principal al unei datorii în opoziţie cu venitul
(dobânda) sperat. În acest context, capitalurile întreprinderii sunt exprimate prin componente ale pasivului
bilanţului, destinate a finanţa pe o perioadă durabilă activul patrimonial.
♦ Capitalurile, ca mijloc sau factor de producţie exprimă totalitatea resurselor materiale care prin
asociere cu ceilalţi factori de producţie (natură şi muncă), participă la realizarea de bunuri şi servicii cu
scopul de a obţine profit. Prin extensie, capitalurile reflectă patrimoniul deţinut de întreprindere la care se
poate raporta un venit.
În literatura de specialitate1, înţelesurile particulare atribuite noţiunii de capital derivă din cele două
sensuri fundamentale de capital bănesc şi de capital economic sau tehnic. În acest context, capitalul bănesc se
exprimă prin suma de monedă adusă de asociaţi sau acţionari, plus cea generată de activitatea proprie şi
imobilizată în capitalul economic.
Activele fizice şi financiare la un loc formează capitalul economic.
Din punct de vedere teoretic, capitalul bănesc ar trebui să fie egal cu valoarea contabilă a activelor
corespunzătoare ale unei întreprinderi. În realitate, poate să existe o diferenţă care rezultă din deprecierea
monetară sau din ecartul care separă amortismentul contabil de eroziunea reală a capitalului tehnic.
Reducerea acestor diferenţe se efectuează, periodic, prin operaţiuni de reevaluare a activelor.
De asemenea, în limbajul economic mai circulă noţiunea de capital fictiv şi capital real.
Capitalul fictiv denumit şi capital financiar, reprezintă titlurile de proprietate întruchipate în hârtii de
valoare care dă deţinătorului posibilitatea de a-şi însuşi în mod ritmic o parte din profit sub formă de dobândă
şi dividend. În schimb, capitalul real se regăseşte în circuitul întreprinderii, se evidenţiază ca atare în bilanţ şi
reprezintă fie o avere proprie fie o datorie către terţi.
1.2. Conţinutul şi structura capitalului
Capitalurile se formează la înfiinţarea întreprinderii, se modifică prin creşterea sau diminuarea lor pe
parcursul desfăşurării de activităţi şi se lichidează la încetarea existenţei întreprinderii.
În funcţie de provenienţă şi apartenenţă capitalurile întreprinderii pot fi:
1. capitaluri proprii;
1
• Adochiţei M., Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.
• Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
• Hoantă N., Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996,.
• Pântea P., Managementul contabilităţii româneşti, Editura Intelcredo, Deva, 1998.
7
2. capitaluri împrumutate.
1. Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi contribuţii interne. Contribuţiile externe
cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale statului, ale altor colectivităţi şi organisme
specializate. Contribuţiile interne sunt resurse care se degajă, de regulă, din capacitatea de autofinanţare a
întreprinderii.
Potrivit legislaţiei actuale, în sfera capitalurilor proprii intră:
- capitalul social;
- rezervele asimilate capitalurilor;
- fonduri, provizioane şi rezultate asimilate capitalurilor.
2. Capitalurile împrumutate se formează când întreprinderea îşi epuizează resursele proprii şi recurg
la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza pe termen mediu şi lung, precum şi pe termen scurt.
Finanţarea prin îndatorarea pe termen mediu şi lung se face prin:
- creditul bancar pe termen mediu şi lung;
- creditul obligatar.
Creditul bancar pe termen mediu şi lung se solicită de întreprindere şi se acordă de către băncile
comerciale pe bază de programe bine definite, pe termene variabile.
Creditul obligatar reprezintă un împrumut pe termen lung prin emisiunea de titluri de credit.
Instrumentul principal de realizare a creditului obligatar îl constituie obligaţiunile.
Însumând capitalul propriu cu împrumuturile /datoriile/ pe termen mediu şi lung se obţine capitalul
permanent.
Orice întreprindere, în afara nevoilor suplimentare pe termen mediu şi lung de capitaluri, are nevoie şi
de resurse temporare pentru finanţare pe durate mai mici de un an. Nevoile temporare de capitaluri sunt
generate, nu atât de procesul de producţie cât, mai ales, de plasamentele în credit comercial oferit clienţilor
sau de modul de gestionare a trezoreriei.
Împrumuturile pe termen scurt iau forma fie a creditului de furnizor, fie a creditului bancar pe termen
scurt.
Creditul - furnizor ia naştere în momentul în care o întreprindere primeşte valorile materiale de la
furnizor fără ca acesta să pretindă plata imediat.
Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanţe comerciale sau credite de
trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.
Însumând capitalul permanent cu datoriile pe termen scurt se obţine capitalul total al întreprinderii.
În gestiunea financiară a întreprinderii, o problemă de un interes deosebit o reprezintă structura
financiară, adică raportul optim dintre capitalurile împrumutate pe de o parte, şi capitalul propriu, pe de altă
parte. Structura financiară a întreprinderii este optimă atunci când se realizează un nivel cât mai ridicat de
rentabilitate.
1.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii
Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat în pasivul bilanţului.
Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung şi scurt în aşa numitele active.
Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar plasamentele pe
termen scurt în active circulante.
Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durată îndelungată de imobilizare a
capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod diferit, după cum este vorba de active imobilizate
amortizabile sau active imobilizate neamortizabile.
8
Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind: construcţiile, amenajarea de
terenuri, alte active imobilizate, precum şi cheltuielile de constituire, de cercetare şi dezvoltare, fondul
comercial etc.
Activele imobilizate neamortizabile se referă la titluri de participare şi creanţe legate de participaţii. O
întreprindere poate avea interese în desfăşurarea activităţii altor întreprinderi. În acest context, calea
principală de participare la luarea deciziilor în întreprinderile vizate o reprezintă cumpărarea de titluri de
proprietate şi participarea la formarea capitalului lor social. Recuperarea capitalului imobilizat se face, în
acest caz, prin vânzarea titlurilor pe piaţa financiară şi nicidecum prin amortizare.
Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp, de regulă mai mici de un
an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti care se pot folosi fie pentru onorarea obligaţiilor
scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuit cât şi după
rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste caracteristici, activele circulante se pot
structura în:
- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră stocurile de
materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de fabricaţie; şi stocurile de produse finite. Aceste
tipuri de stocuri reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante;
- valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen scurt. Se includ aici,
creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri de valoare achiziţionate pentru speculaţii la
bursă;
- disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele
existente în casierie; precum şi în alte valori.
Elementele structurale ale capitalului reflectate în activul bilanţului după modul de utilizare şi în
pasivul acesteia după sursa de provenienţă, se pot ilustra astfel, figura 1.1.
9
♦
1. 1.1 Amortizabile 1. Capital
social CAPI-
TAL
A
1.1.1.Corporale
C I
1.1.2 Necorporale 2. Rezerve P
T M asimilate R
I O O
capitalurilor
V B P P
E I 3. Fonduri , R E T
1.2. Neamortizabile provizioane
L şi rezultate
I R
I U M
Z 4. Capital A O
1.2.1. Titluri de
A împrumutat pe N
participare
T termen mediu şi E
1.2.2. Creanţe
E legate de participaţii lung N
T T
4.1. Creditul
2. 2.1. Valori de bancar pe
A ♦ exploatar termen mediu şi
C C lung
T e 4.2. Creditul
A
I
I R obligatar
V C
E 5. Capital L
U 2.2. Valori
L împrumutat pe termen
realizabile pe
A termen scurt scurt
N
T 5.1. Creditul bancar pe
E 2.3. Lichidităţi termen scurt
5.2. Creditul furnizor
Figura 1.1 Structura capitalului reflectat în activul şi pasivul bilanţului financiar
1.4. Capitalul propriu
1.4.1. Capitalul social
1.4.1.1. Crearea capitalului social
Capitalul social constituie un element al patrimoniului întreprinderii şi este dat de totalitatea sumelor
puse la dispoziţie în mod permanent, de către proprietari sau asociaţi, sub formă de aport. Aportul asociaţilor
în bani constituie modalitatea cea mai răspândită de creare a capitalului social. În mod practic, capitalul
social exprimă sumele afectate definitiv funcţionării societăţilor comerciale.
10
Capitalul social al societăţilor comerciale este reprezentat de acţiuni. Acţiunile sunt titluri de
participare, sau înscrisuri tipărite de valoare egală, prin care se atestă dreptul de proprietate al posesorilor din
capitalul social, în limita sumei înscrisă pe titlu, conferindu-i deţinătorului dreptul de asociat. Deoarece
capitalul social trebuie să fie subscris de către mai multe persoane, el este divizat în fracţiuni egale, pentru a
permite fiecăruia să subscrie potrivit mijloacelor de care dispune sau potrivit dorinţelor sale. Acţiunile pot
face obiectul operaţiunilor de bursă, fiind cotate în funcţie de cerere şi ofertă.
Împărţind capitalul social la numărul acţiunilor sau părţilor sociale se află valoarea nominală a unei
acţiuni sau părţi sociale.
Potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, capitalul social este egal cu valoarea nominală a acţiunilor
sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului, în numerar sau în natură, a rezervelor încorporate şi a
profitului repartizat pentru majorarea capitalului, sau a altor operaţiuni care conduc la modificarea acestuia.
Prin aceste precizări se pun în evidenţă contribuţiile, externe şi cele interne, la formarea capitalului social.
Acţiunile pot fi nominative şi la purtător. Acţiunile nominative au înscrise numele deţinătorului şi se
pot transmite altei persoane numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă.
Acţiunile la purtător nu poartă nici un nume şi se pot transmite fără nici o formalitate, altei persoane.
Acţiunea dă dreptul posesorului să primească la sfârşitul anului (după depunerea bilanţului), o cotă
parte din profitul net al întreprinderii, numită dividend. Nivelul dividendelor depinde atât de mărimea
profitului net al întreprinderii cât şi de hotărârea adunării generale a acţionarilor în ceea ce priveşte politica
dividendelor. Pe considerentul că dividendul nu este o mărime fixă, acţiunile mai poartă şi denumirea de
titluri cu venit variabil.
Acţionarul fiind proprietarul acţiunilor şi prin această calitate proprietarul unei părţi din capitalul
social poate să vândă titlurile respective. Observăm că deşi acţiunile circulă de la un proprietar la altul,
întreprinderea îşi desfăşoară activitatea în mod normal şi continuă să existe fără să fie afectată de schimbările
produse prin vânzarea-cumpărarea acţiunilor. Fluxurile se derulează pe considerentul că acţionarul nu este
proprietar al patrimoniului întreprinderii.
În timp, ca urmare a unui complex de factori, preţul acţiunii poate oscila în jurul valorii nominale, sumă
vărsată de către primul acţionar la subscrierea capitalului social. Fiind tranzacţionate la bursă, prin prisma
raportului dintre cerere şi ofertă, se stabileşte zilnic preţul acţiunii, numit curs.
Acţiunile având o circulaţie aparte faţă de rotaţia capitalului real şi datorită variaţiilor de curs pot
determina transferuri masive de capitaluri de la un proprietar la altul. În acest context, un acţionar oarecare îşi
vinde acţiunile fie pentru a-şi disponibiliza capitalul în scopul reinvestirii în alte afaceri, fie în scop de
speculă. Deţinătorii de lichidităţi îşi cumpără acţiuni când estimează că preţul (cursul) acestora a atins nivelul
minim, în scopul de a le revinde în momentul în care pe piaţă titlurile au atins cursul maxim.
Capitalul social al unei societăţi comerciale este stabilit în mod obligatoriu prin contractul de
societate şi/sau statutul societăţii, iar orice modificare produsă în mărimea lui implică o schimbare
corespunzătoare a acestor acte. Detalii privind statutul societăţilor comerciale, contractul de societate precum
şi alte aspecte legate de capitalul social sunt reglementate prin acte legislative. 2
La constituire, capitalul social este diferit ca mărime în funcţie de tipul de societate comercială şi
anume: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate în comandită pe acţiuni; societate
pe acţiuni; societate cu răspundere limitată.
În timp, capitalul social poate suferi modificări prin majorare sau diminuare cu influenţe
corespunzătoare asupra patrimoniului întreprinderii.
2
Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, în Monitorul Oficial nr. 126-127/1990 şi completările ulterioare.
11
1.4.1.2. Modificarea capitalului social
Dezvoltarea întreprinderilor prin expansiune sau modernizare, precum şi acoperirea unor pierderi
rezultate din activităţi de exploatare sau operaţiuni financiare, necesită capitaluri suplimentare. Aceste nevoi
suplimentare se pot acoperi prin majorarea capitalului social, operaţiune realizată prin:
▪ aporturi noi în numerar şi/sau în natură;
▪ încorporarea de rezerve sau altor resurse proprii;
▪ conversiunea obligaţiunilor, inclusiv a unor datorii ale întreprinderii;
▪ plata dividendelor în acţiuni sau conversiunea părţilor de fondator în acţiuni;
▪ fuziunea.
Sporirea capitalului social în numerar este o operaţiune de finanţare directă deoarece întreprinderea
procură noi lichidităţi. Aportul în natură, în mod practic, constituie o operaţiune indirectă de finanţare.
Creşterile de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două modalităţi, şi anume:
- subscrierea de acţiuni suplimentare numai de către acţionarii vechi, caz în care se procedează la o
creştere a valorii nominale a acţiunilor deja existente. Această variantă se înfăptuieşte, de regulă, cu greutate
întrucât nu toţi acţionarii consimt să-şi aducă aportul lor la majorarea de capital.
- emisiunea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari cât şi alţii noi. Modalitatea în
cauză este mai des practicată deoarece elimină neajunsurile variantei precedente şi ocroteşte, în acelaşi timp,
acţionarii vechi.
Acţiunile emise pentru majorarea capitalului social se oferă, prin subscriere, în primul rând,
acţionarilor existenţi în proporţie cu numărul acţiunilor pe care le posedă deja, cu obligaţia ca aceştia să-şi
exercite dreptul de preferinţă într-un termen stabilit de adunarea generală. După expirarea acestui termen, dacă
acţionarii vechi nu şi-au exprimat opţiunea, acţiunile vor putea fi subscrise public.
Pentru a majora capitalul, întreprinderea va trebui să emită un număr de acţiuni noi (NAn) egal cu
raportul dintre creşterea capitalului social(∆CS) şi valoarea de emisiune (preţul) a unei acţiuni noi (VEn),
adică:
∆C S
N An =
V En
Emisiunea de acţiuni noi presupune două alternative: emisiunea la valoarea nominală a vechilor
acţiuni şi emisiunea la o valoare majorată, în funcţie de valoarea bursieră a acţiunilor vechi.
Creşterea de capital prin emisiunea de acţiuni determină un efect de “diluare” a rentabilităţii
acţiunilor întreprinderii prin împărţirea profitului net la un număr mai mare de titluri. În acest context,
subscrierea de capitaluri suplimentare prin cumpărarea de acţiuni noi implică atribuirea unor drepturi de
subscriere către acţionarii vechi, ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalului lor.
Dreptul de subscriere la creşterea capitalului este un titlu de valoare negociabil. Deci, el poate fi
vândut către noii acţionari care doresc să subscrie la capitalul întreprinderii.
Cumpărătorul, pentru procurarea unei acţiuni noi, trebuie să dispună sau să achiziţioneze un număr de
drepturi de subscriere egal cu raportul dintre numărul total al acţiunii vechi (NAv) şi numărul de acţiuni noi
(NAn), adică NAv/NAn.
Valoarea de emisiune a unei acţiuni noi, pentru a fi atractivă, se stabileşte la o mărime apropiată de
valoarea de piaţă a acţiunilor vechi (VPv). Pentru a limita efectul de diluare, valoarea de emisiune nu poate
coborî prea mult sub valoarea de piaţă, motiv pentru care variază între două limite: valoarea nominală (VNv)
şi valoarea de piaţă (VPv) a acţiunilor vechi. Deci putem scrie că:
12
V Nv ≤ V En ≤ V Pv
O valoare de emisiune mai mică decât valoarea nominală nu se practică, iar o valoare de emisiune
mai mare decât valoarea de piaţă îndepărtează cumpărătorii de acţiuni. Diferenţa dintre valoarea de emisiune
şi valoarea nominală reprezintă prima de emisiune. Ea se foloseşte pentru acoperirea cheltuielilor
ocazionate de emisiunea şi vânzarea acţiunilor noi, iar diferenţa se înscrie ca rezervă în pasivul bilanţului.
Ţinând seama de aceste restricţii, valoarea de piaţă a acţiunilor (VP) vechi şi noi se calculează în
funcţie de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi valoarea de emisiune a acţiunilor noi, după relaţia:
N Av ⋅ V Pv + N An ⋅ V En
VP =
N Av + N An
Teoretic, diferenţa dintre valoarea de piaţă înainte de creşterea de capital şi valoarea de piaţă după
creşterea de capital este egală cu dreptul de subscriere (DS), adică:
N Av ⋅ V Pv + N An ⋅ V En
D S = V Pv − V P = V Pv −
N Av + N An
În mod practic, dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a acţiunii vechi cu care trebuie
recompensat deţinătorul acesteia pentru a nu fi afectat de majorarea capitalului social. Acţionarul vechi care
nu acceptă subscrierea la creşterea capitalului vinde la bursă drepturile de subscriere, ataşate, sub forma unui
cupon negociabil, fiecărei acţiuni vechi pe care o deţine. Prin vânzare, acţionarul vechi încasează o sumă
egală cu efectul de diluare sau pierderea de valoare a acţiunilor sale.
În acest caz, un acţionar nou, pentru a intra în posesia de acţiuni, va plăti societăţii emitente valoarea de
emisiune şi va cumpăra de la un acţionar vechi un număr de drepturi de subscriere (n DS) egal cu raportul dintre
numărul total de acţiuni vechi şi numărul total de acţiuni noi, potrivit relaţiei:
N Av
nD S =
N An
Acţiunile noi dau o serie de drepturi vechilor acţionari, între care şi cel preferenţial de subscriere, deoarece
împreună cu fondatorii societăţii au susţinut eforturile acesteia şi au suportat pierderile anterioare. De
asemenea, întreprinderea constituindu-şi unele rezerve în timpul exerciţiilor precedente la care noii
acţionari nu şi-au adus contribuţia, apare un motiv în puls pentru asigurarea dreptului preferenţial al
acţionarilor vechi.
▪ Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor constituie o operaţiune fără fluxuri monetare, în
sensul că nu aduce disponibilităţi băneşti suplimentare. Încorporarea rezervelor în capitalul social se face, fie
prin emisiunea de acţiuni suplimentare care se repartizează gratuit acţionarilor existenţi în proporţia
participării lor la constituirea capitalului social, fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor existente.
Acest procedeu nu conduce la modificarea structurii capitalului întreprinderii şi nici la schimbarea
echilibrului financiar.
Majorarea capitalului social, ca urmare a încorporării rezervelor prin mărirea valorii nominale a
acţiunilor existente nu schimbă numărul acţiunilor şi, în consecinţă, dreptul fiecărui acţionar asupra
capitalului social rămâne acelaşi. Totodată, preţul (cursul) acţiunilor la bursă nu ar trebui să se modifice
deoarece dividendul pe o acţiune, indiferent de valoarea ei, rămâne acelaşi.
Creşterea capitalului social ca urmare a încorporării rezervelor prin emisiunea de acţiuni suplimentare
şi distribuirea lor gratuită are drept consecinţă diminuarea părţii pe care fiecare acţiune o deţine în fondurile
proprii ale întreprinderii. În acest caz, creşterea numărului acţiunilor conduce la o scădere a cursului acestora
la bursă.
13
▪ Sporirea capitalului prin conversiunea obligaţiunilor inclusiv a unor datorii ale întreprinderii,
presupune convertirea titlurilor de credit în cauză sau a datoriilor ajunse la scadenţă, în acţiuni. Operaţiunea
se realizează de regulă, prin emisiunea de noi acţiuni. Convertirea titlurilor de credit şi a unor datorii în
acţiuni nu este o operaţiune directă de finanţare deoarece se realizează transformarea unei datorii în capital
neexigibil fără să aducă lichidităţi suplimentare. Produce în schimb, modificări în structura financiară a
întreprinderii.
▪ Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni sau conversiunea părţilor de fondator
în acţiuni, se face cu aprobarea adunării generale a acţionarilor prin creşterea valorii nominale a acţiunilor, de
regulă, şi mai rar prin emisiunea de noi acţiuni.
▪ Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei societăţi comerciale de către
altă societate care subzistă singură.
Capitalul social al întreprinderii poate să fie şi micşorat. Asemenea operaţiune are loc atunci când aportul
acţionarilor se diminuează prin răscumpărarea acţiunilor sau prin scăderea pierderilor din capital.
1.4.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor
Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii. Spre deosebire de

capitalul social, rezervele nu sunt generatoare de dividende.
Rezervele de capital, după modul de constituire pot fi:
- rezerve legale;
- rezerve statutare;
- alte rezerve .
Rezervele legale sunt reglementate prin legi specifice. Aşa de exemplu, Fondul de rezervă constituit
la nivelul fiecărei întreprinderi este reglementat prin Legea 31/1990 şi legea bugetară anuală. Cu alte cuvinte,
legislaţia nu numai că nu interzice, dar obligă întreprinderile să-şi constituie astfel de rezerve.
Fondul de rezervă, prevăzut de lege, se constituie în procent de până la 5% din profitul brut, dar nu
mai mult de 20% din capitalul social al societăţilor comerciale şi regiilor autonome, respectiv 25% din
capitalul social al societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial străin. Fondul de rezervă legal mai
este alimentat şi din excedentul obţinut din vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor
nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune, precum şi din excedentul
rezultat din reevaluarea stocurilor.
Rezervele statutare se formează în măsura în care sunt prevăzute în statutul societăţilor comerciale şi
sunt în concordanţă cu permisibilitatea legislaţiei în materie. În general, aceste rezerve se constituie din
profitul net sau pe seama costurilor şi privesc rezervele pentru: reparaţii, indemnizaţii de concediu, finanţarea
operaţiilor în perioada de garanţie, reduceri de preţuri, urmărirea debitorilor pentru cumpărări de mărfuri cu
plata în rate etc. Unele din rezerve le întâlnim sub titulatura de fonduri.
Alte rezerve se constituie din reevaluări şi, în mod facultativ, fie din profitul net al întreprinderii, fie
din alte resurse.
Rezervele de capital sunt rezultatul exerciţiului de exploatare al întreprinderii, al operaţiilor ce se
derulează în întreprindere şi în afara ei.
Rezervele se folosesc pentru acoperirea pierderilor înregistrate în unele exerciţii financiare, precum şi pentru
integrare în capitalul social. În cazul în care timp îndelungat rezerva legală nu se consumă, ea poate fi
încorporată în capitalul social, situaţie în care se vor emite acţiuni suplimentare ce vor fi repartizate gratuit
acţionarilor existenţi. Pe măsura consumării rezervelor, reîncep prelevările pentru refacerea lor.
14
1.4.3. Tipuri de fonduri, provizioane şi rezultate – modalităţi de constituire şi folosire
Alături de capitalul social şi rezerve, întreprinderile dispun de anumite fonduri şi provizioane care se
folosesc la finanţarea permanentă. Mărimea lor, în constituire şi dimensionare, este prevăzută fie de legea
anuală a bugetului de stat, fie prin legi specifice, fie prin statutul societăţii sau bugetul propriu de venituri şi
cheltuieli.
În sfera fondurilor precizate prin legislaţie, intră:
• fondul de participare la profit;
• fondul de cercetare-dezvoltare;
• fondul de premiere;
• fondul pentru acţiuni social-culturale;
• fondul creşterii surselor proprii de finanţare;
• fondul de investiţii;
• alte fonduri.
• Fondul de participare la profit, se constituie în scopul stimulării şi cointeresării materiale a
salariaţilor la bunul mers al activităţilor întreprinderii. Se constituie din profitul net în cotă aprobată de
adunarea generală a acţionarilor, după închiderea exerciţiului financiar. La întreprinderile cu capital de stat
constituirea fondului de participare la profit se face într-o cotă de 10%, iar la firmele cu capital privat
constituirea lui este facultativă. Fondul de participare la profit se utilizează pentru acordarea de prime
salariaţilor în timpul sau la sfârşitul anului.
• Fondul de cercetare-dezvoltare, se formează pe seama costurilor de exploatare şi a profitului brut.
Titlul fondului sugerează şi destinaţia lui principală: finanţarea cercetării fundamentale şi aplicative cu scopul
dezvoltării întreprinderii.
• Fondul de premiere, se poate constitui cu sumele incluse în cheltuieli, prevăzute în contractul
colectiv de muncă, în limita fondului de salarii admisibil. Se foloseşte pentru premierea salariaţilor.
• Fondul pentru acţiuni social-culturale, are ca principală sursă de alimentare sumele incluse în
cheltuieli. Legislaţia în vigoare /legea 36/1994/ prevede aplicarea lunară a cotei de 1,5% asupra fondului de
salarii realizat. De asemenea acest fond mai este alimentat cu: contribuţiile salariaţilor pentru tratament
balnear şi de odihnă; sumele pentru întreţinerea copiilor în grădiniţe; ajutoare; sponsorizări; subvenţii de la
bugetul public. Sumele colectate în fondul pentru acţiuni social-culturale se utilizează pentru finanţarea:
cheltuielilor privind costul biletelor de tratament şi odihnă; cheltuielilor de regie şi hrană pentru creşe şi
grădiniţe; cheltuielilor de regie la cantină; întreţinerilor şi reparaţiilor la căminele pentru tineret; cheltuielilor
culturale; cheltuielilor sportive; alte cheltuieli.
• Fondul creşterii surselor proprii de finanţare, numit şi fondul de finanţare a activelor circulante, se
constituie din profitul net cu scopul suplimentării capitalurilor destinate finanţării activelor circulante. În mod
practic folosirea acestor sume conduce la creşterea Fondului de rulment net, sursă permanentă de finanţare a
activelor circulante.
• Fondul de investiţii, se foloseşte pentru constituirea unei surse destinate finanţării investiţiilor din
alte operaţiuni cum sunt: sume rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea activelor
fixe scoase din funcţiune; sume încasate din vânzarea activelor fixe; sume încasate din vânzarea activelor.
Sumele de mai sus sunt diminuate cu cheltuielile făcute pentru operaţiile respective. De asemenea, acest fond
se mai alimentează cu sumele repartizate din profitul net realizat în exerciţiul curent şi sumele reţinute în
cursul anului din impozitul pe profitul datorat pentru sumele folosite din profitul net la investiţiile productive.
Fondul de investiţii se foloseşte în plasamente pe termen lung, adică plata furnizorilor de imobilizări.
15
• Alte fonduri, sunt specifice unor întreprinderi din anumite ramuri cum ar fi: fondul pentru
organizarea şantierului; fondul baracamentelor şi amenajărilor provizorii; fondul de rezervă din prime pentru
asigurări de viaţă; fonduri speciale cooperaţiei de consum şi meşteşugăreşti etc.
Provizioanele sunt elemente ale capitalurilor proprii constituite în baza unor prevederi legale pentru
acoperirea unor pierderi probabile. În mod practic, provizioanele reglementate reprezintă rezerve pentru
activitatea viitoare şi au un pronunţat caracter fiscal.
La nivelul întreprinderii se pot constitui următoarele tipuri de provizioane:
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- provizioane pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs;
- provizioane pentru deprecierea creanţelor;
- alte provizioane.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt rezerve constituite pe seama cheltuielilor de exploatare
şi financiare care se folosesc pentru acoperirea pierderilor sau a cheltuielilor viitoare care la data încheierii
exerciţiului financiar sunt posibile şi sigure, dar nedeterminate. Asemenea provizioane se constituie pentru:
litigii; garanţii acordate clienţilor; cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciţii; pierderi din schimb valutar,
alte riscuri şi cheltuieli. Nivelul provizioanelor se menţine pe toată perioada în care riscurile şi cheltuielile
sunt posibile, fiind ajustate în funcţie de factorii care intervin. Rezervele în cauză se folosesc în momentul în
care riscul sau cheltuiala în cauză s-a produs.
Provizioanele pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs se constituie pentru acoperirea
pierderilor cauzate de creşterea preţurilor la stocurile de materii prime şi materiale, producţie în curs de
fabricaţie, produse finite, mărfuri, ambalaje etc. Aceste rezerve se constituie în cazul în care valoarea de
inventar stabilită prin inventariere este mai mică decât valoarea contabilă a elementelor patrimoniale
respective şi au rolul de a acoperi riscurile conjuncturale în măsura în care acestea vor avea loc în exerciţiile
viitoare.
Provizioanele pentru deprecierea creanţelor sunt rezerve care se constituie atunci când apar creanţe
neîncasate în termen şi prezintă riscul de a nu fi recuperate integral sau parţial ca urmare a insolvabilităţii sau
falimentului acestora.
Alte provizioane se constituie pentru activele imobilizate, ca urmare a practicării normelor accelerate
în procesul amortizării, sau pentru deprecierea titlurilor de plasament ca urmare a fluctuaţiei cursurilor de pe
piaţa financiară.
Rezultatele activităţilor privesc rezultatul reportat şi rezultatul exerciţiului
Toate fondurile, provizioanele şi rezultatele exerciţiului constituite în calitatea lor de resurse,
reprezintă, incontestabil, capitaluri la dispoziţia întreprinderii. Acestea, indiferent de destinaţia specială a lor,
atâta timp cât nu a apărut nevoia pentru care s-au constituit, se folosesc împreună cu capitalul social la
finanţarea activelor întreprinderii. Pe aceste considerente, adăugând capitalului social: rezervele, fondurile,
provizioanele şi rezultatele exerciţiului se formează capitalul propriu.
1.5. Capitalul împrumutat
1.5.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung
Pe parcursul activităţii, iar în unele situaţii chiar din primul moment, întreprinderile îşi completează
capitalul propriu cu împrumuturi pe termen mediu şi lung. Solicitarea şi folosirea unor asemenea
împrumuturi sunt determinate de nevoi suplimentare permanente ce depăşesc limitele capitalului propriu.
Datorită faptului că asemenea capitaluri împrumutate se află timp foarte îndelungat în circuitul
întreprinderii, ele constituie împreună cu capitalurile proprii, aşa numitele capitaluri permanente.
16
Această formă de îndatorare se realizează prin:
1. creditul bancar pe termen mediu şi lung;
2. creditul obligatar.
1.5.1.1. Creditul bancar pe termen mediu şi lung
Creditul bancar pe termen mediu şi lung ,reprezintă un împrumut care se obţine de la o bancă
comercială şi care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. În mod obişnuit, asemenea credite
sunt negociate direct între cei care le solicită şi bancă sau, în unele situaţii, o altă instituţie financiară.
Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază în cazul creditului pe termen mediu între 1
şi 5 ani iar a creditului pe termen lung peste 5 ani.
Creditul pe termen mediu şi lung prezintă unele avantaje faţă de creditul obligatar şi anume:
- rapiditate în acordare. Deoarece solicitantul negociază limita creditului direct cu cei care îl acordă,
documentele legate de obţinerea împrumutului sunt minime, ca atare, decizia de acordare se ia în termenul
cel mai scurt.
- flexibilitate viitoare. În cazul schimbării condiţiilor economice avute în vedere la data acordării
creditului bancar, întreprinderea poate solicita modificarea condiţiilor contractuale iar banca, în mod tacit,
poate conveni asupra schimbărilor cerute.
- costuri reduse. Costurile creditului fiind date, de regulă de dobândă, pe perioada acordării creditului,
rata dobânzii poate să fie variabilă sau fixă. Indiferent de formă, nivelul dobânzii pentru creditul bancar pe
termen mediu şi lung este mai mic decât în cazul creditului obligatar, acesta din urmă fiind mai costisitor.
În prezent unele bănci comerciale acordă credite pe termen mediu şi lung în cadrul unor programe de
finanţare aflate sub supravegherea diferitelor ministere. Aşa de exemplu există programe de finanţare pe
termen mediu şi lung derulate prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în vederea finanţării firmelor mici
şi mijlocii din domeniul producţiei cu condiţia angajării de şomeri (la fiecare şomer angajat se acordă 10
milioane lei împrumut). Pentru asemenea credite rata dobânzii se stabileşte la jumătate din rata de refinanţare
a Băncii Naţionale.
De asemenea, unele credite pe termen mediu şi lung s-au acordat, în special, pentru întreprinderile
agricole, cu dobândă subvenţionată. Aceste împrumuturi au fost restrictive şi contractul de credite a avut
clauze ferme şi penalizatoare.
1.5.1.2. Creditul obligatar
Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de titluri de credit, în principal de obligaţiuni.

Obligaţiunea este un înscris care exprimă împrumutul contractat de o persoană juridică pentru o sumă şi
durată determinate, cu persoana care l-a subscris.
Împrumuturile pe bază de obligaţiuni sunt o formă deosebită a creditului pe termen mediu şi lung,
caracterizându-se prin emisiunea publică de titluri negociabile. În acest caz, fiecare obligaţiune reprezintă o
fracţiune a datoriei contractate de către întreprindere.
Odată cu lansarea împrumutului prin subscripţie întreprinderea este obligată să publice un prospect de
emisiune care să cuprindă informaţii capabile să asigure pe viitorii creditori că întreprinderea este solvabilă.
Prospectul conţine informaţii cu privire la mărimea capitalului social şi a rezervelor, situaţia patrimoniului
social potrivit bilanţului aprobat, suma împrumutului obligatar, numărul obligaţiunilor care urmează să fie
emise precum şi acelor care au mai fost emise, valoarea nominală a obligaţiunilor, durata împrumutului, rata
dobânzii precum şi sarcinile care grevează imobilele societăţii.
Orice tip de obligaţiune se caracterizează prin:
17
- valoarea nominală, care serveşte drept bază de calcul a dobânzii;
- rata dobânzii care, de regulă, este fixă, motiv pentru care înscrisurile se mai numesc şi valori cu
venit fix;
- preţul de emisiune care reprezintă suma plătită de investitor pentru a cumpăra o obligaţiune şi care
poate să fie mai mare (cu primă de emisiune), egal sau mai mic decât valoarea nominală;
- preţul de rambursare este preţul pe care întreprinderea îl plăteşte la scadenţa deţinătorului de
obligaţiune şi care poate să fie egal sau mai mare (cu primă de rambursare) decât valoarea nominală a
obligaţiunii;
- modalitatea de rambursare a împrumutului care se referă la: rambursarea prin amortismente
constante; rambursare prin anuităţi constante; rambursare la scadenţă.
În ceea ce priveşte procedeul de rambursare, acesta poate fi prin răscumpărare la bursă (când cursul
este avantajos pentru întreprindere) şi prin tragere la sorţi.
Întreprinderea emitentă poate să-şi reducă datoria, răscumpărând la bursă, în anumite situaţii,
obligaţiuni la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare.
Persoanele care acordă împrumuturi sub formă de obligaţiuni, spre deosebire de acţionarii care sunt
coproprietari, nu posedă decât un drept de creanţă asupra întreprinderii. Drepturile juridice legate de
obligaţiuni sunt identice.
Potrivit legislaţiei (Legea 31/1990), o societate pe acţiuni poate emite obligaţiuni la purtător sau
nominative, pentru o sumă globală care să nu depăşească ¾ din capitalul social existent. În acelaşi timp, se
prevede şi un prag de valori a obligaţiunii individuale.
Deţinătorul obligaţiunii poate păstra înscrisul până la scadenţă şi să încaseze anual dobânda. În cazul
în care are nevoie de capital lichid pentru a-l reinvesti în afaceri, deţinătorul poate vinde obligaţiunile la
bursă la un preţ (curs) mai mare sau mai mic decât valoarea nominală, în funcţie de perspectivele
întreprinderii. Vânzarea obligaţiunilor la bursă şi schimbarea prin acest transfer a proprietarilor nu afectează
cu nimic activitatea întreprinderii emitente care achită dobânda la sfârşitul anului celor ce prezintă
înscrisurile.
În practica economiei de piaţă se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni şi anume:
- obligaţiuni simple sau clasice, se caracterizează prin număr, durată, rata dobânzii, valoare nominală,
preţul de emisiune şi condiţiile de amortizare. Dobânda se plăteşte anual pe baza unui cupon care se
detaşează de la obligaţiune. Preţul de emisiune fiind inferior valorii nominale, diferenţa sporeşte dobânda
reală deoarece aceasta se calculează asupra valorii nominale şi nu asupra preţului de emisiune. Rambursarea
obligaţiunilor are loc la termene stabilite în momentul lansării împrumutului potrivit unui tabel de
amortizare;
- obligaţiuni cu dobânzi variabile, reprezintă titluri de credit pe termen mediu a căror dobândă este
revizuită periodic (trimestrial sau semestrial), în funcţie de nivelul dobânzii de bază la care se adaugă o marjă
care constituie elementul negociabil. Prezintă avantajul că riscul se împarte între debitor şi creditor;
- obligaţiunile convertibile în acţiuni, se caracterizează prin dreptul pe care îl dau deţinătorilor de a-şi
transforma creanţele, după amortizare, în acţiuni. Operaţiunea se poate face în cadrul unei anumite perioade
iar rata dobânzii este mai mică decât la obligaţiunile simple. Odată cu emisiunea se stabileşte şi proporţia de
conversiune, adică raportul dintre acţiuni şi obligaţiuni convertibile;
- obligaţiuni cu bonuri de subscripţie la acţiuni, conferă deţinătorului dreptul de a subscrie la acţiunile
pe care le va emite întreprinderea în viitor, la un anumit preţ şi în condiţiile prevăzute în contractul de
emisiune. În astfel de cazuri acţionarii societăţii vor renunţa la dreptul lor preferenţial de a subscrie la noile
acţiuni în favoarea creditorilor care prezintă asemenea bonuri. Bonurile, ca anexă a obligaţiunilor vor fi
negociate separat la bursă, fiind în felul acesta cotate pe piaţa financiară. Şi la aceste obligaţiuni, rata
dobânzii este mai mică decât la cele clasice;
18
- obligaţiuni cu cupon zero, sunt obligaţiunile fără dobândă dar cu primă de rambursare. Prima de
rambursare este dată de diferenţa dintre preţul de emisiune foarte mic şi valoarea nominală a obligaţiunii,
care se rambursează la scadenţă. În final, venitul realizat echivalează cu o anumită dobândă anuală
capitalizată pe toată durata împrumutului;
- obligaţiuni riscante, se emit în cazuri de fuziuni, preluări şi restructurări de întreprinderi. Presupun
un risc ridicat, motiv pentru care rata dobânzii este mai mare decât în cazul bonurilor de tezaur;
- obligaţiuni perpetue, caracterizate prin aceea că titlurile nu au stabilită scadenţă pentru rambursarea
împrumutului. În acest caz, emitentul nu-şi asumă obligaţia de rambursare, schimbarea deţinătorului
efectuându-se la bursă. S-au dovedit atractive prin practicarea unei rate a dobânzii mai mare decât la
obligaţiunile clasice. Prin folosirea acestor tipuri de obligaţiuni împrumutul are un caracter permanent şi ca
urmare dispare diferenţa dintre capitalul propriu şi capitalul împrumutat.
În situaţia unor împrumuturi internaţionale se emit aşa numitele euro-obligaţiuni. La asemenea titluri
apelează societăţile comerciale multinaţionale. Euro-obligaţiunile nu sunt legate de o anumită piaţă,
particularitate ce le conferă un circuit internaţional.
1.5.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt
Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare întreprinderea îşi

completează nevoia de capitaluri cu împrumuturi pe termen scurt. Capitalul împrumutat pe termen scurt
poate să provină din:
- creditul comercial acordat de furnizori;
- creditul bancar pe termen scurt.
Creditul comercial acordat de furnizori, numit şi credit de furnizori, apare ca urmare a existenţei între
partenerii de afaceri a unor înţelegeri sau contracte referitoare la condiţiile de livrare, termenele şi
modalităţile de plată. Existenţa unei distanţe în timp între momentul livrării produselor şi momentul plăţii,
generează la cumpărător existenţa unor capitaluri care îmbracă formă materială sau bănească şi pe care acesta
le foloseşte fără costuri.
Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperirii nevoilor temporare de funcţionare ale
întreprinderii. El se poate acorda sub formă de:
- creanţe comerciale;
- credite de trezorerie.
Creanţele comerciale se acordă sub formă de titluri de credit prin instrumente specifice, cum ar fi:
biletul de ordin, cambia şi cecul. Aceste înscrisuri sunt cunoscute şi sub denumirea de efecte de comerţ. Cu
ajutorul lor, întreprinderea primeşte credit dar poate şi acorda, la rândul ei, astfel de credit.
Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de până la un an de zile, iar rata dobânzii
este variabilă pe durata de angajare a creditului.
După negocierea creditului de trezorerie, înţelegerea dintre client şi bancă se concretizează prin
semnarea unui contract de credit. Acesta cuprinde: suma împrumutată; rata dobânzii; scadenţarul cu sumele
aferente; garanţiile aduse pentru obţinerea creditului; alte condiţii.
Faţă de creditarea pe termen mediu şi lung, creditarea bancară pe termen scurt prezintă unele avantaje
legate de costurile mai reduse şi flexibilitate în acordare şi garantare. Problematica creditului pe termen scurt
fiind legată de gestiunea activelor circulante, urmează să fie aprofundată în capitolul privind finanţarea
acestora.
19
1.6. Costul capitalului întreprinderii
1.6.1 Consideraţii privind costul capitalului
Într-o economie de piaţă folosirea unor resurse diferite de capital implică anumite costuri, de regulă,
proporţionale cu valoarea (preţul lor). Ca urmare, din punct de vedere financiar sursele de formare a
capitalului trebuiesc structurate de aşa manieră încât să ofere informaţiile necesare atragerii şi folosirii
capitalului, care presupun costurile cele mai reduse.
Determinarea mărimii costului capitalului constituie o problemă majoră în managementul
întreprinderii, cel puţin pe considerentele că:
- asigură o creştere a eficienţei activităţilor prin folosirea de capitaluri ieftine;
- permite maximizarea valorii întreprinderii prin minimizarea costurilor tuturor intrărilor de capital;
- oferă informaţii cu privire la alegerea unei structuri financiare optime, adică a raportului optim
dintre capitalurile împrumutate şi capitalurile proprii;
- contribuie la finanţarea unor decizii financiare legate de: leasing, mărimea necesarului fondului de
rulment, rambursarea creditului obligatar, etc.
Sursele proprii de capital (acţiunile) trebuiesc remunerate, (de regulă, prin plata de dividende) şi ca
atare, ceea ce constituie venit pentru acţionari, reprezintă cheltuială pentru întreprindere. De asemenea, sursa
capitalurilor împrumutate fiind variată, costurile de procurare sunt diferite prin nivelul dobânzilor sau
veniturilor fixe practicate. Uneori, chiar şi în cazul în care întreprinderea dispune, la un moment dat, de
lichidităţi care urmează să fie fructificate în afara întreprinderii cu o anumită rată de venit, această rată poate
fi considerată ca şi cost de oportunitate a capitalului.
Costul de oportunitate este dat de valoarea producţiei care s-ar obţine folosind un anumit capital, în
altă activitate decât cea de referinţă. Exprimă de fapt, costul şansei pierdute.
Practic, costul capitalului este dat de rata de capitalizare cerută de investitorii de capital fie că sunt
acţionari, fie că sunt creanţieri. Altfel spus, costul capitalului este exprimat prin efortul financiar pe care
trebuie să-l facă întreprinderea pentru achiziţionarea capitalului necesar realizării obiectivului de activitate.
Deci veniturile obţinute pentru investitorii de capital, exprimate prin rentabilitatea cerută pentru a-şi plasa
capitalurile, reprezintă costurile capitalului achiziţionat. Acest cost al capitalului constituie randamentul
minim obţinut de investitori în măsură să garanteze deţinătorilor de lichidităţi (acţionari, creditori) un câştig
comparabil cu cel pe care l-ar putea obţine pe piaţă în aceeaşi clasă de risc.
În altă ordine de idei, capitalul fiind un factor de producţie înseamnă că, la fel ca ceilalţi factori, şi
acesta are un cost. În final, costul utilităţilor create este dat de suma costurilor tuturor factorilor participanţi în
activităţile desfăşurate.
Pasivul bilanţului grupând capitalurile întreprinderii, după sursa de provenienţă, în capitaluri proprii
şi capitaluri împrumutate, impune o cercetare a costurilor acestora potrivit grupării respective.
1.6.2 Costul capitalului propriu
Finanţarea activităţilor desfăşurate în întreprindere se face şi pe seama capitalurilor proprii care îşi au
costul lor de finanţare.
Costul capitalului propriu este egal cu rata de capitalizare pretinsă de acţionari. Această rată de
capitalizare corespunde ratei de randament minimă, care impulsionează furnizorul de capital să cumpere
acţiuni iar pe acţionar să renunţe la vânzare. Rata de randament este influenţată de mărimea dividendului
20
sperat, care la rândul lui depinde atât de mărimea profitului anual cât şi de hotărârea adunării generale a
acţionarilor cu privire la repartizarea profitului net.
Costul capitalurilor proprii, privit ca o speranţă de remunerare a acţionarilor, exprimă în parte,
valoarea de piaţă a întreprinderii. Înseamnă că, fluxurile nete de trezorerie degajate pe parcursul exerciţiului
anual serveşte în fapt, la remunerarea investitorilor de capitaluri. Creditorii având prioritate în a fi remuneraţi
cu dobânda cuvenită, acţionarii vor fi remuneraţi după regula ,,restului’’, cu diferenţa pozitivă rămasă dintre
fluxurile nete de trezorerie şi dobânzile plătite, adică profitul net. Acest fapt determină o variabilitate mare a
valorii capitalurilor proprii care, într-o anumită măsură, se propagă asupra valorii întreprinderii.
În situaţia în care fluxurile de trezorerie nete sunt egale sau mai mici decât dobânzile care trebuiesc
plătite creditorilor, atunci aportul capitalurilor proprii este zero. Pe măsura creşterii profitului net creşte şi
valoarea întreprinderii.
Costul capitalului propriu poate să fie privit şi prin prisma costului explicit şi a costului implicit.
Costul explicit presupune un flux monetar de ieşire care, de fapt, îl ocazionează toate aporturile de capital din
afara întreprinderii (acţiunile cu dividende iar împrumuturile cu dobândă). Costul implicit sau costul de
oportunitate nu comportă fluxuri monetare de ieşire (plăţi) ci presupune formarea unor resurse de finanţare
care se folosesc imediat (profitul, rezervele, diferite fonduri). Astfel de capitaluri proprii apar ca fiind
,,gratuite’’ însă, practic, ele au un cost întrucât aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora s-ar putea plasa
cu remuneraţie.
Ca regulă generală, teoria financiară modernă acceptă remunerarea capitalurilor proprii la o rată a
pieţii egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc.
Rata dobânzii fără risc este dată de dobânda minimă pe care ar putea-o primii acţionarii dacă şi-ar
investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu în titluri de stat). Prima de risc asigură o
majorare a rentabilităţii cerută de acţionari, prin care să se compenseze riscul asumat de aceştia când s-au
hotărât să investească lichidităţile în acţiuni.
Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a dividendelor.
Aceasta înseamnă că valoarea actuală a acţiunilor este egală cu valoarea fluxurilor de lichiditate (ieşiri) pe
care deţinătorii de acţiuni o vor primi în viitor (valoarea actualizată a remuneraţiei) plus valoarea finală a
acţiunilor când acestea se vând.
Dacă perioada de păstrare a acţiunilor este lungă, adică acţionarii nu consideră oportun să le vândă,
fluxurile de lichidităţi aferente acţiunilor sunt formate exclusiv din dividende. În acest caz, valoarea
actualizată a acţiunilor prezintă o importanţă mai mică, în schimb deţinătorii de acţiuni au şansa de a
beneficia de creşterea economică a întreprinderii şi, astfel, să obţină creşteri de dividende de la un an la altul.
Pentru evaluarea cât mai corectă a acţiunilor influenţate de caracterul probabilistic al veniturilor
viitoare, s-au construit diferite modele. Modelul economiştilor Gordon şi Shapiro s-a bucurat de o utilizare
largă3
Acest model de evaluare a acţiunilor se bazează pe actualizarea dividendelor, fără a se ţine seama de
risc într-o manieră explicită. Constituie, de fapt, o variantă simplificată a modelului valorii actualizate,
potrivit căruia valoarea unei acţiuni este egală cu valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe
care le generează în dividende şi preţul (cursul) de vânzare.
Preţul acţiunii în momentul ,,t’’ (0,1,2,…,n) este preţul actualizat format din fluxurile viitoare
actualizate concretizate în dividende şi preţul acţiunilor vândute, care se exprimă prin relaţia:
D V
V0 = 1 + 1
1+ r 1+ r
în care:
3
Gordon Mi, Shapiro E, Capital Equipement Analyses: the Required Rate of Profit: Management Science, vol 3/1956
21
V0 = valoarea iniţială a acţiunilor;
D1 = dividende la momentul t0 ;
V1 = valoarea acţiunilor în momentul t0;
r = rata rentabilităţii cerută de investitori
Preţul acţiunilor în momentul t1 devine:
D V
V1 = 2 + 2
1+ r 1+ r
Înlocuind pe V1 în relaţia de mai sus obţinem
D2 V
+ 2
D D  D V  1
V0 = 1 + 1 + r 1 + r = 1 +  2 + 2  =
1+ r 1+ r 1 + r 1 + r 1 + r 1 + r
D D2 V2
= 1 + +
1 + r (1 + r ) (1 + r )2
2
Generalizând, relaţ ia devine:

D D2 Dn Vn
V0 = 1 + 2
+ ... + +
1 + r (1 + r ) (1 + r ) (1 + r )n
n
n Di Vn
sau V0 = ∑ i
+
i =1 (1 + r ) (1 + r )n
Vn
Întrucât în expresia numitorul creşte continuu, valoarea expresiei tinde spre zero.
(1 + r )n
În cazul în care perioada deţ inerii titlurilor în portofoliu este lungă, adică deţ inătorul nu are în vedere
vânzarea previzibilă a titlurilor, valoarea actualizată a unui titlu se stabileşte exclusiv pe baza fluxurilor de
lichidităţ i anuale pozitive, neglijându-se valoarea reziduală a cărei scumpire este imprevizibilă. Astfel, relaţia
de mai sus devine:
n Di
V0 = ∑ i
i =1 (1 + r )
Potrivit relaţ iei, valoarea prezentă a unei acţ iuni comune este dată de suma tuturor plăţilor viitoare de
dividende actualizate indiferent de orizontul investiţ iei. Estimarea dividendelor fiind greu de înfăptuit , în
practică se consideră o rată constantă de creştere a dividendelor g (unde g<r), şi atunci putem scrie:
i
Di = D0 (1 + g )
Înlocuind valoarea lui Di în relaţ ia de mai sus, avem:
i i
n D0 (1 + g ) n (1 + g )
V0 = ∑ i
= D0 ∑ i
i =1 (1 + r ) i =1 (1 + r )
D1
Rezolvând ecuaţ ia pentru determinarea lui „r”, în final se ajunge la formula: V0 = ;
r−g
D1
de unde: r = +g
V0
Această metodă de estimare a costului acţiunilor comune se numeşte şi metoda actualizării fluxului de
numerar.
Costul capitalului propriu priveşte şi profitul nedistribuit, precum şi acţ iunile nou emise.
22
Profitul nedistribuit, componentă a capitalului propriu, are un cost dimensionat la nivelul ratei
venitului cerut de investiţ ii pentru acţiunile comune. Acest cost se bazează pe argumentul că dacă
întreprinderea poate reinvesti profiturile în cauză la o rată superioară celei cerute de investitori, atunci averea
acţionarilor va creşte. Deci, costul profitului nedistribuit este acelaşi cu cel al capitalului obţinut din acţiuni
comune.
Costul acţ iunilor nou emise este mai mare decât costul profiturilor nedistribuite cu cheltuielile privind
emisiunea şi vânzarea acestora. Pentru calculul costului capitalului obţ inut prin emisiunea de noi acţ iuni
comune se foloseşte formula:
D1
r= +g
V0 (1 − E )
unde:
E - costul procentual al emisiunii de noi acţ iuni.
În concluzie, modelul Gordon-Shapiro de evaluare a capitalului propriu exprimă legătura dintre cursul
bursier al acţ iunilor întreprinderii, pe de o parte, şi profit, respectiv politica de repartizare a profitului, pe de
altă parte. Alte tratamente de analiză financiară fac distincţie între valoarea de creştere a titlurilor şi valoarea
de randament, în funcţ ie de care se distribuie profit, apoi se calculează costul capitalului propriu.
1.6.3 Costul capitalului împrumutat
Întreprinderile îşi completează resursele de finanţare prin intermediul capitalurilor împrumutate care
se concretizează în credite bancare şi împrumuturile obligatare. Ambele forme ale datoriilor trebuiesc
compensate de către întreprindere prin plata de dobânzi şi acoperirea altor cheltuieli financiare.
Costul împrumutului este dat de diferenţa dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, şi
vărsămintele făcute pentru rambursările periodice, plata remuneraţiei şi a altor cheltuieli financiare aferente
capitalului împrumutat, pe de altă parte.
Costul real al împrumutului se calculează în funcţ ie de operaţiunile pe care le presupune şi menţ ionate
prin cheltuielile contractuale. Astfel, pentru un credit clasic, fără comisioane diverse, fără primă de emisiune
sau rambursare, costul împrumutului este dat de dobânda nominală.
Costul creditului bancar pe termen mijlociu urmează frecvent evoluţ ia ratei bancare pe termen scurt,
în timp ce creditul pe termen lung urmează evoluţ ia costului obligaţ iunilor pe piaţa financiară. Întrucât
creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare precum creditele obligatare, costul actualizat al
creditelor bancare se aproprie foarte mult de rata nominală a dobânzii, deseori identificându-se cu aceasta.
Nivelul costului creditului bancar, respectiv dobânda absolută depinde de trei elemente: mărimea
creditului, rata dobânzii şi perioada de creditare. În funcţ ie de aceste valori costul creditului bancar este dat
de relaţia:
C ∗ r ∗t
D= r
100
unde:
D = dobânda exprimată în sumă absolută
Cr = mărimea creditului
r = rata dobânzii exprimată în procente
t = perioada de creditare
Dacă perioada de creditare este exprimată în luni (te ) sau în zile (t z ) relaţia de mai sus se prezint ă
astfel:
23
Cr ∗ r ∗ te C ∗ r ∗tz
D= , respectiv D = r
12 ∗ 100 360 ∗ 100
În situaţia în care dobânzile bancare sunt deductibile fiscal costul capitalului împrumutat (CSC ) este
influenţat cu economiile obţinute din impozite, folosind formula:
C SC = D − D ∗ K = D(1 − K )
unde:
K= rata impozitului pe profit
Pentru creditele pe termen mediu şi lung cu perioada mai mare de un an se calculează şi dobânda
compusă ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade de plasament dobânzile se adaugă la capital, în
continuare, generând şi ele costuri.
Costul creditului se calculează astfel:
n
S rf = Cr (1 + r )
iar
D = S rf − Cr
în care:
Cr = mărimea creditului iniţ ial;
S rf = suma finală, respectiv creditul iniţ ial plus dobânda aferentă la sfârşitul perioadei de
plasament;
r = rata dobânzii;
n = numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda compusă.
În calculul costului creditului obligatar se ia în considerare în plus, faţă de cazul creditului bancar,
cheltuielile de serviciu ale împrumutului.
1.6.4 Costul mediu şi costul marginal al capitalului
La nivelul întreprinderii se gestionează permanent atât capitaluri proprii cât şi capitaluri împrumutate.
Aceasta înseamnă că fiecare întreprindere are o anumită structură a capitalului care reprezintă o combinaţ ie
între capitalul social, rezerve, fonduri, creditul obligatar şi creditul bancar pe termen lung şi mediu.
Folosirea capitalurilor în procesul de finanţare (fie pentru activitatea de investiţ ie, fie pentru
activitatea curentă) din surse diferite presupune costuri diferite. Ca atare, la nivelul întreprinderii costul
capitalului nu poate să fie definit decât sub forma costului mediu ponderat al costurilor specifice fiecărui fel
de capital atras în circuit.
Costul mediu ponderat al capitalului este dat de suma costurilor diferitelor surse de finanţare
ponderată cu cota parte aferentă fiecăreia în finanţarea totală. Folosind coeficienţ ii de ponderare şi costul
( )
fiecărei surse de capital, calculul costului mediu ponderat al capitalului K CT se face după relaţ ia:
CP CD
K CT = K CP + K cd
CP + CD CP + CD
în care:
K CP = costul capitalurilor proprii;
C P = capitalurile proprii;
C D = capitalurile împrumutate;
K cd = costul capitalurilor împrumutate.
24
Ca mărime de ponderare a fiecărui tip de capital se foloseşte fie sistemul contabil, fie sistemul de
ponderare bazat pe valoarea bursieră. Sistemul de ponderare contabil are în vedere structura capitalului din
pasivul bilanţului şi este preferat, întrucât valorile contabile luate în calcul au un caracter mai stabil. În plus,
acordarea împrumutului se face în funcţ ie de rata de îndatorare, calculată potrivit structurii bilanţului.
Această rată de îndatorare permite aprecierea riscului financiar care afectează şi costul capitalurilor proprii.
Sistemul de ponderare axat pe valoarea bursieră presupune folosirea cursului bursier al acţ iunilor sau
obligaţ iunilor în stabilirea ponderii capitalurilor în totalul surselor de finanţare. Folosirea valorii de piaţă în
stabilirea ponderii diferitelor tipuri de capital în total, se motivează prin faptul că la nivelul întreprinderii,
costul capitalului propriu se stabileşte în funcţ ie de exigenţele pieţei care se exprimă prin preţul de piaţă sau
cursul bursier. Utilizarea capitalurilor bursiere ne oferă posibilitatea să ţ inem cont, simultan, de rezerve şi de
fonduri, deoarece cursul constituie o apreciere globală a valorii întreprinderii. Creşterea valorii întreprinderii
depinde considerabil şi de folosirea rezervelor şi a fondurilor în finanţarea activităţilor. Ponderile bursiere,
mai fundamentate din punct de vedere teoretic, prezintă incovenientul fluctuaţiilor mari într-un timp relativ
mic.
Importanţa calculării costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii constă în faptul că atunci
când se estimează costul capitalului pentru un anumit proiect de finanţare, întreprinderea trebuie să abordeze
problema în complexitatea sa. Astfel, componentele capitalului nu se vor aprecia ca o entitate separată
întrucât procesul de finanţare a unei investiţ ii presupune mai degrabă, folosirea capitalurilor provenite din
mai multe surse decât a celor care au o provenienţă mică.
Dacă întreprinderea foloseşte numai capitaluri împrumutate la finanţarea unor investiţii, va scădea
capacitatea acesteia de a contracta datorii în viitor. O perpetuare a finanţării printr-o singură sursă de
finanţare poate conduce la decizii de investiţ ii care să reducă valoarea întreprinderii. Toate acestea motivează
folosirea unui cost mediu ponderat al capitalului în luarea unei decizii de finanţare care să păstreze structura
optimă a capitalului în timp.
Costul marginal al capitalului este costul adiţ ional pentru obţinerea unei unităţi monetare de capital
nou. Acest cost creşte pe măsură ce capitalul creşte.
De aceea, costul marginal al capitalului are un punct critic până la nivelul căruia valoarea
întreprinderii creşte, după care achiziţ ionarea de capital nou nu mai este recomandată. Această limită este
dată de inegalitatea dintre rata rentabilităţii şi rata dobânzii. Când rata rentabilităţ ii este mai mare decât rata
dobânzii cumpărarea de capital pentru finanţare este benefică, în timp ce schimbarea raportului între cele
două rate, nu mai recomandă achiziţ ionarea de capital în condiţ iile respective.
1.7. Aplicaţii practice
1.7.1. Aplicaţii rezolvate şi comentate
1. Presupunem că o societate comercială are un capital social de 10.000.000 mii lei echivalentul a
1.000.000 acţiuni ceea ce înseamnă că valoarea iniţială a unei acţ iuni (V0) este de 10.000 lei. Rata de creştere
a dividendelor (g), considerată constantă, este de 10% pe an iar dividendul pe acţ iune (D1) reprezintă 200 lei.
Se cere să se estimeze costul acţ iunilor perioadei următoare.
Rezolvare:
a) Se calculează rata rentabilităţ ii cerută de investitor (r)
25
D1 200 10
r= +g r= + = 12%
V0 10.000 100
b) Costul estimat pe acţiune este dat de rata rentabilităţ ii calculată de 12%.
2. Societatea comercială Ileanca S.A. pune în circulaţ ie o emisiune de noi acţiuni în număr de
1.400.000 buc. La valoarea nominală (V0) de 15.000 lei /acţ iune. Cheltuielile legate de emisiunea şi plasarea
titlurilor noi emise (E) reprezintă 3%. Dividendul (D1 ) luat în calculul costului acţ iunii este cel obţinut în
anul precedent pentru acţiunile comune de 200 lei/acţiune. Rata constantă de creştere a dividendelor (g) este
de 10%. Se cere să se estimeze costul capitalului imobilizat în emisiunea de acţ iuni.
Rezolvare:
a) Se calculează rata rentabilităţ ii cerută de investitor (r)
D1 200 10
r= +g r= + = 11,3%
V0 (1 − E ) 15.000(1 − 3 / 100) 100
b) Costul estimat pe acţiune este dat de rata rentabilităţ ii calculată de 11,3%
3. Presupunem acordarea unui împrumut (Cr) de 1.200.000 mii lei pe o perioadă de 4 ani. Dobânda
nominală r este de 20% pe an iar împrumutul se va rambursa în întregime la sfârşitul celor 4 ani. Se cere să se
calculeze costul capitalului împrumutat.
Rezolvare:
a) Se calculează suma finală datorată băncii la sfârşitul perioadei de plasament (Sf);
Sf = Cr(1+r)n ; Sf=1.200.000 (1+20/100)4 = 2.488.320 mii lei
b) Se determină costul capitalului împrumutat (cD):
cD= 2.488.320- 1.200.000 = 1.288.000 mii lei
1.7.2. Aplicaţii propuse spre rezolvare
1. Societatea comercială Lavstar SA întocmeşte un prospect de emisiune de noi acţ iuni în valoare de
1.600.000 mii lei. Valoarea nominală a unei acţ iuni este de 20.000 lei. Operaţ iunile de emisiune şi vânzare a
acţiunilor presupun cheltuieli de 2,5% din valoarea subscrisă. Dividendul luat în calculul costului acţiunii
este de 200 lei/acţ iune iar rata constantă de creştere a dividendelor este de 10% pe an. Se cere să se estimeze
costul capitalului obţ inut prin emisiunea de noi acţiuni.
26
2. Presupunem lansarea unui prospect de emisiune de obligaţiuni în valoare de 1.200.000 mii lei cu termen
de răscumpărare de 6 ani. Valoarea nominală a unei obligaţ iuni este de 100.000 lei iar cheltuielile
ocazionate de emisiune şi vânzare reprezintă 3% din valoare. Dobânda acordată sub formă de venit
deţinătorilor de titluri este de 18% pe an. Se cere să se calculeze costul creditului obligatar.
CAPITOLUL 2
PLASAMENTELE DE CAPITAL ŞI FINANŢAREA LOR PE TERMEN LUNG ŞI

TERMEN SCURT
2.1. Conţinutul şi natura investiţiilor
Investiţ iile reprezintă principala formă de dezvoltare a întreprinderii. Ele au un pronunţat caracter
novator întrucât creează condiţ iile materiale necesare promovării progresului tehnic şi a rezultatelor
activităţ ilor de cercetare ştiinţ ifică în toate domeniile de activitate.
Investiţ iile definesc o categorie financiară pe cât de complexă pe atât de controversată.
Sub aspect financiar, investiţia presupune schimbarea unei sume de bani prezentă şi certă, în speranţa
obţinerii unor venituri superioare şi probabile. În sensul strict al termenului, investiţ ia este o utilizare a
capitalului, care se traduce prin adăugarea la patrimoniu a unor bunuri de echipament; achiziţ ionarea unei
linii tehnologice pentru creşterea productivităţii muncii; asimilarea unui brevet pentru fabricaţ ia de produse
noi; construirea unor fabrici etc.
Sub aspect contabil, aceeaşi investiţ ie desemnează alocarea unei trezorerii disponibile pentru
procurarea unui activ imobilizat, care va determina fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.3
În general, investiţiile reprezintă cheltuieli care se efectuează pentru obţinerea de active imobilizate,
adică pentru construirea, reconstruirea, lărgirea, modernizarea şi achiziţ ionarea de active fizice de natura
maşinilor, utilajelor, instalaţ iilor, clădirilor, mijloacelor de transport etc. Se asimilează investiţ iilor şi
cheltuielile referitoare la lucrările de proiectare, prospecţiuni şi explorări geologice, pregătirea personalului
necesar obiectivelor în construcţie, inclusiv ale personalului administrativ şi tehnic al întreprinderii în curs de
construcţie.
În acest context, avem cheltuieli care se materializează în activele fixe create şi cheltuieli care nu se
materializează. Acestea din urmă cuprind cheltuielile asimilate investiţ iilor şi ele, la rândul lor, pot să
mărească sau să nu mărească valoarea de intrare a activelor.
Într-o întreprindere, diversitatea conceptului de investiţ ie este determinată de natura acestora care
poate să fie: tehnică, umană, socială, comercială şi financiară.
Investiţ ia tehnică este cea mai des întâlnită şi se referă la achiziţ ia, construcţia şi montajul unor
maşini, utilaje, instalaţ ii, mijloace de transport etc. Ea conduce la perfecţionarea bazei tehnice a
întreprinderii. Investiţ ia umană presupune cheltuirea de capital în calificarea şi specializarea personalului.
Investiţ iile sociale privesc construcţiile de cantine-restaurant, cămine de locuit. Investiţiile comerciale se
referă la publicitate şi reclamă iar cele financiare se concretizează în cumpărarea de titluri de participaţie la
alte întreprinderi.
În funcţ ie de riscul pe care îl implică în perspectiva întreprinderii, investiţ iile pot fi: de mentenanţă
sau de înlocuire; de modernizare; de expansiune; în cercetare ştiinţ ifică; strategice.
3
Eglem I.Y. ş.a., Les mecanismes financiẻrs de l’enhtreprise, Editura. Montchretien, Paris, 1988, p. 300.
27
Investiţ ia de mentenanţă sau de înlocuire se referă la reînnoirea imobilizărilor, ţinând seama de
progresul tehnic. Ele au un risc scăzut, întrucât nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricaţ ie şi nu
prezintă dificultăţ i în ceea ce priveşte determinarea randamentului lor viitor.
Investiţ iile de modernizare au scopul îmbunătăţirii condiţ iilor de producţie, realizarea de economii la
costurile de producţie, îmbunătăţirea rentabilităţ ii activelor şi au un risc redus ca urmare a unor corecţii
neesenţ iale în tehnologia de fabricaţ ie.
Investiţ iile de expansiune, prin creşterea capacităţilor de fabricaţ ie, constau în sporirea liniilor de
fabricaţ ie, prin noi uzine sau noi ateliere şi vizează creşterea patrimoniului. În asemenea cazuri riscul este
mai mare, determinat de nevoia lărgirii pieţelor de aprovizionare; creşterea numărului de personal; cucerirea
de noi pieţe de desfacere.
Investiţ iile în cercetarea ştiinţ ifică permit dezvoltarea pe termen lung a întreprinderii care
încorporează şi un mare grad de risc.
Investiţ iile strategice vizează obiective majore ale întreprinderii referitoare la crearea de filiale în
străinătate, fuziunea cu altă întreprindere, robotizarea întregului proces de fabricaţie, achiziţ ionarea de
participaţ ii financiare în diferite ramuri etc. Aceste investiţ ii presupun un risc considerabil ca urmare a
extinderii activităţ ii în zone geografice noi sau în medii tehnologice, comerciale, restructurate complet.
Cunoaşterea naturii investiţ iilor prezintă o semnificaţ ie aparte din punctul de vedere al surselor de
finanţare. Pentru investiţiile de înlocuire şi modernizare finanţarea se poate face mai uşor din credite bancare
în condiţ ii acceptabile de dobândă, de rambursare şi de garantare, întrucât rentabilitatea este certă şi riscul
redus. Dimpotrivă, investiţ iile în cercetare, de expansiune şi în cele strategice va trebui să antreneze
capitaluri proprii (creşteri de capital, autofinanţări) în proporţie mai mare, finanţarea prin îndatorare fiind mai
greu de realizat din cauza riscului ridicat şi a unei rentabilităţ i mai puţ in probabile ale acestor investiţ ii.
2.2. Elementele financiare ale investiţiei
Investiţ ia este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a obţine, în viitor, o anumit ă
rentabilitate a activelor. În procesul evaluării investiţ iilor trebuie să se ţ ină cont de caracteristicile financiare
ale eforturilor şi efectelor acestora. În timp ce efortul de investiţie este întotdeauna măsurabil, efectul
investiţ iilor este greu de cuantificat. Aceasta se datorează fie naturii unor investiţ ii, (de exemplu: cele umane;
sociale, comerciale) fie din cauza incertitudinii unor efecte viitoare scontate prin punerea în funcţ iune a
obiectivului de investiţ ie.
Luând în considerare aceste caracteristici, efortul şi efectul unei investiţ ii pot fi surprinse prin
următoarele elemente ce caracterizează o investiţ ie:
1. Cheltuielile pentru investiţii. Se situează la valoarea investiţ iei, şi se calculează diferit, după cum
investiţ iile sunt executate în antrepriză sau în regie.
Cheltuielile pentru investiţ iile executate în antrepriză cuprind, în general, preţul de achiziţ ie al
echipamentului, utilităţ ilor şi pământului, toate costurile referitoare la investiţ ie (taxele şi cheltuielile vamale;
cheltuielile de transport; costurile cu personalul suplimentar; cheltuielile de instalaţ ii şi montaj etc.),
necesarul suplimentar de fond de rulment şi costurile de oportunitate. Costul de oportunitate, numit şi costul
şansei pierdute, este dat de câştigul care s-ar obţ ine dacă resursele ar fi alocate într-o altă activitate decât cea
de referinţă. De exemplu, un capital disponibil poate să fie plasat în cumpărarea de obligaţ iuni cu o dobândă
de 10%, într-un depozit la termen cu dobândă de 13% sau într-un împrumut pe termen lung de 17%. Costul
de oportunitate pentru cumpărarea de obligaţiuni este de 7% (17-10); pentru constituirea unui depozit la
termen de 4% (17-13) iar pentru împrumut pe termen lung este de 0% (17-17).
Cheltuielile pentru investiţiile executate în regie, sunt formate din costul materialelor consumate,
cheltuielile directe cu manopera şi cu utilajele de construcţii, precum şi cota parte a cheltuielilor indirecte
repartizate investiţiei.
28
Cheltuielile unei investiţ ii de aport în natură sunt date de mărimea dividendelor ce urmează a se plăti
acţionarului furnizor de echipamente.
2. Durata de viaţă a investiţiei. Arată perioada de timp în care efortul investiţ ional este recuperat din
profitul anual obţ inut. Durata de viaţă a investiţ iei constituie o noţiune cu semnificaţii diverse în funcţ ie de
interesul investitorului. În acest sens, se face referire la durata de viaţă: tehnică, contabilă, comercială ş i
juridică.
Durata de funcţ ionare tehnică a activelor imobilizate rezultate în urma procesului investiţ ional este
determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale specifice fiecărui bun de investiţ ie.
Durata contabilă (fiscală) exprimă perioada normală de funcţ ionare a activelor în care se recuperează
integral valoarea de intrare pe calea amortismentului. Există situaţii în care durata contabilă este mai mare
decât cea tehnică, în condiţ ii de utilizare intensivă sau de exploatare deosebită (mediu umed, temperaturi
ridicate etc.), şi cazuri în care, dimpotrivă, durata contabilă este mai mică decât cea tehnică, ca urmare a unei
exploatări şi întreţ ineri atente a activului imobilizat.
Durata comercială (sau economică) este determinată de perioada în care investiţ ia îl interesează pe
investitor prin efectele sale favorabile.
În sfârşit, investitorii pot fi interesaţi de durata juridică a investiţ iei, respectiv durata protecţiei juridice asupra
dreptului de concesiune a unei exploatări asupra unui brevet, licenţă, mărci de fabrică etc.
Pentru evaluarea eficienţei investiţ iei se ţ ine seama de durata de viaţă care interesează cel mai mult
gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiţie va genera cheltuieli ş i
amortisment mai mari decât veniturile rezultate, ştiind că productivitatea marginală în raport cu timpul
devine negativă.
3. Profiturile suplimentare sau economiile de materiale şi de manoperă. Se preconizează a se
obţine prin exploatarea investiţiei şi se determină la nivelul excedentului dintre încasările suplimentare şi
plăţ ile suplimentare, ca nişte fluxuri de numerar marginale. Fluxurile de numerar marginale se apreciază prin
compararea rezultatelor exploatării, în condiţ iile folosirii noii investiţ ii faţă de rezultatele exploatării de
dinaintea investiţ iei.
4. Valoarea reziduală. Exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viaţă a
investiţ iei, prin vânzare sau valorificare de materiale, piese, subansamble rezultate din casare. De obicei,
valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge la mărimi nesemnificative pentru gestiunea
financiară sau la un nivel zero.
Pentru a pune în evidenţă efectul pozitiv sau negativ al valorii reziduale este necesar să compară m
această mărime cu valoarea rămasă neamortizată. Astfel, în cazul unei durate de viaţă mai mici decât cea
tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare decât valoarea rămasă neamortizată, obţinându-se un câştig de
capital, un surplus de încasări. Câştigul de capital măreşte profitul impozabil, iar pentru a reduce impactul
fiscal, unele legislaţ ii acordă scutiri de impozit pentru asemenea sume. În schimb, pierderile de capital
obţinute ca diferenţă dintre valorile reziduale, mai mici, şi valoarea rămasă neamortizată, mai mare, pot fi
recuperate din câştiguri şi venituri de plasament din anul curent, din anii precedenţ i sau din anii următori, în
funcţ ie de mărimea pierderii.
Problematica valorii reziduale se pune, cu precădere, în sfera operaţiunilor de leasing, când la
expirarea contractului de închiriere activul imobilizat poate să fie cumpărat. În acest caz, cumpărătorul este
interesat de o valoare reziduală cât mai mică pentru a reduce efortul său de investiţ ie în procurarea acelui bun
fix. Pe de altă parte, vânzătorul este interesat de o valoare reziduală care să recompenseze cheltuielile rămase
neacoperite din valoarea de intrare a activului imobilizat închiriat.
29
2.3. Procesul investiţional şi fluxurile de numerar ale unei investiţii
Procesul investiţ ional cuprinde un complex de operaţiuni care se desfăşoară în legătură cu adoptarea
deciziei de investiţ ie şi alocarea capitalurilor pentru realizarea ei, operaţiuni care se condiţ ionează reciproc.
Decizia de investiţ ie este una din cele mai importante operaţiuni din viaţa întreprinderii, întrucât
angajează viitorul acesteia şi implică multe compartimente operaţionale (tehnic, comercial, de personal,
financiar, contabil etc.).
Procesul de alegere a obiectivului în care ar urma să se investească cuprinde mai multe faze care se
referă la: punerea problemei; alternativele existente, diagnosticarea şi decizia propriu-zisă.
În problematica de investiţ ie managementul trebuie să hotărască ce doreşte şi care sunt scopurile
urmărite întrucât există, în multe cazuri, un scop principal şi mai multe derivate. Scopurilor le sunt ataşate un
sistem de indicatori specifici, operaţionali privind lichiditatea şi rentabilitatea. Managementul întreprinderii,
în funcţ ie de nivelul indicatorilor, trebuie să aibă clară imaginea valorilor ce urmează să fie atinse de
scopurile fixate prin investiţ ia respectivă.
Căutarea alternativelor se bazează pe procese şi tehnologii moderne. În acest sens, există întocmită
lista proiectelor de investiţ ie cu variantele elaborate şi se face culegerea informaţiilor necesare evaluării lor.
Diagnosticarea este un rezultat al calculelor dintr-un sistem multicriterial.
După calcule pe alternative se ia decizia finală care, practic, presupune alegerea proiectului de
investiţ ie din mai multe posibile.
În sfera proiectelor de investiţ ie se pot distinge trei tipuri diferite:
- proiecte independente, care presupun că realizarea lor nu este legată de înfăptuirea altora;
- proiecte care se exclud reciproc, ceea ce înseamnă că sunt incompatibile unele cu altele, realizarea
unuia excluzând înfăptuirea celuilalt;
- proiecte complementare sau independente, înfăptuirea unuia necesitând şi realizarea celuilalt.
Fazele premergătoare luării deciziei de investiţ ie urmăresc atent şi informaţ iile referitoare la fluxurile
de încasări (cash-flow) necesare evaluării investiţ iei.
În cadrul întreprinderii fiecare fel de investiţie determină fluxuri de numerar la anumite date şi într-un
anumit ritm. Asemenea fluxuri se referă la fluxurile de ieşire şi cele de intrare din şi în trezorerie.
Fluxurile de ieşire de disponibilit ăţi pentru investiţ ie se concretizează în elementele structurale ale
valorii investiţ iei şi se referă la:
- preţul de achiziţ ie al materialelor de construcţii, al utilajelor de montat, al utilităţ ilor şi pământului;
- cheltuielile cu manopera, determinate de montajul utilajelor;
- alte costuri referitoare la investiţ ie;
- nevoia de fond de rulment pe care o implică investiţ ia.
Fluxurile de intrare de disponibilităţ i privesc:
- rezultatul din exploatare evaluat înainte de a fi influenţat cu cheltuielile financiare (dobânzi, prime
de asigurare) şi după impozitare, precum şi amortismentul anual numit şi cash-flow net din exploatare;
- valoarea reziduală a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă;
- fondul de rulment recuperat la sfârşitul duratei de viaţă a investiţ iei.
Pe durata de viaţă a investiţ iei fluxurile de încasări totale (cash-flow) cuprind în fiecare an cash-flow
net din exploatare iar, în ultimul an acestuia i se adaugă fondul de rulment de recuperat precum şi valoarea
reziduală a investiţiei.
30
2.4. Decizia de investiţie şi criteriile caracteristice
2.4.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie

Departajarea variantelor pentru luarea deciziei de investiţ ie se face în funcţ ie de mai multe criterii,
după cum este în discuţ ie şi analiză o decizie unică, pentru un singur proiect sau o decizie-program pentru
mai multe tipuri de proiecte.
Pentru alegerea proiectului optim de investiţ ie, din mai multe variante posibile, la nivelul unei
întreprinderi se folosesc drept criterii:
1. costul producţiei;
2. rata rentabilităţ ii contabile;
3. termenul de recuperare a investiţ iei;
4. valoarea netă actualizată;
5. rata internă de randament;
6. indicele de profitabilitate.
1. Criteriul costurilor de producţie
Se aplică pentru două tipuri de investiţ ie:

a) investiţia de înlocuire a unui utilaj independent care determină o creştere a producţiei;
b) investiţ ia de înlocuire a unui utilaj care nu modifică nivelul producţiei.
În primul caz (a) se pune problema comparării costurilor de producţie obţinute pe unitatea de produs,
prin folosirea celor două tipuri de utilaje.
Pentru calculul costului unitar al producţiei fabricată cu noul utilaj (k1), se iau în considerare:
costurile de producţie totale rezultate din exploatarea noului utilaj (K1); valoarea investiţ iei (I); durata de
recuperare a investiţ iei (Dr); rata minimă a randamentului (Rr); cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj
(Q1). Relaţia de calcul este:
I
K1 + + I ⋅ Rr
Dr
k1 =
Q1
După cum se observă, costurilor totale anuale le sunt adăugate fluxurile din încasări concretizate în
amortisment şi profitul separat. Firesc, se va adopta proiectul de investiţ ie dacă costurile unitare obţinute cu
noul utilaj vor fi mai mici decât cele realizate cu utilajul vechi.
În cel de al doilea caz (b), când investiţ ia nu modifică nivelul producţiei, se calculează economiile la
costurile de producţie (Ec) determinate de această investiţ ie. În determinarea economiilor se ia în calcul, la
costurile de producţie anterioare (K0) şi valoarea rămasă neamortizată (Vr) sau după caz cea reziduală,
aferentă duratei de recuperare a ei (Drv), adică:
Vr I
Ec = K 0 + − K1 +
D rv Dr
Pe baza economiilor la costurile de producţie - care iau în considerare costurile de producţie anuale şi
amortismentul - şi a valorii investiţ iei mai puţ in valoarea reziduală, se calculează rata randamentului
proiectului (Rrp), după relaţ ia:
31
Ec
R rp = × 100
I − Vr
Proiectul de investiţ ie referitor la înlocuirea utilajului se va accepta dacă rata randamentului obţ inută
este mai mare decât rata randamentului minim (Rrm) propusă de întreprindere sau cel puţ in egală, adică Rrp ≥
Rrm.
2. Rata rentabilităţii contabile.
Utilizarea acestui criteriu presupune alegerea unei rate de rentabilitate, care foloseşte în calcul fie
( ) ( )
profitul net mediu Pn , fie fluxurile de încasări (cash-flow) medii CF . Rata rentabilităţ ii contabile (Rrc) se
calculează având la numărător profitul net mediu anual sau fluxurile de încasări medii anuale, iar la numitor
cheltuiala totală cu investiţ ia (I):
Pn CF
R rc = ; sau R rc =
I I
Profitul net mediu anual se calculează ca raport între suma profitului net anual (Pn), aferent
perioadelor de referinţă, şi durata de recuperare a investiţ iei (Dr). Respectiv, fluxurile de încasări medii
anuale se calculează ca raport între suma fluxurilor de încasări anuale (CF) şi durata de recuperare a
investiţ iei. Relatiile de calcul sunt:
n n
∑ Pni
i =1
∑ CF
i =1
i
Pn = iar CF =
Dr Dr
Potrivit acestui criteriu, proiectul de investiţ ie poate să fie ales numai dacă rata rentabilităţ ii contabile
este superioară unei anumite rate fixată dinainte, corelată fiind cu alţ i indicatori. Aşezând proiectele de
investiţ ie în ordinea descrescătoare a indicatorilor se alege varianta cu rata rentabilităţ ii contabile cea mai
mare faţă de rata rentabilit ăţii fixată iniţ ial.
Criteriul ratei rentabilităţ ii contabile prezintă neajunsul că nu foloseşte date actualizate.
3. Termenul de recuperare a investiţiei
Exprimă numărul de ani acceptat de întreprindere pentru recuperarea investiţ iei iniţ iale (I): Recuperarea se
realizează atunci când fluxurile de încasări cumulate (cash-flow), degajate de investiţ ie, sunt egale cu
investiţ ia. În cazul în care sumele anuale de cash-flow sunt egale pe durata de recuperare, se folosesc
relaţ iile:
n
I
TR =
CFa
şi ∑ CF
i =1
i −I =0
unde:
TR = termenul de recuperare a investiţ iei;
CFa = fluxurile de încasări anuale (cash-flow);
32
n
∑ CF
i =1
i = fluxurile de încasări cumulate pentru perioada “i” din durata de recuperare a
investiţ iei.
În situaţia în care, pe durata de folosinţă a unei investiţ ii suma anuală de cash-flow este diferită,
calculul termenului de recuperare se face în două etape:
- în prima etapă se calculează, la sfârşitul fiecărui an, investiţ ia nerecuperată (IN), după relaţ ia:
n
I N = I − ∑ CFi ;
i =1
- în etapa a doua, atunci când suma de recuperat este mai mare decât fluxurile de încasări din anul
următor (CFi+1), pentru a stabili timpul necesar recuperării (Tnr) se determină raportul dintre suma investiţ iei
rămasă de recuperat (IR) şi cash-flow anului următor folosind relaţ iile:
 n

dacă:  I − ∑ CFi  > CFi +1 ;
 i =1 
n
I − ∑ CFi
i =1
rezultă: Tmr =
CFi +1
Întreprinderea, pentru a putea folosi aceşti indicatori, îşi fixează o durată maximă de recuperare a
investiţ iei în intervalul căreia se alege proiectul cu termenul de recuperare cel mai mic.
Acest criteriu asigură o alegere a variantelor de investiţ ie în funcţ ie de rapiditatea recuperării
capitalului investit, ceea ce permite o evaluare rapidă a riscurilor. Totodată, prin modalitatea de alegere a
variantei optime se exclud investiţ iile care recuperează capitalul investit într-o perioadă mai mare de timp,
deoarece riscul de nerecuperare creşte proporţional cu această perioadă.
Prin faptul că termenul de recuperare ignoră fluxurile de încasări de după perioada de recuperare, care
nu la puţine investiţ ii ce presupun noi tehnologii sporesc în timp, elimină de la selecţie proiectele de investiţ ii
cu o rentabilitate considerabilă, dar pe termen lung.
În anumite cazuri, unele întreprinderi folosesc o variantă a termenului de recuperare şi anume, termenul de
recuperare actualizat. Acesta se defineşte ca fiind timpul necesar recuperării investiţ iei prin intermediul
fluxurilor viitoare de încasări actualizate.
4. Valoarea netă actualizată
În perioada de recuperare a investiţ iei se pune problema comparabilităţ ii în timp a eforturilor şi efectelor
investiţ iei. Pentru a putea confrunta cheltuielile de investiţ ie cu fluxurile de încasări ce vor rezulta din
exploatare, se reţine ca moment de referinţă data punerii lor în funcţ iune. În continuare, se calculează
capitalizarea alocărilor anuale de capital pentru finanţarea investiţ iilor şi actualizarea recuperărilor anuale
de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata de viaţă a investiţ iei.
Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă mai mare, în funcţ ie de factorul
de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa financiară. În schimb, o sumă ce se va obţ ine în viitor se
va echivala azi cu o sumă mai mică, proporţional cu dobânda încasabilă până în momentul viitor al
obţinerii primei sume.
Aşadar, o sumă (S0) plasată cu o rată a dobânzii (d), după “n” ani devine altă sumă (S1):
n
S 1 = S 0 (1 + d )
33
Dacă luăm invers, valoarea actuală (Sa) a unei sume (S) care se va încasa în “n” ani va fi egală cu:
S
Sa =
(1 + d )n
unde:
d = rata de actualizare
1
Din relaţ iile de mai sus: (1+d)n reprezintă factorul de capitalizare (fructificare) iar se
(1 + d )n
numeşte factorul de actualizare.
Pentru decizia de investiţ ie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile de încasări (cash-flow)
generate de punerea în exploatare a investiţ iei.
Plasamentele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o perioadă scurtă de timp şi,
de obicei, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai mari de
executare a lucrărilor de investiţ ii.
Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţ iilor ridică unele probleme ale
corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema realismului previziunii fluxurilor de
încasări (cash-flow) având în vedere aproximările privind încasările şi plăţ ile diferenţ iale. În al doilea rând,
rata de actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţ iei, rata dobânzii de piaţă, rata medie de rentabilitate pe
economie, rata de risc etc.
Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţ iei şi cu o
primă de risc, (pentru proiectele de investiţ ie finanţate din capitalurile proprii), fie pentru costul mediu
ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al îndatorării (în cazul proiectelor de
investiţ ie finanţate din capitalurile proprii şi cele împrumutate).
Valoarea netă actualizată operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări (amortisment şi profit net)
şi valoarea investiţ iei, iar, pe de altă parte cu factorul de actualizare. Ca urmare, valoarea netă actualizată
(VNA) a unei investiţii este egală cu diferenţa dintre fluxurile de încasări actualizate şi cheltuielile cu
investiţ ia (I), adică.
n
1
VNA = ∑ CFi ⋅ −I
i =1 (1 + d )i
unde:
CFi = fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului “i”;
1
= factorul de actualizare pentru anul “i”.
(1 + d )i
Valoarea netă actualizată indică creşterea valorii pe care o speră întreprinderea dacă adoptă proiectul
de investiţ ie. Dacă valoarea netă este pozitivă înseamnă că va creşte capitalul propriu, iar în cazul când
valoarea netă actualizată va fi negativă, valoarea întreprinderii va scădea şi proiectul de investiţ ie se va
respinge.
5. Rata internă de randament.
34
Este definită ca fiind rata de actualizare care asigură egalitatea dintre fluxurile de încasări sperate
actualizate şi cheltuielile de investiţii. Rata internă de randament (RIR), practic, poate să fie găsită rezolvând
ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR:
Pornind de la egalitatea:
n
CF i n
CF i
∑ (1 + RIR )
i =1
i
= I obţinem ∑ (1 + RIR )
i =1
i
−I =0
Din relaţ ie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca valoarea netă actualizată
să fie zero.
Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu pot fi rezolvate manual
decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care apropie tot mai mult cei doi termeni ai egalităţ ii.
Rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau cel puţ in egală cu rata medie a dobânzii de
piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata internă de randament este mai mare cu atât
investiţ ia este mai rentabilă.
Dezavantajul acestui criteriu de selecţ ie a investiţ iilor priveşte ipoteza puţin realistă a reinvestirii
constante în întreprindere a fluxurilor de încasări, în fiecare an, la o rată de rentabilitate egală cu rata internă
de randament. Pentru eliminarea acestui neajuns, unii specialişti4 presupun un indicator corectat. El porneşte
de la posibilitatea reinvestirii fluxurilor de încasări la o rată medie de rentabilitate a întreprinderii rezultată
din exerciţ iile anterioare. În funcţie de rata medie se calculează o rată internă de randament mult mai aproape
de realitate în evaluarea proiectelor de investiţie.
În alegerea proiectelor de investiţ ie este preferabil să se combine criteriul ratei interne de rentabilitate
cu criteriul valorii nete actualizate.
6. Indicele de profitabilitate
Exprimă rentabilitatea relativă a investiţ iei pe întreaga durată de viaţă a acesteia. Indicele de
profitabilitate (IP) se determină ca raport între fluxurile de încasări a investiţ iei actualizate şi investiţ ie,
potrivit relaţiei:
n
CF i
∑ (1 + d )
i =1
i
IP =
I
Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu investiţ ie. Proiectul de
investiţ ie se poate accepta numai dacă indicele de profitabilitate este mai mare decât unu (IP > 1).
Întreprinderea trebuie să fie indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul dacă IP < 1. În situaţia existenţei a
două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se alege proiectul cu indicele de profitabilitate cel mai
mare.
Prezentând câteva din cele mai utilizate criterii de evaluare a proiectelor de investiţ ie, se poate
constata că ele pot conduce la decizii diferite de utilizare a capitalurilor. Firesc, se pune întrebarea: care este
cel mai bun criteriu?
Pentru a răspunde la această întrebare considerăm că alegerea criteriului trebuie legată de îndeplinirea
următoarelor cerinţe:
- calculele să ia în considerare toate fluxurile de încasări ale investiţ iei (amortismentul,
profitul, valoarea reziduală ş.a.) care se degajă pe toată durata de viaţă;
4
Parienté S., Analyse et mathématique financieres, Librairie Vuibert, Paris, 1991, p. 118-119.
35
- valorile să fie actualizate încât să reflecte faptul că un leu încasat mai devreme este mai
valoros decât un leu primit, în timp, mai târziu;
- obiectivul să fie maximizarea valorii întreprinderii, a capitalului acesteia.
2.4.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei în condiţii de incertitudine
Orice investiţ ie prezintă o doză de nesiguranţă întrucât se desfăşoară în condiţ ii de risc. În cazurile în
care riscurile sunt mai mari aprecierea fluxurilor de încasări se face urmărind mai multe etape:
● evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze;
● determinarea coeficienţilor de probabilitate;
● calculul probabilităţ ii fluxurilor de încasări.
● Evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze se face pornind de la distribuţia unor probabilităţi
avându-se în vedere ipoteze: favorabile, medii şi pesimiste. În funcţ ie de aceste ipoteze se stabilesc, fie direct
fluxurile de încasări, fie randamentele fiecărei ipoteze.
● În continuare, fiecărei ipoteze îi este atribuit un anumit coeficient de probabilitate. Aceşti
coeficienţ i de probabilitate se stabilesc fie în mod subiectiv de către decident, în baza experienţei proprii, fie
din seria statistică a anilor precedenţ i.
● În baza informaţ iilor obţinute în cele două etape se calculează probabilitatea fluxurilor de încasări
anuale (speranţa matematică), adică a fluxurilor din amortismente şi profituri anuale folosind relaţ ia:
n
S m = ∑ Fi ⋅ Pi
i =1
unde:
Sm = probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică);
Fi = fluxurile de încasări anuale;
Pi = coeficientul de probabilitate.
Dacă proiectele de investiţie au aceeaşi valoare iniţ ială şi oferă aceleaşi fluxuri medii anuale de
amortismente şi profituri, se va proceda la reprezentarea grafică a distribuţ iei probabilităţ ilor.
Varianta care oferă intervalul de variaţ ie cel mai mic şi, corespunzător, probabilitatea realizării medii
a fluxurilor de încasări fiind mai mare, este mai eficientă.
Riscul, inerent oricărei investiţ ii, este funcţ ie de variabilitatea în timp a fluxurilor de încasări anuale
din amortisment şi profit. De aceea, riscul se poate micşora fie prin ecartul tip al fluxurilor aşteptate de la
media întregului interval studiat, fie prin coeficientul de variaţ ie.
Prin ecartul tip (σ) fluxurile sperate se calculează folosind relaţia:
n 2
σ= ∑ (F
i =1
i −F ) ⋅ Pi
unde:
F = fluxurile de încasări medii pe intervalul studiat, calculat în funcţ ie de probabilitate;
Ecartul tip, cu cât este mai mic adică mai depărtat de unitate şi mai aproape de zero, cu atât riscul este
mai mic şi varianta de investiţ ie acceptabilă.
În cazul în care proiectele de investiţ ie analizate au acelaşi ecart tip, riscul poate fi cuantificat prin
coeficientul de variaţ ie. Coeficientul de variaţ ie (K1) se calculează ca raport între ecartul tip şi media
fluxurilor de încasări aşteptate, după relaţ ia.
36
σ
Kv =
F
Varianta de proiect care are coeficientul de variaţ ie mai mic înseamnă că prezintă un risc mai mic şi se
poate accepta.
2.5. Finanţarea pe termen lung a activelor întreprinderii
2.5.1. Considerente generale
La nivelul întreprinderii, odată adoptată decizia de investiţ ie, se ridică problema mobilizării
capitalurilor necesare finanţării acesteia. Rezultatul oricărui proces investiţional materializându-se în active
imobilizate, firesc, sursa de finanţare a acestora o constituie capitalul permanent.
În realizarea echilibrului financiar determinat de nevoile permanente de capitaluri, calitatea a două
decizii este esenţ ială: decizia de investiţ ie şi decizia de finanţare. Decizia de investiţ ie face alegerea între
investiţ ia în active fizice (utilaje, echipamente ş.a.) şi investiţia financiară concretizată în valori mobiliare.
Prin decizia de finanţare, în schimb, se face selecţ ia între capitalurile proprii şi cele împrumutate, necesare
efectuării investiţiei.
Cunoscând structura capitalului permanent precizăm că finanţarea investiţ iilor se realizează diferit
după cum este vorba de întreprinderi nou înfiinţate sau întreprinderi în funcţ iune.
Întreprinderile nou înfiinţate au avut drept sursă de finanţare: capitalul social şi împrumuturile pe
termen mediu.
Întreprinderile în funcţ iune mobilizează, în plus, pentru înfăptuirea procesului investiţ ional, fondurile
şi provizioanele constituite pe parcursul exerciţ iului din exploatare sau din rezultatul net al exerciţ iului.
La înfiinţare, societăţile comerciale, prin legislaţ ia în vigoare, stabilesc mărimea capitalului social
prin emisiunea de acţiuni, pe care îl folosesc, cu precădere, în plasamente pe termen mediu şi lung. Capitalul
social, deşi este procurat din afară, odată constituit are caracterul de resursă proprie.
Desfăşurarea de activităţ i la nivelul întreprinderii creează premisele constituirii de fonduri prin
metoda autofinanţării.
Autofinanţarea ca noţiune are un caracter dual, ea putând fi interpretată atât ca modalitate de utilizare
a amortismentelor şi a profitului pentru sporirea capitalului propriu, cât şi ca sursă a unui asemenea capital.
Conceptul de autofinanţare, indiferent sub ce aspect l-am considera, poate avea mai multe semnificaţ ii,
corespunzător punctului de vedere prin care îl apreciem.
În literatura de specialitate5, apreciind autofinanţarea prin prisma conţinutului se delimitează:
autofinanţarea brută şi autofinanţarea netă.
Autofinanţarea brută cuprinde, în sfera sa, profitul şi amortismentul anual. Folosirea amortismentului anual
pentru înlocuirea activelor imobilizate nu conduce la sporirea capitalului social, precum profitul, ci numai la
modificarea structurii activului total.
Autofinanţarea netă se referă la utilizarea unei părţi din profiturile anuale pentru plasamente pe
termen mediu şi lung. Prin aceasta, autofinanţarea netă sporeşte şi capitalul social, deci şi patrimoniul
întreprinderii. În limitele sporirii capitalului social prin autofinanţarea netă se fac emisiuni suplimentare de
acţiuni care se repartizează gratuit acţionarilor, proporţional cu numărul de acţ iuni vechi deţ inute.
Apreciind autofinanţarea prin prisma scopului final se deosebeşte: autofinanţare de înlocuire şi
autofinanţare pentru dezvoltare.
5
I. Nistor, Finanţarea şi creditarea agriculturii, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1980, p. 138.
xxx Probleme ale gestiunii financiare în unităţile economice de stat, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, p. 121-122.
37
Autofinanţarea de înlocuire foloseşte în procesul investiţ ional doar amortismentul anual cu scopul
refacerii capacităţilor de producţie. În schimb, autofinanţarea pentru dezvoltare utilizează o parte a profitului
net precum şi parte din rezervele întreprinderii. Rezervele, dacă timp îndelungat nu sunt folosite pentru
diferite destinaţ ii, se pot încorpora în capitalul social şi, ca atare, utiliza pentru finanţări pe termen mediu şi
lung.
În sfârşit, ţinând cont de momentul înfăptuirii avem autofinanţare imediată şi autofinanţare mijlocită.
Autofinanţarea imediată, numită şi directă se realizează prin intermediul profitului, în timp ce autofinanţarea
mijlocită presupune folosirea împrumutului pe termen mediu şi lung. Odată cu rambursarea ratelor scadente
aferente împrumutului acordat, capitalul împrumutat se transformă în capital propriu.
Prin autofinanţare se delimitează şi resursele permanente care au menirea să acopere nevoia de fond
de rulment determinată de buna funcţ ionare a activelor imobilizate, rezultate în urma procesului investiţ ional.
2.5.2. Resursele de finanţare a investiţiilor
Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie reprezintă o problemă
fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse variante de investiţii se face pe baza
eficienţei obiectivelor, în mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să ţină seama de eficienţă adică, de
costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele acestora.
În funcţ ie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţ iilor pot fi:
● resurse endogene;
● resurse exogene.
● Resursele endogene (REn), numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi alte resurse,
şi se degajă din autofinanţare.
Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă resursă proprie
destinată finanţării investiţ iilor, menită să înlocuiască activele imobilizate uzate. Amortismentul se realizează
în urma procesului de amortizare a imobilizărilor corporale şi necorporale. Programarea amortismentului se
face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi normele de amortizare. Până în anul 1990, amortismentul
anual lua mai multe destinaţ ii, la nivelul întreprinderii fiind lăsată o parte relativ mică. După această
perioadă, întreprinderile şi-au recăpătat dreptul lor firesc şi deplin de folosire în întregime a amortismentului
acumulat pe parcursul anului.
Profitul (pP) constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţ iilor care asigură cu precădere
dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat, repartizări din profitul
net pentru creşterea resurselor de finanţare a investiţ iilor se pot face într-o proporţie de până la 50%. În
schimb, agenţ ii economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit hotărârii adunării
generale a acţ ionarilor sau asociaţ ilor.
În plus, prin excepţ ie, se mai pot repartiza pentru finanţarea investiţ iilor şi sumele rezultate din
reducerea impozitului pe profitul folosit în exerciţ iul financiar curent.
Repartizări din profit în scopul finanţării investiţ iilor se fac numai pentru partea rămasă neacoperită
din celelalte resurse proprii (amortisment şi alte resurse).
Resursele endogene destinate finanţării investiţ iilor mai sunt completate cu alte resurse (aR), în sfera
cărora intră:
- sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea activelor imobilizate scoase
din funcţ iune, mai puţin cheltuielile efectuate;
- sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă neamortizată;
38
- sume încasate din vânzarea activelor, mai puţ in impozitul datorat, aferent vânzărilor de active,
costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă neamortizată;
- sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate;
- alte sume.
Ordinea mobilizării resurselor endogene pentru finanţarea investiţ iilor este: soldul anului precedent
(Si) format din sumele acumulate şi neconsumate; alte resurse; amortismentul anual programat şi în final
sumele repartizate din profit. Deci putem scrie că:
REn = Si + aR + A + pP.
● Resursele exogene (REx) se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanţării
investiţ iei, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenţ ii bugetare.
● Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţ ia în care resursele endogene
destinate finanţării investiţ iei sunt mai mici decât cheltuielile de investiţ ie. Ca atare, comparând resursele
proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiţ ii, pot rezulta următoarele situaţii:
- când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru investiţ ie pe total an şi
trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare;
- când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţ ie, dar pe trimestre există
diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor trimestriale cu cheltuielile de efectuat,
pentru completarea resurselor mai mici se apelează la credite bancare pe termen scurt. Creditele pe termen
scurt, pentru decalaj între resursele şi cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârşitul anului
calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor proprii programate;
- când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţ ia. În acest caz, întreprinderea
poate să apeleze la credite bancare pe termen mediu şi lung.
Asemenea credite se stabilesc prin contracte încheiate de către bancă cu întreprinderea şi privesc
durata de până la 5 ani pentru creditele pe termen mediu şi peste 5 ani pentru creditele pe termen lung.
Solicitarea creditului se face în baza unei documentaţii depusă băncii, care cuprinde:
- cererea de credite;
- documentaţia tehnico-economică, formată din studiile tehnico-economice; proiectul de execuţ ie;
memoriul de necesitate în cazul dotărilor cu utilaje;
- studiul de fezabilitate, care face o analiză a propriei activităţi, precum şi a perspectivelor sale;
- bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;
- programul tendinţei resurselor financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea integrală a
creditului;
- bilanţul încheiat la sfârşitul anului precum şi ultimul bilanţ pe anul în curs, inclusiv situaţ ia contului
de profit şi pierdere;
- ultima balanţă de verificare întocmită.
În vederea luării deciziei de creditare, banca efectuează o analiză amănunţ ită a activităţ ii economico-
financiare a întreprinderii, pe baza documentaţiei depuse şi a verificărilor de fapt, urmărind în mod deosebit
echilibrul financiar al clientului prin indicatorii de solvabilitate, lichiditate şi capacitate de plată.
Creditele pe termen mediu şi lung se vor acorda în baza unor garanţii asiguratorii, care să acopere
valoarea creditelor solicitate şi a plăţ ii unei dobânzi a cărui nivel şi termene de rambursare se negociază.
Banca, în continuare, va urmări modul de respectare de către clientul său a termenelor de utilizare şi a
nivelului de credite consumate pe baza unui grafic anexat la contract. Pentru neutilizarea creditului la datele
şi în sumele stabilite prin contract, banca calculează întreprinderii un comision prin intermediul căruia
obligaţ iile de plată ale clientului se măresc.
● Creditul obligatar, reprezintă o formă de îndatorare a întreprinderii prin emisiunea de obligaţ iuni.
Emisiunea unui credit obligatar, comportă unele etape, cum ar fi: definirea împrumutului, informarea
acţionarilor despre modalităţ ile de realizare şi plasare propriu-zisă a titlurilor de credit.
39
În prospectul de emisiune se precizează: suma împrumutului; durata acestuia, numărul de titluri şi
valoarea nominală a titlului; rata dobânzii; preţul de emisiune; preţul de rambursare; modalit ăţile de
rambursare şi plata dobânzilor curente deţinătorilor.
Clauzele şi convenţiile contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în
legătură cu nivelul ratelor dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţ ii întreprinderii, contribuie
la perceperea valorii obligaţ iunilor, a cursului acestora.
Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de amortizare, prin
care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis.
În ţara noastră, până în prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.
Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţ ii se face în urma hotărârii adunării
generale a acţ ionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această modalitate presupune: emisiunea de noi
acţiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligaţ iuni; fuziunea. Indiferent de modalitatea practicată,
sporirea capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţ i şi nicidecum prin aport în natură.
Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral de stat
şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia naţ ională. Alocarea resurselor se face
potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite bugetare.
Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţ iilor, fie ele endogene sau exogene, se face în funcţ ie de
costul acestora.
După luarea deciziei de finanţare a investiţ iilor se elaborează un tablou de finanţare care cuprinde în
afara resurselor de finanţare (RFi) şi a cheltuielilor cu investiţ iile (I) şi obligaţ iile privind plăţ ile pentru
investiţ iile precedente concretizate în rambursarea ratelor scadente ale creditelor (RSc) şi plata dobânzilor
(DSc) aferente creditelor pentru investiţ ii. Practic, se stabileşte necesarul total de resurse (NTR), potrivit
relaţ iei:
NTR = RFi + RSc + DSc
Precizăm că, în stabilirea ordinii privind plăţ ile, mai întâi, se deduc obligaţ iile de plată privind ratele
scadente şi, apoi, se stabileşte structura resurselor de finanţare în raport cu cheltuielile privind investiţiile.
2.6. Finanţarea activelor circulante
2.6.1 Consideraţii generale
Odată calculat necesarul de fond de rulment pentru activele circulante, acesta urmează să fie finanţat
pe baza unor resurse care au caracter continuu. Continuitatea resurselor de finanţare este determinată de
caracterul permanent al stocurilor şi creanţelor, care apar şi dispar într-un timp scurt, asigurând un flux
continuu al ciclului de exploatare.
Din punct de vedere financiar, întreprinderea trebuie să finanţeze permanent toate fazele ciclului de
exploatare la nivelul necesarului fondului de rulment. Prin excepţ ie, pe parcursul exerciţ iului anual, acest
nivel de finanţare poate să fie modificat de unele consecinţe financiare produse ca urmare a:
- prelungirii termenelor de încasare a creanţelor, care presupune o creştere a nevoilor de resurse
pentru finanţare;
- amânării plăţilor către furnizori, ceea ce înseamnă atragerea unor resurse suplimentare de finanţare.
Luând în considerare asemenea influenţe financiare, nevoile de resurse destinate finanţării activelor
circulante sunt date de necesarul fondului de rulment căruia i se adaugă resursele rezultate din neîncasarea
clienţ ilor la termen şi din care se vor scădea datoriile neachitate furnizorilor la termen.
40
Finanţarea activelor circulante constituie o investiţ ie pe termen scurt iar capitalurile imobilizate în
acest proces trebuie să asigure o eficienţă cât mai ridicată.
Resursele destinate finanţării curente a activelor circulante privesc:
1. Fondul de rulment;
2. Pasivele din exploatare;
3. Creditele bancare pe termen scurt.
Cele trei categorii de resurse îmbină provenienţa lor internă cu cea externă iar criteriul esenţ ial în
finanţare îl constituie costul pe care îl presupun în atragerea şi folosirea lor.
2.6.2.Fondul de rulment
Analizând mai profund activele circulante se constată că intervine o noţiune specifică lor, care se
justifică prin caracterul complex al problematicii trezoreriei. Este vorba de noţiunea de fond de rulment sau
capital de lucru.
Fondul de rulment reprezintă o noţiune fără corespondent, exprimând un conţ inut nou care nu se
regăseşte în alte expresii noţionale. În acest sens, se cuvine să precizăm că fondul de rulment nu reflectă un
alt tip de capitaluri decât cele cuprinse în capitalul total, însă evident, reprezintă o anumită combinaţ ie a
elementelor componente ale acestuia.
Definirea fondului de rulment este strâns legată de noţiunea de lichiditate a activelor şi de exigibilitate
a pasivelor, indicând modalitatea de utilizare a capitalurilor procurate pentru finanţarea activelor circulante.
Pentru a individualiza mai bine concepţ ia de fond de rulment, care decurge din regula echilibrului
financiar minimal, în literatura de specialitate se folosesc mai multe expresii pentru a defini marja de
siguranţă.
În acest sens unii autori6 folosesc expresiile de fond de rulment lichiditate sau fond de rulment
financiar, care se calculează ca diferenţă între valoarea activelor sub un an şi valoarea pasivelor sub un an,
adică AC-DS. Denumirea de mai sus este motivată de regula echilibrului financiar minim, regula îndatoririi
maxime şi regula finanţării maxime.
Regula echilibrului financiar minim promovează principiul conform căruia resursele folosite pentru
finanţarea activelor trebuie să rămână la dispoziţia întreprinderii pentru o durată cel puţ in egală cu cea a
imobilizărilor. Ca urmare a riscurilor aferente activelor şi pasivelor sub un an trebuie să existe o marjă de
siguranţă, reprezentată de fondul de rulment lichiditate pozitiv.
Regula îndatoririi maxime priveşte îndatorarea pe termen mediu şi lung pentru care sunt stabilite două
limite maxime. Prima limită precizează faptul că datoriile pe termen mediu şi lung nu pot depăşi suma
capitalurilor proprii. A doua limit ă este dată de corelaţ ia dintre datoriile pe termen mediu şi lung şi
autofinanţarea anuală, în sensul că datoriile trebuie să fie mai mici.
Regula finanţării maxime reprezintă o aplicaţ ie a primelor două reguli şi precizează faptul că, pentru
fiecare operaţie de investiţ ie stabilit ă a se realiza, îndatorarea la termen nu trebuie să depăşească un anumit
procentaj din mărimea investiţiei prevăzute.
Anumiţ i autori7 folosesc expresia de fond de rulment net global atunci când se întreprinde o analiză
funcţ ională a echilibrului financiar. El este reprezentat de partea din resursele stabile (capitalul permanent)
destinate finanţării activelor circulante şi se calculează în două variante:
- ca diferenţă între capitalul permanent şi activele imobilizate;
- ca diferenţă între activele circulante şi datoriile de exploatare (datoriile pe termen scurt)
6
Buşe L.., ş.a., Management financiar bancar, Cunoştinţe economice de specialitate, Editura Reprograph, Craiova 2000
7
Cristea H, Ştefănescu N, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timişoara 1996
41
Alţ i autori8,9 utilizează expresiile de fond de rulment brut şi fond de rulment net pentru a evidenţ ia
partea din capitalul întreprinderii folosită în finanţarea curentă. În acest sens, pentru a desemna activele
circulante folosesc noţiunea de fond de rulment brut, ceea ce înseamnă că pun semn de egalitate între activele
circulante şi fondul de rulment brut.
În schimb, fondul de rulment net este apreciat ca fiind partea din capitalurile permanente folosite
pentru finanţarea activelor circulante. Totodată se precizează că este vorba de capitalurile permanente care,
fie au termene de exigibilitate foarte îndepărtate, fie că sunt proprii întreprinderii, conferind, în acest fel,
siguranţă şi stabilitate în afaceri.
În literatura de specialitate10,11 exprimarea surplusului de surse permanente degajate de ciclul de
finanţare al investiţ iilor, care poate fi rulat pentru reînoirea stocurilor şi creanţelor, se face prin noţiunea de
fond de rulment. Autorii în cauză, pentru a calcula capitalurile permanente adaugă capitalurilor proprii aşa
numitele datorii financiare. Fondul de rulment este calculat ca diferenţă între capitalul permanent şi activele
imobilizate nete. Creşterea fondului de rulment reflectă alocarea acumulărilor nete ale exerciţ iului anterior
(beneficii, amortisment etc.) pentru creşterea activelor circulante.
În literatura franceză12,13 pentru exprimarea fondului de rulment în diferite variante sunt întâlnite
expresiile: fond de rulment net global; fond de rulment funcţ ional; fond de rulment brut, toate cu acelaş i
înţeles ca şi în literatura de specialitate română.
Ţinând seama de faptul că sunt folosite expresii diferite pentru a reda aceeaşi mărime a fondului de
rulment, utilizând elemente structurale ale bilanţului fie din partea superioară a lui fie din partea inferioară,
consider necesar folosirea unitară a categoriilor noţionale cu privire la fondul de rulment.
În acest sens luând în considerare că:
- unele lucrări de teorie financiară din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, pentru a desemna
activele circulante, folosesc noţiunea de fond de rulment;
- fondul de rulment trebuie să exprime atât datorii pe termen mediu şi lung cât şi datorii pe termen
scurt;
- activele imobilizate pot fi luate fie la valoarea netă, fie la valoarea brută, propun utilizarea
denumirilor de:
1) fond de rulment propriu (FRPr);
2) fond de rulment permanent (FRPm);
3) fond de rulment total (FRT).
Întrucât, pentru determinarea fiecărui fel de fond se poate lua în calcul fie valoarea netă a activelor
imobilizate, fie valoarea brută, putem folosi expresiile de fond de rulment brut când luăm în calcul valoarea
brută a activelor imobilizate şi de fond de rulment net când activele imobilizate se iau în calcul la valoarea
netă, adică valoarea de intrare mai puţ in amortismentul.
În funcţ ie de aceste precizări, folosind elementele din partea superioară sau inferioară a bilanţului
putem calcula:
1) fondul de rulment propriu, (FRPr) în cele două variante:
a) fondul de rulment propriu brut (FRPrB) ca diferenţă între capitalul propriu şi valoarea brută a
activelor imobilizate (Aib) sau ca diferenţă între activele circulante şi totalul datoriilor, după relaţ ia:
FRPrB = Cp-Aib sau FRPrB = Ac- (Dm+Ds);
8
Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1995
9
Stâneanu Gh, ş.a., Fondul de rulment, Editura Genesis, Cluj-Napoca 1995
10
Stancu I., Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti 1994
11
Bran P., Finanţarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti 1997
12
Gerard Charreaux, Gestion financiere – principes, etudes de cas, solutions, Editura Letec, 1993
13
Jean Lochard, ş.a., Comprendre la gestion, Institut Francais de gestion, Paris, 1993
42
b) fondul de rulment propriu net (FRPrN) ca diferenţă între capitalul propriu şi valoarea netă a
activelor imobilizate (Ain), sau ca diferenţă între activele circulante şi totalul datoriilor mai puţ in
amortismentul (a) adică:
FRPrN = Cp-Ain sau FRPrN = Ac – (Dm+Ds-a)
2) fondul de rulment permanent (FRPm), în cele două alternative:
a) fondul de rulment permanent brut (FRPmB); ca diferenţă între capitalul permanent şi valoarea
brută a activelor imobilizate sau ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt, după
relaţ iile:
FRPmB = Cpm-Aib sau FRPmB = Ac-Ds ;
b) fondul de rulment permanent net (FRPmN), ca diferenţă între capitalul permanent şi valoarea
netă a activelor imobilizate sau ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt mai puţin
amortismentul aferent activelor imobilizate, după relaţ iile:
FRPmN = Cpm-Ain sau FRPmN = Ac-(Ds-a)
3) fondul de rulment total (FRT) în cele două variante:
a) fondul de rulment total brut (FRTB), ca diferenţă între capitalul total şi valoarea brută a
activelor imobilizate, ceea ce înseamnă, de fapt, valoarea activelor circulante, adică:
FRTB = Ct-Aib sau FRTB = Ac
b) fondul de rulment total net (FRTN), ca diferenţă între capitalul total şi valoarea netă a activelor
imobilizate sau adăugând valorii activelor circulante amortismentul aferent activelor imobilizate, după
relaţ iile:
FRTN = Ct-Ain sau FRTN = Ac+a
În practică se mai utilizează şi noţiunea de fond de rulment străin (FRS), ca diferenţă între fondul de
rulment permanent şi fondul de rulment propriu, adică:
FRS = FRPm-FRPr
Acelaşi nivel al fondurilor în cauză se va obţ ine folosind şi alte elemente structurale ale bilanţului,
rezultate din descompunerea capitalurilor, sau folosind direct nivelul datoriilor pe termen mediu şi lung,
precum şi a celor pe termen scurt. Important este să utilizăm aceiaşi denumire pentru fondul de rulment
calculat folosind, fie elemente structurale ale bilanţului patrimonial, fie cele ale bilanţului funcţional.
2.6.3. Pasive din exploatare
În procesul de finanţare pe termen scurt întreprinderile folosesc capitalul permanent pentru nevoile de
lungă durată (permanente) şi capitalul temporar pentru cele de scurtă durată. Nevoile temporar de finanţat
sunt determinate de variabilitatea în timp a parametrilor exploatării care nu pot fi egali pe durata anului,
variaţ iile periodice (lunare) fiind inevitabile.
Capitalul suplimentar atras pentru finanţarea nevoilor temporare se formează şi pe seama pasivelor
din exploatare.
Pasivele din exploatare, numite şi resurse atrase, sunt datoriile din exploatare ale întreprinderii,
rezultate în baza relaţ iilor contractuale ale ei cu terţii sau cu statul. Faţă de terţi întreprinderea îşi creează
obligaţ ii privind: furnizarea de materii prime şi materiale; manopera; serviciile ş.a. iar în relaţ iile cu statul
plăţ ile privind impozitele şi taxele fac obiectul pasivelor din exploatare.
În intervalul de la intrarea şi recepţ ia materialelor, serviciilor, manoperei, şi până la plata obligaţ iilor
create, sau de la înregistrarea obligaţ iilor privind impozitele şi taxele către stat până la plata datoriilor,
întreprinderea are o sursă de capital suplimentar ,,alocată’’ de către terţi şi stat în mod gratuit.
Capitalurile atrase din procesul de exploatare sub forma pasivelor sunt un rezultat al cedării dreptului
de folosinţă a unor resurse care legal sunt ale furnizorilor sau statului.
43
Asemenea capitaluri suplimentare au un caracter avantajos pentru care întreprinderea ar putea profita
prin creşterea, ca valoare, a acestor datorii şi prin amânarea termenului efectiv de plată. Firesc, angajarea
acestor datorii este reglementată prin contracte sau prin legislaţ ie (impozitele şi taxele) iar atunci când
obligaţ iile nu sunt îndeplinite la termen întreprinderea va fi penalizată.
Dar, cu toate acestea, amenzile şi penalizările pentru amânarea plăţ ii furnizorilor, în economia
noastră, fie că nu se aplică, fie că nu sunt penalizatoare. Aceste neajunsuri au făcut ca amânarea plăţ ii
furnizorilor să devină un fenomen de masă, fie din motive ce ţ in de întreprindere, cum ar fi lipsa de
lichidităţ i, fie din motive legate de încetinirea decontării plăţilor prin sistemul bancar, se ajunge, deseori, la
blocaj financiar considerabil.
Datorită blocajului financiar care se crează, întreprinderea, pentru a-şi încasa creanţele, apelează la
compensarea datoriilor reciproce, intrând, uneori, în procesul de compensare mai multe întreprinderi. În
România procesul de compensare este legiferat (OG nr. 10/1997) stabilind principalele condiţ ii în care se
realizează compensările.
Dar, pentru folosirea surselor rezultate din modul de onorare a obligaţ iilor de plată, în procesul de
finanţare curentă, pasivele trebuie să aibă un caracter permanent, deşi în timpul anului ele variază inevitabil.
În acest context, în procesul de finanţare se poate conta numai pe soldul minim al datoriilor dintr-un interval
de timp dat (de pildă un trimestru), întrucât aceste pasive vor avea caracter de permanenţă pentru intervalul
considerat. Pe acest motiv al caracterului minim şi permanent – capitalurile atrase ca sursă de finanţare
curentă - se mai numesc şi pasive stabile.
În acest domeniu, politica promovată de întreprindere este îndreptată spre angajarea, întotdeauna, de
datorii cu scadenţe la intervale mari de timp (relaxate), în raport cu încasările, pentru care se vor stabili
intervalele scurte de realizare.
Aşadar, dacă întreprinderea va ajunge să aibă datorii din exploatare mai mari decât stocurile şi
creanţele aferente perioadei, va reuşi să aibă un surplus de pasive, sume provenite gratuit de la terţi. Fiind
capitaluri gratuite, o gestiune eficientă a lor se înregistrează atunci când valoarea datoriilor rezultate din
decalajele de plăţ i este mai mare decât cea rezultată din decalajele de încasări.
2.6.4.Creditele bancare pe termen scurt
În procesul de finanţare curentă întreprinderea îşi completează capitalurile permanente şi atrase (prin
pasivele de exploatare) şi cu credite bancare pe termen scurt. Prezenţa creditării pe termen scurt în procesul
de finanţare au rol de amortizor între creşterea sau reducerea necesarului de finanţare şi majorarea sau
diminuarea capitalurilor investite în active circulante. Asemenea oscilaţ ii se vor reflecta în creşterea soldului
creditelor bancare, care, faţă de perioada anterioară, poate fi diminuat prin excedentul de trezorerie, degajat
în perioada respectivă, sau poate fi majorat pentru acoperirea deficitului de trezorerie (prin solicitarea de
credite noi), obţinut la sfârşitul perioadei precedente.
Practica a demonstrat că în formarea resurselor financiare ale întreprinderilor, creditele pe termen
scurt ocupă o pondere însemnată. Motivaţia folosirii creditelor pe termen scurt în finanţarea activităţ ii de
exploatare o constituie obţinerea rapidă a acestui capital, în comparaţie cu perioada de aşteptare pentru
capitalizarea profiturilor, în vederea sporirii capitalurilor proprii.
Creditele pe termen scurt se acordă întreprinderilor de către băncile comerciale, pe o perioadă de până
la 12 luni. Rata dobânzii este variabilă pe durata de angajare a creditului.
Întreprinderile, prin faptul că îşi asigură circulaţ ia monetară prin intermediul băncilor, trebuie să-şi
elaboreze politici bancare menite să rezolve: minimizarea cheltuielilor financiare, divizarea riscurilor şi
menţ inerea puterii de negociere.
44
Prin minimizarea cheltuielilor financiare se caută reducerea la maximum a cheltuielilor financiare ale
întreprinderii întrucât influenţează, în final, profitabilitatea exerciţ iului anual. Problema este mereu actuală
deoarece dobânzile cunosc variaţ ii accentuate în unele perioade ale anului. În măsura în care marja sa de
manevră îi permite să aleagă între diverse tipuri de credite, întreprinderea trebuie să analizeze costurile
componente ale creditelor în aşa fel încât să minimizeze cheltuielile financiare aferente. Structura costului
creditului se referă la dobânzi, comisioane şi alte cheltuieli aferente perioadei de creditare.
Divizarea riscurilor bancare constituie pentru întreprindere o preocupare la fel de importantă precum
diversificarea clienţ ilor sau a surselor de aprovizionare. Diversificarea riscurilor se face prin alegerea
băncilor comerciale şi a resurselor necesare.
Selectarea băncilor se face de cele mai multe ori ţinând seama de rezultatul oportunităţilor care sunt
prezentate întreprinderii la un moment dat cum ar fi: relaţ iile personale dintre conducători; aproprierea
spaţială, etc. decât de efectul unei strategii îndelung chibzuită. Acest mod de alegere a băncilor conduc la
rezultate îndoielnice în ceea ce priveşte divizarea riscurilor.
De regulă, în alegerea băncilor se ridică mai multe probleme, cum ar fi numărul băncilor cu care să se
lucreze şi tipul de bancă. Numărul de bănci depinde de un anumit număr de parametri ai întreprinderii care
să-i asigure condiţ ii satisfăcătoare de rentabilitate. Tipul de bancă depinde de caracteristicile sistemului
bancar.
Alegerea resurselor ia în considerare avantajele creditului pe termen scurt, limitarea sau nu a
creditelor în favoarea altor resurse de finanţare etc.
Menţinerea puterii de negociere are în vedere utilizarea creditelor, respectarea termenelor de
rambursare şi garanţ iile cerute în acordarea creditelor.
Odată încheiate negocierile, înţelegerea dintre întreprindere şi bancă se concretizează prin semnarea
unui contract de credit. În general, contractul de credit cuprinde: suma împrumutată, rata procentuală a
dobânzii; graficul rambursării creditului (cu date scadente şi sume aferente), garanţiile aduse pentru obţinerea
creditului precum şi alţ i termeni şi condiţ ii negociate.
Criteriul costului în cazul unei investiţii identice.
1. S.C. Electra S.A. are în dotare 10 maşini de tricotat Multiconf care pot fi valorificate la o valoare
contabilă de 20.000 mil. lei/bucată, dar care mai pot fi menţ inute în folosinţă încă 5 ani . Ele antrenează
cheltuieli de exploatare anuale de 1.900 mil. lei per bucată.
Se studiază procurarea unor utilaje mai performante în valoare de 25.000 mil. lei /bucată, cu durata
normată de funcţ ionare de 5 ani. Funcţ ionarea acelor utilaje antrenează costuri de exploatare anuale în sumă
de 700 mil. lei, per bucată.
Ştiind că realizarea acestei investiţ ii nu determină o creştere a producţiei, să se stabilească
oportunitatea acestei investiţ ii.
45
Rezolvare
În aplicaţ ia de mai sus este vorba despre o investiţ ie de înlocuire care nu determină o creştere a
producţiei, deci vom calcula economia la costuri, economie care trebuie să permită recuperarea investiţ iei şi
un spor al randamentului minimal al capitalului investit.
Ec = K0 – K1 unde: Ec – economia la costuri

K0 – costuri totale ocazionate de vechiul utilaj
K1 – costuri totale ocazionate de noul utilaj
K = Kex + A unde: Kex – costuri de exploatare
A – amortisment
Valoarea contabila
A=
Durata de viata
20.000
A = = 4.000 mil. lei
1 5
25.000
A = = 5.000 mil. lei
0 5
K0 = 1.900 + 4.000 = 5.900 mil. lei

K1 = 700 + 5.000 = 5.700 mil. lei
Ec = 5.900 – 5.700 = 200 mil. lei
Rata randamentului proiectului de investiţ ii este:

Ec
r= × 100
V −V
1 0
unde: V1 – valoarea noului utilaj
V0 – valoarea vechiului utilaj
200
r= × 100 = 4%
25.000 - 20.000
Concluzie: Proiectul de investiţ ie referitor la înlocuirea utilajului aduce o economie la costuri de 200
milioane lei şi poate fi realizat dacă rata randamentului minimal fixată de întreprindere este de cel puţin 4%.
Criteriul costului în cazul unei investiţii care determină o creştere a producţiei.
2. Firma S.C. Arbema S.A. îşi propune creşterea producţiei sale, concretizată în echipamente sportive.
Pentru aceasta ea trebuie să achiziţ ioneze o maşină de cusut nouă, care va permite realizarea unei producţii
de 1.850 bucăţ i. Preţul utilajului este de 100.000 mii. lei iar costurile sale anuale de funcţ ionare sunt de
12.000 mii lei/an. Durata de funcţ ionare a maşinii este de 5 ani.
Întreprinderea doreşte ca rata de randament a investiţ iei să fie de cel puţ in 7%. Vechea maşină de
cusut antrena un cost unitar de 25.000 lei, pe an şi are o valoare reziduală nulă.
Să se stabilească dacă această investiţ ie este oportună.
46
Rezolvare
În aplicaţ ia de mai sus este vorba de o investiţie de înlocuire care duce la creşterea producţiei, deci va
trebui calculat costul unitar de producţie (k) după introducerea noului utilaj.
K + I + I ⋅ Rr
k = 1 D
1 Q
1
unde:k1 – costul unitar de producţie cu noul utilaj;

I – valoarea investiţ iei;
Dr – durata de amortizare;
K1 – costurile de exploatare ale noului utilaj;
Rr – rata minimă de randament a investiţ iei.
Q1 – cantitatea de producţie fabricată cu noul utilaj
100.000
+ (0,07 × 100.000) + 12.000
k = 5 = 21,08 mii lei
1 1.850
Concluzie:
k1 < k0 Costul de producţie cu noul utilaj este inferior costului unitar de producţie cu vechiul utilaj (k0)
şi deci investiţ ia poate fi acceptată.
Criteriul ratei rentabilităţii contabile
3. O societate comercială studiază un proiect de investiţ ii al cărui cost este de 1.000.000 mii lei şi care
trebuie să producă timp de 4 ani profit înainte de deducerea amortismentelor de 260.000 mii lei, 280.000 mii
lei, 270.000 mii lei şi 250.000 mii lei.
Amortizarea este liniară. Valoarea reziduală a investiţ iei este nulă. Cota de impozitare este de 25%.
Să se determine rata rentabilităţ ii contabile.
Rezolvare
Calculul ratei rentabilităţ ii contabile se efectuează pornind de la tabelul următor:
mii lei
Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Media
Profit înainte de 260.000 280.000 270.000 250.000 265.000
amortismente
Amortismente 250.000 250.000 250.000 250.000 250.000
Profit impozabil 10.000 30.000 20.000 0 15.000
Impozit pe profit 2.500 7.500 5.000 0 3.750
Profit net 7.500 22.500 15.000 0 11.250
Cash-flow 257.500 272.500 265.000 250.000 261.250
47
Rata medie de rentabilitate:
CF
r= × 100
I
unde: CF - cash-flow-ul mediu al investiţ iei
I – valoarea investiţ iei
261.250
r= × 100 = 26,12%
1.000.000
Rata de rentabilitate calculată în funcţie de rezultatul exerciţiului mediu al investiţiei:

P
r = n × 100
I
unde: P n - rezultatul financiar mediu al investiţ iei;
I – valoarea investiţ iei
11.250
r= × 100 = 1,12%
1.000.000
Este greu de ales între cele două criterii. În orice caz, trebuie ca întreprinderea să-şi fi fixat o
rentabilitatea minimală. Avantajul acestor criterii de rentabilitate contabilă constă în efectuarea calculelor cu
uşurinţă.
Dar aceste criterii au numeroase limite:

- nu permit compararea mai multor proiecte;
- nu ţin cont de eşalonarea încasărilor în timp. De aceea se preferă alte criterii.
Criteriul duratei de recuperare a investiţiei.
4. Două proiecte de investiţ ii, “A” şi “B”, necesită cheltuieli de investiţ ii de 1.000.000 mii lei şi
generează timp de 4 ani cash-flow-urile următoare:
mii lei
Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4
Cash-flow “A” 400.000 400.000 400.000 400.000
Cash-flow “B” 200.000 300.000 400.000 200.000
Să se determine durata de recuperare.
Rezolvare
Proiect “A” : cash – flow – uri constante

Durata de recuperare se calculează după formula:
I
Dr =
CFa
48
unde: Dr – durata de recuperare;
I – investiţ ia;
CFa – cash-flow annual.
1.000.000
Dr = = 2,5 ani
A 400.000
Proiect “B” : cash – flow – uri diferite

Deoarece suma anuală a cash-flow-ului este diferită pe durata de folosinţă a investiţ iei, calculul
duratei de recuperare se face în două etape:
- la sfârşitul fiecărui an se calculează investiţ ia nerecuperată;
- atunci când suma de recuperat este mai mică decât suma cash-flow-ului din anul următor, se determină
raportul între suma investiţ iei rămasă de recuperat şi cash-flow-ul anului următor pentru a stabili timpul
necesar pentru a-l recupera.
Calculul duratei de recuperare se realizează conform modelului următor:
mii lei
Anii Cash-flow Cash-flow Suma de recuperat
cumulat
1 200.000 200.000 1.000.000 – 200.000 = 800.000
2 300.000 500.000 1.000.000 – 500.000 = 500.000
3 400.000 900.000 1.000.000 – 900.000 = 100.000
4 200.000
100.000
D r = 3 ani + = 3,5 ani
B 200.000
Criteriul valorii actualizate nete (VAN)
5. Pentru un proiect de investiţ ie, cu valoarea iniţ ială este de 100.000 mii lei, s-au elaborat trei
variante A, B şi C. Rata de actualizare este 20%. Investiţ ia urmează să se recupereze în 5 ani, iar cash-flow-ul
se prezintă astfel pe cei cinci ani:
mii lei
Anul Varianta A Varianta B Varianta C
1 15.000 65.000 25.000
2 20.000 40.000 25.000
3 30.000 35.000 25.000
4 50.000 15.000 25.000
5 80.000 10.000 25.000
Se cere să se aleagă care din variantele de proiect este cea mai favorabilă şi să se argumenteze soluţ ia
aleasă.
49
Rezolvare
Vom folosi criteriul valorii actualizate nete, cunoscând că
n CFi
VAN = ∑ -I
i=1 (1 + d)i
unde: CF – cash-flow;
i – anii;
d – rata de actualizare;
Varianta A: cash-flow-uri anuale diferite (crescătoare)
15.000 20.000 30.000 50.000

VAN = [ + + + +
(1 + 0,2) (1 + 0,2) 2 (1 + 0,2)3 (1 + 0,2) 4
80.000
] - 100.000 = 12,86 mii lei
(1 + 0,2)5
Varianta B: cash-flow-uri anuale diferite (descrescătoare)
65.000 40.000 35.000 15.000

VAN = [ + + + +
(1 + 0,2) (1 + 0,2) 2 (1 + 0,2)3 (1 + 0,2) 4
10.000
] - 100.000 = 13.451,64 mii lei
(1 + 0,2)5
Varianta C: cash-flow-uri anuale identice
VAN= 25.000× 2,9906-100.000= - 25.235miilei
Concluzie: varianta de proiect ce va fi aleasă este varianta B, deoarece are cea mai mare valoare
actualizată netă.
Criteriul ratei interne de randament
6. Investiţ ia “C”, în valoare de 20.000 mii lei, generează cash-flow-uri anuale, pe o perioadă de 5 ani,
de 5.000 mii lei. Investiţ ia “D”, în valoare de 22.000 mii lei, generează timp de 4 ani cash-flow-uri anuale
astfel: 5.000 mii lei, 7.000 mii lei, 8.000 mii lei şi 8.000 mii lei.
Se cere să se calculeze ratele interne de randament aferente celor două investiţ ii.
50
Rezolvare
Rata internă de randament se va determina folosind următoarea relaţie:

n CF
∑ i =I
i=1 (1 + RIR)i
unde: RIR – rata internă de randament;

CFI – cash-flow anual;
I – investiţ ia;
I – anii;
Investiţ ia “C”: cash-flow-uri anuale identice

5 5.000
∑ = 20.000 mii lei;
i=1 (1 + RIR) i
5 1
5.000 ∑ = 20.000 mii lei;
i=1 (1 + RIR) i
5 1
∑ = 4 mii lei.
i=1 (1 + RIR) i
Trebuie căutat nivelul “RIR” care corespunde acestei valori în tabelul de actualizare Anexa nr. 1.
Valorile cele mai apropiate de 4 sunt 4,100 şi 3,993 care corespund unei rate de 7%, respectiv 8%.
Se calculează valoarea actuală a cash-flow-urilor investiţ iei pentru o rată de 7%. Se obţine 20.500 mii
lei, deci o valoare mai ridicată decât cea căutată (20.000 mii lei).
Se calculează valoarea actuală a cash-flow-urilor investiţ iei pentru o rată de 8%. Se obţine 19.965 mii
lei, deci o valoare mai scăzută.
mii lei
Rata Factor de
actualizare Valoare actuală
7% 4,100 5.000
= 5.000 × 4,100 = 20.500
(1 + 0,7)i
8% 3,993 5.000
= 5.000 × 3,993 = 19.965
(1 + 0,8)i
Se procedează la o interpolare.
1% corespunde unei diferenţe de
20.500 – 19.965 = 535 mii lei
Se repartizează diferenţa între valoarea actuală netă cea mai ridicată (20.500 mii lei) şi valoarea iniţ ială a
investiţ iei (20.000 mii lei) la diferenţa căutată (535 mii lei).
20.500 − 20.000 500
= = 0,93
535 535
Pentru a găsi RIR se adaugă această valoare la rata mai scăzută (7%).
51
RIRC = 7% + 0,93% = 7,93%
Varianta “D”: cash-flow-uri anuale diferite

5.000 7.000 8.000 8.000
+ + + = 22.000
(1 + RIR) (1 + RIR) 2 (1 + RIR) 3 (1 + RIR) 4
Pentru o rată de 10%, valoarea actualizată a cash-flow-urilor este egală cu:
5.000 × 0,909 + 7.000 × 0,826 + 8.000 × 0,751 + 8.000 × 0,683 =21.799 mii lei
Pentru o rată de 9%, valoarea actualizată a cash-flow-urilor este egală cu:
5.000 × 0,917 + 7.000 × 0,842 + 8.000 × 0,772 + 8.000 × 0,708
=22.319 mii lei
O diferenţă de 1% între ratele de actualizare corespunde unei diferenţe absolute egale cu
22.319 – 21.799 = 520 mii lei
Pentru a obţine 22.000 mii lei, RIR va fi egală cu:
22.319 − 22.000 319
RIR = 9% + = 9% + = 9% + 0,6% = 9,6%
D 520 522
Criteriul indicelui de profitabilitate
7. Pentru un proiect de investiţ ii cu valoarea iniţ ială de 300.000 mii lei s-au elaborat trei variante de
proiect. Rata de actualizare este 15%. Investiţ ia urmează a se recupera în 4 ani. Amortismentul se calculează
în rate egale. Valoarea reziduală este nulă. Investiţ ia asigură profituri anuale astfel:
- varianta A: rata rentabilităţ ii este constantă, respectiv 17%;
- varianta B: rata rentabilităţ ii se realizează astfel: anul I 5%, anul II 15%, anul III 20%, anul IV 35%;
- varianta C: rata rentabilităţ ii se realizează astfel: anul I 60%, anul II 45%, anul III 20%, anul IV 10%.
Să se aleagă care din variantele de proiect este cea mai favorabilă, folosind criteriul indicelui de
rentabilitate (profitabilitate)
Rezolvare
Vom folosi criteriul indicelui de rentabilitate, apelând la următoarea formulă de calcul:
n CFi
∑
i =1 (1 + d)i
IR =
I
unde: IR – indicele de rentabilitate;

CF – cash-flow;
i – anii;
d – rata de actualizare.
52
Vom recurge şi la următoarele relaţ ii de calcul necesare determinării indicatorilor ce intră în
componenţa IR.
CF = A + Pr
I
A=
D
Pr = I × R r
unde: A – amortismentul;
Pr – profit;
D – durata de amortizare;
Rr – rata randamentului;
Varianta A: cash-flow-uri anuale identice

mii lei
Indicatori 1 2 3 4
Amortisment 75.000 75.000 75.000 75.000
Profit 51.000 51.000 51.000 51.000
Cash-flow 126.000 126.000 126.000 126.000
Pr = 300.000 ×17% = 51.000 mii lei

300.000
A= = 75.000 mii lei
4
4 126.000
∑
i=1 (1 + 0,15)i 126.000 × 2,8550 359.730
IR = = = = 1,1991
A 300.000 300.000 300.000
Varianta B: cash-flow-uri anuale diferite (crescătoare)
mii lei
Indicatori 1 2 3 4
Amortisment 75.000 75.000 75.000 75.000
Profit 15.000 45.000 60.000 105.000
Cash-flow 90.000 120.000 135.000 180.000
90.000× 0,8696+ 120.000× 0,7565+ 135.000× 0,6575+ 180.000× 0,5718

IRB =
300.000
360.730,5
IRB = =1,2024
300.000
Varianta C: cash-flow-uri anuale diferite (descrescătoare)

mii lei
Indicatori 1 2 3 4
Amortisment 75.000 75.000 75.000 75.000
Profit 180.000 135.000 60.000 30.000
53
Cash-flow 255.000 210.000 135.000 105.000
255.000× 0,8696+ 210.000× 0,7565+135.000× 0,6575+105.000× 0,5718

IR =
C 300.000
529.414,5
IR = = 1,7647
C 300.000
Concluzie:
deoarece IRA < IRB < IRC, se va alege varianta de proiect C.
Finanţarea activelor circulante
8. Se cunosc următoarele date, prezentate în mii lei, la nivelul unei întreprinderi:

Imobilizări necorporale 175.380
Stocuri de materii prime şi materiale 865.810
Furnizori 912.960
Rezerve 1.271.890
Disponibilităţ i 1.921.835
Capital social 310.890
Prime legate de capital 122.400
Terenuri 67.285
Titluri de participare 784.310
Titluri de plasament 1.186.590
Alte datorii (de exploatare) 189.040
Provizioane reglementate 106.860
Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 142.080
Clădiri şi construcţii speciale 115.485
Clienţ i şi conturi asimilate 477.290
Diferenţe de reevaluare 388.880
Rezultatul reportat 30.000
Rezultatul exerciţ iului 475.180
Maşini şi utilaje 14.550
Mărfuri 149.535
Împrumuturi şi datorii asimilate 2.049.450
Alte titluri imobilizate 241.560
Să se calculeze:
a) fondul de rulment total;
b) fondul de rulment permanent;
c) fondul de rulment propriu.
Rezolvare
Datele prezentate mai sus vor trebui ordonate în bilanţ, după care vom prezenta forma condensată
pentru uşurarea calculelor.
mii lei
54
ACTIV Suma PASIV Suma
1. Terenuri 67.285 1. Capital social 310.890
2. Clădiri 115.485 2. Prime legate de 122.400
capital
3. Maşini 14.550 3. Diferenţe din 388.880
reevaluare
Active corporale 197.320 4. Rezerve 1.271.890
4. Imobilizări 175.380 5. Rezultatul reportat 30.000
necorporale
Active necorporale 175.380 6. Rezultatul 475.180
exerciţiului
5. Titluri de 784.310 7. Provizioane 106.860
participare reglementate
6. Alte titluri 241.560 TOTAL Cp 2.706.100
imobilizate 8. Provizioane pentru 142.080
riscuri şi cheltuieli
Active financiare 1.025.870 9. Împrumuturi şi 2.049.450
datorii asimilate
TOTAL Ai 1.398.570 TOTAL Dl 2.191.530
8. Stocuri 865.810 TOTAL Cpp 4.897.630
9. Mărfuri 149.535 10. Furnizori 912.960
10. Clienţi 477.290 11. Alte datorii 189.040
11. Titluri de 1.186.590 TOTAL Ds 1.102.000
plasament TOTAL Ct 5.999.630
14. Disponibilităţi 1.921.835
TOTAL Ac 4.601.060
TOTAL ACTIV 5.999.630 TOTAL PASIV 5.999.630
Amortismentul calculat aferent activelor imobilizate este în sumă de 70.000 mii lei.
În continuare vom prezenta forma condensată a bilanţului, pentru uşurarea calculelor:
mii lei
ACTIV PASIV
Active imobilizate 1.398.570 Capital propriu 2.706.100
Datorii pe termen lung 2.191.530
Active circulante 4.601.060 Capital permanent 4.897.630
Datorii pe termen scurt 1.102.000
TOTAL ACTIV 5.999.630 TOTAL PASIV 5.999.630
a1) FRTB = Ct –Aib = 5.999.630 – 1.398.570 = 4.601.060 mii lei

sau = Ac = 4.601.060 mii lei
a2) FRTN = Ct –Ain= 5.999.630 – (1.398.570 – 70.000) = 4.671.060 mii lei

sau = Ac + a = 4.601.060 + 70.000 = 4.671.060 mii lei
b1) FRPmB = Cpm – Aib = 4.897.630 - 1.398.570 = 3.499.060 mii lei

sau = Ac – Ds = 4.601.060 - 1.102.000 = 3.499.060 mii lei
55
b2) FRPnN = Cpm – Ain = 4.897.630 - (1.398.570-70.000) = 3.569.060 mii lei
sau FRPnN = Ac- (Ds-a) = 4.601.060 – (1.102.000-70.000) = 3.569.060 mii lei
c1) FRPrB = Cp – Aib = 2.706.100– 1.398.570 = 1.307.530 mii lei

sau = Ac – (Dm+Ds) = 4.601.060 - (2.191.530+1.102.000) = 1.307.530 mii lei
c2) FRPrN = Cp – Ain = 2.706.100 – (1.398.570-70.000) = 1.377.530 mii lei

sau = Ac – (Dm+Ds-a) = 4.601.060 – (2.191.530 + 1.102.000 + 70.000) = 1.377.530 mii lei
1. S.C. “Millenium” S.A. are în dotare un utilaj care antrenează costuri de exploatare de 100.000 mii
lei pe an. Societatea intenţ ionează să achiziţ ioneze un alt utilaj mai performant şi care costă 400.000 mii lei.
Noul utilaj are o durată normată de funcţ ionare de 5 ani şi antrenează costuri de exploatare de 40.000 mii lei
pe an. Vechiul utilaj poate fi valorificat la valoarea sa contabilă de 280.000 mii lei şi mai poate funcţ iona 5
ani.
Să se stabilească, folosind criteriul costului, oportunitatea efectuării investiţ iei de înlocuire.
2. O întreprindere dispune de o maşină care antrenează costuri de exploatare de 10.000 mii lei. Ea
studiază oportunitatea cumpărării unei alte maşini, mai performante, care costă 50.000 mii lei, şi are o durata
de viaţă de 5 ani.În acelaşi timp antrenează costuri de exploatare de 5.000 mii lei pe an.
Prima maşină poate fi revândută la valoarea sa contabilă de 20.000 mii lei, dar mai poate fi menţ inută
în funcţ iune 5 ani.
Întreprinderea şi-a propus realizarea unei rate minime de randament de 14%.
3. S.C. “ONIX” S.A. îşi propune creşterea producţiei. În acest scop trebuie să achiziţ ioneze un utilaj
nou. Noul utilaj asigură realizarea unei producţii de 4.000.000 unităţi, are o valoare de 20.000 mil. lei, iar
valoarea producţiei realizate la preţ de cost este în sumă de 2000 mil. lei. Durata de viaţă este de 5 ani. Costul
unitar de producţie cu vechiul utilaj este de 2.800.000 lei.
Societatea doreşte ca rata randamentului investiţiei să fie de cel puţ in 10%. Valoarea reziduală a
vechiului utilaj este nulă.
4. S.C. “SIGMA” S.A. studiază realizarea unui proiect de investiţii în valoare de 90.000 mil. lei şi
care ar putea asigura timp de 5 ani profituri anuale (înainte de deducerea amortismentelor anuale) de 20.000
mil. lei, 21.000 mil. lei, 23.000 mil. lei, 23.500 mil. lei şi 24.000 mil. lei.Societatea aplică sistemul liniar de
amortizare. Presupunem că valoarea reziduală a investiţ iei este nulă. Cota de impozit pe profit este de 25%.
Să se stabilească opţiunea de investiţ ie folosind criteriul ratei rentabilităţ ii contabile.
5. Societatea comercială „VENUS” S.A. studiază realizarea unei investiţ ii de 20.000.000 lei care
asigură timp de 5 ani un cash-flow după cum urmează: anul 1 – 4.000.000 lei, anul 2 – 4.500.000 lei, anul 3 –
5.500.000 lei, anul 4 – 4.600.000 lei, anul 5 – 4.000.000 lei.
Să se calculeze durata de recuperare a investiţ iei şi să se interpreteze rezultatul obţinut.
56
6. S.C. “ANAPAN” S.A. îşi propune să realizeze o investiţ ie în valoare de 40.000 mil. lei,
amortizabilă în 8 ani în rate egale. Investiţ ia va asigura anual realizarea unui profit net de 8.000 mil. lei, timp
de 8 ani. Rata de actualizare este de 10%, iar valoarea reziduală a investiţ iei este nulă.
Să se determine oportunitatea investiţ iei, folosind criteriul valorii actualizate nete.
7. O societate comercială are în vedere realzarea unui proiect de investiţii în valoare de 100.000 mil.
lei. Investiţ ia se poate amortiza folosind sistemul liniar de amortizare în 5 ani. Acest proiect asigură
realizarea unui profit anual după plata impozitului de 25.000 mil. lei timp de 5 ani. Rata de actualizare este
de 6% şi valoarea reziduală a investiţ iei este nulă.
Să se calculeze valoarea actualizată netă a investiţ iei.
8. S.C. “PETRA” S.A. doreşte să investească suma de 100.000 mil. lei în achiziţ ia unui utilaj nou,
amortizabil în 5 ani, aplicând sistemul liniar de amortizare. Investiţia asigură obţinerea unor profituri anuale
nete după cum urmează: anul 1 – 10.000 mil. lei, anul 2 – 15.000 mil. lei, anul 3 – 20.000 mil. lei, anul 4 –
25.000 mil. lei şi anul 5 – 30.000 mil. lei. Rata de actualizare este acceptată la nivelul de 8%, iar valoarea
reziduală a investiţiei este nulă.
Să se determine valoarea actualizată netă a investiţiei.
9. O investiţ ie de 10.000 mil. lei se amortizează liniar pe durata a 5 ani. Ea realizează profit astfel:
mil lei
Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5
Profit după 10.000 15.000 20.000 25.000 30.000
impozitare
Rata de actualizare este de 8% şi valoarea reziduală a investiţiei este nulă.

Să se calculeze valoarea actualizată netă a investiţ iei.
10. O societate comercială are de ales între două proiecte de investiţ ii, caracterizate după cum
urmează:
Proiect A Proiect B
Costul investiţ iei 150.000 mii lei 250.000 mii lei
Fluxuri anuale 40.000 mii lei 60.000 mii lei
Durata normală de 5 ani 7 ani
funcţ ionare
Să se procedeze la stabilirea proiectului optim folosind criteriul ratei interne de randament.
11. O investiţ ie prezintă următoarele caracteristici:

- costul investiţ iei 345.000 mii lei;
- fluxuri anuale: anul 1 – 40.000 mii lei;
anul 2 – 42.000 mii lei;
anul 5 – 61.000 mii lei
57
Să se calculeze rata internă de randament a investiţiei.
12. Presupunem o investiţ ie al cărei scadenţar este următorul:

mii lei
Anul 0 Anul 1 Anul 2
Investiţ ia 1.000.000
Cash-flow 700.000 500.000
Să se calculeze valoarea actualizată netă şi indicele de rentabilitate.
13. Pentru realizarea unui proiect de investiţ ii, în valoare de 100.000 mii lei, s-au elaborat trei variante
de proiect “A”, “B” şi “C”. Rata de actualizare este de 20%. Investiţ ia urmează a se recupera în 5 ani.
Amortismentul se calculează în rate egale. Valoarea reziduală a investiţ iei este nulă.
Investiţ ia asigură o rată a rentabilităţii după cum urmează:
- varianta A: 10% anual;
- varianta B: anul 1, 5%; anul 3, 20%; anul 5, 60%
anul 2, 10%; anul 4, 40%;
- varianta C: anul 1, 55%; anul 3, 25%; anul 5, 5%
anul 2, 30%; anul 4, 10%;
Să se aleagă care din variantele de proiect este cea mai favorabilă, folosind criteriul valorii actualizate
nete şi criteriul indicelui de rentabilitate.
14. Bilanţul unei societăţi comerciale se prezintă astfel:
- mii lei -
ACTIV PASIV
Active imobilizate 230.000 Capital social 250.000
Active corporale 200.000 Fond de rezervă 25.000
Active necorporale 10.000 Profit nerepartizat 15.000
Active financiare 20.000 Datorii pe termen lung 50.000
Active circulante 440.000 Datorii pe termen 30.000
mijlociu
Stocuri 300.000 Furnizori 200.000
Clienţi 120.000 Clienţi – creditori 10.000
Avansuri acordate 5.000 Credite bancare pe 90.000
personalului termen scurt
Disponibil 15.000
Total ACTIV 670.000 Total PASIV 670.000
Amortismentul calculat, aferent activelor imobilizate este în sumă de 15.000 mii lei.
Se cere determinarea:
- fondului de rulment total;
- fondului de rulment permanent;
58
- fondului de rulment propriu.
15. Să se calculeze fondul de rulment total, fondul de rulment permanent, fondul de rulment propriu
la două societăţi comerciale pe baza următoarelor date şi să se interpreteze rezultatele obţ inute:
mii lei
INDICATORI S.C. “A” S.C. “B”
1. Imobilizări 1.500.000 700.000
2. Stocuri 1.976.600 715.000
- materiale 620.800 250.000
- produse finite 450.800 120.000
- producţie neterminată 215.000 75.000
- produse, lucrări şi servicii facturate 500.000 200.000
- mărfuri 100.000 50.000
- alte stocuri 90.000 20.000
3. Disponibilităţi băneşti 235.000 90.000
- numerar în casă 20.000 10.000
- disponibil la bancă 200.000 80.000
- alte disponibilităţi 15.000 -
4. Clienţi 125.000 200.000
5. Debitori 400.000 100.000
TOTAL ACTIV 4.236.600 1.805.000
1. Capital social 2.000.000 850.000
2. Fonduri proprii 636.000 305.000
3. Furnizori 850.000 200.000
4. Credite bancare pe termen mediu şi lung 250.000 200.000
5. Credite bancare pe termen scurt 300.000 150.000
6. Profit 200.000 100.000
TOTAL PASIV 4.236.600 1.805.000
Amortismentul calculat, aferent activelor imobilizate este în sumă de 65.000 mii le
59
CAPITOLUL 3
TREZORERIA ÎNTREPRINDERII
3.1 Trezoreria – mijloc de exprimare a activităţii financiare curente
Între activităţ ile financiare desfăşurate la nivelul întreprinderii se înscrie şi problematica trezoreriei,
adică a resurselor care se degajă din activităţ ile desfăşurate şi asigurarea echilibrului dintre încasări şi plăţ i
printr-o gestiune eficientă.
Prin intermediul trezoreriei fiecare întreprindere îşi evaluează nevoile de capital, după structura
modului de folosinţă, în plasamente stabile şi plasamente ciclice. În acelaşi timp, potrivit evaluării nevoilor
de capital, se determină izvorul resurselor de finanţare, prin care se obţ ine capitalul, şi în acest fel se
realizează echilibrul dintre nevoile de finanţare şi capitalurile procurate cu costuri convenabile.
Pentru efectuarea cheltuielilor legate de cele două tipuri de plasamente, pe termen lung şi pe termen
scurt, se realizează un şir continuu de plăţ i din cont iar refacerea capitalurilor avansate sau consumate se face
prin încasările în cont ca urmare a vânzării bunurilor. Prin faptul că, zilnic, între încasările şi plăţ ile efectuate
nu există egalitate, trezoreria este aceea care iniţ iază modalităţ ile de echilibru. De aceea, apreciem că
echilibrarea bugetului trezoreriei este o activitate complexă, influenţată de toate activităţile care se desfăşoară
într-o întreprindere.
Trezoreria sintetizează rezultatele modului de realizare a activităţ ilor şi cerinţele înfăptuirii
echilibrului financiar. Întreprinderea care încheie exerciţ iul perioadei cu un profit nu înseamnă că are şi o
trezorerie pozitivă, adică disponibilităţ i în conturile bancare şi în casă. Aceasta, tocmai ca urmare a
decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi a cheltuielilor şi scadenţa lor ca încasări ş i
plăţ i. Decalajul dintre încasări şi plăţi poate să fie esenţ ial în asigurarea capacităţ ii de plată şi a echilibrului
financiar al întreprinderii.
În situaţ ia în care plăţile făcute nu se recuperează din încasările obţ inute, ca urmare a decalajelor
existente, întreprinderea intră într-o stare de dezechilibru. Treptat ea nu mai poate face faţă plăţilor curente,
datoriile restante se acumulează, iar lipsa de lichidităţi va conduce, în final, la faliment.
Eliminarea acestor stări de dezechilibre se face prin gestiunea trezoreriei care restabileşte echilibrul
de folosinţă a capitalului sub forma corespondenţei dintre suma capitalurilor avansate în circuit, pe de o parte
şi suma capitalurilor recuperate din circuit, pe de altă parte. O asemenea formă a echilibrului financiar se
exteriorizează prin gradul de solvabilitate al întreprinderii.
Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a plăti la scadenţă datoriile faţă de creditorii săi,
evidenţ iată tocmai la punctul de intersecţie dintre curba încasărilor şi cea a plăţ ilor. Trezoreria, prin metode
adecvate, are sarcina de a asigura echilibrul dintre intrările şi ieşirile de resurse financiare care să consolideze
gradul ridicat de solvabilitate.
Faţă de cele prezentate, putem defini trezoreria ca fiind totalitatea activităţ ilor financiare specifice
managementului fluxurilor de intrare şi ieşire de monedă, de administrare a lichidităţilor şi a creditelor pe
termen scurt. Noţiunea de trezorerie priveşte, aşadar, elementele constitutive din activele şi pasivele de
trezorerie.
Trezoreria este organizată în compartimente distincte la întreprinderile mari sau în cadrul
compartimentului financiar la cele mijlocii. Organizarea interioară a activităţ ii trezoreriei trebuie să ţină
seama de obiectivele sale, şi anume:
creşterea operativităţ ii încasării creanţelor fără a afecta politica faţă de clienţi;
repartizarea echilibrată a scadenţelor obligaţ ilor de plată cu respectarea termenilor
contractuali;
60
procurarea de credite pe termen scurt la un cost cât mai mic;
fructificarea excedentului de trezorerie prin plasamente care să asigure rentabilitatea,
siguranţa şi lichiditatea optimă;
eliminarea costurilor de finanţare şi a celor de oportunitate printr-o trezorerie cu sold
zero;
evitarea reducerii termenelor de plată a obligaţiilor şi a creşterii numărului de zile
pentru încasarea creanţelor;
scurtarea ciclului de conversie a numerarului.
Aceste obiective sunt subordonate obiectivului esenţ ial al funcţ iei financiare a întreprinderii, care este
maximizarea valorii întreprinderii, şi se realizează în practică prin activităţ ile financiare ale acesteia.
3.2 Lichidităţile întreprinderii şi ciclul numerarului
La nivelul întreprinderii existenţa de lichidităţ i constituie o necesitate permanentă. Acest fapt impune
o atenţie sporită în sfera managementului financiar, cu precădere în urmărirea gradului de lichiditate a
întreprinderii.
Prin lichiditate se înţelege capacitatea unor active de a fi transformate la un moment dat (sau într-o
perioadă considerată) în disponibilit ăţi băneşti. Înseamnă că, lichiditatea exprimă capacitatea efectivă de
plată a întreprinderii, adică, posibilitatea de a face faţă obligaţiilor de plată scadente la o anumită dată. Însuş i
termenul ,,lichiditate’’ sugerează posibilitatea de a lichida, de a plăti imediat datoriile exigibile. Asemenea
posibilitate poate exista când disponibilităţ ile băneşti ale întreprinderii se află într-un raport de 1:1 sau
supraunitar faţă de obligaţ iile sale scadente.
În general, lichiditatea se poate exprima , în cifre relative, prin coeficientul de lichiditate, sau, în cifre
absolute ca diferenţă dintre cei doi termeni. Exprimarea relativă a coeficientului lichidităţ ii (K L ) prezintă
avantajul că permite şi efectuarea unor comparaţii în timp şi spaţ iu.
Coeficientul de lichiditate se calculează ca raport între capitalurile efective sau cele potenţiale (C ep ) ,
pe de o parte, şi obligaţiile de plată scadente în perioada considerată (OBS ) , pe de altă parte, după relaţ ia:
C ep
KL =
OBS
Lichiditatea întreprinderii depinde de rapiditatea şi uşurinţa cu care activele sale pot fi transformate în
monedă (scripturală sau numerar), motiv pentru care în teoria şi practica financiară s-au instituit grade de
lichiditate în categoria activelor, criteriu după care sunt ordonate şi în bilanţul contabil. În acest context se
poate vorbi de o lichiditate în sens larg – determinată pe baza celor doi termeni - într-o anumită perioadă
dată, şi de o lichiditate în sens restrâns sau imediată – în funcţ ie de situaţ ia celor doi termeni – la un moment
dat.
Lichiditatea la nivelul întreprinderii se urmăreşte sub două aspecte: a creşterii lichidităţ ii şi a
protejării lichidităţii.
Creşterea lichidităţ ii se referă la fluxurile de intrare şi ieşire de numerar, la raportul dintre ele (în
sensul că intrările trebuie să fie mai mari decât ieşirile). Prin intermediul acestor fluxuri, întreprinderea
achiziţ ionează materiale necesare fabricaţiei, vinde, plăteşte şi încasează creditele cuvenite, procese care
trebuie să se desfăşoare în timp.
Protejarea lichidităţ ii se referă la abilitatea managerului financiar de a adapta rapid cerinţele de
numerar la situaţ ii imprevizibile şi a avea surse disponibile pentru creşterea numerarului.
61
Creşterea lichidităţ ii este influenţată de fazele (etapele) ciclului numerarului. În acest sens, creşterea
valorii stocurilor ori ale creditului comercial vor conduce la scăderea lichidităţ ii. Dimpotrivă, o scădere a
valorii elementelor de mai sus va determina creşterea lichidităţii.
Un mijloc de exprimare şi evaluare a fluxului numerarului întreprinderii îl constituie analiza
modelului ,,ciclul conversiei numerarului’’14, redat în figura. 3.1
NUMERAR
N
APROVIZIONARE PRODUCTIE DESFACERE
Perioada de conversie a stocurilor
NUMERAR
N1
Figura 3.1. Ciclul de conversie al numerarului
După cum se poate observa din figura de mai sus, ciclul de conversie a numerarului (Ccn ) foloseşte ca
şi termeni: perioada conversiei stocurilor; perioada conversiei clienţ ilor; şi perioada de amânare a plăţilor.
Perioada conversiei stocurilor (PCS ) se defineşte ca fiind intervalul de timp necesar transformării
materiilor prime şi materialelor în produse şi, apoi, vânzarea lor. Se calculează ca raport ce are la numărător
produsul dintre valoarea stocurilor şi perioada de referinţă (an, trimestru) iar la numitor valoarea bunurilor
vândute exprimate în costuri. De pildă, dacă presupunem că în cursul anului vânzările totale vor fi de 20
milioane lei, iar stocurile medii de 5 milioane lei, perioada de conversie a stocurilor este de 90 zile
 5 × 360 
  . În acest caz, în medie, se consumă 90 de zile de la cumpărarea materiilor prime şi până la
 20 
vânzarea produselor finite. Orice creştere a acestei perioade conduce la prelungirea ciclului de conversie a
numerarului.
Perioada de conversie a clienţ ilor sau de încasare a sumelor scadente (Pcc ) este definită ca fiind
intervalul de timp necesar transformării sumelor de încasat în numerar (încasările efective din vânzări). Se
determină raportând sumele de încasat (soldul contului ,,Clienţ i’’) ponderate cu numărul de zile din perioada
de referinţă la vânzările totale. Dacă presupunem că, pentru aceeaşi perioadă (an) sumele reprezentând
14
Hoanţă N, Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996, p. 130
62
Clienţ i neîncasaţi sunt de 2,2 mil lei aferente vânzărilor anuale de 20 mil lei, perioada de conversie a
 2,2 × 360 
clienţ ilor este de 39,6 zile   . Înseamnă că, într-o perioadă medie de 40 de zile se încasează sumele
 20 
de la clienţ i. Scăderea perioadei de încasare a clienţ ilor, conduce la micşorarea ciclului conversiei
numerarului.
Perioada de amânare a plăţ ilor (Pap ) este reprezentată de intervalul mediu de timp dintre cumpărările
de materiale consumabile sau alte achiziţ ii şi plata în numerar a acestora. Se calculează ca raport între
valoarea obligaţiilor de plată ponderată cu numărul de zile din perioada de referinţă şi totalul cumpărărilor.
Considerând valoarea obligaţ iilor de plată ca fiind 1,8 mil lei iar cumpărăturile anuale totale de 15 mil lei,
 1,8 × 360 
perioada de amânare a plăţ ilor este de 43,2 zile   . Aşadar, într-o perioadă medie de 43 zile se
 15 
lichidează obligaţ iile de plată.
Faţă de cele de mai sus, se constată că ciclul de conversie a numerarului este un indicator care
combină cele trei perioade caracteristice ciclului de exploatare. Astfel, ciclul de conversie a numerarului se
exprimă prin intervalul de timp în care întreprinderea are imobilizate capitalurile sale în active circulante, ş i
este dat de relaţ ia:
C cn = Pcs + Pcc − Pap

Înlocuind termenii relaţ iei cu datele calculate mai sus obţinem:
Ccn = 90+40-43 = 87 zile

Ştiind că perioada de conversie a stocurilor împreună cu perioada medie de încasare a clienţ ilor
formează ciclul operaţional (C op ) , care priveşte exploatarea, atunci ciclul de conversie a numerarului se poate
exprima prin relaţ ia:
C cn = C op − Pap
Reducerea ciclului de conversie a numerarului, adică a perioadei de la N la N1, se poate face prin:
scurtarea perioadei de conversie a stocurilor, ceea ce presupune fabricarea şi vânzarea
mai rapidă a produselor finite;
reducerea perioadei de încasare a clienţ ilor prin urgentarea încasărilor;
prelungirea perioadei de amânare a plăţ ilor către terţe persoane prin încetinirea
achitării acestora de către întreprindere.
Prin reducerea ciclului de conversie a numerarului se influenţează pozitiv asupra necesarului de fond
de rulment şi în consecinţă se reduc resursele de finanţare curentă. Dacă ciclul de conversie a numerarului se
prelungeşte, întreprinderea prezintă un risc mai mare în sfera lichidităţilor. În acest context, managerul
financiar trebuie să-şi îndrepte atenţia spre:
restrângerea creditului comercial şi reexaminarea facilităţ ilor acordate clienţ ilor fără a
afecta piaţa vânzărilor;
reducerea capitalului investit pe termen scurt, cu precădere în stocuri;
creşterea datoriilor pe termen scurt şi lung, sau emisiunea de acţiuni;
raţionalizarea cheltuielilor şi controlul eficienţei lor;
repartizarea profitului net către resurse proprii de finanţare curentă;
reducerea costului capitalurilor atrase.
Analiza permanentă a gradului de lichiditate şi a influenţelor posibile permite supravegherea
constantă a echilibrului financiar şi intervenţ ia motivată în gestiunea trezoreriei pentru desfăşurarea normală
a activităţ ilor.
63
3.3 Bugetul activităţii de trezorerie
3.3.1 Previzionarea încasărilor şi plăţilor
În asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt previziunea trezoreriei are un rol important
întrucât reflectă sinteza tuturor fluxurilor de încasări şi plăţ i pe o perioadă determinată.
Prin procesul de previziune a trezoreriei se stabileşte nivelul lichidităţilor (disponibilităţ ilor) sau
necesarul de trezorerie, adică creditele pe termen scurt care asigură, în ultimă instanţă, echilibrul trezoreriei.
Acest echilibru trebuie asigurat cu costuri cât mai mici, ceea ce implică alegerea judicioasă a mijloacelor de
finanţare. Surplusul de lichidităţ i implică folosirea lui în diverse plasamente spre a aduce profit.
Trezoreria întreprinderii exprimând derularea continuă a fluxurilor băneşti de intrare şi de ieşire,
precum şi corelarea lor, impune urmărirea factorilor determinanţ i ai acestor fluxuri. Prin cunoaşterea modului
de acţiune al fiecărui factor în parte asupra derulării fluxurilor băneşti se pot lua măsuri care să asigure
echilibrele necesare.
Primul pas în acţiunea de previziune a fluxurilor de trezorerie îl reprezintă determinarea mărimii
încasărilor, care se referă la:
fluxurile intrărilor de disponibilităţ i cerute de exploatare;
fluxurile de intrare provenite din împrumuturi;
fluxurile de intrare generate de creşterea capitalului propriu al întreprinderii;
alte fluxuri de intrare.
Fluxurile intrărilor de disponibilităţ i cerute de exploatare sunt considerate fluxuri ordinare care au
caracter continuu, fiind dependente de veniturile din exploatare. Aceasta înseamnă că încasările provin din
vânzarea produselor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor care formează obiectul de activitate a
întreprinderii.
Fiecare fel de flux bănesc de intrare este determinat, mai întâi, de o decizie, şi apoi, de operaţiuni
privind înfăptuirea acelei decizii. Asemenea decizii şi operaţiunile ţ in, pe de o parte, de domeniul fluxurilor
reale care produc consecinţe fireşti în sfera fluxurilor băneşti, iar pe de altă parte, de domeniul direct al
fluxurilor băneşti.
Încasările din exercitarea obiectului legat de activitate, adică cel al exploatării, sunt o consecinţă a
unor fluxuri anterioare legate de vânzarea bunurilor şi respectiv, de intrarea disponibilităţ ilor în cont. Între
momentul derulării actului de vânzare şi cel al încasării bunurilor curge un anumit interval de timp care este
determinat de:
timpul destinat întocmirii actelor de transfer a proprietăţii şi formulării pretenţ iilor
băneşti asupra clientului;
timpul în care clientul face recepţia bunurilor, acceptă şi dispune plata;
timpul necesar decontării propriu-zise, a efectuării operaţiunilor bancare;
perioada de timp în care furnizorul consimte acordarea creditului comercial, adică
durata de amânare a plăţii din partea clientului.
Acest interval de timp care influenţează fluxul încasărilor ordinare se stabileşte fie pe anumite
informaţ ii statistice care au la bază experienţa managerului financiar, fie pe baza condiţ iilor contractuale
acceptate de cele două părţi
Practic, previziunea încasărilor din activitatea de exploatare are la bază previziunea vânzărilor,
program care se finanţează în funcţ ie de planul de producţie. Previziunea vânzărilor constituie operaţia
fundamentală pentru procesul de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli, deci implicit a bugetului de
trezorerie. De la nivelul vânzărilor pornesc previziunile pentru aprovizionare, pentru numărul de salariaţ i,
necesari, pentru investiţ ii, pentru producţie etc.
64
Odată stabilită suma vânzărilor anuale şi repartizarea ei lunară, pe baza cunoaşterii intervalelor de
timp până la încasarea bunurilor vândute, se fundamentează previziunea încasărilor, tabel 3.1
Previziunea încasărilor
Tabel 3.1
milioane lei
Perioada
Specificaţ ie Ian. Feb. Mar. April Mai Iunie Sold final
. (creanţe)
1 Previziunea 400 500 600 700 800 900
vânzărilor
2 Fluxul intrărilor
3 Încasări
aferente 385 110
vânzărilor din
lunile
noiembrie-
decembrie
4 Încasări
aferente
vânzărilor
previzionate
4.1 30% în prima 120 150 180 210 240 270
lună
4.2 50% în luna 200 250 300 350 400 450 iulie
doua
4.3 20% în luna 80 100 120 140 160 iulie
treia 180
august
5 Total încasări 505 460 510 610 710 810 790
3605
a) Suma vânzărilor pe 6 luni = 3900 mil lei
b) Încasări aferente lunilor precedente 495 mil lei
c) Încasări aferente lunilor în curs 3110 mil lei
3605 mil lei
d) Soldul vânzărilor la sfârşitul lunii iunie - 790 mil lei
3110 mil lei
După cum rezultă din datele şi condiţ iile de încasare a vânzărilor (eşalonate în trei tranşe) în lunile
ianuarie şi februarie se încasează şi parte din valoarea vânzărilor aferente lunilor anului precedent, adică
noiembrie şi decembrie. Presupunând că avem în fiecare din lunile respective vânzări, în medie , de 550 mil.
lei rezultă:
- încasări cuvenite în luna ianuarie:
50 20
550 + 550 = 275 + 110 = 385 mii lei
100 100
- încasări cuvenite în luna februarie:
20
550 = 110 mii lei
100
65
Soldul final al creanţelor aferente perioadei de referinţă va fi:
50 20 20
900 + 800 + 900 = 450 + 160 + 180 = 790 mii lei
100 100 100
În funcţie de calculele de mai sus, încasările provenite pentru semestrul I sunt egale cu: 495+3900-
790=3605 mii lei
Această sumă se obţ ine şi din însumarea încasărilor lunare previzionate.
Fluxurile de intrare provenite din împrumuturi, considerate ca fiind ocazionate, se referă la creditele
bancare pe termen lung, mediu şi scurt, precum şi la creditul obligatar (emisiunea de obligaţ iuni). Momentul
obţinerii creditelor bancare se poate previziona cu precizie în vederea consemnării sumelor în cauză la lunile
care evidenţ iază previziunea încasărilor. Totodată cu o oarecare aproximaţ ie se poate determina şi perioada
obţinerii încasărilor din emisiunea de obligaţiuni.
Fluxurile de intrare generate de creşterea capitalului propriu al întreprinderii privesc emisiunea de
acţiuni, pentru care se determină, în activitatea de previzionare a încasărilor, perioada şi nivelul încasărilor
obţinute din emisiunea de acţ iuni. Acestea sunt fluxuri de intrare valabile numai pentru anumite momente
(ocazionale).
Alte fluxuri de intrare, tot ocazionale, cuprinse la încasările previzionate, se referă la sume din:
valorificarea unor elemente de activ, vânzarea activelor fixe amortizate integral şi scoase din funcţ iune;
subvenţiile acordate în condiţ iile legii.
Însumând încasările previzionate rezultate din fluxurile de intrare cu caracter continuu cu cele
ocazionate sau întâmplătoare, se obţine totalul încasărilor previzionate pe anul de referinţă şi lunile aferente.
Pasul al doilea în previzionarea fluxurilor de trezorerie îl constituie stabilirea nivelului plăţ ilor.
Previziunea plăţilor, în principiu, se face la fel cu cea a încasărilor, având ca bază de calcul
previziunea cheltuielilor şi eşalonarea previzibilă a plăţ ilor pentru aceste cheltuieli. Natura diferită a
cheltuielilor imprimă anumite particularităţi atât în privinţa previziunii nivelului anual cât şi al eşalonării
scadenţelor de plată.
Previzionarea plăţ ilor ia în considerare fluxurile băneşti de ieşire, de natura celor ordinare cerute de
exploatare şi a celor ocazionale, care se referă la:
fluxurile ieşirilor de disponibilităţ i pentru plata furnizorilor de orice fel;
fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor;
fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţ iilor de plată faţă de bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale şi protecţie socială;
fluxuri de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi plata
dobânzilor aferente lor;
alte fluxuri de ieşire.
Fluxurile ieşirilor de disponibilităţ i pentru plata furnizorilor de orice fel sunt cerute de exploatare ş i
privesc aprovizionările cu materiale consumabile, care se planifică în corelaţ ie cu stocurile necesare
producţiei sau în funcţie de programul comercializ ării bunurilor.
Plăţ ile către furnizorii de orice fel au la bază recepţionarea valorilor materiale sau a serviciilor
prestate de terţi şi, ca urmare, momentul plăţ ii este stabilit în funcţ ie de data recepţiei şi de perioada necesară
întocmirii documentelor de plată cerute de operaţiunile bancare, la care se adaugă, dacă este cazul, durata
creditului de furnizor obţinut. Practic, scadenţarea la plată a acestor aprovizionări se face în mod similar cu
previziunea eşalonării încasărilor.
Fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor, considerate plăţi care au un
caracter continuu, se previzionează în funcţie de politica întreprinderii faţă de salariaţi, în contextul
obiectivelor financiare urmărite. Plata salariilor făcându-se la termene fixe, previziunea plăţ ilor nu prezintă
dificultăţi.
66
Fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţ iilor de plată faţă de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor
sociale sunt permanente şi privesc impozitele şi taxele precum şi contribuţ iile la asigurările sociale (CAS,
ajutorul de şomaj, contribuţ ia la casa de asigurări de sănătate, s.a.). Asemenea plăţ i având termene fixe de
plată, de regulă lunar , mărimea plăţ ilor se determină în funcţ ie de veniturile sau profilul întreprinderii,
nivelul salariilor sau alte unităţ i de raportare.
Fluxurile de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi plata dobânzilor aferente
lor, se previzionează ocazional ţ inând seama de scadenţarul de rambursare a creditelor şi termenele de plată a
dobânzilor consemnate în contractele de credite.
Alte fluxuri de ieşire, se referă la cele ocazionale şi privesc plata dividentelor, unele plăţ i în afara
exploatării s.a. Previziunea acestor plăţ i se face în funcţ ie de veniturile care le-a ocazionat.
Pentru fundamentarea analitică a mărimii fiecărui fel de flux în parte se pot utiliza diferite modele
statistico-matematice, cu un grad mare de complexitate, care permit elaborarea unei mulţ imi de variante, ca
apoi, în funcţ ie de împrejurări, să se decidă asupra celei mai potrivite.
3.3.2. Excedentul şi deficitul de trezorerie
După încheierea operaţiunilor de previziune a încasărilor şi a plăţ ilor din fiecare lună a anului, se
trece la compararea celor două categorii de fluxuri, după ce, în prealabil, la încasările primei luni se adaugă
soldul favorabil din conturile de disponibilităţ i. Comparând cele două părţi –încasările cu plăţ ile aferente
fiecărei perioade – poate rezulta fie un excedent, fie un deficit, de trezorerie, solduri finale asupra cărora
trebuie să se aplice tehnici de gestiune adecvate.
În cazul în care rezultă excedent de trezorerie, se procedează la tratarea acestuia pe mai multe etape.
Mai întâi se cercetează provenienţa excedentului. Acesta poate proveni fie dintr-un fond de rulment
permanent supradimensionat prin contractarea de datorii financiare fără o folosire imediată, fie dintr-o nevoie
de fond de rulment mai mică, determinată de o scadenţă a plăţ ilor mult mai mare decât cea a încasărilor –
cum este cazul întreprinderilor specializate în comerţul cu amănuntul.
În prima situaţie se pune problema comparaţ iei între costul datoriilor financiare şi randamentul
plasamentelor pe termen scurt , deşi, în principiu, cele două tipuri de operaţiuni nu sunt comparabile. Practica
a demonstrat că nu se fac atrageri de capital pe termen lung pentru a fi plasate , ulterior, pe termen scurt.
În cea de a doua situaţie, mai des întâlnită, se urmăreşte un plasament de trezorerie cât mai rentabil,
cu risc mai puţ in probabil şi cu grad de lichiditate mare .Trezoreria netă, (TN) care exprimă excedentul se
mai calculează şi ca diferenţă între fondul de rulment permanent (FRPm), mai mare, şi necesarul de fond de
rulment (NFR), mai mic, după relaţia:
TN = FRPm – NFR.
Pentru optimizarea plasamentelor făcute din excedentul de trezorerie, managerul financiar trebuie să
ia în considerare toate condiţiile pe care le asigură piaţa financiară. În acest sens, excedentul de trezorerie se
poate fructifica prin:
plasamente monetare nenegociabile, concretizate în depozite la termen, operaţiuni de
răscumpărare, bonuri de casă etc. În asemenea situaţii, contractele de plasament nu pot
fi vândute prin scontare, andosare sau să facă obiectul negocierilor la bursă;
plasamente monetare negociabile, concretizate în certificate de depozit, bilete de
trezorerie, bonuri de tezaur, titluri care pot face obiectul negocierilor pe piaţa
financiară;
plasamente financiare concretizate în acţiuni, obligaţiuni, rente , etc.
Excedentul de trezorerie plasat pe un termen mai lung devine mai rentabil dar mai puţ in lichid.
Practica financiară a demonstrat că achiziţ ionarea unor titluri emise de societăţi comerciale cu o poziţie foarte
bună pe piaţa bursieră constituie varianta cu cele mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie .
67
În cazul în care din comparaţia încasărilor cu plăţ ile perioadei rezultă un deficit de trezorerie,
tratamentul acestuia presupune o activitate în două etape. Astfel, în prima etapă se acţ ionează în direcţ ia
diminuării deficitului prin măsuri adecvate cum ar fi : solicitarea încasării în avans a unor bunuri vândute;
reducerea volumului şi duratei creditului comercial acordat clienţ ilor fără a modifica politica vânzărilor;
iniţ ierea de demersuri pe lângă furnizori în vederea obţinerii unor credite comerciale pentru intervale de timp
mai lungi; vânzarea unor active care depăşesc necesităţile reale; renunţarea pentru moment la efectuarea unor
cheltuieli sau plăţi care nu au legătură directă cu activitatea de exploatare.
În etapa a doua, tratamentul deficitului se îndreaptă spre acţiuni ce iau în calcul costul şi avantajele
obţinute. Astfel de acţ iuni sunt îndreptate spre: scontarea portofoliului de efecte comerciale deţinute în
perioada respectivă; valorificarea pe piaţa secundară a unor titluri de valori imobiliare; contractarea de
credite bancare pe termen scurt, cunoscute sub denumirea de credite de trezorerie. Decizia în echilibrarea
trezoreriei se ia în urma unor calcule laborioase efectuate în spectrul fiecărei variante.
3.3.3. Graficul zilnic al trezoreriei
Bugetul activităţ ii de trezorerie elaborandu-se anual şi pe trimestre, nu corespunde unor exigenţe

impuse de gestionarea operativă, de zi cu zi, a încasărilor şi plăţilor. De aceea indicatorii trimestriali ai
bugetului trebuie mai întâi să fie defalcaţ i pe luni iar, apoi pe fiecare zi din cadrul lunii. Unei asemenea
cerinţe îi răspunde „graficul zilnic al trezoreriei’’.
Graficul zilnic al trezoreriei se construieşte pe aceeaşi structură ca a bugetului anual defalcat pe
trimestre, cu singura deosebire că perioada de previziune nu mai este trimestrul ci luna, respectiv, ziua
operaţională în bancă. Dacă bugetul anual caută să echilibreze pe trimestre încasările şi plăţ ile, la costul cel
mai mic al resurselor suplimentare necesare, graficul zilnic al trezoreriei efectuează acelaşi lucru, mai întâi pe
fiecare lună din trimestru apoi pe zile. Acest instrument asigură un control zilnic al încasărilor şi plăţ ilor,
tocmai prin modul de elaborare a graficului la sfârşitul fiecărei luni, pentru zilele lunii următoare.
Elaborarea graficului zilnic al trezoreriei poate fi considerată o modalitate de a investiga fluxurile
reale în derulare şi a interveni operativ în modul de concepţie şi desfăşurare a activităţ ilor. Prin intermediul
acestui instrument se cercetează evoluţ ia zilnică a fluxurilor reale privind: lansarea în fabricaţ ie; predarea
produselor finite la magazie; vânzarea produselor şi serviciilor; lansarea comenzilor către furnizori etc.
Asemenea fluxuri reale sunt generatoare de fluxuri băneşti zilnice, concretizate în plăţ i şi încasări. Graficul
zilnic al trezoreriei, evaluând fluxurile în cauză, permite sesizarea momentelor dificile, posibile să apară în
anumite zile din lună, în legătură cu păstrarea echilibrului dintre încasări şi plăţ i.
Analizând zilnic atât încasările cât şi plăţ ile, se pune în evidenţă marea varietate a lor privind
mărimea şi frecvenţa cu care se derulează. Unele încasări sau plăţ i au dimensiuni relativ constante şi termene
fixe, iar altele au caracter variabil şi termene aleatorii determinate de evenimentele anterioare. De asemenea,
anumite fluxuri de intrare şi ieşire au o frecvenţă mare, în timp ce altele au loc la intervale mai mari de timp.
În construirea graficului zilnic al trezoreriei se ţ ine seama şi de modalităţ ile de încasare şi de plată
care pot fi pe credit – cu precizarea termenului de decontare - sau imediată.
Încasările şi plăţile sub forma creditului comercial, având prin contracte termene fixe şi valori
stabilite, se programează cu exactitate atât mărimea cât şi scadenţa lor. Probleme mai dificile se ivesc în
cazul încasărilor şi plăţ ilor care se vor face imediat după vânzarea sau recepţionarea bunurilor.
Încasările cu plată imediată din partea clienţ ilor se programează pe zile, în funcţ ie de prevederile
contractelor încheiate cu clienţ ii. În acest sens se întocmeşte o situaţie a contractelor de livrare cu încasarea
imediată şi aşezarea acestora pe zilele lunii la care se referă graficul trezoreriei. Între vânzare şi încasarea
bunurilor se interpune un interval de timp variabil alcătuit din durata transportului până la beneficiar, durata
recepţiei şi întocmirii documentelor de plată, timpul necesar depunerii la bancă a instrumentelor de plată,
precum şi timpul necesar operaţiunilor bancare până la apariţ ia sumei în cont. Dacă ultimele operaţiuni se pot
68
determina cu o anumită exactitate, durata transportului se poate calcula pe baza livrărilor precedente, ca o
perioadă medie.
Luând în calcul momentul programat al vânzărilor, căruia îi adăugăm intervalele arătate mai sus, se
poate aprecia, cu destulă precizie, ziua încasării. Încasările prevăzute pentru ultimele zile ale lunii de plan
sunt determinate de livrările din luna anterioară. În felul acesta luăm în considerare defazarea factorilor
determinaţ i anterior, întrucât vânzările previzionate pentru ultimele zile ale lunii se vor transforma în încasări
în luna următoare, ceea ce înseamnă că vor apărea în alt grafic al trezoreriei.
În ceea ce priveşte plăţ ile imediate către furnizori, care se vor face numai după primirea şi recepţ ia
bunurilor, se vor înscrie în grafic folosind aceleaşi raţionamente ca şi în cazul încasărilor.
Consemnarea în timp, pe fiecare zi din lună, a încasărilor şi plăţ ilor precum şi a trezoreriei minime, va
oferi posibilitatea determinării cu precizie a zilelor în care întreprinderea va înregistra un excedent sau
deficit de trezorerie. În funcţ ie de aceste două stări ale trezoreriei se vor iniţ ia măsuri în direcţ ia fructificării
excedentului cât mai sigur şi eficient sau a soluţionării deficitului prin atragerea de capital cu costuri cât mai
mici.
1. Întreprinderea ELECTROSIGMA a elaborat previziunea vânzărilor pentru următoarele 12 luni

după cum urmează:
Luna milioane lei

Ianuarie 300
Februarie 280
Martie 290
Aprilie 300
Mai 320
Iunie 340
Iulie 330
August 280
Septembrie 290
Octombrie 300
Noiembrie 300
Decembrie 350
Potrivit contractelor încheiate cu clienţ ii, vânzările vor fi plătite astfel:
15% în luna vânzării;
70% în a doua lună;
15% în a treia lună.
Achiziţ iile de materiale sunt cele de mai jos (în milioane lei):
Ianuarie 160 Iulie 220
Februarie 200 August 170
Martie 210 Septembrie 180
Aprilie 165 Octombrie 170
Mai 200 Noiembrie 175
Iunie 195 Decembrie 197
Toate plăţ ile faţă de furnizori se efectuează în luna următoare celei în care este prevăzută aprovizionarea.
69
Salariile şi alte drepturi de personal se ridică lunar la 60 milioane lei; chiriile 10 milioane lei; alte
cheltuieli 5 milioane lei. În luna august se vor plăti la investiţ ii 130 milioane lei, 60 milioane în septembrie,
130 milioane în octombrie.
Disponibilităţ ile existente la începutul anului sunt de 20 milioane lei.
Să se elaboreze bugetul anual de trezorerie şi să se interpreteze rezultatele obţinute.
Rezolvare
Calculele necesare elaborării bugetului anual de trezorerie se vor efectua în tabelul 3.1.
70
Tabel 3.1.
milioane lei
IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEPT OCT NOV DEC
Explicaţii
1. Vânzări previzionate 300 280 290 300 320 340 330 280 290 300 300 350
2. Fluxuri de intrare
- prima lună 15% 45 42 43,5 45 48 51 49,5 42 43,5 45 45 52,5
- a doua lună 70% 210 196 203 210 224 238 231 196 203 210 210
- a treia lună 15% 45 42 43,5 45 48 51 49,5 42 43,5 45
3. TOTAL ÎNCASĂRI 45 252 284,5 290 301,5 320 335, 324 289 290 298,5 307,5
5
4. Achiziţ ionări 160 200 210 165 200 195 220 170 180 170 175 197
5. Fluxuri de ieşire
- plăţ i către furnizori 160 200 210 165 200 195 220 170 180 170 175
- salarii şi alte drepturi 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60
- chirii 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10
- alte cheltuieli 5 5 5 5 5 5 5 5 5 5 5 5
- investiţ ii 130 60 130
6. TOTAL PLĂŢI 75 235 275 285 240 275 270 425 305 385 245 250
7. Încasări nete -30 17 9,5 5 61,5 45 65,5 -101 -16 -95 53,5 57,5
(rd.3 – rd.6)
8. Încasări la începutul 20 -10 7 16,5 21,5 83 128 193,5 92,5 76,5 -18,5 35
lunii
9. Încasări la sfârşitul -10 7 16,5 21,5 83 128 193, 92,5 76,5 -18,5 35 92,5
lunii (rd.7 + rd.8) 5
71
Concluzie: Rezultă din bugetul întocmit că în lunile ianuarie şi octombrie întreprinderea va avea
deficite reale de trezorerie, care vor trebui acoperite pe seama creditului pe termen scurt. În celelalte luni ale
anului, întreprinderea va avea excedente reale (plasabile) care vor putea (chiar trebuie) să fie plasate în
activităţ i rentabile, dar rapid lichidabile, cum sunt titlurile de valoare negociabile la bursă.
1. O societate comercială efectuează previziunile sale asupra vânzărilor următoare pe primele 7 luni
ale anului N.
Luna Vânzări prevăzute (mil. lei)
Ianuarie 300
Februarie 400
Martie 500
Aprilie 600
Mai 700
Iunie 600
Iulie 800
Vânzările sunt încasate:
70% în luna următoare vânzării;
10% după două luni de la vânzare.
Previziunile aprovizionărilor sunt date în tabelul de mai jos. Acestea sunt plătite luna următoare celei
în care s-a produs fluxul real.
Luna Aprovizionări prevăzute (mil. lei)
Ianuarie 150
Februarie 150
Martie 220
Aprilie 500
Mai 300
Iunie 250
Iulie 125
Salariile şi remuneraţiile asimilate plătite în fiecare lună se ridică la 100.000 mii lei, chiria la 20.000
mii lei. Alte cheltuieli (publicitate etc.) se ridică la 10.000 mii lei în fiecare lună.
În martie trebuie plătită suma de 600.000 mii lei pentru achiziţ ionarea unui echipament.
Soldul iniţ ial de trezorerie (încasarea iniţ ială) este de 200.000 mii lei.
Se cere să se întocmească bugetul de trezorerie (pe primele 6 luni).
2. O societate comercială previzionează vânzările pe 6 luni după cum urmează:

ianuarie 45 mil. lei aprilie 80 mil. lei
februarie 50 mil. lei mai 70 mil. lei
martie 60 mil. lei iunie 60 mil. lei
Încasările se realizează astfel:
55% în luna următoare;
15% după două luni.
72
Încasările la începutul lunii ianuarie sunt de 15 milioane lei.Aprovizionările sunt prevăzute astfel:
ianuarie 25 mil. lei aprilie 45 mil. lei
februarie 20 mil. lei mai 50 mil. lei
martie 30 mil. lei iunie 60 mil. lei
Obligaţ iile de plată privind aprovizionările devin scadente în luna următoare celei în care s-a produs
fluxul real.
Salariile şi alte drepturi asimilate lor sunt de 12 milioane lei lunar; alte cheltuieli sunt de 5 milioane
lei lunar.
Se cere să se întocmească bugetul de trezorerie.
3. O firmă preconizează să realizeze în primele patru luni din anul 2000 următoarele volume de
vânzări:
- ianuarie 165 mil. lei;
- februarie 150 mil. lei;
- martie 180 mil. lei;
- aprilie 210 mil. lei.
Schema încasării livrărilor pe credit este următoarea:
- 15% în numerar la data livrării;
- 60% în 30 de zile de la data livrării;
- 25% în 60 de zile de la data livrării.
Vânzările din noiembrie şi decembrie 1999 au fost de 150 mil. lei şi, respectiv, 225 mil. lei. Firma
cumpără materiale cu 30 de zile în avans, adică materialele pentru consumul lunii ianuarie au fost
cumpărate la începutul lunii precedente, decembrie, şi au fost plătite la finele lunii respective (sfârşitul lunii
decembrie, în cazul nostru). Costul materialelor este de 60% din preţul vânzărilor.
Salariile pentru lunile ianuarie, februarie şi martie sunt planificate să fie de 15 mil. lei pe lună.
Salariile sunt plătite de două ori pe lună, în 1 şi 16 ale fiecărei luni. Salariile plătite în 31 decembrie au fost
de 7,2 mil. lei. Celelalte cheltuieli lunare însumează 15 mil. lei pe lună şi sunt plătite în numerar. Impozitul
pe profit datorat trimestrial este plătit în prima lună a trimestrului următor. Impozitul datorat pe trimestrul IV
1999 a fost de 26.550.000 lei.
Firma planifică să cumpere un nou autovehicul în ianuarie, în valoare de 45 mil. lei. Vechiul
autovehicul se poate vinde cu 5,7 mil. lei. În 28 februarie 2000 este datorată şi trebuie plătită furnizorilor o
sumă de 32.250.000 lei. Firma poate fie să retragă un depozit, fie să împrumute pentru a plăti suma
menţ ionată. De asemenea, în martie este scadentă o rată trimestrială în sumă de 27 mil. lei la un credit
bancar.
Soldul de deschidere al contului de numerar la 1 ianuarie 2000 este de 15 mil. lei. Politica firmei este
de a menţ ine un sold minim al trezoreriei de 15 mil. lei. Dacă proiecţ iile privind fluxurile de numerar indică
un deficit într-o anumită lună, firma acoperă acest deficit prin retragerea unui depozit (sau mai multe) pe
termen scurt sau împrumută la începutul lunii respective banii necesari de la bancă. Rata dobânzii pentru
astfel de credite este de 15% pe an. Dobânda este plătită la finele fiecărei luni. Rambursarea acestor credite
are loc în luna următoare dacă există disponibilităţ ile necesare. Surplusul soldului contului de numerar (peste
15 mil. lei) este folosit la constituirea de depozite pe termen scurt remunerate cu o rată a dobânzii de 1% pe
lună.
Determinaţ i încasările şi plăţ ile lunare şi elaboraţi un buget al trezoreriei pentru următoarele trei luni.
5. Încasările şi plăţile unei firme pentru trimestrul II al anului 2000 sunt cele de mai jos:
73
mil. lei
Luna Plăţi
Încasări
Aprilie 30.000 36.000
Mai 36.060 30.000
Iunie 30.000 31.500
Soldul de deschidere al contului de numerar este de 30 milioane lei, care este şi minimul sumei din
contul de numerar pe care firma trebuie să-l menţ ină tot timpul. Rata dobânzii creditelor bancare pe termen
scurt este de 12% pe an, iar dobânda este plătită lunar. Aceste credite sunt rambursate lunar în măsura în care
este disponibil un exces de numerar.
Elaboraţi un buget lunar al trezoreriei pentru fiecare din cele trei luni.
5. Întocmiţ i bugetul de trezorerie pentru firma NECONIS pentru primul trimestru din anul 2000,
bazându-vă pe următoarele informaţ ii:
mii lei
Vânzări totale Vânzări pe credit
Decembrie 1999 825.000.000 770.000.000
Ianuarie 2000 730.000.000 690.000.000
Februarie 2000 840.000.000 780.000.000
Martie 2000 920.000.000 855.000.000
Firma a stabilit că, în medie, 25% din vânzările pe credit sunt încasate în luna în care sunt făcute
vânzările, iar restul de 75% sunt încasate în luna următoare celei în care au avut loc vânzările. Firma
foloseşte aceste cifre pentru planificare.
Firma estimează cumpărările sale la 60% din vânzările lunii următoare, iar plăţ ile pentru aceste
cumpărări sunt făcute cu o întârziere de o lună.
De asemenea, firma mai face următoarele plăţ i:
mii lei
Ianuarie Februarie Martie
Salarii 250.000.000 290.000.000 290.000.000
Chirii 27.000.000 27.000.000 27.000.000
Alte cheltuieli 10.000.000 12.000.000 14.000.000
În 25 ianuarie 2000 este datorată o plată de impozit pe profit de 105.000 milioane lei, iar dividendele
în sumă de 40.000 milioane lei vor fi declarate în ianuarie şi plătite în martie. De asemenea, firma a
comandat un echipament în valoare de 75.000 milioane lei a cărui livrare este programată la începutul lunii
ianuarie, iar plata va fi datorată în februarie.
Se precizează că soldul contului de numerar la începutul lunii ianuarie să fie de 100.000 milioane lei
şi firma doreşte să menţină acest sold la finele fiecărei luni.
74
CAPITOLUL 4
PROFITUL SI STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERIII
4.1. Previziunea profitului
Previziunea profitului constituie o secţ iune importantă a previziunii financiare şi, în acelaşi timp, un
prilej de analiză a activităţ ilor desfăşurate în întreprindere pentru mobilizarea factorilor de creştere a
eficienţei economice. Dimensionarea mărimii profitului de realizat este cerută atât de întreprindere cât şi de
către stat, ca autoritate publică.
Întreprinderea îşi dimensionează profitul pe fiecare acţiune în parte cât şi pe întreaga activitate, pentru
a calcula nivelul rentabilităţ ii. Pe baza rentabilit ăţilor calculate se motivează activităţ ile desfăşurate şi se
formulează obiective în sfera repartizării profitului, cu precădere în politica dividendelor. Statul, în calitate de
autoritate publică, este interesat de cunoaşterea mărimii profitului întreprinderilor pentru a evalua impozitul
pe profit, care reprezintă unul din veniturile principale ale bugetului de stat.
În activitatea de previziune a profitului se folosesc mai multe modalităţ i cum ar fi:
a) pragul de rentabilitate;
b) analiza marginală;
c) metoda indirectă.
4.1.1. Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate exprimă relaţ ia dintre nivelul cheltuielilor şi volumul vânzărilor. În acest sens,
cheltuielile totale de exploatare se grupează în: cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile.
Cheltuielile fixe, sau convenţional constante, sunt formate din amortismente, chirii, prime de
asigurare, cheltuieli generale ş.a. Nivelul lor este independent de mărimea producţiei. De regulă, această
independenţă operează pe anumite intervale de variaţ ie ale producţiei deoarece atunci când producţia atinge
un anumit nivel şi mărimea cheltuielilor fixe se modifică într-un sens sau altul.
Cheltuielile variabile, considerate operaţionale, sunt cheltuielile determinate în mod direct de fazele
procesului de exploatare, ceea ce înseamnă că evoluţ ia lor depinde de variaţ ia volumului producţiei. Se
includ în această categorie consumurile de materiale, salariile, sumele asimilate lor etc.
Determinarea pragului de rentabilitate are la bază supoziţ ia constanţei cheltuielilor variabile pe
unitatea de produs şi este reprezentat de acel punct critic în care vânzările acoperă cheltuielile aferente lor.
Un anumit volum al vânzărilor trebuie să fie anticipat şi realizat pentru a acoperi cheltuielile variabile şi cele
fixe, în caz contrar întreprinderea va avea pierderi.
Cunoaşterea punctului critic prezintă importanţă în procesul de previziune a profitului, întrucât relaţ ia
cheltuieli – producţie - profit poate fi influenţată prin investiţ iile efectuate în active imobilizate şi modificarea
raportului dintre activele imobilizate şi cele circulante. Firesc, schimbarea acestui raport conduce la
modificarea proporţiei dintre cheltuielile fixe şi cele variabile.
În practică, pragul de rentabilitate care indică volumul vânzărilor la nivelul căruia întreprinderea
obţine profit se calculează sub forma:
▪ pragului de rentabilitate zero;
▪ pragului de rentabilitate sperat.
75
▪ Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, este dat de acel volum al producţiei, respectiv al
vânzărilor, la nivelul căruia se recuperează în totalitate cheltuielile efectuate, fără a se obţ ine încă profit.
Cunoaşterea acestui punct critic prezintă importanţă pentru întreprindere întrucât nerealizarea producţiei şi a
vânzărilor stabilite va conduce la pierderi . Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate zero constituie limita sub
care nu se poate cădea decât cu riscul falimentului.
Pragul de rentabilitate zero se calculează pornind de la relaţ ia:
CF
Q M Pr = CF + Q M CV , de unde: Q M =
Pr − CV
în care:
QM = volumul fizic al producţiei (vânzărilor);
Pr = preţul de vânzare pe unitate de produs;
CF = cheltuielile fixe totale;
CV = cheltuieli variabile pe unitatea de produs.
Din relaţ ia de mai sus deducem doi factori liniari de determinare al pragului de rentabilitate şi anume:
mărimea cheltuielilor fixe şi diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de
produs, respectiv, marja asupra cheltuielilor variabile. În situaţia în care cresc cheltuielile fixe ori se reduce
diferenţa dintre preţul de vânzare şi cheltuielile variabile unitare, atunci pragul de rentabilitate va fi mai mare
şi invers.
Dacă întreprinderea are în fabricaţie mai multe produse15, cazuri preponderente, atunci se ia în
calculul pragului de rentabilitate cifra de afaceri (CA) şi nu volumul fizic al produselor. În asemenea situaţ ii
ne interesează acea sumă a încasărilor, la nivelul căreia întreprinderea îşi va acoperi cheltuielile totale, fără a
obţine profit.
Pentru calculul cifrei de afaceri care exprimă pragul de rentabilitate zero (CAM ) sau punctul critic, se
pleacă de la relaţ ia:
CAM = CF + CV Q
Ştiind că, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile deţin o proporţie relativ constantă în
cheltuielile totale, deci implicit şi în cifra de afaceri (vânzări), relaţia de mai sus se poate scrie astfel:
C Q
CAM = CF + V CAM
CA
în care:
C Q
raportul V reprezintă o constantă. Ecuaţia de mai sus se poate scrie:
CA
C Q
CAM − V CAM = CF
CA
 C Q
CAM 1 − V  = CF
 CA 
de unde:
CF
CAM =
C Q
1− V
CA
15
Giurgiu A, Finanţele firmei, Presa Universitară Clujeană, 2000 p. 220
76
Potrivit relaţ iei, cifra de afaceri aferentă punctului critic sau pragului de rentabilitate zero este egală
cu raportul care are la numărător cheltuieli fixe cuprinse în cifra de afaceri, iar la numitor, diferenţa dintre
unitate şi ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.
▪ Pragul de rentabilitate sperat se calculează în funcţ ie de nivelul ratei rentabilităţ ii economice, care
satisface cel mai bine interesele întreprinderii. În acest context, profitul vizat sau propus a se obţine constituie
o mărime calculată în funcţie de capitalul avansat în circuitul activităţ ilor şi rata randamentului activelor
(rentabilităţ ii economice). Informaţiile cu privire la capitalul avansat în circuitul întreprinderii se obţ in din
bilanţ şi anexele sale iar rata randamentului activelor se apreciază în funcţie de obiectivele propuse.
Pragul de rentabilitate sperat (Qs ) în situaţ ia în care se fabrică un sigur produs (producţie simplă) se
calculează după relaţ ia:
CF + S p
Qs =
Pr − C v
în care:
S p = suma profitului anual aferentă ratei randamentului vizat;
Profitul sperat a se obţine se calculează în funcţie de rata randamentului activelor (Ra ) şi totalul
activelor (∑ A) participante în procesul de activitate, pornind de la formula:
Sp
Ra = , unde ∑ A = Ai + Ac
∑A
iar, S p = Ra ∑ A
în care:
Ai = activele imobilizate;
Ac = activele circulante.
În situaţ ia unei activităţ i complexe (cu mai multe produse) pragul de rentabilitate vizat (CAs ) se
calculează în funcţ ie de cifra de afaceri, după relaţ ia:
CF + S p
CAS =
CQ
1− v
CA
Înseamnă că, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate sperat este dată de raportul care are la
numărător suma dintre cheltuielile fixe şi mărimea profitului anual previzionat, iar la numitor diferenţa dintre
unitate şi ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.
Pragul de rentabilitate poate să fie exprimat şi grafic, marcând pe abscisă evoluţ ia valorilor rezultate
din vânzări iar pe ordonată valorile antrenate de variaţ ia volumului vânzărilor; figura. 4.1
77
Valori
PROFIT
S
CHELTUIELI
VARIABILE
CV
CHELTUIELI
FIXE CF
Pragul de Pragul de
rentabilitate zero rentabilitate sperat
QM QS Productie fizica
Figura 4.1. Graficul pragului de rentabilitate
Cheltuielile fixe sunt marcate prin linia paralelă la abscisă şi rămân neschimbate pe tot intervalul de
variaţ ie a vânzărilor, chiar dacă nu se fabrică nici un produs. Odată cu lansarea în fabricaţ ie a produselor se
efectuează şi cheltuielile variabile, care cresc pe măsura creşterii producţiei. Astfel, de la nivelul cheltuielilor
fixe din punctul de origine, începe marcarea cheltuielilor variabile. Totodată, din punctul de origine a celor
două coordonate se naşte curba încasărilor care creşte pe măsura opririi vânzărilor. Punctul în care curba
încasărilor intersectează curba cheltuielilor totale reprezintă volumul vânzărilor, la nivelul căruia se acoperă
cheltuielile totale fără să se realizeze şi profit, ceea ce exprimă pragul de rentabilitate zero sau punctul critic.
În continuare, pe măsura creşterii încasărilor se realizează profit.
Pragul de rentabilitate ca instrument de previziune a profitului se foloseşte în situaţ ii când:
◊ se iau decizii privind fabricarea unui nou produs;
◊ se întreprind studii asupra efectelor creşterii economice prin expansiunea întreprinderii, care
presupun schimbări în structura cheltuielilor fixe şi a celor variabile odată cu creşterea volumului vânzărilor;
◊ se analizează proiectele de modernizare ştiind că acestea conduc la scăderea cheltuielilor variabile,
de regulă cele cu salariile, şi creşterea cheltuielilor fixe.
Folosirea pragului de rentabilitate în previziunea profitului presupune şi anumite limite legate de:
folosirea unui preţ de vânzare fix; cheltuielile variabile constante pentru orice nivel al producţiei ş i
vânzărilor; necesitatea schimbărilor în structura şi mărimea cheltuielilor fixe totale etc.
4.1.2 Analiza marginală
Analiza marginală constituie o modalitate de apreciere a efectului variaţ iei costurilor şi a preţurilor
asupra profitului.
Din prezentarea pragului de rentabilitate am constatat că acesta indică volumul vânzărilor la nivelul
cărora se poate obţine profitul dorit. Însă, acest profit nu reprezintă, în acelaşi timp, şi profitul optim care s-ar
obţine în condiţ iile date de exploatare, deoarece nivelul lui este ales în funcţ ie de rata rentabilităţ ii
concurenţei şi a capitalului avansat.
78
Previziunea unui profit optim se poate înfăptui în urma efectuării unei analize marginale. Analiza
marginală se bazează pe evoluţ ia diferită a componentelor cheltuielilor de exploatare şi pe relaţ ia acestora cu
producţia obţinută şi vândută. Practic, analiza marginală se desfăşoară, pe de o parte, asupra tendinţei
costului marginal, iar pe de altă parte, asupra evoluţiei preţurilor.
Costul marginal este dat de modificarea cheltuielilor de exploatare determinată de variaţ ia cu o
unitate a producţiei, ceea ce exprimă costul adiţ ional care permite obţ inerea unei unităţ i suplimentare de
produs. În acest context, costul marginal presupune doar cheltuieli suplimentare care privesc numai sporul de
producţie, adică creşterea cheltuielilor totale antrenate de realizarea ultimei unităţ i de producţie.
Costul marginal (CM ) se determină prin calculul diferenţ ial al modificării cheltuielilor în funcţ ie de
variaţ ia producţiei, după relaţia:
CH T1 − CH T0
CM =
Q1 − Q0
în care:
CH T0 = cheltuielile totale aferente producţiei iniţ iale;
CH T1 = cheltuielile totale aferente producţiei sporite;
Q0 = producţia fizică iniţ ială;
Q1 = producţia fizică la nivelul sporit.
În principiu, determinarea costului marginal ţ ine seama de clasificarea cheltuielilor în fixe şi variabile
care se face în funcţ ie de variaţ ia sau nonvariaţ ia acestor cheltuieli pe durata unui ciclu de exploatare, la
mărimi diferite ale vânzărilor. Cu cât vânzările vor fi mai mari, cu atât cheltuielile fixe pe unitatea de produs
vor fi mai mici. Cheltuielile variabile, în schimb, considerate constante pe unitatea de produs, vor fi ca
mărime totală, proporţional mai mari pentru creşterile superioare ale producţiei.
Dar, cheltuielile fixe programate pentru obţinerea unui volum iniţ ial de produse sunt incluse deja în
cheltuielile de exploatare şi recuperabile prin vânzarea acestor produse. Ca atare, produsele suplimentare
obţinute peste cele iniţ iale nu mai ocazionează şi alte cheltuieli fixe. În plus, practica a demonstrat că chiar şi
unele componente ale cheltuielilor variabile (de exemplu: salariile sau normele de consum tehnologice cu
perisabilităţ ile respective) nu oscilează strict proporţional cu variaţ ia produselor fabricate suplimentar într-un
anumit interval. În acest sens, pe baza analizei marginale se identifică un cost variabil minim în contextul
costului total minim. După atingerea punctului minim, aferent unor nivele diferite ale producţiei, toate
costurile unitare încep să crească, moment în care trebuie sistată creşterea producţiei deoarece profitul începe
să scadă treptat, până la intrarea în zona pierderilor.
Înseamnă că, teoria costului marginal are la bază variabilitatea raportului dintre cheltuielile de
exploatare şi producţie, cu precădere dintre cheltuielile variabile totale şi producţie.
În analiza marginală trebuie să se aibă în vedere şi criteriile profitului maxim care depinde nu numai
de costuri ci şi de preţ. Acesta din urmă depinde de raportul dintre cerere şi ofertă.
Pe măsura creşterii ofertei preţul tinde să scadă şi, în consecinţă, profitul va scădea gradual ca urmare
a reducerii diferenţei dintre preţ şi cost, ajungând să înregistreze valori negative. Profitul va fi maxim atunci
când costul marginal al unei anumite variaţ ii a producţiei va ajunge egal cu preţul de vânzare unitar. În
intervalul de variaţ ie în care preţul de vânzare va fi mai mare decât costul marginal, întreprinzătorul va avea
interesul să crească producţia până când acestea vor ajunge la egalitate. Profitul va deveni descrescător după
trecerea punctului de maxim, respectiv pe intervalul de variaţ ie în care costul marginal este superior preţului
de vânzare unitar. Profitul scade, întrucât cheltuielile ocazionate de ultimele unităţ i de producţie sunt
superioare preţului de vânzare.
79
În cazul în care preţul unitar de vânzare scade, pe măsură ce volumul vânzărilor creşte, profitul
maxim se obţ ine la acel nivel al vânzărilor pentru care costul marginal este egal cu preţul de vânzare
marginal.
4.1.3 Metoda indirectă
Metoda indirectă, numită şi metoda raportării, se foloseşte în previziunea profitului la întreprinderile

cu o structură a producţiei relativ constantă sau cu o înnoire lentă a sortimentelor de fabricaţ ie. În acelaş i
timp presupune păstrarea unei stabilităţ i în relaţ iile cu clienţ ii. În acest fel, este posibilă o extrapolare a
stărilor din anul precedent asupra activităţ ilor din anul viitor.
Metoda indirectă se caracterizează prin stabilirea profitului plecând de la nivelul ratei marjei brute din
vânzările anului precedent, calculate prin raportarea profitului brut la cifra de afaceri (vânzări), şi luarea în
consideraţie a tuturor factorilor de influenţă asupra masei profitului în anul viitor. Rata marjei brute se
determină pe fiecare produs în parte şi pe total întreprindere. Factorii de influenţă asupra profitului
previzionat se referă la volumul producţiei vândute exprimat prin cifra de afaceri; structura sortimentelor de
produse; costurile de fabricaţ ie şi preţurile de producţie.
Aplicarea metodei raportării comportă următoarele operaţiuni:
● calculul profitului şi a ratei marjei brute în anul de bază;
● stabilirea profitului aferent modificării vânzărilor (cifra de afaceri) din anul următor, în funcţ ie
de rata marjei brute a anului precedent;
● calculul variaţ iei profitului ca urmare a modificării structurii sortimentului de fabricaţ ie în anul
comparabil, în funcţ ie de cerere şi ofertă;
● determinarea influenţei modificării costurilor unitare de fabricaţ ie asupra profitului aferent
producţiei previzionate, ca urmare a îmbunătăţirii tehnologiilor;
● stabilirea influenţei modificării preţurilor de producţie asupra profitului aferent producţiei
programate;
● calculul altor influenţe asupra profitului;
● determinarea variaţiilor totale ale profitului ca sumă algebrică a variaţiilor calculate;
● calculul profitului previzionat obţinut prin adăugarea la profitul anului de bază, a variaţ iilor
totale ale profitului.
Metoda indirectă prezintă avantajul că oferă informaţ ii cu privire la căile prin care se poate acţiona în
direcţ ia creşterii în viitor a profitului.
4.2. Rezultatele exerciţiului financiar
Veniturile şi cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de activitate şi anume: activitatea
de exploatare, considerată activitate de bază; activitatea financiară; şi activitatea extraordinară. Rezultatele
obţinute din aceste activităţ i se concretizează în profit sau pierdere.
La nivelul întreprinderii, dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea exerciţ iului
atunci, contul de profit şi pierdere ca situaţ ie financiară reflectă modul cum s-a ajuns la acest rezultat final ş i
mulţ imea fluxurilor de venituri şi cheltuieli care au condus la rezultatele finale.
Un venit, sau o cheltuială, vor fi recunoscute dacă au fost realizate în perioada respectivă de raportare
şi au generat creşteri, respectiv descreşteri ale profitului, fiind estimate rezonabil.
În contul de profit şi pierdere sunt grupate fluxurile de venituri şi cheltuieli pe cele trei domenii de
activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea determinării:
● rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere;
80
● rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere;
● rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere.
Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul economic) se obţine rezultatul
curent. În continuare, dacă influenţăm rezultatul curent cu rezultatul extraordinar, se determină rezultatul brut
al exerciţ iului, adică profitul brut sau pierderea brută.
Rezultatul brut al exerciţ iului se poate calcula şi ca diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile
efectuate pentru realizarea acestora.
În vederea determinării impozitului pe profit se calculează profitul impozabil, care constituie baza
de calcul al impozitului. În acest sens, profitul impozabil se calculează prin scăderea din profitul brut a
veniturilor neimpozabile şi adăugarea cheltuielilor nedeductibile fiscal.
În contextul legislaţ iei16 sunt considerate venituri neimpozabile:
a) dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă persoană juridică română;
b) diferenţele favorabile de valoare ale titlurilor de participare înregistrate ca urmare a încorporării
rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin compensarea unor creanţe la societatea la care
se deţin participaţ iile;
c) venituri rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli nedeductibile, precum ş i
din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, sau a veniturilor realizate din recuperarea
unor cheltuieli nedeductibile;
d) alte venituri neimpozabile.
Din sfera cheltuielilor nedeductibile amintim:
a) cheltuieli proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profitul datorat, inclusiv diferenţele din anii
precedenţ i;
b) amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalit ăţile de întârziere datorate statului, altele
decât cele prevăzute în contractele comerciale;
c) suma cheltuielilor cu indemnizaţ ia de deplasare acordată salariaţ ilor, pentru deplasare în ţară ş i
străinătate, care depăşeşte de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice;
d) sumele utilizate pentru constituirea provizioanelor peste limitele stabilite prin hotărâre de Guvern ;
e) suma cheltuielilor sociale care depăşesc limitele considerate deductibile, conform legii anuale a
bugetului de stat;
f) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă în
gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum şi TVA
aferentă lor;
g) cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, prin care să se
facă dovada efectuării operaţiunii;
h) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile;
i) cheltuielile reprezentând tichete de masă acordate de angajatori, dacă nu sunt acordate în limita
dispoziţ iilor legii anuale a bugetului de stat;
j) cheltuielile privind contribuţ iile plătite la fondurile speciale, peste limitele stabilite;
k) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator în numele angajatului, cu excepţ ia celor
pentru accidente de muncă, boli profesionale şi risc profesional;
l) cheltuielile de protocol care depăşesc limita de 2% aplicată asupra diferenţei dintre totalul
veniturilor şi al cheltuielilor, inclusiv accizele, mai puţ in cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de
protocol înregistrate în timpul anului;
m) alte cheltuieli.
16
*** Lege privind impozitul pe profit, nr. 414, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 456 din 27 iulie 2002
*** Hotărâre a Guvernului României nr 859 pentru aplicarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit,
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 640/ 29 aug 2002
81
La calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor
impozabile. În acest context, sunt deductibile sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor ş i
a provizioanelor, după cum urmează:
● rezerva, în limita a 5% din profitul contabil până la concurenţa sumei ce reprezintă a cincea parte
din capitalul social subscris şi vărsat (Legea 31/1990);
● provizioanele obligatorii constituite potrivit normelor BNR, în cazul băncilor şi cooperativelor de
credit autorizate, inclusiv fondurile de garantare;
● rezervele tehnice calculate de către societăţile de asigurare şi reasigurare.
De asemenea, sunt deductibile la calculul profitului impozabil:
a) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat, efectuate în limita de 5% aplicată asupra diferenţei
dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor, inclusiv accizele, mai puţin cheltuiala cu impozitul pe profit
şi cheltuielile cu sponzorizarea şi / sau mecenatul;
b) perisabilităţ ile, în limitele normelor legale;
c) alte cheltuieli.
În privinţa cheltuielilor cu dobânzile, acestea sunt integral deductibile în cazul în care gradul de
îndatorare a capitalului este mai mic decât unu. În schimb, atunci când gradul de îndatorare a capitalului este
peste unu, inclusiv, cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile până la nivelul sumei veniturilor din dobânzi
plus 10% din celelalte venituri ale contribuabilului. Cheltuielile cu dobânzile rămase nedeductibile se
reportează, în perioada următoare, în aceleaşi condiţ ii, până la deductibilitatea integrală a acestora.
În cazul în care cheltuielile din diferenţele de curs valutar ale contribuabilului depăşesc veniturile din
diferenţele de curs valutar, diferenţa va fi tratată ca o cheltuială cu dobânda.
Dobânzile şi pierderile din diferenţe de curs valutar privind împrumuturile obţ inute direct sau indirect
de la bănci internaţionale de dezvoltare şi cele care sunt garantate de stat, nu intră sub incidenţa precizărilor
de mai sus. De asemenea, dobânda deductibilă este limitată la nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR
pentru împrumuturile în lei obţ inute de la alte entităţi decât instituţiile de credit.
Gradul de îndatorare ( G ID ) se calculează ca raport între capitalul împrumutat (Ci ) şi capitalul propriu
(C p ) după relaţia:
Ci0 + Ci F
GID =
C P0 + C PF
unde:
0; F = începutul, respectiv sfârşitul perioadei
Prin capitalul împrumutat se înţelege totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen de rambursare
peste un an, respectiv credite bancare, împrumuturi de la instituţii financiare, împrumuturi de la acţionari,
asociaţ i sau alte persoane, credite furnizori. Capitalul propriu cuprinde capitalul social, rezervele, profitul
nedistribuit, profitul exerciţ iului şi alte elemente de capital propriu constituite legal.
Probleme privind deductibilitatea cheltuielilor se ridică şi în cazul amortismentului activelor
imobilizate. Astfel, contribuabilii care investesc în active imobilizate, şi/sau în brevete de investiţ ii
amortizabile şi care nu au optat pentru regimul de amortizare accelerată pot deduce cheltuieli suplimentare
din amortisment, reprezentând 20% din valoarea de intrare a acestora. Deducerea suplimentară din
amortisment se acordă la data punerii în funcţ iune a activului imobilizat.
În cazul leasingului operaţional utilizatorul deduce chiria, iar a leasingului financiar, utilizatorul
deduce dobânda.
Ţinând seama de precizările făcute mai sus se calculează profitul impozabil (PI), după relaţ ia:
PI = PB + CND − VNI − CDF
în care:
PB = profitul brut;
CND = cheltuielile nedeductibile fiscal;
82
VNI = venituri neimpozabile;
CDF = cheltuieli deductibile fiscal.
În cazul în care rezultatul exerciţ iului îl constituie pierderile, acestea se recuperează din profiturile
impozabile în următorii 5 ani consecutivi.
Aplicând asupra profitului impozabil cota de impozit pe profit de 25% (cu excepţ iile prevăzute de
lege) se obţ ine impozitul pe profit . Prin deducerea impozitului pe profit din profitul impozabil se obţine
profitul net, care urmează să fie repartizat pe destinaţ ii. Plata impozitului pe profit se face trimestrial.
De la calculul impozitului pe profit fac excepţie microîntreprinderile, care potrivit legislaţ iei17
calculează şi plătesc un impozit de 1,5% asupra veniturilor obţinute din orice sursă.
4.3. Repartizarea profitului şi politica de dividende
4.3.1. Unele precizări privind repartizarea profitului
În procesul de repartizare a profitului, obiectivul principal îl constituie armonizarea intereselor

întreprinderii cu cele ale fiecărui acţ ionar asociat, salariat şi ale întregii societăţi. În acest sens, prezintă
însemnătate stabilirea unui raport raţional, echilibrat, între partea din profit ce rămâne la dispoziţ ia
întreprinderii pentru autofinanţare, partea care se acordă acţionarilor şi salariaţ ilor sub formă de dividende şi,
respectiv, participare la profit, şi cea care se varsă bugetului de stat pentru satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii.
Repartizarea profitului net trebuie să răspundă unor cerinţe multiple, variabile în spaţ iu şi timp, care,
în acelaşi timp, să satisfacă dezideratul ,,profituri utilizate cât mai eficient’’.
Problematica repartizării profitului trebuie corelată cu unele componente structurale ale politicii
financiare ale întreprinderii cum ar fi: politica de autofinanţare, politica de rambursare a creditelor şi politica
de dividende. Prin politica de autofinanţare, întreprinzătorul are interesul să asigure resursele necesare unor
plasamente pe termen lung care să permită expansiunea şi perfecţ ionarea tehnologiilor. Expansiunea poate
presupune chiar înfiinţarea de filiale sau fuziunea.
Profitul constituie, totodată, şi o resursă care asigură rambursarea datoriilor, motiv pentru care o parte
din acesta este destinat creşterii surselor proprii de finanţare. În acelaşi timp, şi nu în ultimul rând, din profit
se va asigura şi acoperirea costului capitalului propriu evaluat prin intermediul dividendelor.
În prezent, profitul net odată stabilit la nivelul întreprinderii urmează să fie repartizat pe destinaţii
potrivit legislaţ iei18.
Selectiv, urmărind repartizarea profitului net la societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar
de stat, constatăm că destinaţ iile acestuia privesc:
● constituirea de rezerve legale în limita a 5% din profitul brut până la concurenţa sumei reprezentând
1/5 din capitalul social;
● sursele proprii de finanţare a investiţ iilor (pentru sumele rezultate din valorificarea activelor fixe în
cursul anului);
● constituirea fondului de participare a salariaţ ilor la profit în proporţie de până la 10% din profitul
net;
● cota managerului, în limita stabilită prin contract;
● alimentarea sumelor proprii de finanţare în cotă de până la 50% din profitul net;
17
Ordonanţa de Guvern 24/26.07.2001 privind impunerea microîntreprinderilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, 472/2001
18
▪ Hotărârea Adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale cu capital majoritar privat
▪ Ordonanţa Guvernului nr. 23/1996 privind repartizarea profitului la regiile autonome, aprobată prin Legea nr. 41/1997;
▪ Ordonanţa Guvernului nr 26/1995 cu modificările ulterioare privind repartizarea profitului la societăţile comerciale cu caracter
integral sau majoritar de stat
83
● alte destinaţii;
● sume reprezentând dividendele.
Dacă la societăţile comerciale partea rămasă din profitul net repartizată sub formă de dividende ce se
cuvine acţionarilor, la nivelul regiilor autonome diferenţa nerepartizată se varsă la bugetul statului sub formă
de vărsământ.
4.3.2. Politici de dividende ale întreprinderilor
La nivelul întreprinderilor, în sfera dividendelor se construiesc politici în jurul deciziei de a repartiza

şi plăti acţionarilor parte din profitul net, sau de a fi reţ inut în întreprindere pentru reinvestire.
În general, politica dividendelor este influenţată de o serie de factori, dintre care amintim:
● Situaţia financiară a întreprinderii. În cazul în care o întreprindere este îndatorată, fie la bănci, fie
prin emisiunea de obligaţiuni, înseamnă că se confruntă cu restricţii în repartizarea profitului în sensul că,
mai întâi, va trebui să-şi asigure resursele necesare stingerii obligaţ iilor curente. Situaţia de insolvabilitate nu
permite plata de dividende acţ ionarilor, pentru a nu diminua capitalul întreprinderii şi a proteja creditorii. În
acest sens, nu de puţine ori sunt încheiate contracte de afaceri în care se stipulează că dividende se pot plăti
numai când există lichidităţ i suficiente, adică întreprinderea are un anumit grad de lichiditate. Aceasta,
tocmai prin faptul că este posibil ca o întreprindere să fie profitabilă dar să nu aibă disponibilităţi băneşti
pentru plăţ i, din cauza deficienţelor în sfera lichidităţilor. Dacă întreprinderea are probabilitatea de amânare a
plăţ ilor, sau de accelerare a realizării fluxurilor de numerar, atunci va creşte flexibilitatea în sfera plăţ ii
dividendelor, bineînţeles, pe seama profitului.
În cazul în care întreprinderea caută o finanţare fără a recurge la îndatorare, înseamnă că trebuie să
apeleze la unele componente ale capitalului propriu cum ar fi profitul reţ inut sau emisiunea de noi acţiuni.
Dacă costurile cu emisiunea de acţ iuni noi sunt ridicate, atunci finanţarea prin intermediul profitului reţ inut
(prin renunţarea la dividende) devine cea mai ieftină.
Altă alternativă în luarea deciziei de finanţare este alegerea între datorii şi capitalul propriu zis.
Astfel, dacă costul îndatorării este mic, atunci întreprinderea poate stabili un indice corespunzător al
datoriilor şi, în acest fel, să menţină dividendele la un nivel constant.
● Preferinţele acţionarilor. Pornind de la interesele acţ ionarilor, întreprinderea, prin politica
promovată, trebuie să satisfacă cel puţ in două cerinţe: una legată de stabilitatea sumei dividendelor distribuite
iar a doua, de formularea unei politici credibile pentru investitori. Asigurarea unei stabilităţ i a sumei
dividendelor presupune că politica de dividende practicată în trecut influenţează dividendele sperate de
acţionari care, la rândul lor, exercită o influenţă asupra cursului acţ iunilor. Formularea unei politici credibile
presupune asigurarea unui profit real şi repartizarea lui ca dividende acţ ionarilor.
● Psihologia investitorilor. Presupune că investitorul poate să-şi procure singur lichidităţile necesare
în cazul unor dividende necorespunzătoare, prin vânzarea acţ iunilor. Însă cercetările arată că există o
rezistenţă la vânzare, chiar în cazul în care preţul acţiunilor scade. De asemenea, câştigurile prezente au o
valoare exagerată faţă de cele viitoare, iar o politică de dividende stabilă este percepută ca un semn de
siguranţă şi soliditate
● Fiscalitatea. Impozitarea diferită a profiturilor şi a dividendelor, precum şi a creşterilor de capital,
favorizează o politică de autofinanţare. Totodată, s-a observat că acţ ionarii cu o rată a impozitului mare se
orientează spre întreprinderile care promovează o politică de dividende scăzute, însă cu creşteri substanţiale
de capital. În schimb, acţ ionarii cu o rată mică de impunere preferă întreprinderile cu dividende mari.
Datorită influenţei factorilor multipli asupra mărimii dividendelor, politica de dividende, în timp, a
fost în centrul unei polemici19 şi a constituit obiectul unor opinii viu disputate. S-au conturat, în acest sens,
următoarele politici de dividende:
19
▪Graham B, Dodd D.L.., Cottle S, Tatham C, Security Analiyses Principles and Tehnique, New York, Mc CrawHilf nr. ed. 1972
p. 486
84
♣ Dividend constant. Presupune menţ inerea dividendelor la nivelul perioadei anterioare. Constituie
o politică promovată de către cei care cred în valoarea informativă a dividendelor. Astfel, acţ ionarilor le este
sugerată o imagine de siguranţă şi soliditate a întreprinderii. Totodată, apare şi efectul de formare a
,,clientelei’’ în sensul tendinţei întreprinderii de a atrage investitorii care preferă un anumit nivel al
dividendelor, în funcţ ie de rata impozitului suportată.
În cazul unei scăderi a profitului, rezervele devin surse de compensare a sumelor necesare
dividendelor promise. De asemenea, există anumite motive pentru nereducerea dividendelor. Primul ar fi
acela că multe persoane şi instituţii solicită plăţ i importante de dividende pentru investiţ iile lor. Modigliani ş i
Miller au dovedit că aceste persoane nu trebuie să fie preocupate de nivelul dividendelor întrucât ar putea
oricând să lichideze o parte din pachetul lor de acţiuni pentru obţinerea lichidităţ ilor necesare. Însă, piaţa
financiară presupune costuri de tranzacţ ionare şi plăţ i de brokeraj care îi îndeamnă la reţ inere. Un alt motiv
de renunţare la scăderea dividendelor este acela că asemenea operaţiune poate fi interpretată de acţionari ca
un semnal negativ în gestiunea întreprinderii, ceea ce poate avea efect nefavorabil asupra preţului acţ iunilor.
♣ Dividend care presupune constant raportul dividende/profit. Modelul de repartizare a profitului,
cunoscut sub denumirea de ,,Modelul de ajustare parţială’’, elaborat de către J. Lintner s-a construit plecând
de la convingerea că ,,cea mai mare parte a acţionarilor preferă un dividend rezonabil dar stabil’’ şi că piaţa
financiară stimulează stabilitatea sau creşterea graduală a dividendelor. În consecinţă, întreprinderea adoptă
un dividend calculat prin proporţia fixă a raportului dividend / profit, apreciat ca o rată normală, dar nu ş i
ideală, de repartizare a profitului. Întrucât profiturile vor fi, cu siguranţă, fluctuante promovarea acestei
politici va necesita resurse suplimentare, în unele situaţ ii, pentru acoperirea dividendelor.
♣ Dividend reziduu. Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii preferă ca întreprinderea să
reţină şi să reinvestească profitul decât să le plătească dividende, dacă rata rentabilităţ ii obţ inută pentru
profitul reinvestit depăşeşte rata rentabilităţ ii pe care investitorii ar obţ ine-o plasând dividendele în investiţ ii
cu un grad de risc comparabil. Teoria în sine susţ ine formularea politicii de dividende după adoptarea
deciziei de investiţ ie şi a celei de finanţare, motiv pentru care se mai numeşte şi politica de oportunitate. Cu
alte cuvinte, ideea acestei teorii este de a utiliza profitul, cu prioritate, pentru autofinanţare ori de câte ori
rentabilitatea scontată a acestora este mai mare decât costul capitalului întreprinderii. Dividendul reziduu
exprimă, în acelaşi timp, intensitatea legăturii dintre dividende şi valoarea întreprinderii.
♣ Dividend maxim posibil. Reprezintă o politică opusă celei reziduale, în care reţinerile din profit
apar ca un reziduu. Teoria se bazează pe distribuirea de dividende crescătoare an de an într-o rată constantă
mai mică decât rata de actualizare a dividendelor viitoare. Cu cât dividendele şi rata lor anuală de creştere
sunt mai mari, cu atât valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare.
Modelul cercetătorilor M. Gordon şi E. Shapiro, privind distribuirea de dividende ca factor de creştere
a valorii întreprinderii, prezintă două inconveniente. În primul rând, valoarea unei acţ iuni este definită doar
de o singură variabilă explicită – dividendul. Înseamnă că orice eroare de estimare a dividendului conduce la
o deformare accentuată a valorii acţ iunii. În al doilea rând, valoarea acţ iunii este dependentă de estimările
ratei anuale de creştere şi orice erori influenţează direct valoarea acţiunii şi implicit valoarea întreprinderii.
♣ Neutralitatea politicii de dividende. Teoria neutralităţii politicii de dividente formulată de Miller ş i
Modigliani disociază efectul politicii de dividende asupra cursului acţ iunilor, de efectul altor acţiuni
concomitente. Astfel, o întreprindere poate proceda la reducerea dividendelor cuvenite în schimbul realizării
▪ Miller M. N, Modiqliani F, Dividend Policy Growth and the valuation of shares, ,,Journal of Business’’ vol. 34, nr. 4 / oct.
1961
▪ Lintner J., Distribution of income of Corporation Among Dividends Retainet Eavings and Taxes in ,,American Economic
Review’’ vol 46 nr. 2 mai 1956, p. 80-100
▪ Jonson R. W., Financial Management, Biston, Allyn and Bacan, 1969, p. 427
▪ Albany M, Dumantier P., La politique de dividende des entreprises, PUF, Pans, 1992
85
autofinanţării unor proiecte de investiţ ii. În acest caz, politica de dividende nu este decât un subprodus al
politicii de investiţ ii.
În alte situaţii, o întreprindere poate avea în vedere creşterea dividendelor întrucât hotărâse majorarea
coeficientului de îndatorare. Ca urmare, politica de dividende devine un subprodus a politicii de îndatorare.
În consecinţă, nu se impune ca întreprinderile să acorde o importanţă majoră politicii de dividende, ci trebuie
lăsate să fluctueze în funcţ ie de nevoile interne de lichidităţ i (pentru investiţ ii).
Practica a demonstrat că, alegerea politicii de dividende poate fi determinată şi de fiscalitatea aplicată
asupra veniturilor din deţinerea de acţiuni (dividend şi/sau câştiguri de capital). Dacă rata de impozitare este
aceeaşi, atunci politica de dividend poate fi considerată neutră. În schimb, dacă cele două surse de venit se
impozitează diferit, atunci influenţa politicii de dividend asupra valorii devine evidentă.
În fundamentarea politicii de dividende se calculează o serie de indicatori cum ar fi:
Dividendele anualeplãtite
♠ Dividendulpe o actiune= ;
Numãrulactiuniloremise
Dividendulpe o actiune
♠ Randamentul pe o actiune = ;
Cursulactiunilor
Cursulactiunilor
♠ Coeficientul de capitalizare = ;
Profitulpe o actiune
Profitulbrut
♠ Profitulpe o actiune = ;
Numãrulactiuniloremise
Volumul.anual.al. dividendelor.plãtite
♠ Ratadistribuirii dividendelor =
Profitulnet anual
Total activ - Datorii din pasiv
♠ Activul net contabil pe o actiune = ;
Numãrul de actiuni
♠ Capitalul aferent autofinanţării pe o acţiune =
Rezultatulnet contabil + Amortismentul + Provizioanele

=
Numãrul de actiuni
Întreprinderile româneşti caracterizate prin lipsa lichidităţ ilor şi a surselor alternative de finanţare au
promovat o politică de dividende cu mărimi nesemnificative.
4.4. Structura financiară a întreprinderii

4.4.1. Unele precizări privind structura financiară
Structura financiară a întreprinderii este determinată de structura întregului pasiv al bilanţului.

Comparativ cu structura capitalului, care exprimă modul de alcătuire a capitalului permanent, structura
financiară cuprinde în plus capitalurile împrumutate pe termen scurt. Schematic, această structură se prezintă
astfel, figura 4.2.
86
REZERVE
FONDURI
PROVI-
ZIOANE
CAPITAL
STRUCTURA IMPRUMUTAT
CAPITAL PE TERMEN
SOCIAL CAPITAL SCURT
IMPRUMUTAT
PE TERMEN CAPITALULUI
MEDIU SI
LUNG
a) b)
Figura 4.2.:
a) Structura capitalului
b) Structura financiară a intreprinderii
Prin structura financiară a întreprinderii se mai poate înţelege şi raportul existent între finanţările sale
pe termen scurt şi finanţările pe termen lung şi mijlociu:
Structura financiară a intreprinderii =
Finantãri pe termen scurt

= =
Finantãri pe termen mediu si lung
Resurse de trezorerie
=
Capital permanent
Resursele de trezorerie sunt formate din creditele bancare pe termen scurt precum şi din creditele
comerciale, care împreună acoperă o parte din finanţarea activelor circulante.
În alte situaţii, într-o formă simplificată, structura financiară a întreprinderii se poate aprecia şi după
raportul dintre datoriile totale şi capitalul propriu.
Prin politica întreprinderii decizia de structură financiară trebuie să exprime optimul, adică starea cea
mai bună în anumite condiţ ii date. Schimbându-se condiţ iile date, starea cea mai bună devine alta. Structura
financiară optimă trebuie să stabilească un asemenea raport între finanţările prin îndatorare şi capitalurile
proprii încât costurile de finanţare să fie cele mai mici. Aceasta depinde de obiectivele de creştere economică
a întreprinderii, de nivelul rentabilităţ ii scontate şi de riscurile pe care consimte să şi le asume.
În problematica structurii financiare optime s-au formulat unele teorii, cum ar fi: teoria clasică a
structurii capitalului; teoria lui Modigliani şi Miller; teoria modernă.
Teoria clasică a structurii capitalului, se bazează pe calculul ratei de capitalizare a dividendelor în

funcţ ie de rata de îndatorare a întreprinderii. Indicele datoriei (ID) se calculează ca o proporţie a datoriei (D )
în totalul capitalului (C p + D ) , adică:
D
ID =
CP + D
Ilustrativ, evoluţia îndatorării asupra costului capitalului se poate reprezenta astfel, figura 4.3
87
Costul capitalului
%
Kcp
KCT
Kcd
A B C Indicele indatorarii
Figura 4.3. Influenţa îndatorării asupra costului capitalului
Potrivit graficului de mai sus, indicele îndatorării este măsurat pe axa orizontală iar costurile specifice
capitalului, în funcţ ie de acest indice, se observă pe axa verticală. Cu cât indicele datoriei creşte, costul
datoriei (K cd ) rămâne constant atâta timp cât creditorii nu percep nici un adaos semnificativ la creşterea
riscului de neplată a obligaţ iilor întreprinderii faţă de aceştia. Totuşi, în punctul C creditorii consideră că
datoria a atins o proporţie critică. În continuare, creşterea indicelui datoriei dincolo de C va conduce la
creşterea semnificativă a riscului recuperării împrumuturilor. Creditorii, în acest caz, vor solicita o
compensare pentru acoperirea riscului amintit şi ca atare, costul unei datorii suplimentare va creşte.
Costul capitalului propriu este indicat de linia K cp situată deasupra liniei costului datoriilor întrucât
capitalul propriu este mai scump decât datoriile. Asemenea situaţ ii se întâmplă deoarece acţionarii cer
compensaţ ii mai mari decât creditorii, pe motiv că ei suportă un risc mai mare.
În punctul M de pe axa verticală, întreprinderea nu are datorii şi atunci costul mediu ponderat al
capitalului ( K CT ) este 100% din costul propriu. După îndatorare, în punctul B întreprinderea foloseşte mai
multe datorii decât capital propriu. Costul mediu ponderat scade şi devine mai mic decât în punctul A.
Continuând îndatorarea, tendinţa costului mediu este de scădere până în punctul C. Începând din acest punct,
costurile celor două tipuri de finanţări încep să crească şi ca atare creşte şi costul mediu ponderat. Punctul C,
în acest caz, semnifică:
● nivelul cel mai bun al indicelui datoriei;
● costul mediu ponderat al capitalului ca fiind minim;
● structura financiară optimă a întreprinderii.
Practica a demonstrat că acest punct optim se determină greu prin tatonări multiple.
Teoria lui Modigliani şi Miller, se bazează, la fel ca teoria clasică, pe costurile capitalului propriu,
mai ridicate decât costurile datoriilor. Totuşi, cercetătorii Franco Modigliani şi Marton Miller afirmă că
folosind evidenţa statistică pe care îşi întemeiează teoria MM, costul mediu ponderat al capitalului este o
linie dreaptă care nici nu creşte, nici nu scade. Costul mediu ponderat pentru a rămâne constant, trebuie să
crească costul capitalului propriu, cu atât cu cât creşte proporţia datoriei (mai puţ in costisitoare). Cu cât scade
proporţia capitalului propriu (mai scump) cu atât costul mediu ponderat scade, dacă nu creşte costul
capitalului propriu. Modelul se poate reprezenta astfel, figura 4.4.
88
Costul capitalului
%
Kcp
M KCT
Kcd
Figura 4.4. Influenţa îndatorării asupra costului capitalului după teoria MM.
Dacă costul mediu ponderat rămâne constant când costul datoriei creşte, atunci costul capitalului
propriu trebuie să scadă când întreprinderea se împrumută prea mult. De asemenea, teoria MM consideră că
valoarea întreprinderii depinde de profitul din exploatare şi nu de profitul net, ceea ce înseamnă că indicele
datoriei nu are efect asupra valorii întreprinderii dacă nu afectează costul mediu ponderat al capitalului. În
calculele făcute, impozitele pe venit sunt apreciate ca nesemnificative, iar piaţa capitalurilor perfectă. Or,
fiscalitatea adesea este discriminatorie, iar piaţa capitalurilor mereu imprevizibilă.
Teoria modernă privind structura capitalului defineşte un spaţ iu optim acolo unde costul mediu
ponderat al capitalului este minim, figura 4.5.
Costul capitalului
%
Kcp
M
KCT
Kcd
Figura 4.5. Structua financiară optimă în spaţiul costului mediu ponderat minim
89
Din reprezentarea grafică de mai sus, reiese că atâta timp cât acţionarii nu cer o compensaţ ie
subunitară, costul acţ iunilor rămâne constant (linia plată) iar costul mediu ponderat al capitalului scade. Din
momentul în care acţ ionarii încep să se îngrijoreze pentru îndatorarea prea mare (când indicele datoriei trece
de punctul A), ei cer o compensaţ ie suplimentară iar costul mediu ponderat al capitalului se aplatizează. Când
creditorii încep să se îngrijoreze şi costul datoriei tinde să crească, costul mediu ponderat creşte şi el. Indicii
datoriei cuprinşi între punctele A şi C, unde costul mediu ponderat al capitalului este minim, definesc spaţiul
optim al structurii financiare a întreprinderii.
Implicaţiile teoriei moderne sunt compatibile cu practicile actuale ale întreprinderilor. Astfel,
întreprinderile cu indici ai datoriei aflate în spaţ iul optim (între A şi C) pot efectua emisiuni atât de acţ iuni
comune cât şi obligaţ iuni.
4.4.2. Pârghia financiară
Structura financiară a întreprinderii este influenţată, cu precădere, de politica de îndatorare. Politica

de îndatorare are în vedere modificarea mărimii capitalurilor împrumutate, în măsura în care capitalurile
proprii rămân neschimbate.
Implicaţiile financiare produse de îndatorare, la nivelul întreprinderii, se concretizează în efectele
creşterii sau scăderii ratei rentabilităţ ii economice asupra valorii întreprinderii. Scăderea rentabilităţ ii
investiţ iilor efectuate conduce la apariţ ia riscului în urma căruia acţ ionarii să nu mai poată obţine dividendul
sperat. Prin creşterea îndatorării, care presupune noi credite, întreprinderea este obligată să suporte sarcini
financiare suplimentare (dobânzi, rate scadente) a căror nivel este stabilit fără a avea vreo legătură cu profitul
real. În schimb, creşterea rentabilităţ ii investiţ ilor făcute pe seama îndatorării, care se exprimă prin diferenţa
mai mare dintre rata randamentului activelor şi costul împrumutului, are efecte pozitive atât asupra creşterii
valorii întreprinderii cât şi realizarea speranţelor acţionarilor cu privire la dividende.
Înseamnă că, urmărind legătura dintre rentabilitatea financiară, care exprimă rentabilitatea
capitalurilor proprii şi randamentul activelor se pune în evidenţă efectul îndatorării.
Prin efectul de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pe care-l obţine întreprinderea ca urmare a
folosirii creditului în calitate de capital. Efectul de îndatorare, sau cum se mai numeşte efectul de ,,levier’’,
mai poate fi definit ca fiind mecanismul prin care îndatorarea influenţează rentabilitatea financiară.
Pentru a pune în evidenţă efectul de pârghie financiară pornim de la relaţ ia:
R ∗ A−d ∗D
Rf = a
Cp
în care:
R f = rata rentabilităţ ii financiare;
Ra = rata randamentului activelor;
A = totalul activelor înscrise în bilanţ;
d = rata dobânzii aferentă împrumuturilor;
D = împrumuturi totale;
C p = capitalul propriu.
Procedând la înlocuirea activelor cu valoarea lor, exprimată prin totalul capitalurilor din pasivul
bilanţului, adică: A = C p + D , relaţ ia de mai sus devine:
Ra (C p + D ) − d ∗ D D
Rf = = Ra + (Ra − d )
Cp Cp
90
D
Raportul din această relaţ ie poartă denumirea de rată a levierului (rL ) sau coeficient de
Cp
îndatorare, astfel că:
R f = Ra + (Ra − d )rL
Relaţia de mai sus ne conduce la evidenţ ierea efectului de levier al îndatorării (EL ) , prin relaţ ia:
EL = (Ra − d )rL
Efectul de levier al îndatorării este pozitiv, adică ameliorează rentabilitatea capitalurilor proprii, dacă
(Ra − d ) > 0 şi este negativ, reducând rentabilitatea acestor capitaluri, dacă (Ra − d ) < 0 . Influenţa pozitivă
sau negativă este cu atât mai importantă cu cât îndatorarea este mai mare.
Ţinând seama de aceste influenţe, precizăm că:
● întreprinderile care lucrează numai cu capitaluri proprii îşi păstrează rentabilitatea la nivelul
performanţelor acestor capitaluri;
● întreprinderile care folosesc şi capitaluri împrumutate modifică rata rentabilit ăţii financiare, în plus
sau în minus, potrivit proporţiei îndatorării şi diferenţei dintre rata randamentului activelor şi rata dobânzii.
Efectul de pârghie financiară este şi mai pronunţat atunci când rentabilitatea financiară se determină
pe baza profitului net, obţinut după deducerea impozitului pe profit, folosind formula:
 D
R f =  Ra + (Ra − d )  (1 − T )
 C p 
unde:
T = cota de impozit pe profit.
În situaţ ia în care întreprinderea este îndatorată se obţ ine o economie de impozit, prin deducerea
dobânzii din profitul impozabil. Asemenea economie realizată prin fiscalitate, determină o creştere şi mai
mare a rentabilităţ ii financiare, deci şi a efectului de pârghie financiară.
Practica financiară a demonstrat că întreprinderile trebuie să ţină seama, permanent, de diferenţa
dintre rata randamentului activelor (rentabilitatea economică) şi costul datoriei între care este necesar să
existe o marjă de siguranţă pozitivă, adică rata randamentului activelor să fie mult mai mare decât dobânda.
Prin capitalurile investite de către acţionari trebuie să se asigure un anumit randament, iar
întreprinderea apreciază costul de oportunitate al acestora. Rentabilitatea capitalurilor proprii este destinată,
în bună parte, distribuirii de dividende, iar ceea ce rămâne se poate utiliza, în special, pentru creşterea valorii
întreprinderii. În măsura în care nu se împart dividende, capitalul propriu poate creşte la nivelul integral al
rentabilităţii. Rata rentabilit ăţii capitalurilor proprii trebuie să satisfacă atât nevoile creşterii interne, cât şi pe
cele ale acţ ionarilor.
În situaţ ia în care întreprinderea apelează la credite, îndatorarea adaugă riscului o dimensiune
specifică. Riscul financiar măreşte riscul afacerilor (economic) şi se transmite în sfera trezoreriei printr-o
vulnerabilitate mai mare, întrucât la sarcinile financiare care exprimă dobânda se adaugă şi ratele scadente
ale creditelor.
4.4.3. Ratele structurii financiare
În afara efectului de levier, întreprinderile folosesc diferite rate care au stabilite limite normale, în
funcţ ie de care se apreciază efectele pozitive sau negative ale îndatorării asupra gestiunii întreprinderii.
Dintre aceste rate amintim :
1. Capacitatea de îndatorare globală (CÎG)
91
Datorii totale
CÎG = ≤ 2/3 sau
Pasiv total
2. Rata datoriilor financiare (RDF):

Datorii totale
CÎG = ≤2
Capital propriu
Datorii financiare pe termen lung
RDF = ≤ 1/ 2
Capitaluri permanente
3. Coeficientul îndatorării la termen (CIT)

Datorii la termen
CIT = ≤ 1/ 2 sau
Capital permanent
Datorii la termen
CIT = ≤1
Capital propriu
4. Rata autonomiei financiare (RAF)
Datorii > 1 an
RAF = ; cu valori subunitare.
Capitaluri proprii
Complementar se mai calculează :

Gradul de autofinanţare brută (GAB):
Autofinantarea brută
GAB = , indică cât din valoarea investiţ iilor este acoperită din
Investitii
resurse interne (profit net plus amortismente).
Gradul de autofinanţare netă (GAN)
Autofinanţare netă
GAN = ,arată cât din valoarea investiţ iilor este acoperită din fonduri
Investitii
proprii
Rata de reţinere a resurselor proprii (RRR):

Autofinant are brutã
RRR = , exprimă înclinaţ ia întreprinderii spre economisire, respectiv spre
Valoare adaugatã
capitalizare în raport cu valoarea nou creată
Rata de preluare a cheltuielilor financiare (RPC)
Cheltuieli financiare
RPC =
Profitul brut din exploatare
Dacă cheltuielile financiare depăşesc excedentul de trezorerie din exploatare, îndatorarea devine
insuportabilă pentru rentabilitatea economică a întreprinderii
92
4.5. Diagnosticul financiar şi riscul de faliment
Problematica diagnosticului financiar se referă, în special, la evoluţ ia gestiunii şi a riscului

întreprinderii. Stabilirea diagnosticului financiar presupune nu numai acţiuni de descoperire a riscurilor, ci ş i
de măsurare a potenţialului întreprinderii, în aşa fel încât să se înţeleagă situaţ ia trecută şi prevederea
evoluţ iei viitoare, să se cântărească şi interpreteze rezultatele trecutului spre a se pregăti mai bine starea
economică şi financiară viitoare a întreprinderii.
Analizele întreprinse trebuie să aducă lumină în evoluţ ia cifrei de afaceri a structurii capitalului tehnic
şi al investiţ iilor, al relaţ iilor cu clienţ ii etc. Astfel, o importanţă majoră prezintă pentru analist crearea unei
imagini asupra sectorului economic din care face parte întreprinderea, a segmentului de piaţă pe care îl
ocupă, a evoluţ iei concurenţei, strategiei comerciale adoptate, reţelelor de distribuţ ie, existenţei unei structuri
de cercetare şi dezvoltare, formelor de publicitate, politicii de preţuri ş.a.
În general, stabilirea diagnosticului financiar presupune abordarea aspectelor legate de creştere,
rentabilitate, echilibru şi de risc.
Analiza creşterii, ca punct de plecare în stabilirea diagnosticului financiar, constă într-un studiu cu
privire la modul în care evoluează activităţ ile exprimate prin cifra de afaceri şi valoarea adăugată, corectate
cu rata inflaţ iei. În acest sens, se stabileşte, mai întâi, creşterea nominală sau brută iar ulterior, creşterea reală
sau netă (rezultată în urma influenţei cu rata inflaţ iei) a cifrei de afaceri şi a valorii adăugate.
Odată calculată creşterea cifrei de afaceri, în mărime absolută şi relativă, aceasta urmează să fie
descompusă prin influenţele determinate de modificarea preţului şi a cantităţilor produse. Firesc, este vorba
de o analiză factorială a creşterii cifrei de afaceri.
În privinţa valorii adăugate, menţ ionăm că nivelul ei este sensibilizat de factorul calitativ al activităţii
întreprinderii şi de efectele unor modificări structurale ale producţiei. Un ritm accelerat al creşterii cifrei de
afaceri poate determina un dezechilibru financiar, prin sporirea rapidă a stocurilor şi creanţelor de exploatare,
întrucât fondul de rulment nu poate satisface nevoile de finanţare. Totodată, creşterea lentă a cifrei de afaceri
poate însemna scăderea lichidităţ ilor şi, în consecinţă, greutăţi în sfera fluxurilor de trezorerie.
Analiza rentabilităţii activităţilor de exploatare presupune confruntarea rezultatelor cu mijloacele
utilizate care privesc echipamentele şi personalul.
Eficienţa echipamentelor de exploatare este exprimată printr-o serie de indicatori care permite
aprecierea supraechipării sau subechipării activit ăţilor de exploatare. Supraechiparea are drept consecinţă
folosirea neraţ ională a capacităţ ilor de producţie, ceea ce conduce la o rentabilitate scăzută, în timp ce
subechiparea are ca efect creşterea rentabilităţ ii, dar pe un timp limitat. De aceea, în viitor vor fi necesare noi
investiţ ii în active imobilizate şi, în paralel, resurse suplimentare pentru creşterea fondului de rulment în
vederea eliminării dezechilibrelor parţiale. Rentabilitatea capitalurilor mai depinde şi de politica financiară
promovată de întreprindere cu privire la structura resurselor de finanţare, ştiind că procurarea de capitaluri
noi înseamnă costuri suplimentare care influenţează rezultatele exerciţ iului.
Cercetarea eficienţei resurselor umane (a personalului) se face pe baza cifrei de afaceri şi a valorii
adăugate care se compară cu numărul operaţional de salariaţ i. Această comparaţ ie oferă informaţ ii cu privire
la contribuţ ia unui salariat la obţ inerea cifrei de afaceri şi a avuţiei întreprinderii. Analiza se poate extinde la
informaţ iile rezultate din calculul ratelor care cuprind, în relaţ iile lor, cifra de afaceri şi salariile operaţionale,
numărul de ore productive şi numărul de ore remunerate. Se exprimă, în acest fel, productivitatea factorului
uman.
Analiza echilibrului ia în considerare toate echilibrele parţiale identificate prin cercetări statistice ş i
dinamice. Astfel, pe baza datelor din bilanţ se poate examina proporţia dintre formele structurale ale
capitalului, pe de o parte, şi materializarea acestor capitaluri pe durate stabile sau ciclice, pe de altă parte. În
acest sens sunt conturate relaţ ii care definesc echilibrele dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de
rulment, inclusiv trezorerie. Atunci când necesarul de fond de rulment este egal cu fondul de rulment (relaţ ie
greu de înfăptuit) se apreciază că echilibrul este perfect. Dacă necesarul de fond de rulment este mai mare
93
decât fondul de rulment, echilibrul se poate asigura prin creditele de trezorerie. Când fondul de rulment este
mai mare decât necesarul de fond de rulment atunci surplusul de resurse se reflectă printr-o trezorerie
pozitivă.
În sfera activelor se cercetează echilibrul dintre activele imobilizate şi activele circulante. Se
analizează cauzele principale ale variaţ iei activelor circulante prin prisma: creşterii cifrei de afaceri,
fenomenului inflaţ ionist; recesiunii economice, calităţ ii gestionării stocurilor; modificării duratei creditelor
comerciale etc. Controlul şi stăpânirea acestor cauze prezintă interes în vederea asigurării echilibrului dintre
resurse şi folosirea lor.
Cercetarea echilibrului financiar şi a condiţ iilor de realizare trebuie să fie efectuată şi pe baza unui
tablou al fluxurilor financiare care completează analiza întreprinsă pe bază de bilanţ. Tabloul fluxurilor
financiare se referă şi la fluxurile de lichidităţi şi modul de folosire al lor. Între altele, din acest tablou poate
rezulta un risc economic generat de o insuficientă creştere a investiţ ilor productive şi un risc financiar dat de
neutilizarea excedentului de trezorerie pentru achiziţ ionarea de noi echipamente.
În acelaşi timp, recurgerea excesivă a întreprinderii la împrumuturi pe termen lung şi la credite
bancare curente presupune un risc financiar în condiţ iile în care costul procurării lor nu este acoperit prin
rentabilitatea activelor. Eliminarea acestor riscuri impune asigurarea unei anumite structuri financiare iar
costul capitalurilor împrumutate nu trebuie să depăşească rentabilitatea economică.
Riscul echivalează cu vulnerabilitatea întreprinderii şi se poate produce în toate sectoarele de
activitate. De aceea, analiza riscului implică numeroase cercetări care să pună în evidenţă punctele slabe ale
activităţ ii economice şi financiare.
Riscul de faliment presupune găsirea unei funcţii care să permită estimarea probabilităţ ii ca o
întreprindere să înregistreze pierderi şi în consecinţă să fie pusă în imposibilitatea de a-şi onora clienţ ii ş i
băncile care au împrumutat-o. De fapt, riscul este o variabilă opusă profitabilităţ ii, pentru orice activitate
economică.
Riscul poate însemna şi variabilitatea profitului faţă de media profitabilităţ ii din ultimele exerciţ ii
financiare. În acest context, riscul exprimă incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp la variaţ ia
condiţ iilor economice, sociale şi financiare, la cel mai mic cost.
Prin sistemul ratelor de rentabilitate şi de echilibru financiar, diagnosticul financiar evidenţ iază
punctele tari şi cele slabe ale gestiunii întreprinderii. În acest context, mai mulţ i cercetători au fost preocupaţ i
de elaborarea unor modele de predicţ ie a riscului de faliment, care au la bază o anumită grupare de rate strâns
corelate cu starea de sănătate sau cea de dificultate în gestiunea întreprinderii. Dintre acestea amintim.
a) analiza statistică a riscului de faliment prin metoda ratelor. Pentru analiză se folosesc două
categorii de rate: ratele de solvabilitate şi ratele de structură financiară.
Ratele de solvabilitate sunt:
Active circulante
● Rata solvabilit ãtii generale = >1
Datorii pe termen scurt
● Rata solvabilit ăţii parţiale =
Creante + Titluri de plasament + Disponibil itãti

= ,
cu valori între 0,8 şi 1
94
Plasamente+ Disponibilitati
● Ratasolvabilitatii imediate= > 0,3
Datoriipe termenscurt
Capital permanent
● Rata fondului de rulment = >1
Active imobilizat e
Ratele de structură se referă la:
Datorii pe termen lung

● Rata autonomiei financiare = <1
Capital propriu
sau
Activ net contabil

; cu valori normale între 10% şi 30%
Pasiv contabil
● Rata de îndatorare pe termen scurt =

=
Clienti + Efecte scontate neajunse la scadentã
Cheltuieli bancare
● Rata cheltuieli lor financiare = < 3%
Cifra de afaceri
sau
Cheltuieli financiare
< 50%
Rezultatul brut al exploatãrii
b) analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor. Această metodă are la bază o combinaţ ie liniară
a ratelor, care permite diferenţ ierea întreprinderilor cu activitate bună de cele falimentare. Combinaţ ia liniară
conduce la determinarea unui indicator numit scor, cu ajutorul căruia se aproximează riscul de faliment
pentru o întreprindere, respectiv, care este probabilitatea de a fi o întreprindere viabilă (prosperă) sau de a
deveni falimentară.
Scorul ,,Z’’ atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcţ iei:
Z = a1r1 + a2 r2 + L + ai ri + L + an rn
unde:
ai = coeficientul de ponderare a fiecărei rate
ri = ratele de rentabilitate şi structură a capitalurilor
Condiţ ia selecţ iei ratelor de caracterizare a performanţei întreprinderii este ca acestea să fie
independente între ele în raport cu funcţia ,,Z’’. În practică, au fost elaborate o serie de modele bazate pe
metoda scorurilor cum sunt: modelul Altman, modelul Conan şi Holder. (ambele cu 5 variabile) modelul
Centralei bilanţurilor Băncii Franţei (cu 8 variabile) etc.
Rezultatele obţ inute din modelele prezentate, pot fi completate cu informaţ iile dobândite din evoluţ ia
scorului pe mai multe exerciţ ii şi a evoluţ iei scorului la alte întreprinderi din aceeaşi ramură economică.
Întreprinderea fiind sensibilă la modificarea tuturor variabilelor economice şi financiare este necesar
să cuprindă, în sfera de analiză a riscurilor, cât mai multe fluctuaţii ale mediului intern şi extern.
95
1. Fie două întreprinderi: SC “Unirea” SA şi SC “Transilvania” SA. Preţul unitar de vânzare al

produsului este acelaşi la ambele întreprinderi, adică 500 mii lei unitatea de măsură. Fabricaţia la SC
“Unirea” SA este complet automatizată, în timp ce la SC “Transilvania” SA sunt automatizate numai anumite
operaţiuni. În consecinţă, costurile fixe totale la SC “Unirea” SA sunt de 1.500.000 mii lei, iar la SC
“Transilvania” SA de 3.000.000 mii lei. Costurile variabile unitare sunt la SC “Unirea” SA de 400 mii lei, iar
la SC “Transilvania” SA de 350 mii lei.
Valoarea activelor imobilizate este de 64.867.000 mii lei şi a celor circulante de 24.490.000 mii lei în
cazul SC “Unirea” SA, iar în cazul SC “Transilvania” SA de 54.230.000 mii lei, respectiv 19.452.000 mii lei.
Să se calculeze, în cazul celor două întreprinderi:

a) pragul de rentabilitate zero (punctul mort);
b) cantitatea pentru care rata randamentului este 15%;
c) viteza de rotaţie a capitalului imobilizat în active circulante în cele două situaţii.
Rezolvare
a) Pragul de rentabilitate zero sau producţia la punctul mort se determină potrivit relaţ iei:
CF
Qm =
p − cv
unde: CF – cheltuieli fixe totale;
p – preţ de vânzare unitar;
cv – cost variabil unitar;
1.500.000
Q m (A) = = 15.000 u.m.
500 − 400
3.000.000
Q m (B) = = 20.000 u.m.
500 − 350
b) Pragul de rentabilitate “x” sau producţia pentru care rata randamentului este cea dorită se determină
potrivit relaţiei:
CF + Px
Qx =
p − cv
unde: Px – profitul pentru care rata randamentului este “x”
P
Rata randamentului se determină prin raportarea profitului la active, R r = , de unde rezultă că
A
profitul se obţine prin ponderarea valorii activelor cu rata randamentului, respectiv P = A × R r , iar valoarea
activele se obţine prin cumularea valorii activelor imobilizate cu a activelor circulante, respectiv
A = Ai + Ac .
96
Pentru SC “Unirea” SA:
A = 64.867.000 + 24.490.000 = 89.357.000 mii lei

P = 89.357.000 × 15% = 13.403.550 mii lei
1.500.000 + 13.406.250
Q 15% = = 149.035,5 u.m.
500 − 400
Pentru SC” Transilvania”SA:

A = 54.230.000 + 19.452.000 =73.682.000 mii lei
P = 73.682.000 × 15% = 11.052.000 mii lei
3.000.000 + 11.052.300
Q15% = = 93.682 u.m.
500 − 350
c) Viteza de rotaţie a capitalului imobilizat în active circulante se calculează după relaţ ia:
CA
Vr =
Ac
unde: CA – cifra de afaceri;

Ac – valoarea activelor circulante;
CA = Q × p;
unde: p – preţ unitar de vânzare;
Q – producţia în u.m.;
În cazul SC” Unirea”SA

CAm = Qm × p = 15.000 × 500 = 7.500.000 mii lei
7.500.000
Vr = = 0,306
m
24.490.000
CA15% = Q15% × p = 149.062,5 × 500 = 74.531.250 mii lei
74.531.250
Vr = = 3,043
15%
24.490.000
În cazul SC” Transilvania”SA
CAm = Qm × p = 20.000 × 500 = 10.000.000 mii lei

10.000.000
Vr = = 0,514
m
19.452.000
CA15% = Q15% × p = 93.680 × 500 = 46.840.000 mii lei
46.840.000
Vr = = 2,407
15%
19.452.000
97
2. Să se determine cifra de afaceri a punctului mort, respectiv cifra de afaceri necesară obţinerii unui
profit de 16 milioane lei în condiţ iile în care cheltuielile fixe totale sunt de 23 milioane lei, preţul unitar este
de 18.000 lei, ponderea cheltuielilor variabile totale în cifra de afaceri în anul trecut a fost de 36%. Să se
calculeze şi viteza de rotaţie a capitalului imobilizat în active circulante, ştiind că acestea au o valoare de
7.439 mii lei.
Rezolvare
Ne vom folosi de următoarele relaţ ii de calcul:

- cifra de afaceri la punctul mort
CF
CA m =
CV
1−
CA
unde: CF – cheltuieli fixe totale;
CV – cheltuieli variabile totale;
CA – cifra de afaceri;
CV
- ponderea cheltuielilor variabile totale în cifra de afaceri;
CA
- cifra de afaceri pentru obţinerea profitului dorit
CF + Px
CA x =
CV
1−
CA
unde: Px – profitul dorit de firmă;
- viteza de rotaţie a capitalurilor aferente activelor circulante

CA
Vr =
Ac
unde: Ac – valoarea activelor circulante
Înlocuind datele problemei în relaţ iile de mai sus, vom obţine:

23.000.000
CA m = = 35.937.500 lei
1 − 0,36
23.000.000 + 16.000.000
CA x = = 60.937.500 lei
1 − 0,36
35.937.500
Vr = = 4,830
m
7.439.00
60.937.500
Vr = = 8,191
x
7.439.000
1. O societate comercială are costuri fixe care se ridică la 500.000 mii lei. Costurile unitare variabile
sunt de 125.000 lei. Preţul produsului este de 150.000 lei pe unitate de măsură.
98
Care este punctul mort pentru societatea respectivă?
2. O firmă produce componente electronice. Fiecare unitate de produs se vinde cu 4.500 mii lei.
Costurile fixe sunt de 17.500 mil. lei, din care cheltuielile anuale cu amortizarea sunt de 11.000 mil. lei.
Costurile variabile sunt de 2.000 mii lei/unitate.
a) Care este profitul sau pierderea pentru un volum de vânzări de 50.000 de unităţ i? Dar pentru 120.000 de
unităţ i?
b) Care este punctul mort al întreprinderii? Ce producţie trebuie să obţină întreprinderea pentru obţinerea
unui profit de 20.000 mil. lei?
3. Se cunosc următoarele date referitoare la trei întreprinderi:
mii lei
Costuri fixe Costuri variabile Preţ de
Întreprinderea totale unitare vânzare
unitar
A 20.000.000 1.500 2.000
B 40.000.000 1.200 2.000
C 60.000.000 1.000 2.000
Să se calculeze, în cazul celor trei întreprinderi, volumul producţiei de la care ele obţin profit, precum
şi volumul producţiei pentru care rata randamentului este de 17%, ştiind că valoarea activelor pentru cele trei
întreprinderi este de 76.470.000 mii lei, 82.353.000 mii lei, respectiv 94.118.000 mii lei.
4. Se cunosc următoarele date referitoare la două produse “X” şi “Y” aflate în fabricaţ ie la firma “Z”.
a) Produsul “X”
● preţ unitar de vânzare 4.500 mii lei
● costuri fixe totale 18.540 mil. lei
● costuri variabile pe u.m. 3.000 mii lei
b) Produsul “Y”
● preţ unitar de vânzare 5.000 mii lei
● costuri fixe totale 25.600 mil. lei
● costuri variabile pe u.m. 3.600 mii lei
În cadrul firmei “Z”, activele imobilizate sunt în valoare de 97.540 mil. lei, iar cele circulante 43.260
mil. lei.
Să se calculeze:
a) pragul de rentabilitate zero al celor două produse;
b) cantitatea pentru care rata randamentului este 22%;
c) viteza de rotaţie a capitalului imobilizat în active circulante în cele două situaţii.
5. Să se determine cifra de afaceri a punctului mort, respectiv cifra de afaceri necesară obţinerii unui
profit de 15.000 milioane lei în condiţ iile în care costurile fixe totale sunt de 20.000 milioane lei, preţul unitar
de vânzare 20 mil. lei, iar ponderea cheltuielilor variabile totale în cifra de afaceri în anul trecut a fost de
35%.
99
PARTEA A II-A - ASIGURĂRI
CAPITOLUL 1
CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGURĂRILE
Ce este asigurarea? Care sunt unghiurile de vedere şi cum poate fi abordată? Ce condiţii trebuie întrunite să
avem asigurare? Dacă are funcţii şi cum se manifestă? Există mai multe tipuri de asigurări?
Aşadar capitolul de faţă, odată parcurs va aduce răspunsuri la întrebările ridicate.
1.1. Conceptul de asigurare.
Verbul "a asigura" are două accepţiuni relevante:
1. a-şi lua măsuri de precauţie, de prevedere;
2. a oferi o siguranţă, o garanţie în legătură cu ceva. Acest "ceva" face trimitere la evenimente nedorite
cu consecinţe materiale, financiare, vătămări grave sau deteriorări ale stării de sănătate şi chiar decese.
Concret asemenea evenimente pot fi:
1) independente de om, precum calamităţile naturale:
- seceta;
- uraganele, cicloanele;
- inundaţ iile;
- cutremurele de pământ;
- îngheţul;
- grindina;
- incendiile;
- alunecările, surpările, prăbuşirile de teren;
- erupţiile vulcanice;
- ploile torenţiale;
- avalanşele de zăpadă, etc.
2) dependente de om, legate de comportamentul omului şi/sau de activitatea sa:
1. acte ca: neglijenţa, superficialitatea, iresponsabilitatea pot să provoace sau să favorizeze
înregistrarea de accidente grave, incendii, explozii, electrocutări, asfixieri, arsuri, etc.;
2. săvârşirea de acţiuni delictuale: furt, spargere, jaf, crime, acţiuni teroriste, etc.;
3. pe coordonata economică, generatoare de crize, şomaj, inflaţ ie, greve, conflicte sociale, etc.
În esenţă cauzele acestor evenimente nedorite sunt trei:
- forţele naturii;
- omul luat ca individ dar şi ca grup sau societate;
- dezvoltarea ştiinţifico-tehnologică.
Prin urmare existenţa în toate laturile sale nu poate fi gândită, percepută fără riscuri.
Pe măsura conştientizării şi identificării lor se caută metode şi mijloace de control sau cel puţ in de control
asupra consecinţelor lor. Care sunt modalităţ ile de protecţie ?
1. evitarea riscurilor;
2. reducerea probabilităţ ii producerii unui risc;
3. limitarea consecinţelor riscului;
4. asumarea riscului;
5. transferul riscului.
100
1. Evitarea este o metodă pasivă, practic de renunţare la acele acţ iuni, activităţi ce implică un anumit risc.
Pentru unele riscuri acest lucru este posibil, în schimb în cazul celor generate de forţele naturii foarte rar
o astfel de măsură are efect radical.
2. Reducerea probabilităţii producerii unui risc constă în:
a) adoptarea unei atitudini şi conduite preventive;
b) recurgerea la anumite mijloace practice, care ar putea determina limitarea cauzelor ce conduc la
producerea evenimentelor nedorite.
Spre exemplu instalarea sistemelor de protecţie şi alarmă, instalarea de detectoare de fum, foc şi
monoxid de carbon cu alarmă interioară şi exterioară şi stropire automată pentru prevenirea
producerii unui incendiu, etc.
3. Limitarea consecinţelor unui risc presupune ca, după producerea evenimentului, însă înainte ca acesta să
fi încetat, persoanele interesate să ia măsuri care să reducă la minimum efectele sale.
De exemplu împiedicarea extinderii incendiului, aplicarea de tratamente curative persoanelor care au
suferit accidente, oprirea scurgerii ţiţeiului în mare dintr-un tanc petrolier avariat şi stăvilirea mareei
negre.
4. Asumarea riscului presupune suportarea individuală a consecinţelor materiale şi financiare ale producerii
unui eveniment nedorit. Lucru ce poate avea loc prin crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama
resurselor proprii a eventualelor pagube. Este cazul fondurilor de rezervă cu destinaţ ie specială la nivelul
agenţ ilor economici.
5. Transferul riscului presupune preluarea consecinţelor sale de către profesionişti şi anume societăţile de
asigurare. Transferul către societatea de asigurare şi asumarea de către aceasta a rolului de gestionar al
consecinţelor riscului se constituie într-o "marfă specifică" , care se vinde şi se cumpără ca orice altă
marfă pe o piaţă specifică, piaţa asigurărilor.
Alegerea uneia sau alteia dintre măsurile de protecţie prezentate depinde de:
- natura riscului;
- puterea economică a persoanei fizice sau juridice interesate în protecţie;
- efortul financiar pe care îl reclamă în raport cu mărimea potenţială a pagubei.
1.2. Accepţiunile asigurării.
1.2.1. Abordarea sub aspect economic.
Definitoriu pentru esenţa economică a asigurării sunt următoarele caracteristici exclusive ale acesteia:
1) existenţa riscului;
2) formarea comunităţii de risc;
3) constituirea fondului de asigurare şi utilizarea acestuia în baza principiului mutualităţii.
Cele trei coordonate fundamentale constituie în acelaşi timp şi reperele majore ale abordării asigurării sub
aspect economic. Redate schematic avem:
101
Comunitatea de risc
Pa
Principiul
Existenţa Mutualităţii
Riscului I (Dp/Sa)
Fond de asigurare
ASIGURĂTOR
(Gestionar)
Figura 1.1. Caracteristicile exclusive ale asigurării.
1) Cu privire la risc amintim aici doar faptul că nu toate riscurile sunt acceptate de către societăţile de
asigurare ci doar cele care îndeplinesc anumite condiţ ii şi odată trecute fac ca aceste riscuri să devină
asigurabile. Sunt cunoscute şi sub denumirea de riscuri agreate de către asigurători.
2) Persoanele fizice şi/sau juridice, ameninţate de aceleaşi pericole şi care acţionează în comun pentru
apărarea intereselor lor reprezintă comunitatea de risc.
Ca şi trăsături evidenţ iem:
a) comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului de
asigurare aflat la dispoziţ ia societăţii de asigurare;
b) membrii comunităţ ii de risc, asiguraţii, consimt să contribuie la suportarea în comun a pagubelor
pe care la vor pricinui evenimentele nedorite;
c) împărţirea pagubei între membrii comunităţ ii de risc se întemeiază pe faptul că posibilitatea
producerii riscului vizează pe fiecare membru al acesteia. Posibilitatea se transformă în realitate,
însă numai pentru unii dintre ei, fără să se ştie dinainte "pentru cine?" şi "când anume?"
3) Asigurarea oferă, aşadar, avantajul că membrii comunităţ ii afectaţi de producerea riscului, primesc din
fondul de asigurare, cu titlu de indemnizaţ ie de asigurare (I) (despăgubire - Dp, sumă asigurată - Sa),
sume care întrec de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv (Pa - prime de
asigurare). Acest lucru este posibil în baza principiului mutualităţii. Adică la constituirea fondului de
asigurare participă toţi membrii, toţi asiguraţ ii, dar acesta se repartizează numai acelor asiguraţ i care au
suferit prejudicii de pe urme producerii riscului asigurat.
Fondul de asigurare :
a) se constituie la dispoziţ ia asigurătorilor;
b) îmbracă în mod necesar forma bănească;
c) se formează în mod descentralizat, pe seama primelor de asigurare şi
d) se utilizează centralizat.
1.3. În strânsă corelaţie cu aceste destinaţ ii ale fondului de asigurare abordăm problema funcţiilor asigurării.
1. Principala funcţie a asigurării este aceea de compensare a pagubelor (cazul asigurărilor de
102
bunuri şi de răspundere civilă - prejudicii materiale) şi plată a sumelor asigurate (cazul asigurărilor de
persoane şi răspundere civilă - prejudicii corporale).
Aceasta este funcţ ia care a stat la baza apariţ iei şi dezvoltării asigurărilor.
2. O a 2 a funcţie caracteristică asigurării, care s-a dezvoltat în timp, îndeosebi după cel de-al doilea
război mondial, este aceea de prevenire a pagubelor.
Funcţia de prevenire se exercită pe două căi principale:
a) prin finanţarea unor activităţ i de prevenire a calamităţ ilor şi accidentelor. Spre exemplu: construirea
de diguri de protecţie împotriva inundaţiilor, lucrări de împăduriri, desecări, irigaţii, finanţarea
unor programe educaţionale pentru asiguraţi.
b) prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să-l oblige pe asigurat la o conduită preventivă
permanentă. Cum? Prin decăderea din dreptul la despăgubire în cazul neîndeplinirii unor măsuri de
limitare a pagubei, participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă, etc.
3. A 3 a funcţie a asigurărilor care a câştigat tot mai multă importanţă în ultimele decenii este funcţia
financiară.
Pornind de la decalajul de timp între momentul încasării primelor şi momentul plăţ ii despăgubirilor,
decalaj important îndeosebi în cazul asigurărilor de viaţă, societăţile de asigurare centralizează temporar
sume foarte importante pe care apoi la plasează pe piaţa capitalului în scopul obţ inerii unor venituri
suplimentare.
Pe lângă aceste funcţii principale, asigurarea îndeplineşte şi funcţii secundare cum ar fi:
1) facilitarea accesului la credite, credite de export, credite ipotecare, credite de consum, etc.;
2) contribuţie după unii substanţ ială la "exportul invizibil", prin plata primelor externe;
3) consultanţă oferită de societăţile de asigurare asiguraţ ilor pe linie de subscriere, prevenire a
daunelor, prejudiciilor, evaluare, litigii, etc.
1.2.2. Abordarea sub aspect juridic.

În dicţ ionarul explicativ al limbii române20 termenului "a asigura" i se asociază construcţia: " a
încheia un contract de ocrotire materială în caz de calamităţ i, accidente, etc."
Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi operantă, trebuie să capete
forma juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă.
O asemenea formă i-o conferă contractul, care constituie "legea părţilor", precum şi legea propriu-
zisă, care emană de la puterea legislativă. (Legea 136/1995).
Contractul de asigurare şi legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de drepturi
şi obligaţ ii în materie de asigurări se completează reciproc.
Vom preciza că specialiştii din dreptul asigurărilor găsesc definiţia juridică a contractului de asigurare ca
insuficient de semnificativă şi în consecinţă, propun ca aceasta să fie completată printr-o definiţie tehnică o
operaţiei de asigurare21.
Legea constituie alături de contract o altă formă juridică de realizare a asigurării, astfel avem:
a) asigurarea ex contractu are la bază principiul facultativităţii (voluntariatului) adică se încheie din
proprie iniţ iativă, de către persoanele fizice şi juridice interesate;
b) asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, adică ea acţ ionează:
1) în mod automat;
2) fără consimţământul prealabil al asiguraţ ilor;
3) fără încheierea unui contract între părţi.
1.2.3. Abordarea din punct de vedere financiar.
20
Canarache, A., Breban, V., Mic dicţionar al limbii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 47.
21
Asupra contractului de asigurare o să revenim într-o abordare mai largă şi mai detaliată într-unul dintre capitolele viitoare.
103
Aspectul financiar este evidenţ iat de rolul:
1) asigurătorului de intermediar financiar;
2) asigurării de ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară;
3) asigurării de activ financiar, factor de reducere a incertitudinii. Legat de aceasta contractul de
asigurare apare ca o "creanţă condiţionată emisă de asigurător şi achiziţionată de asigurat".
Aspectul tehnico-economic, juridic şi financiar al asigurării este întregit prin abordarea şi tratarea
asigurării ca ramură prestatoare de servicii, ramură creatoare de valoare adăugată şi de locuri de muncă.
1.4. Premisele asigurării.

Pentru stabilirea raporturilor de asigurare se cer întrunite anumite condiţ ii subiective şi respectiv obiective.
1.4.1. Dintre premisele subiective remarcăm în principal:
a) interesul pentru asigurare şi
b) suportabilitatea financiară a asigurării.
a) Interesul pentru asigurare al persoanelor fizice şi agenţ ilor economici se interpretează prin conştientizarea
necesităţ ii de a identifica, preveni, preîntâmpina riscurile generatoare de pagube sau prejudicii.
Interesul pentru acţiuni de asigurare se află în corelaţ ie cu:
1. evoluţ ia generală a nivelului de dezvoltare al societăţii;
2. cu nivelul de cultură şi civilizaţ ie al omului.
b) Posibilităţ ile financiare ale persoanelor fizice şi juridice de a suporta plata primelor de asigurare sunt
esenţ iale. Altfel zis, suportabilitatea financiară a primelor de asigurare poate finaliza interesul pentru
asigurare, îl poate amâna sau bloca. Se relevă unul dintre motivele, pentru care în ţările dezvoltate din
punct de vedere, cu un înalt nivel de trai, asigurările sunt puternic intrate în uz.
1.4.2. Premisele obiective se referă la condiţ iile ce trebuie îndeplinite de riscuri pentru ca ele să fie agreate
de către societăţile de asigurare şi care sunt următoarele:
1) posibilitatea de ivire a evenimentului producător de pagube trebuie să fie sporadică.
Evenimentele care se ivesc pe scară foarte largă, care lovesc pe toată lumea, nu pot fi cuprinse în asigurare,
deoarece pentru acoperirea lor ar trebui să se plătească prime atât de mari încât s-ar apropia, chiar ar depăş i
valoarea pagubei fiecăruia.
Se foloseşte în limbajul de specialitate în ideea de a surprinde acest aspect termenul de coeficient de
simultaneitate al producerii riscului pentru toţi cei asiguraţ i, care trebuie să fie cât mai mic, în caz contrar
societatea de asigurare nu ar putea face faţă pretenţiilor de despăgubire ale asiguraţilor.
Exemplu.
Evenimentul din 11 septembrie 2001 de pe Wall Street22 a reprezentat şi o mare lovitură dată industriei asigurărilor.
Estimările preliminare se situau în jurul valorii de 15 miliarde $, însă experţii apreciau că sumele plătite de companiile de
asigurare ar putea ajunge chiar la 25-30 miliarde $.
Până la aceea dată, cea mai mare sumă plătită de companiile de asigurări pentru un caz neasociat cu un dezastru
natural era de 775 milioane $, pentru violenţele rasiale înregistrate la Los Angeles în 1992.
Cel mai costisitor incident pentru firmele de asigurări a fost uraganul Andrew, care a lovit coasta de est a SUA,
provocând pagube de aproximativ 20 miliarde $ şi moartea a 38 de persoane.
1. Potrivit presei britanice, proprietarii World Trade Center (WTC) nu au asigurat decât unul dintre cele două turnuri,
pentru că s-a considerat că posibilitatea ca ambele structuri să se prăbuşească ar fi nerealistă. Prin urmare
Autoritatea Portuară a oraşului New York, care a construit WTC şi l-a oferit în leasing unei companii private la
începutul anului, va primi pentru clădirea în sine "doar" 1,5 miliarde $. Cifra depăşeşte costul de construcţie din anii*
70 de 1,2 miliarde $, dar este mult sub valoarea celor doi zgârie - nori estimată la 5 miliarde $.
22
Gabriel Bârligă, Terorismul loveşte economia mondială, Biz nr.38, 28 septembrie - 12 octombrie 2001, pag. 16-17.
104
2. O altă problemă este cea a persoanelor decedate la World Trade Center şi în avioanele deturnate, o parte dintre ele
având asigurări de viaţă pentru sume importante. Analiştii sunt de părere că sumele plătite în contul asigurărilor de
viaţă ar depăşi daunele plătite pentru pagubele suferite de imobile şi avioane.
Ţinând seama de numele firmelor care-şi aveau birourile în cele două turnuri şi deci de salariile angajaţilor lor,
valoarea contractelor de asigurare de viaţă conţine multe zerouri.
3. În plus, pe lângă daunele produse şi clădirilor din apropiere,
4. firmele de asigurări vor fi nevoite să acopere costurile întreruperii activităţilor în perioada necesară pentru repararea
sau reconstrucţia clădirilor.
5. Atacurile teroriste au avut un efect "catastrofic" asupra companiilor aeriene din întreaga lume. Asociaţia
Internaţională a Transporturilor Aeriene (IATA) a estimat că numai anulările curselor aeriene din primele zile de după
atacuri au adus pierderi de 10 miliarde $.
2) Evenimentul trebuie să nu fie excesiv de rar, ci să apară cu o oarecare regularitate. Dacă:

a) posibilitatea ivirii acestuia este extrem de redusă el nu poate fi inclus în sfera de acoperire a asigurării,
pentru că nu există interes din partea asiguraţ ilor.
De exemplu într-o ţară în care nu se produc erupţii vulcanice nu se poate introduce o asigurare contra acestora.
b) aşa cum în extrema cealaltă intră evenimentele cu o frecvenţă ridicată de realizare.
Nu se vor face asigurări medicale pentru gripe, înţepături de albine sau asigurări de protecţie împotriva hoţilor de
buzunare pentru călătorii în care se foloseşte transportul în comun.
3) Evenimentul trebuie să fie întâmplător, să aibă o natură aleatoare, realizarea lui să nu depindă
de voinţa asiguratului. Altfel zis să fie greu de înscenat şi să nu fie intenţionat.
4) Evenimentul trebuie să fie evaluabil pentru a fi asigurat. Adică:
a) consecinţele producerii evenimentului nedorit să se poată evalua în bani (altfel nu se pot stabili primele
de asigurare);
b) evenimentul trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică şi să se poată încadra în regulile calculului
probabilistic.
5) Evenimentul trebuie să apară pe un teritoriu cât mai întins şi nu numai în anumite locuri.
Un pericol specific numai unui anumit loc nu este, în general asigurabil deoarece numărul persoanelor
periclitate este restrâns şi ele nu pot constitui un fond de asigurare suficient de mare pentru a acoperi
pagubele respective. Altfel zis să existe la baza asigurării un număr mare de persoane, o largă comunitate de
risc.
Nu s-ar încheia asigurarea contra pagubelor pricinuite de inundaţiile regulate produse de un anumit curs de apă.
6) Probabilitatea de apariţie a evenimentului trebuie să fie aproximativ aceeaşi pentru fiecare
membru al comunităţii de risc. Adică persoanele fizice sau juridice trebuie să fie egal ameninţate pentru a
putea constitui împreună mutualitatea de asigurare. Este vorba aici de principiul echidistanţei faţă de risc.
Nu pot fi atraşi spre o asigurare de furt atât posesorii unor bunuri mobile cât şi proprietarii de clădiri.
7) Evenimentul trebuie să fie viitor. Ceea ce a trecut este sigur şi nu mai poate constitui, deci obiect
al asigurării.
Nu se poate asigura un imobil distrus de incendiu, nu se poate face o asigurare de deces unei persoane decedate.
1.5. Clasificarea asigurărilor.

Numeroase criterii pot servi la realizarea clasificării asigurărilor.
Dintre ele amintim:
A. obiectul sau ramura de asigurare;
B. regimul juridic;
C. teritoriul pe care se acordă acoperirea;
D. natura raporturilor ce se stabilesc între asigurat şi asigurător;
E. obiectul asigurat;
105
F. riscul asigurat;
G. locul unde se petrec evenimentele asigurate;
H. interesul pecuniar al asigurării, etc.
Cea mai importantă clasificare este însă cea făcută de legiuitor.
Astfel în Legea 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor la art. 7 alin. 2 erau prevăzute următoarele tipuri de asigurări legale:
a) asigurări de viaţă;
b) asigurări de persoane altele decât cele de viaţă;
c) asigurări de autovehicule;
d) asigurări maritime şi de transport;
e) asigurări de aviaţ ie;
f) asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri;
g) asigurări de răspundere civilă;
h) asigurări de credite şi garanţ ii;
i) asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate;
j) asigurări agricole.
k)
În vederea armonizării legislaţ iei noastre la uzanţele comunitare în Legea 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor la art. 3 alin. 1 se prevede că: "Activitatea de asigurare se grupează
în:
a) asigurări de viaţă;
b) asigurări generale,
iar, alin.2 specifică: "Clasele de asigurări aferente categoriilor de la alin. 1 se stabilesc prin norme".
Normele nr. 3/2001 privind clasele de asigurări care pot fi practicate de societăţile de asigurare stabilesc
drept categorii legale de asigurare:
ASIGURĂRI DE VIAŢĂ:
1. a) Asigurări de viaţă:
- asigurări de supravieţuire
- asigurări de deces
- asigurări mixte
b) Anuităţi (asigurări de tip rentă)
c) Asigurări de viaţă suplimentare (asigurări de deces, vătămări corporale, incapacitate de
muncă rezultate din accidente)
2. Asigurări de căsătorie şi de naştere
3. Asigurări de viaţă legate de investiţ ii
4. Asigurări permanente de sănătate, administrate la fel ca şi asigurările de viaţă
5. Asigurări de capitalizare(asigurări de viaţă cu primă unică şi cu primă eşalonată)
ASIGURĂRI GENERALE:
1. Asigurări de accidente şi boală, inclusiv de muncă şi boli profesionale
2. Asigurări de sănătate
3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar
5. Asigurări de mijloace de transport aerian
6. Asigurări de mijloace de transport naval (maritime, fluviale, lacustre, canale navigabile)
7. Asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte bunuri
106
8. Asigurări de incendiu şi calamităţ i naturale
9. Asigurări de daune la proprietăţi
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule (răspundere civilă auto obligatorie şi carte
verde)
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloacele de transport aerian
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloacele de transport naval
13. Asigurări de răspundere civilă generală
14. Asigurări de credite şi garanţ ii
15. Asigurări de pierderi financiare
16. Asigurări de protecţie juridică
17. Asigurări de asistenţă turistică.
Potrivit Legii nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor23, Anexa nr. 1, clasele de asigurări legale sunt:
A. Asigurări de viaţă
Tipuri de asigurări care au o bază contractuală:
a) asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la
termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor,
asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere;
b) anuităţ i;
c) asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări
de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de
incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de
spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea se
încheie suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;
d) asigurări permanente de sănătate.
Clasele de asigurări de viaţă
I. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare, prevăzute la lit. A a), b) şi c), cu excepţia
celor prevăzute la pct. II
II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere
III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţ ii, prevăzute la lit. A a) şi b)
IV. Asigurări permanente de sănătate, prevăzute la lit. A d)
B. Asigurări generale
Clasele de asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv de muncă şi boli profesionale), pentru care se acordă:

despăgubiri financiare;
despăgubiri în natură;
despăgubiri mixte (financiare şi în natură);
despăbubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:
despăgubiri financiare;
23
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 25 octombrie 2004.
107
despăgubiri în natură;
despăgubiri mixte (financiare şi în natură).
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă:
daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;
daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor.
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:
daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori
persoane.
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
daune survenite la mijloacele de transport aerian.
6. Asigurări de mijloace de transport meritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
daune survenite la mijloace de transport fluvial;
daune survenite la mijloace de transport lacustru;
daune srvenite la mijloace de transport maritim.
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:
daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate.
8. Asigurări de incendiu şi calamităţ i naturale, care acoperă:
daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7),
cauzate de:
incendiu;
explozie;
furtună;
alte fenomene naturale în afara furtunii;
energie nucleară;
surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7),
atunci când aceste daune survin generate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la
pct. 8.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă:
daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului).
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă:
daune care rezultă din folosirea mijloacelor aerian (inclusiv răspunderea transportatorului).
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial (inclusiv
răspunderea transportatorului).
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:
daune din prejudicii produse teerţilor, altele decât cele menţ ionate la pct. 10, 11 şi 12.
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
insolvabilitate;
credit de export;
vânzare în rate;
credit ipotecar;
credit agricol.
15. Asigurări de garanţ ii pentru:
garanţ ii directe;
garanţ ii indirecte.
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
riscuri de şomaj;
108
insuficienţa veniturilor;
pierderi datorate condiţ iilor meteorologice nefavorabile;
nerealizarea beneficiilor;
riscurile aferente cheltuielilor curente;
cheltuieli comerciale neprevăzute;
deprecierea valorii de piaţă;
pierderile de rentă sau alte venituri similare;
pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţ ionate anterior;
pierderile financiare necomerciale;
alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de
asigurat printr-o procedură civilă, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală,
administrativă sau împotriva unei reclamaţ ii îndreptate împotriva acestuia.
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor de la domiciliu ori de la
locul de şedere permanentă.
Riscurile cuprinse într-o clasă nu pot fi clasificate într-o altă clasă, cu excepţ ia cazului menţ ionat la lit. C.
C. Denumirea autorizaţ iei acordate simultan pentru mai multe clase de asigurare:
a) clasele nr. 1 şi 2 se acordă sub denumirea „Asigurări de accidente şi boală”;
b) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 3, 7 şi 10 se acordă sub denumirea „Asigurări auto”;
c) clasele nr.1 (a patra liniuţă), 4, 6, 7 şi 12 se acordă sub denumirea „Asigurări maritime şi de
transport”;
d) clasele nr.1 (a patra liniuţă), 5, 7 şi 11 se acordă sub denumirea „Asigurări de aviaţ ie”;
e) clasele nr. 8 şi 9 se acordă sub denumirea „Asigurări de incendii şi daune la proprietăţi”;
f) clasele nr. 10, 11, 12 şi 13 se acordă sub denumirea „Asigurări de răspundere civilă”;
g) clasele nr. 14 şi 15 se acordă sub denumirea „Asigurări de credite şi garanţ ii”.
D. Riscuri auxiliare
Asigurătorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să subscrie riscuri cuprinse dintr-o altă
clasă, fără ca autorizaţ ia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:
sunt legate de riscul principal;
privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal; şi
sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.
Riscurile cuprinse la lit. B în clasele nr. 14 „Asigurări de credite”, nr. 15 „Asigurări de garanţii” şi nr. 17
„Asigurări de protecţie juridică” sunt considerate riscuri secundare pentru alte clase.
Riscurile cuprinse la lit. B în clasa 17 „Asigurări de protecţie juridică” pot fi considerate riscuri auxiliare
clasei nr. 18 „Asigurări de asistenţă” atunci când sunt legate de riscul principal şi când riscul principal se
referă numai la asistenţa furnizată persoanelor care sunt în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu
ori de la locul de reşedinţă permanentă.
Asigurările de protecţie juridică pot fi considerate riscuri auxiliare, cu respectarea prevederilor primului
alineat, dacă litigiile sau diferendele ce decurg din acestea sunt aferente utilizării mijloacelor de transport.
E. Riscuri majore sunt:

a) riscurile cuprinse în clasele nr. 4, 5, 6, 7, 11 şi 12 de la lit. B;
109
b) riscurile cuprinse în clasele nr. 14 şi 15 de la lit. B, în măsura în care titularul contractului de
asigurare exercită din punct de vedere al obiectului activitate industrială, comercială sau independentă
şi riscul se referă la această activitate;
c) riscurile cuprinse în clasele nr. 3, 8, 9, 10, 13 şi 16 de la lit. B, în măsura în care titularul contractului
de asigurare depăşeşte cel puţin două dintre următoarele trei criterii, începând cu 1 ianuarie 2007:
totalul activelor: 6,2 milioane euro, stabilit pe baza cursului RON/EUR comunicat de Banca
Naţională a României pentru finalul exerciţ iului financiar precedent;
cifra de afaceri: 12,8 milioane euro, stabilită baza cursului RON/EUR comunicat de Banca
Naţională a României pentru finalul exerciţ iului financiar precedent;
numărul mediu de angajaţi în cursul exerciţ iului: 250;
d) în cazul în care titularul contractului de asigurare face parte dintr-un grup care are obligaţ ia întocmirii
situaţiilor financiare consolidate criteriile menţ ionate la lit. c) se vor aplica conturilor condolidate.
Cele mai uzuale clasificări ale asigurărilor se realizează pe baza criteriilor:

- obiectul sau ramura de asigurare,
- regimul juridic;
- teritoriul pe care se acordă acoperirea şi
- natura raporturilor ce se stabilesc între asigurat şi asigurător.
A. După obiectul, domeniul asigurării sunt 4 mari ramuri24:

a) asigurări de bunuri;
b) asigurări de persoane;
c) asigurări de răspundere civilă;
d) asigurări de interes financiar.
a) Asigurările de bunuri au ca obiect valorile materiale de tot felul aparţ inând persoanelor fizice şi juridice,
susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamit ăţi naturale, accidente sau orice alt eveniment.
Principalele subramuri sunt:

- asigurarea animalelor;
- asigurarea culturilor agricole, pomilor, hameiului şi rodului viilor;
- asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţ inutului acestora;
- asigurarea autovehiculelor, etc.
b) Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea sa supuse ameninţării unor
evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul. Acestea cuprind două mari grupe:
- asigurări de viaţă şi
- asigurări de accidente,
care fiecare include un număr mare de forme de asigurare.
c) Asigurările de răspundere civilă au ca obiect o valoare patrimonială egală cu despăgubirea pe care ar
urma să o plătească asiguratul (persoană fizică sau juridică) care a cauzat o pagubă unei terţe persoane.
Principalele forme ale asigurării de răspundere civilă sunt:
- asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule;
- asigurarea de răspundere civilă a conducătorilor auto profesionişti pentru pagubele produse
prin accidente cu autovehicule aparţ inând societăţilor comerciale;
- asigurarea de răspundere civilă legală.
d) Prin asigurările de interes financiar se obţine protecţia legat de pierderea profitului, asigurarea de credite,
asigurarea de garanţii, asigurarea de fidelitate, etc.
24
Violeta Ciurel, Asigurări şi Reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag.44.
110
B. După regimul juridic asigurările se împart în:
a) asigurări prin efectul legii;
b) asigurări facultative;
c) asigurări obligatorii.
a) În asigurările prin efectul legii, relaţ iile între asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile ambelor părţi
sunt stabilite prin prevedere legală cu caracter obligatoriu.
După 1990 până la promulgarea Legii asigurărilor 136/1995 în sfera asigurărilor prin efectul legii s-au menţinut:
- asigurarea clădirilor şi construcţiilor aparţinând populaţiei;
- asigurarea animalelor aparţinând persoanelor fizice;
- asigurarea de accidente călători (trafic intern, auto, feroviar, aerian, pe apă);
- asigurarea de răspundere civilă auto.
Legea 136/1995 a menţinut caracterul obligatoriu doar pentru asigurarea de răspundere civilă auto.
b) Asigurările facultative au la bază acordul de voinţă al asiguratului şi asigurătorului concretizat în
contractul de asigurare. Prin urmare, relaţiile dintre părţi se stabilesc prin liber consimţământ.
c) Pe lângă asigurarea prin efectul legii şi asigurarea facultativă, denumită în literatura de specialitate ş i
asigurarea contractuală există şi unele asigurări obligatorii, impuse de lege, dar care nu intră în vigoare decât
după încheierea unui contract între asigurat şi asigurător.
Spre exemplu prin Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 129/15 septembrie 200025 se instituie
obligaţia pentru agenţii economici care comercializează pachete de servicii turistice să încheie poliţe de asigurare cu
societăţi de asigurare privind rambursarea cheltuielilor de repatriere şi a sumelor achitate de turişti în cazul insolvabilităţii
sau falimentului agenţiei de turism.
C. Funcţ ie de teritoriul pe care se acordă acoperirea, asigurările se clasifică în:

- asigurări interne şi
- asigurări externe.
Deosebirea fundamentală dintre acestea constă în elementul de extraneitate, care este prezent numai în
cazul asigurărilor externe. Acesta poate fi:
a) domiciliul în altă ţară al uneia dintre părţile contractante ori al beneficiarului asigurării;
b) domiciliul în altă ţară al obiectului asigurării;
c) riscul preluat de asigurător şi care se poate produce în afara limitelor teritoriale ale ţării în
care se încheie contractul.
Principalele categorii de asigurări externe sunt:
- asigurarea bunurilor în timpul transportului extern (cargo-extern);
- asigurarea navelor maritime şi fluviale;
- asigurarea aeronavelor;
- asigurarea construcţiilor, a lucrărilor de construcţii-montaj în străinătate şi a răspunderii constructorului;
- asigurarea creditelor de export;
- asigurarea de răspundere civilă auto în străinătate (asigurarea carte verde);
- asigurarea de asistenţă medicală pentru călătorii în străinătate.
D. După natura raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, asigurarea poate fi:
a) directă şi
b) respectiv indirectă.
a) Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între
asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie
în baza legii.
Pe lângă asigurarea propriu-zisă, în sfera asigurărilor directe intră şi coasigurarea.
25
Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 519 din 23 octombrie 2000.
111
Coasigurarea este termenul desemnat pentru a acoperi situaţia în care dat fiind valoarea bunurilor
asigurabile, numărul lor, riscurile vizate, fiind greu de asumat de către o singură societate de asigurare,
asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi, ce participă la acoperire fiecare în cotă-
parte, aferent aceleaşi perioade.
Din punct de vedere juridic, subscriptorul cunoaşte pe toţi coasigurătorii, dar în practică, se desemnează un
coasigurător însărcinat de a reprezenta pe toţi ceilalţ i în relaţ iile cu clientul (asiguratul) , este vorba de
deschizător sau societatea deschizătoare.
b) În categoria asigurărilor indirecte intră raporturile de asigurate stabilite de fiecare dată între societăţi de
asigurare: reasigurarea şi retrocesiunea.
1. Reasigurarea reprezintă o asigurare a asigurătorului, încheiată în baza unui contract de reasigurare.
Asigurătorul denumit cedent sau reasigurat cedează unui reasigurător (societate de reasigurare sau de
asigurare-reasigurare) o parte din răspunderea asumată prin contractul de asigurare şi o parte din primele
încasate. Este de menţ ionat că, contractul de reasigurare derivă în toate cazurile din contractul de
asigurare, fără însă ca între reasigurător şi asigurat să existe vre-un raport juridic.
2. Reasigurătorul poate la rândul lui să cedeze unui alt reasigurător o parte din riscul preluat, devenind
retrocedent, iar acesta din urmă retrocesionar în cadrul operaţiunii denumite retrocesiune.
Se face astfel afirmaţ ia că asigurarea indirectă - reasigurarea şi retrocesiunea reprezintă un raport ce apare
numai între persoane juridice, instituţii sau societăţi de asigurare.
E. După obiectul asigurat, asigurările pot fi clasificate în26:

- asigurări de mijloace de producţie fixe: clădiri, maşini, utilaje, instalaţ ii, mijloace de
transport, etc.;
- asigurări ale fondurilor de producţie circulante: materii prime, materiale, combustibili, etc.;
- asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor;
- asigurări ale culturilor agricole şi animalelor, etc.
F. După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel27:

- asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor seismice, etc. Bunurile
asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele, instalaţ iile, mijloacele
de transport, inventarul gospodăresc, mobilierul şi obiectele de uz casnic, etc.;
- asigurări contra grindinii, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirii
sau alunecărilor de teren, etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate, de regulă culturile
agricole şi rodul viilor;
- asigurări pentru boli, epizootii şi accidente, care se practică în cazul animalelor;
- asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări, etc.),
la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în timpul
staţionării şi al mersului. În această categorie intră asigurările mijloacelor de transport şi ale
mărfurilor în timpul traficului intern şi internaţ ional;
- asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca deces, boli, accidente,
etc. - care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţ ii de muncă - în cazul
asigurărilor de persoane;
- asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terţelor
persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activităţ i, etc.
G. În funcţ ie de locul unde se produc evenimentele asigurate, asigurările pot fi clasificate în:
- asigurări terestre, care se extind şi asupra riscurilor ce vizează lacurile, râurile, porturile, etc.;
26
Constantin Alexa, Violeta Ciurel, Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All, Bucureşti, 1992, pag. 19.
27
Iulian Văcărel, Florian Bercea, Asigurări şi Reasigurări, Ed. Marketer - Expert, Bucureşti, 1993, pag. 66.
112
- asigurări maritime, care au ca scop asigurarea împotriva evenimentelor ce se produc pe mare;
- asigurări aeriene, care acoperă două mari categorii de riscuri:
pentru pierderea sau avarierea aeronavei;
de răspundere civilă a companiei aeriene.
H. După interesul pecuniar în asigurare avem:
- asigurarea averii;
- asigurarea împotriva falimentului altor persoane;
- asigurarea responsabilităţii;
- asigurarea rezultatelor, a profiturilor sperate.
I. În funcţ ie de numărul, volumul de obiecte asigurate avem:

- asigurări individuale (asigurarea contra incendiului a unei case);
- asigurări colective (asigurarea bunurilor dintr-o locuinţă);
- asigurări complete sau globale (asigurarea tuturor mărfurilor depozitate sau transportate în
decurs de un an).
Abordări complementare la tema clasificării asigurărilor
I. Clasificaţia comunitară prevede 30 de ramuri de asigurare:

1. Accidente
2. Boală
3. Corpuri de vehicule terestre
4. Corpuri de vehicule feroviare
5. Corpuri de vehicule aeriene
6. Corpuri de vehicule maritime, lacustre şi fluviale
7. Mărfuri transportate
8. Incendiu şi catastrofe naturale
9. Alte pagube provocate bunurilor
10. Răspundere civilă vehicule terestre automotoare
11. Răspundere civilă vehicule aeriene
12. Răspundere civilă vehicule maritime, lacustre şi fluviale
13. Responsabilitate civilă generală
14. Credit
15. Cauţiune
16. Pierderi pecuniare diverse
17. Protecţie juridică
18. Asistenţă
19. Număr neafectat unei ramuri într-un interval de timp imediat
20. Viaţă, deces
21. Nupţialitate, natalitate
22. Asigurări legate de fondurile de investiţii
23. Operaţiuni tontiniere
24. Capitalizare
25. Gestiunea de fonduri colective
26. Prevedere colectivă
27. Achiziţionarea de imobile
28. Economie
29. Număr neafectat unei ramuri într-un interval de timp imediat
113
30. Reasigurarea.
Societăţile de asigurări pot realiza afaceri directe şi/sau operaţiuni de reasigurare. Afacerile directe pun în relaţie
asiguratul cu asigurătorul. În schimb, reasigurarea intervine între asigurători, fiind într-un fel "asigurare de grad 2" sau
"asigurarea asigurării".
Pentru produsele de asigurare se disting 2 mari clasificări, fiecare cu două clase:
II. asigurări de repartiţie şi asigurări de capitalizare;
III. asigurări de pagube şi asigurări de persoane.
II. Asigurările de repartiţie. Este vorba de asigurări administrate, gestionate urmând o tehnică ce corespunde strict
abordării şi definirii asigurării sub aspect economic (a se vedea paragraful 1.2.1.). Asigurătorul nu face decât să
repartizeze între asiguraţii "sinistraţi" masa primelor achitate de membri mutualităţii, pe care o constituie.
Mai precis, "riscurile de repartiţie" sunt caracterizate prin faptul că ele nu pot fi asigurate pentru o perioadă ce depăşeşte
un an şi că probabilitatea lor de realizare rămâne constantă de-a lungul duratei asigurate.
Exemplele sunt numeroase, amintim incendiul, a cărui probabilitate de survenire rămâne aceeaşi pe parcursul întregii
durate a contractului de asigurare.
În general, riscurile de repartiţie sunt cele ce corespund primelor 18 ramuri enunţate.
Asigurările de capitalizare. Aceste asigurări prezintă ca particularităţi :
- faptul că sunt subscrise pe termen lung şi comportă un aspect de "economie". Spre deosebire de
asigurările de repartiţie, a căror durată se restrânge automat la un an, la asigurările de capitalizare
termenul se desfăşoară în timp;
- probabilitatea de apariţie a riscului asigurat nu este constantă. Astfel şansele sale de realizare cresc sau
se diminuază pe parcursul contractului, cazul probabilităţii de deces sau de supravieţuire a persoanei
umane.
În consecinţă, în gestionarea acestor asigurări, implicit a riscului asigurat, asigurătorul trebuie "să pună la o parte" totul
sau o parte din prime pentru a face faţă angajamentelor sale viitoare. În plus primele trebuie să beneficieze de dobânzi
compuse, altfel zis de capitalizare.
Asigurările de capitalizare corespund ultimelor 9 ramuri ale listei (ramurile 20 -28).
III. Asigurări de pagube şi asigurări de persoane.
Această distincţie este mult mai practică şi tehnică.
Asigurările de pagube au scopul de a repara consecinţele unui eveniment păgubitor ce afectează patrimoniul
asiguratului şi se subdivid în 2 categorii:
- asigurări de bunuri;
- asigurări de responsabilitate.
Sectorul asigurărilor de pagube este adesea denumit şi sectorul asigurărilor IARD, rezumând astfel ansamblul celor 3
mari categorii de daune generate de Incendiu, Accidente, Riscuri Diverse.
Asigurări de persoane.
Ele au ca obiect prestaţiile forfetare în caz de evenimente ce afectează persoana însăşi a asiguratului şi cuprind 2
categorii principale:
- asigurări de viaţă şi
- asigurări individuale de accidente şi boală.
În paralel există o clasificare foarte larg răspândită în ţările europene: asigurări viaţă şi asigurări nonviaţă. Această
distincţie este fondată ca urmare a existenţei companiilor specializate în asigurările de viaţă.
Adesea se face referinţă la distincţia asigurări de pagube, asigurări de viaţă, ceea ce constituie un abuz de limbaj
întrucât prin asigurări de pagube se desemnează tot ceea ce nu intră în asigurările de viaţă.
Asigurările de repartiţie
18 ramuri au fost recenzate la nivel comunitar.
1. Asigurările de accidente.
Ele sunt de 3 tipuri:
114
asigurarea individuală ce garantează indemnizaţii forfetare în caz de accident survenit în viaţa asiguratului şi care
antrenează decesul, o incapacitate permanentă sau temporară. Asigurarea individuală garantează la fel şi prestaţii
indemnitare: rambursarea cheltuielilor medicale, chirurgicale, farmaceutice şi de spitalizare. Acoperind riscurile de
invaliditate această asigurare este adesea "livrată" cu titlu de complement asigurărilor de supravieţuire, deces, mixte.
asigurarea persoanelor transportate este anexată la contractele de asigurare auto.
asigurarea de accidente de muncă, ne-ataşată securităţii sociale sau regimurilor particulare - muncitori nesalariaţi,
de exemplu.
2. Asigurările de boală.
Aceste asigurări garantează în profitul unui asigurat sau grup de asiguraţi cu ocazia survenirii unei boli:
- rambursarea totală sau parţială a cheltuielilor medicale, chirurgicale, farmaceutice şi de spitalizare;
- o indemnizaţie zilnică în caz de întrerupere a muncii;
- o rentă de invaliditate în caz de incapacitate permanentă.
3. Asigurarea corpurilor vehiculelor terestre.
Riscurile vizate privesc vehiculele terestre cu motor (autovehicule, în principal) şi fără motor: incendii, furt, spargerea
oglinzilor, etc.
4, 5, 6, Asigurările corpurilor de vehicule feroviare, aeriene, maritime, lacunare şi fluviale. Riscurile
asigurate sunt analoge cu cele de la punctul precedent: pagube accidentale suferite de vehicule, incendiu, explozie,
auto-aprindere, furt, în timpul transportului vehiculului(în întregime sau piese detaşate).
7. Asigurările mărfurilor transportate.
Această ramură reacoperă toate pagubele suferite de mărfurile transportate şi bagaje oricare ar fi mijloacele de transport
şi transportatorul.
8. Asigurările împotriva incendiilor şi calamităţilor naturale.
Asigurarea contra incendiului garantează pagubele materiale cauzate în mod direct de foc bunurilor mobiliare şi
imobiliare ce fac obiectul acestei asigurări. Se face distincţie între riscurile simple (riscuri ale persoanelor fizice) şi
riscuri industriale (riscuri ale întreprinderilor).
Prejudiciile corporale sunt întotdeauna excluse din asigurarea de incendiu.
Nu este ataşată asigurării, răspunderea civilă a asiguratului ca urmare a incendiului (ramura 13):
- riscul de responsabilitate al locatarului vizavi de proprietar (risc locativ);
- riscul de responsabilitate al proprietarului legat de locatari (recurs locativ);
- riscul de responsabilitate vizavi de vecini (recursul terţilor).
Asigurarea contra exploziilor (electricitate, gaz, trăsnet, etc.) este în aparenţă o asigurare de incendiu.
Asigurarea contra furtunii şi a altor calamităţi naturale ce acoperă pagubele cauzate bunurilor de furtună, uragane,
cicloane, etc.
Asigurarea contra riscului nuclear şi
Asigurarea contra alunecării terenului sunt la fel cuprinse în această ramură.
9. Asigurările altor pagube la bunuri.
Această asigurare acoperă pagubele suferite de către bunuri (altele decât cele cuprinse în ramurile 3 şi 7),
atunci când această pagubă este cauzată de grindină, ger sau alt eveniment (furt, spargere de maşină, spargere de
vitrine, etc.) necuprinse în ramura 8.
10. Asigurările de responsabilitate civilă a vehiculelor terestre cu motor (răspunderea transportatorului).
Într-un mod general, asigurarea de răspundere civilă garantează asiguratul contra unei pagube patrimoniale care poate
surveni ca urmare a unei acţiuni de responsabilitate exercitată împotriva lui de către terţi.
Asigurarea de răspundere civilă auto este cea mai importantă asigurare de răspundere civilă.
11 şi 12. Asigurări de răspundere civilă ale vehiculelor aeriene, maritime, lacunare şi fluviale
(răspunderea civilă a transportatorilor). Riscurile asigurate sunt analoge celor prezentate la paragraful precedent.
13. Asigurările de răspundere civilă generală.
Această ramură vizează riscurile de răspundere civilă neprevăzute în ramurile 10, 11, 12.
115
a) Tipurile asigurărilor de răspundere civilă sunt nenumărate, fiecare profesie poate da naştere unui contract specific de
răspundere civilă (comercianţi, medici, notari, arhitecţi, etc.).
b) Există şi asigurările de răspundere civilă produse livrate, servicii prestate.
c) În sfârşit, contractele - asigurare de răspundere civilă (RC) sunt raliate prevederilor legale sau rezultate, ca urmare a
jurisprudenţei: RC - şef de familie, RC - proprietar de animale, de imobile, ascensoare, şosea, locatar, etc.
Se poate pune în discuţie şi RC decenală (pe parcursul a 10 ani) a arhitecţilor, antreprenorilor, etc.
14. Asigurări de credite.
Au ca obiect garantarea asiguraţilor împotriva riscurilor de insolvabilitate a debitorilor lor. Industriaşii, comercianţii se pot
adresa societăţilor specializate de asigurare pentru a obţine o garanţie de plată a creanţelor lor în caz faliment, când este
vorba de tranzacţii interne sau de comerţ exterior. Asigurarea de credite are importanţă economică foarte mare şi
stimulează, în particular dezvoltarea exporturilor.
15. Asigurările de cauţiune.
Asiguratul este garantat contra neplăţii la scadenţă a unei creanţe, neexecuţiei sau relei execuţii a unei obligaţii.
Mai precis, dacă la asigurările de credite asigurătorul acoperă pierderile suferite de creditor ca urmare a insolvabilităţii
debitorului său, în asigurările de cauţiune, asigurătorul devine garant în buna execuţie a obligaţiilor contractuale ale unui
debitor: construcţia unui imobil, livrarea unei mărfi, etc.
În definitiv, se poate spune că în asigurarea de credite, asiguratul este creditorul, acoperit pentru ansamblul creanţelor
sale, în timp ce la asigurările de cauţiune, asiguratul este debitorul pentru o operaţiune determinată.
16. Asigurările de pierderi pecuniare.
Această ramură acoperă:
a) pierderile de profit generate de:
- riscuri de nefolosire;
- riscuri "de timp rău";
b) garanţiile, în general anexate contractelor de incendiu;
c) cheltuielile generale generate de oprirea exploatării unui fond de comerţ, consecutiv producerii unui incendiu;
d) complementar, pierderile indirecte garantând o indemnizaţie forfetară, contra pierderilor consecutive realizării unui
incendiu (onorariile experţilor, de exemplu);
e) pierderile de venituri, pierderile " de chirii" ale proprietarului unui imobil distrus de incendiu.
17. Protecţia juridică.
Asigurătorul se angajează:
a) să-şi asume apărarea amială sau judiciară a asiguratului atunci când se află în cauză sau chemat în faţa
Tribunalului şi
b) să exercită recursurile necesare la:
- repartiţia pagubelor intervenite şi suferite de asigurat sau
- la recunoaşterea drepturilor sale.
Nu este vorba numai de o preluare a unei sarcini financiare, asigurătorul trebuie să pună în deschidere toate mijloacele
de care dispune. El promite în schimbul primei de asigurare asistenţă juridică şi ia în sarcină cheltuielile de procedură, de
expertiză, onorariile avocatului, etc.
18. Asistenţă.
Garanţiile de asistenţă ce pot fi propuse sunt:
I. pe de o parte, separat pentru a acoperi anumite riscuri, relativ la o călătorie, la un sejur, etc. cum ar fi:
- cheltuielile de repatriere sau de transport sanitar al asiguratului bolnav sau rănit, în cazul în care
repatrierea asiguratului a fost decisă;
- cheltuielile de repatriere a membrilor de familie în cazul în care repatrierea asiguratului a fost decisă şi
este împiedicată ajungerea membrilor familiei la domiciliu prin mijloacele iniţiale prevăzute;
- cheltuielile de repatriere a corpurilor, în caz de deces;
- cheltuielile medicale în străinătate;
- cheltuielile de revenire prematură din străinătate;
116
II. pe de altă parte, garanţiile de asistenţă pot fi incluse într-un contract de asigurare auto sau multi-riscuri locuinţă pentru
a acoperi riscuri: ca:
- cheltuieli de repatriere a vehiculului reparat pe loc sau a vehiculului regăsit după furt;
- cheltuieli de repatriere a ocupanţilor vehiculului, în caz de imobilizare a vehiculului;
- cheltuieli de trimitere a pieselor detaşate.
Aceste garanţii fac obiectul diferitelor anexe ce urmează contractele şi sunt mai mult sau mai puţin întinse.
Asigurările capitalizării
20. Viaţă, deces.
Asigurările de supravieţuire.
Capital unic (forfetar)
Este o asigurare care garantează vărsarea unui capital asiguratului dacă el este în viaţă la scadenţa, termenul
contractului. Dacă asiguratul decedează înainte de termen nici un fel sumă nu este onorată de către asigurător.
Această asigurare este destinată asiguratului prevăzător care decide să constituie un capital "pentru zilele bătrâneţii" la
60-65 ani. Ea prezintă inconvenientul că dacă asiguratul decedează înainte de scadenţa contractului primele sunt pentru
moştenitorii săi pierdute.
Rentele
Rentele sunt asigurări care garantează plata periodică a unei sume pe parcursul cât timp asiguratul este în viaţă.
Se disting:
• rentele viagere plătibile până la moartea asiguratului;
• rentele temporare plătibile numai până la o anumită vârstă;
• rentele amânate-temporare plătibile până la moartea asiguratului dar numai plecând de la o anumită vârstă.
Rentele sunt destinate a asigura un venit constant unei persoane în vârstă sau care nu mai poate să-şi câştige existenţa.
Rentele viagere şi cele temporare sunt subscrise cu plata unică a primei de asigurare, denumită adesea şi "capitalul
constitutiv al rentei".
Rentele amânate-temporare sunt aproape întotdeauna subscrise cu plate unor prime anuale temporare. Asiguratul
plăteşte primele cât timp el este în activitate pentru a primi o rentă atunci când nu mai poate să muncească. Este
combinaţia cea mai mult folosită.
Asigurările de deces.
Viagere (viaţă întreagă)
Această asigurare garantează plata unui capital la decesul asiguratului oricare ar fi data.
Asiguratul poate plăti primele de asigurare:
- pe întreaga durată a vieţii sale, asigurarea cu prime viagere;
- pe o anumită durată, prime temporare.
Este asigurarea de prevedere prin excelenţă care permite să garanteze familia împotriva consecinţelor pecuniare ale
decesului şefului de familie. Cu toate acestea numeroase societăţi practică combinaţia "viageră cu opţiune", care constă
în a lăsa la alegerea asiguratului în vârstă de 60 la 65 de ani continuarea asigurării şi transformarea sa în rente viagere.
Temporară de deces
Este cazul unei asigurări ce garantează plata unui capital la decesul asiguratului, dar cu condiţia ca desul să survină
înainte de o dată determinată. Este o formulă ce răspunde nevoii de a apăra familia pe perioada câtorva ani, de exemplu
cât timp cât copii nu sunt majori. Indemnizaţia poate fi vărsată sub formă de rentă, de exemplu, rentele pentru educaţie
vărsate în caz de deces a unuia sau a ambilor părinţi ai copiilor, până ce ei ating o vârstă determinată în avans.
Amânate-temporare
Această asigurare prevede plata unui capital în caz de deces al asiguratului după o dată determinată. Ea este destinată
a completa, de exemplu asigurarea de grup atunci când asiguratul are o vârstă de 60 sau de 65 ani, ce încetează să mai
muncească şi nu poate fi asigurat în caz de deces la "tariful grupului" consimţit de ansamblul muncitorilor sau a
salariaţilor întreprinderii contractante.
Asigurările mixte sau combinate.
117
Ele prevăd, în general, mai multe acoperiri, de exemplu, decesul, supravieţuirea.
Asigurarea mixtă propriu-zisă
Această asigurare garantează vărsarea unui capital:
- fie asiguratului dacă este în viaţă la scadenţa contractului;
- fie unui beneficiar, dacă asiguratul decedează pe parcursul duratei asigurate.
Asigurarea reprezintă "suma" unei asigurări de supravieţuire - capital unic şi o asigurare temporară de deces.
Durata acestor contracte este în general mare, lucru ce se constituie în neajuns în context inflaţionist (nu se poate
aprecia cu certitudine cât va reprezenta la scadenţă capitalul promis).
Pe de altă parte este greu de găsit o persoană având o dată nevoie de o "garantare a decesului" şi de o "garantare a
vieţii". Din aceste motive, asigurarea mixtă nu prezintă suficientă atracţie pentru asiguraţii, care sunt mai "aplecaţi"
pentru a solicita produse "mai seducătoare" şi mai remuneratorii.
Asigurarea combinată
Asigurarea este o formulă mixtă ce comportă variante într-un scop de adaptare a garanţiilor la nevoile clientelei. La
scadenţa contractului, capitalul poate fi transformat în rente viagere sau temporare. Capitalul este diferit în caz de viaţă
faţă de cazul de deces, de exemplu o sumă de 2 ori mai ridicată la deces decât la supravieţuire.
Asigurările combinate se substituie asigurărilor mixte, judecate ca fiind prea rigide.
Asigurarea cu termen fix
Garantează vărsarea unui capital la termen fix, în avans, indiferent dacă asiguratul este sau nu supravieţuitor al acelei
date. Spre deosebire de asigurarea mixtă, care antrenează vărsarea imediată a capitalului pentru asigurarea cu termen
fix, decesul generează doar oprirea plăţii primelor. La termenul contractului, capitalul poate fi onorat sub forme de rente,
complementar pensiei, de care beneficiază asiguratul dacă asiguratul este în viaţă sau soţul dacă asiguratul a decedat.
21. Asigurările de nupţialitate şi natalitate.
Asigurările de nupţialitate garantează vărsarea unui capital, în general, copilului dacă el se căsătoreşte înaintea unei
date fixate în avans. Există şi o combinaţie potrivit căreia vărsarea capitalului este prevăzută şi-n ipoteza în care
asiguratul este însă celibatar la scadenţa contractului.
Asigurările de natalitate au ca obiect onorarea capitalului promis la fiecare naştere a unui copil (căzute în
desuetudine din cauza planificării familiale).
22. Asigurările legate de fondurile de investiţii.
Depind de durata vieţii umane şi sunt legate de fondurile de investiţii. Angajamentul asigurătorului este indexat la
evoluţia unui fond, în care economia asiguraţilor a fost plasată, respectiv valori mobiliare şi/sau imobiliare. Intră în
această ramură contractele de asigurare libelate în unităţi de conturi, asigurări de tip unit linked.
23. Operaţiuni tontiniere.

Sistemul inventat de Lorenzo Tonti este analog cu cel al economisirii, dar masa dobânzilor este repartizată între
supravieţuitori (tontine de viaţă) sau între moştenitorii decedaţilor (tontine de deces).În această operaţie elementară de
asigurare de viaţă fiecare aderent ignoră cât îi va fi atribuit lui la scadenţă. Aceste operaţiuni la ora actuală sunt foarte
rare.
24. Capitalizarea.
Este operaţiunea prin care în schimbul vărsării primelor, în mărime determinată în avans o societate de asigurare îşi ia
angajamentul de a plăti aderentului (asiguratului) o sumă de o mărime fixată în avans:
- fie la termenul contractului,
- fie înainte de această dată, dacă contractul este desemnat prin tragere la sorţi.
Reprezintă astfel o operaţie de economie obişnuită la care se adaugă eventualitatea unei rambursări anticipate.
Contractele de capitalizare înregistrează astăzi un anumit succes.
25. Gestiunea fondurilor colective.
Această ramură reacoperă gestiunea plasamentelor ce garantează angajamentele luate de către societăţi altele decât
cele supuse controlului de stat, atunci când ele furnizează prestaţii pentru cazul de viaţă, de deces sau în caz de
încetare sau reducere a activităţilor (analoge instituţiilor de pensii şi complementare celor de stat).
118
26. Prevederea colectivă.
Operaţiunile de prevedere colectivă sunt limitate la "achiziţionarea" drepturilor în caz de viaţă (constituirea pensiilor)
neacoperite integral şi la orice moment prin provizioane matematice. În grupul în care funcţionează prevederea colectivă,
cotizaţiile membrilor activi sunt împărţite între prestaţiile vărsate membrilor pensionari (repartiţie) şi un provizion tehnic
special (capitalizare) care nu garantează pentru viitor decât o parte a drepturilor achiziţionate prin active. Aceştia pot
beneficia de totalitatea drepturilor lor atunci când ei devin pensionari, trebuind să contribuie prin cotizaţii noii membri
activi ai grupului.
27. Achiziţionarea de imobile în contul rentelor viagere.
Această formulă, în mod comun numită "viagerul" constă pentru o societate în a cumpăra un imobil aparţinând unui
particular, fără plata în cont, dar angajându-se de a plăti o rentă viageră. Din punct de vedere juridic societatea nu a
achiziţionat decât proprietatea imobilului a cărui vânzător conservă uzufructul până la decesul său. La această dată
societatea devine proprietarul integral al acestui imobil pe care poate spre exemplu să-l înstrăineze.
28. Economie.
Această operaţie mai rar aplicată astăzi constă în vărsământul unui anumit număr de cotizaţii de către aderenţi într-o
"casă comună", suma totală a subscripţiilor fiind afectată unui cont de depozit (Casa de Economii, spre exemplu)
purtătoare de dobândă sau reprezentată de valori (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de trezorerie). Această sumă mărită cu
dobânzile, este în final repartizată la sfârşitul unei anumite perioade între aderenţi.
30. Reasigurarea.
Permite ca şi coasigurarea garantarea riscurilor a căror importanţă este aceea că ele depăşesc capacităţile financiare
ale unui singur asigurător. Spre deosebire de coasigurare, asigurătorul direct este singurul responsabil vizavi de
asiguraţi. Există două categorii de reasigurare:
- reasigurarea de sume şi
- reasigurarea de pagube.
Reasigurarea de sume
Reasigurarea de sume este determinată în funcţie de capitalurile asigurate în fiecare contract relevând câmpul asigurării
tratat. Reasigurarea sumelor este întotdeauna proporţională cu capitalurile garantate, altfel zis pentru fiecare contract,
reasigurătorul preia în sarcină un anumit procent din risc, primind acelaşi procent din prime şi va plăti în aceeaşi
proporţie consecinţele evenimentelor.
În practică există 2 forme de reasigurare a sumelor:
- reasigurarea aşa-zis în participaţie pură, în care reasigurătorul garantează acelaşi procent asupra tuturor riscurilor;
- reasigurarea excedent de sumă sau plinuri, în care reasigurătorul intervine, atunci când garanţia fiecărui contract
depăşeşte o anumită sumă. Ea este foarte utilizată pentru asigurările de incendiu, individuală de accidente sau
asigurări de viaţă.
Reasigurarea pagubelor
Este determinată în funcţie de mărimea prejudiciilor generate de evenimentele asigurate. Participaţia reasigurătorilor nu
poate fi calculată decât după survenirea daunelor. În practică există 2 forme a reasigurării de pagube:
- reasigurarea excedent de daune ("stop loss") în care reasigurătorul intervine pentru cazurile în care pagubele
depăşesc o anumită sumă;
- reasigurarea excedent de rată a daunei, în care reasigurătorul intervine atunci când ansamblul pagubelor dintr-un an
depăşeşte un anumit procent al primelor încasate (potrivit raportului daune/prime).
Reasigurarea pagubelor este caracteristică asigurărilor de răspundere.
Punerea la punct a acestei repartiţii comunitare în ramuri are ca şi efect standardizarea la scara UE a riscurilor
considerate asigurabile. Ea are efecte doar în contextul unei veritabile şi depline reglementări comunitare.
Concepte şi noţiuni de reţinut
comunitate de risc legea părţilor

mutualitate, principiul mutualităţii clauză contractuală
119
asigurare ex contractu asigurări generale
asigurare ex lege coasigurare
creanţă condiţionată reasigurare
suportabilitate financiară retrocesiune
coeficient de simultaneitate asigurări individuale
natură aleatoare asigurări colective, asigurări de grup
dispersie, dispersie teritorială asigurări globale
echidistanţă faţă de risc, asigurări de pagube
principiul echidistanţei faţă de risc asigurări de repartiţie
clasificare legală asigurări de capitalizare
Reperele problemelor de discutat

1. Funcţia de repartiţie şi funcţia de control a asigurării, astăzi şi înainte de '89.
2. Deviaţiile de la condiţ iile obiective-tradiţionale ale asigurării.
3. Clasificaţia legală şi clasificaţia comunitară.
4. Asigurări comerciale, asigurări mutuale, asigurări sociale.
5. Ilustrarea rolului societăţii de asigurare de intermediar financiar.
Aplicarea conceptelor
1. Încercaţ i să fiţ i receptivi la toate situaţiile în care vă întâlniţ i (sau să vi le reamintiţ i) cu termenul
"asigurare". Notaţi-le şi ierarhizaţ i-le funcţ ie de impactul lor, pozitiv şi respectiv negativ asupra
voastră, indicând: persoane implicate, evenimente, mijloace de contact, mesaje, culori, sunete, etc.
2. Imaginaţ i-vă că sunteţi Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din România. Aţ i
introduce obligativitatea încheierii şi altor asigurări decât cele de răspundere civilă auto? De ce
da? Care ar fi aceste asigurări? De ce nu?
Întrebări
1. Care sunt elementele definitorii ale asigurării?
2. În ce situaţii prestaţia asigurătorului poate îmbrăca forma materială?
3. Cum aţ i lărgi comunitatea de risc?
4. Daţi 3 exemple de situaţ ii neasigurabile. Specificaţi de ce fiecare în parte nu este asigurabilă.
5. Termenii: consultanţi de asigurare şi asigurători-consultanţi sunt identici?
6. Dar autoasigurarea şi respectiv asigurarea-auto?
7. Care dintre următoarele clasificări:
1. a) asigurări prin efectul legii sau obligatorii;
b) asigurări facultative sau contractuale.
2. a) asigurări prin efectul legii;
b) asigurări obligatorii;
c) asigurări facultative,
este corectă şi de ce?
8. Care sunt premisele internaţ ionalizării asigurării?
9. Cum aţ i explica în faţa:
a) unei persoane fizice;
b) managerului general al unui agent economic,
necesitatea asigurării?
10. Cu ce contribuţ ii asigurarea respectiv industria asigurării îşi justifică existenţa?
120
Test grilă
Alegeţi răspunsul corect:
1. Elementele definitorii ale asigurării sunt:
a) existenţa riscului, fondul de asigurare şi principiul mutualităţii;
b) existenţa riscului, comunitatea de risc şi principiul echivalenţei;
c) existenţa riscului, comunitatea de risc şi principiul mutualităţii în utilizarea fondului de asigurare;
d) existenţa riscului, comunitatea de risc şi principiul echivalenţei în utilizarea fondului de asigurare.
2.Caracteristicile exclusive ale asigurării sunt:

a) existenţa riscului, fondul de asigurare şi principiul mutualităţii;
b) existenţa riscului, comunitatea de risc şi principiul echivalenţei;
c) existenţa riscului, comunitatea de risc şi principiul mutualităţii în utilizarea fondului de asigurare;
d) existenţa riscului, comunitatea de risc şi principiul echivalenţei în utilizarea fondului de asigurare.
3.Comunitatea de risc reprezintă:

a) Persoanele fizice şi/sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole;
b) Persoanele fizice şi/sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole şi care acţionează pentru apărarea
intereselor lor comune;
c) Persoanele fizice şi/sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole şi care încheie contracte de asigurare cu
societăţi specializate.
4. Fondul de asigurare constituit la dispoziţia societăţilor specializate îmbracă forma:

a) în mod necesar, bănească;
b) materială şi bănească;
c) bănească, în principal.
5.Fondul de asigurare:
a) se constituie centralizat şi se utilizează descentralizat;
b) se constituie şi se utilizează centralizat;
c) se constituie descentralizat şi se utilizează centralizat.
6.Funcţia principală asigurării este:

a) de constituire a unor fonduri de rezervă pentru evenimente nedorite;
b) de prevenire a evenimentelor nedorite;
c) de repartiţie;
d) de compensare a pagubelor provocate de evenimente nedorite.
7.În ultimele două decenii dintre funcţiile asigurării a căpătat o importanţă tot mai mare:
a) funcţia financiară;
b) funcţia de prevenire;
c) funcţia de control.
8.Sunt funcţii secundare ale asigurării:

a) controlul şi prevenirea;
b) controlul şi consultanţa pe linie de subscriere;
c) prevenirea pagubelor şi facilitarea accesului la credite;
d) controlul, prevenirea pagubelor, facilitarea accesului la credite şi consultanţă pe linie de subscriere;
e) consultanţa pe linie de subscriere şi facilitarea accesului la credite.
9.Asigurarea pentru a fi operantă trebuie să îmbrace:

a) forma juridică;
b) forma financiară;
c) forma economico-financiară.
121
10.Forma juridică a asigurării este conferită de :
a) contract sau " legea părţilor";
b) legea propriu-zisă;
c) contract şi legea propriu-zisă.
11.Premisele obiective ale asigurării se referă la:

a) interesul pentru asigurare;
b) condiţiile cerute riscurilor;
c) suportabilitatea financiară a asigurării.
12.Coeficientul de simultaneitate al producerii riscului se referă la:

a) intensitatea riscului;
b) frecvenţa riscului;
c) gravitatea riscului;
d) dispersia riscului.
13.Cele mai uzuale criterii de clasificare a asigurărilor sunt:

a) obiectul asigurat, riscul asigurat, regimul juridic;
b) ramura, regim juridic, sfera teritorială de acoperire a riscului;
c) ramura, interes pecuniar, sfera teritorială de acoperire a riscului;
d) regim juridic, interes pecuniar, volumul obiectelor asigurate;
e) regim juridic, obiectul asigurat, riscul asigurat.
14.Obiectul asigurării de răspundere civilă îl constituie:

a) paguba produsă de o terţă persoană asiguratului;
b) paguba produsă de asigurat unei terţe persoane;
c) valoarea patrimonială a asiguratului ce a cauzat o pagubă unei terţe persoane.
15. În sfera asigurărilor directe intră:

a) asigurarea şi coasigurarea;
b) asigurarea şi reasigurarea;
c) coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea;
d) reasigurarea şi retrocesiunea;
e) asigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea.
16. În sfera asigurărilor indirecte intră:

a) asigurarea şi coasigurarea;
b) asigurarea şi reasigurarea;
c) coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea;
d) reasigurarea şi retrocesiunea;
e) asigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea.
17.Contractul de reasigurare este:

a) complementar contractului de asigurare;
b) derivat din contractul de asigurare;
c) suplimentar contractului de asigurare.
18.Retrocesiunea este operaţia de:

a) asigurare a asigurătorului;
b) coasigurare a reasigurătorilor;
c) cedarea de riscuri de către coasigurător;
d) cedarea de riscuri de către reasigurător.
122
Bibliografie suplimentară:
1.Alexa, Cst., Ciurel, V., Asigurări şi Reasigurări în Comerţul Internaţional, Ed. All, Bucureşti, 1992,
pag. 1-23;
2.Cistelecan, L., Cistelecan, R., Asigurări comerciale, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg-Mureş, 1997, pag. 6-12;
3.Ciumaş, C., Asigurările Internaţionale. Arhitectură şi Problematică la debutul mileniului III,
Ed. Intelcredo, Deva , 2001, pag 13-20;
4.Ciumas, C., Asigurari Generale, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2009, 32-57;
5.Ciurel, V., Asigurări şi Reasigurări: Abordări Teoretice şi Practici Internaţionale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, pag. 14-40;
6.Constantinescu, D., Ag., Asigurări şi Reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, pag. 11-44;
7.Iliescu, C., Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 8-26;
8.Popescu, D., Macovei, I., Contractul de asigurare, Ed. Junimea, Iaşi, pag. 25-40;
9.Râmniceanu, Il., Asigurările de stat în R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, 19-30;
10.Văcărel, Il., Bercea, Fl., Asigurări şi Reasigurări, Ed. Marketer-Expert, Bucureşti, 1993, pag. 39-50 ş i
pag. 61-67;
123
CAPITOLUL 2
ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

Indiferent de formele în care se perfectează, asigurările au ca elemente comune:
1. părţile implicate, subiecţii asigurării;
2. obiectul asigurării;
3. riscul asigurat;
4. interesul în încheierea asigurării;
5. suma asigurată;
6. prima de asigurare;
7. paguba;
8. despăgubirea;
9. perioada, durata de asigurare.
2.1. Subiecţii asigurării.

În relaţ iile de asigurare iau parte directă întotdeauna asiguratul şi asigurătorul, legaţ i între ei, fie
prin contract, fie în baza legii, prin obligaţ ii reciproce, prevăzute în condiţ iile respective de asigurare.
1. Asigurătorul este persoana juridică care administrează fondul de asigurare şi îş i asumă obligaţ ia de a
plăti asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
2. Asiguratul este orice persoană fizică sau juridică, îndreptăţită prin lege sau prin condiţ iile asigurărilor
facultative şi care intră astfel în raporturi juridice cu asigurătorul.
În general, asiguratul este cel care contractează asigurarea şi care are dreptul să încaseze despăgubirea,
respectiv suma asigurată, fiind astfel şi beneficiar al asigurării.
Sunt însă şi situaţii în care pot interveni ca părţi independente de asigurare şi distincte de părţile principale:
3. contractantul asigurării şi respectiv
4. beneficiarul asigurării.
A. Exemple de cazuri când contractantul asigurării este o altă persoană decât asiguratul:
1) asigurările de accidente încheiate de agenţii economici pentru transportul salariaţilor la şi de la locul de muncă;
2) asigurările de accidente încheiate de agenţiile de turism.
Contractanţi sunt agenţ ii economici respectiv agenţiile de turism, iar asiguraţ i sunt salariaţ ii respectiv turiştii.
B. Beneficiarul asigurării este:
a) persoana îndreptăţită să primească suma asigurată respectiv despăgubirea în cazul
decesului asiguratului. În cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar
indemnizaţ ia de asigurare se plăteşte moştenitorilor legali ai asiguratului28 sau
b) persoana expres menţ ionată în contract prin:
- indicare nominală sau
- desemnare doar a calităţ ii sale. Spre exemplu în cazul asigurărilor de
transport, mai precis cargo, beneficiar al asigurării este persoana care va
dobândi prin cumpărare proprietatea mărfurilor.
Desemnarea beneficiarului se poate face:
fie la încheierea contractului de asigurare,
fie în cursul executării acestuia, prin declaraţ ie scrisă comunicată asigurătorului de
către asigurat sau de contractantul asigurării, cu acordul asiguratului,
ori prin testament29.
28
Art. I. 23. din Legea nr. 172/2004.
29
124
Dacă asiguratul nu a dispus altfel, atunci când sunt mai mulţ i beneficiari desemnaţ i, aceştia au
drepturi egale asupra indemnizaţ iei de asigurare30.
c) terţa persoană, necunoscută la momentul încheierii asigurărilor de răspundere civilă.
2.2. Obiectul asigurării.

Bunul asigurat, persoana asigurată, răspunderea civilă asigurată, interesul pecuniar asigurat constituie
obiectul asigurării.
2.3. Riscul asigurat.

Cuvântul risc atât de frecvent în limbajul asigurătorilor reprezintă în fapt cuvântul cheie. El nu are însă în
asigurări un singur înţeles, ci mai multe, din care cauză cei neiniţ iaţ i pot confunda un înţeles cu altul. Astfel:
a) se desemnează prin risc - evenimentul - calamitatea naturală sau accidentul care poate produce pagube ş i
contra ivirii cărora se acoperirea prin asigurare. astfel, incendiul, grindina, decesul, etc. sunt riscuri
acoperite prin asigurare sau riscuri asigurate;
b) se mai înţelege prin risc şi obiectul asigurării (bunul asigurat respectiv în asigurările de persoane,
persoana asigurată);
c) se mai utilizează denumirea de risc în tarifele de asigurare pentru clasificarea acestora. Se spune de
exemplu: "risc auto", "risc simplu de incendiu", etc.
Riscul asigurat este abordat în asigurări din punct de vedere tehnic şi din punct de vedere juridic
I. Din punct de vedere juridic, riscul este evenimentul viitor, posibil dar incert şi aflat în afara influenţei
voinţei părţ ilor împotriva consecinţelor cărora asiguratul îşi ia măsuri de precauţie prin încheierea
asigurării.
II. Din punct de vedere tehnic riscul este caracterizat prin probabilitatea de producere a evenimentului ş i
respectiv întinderea acestuia.
Bazându-se pe legile statisticii şi pe constatările făcute asupra unui număr mare de cazuri, asigurătorul
"evaluează" riscul după numărul de evenimente întâmplate în trecut, în împrejurări comparabile, stabilind
pe baza acestei evaluări prima de asigurare.
El determină tot în urma observaţ iilor statistice, volumul maxim al pagubelor posibile, în funcţie de care
stabileşte, dacă, în ce măsură şi până la ce nivel poate acoperi consecinţele acestuia.
Când evenimentul, riscul asigurat se realizează, el devine ceea ce se numeşte caz asigurat, generator
de daună, de prejudicii şi respectiv de obligaţ ii pentru asigurător.
La baza activităţii de asigurare stă principiul selecţiei riscurilor. Asigurătorul este cel care
selectează riscurile pa care le primeşte în asigurare.
El realizează această selecţ ie de obicei la început prin reglementări, respingând sau suprataxând riscurile ce
le sunt propuse de a fi asigurate.
De exemplu: oameni bolnavi, clădiri care nu corespund unor norme de securitate, profesiuni riscante, etc.
Selecţ ia poate fi făcută şi ulterior, după contractarea asigurării, prin eliminarea sau suprataxarea riscurilor pe
care experienţa le-a arătat a fi nefavorabile.
Dacă nu ar exista acest principiu ala selecţ iei s-ar da naştere următoarelor 3 fenomene nefavorabile:
1. s-ar crea o puternică antiselecţie (sau contraselecţie), adică o cerere mare de asigurare tocmai
pentru riscurile defavorabile asigurătorului, care acceptate ar avea drept urmare o dezechilibrare a
situaţiei sale financiare;
2. s-ar încuraja oamenii să nu-şi încheie asigurări decât când au ajuns în situaţ ii foarte periclitate:
când îmbătrânesc sau se îmbolnăvesc, când lucrează în condiţ ii de risc excepţ ionale sau de boală,
etc.;
3. ar necesita tarife de prime mari ceea ce ar face asigurarea neatrăgătoare pentru marea parte a
populaţ iei.
30
125
2.4. Interesul asigurat (interesul în contractarea asigurării)
Una dintre regulile fundamentale în materie este aceea a existenţei unui interes, care să justifice
asigurarea bunului, persoanei sau răspunderii respective.
Nu se poate concepe, de exemplu, ca o persoană să contracteze o asigurare pentru cazul avarierii sau distrugerii unui
bun aparţinând şi/sau deţinut de o altă persoană, faţă de care nu are nici o răspundere sau pe viaţa cuiva cu care nu are
nici o legătură.
1) La asigurarea de bunuri, interesul asigurat aparţine proprietarului bunului asigurat, deoarece acesta
suportă paguba provocată de distrugerea sau avarierea bunului, iar titularul bunului este titularul
interesului şi titularul asigurării.
a) Se întâlnesc şi situaţ ii când titularul interesului nu coincide cu titularul asigurării.
De exemplu, asigurarea mărfurilor pentru cazurile de pagube produse în timpul transportului, situaţia în care
contractul de vânzare comercială s-a perfectat în condiţia de livrare CIF (cost-insurance-freight), titularul
asigurării este expeditorul, iar destinatarul este titularul interesului.
b) Sunt şi situaţii când titularul interesului în asigurare este o altă persoană decât titularul, proprietarul
bunului. Interesul pentru asigurare poate aparţine oricărei persoane ce are un interes legitim vădit sau
vre-o răspundere pentru conservarea bunului respectiv.
De exemplu: chiriaşul, depozitarul, transportatorul, creditorul cu drept de proprietate asupra bunului, etc.
2) La asigurările de persoane interesul asigurat este legat de evenimentul privind persoana - deces,
invaliditate, atingerea unei anumite vârste, etc. - la producerea căruia asigurătorul plăteşte suma asigurată.
3) Pentru asigurările de răspundere civilă, interesul asigurat este legat de raporturile care intervin între
asigurat şi terţele persoane păgubite, asiguratul fiind obligat să acopere daunele provocate acestora.
2.5. Suma asigurată

Este suma stabilită prin contractul de asigurare sau prin acte normative, ea reprezentând LIMITA
MAXIMĂ până la care asigurătorul răspunde faţă de asigurat în ipoteza producerii evenimentului
asigurat.
A. În asigurările de bunuri, suma asigurată se stabileşte, în principiu în funcţ ie de valoarea bunurilor
asigurate.
Despăgubirea nu poate depăşi în nici un caz:
1) cuantumul pagubei suferite de asigurat (pe considerentul că asigurarea nu trebuie să constituie o sursă
de îmbogăţire);
2) valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat şi nici
3) suma asigurată.
În consecinţă, dacă asigurarea a fost contractată pentru o sumă mai mare decât valoarea bunului în momentul
producerii evenimentului asigurat, surplusul de asigurare rămâne fără efect.
1. În asigurările facultative suma asigurată este stabilită de asigurat.
Bunurile pot fi asigurate la:
a) valoarea lor;
b) o valoare mai mică, caz în care se spune că s-a făcut o subasigurare;
c) o valoare mai mare, situaţie de supraasigurare.
La anumite asigurări facultative, asigurătorii prevăd în condiţ iile lor de acoperire un maxim de sumă până la
care se poate contracta asigurarea.
2. În asigurările obligatorii asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta fiind prevăzută de lege.
Cel mult legea poate prevedea mai multe alternative de acoperire, din care asiguratul îş i poate alege pe cea
mai apropiată de interesele sale.
La asigurările obligatorii avem norma de asigurare, ce reprezintă suma asigurată stabilită prin lege pe
unitate de bun asigurat. Făcând produsul între norma de asigurare şi numărul unităţilor de obiect asigurat
obţinem suma asigurată obligatoriu pentru bunul respectiv.
De exemplu:
126
a) la clădiri, norma de asigurare era stabilită pe metru pătrat suprafaţă construită, cuantumul ei fiind diferenţiat
funcţie de mediul urban sau rural, de felul şi destinaţia clădirii;
b) la culturi agricole, norma de asigurare se stabilea la hectar, diferenţiat pe feluri de culturi agricole.
În practică se realizează evaluarea de asigurare pentru stabilirea valorii de asigurat a bunului (VA) obţinută
pornindu-se de la valoarea din nou (VN) din care se scade uzura (UZ):
VA = VN - UZ
Uzura este cuantificată prin coeficient, fixat funcţie de vechimea bunului, de gradul de utilizare, starea de
întreţinere, etc. Prin valoarea din nou se înţelege valoarea de achiziţ ie a bunului, preţul de catalog, preţul
zilei, preţul pe piaţa locală au zonală, etc.
Momentul de referinţă la care se face evaluarea de asigurare poate fi:
1) momentul încheierii asigurării;
2) al realizării inspecţ iei de risc;
3) convenit prin stipulaţ iile clauzale;
4) momentul producerii evenimentului asigurat.
B. În asigurările de persoane suma asigurată se stabileşte după dorinţa asiguratului şi nu în baza unei
evaluări de asigurare, dat fiind că nici viaţa, nici sănătatea omului nu sunt evaluabile în bani.
Unele societăţi de asigurare prevăd, în schimb plafoane ale sumei asigurate.
C. La asigurările de responsabilitate operează de regulă plafonarea răspunderii asigurătorului.
Plafonul poate fi exprimat pe:

a) eveniment;
b) anul de asigurare.
Legat de fixarea plafonului pe eveniment facem precizarea că după un prim eveniment, asiguratul rămâne
garantat cu privire la alte evenimente eventuale pentru suma fixată în contract fără deducerea indemnizaţ iei
generate de primul caz. Astfel zis, asiguratul îşi vede reconstituită automat garanţ ia după fiecare eveniment.
2.6. Prima de asigurare

Reprezintă suma, dinainte stabilită pe care asiguratul este obligat în baza contractului sau în baza legii să o
plătească asigurătorului, în schimbul garanţiei pe care acesta i-o acordă.
Prima de asigurare se compune din două părţi:
1) prima netă, numită şi primă tehnică sau primă pură, adică prima destinată constituirii fondului
de asigurare curent, din care se plătesc despăgubirile şi sumele asigurate cuvenite;
2) adaosul la prima netă, stabilit de cele mai multe ori ca sumă de procente, destinat:
1. acoperirii eventualelor diferenţe în plus între despăgubirile preliminate şi cele realmente
plătite;
2. alimentării fondului de rezervă;
3. acoperirii cheltuielilor asigurătorului;
4. realizării de profit.
Prima netă (Pn) şi adaosul (a) formează împreună prima brută (Pb) sau prima comercială, care stă la baza
calculului primei de asigurare.
Pb = Pn + a
Ca determinare prima de asigurare se stabileşte în funcţ ie de 2 factori:

I. cota tarifară (ct), ce reprezintă prima brută sau prima comercială aferentă unei unităţi de calcul
(de exemplu, de fiecare 1000 lei sumă asigurată sau de fiecare 100 lei sumă asigurată;
II. suma asigurată (Sa).
Pa = ct * Sa
127
Legat de prima de asigurare în materie operează principiul echivalenţei. Principiul cere ca primele să fie în
aşa fel stabilite încât să acopere cheltuielile pe fiecare formă, produs de asigurare în parte.
În plus, spre deosebire de producţia de mărfuri31, asigurarea prezintă ciclu de producţie inversat32.
Motiv pentru care soluţ iile ce pot fi adoptate pentru stabilirea cuantumului primelor sunt următoarele:
A. acordarea garanţiei de asigurare fără a se stabili plata cu anticipaţ ie a unei prime, aşteptându-se sfârşitul
anului de asigurare sau a unei perioade mai lungi, de câţ iva ani (3 ani, cazul Lloyd's) pentru a se vedea
cât vor reprezenta despăgubirile efectiv plătite şi a se stabili atunci pe baza datelor certe, primele datorate
de asiguraţ i pentru perioada scursă - metoda avansului de garanţie.
B. stabilirea plăţii de către asiguraţ i a unor avansuri asupra primelor, în baza unor calcule provizorii privind
despăgubirile preliminate, urmând ca la expirarea perioadei de asigurare să se determine primele
definitive, după care să se regularizeze conturile fiecărui asigurat prin încasarea sau restituirea
diferenţelor respective - metoda avansului de primă.
C. metoda primelor fixe, este posibilă numai în baza observaţ iilor statistice îndelungate, făcute pe scară
largă, fără de care stabilirea primelor nu ar avea un caracter ştiinţ ific.
În ce priveşte locul de plată al primei, în trecutul activităţ ii de asigurare uzanţa era ca asigurătorul să se
îngrijească de încasarea ei la scadenţă, prin organe proprii, la domiciliul asiguratului. În acest sistem de plată
prima era din punct de vedere juridic cherabilă. Tot cherabilă este, astăzi plata primei prin introducerea unei
dispoziţ ii de încasare de către asigurătorul autorizat prin contract să facă acest lucru.
Pe măsură ce asigurările au evoluat şi s-au dezvoltat, posibilitatea asigurătorilor de a mai continua
încasarea primelor la domiciliul tuturor asiguraţ ilor a scăzut continuu din care cauză s-au născut litigii tot mai
numeroase între asiguraţii păgubiţ i şi neîncasaţ i şi asigurători.
Din acest motiv s-a stabilit principiul în baza căruia asiguratul este obligat să plătească la scadenţă prima la
casieria asigurătorului sau în zilele noastre prin virament bancar, electronic, etc.
Prima a devenit astfel, din punct de vedere juridic portabilă. În aceste condiţ ii, asiguratul nu poate avea
pretenţii de a fi despăgubit dacă nu a achitat prima la scadenţă sau în termenul de păsuire acordat.
În practica internaţ ională a asigurărilor, pentru a stimula grija asiguraţilor pentru bunurile cuprinse în
asigurare s-a introdus sistemul reducerilor sau majorărilor de prime denumit sistemul "Bonus-Malus".
În cadrul acestuia asiguraţ ii care printr-o îngrijire deosebită a bunurilor nu generează plăţi de despăgubiri,
beneficiază în anul de asigurare următor de bonificaţ ii, reduceri de prime - clauza Bonus, iar celor care
provoacă datorită slabei îngrijiri plăţ i de despăgubiri mari sau repetate li se stabilesc majorări de prime -
clauza Malus.
2.7. Paguba, dauna, avaria.

Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat ca
urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.
În terminologia clasică a asigurărilor, spre deosebire de limbajul uzual, prin avarie se înţelege orice
pierdere, cheltuială sau pagubă produsă unui mijloc de transport (avarie la corpul unei nave, unui
autovehicul, unui avion) sau mărfurilor pe parcursul transportului.
A. În asigurările de transport, prin avarie particulară sau avarie simplă se înţeleg cheltuielile făcute sau
paguba suferită fie numai de către mijlocul de transport, fie numai de către mărfurile transportate, în
intervalul de la plecarea acestora din depozit, respectiv încărcare şi până la sosirea lor la destinaţie, la
descărcare, respectiv intrarea în depozit.
31
unde cunoscându-se valoarea materiilor prime, materialelor, manoperei, etc. care intră în componenţă, costul producţiei poate fi
determinat cu uşurinţă,
32
nu se poate şti dinainte care va fi volumul despăgubirilor, acesta depinzând de factori aleatori, necunoscuţi ce pot fi doar
preliminaţi şi astfel problema stabilirii preţului asigurării, adică a cotelor de primă, este mai dificilă decât în alte ramuri ale
economiei.
128
B. În transporturile maritime există un gen specific de avarie, produsă în mod voit de om şi care este
denumită avarie comună sau avarie generală.
Aceasta este paguba care s-a produs în mod voit fie navei, fie mărfurilor transportate, fie ambelor precum
şi cheltuielile făcute după deliberări motivate în scopul salvării atât a navei cât şi a încărcăturii, în
intervalul de la încărcare şi plecare până la sosire şi descărcare.
1. Este cauzată în mod expres de căpitan în interesul salvării întregii expediţ ii maritime, de exemplu se
aruncă o parte din mărfuri în mare pentru a nu se scufunda întreaga încărcătură, şi care se suportă printr-o
contribuţie comună a armatorilor şi a proprietarilor mărfurilor transportate, a tuturor celor
interesaţi în succesul transportului respectiv.
2. Se spune şi generală nu pentru că ar reprezenta o pagubă mai mare decât o avarie particulară, ci
pentru că priveşte totalitatea transportului.
În limbajul comun, utilizat în ultima vreme în asigurări s-a generalizat tendinţa de a întrebuinţa termenul
avarie şi pentru pagubele parţiale produse altor bunuri decât mijloacelor de transport sau mărfurilor
transportate, spre exemplu, avarie la clădiri, avarie la un bun din gospodărie, etc.
2.8. Despăgubirea de asigurare. Sisteme de acoperire în asigurările de bunuri.
Avem în vedere cele două situaţii:

S1. Pagubă (Pg) totală,
S2. Pagubă (Pg) parţială
şi două variante:
a) suma asigurată (Sa) la valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat (V.m.e.a.):
Sa = V.m.e.a. şi respectiv,
b) suma asigurată sub valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat (subasigurare):
Sa < V.m.e.a.
Ne punem întrebarea care va fi de fiecare dată mărimea despăgubirii (Dp) ţinând cont şi de principiul deja
enunţat la prezentarea sumei asigurate că asigurarea nu poate constitui în nici un caz mijloc de îmbogăţire a
asiguratului?
S1.Pagubă totală.
a) Sa = V.m.e.a. b) Sa < V.m.e.a.
Pg = V.m.e.a. Pg = V.m.e.a.
Dp = Pg Dp = Sa
S2. Pagubă parţială.

În această situaţie când bunul asigurat nu a fost în întregime distrus, cuantumul despăgubirii se stabileşte în
funcţ ie de sistemul de acoperire practicat şi anume:
1) Sistemul acoperirii proporţionale.
a) Sa = V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Dp = Pg
b) Sa < V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Dp = Pg · Sa/V.m.e.a., unde:
Sa/V.m.e.a. = Ga, gradul de acoperire
prin asigurare.
129
a) Aşadar dacă asigurarea a fost încheiată pentru o sumă egală sau mai mare decât valoarea integrală a
bunului, despăgubirea şi în cazul pagubei parţ iale este egală cu valoarea pagubei.
b) Dacă numai o parte din valoarea bunului a fost asigurată (subasigurare) despăgubirea va reprezenta numai o
parte din valoarea pagubei, corespunzător gradului de acoperire prin asigurare.
Astfel cu cât suma asigurată este mai apropiată de valoarea bunului cu atât despăgubirea este mai
apropiată de valoarea pagubei.
Din cele arătate rezultă că, la toate asigurările în care acoperirea este acordată în baza sistemului
proporţional, asiguratul trebuie să fie atent la stabilirea sumei asigurate.
Dacă el doreşte o acoperire completă atunci trebuie să-şi asigure bunul la valoarea lui integrală.
Dacă pe parcursul duratei asigurate valoarea bunului creşte, asiguratul va trebui să-şi completeze asigurarea
cu diferenţa de sumă respectivă, dat fiind că la calcularea despăgubirii se ia ca bază valoarea din momentul
producerii evenimentului asigurat şi nu valoarea din ziua contractării asigurării.
2) Sistemul acoperirii primului risc.
Introducerea lui a fost determinată de neînţelegerile intervenite între asiguraţ i şi asigurători cu ocazia stabilirii
cuantumului despăgubirilor pe baza acoperirii proporţionale, mai ales datorită faptului că pe parcursul duratei
asigurate se modifică valoarea bunurilor asigurate.
Sistemul garantează astfel o despăgubire completă în cazul pagubelor parţiale până la maximum suma
asigurată.
a) Sa = V.m.e.a. şi b) Sa < V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Dp = Pg ≤ Sa
3) Un alt sistem tot mai des utilizat în activitatea de asigurare este cel al acoperirii limitate.
Limita în jurul căreia întră în discuţ ie intervenţia sau nonintervenţia asigurătorului poartă denumirea în limbajul
de specialitate de "franşiză". Sub aspect etimologic termenul vine de la verbul "franchir" din limba franceză,
care înseamnă "a sări", "a trece peste ceva".
Ea reprezintă partea din valoarea pagubei dinainte stabilită pe care asigurătorul nu o despăgubeşte, ea rămânând
în sarcina asiguratului.
Franşiza se poate stabili în 3 modalităţ i:
1. în mărime absolută, sumă fixă dinainte stabilită;
2. în mărime relativă, cotă procentuală din pagubă sau din suma asigurată;
3. în sistem mixt, mărime relativă dar minimum o sumă absolută.
Fiecare tip de franşiză se poate aplica în două variante:
1. deductibilă, când cuantumul său se scade din orice pagubă, achitându-se
asiguratului numai ceea ce se depăşeşte;
2. nedeductibilă, simplă sau atinsă când ea acţionează numai pentru pagubele până la nivelul ei,
pagubele mai mari achitându-se integral.
3.1.1. Sistemul acoperirii limitate cu franşiză în sumă absolută deductibilă, F:
a) Sa = V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Dp = Pg - F
b) Sa < V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Dp = Pg − F ≤ Sa
130
3.1.2. Sistemul acoperirii limitate cu franşiză în sumă absolută nedeductibilă, simplă sau atinsă, F:
a) Sa = V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
1. Pg < F 2. Pg > F
Dp = 0 Dp = Pg
b) Sa < V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
1. Pg < F 2. Pg > F,
Dp = 0 Dp = Pg ≤ Sa
3.2.1. Sistemul acoperirii limitate cu franşiză în cotă procentuală din pagubă deductibilă, f =%(Pg):
a) Sa = V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Dp = Pg - F = (100%-f)Pg
b) Sa < V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Dp = Pg(100% − f ) ≤ Sa
3.2.2. Sistemul acoperirii limitate cu franşiză în cotă procentuală din suma asigurată nedeductibilă,
f =%(Sa):
a) Sa = V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
1. Pg < F = f·Sa 2. Pg > F = f·Sa
Dp = 0 Dp = Pg
b) Sa < V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
1. Pg < F = f·Sa 2. Pg > F = f·Sa
3.3.1. Sistemul acoperii limitate cu franşiză în sistem mixt deductibil, f (%Pg) dar MIN F:
a) Sa = V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Ff = MAX {%Pg, F}, unde Ff reprezintă franşiza finală
Dp = Pg - Ff
b) ) Sa < V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
Dp = Pg − Ff ≤ Sa
3.3.2. Sistemul acoperii limitate cu franşiză în sistem mixt nedeductibil, simplu sau atins, f (%Pg) dar MIN
F:
a) Sa = V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
1. Pg < Ff 2. Pg > Ff
Dp = 0 Dp = Pg
b) Sa < V.m.e.a.
Pg < V.m.e.a.
1. Pg < Ff 2. Pg > Ff
131
De ce s-a introdus sistemul acoperirii limitate?
Trei sunt motivele introducerii lui:
1. din considerente de urgentare a lichidării daunelor, prin descongestionarea asigurătorului de daunele
mărunte. În acest sens "clauza cu franşiză" presupune că pagubele de valori mici nu se despăgubesc, aparatul de
asigurare având posibilitatea de a se concentra spre lichidarea operativă a daunelor importante.
2. ieftineşte costul asigurării. Numărul mare de pagube mărunte, de volum neînsemnat fiecare în parte,
totalizează un volum de plăţi de despăgubiri relativ mare pentru asigurător.
Contravaloarea acestor sume care nu se mai plătesc plus economiile realizate cu salariile personalului
suplimentar care ar fi fost necesar lichidării pagubelor mărunte dau posibilitatea asigurătorilor să stabilească
prime mai reduse pentru asigurările cu acoperire limitată.
3. sistemul are o funcţie educativă, contribuind la prevenirea producerii evenimentelor asigurate. Asiguratul
ştiind că în caz de pagubă va trebui să suporte şi el o parte devine mai atent decât în cazul acoperii complete.
Între fiecare dintre alternativele de franşiză prezentate mai sus există diferenţe care se manifestă în favoarea sau
în defavoarea asiguratului sau asigurătorului, după caz.
2.9. Durata sau perioada de asigurare

Reprezintă perioada de timp la care se referă drepturile şi obligaţ iile părţ ilor.
Perioadele pentru care asigurarea poate fi încheiată sunt prevăzute în condiţ iile şi regulamentele de asigurare ş i
stipulate în contract.
După întinderea în timp contractele de asigurare pot fi:
- de durată determinată sau fixă şi
- de durată nedeterminată (asigurările viagere).
În asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, contractele pot fi încheiate pe o perioadă de maximum un an.
La asigurările de viaţă, durata poate fi de 5, 10, 12, 20 ani sau nedeterminată.
Stabilirea cu precizie a duratei asigurate prezintă o importanţă deosebită deoarece răspunderea asigurătorului
acţionează numai în cadrul acesteia.
132
CAPITOLUL 3
ASIGURAREA CLĂDIRILOR, CONSTRUCŢIILOR ŞI A CONŢINUTULUI LOR
Figura 3.1. Forme de asigurare
Produse de asigurare
Persoane fizice Persoane juridice
Specifice Comune Specifice
Asigurarea clădirilor cu Asigurarea

Asigurarea conţinutului º ¹:
destinaţie de locuinţă ¹ clădirilor şi a altor
mijloace fixe;
construcţii ¹
obiecte de inventar;
stoc marfă;
bunuri diverse
Asigurarea
utilajelor şi
echipamentelor
Asigurarea maşinilor, utilajelor, speciale (foraj,
echipamentului, instalaţiilor, forestiere)
centralelor termice pentru avarii
accidentale º
Asigurarea lucrărilor de
construcţii montaj şi a
Asigurarea bunurilor casabile: răspunderii
geamuri, oglinzi, lămpi electrice,
constructorului ³
sanitare, obiecte de artă din sticlă
/marmură º ¹
Asigurarea echipamentelor
electronice º ¹
Asigurarea banilor şi / sau

valorilor din seifuri ²
Notă:
º: şi sub forma unor Clauze Speciale de asigurare;
133
¹: şi în varianta: "Asigurarea clădirilor, conţinutului şi a altor bunuri - gajate";
²: "şi/sau pe timpul transportului";
³: în fapt, produsul intră în grupa a V a: "Asigurări complexe".
3.1. Elementele tehnice ale asigurării

3.1.1. Subiecţ ii asigurării - Asiguratul: persoana fizică sau juridică, în calitate de proprietar, chiriaş,
administrator, custode sau altă calitate stabilită legal33
Dacă interesul asigurat este altul decât dreptul de proprietate asupra bunului asigurat, contractantul va trebui să
declare acest fapt în scris, în mod explicit, înainte de încheierea poliţei.
3.1.2. Obiectul asigurat.
θ Acoperire:
a) la categoria clădiri şi construcţii:
1. clădiri de locuit34: case, vile, apartamente la blocuri sau vile, cabane sau altă construcţie destinată
locuirii permanente sau temporare (case de vacanţă) având dotările necesare acestui scop.
Sunt cuprinse şi:
elementele fixe sau detaşabile de fundaţ ie sau împământare;
instalaţ iile fixe aferente clădirilor: hidraulice, igenico-sanitare, instalaţ ii utilizate pentru încălzirea
localurilor asigurate, lifturi, ascensoare pentru mărfuri, instalaţii fixe de iluminat35, instalaţ ii de aer
condiţ ionat, etc.36
2. dependinţele şi anexele gospodăreşti37 ca: magazie, şopron, grajd, garaj, saună, piscină, boxe,
fântâni, bucătării de vară, sere, foişor, solarii, pătule, coteţe, porţi, împrejmuiri, etc. Acestea se asigură
numai ca extindere la asigurarea clădirii cu acordul asigurătorului şi menţ ionarea expresă în poliţa de
asigurare.
b) la categoria conţinut:
maşini, utilaje, instalaţii: maşini; utilaje (inclusiv cele agricole, dar numai în cadrul incintei); ustensile;
piesele de schimb pentru acestea precum şi postamentele respective; echipamente; instalaţ ii de
prevenire şi alarmă; utilaje de ridicare şi instalaţ ii diferite de cele cuprinse în categoria clădiri;
rezervoare şi silozuri, altele decât cele zidite şi din beton; mijloace de cântărire, de tracţiune, precum ş i
mijloace de transport neînmatriculabile, etc.;
mobilier, birotică, etc.: mobilier, birotica, aparatură electrică, electrotehnică, dulapuri blindate, seifuri,
case de marcat, etc.;
stocuri: materii prime, materiale, produse semifabricate, produse finite, bunuri în curs de fabricaţie,
materiale de consum, ambalaje, rebuturi, deşeuri de fabricaţ ie, suporturi, etc.;
bunuri casnice: mobilier, aparatură electrocasnică şi alte bunuri de uz casnic şi personal al asiguratului
şi al persoanelor cu care acesta coabitează38.
c) cheltuieli, ca extindere la asigurarea clădirii şi anexelor:
de evitare sau micşorare a daunelor39;
33
Asiguratul trebuie să aibă un interes asupra bunului asigurat.
34
Clădirea independentă cu destinaţie de locuinţă se asigură în integritatea ei constructivă respectiv cu fundaţie, soclu,
pereţi, planşee, acoperiş, pardoseli, ferestre, uşi, scări, puţul liftului.
35
Şi corpuri de luminat tip plafonieră sau spot înglobate în acestea. Nu se consideră ca făcând parte din clădire corpurile
de iluminat tip candelabru, lustră şi lămpi electrice.
36
Amenajări constructive, utilitare sau artistice speciale - stucaturi, şemineuri, sobe de teracotă speciale cu valoare
deosebită, vitralii, pereţi cortină, picturi murale, bazoreliefuri - se consideră ca fiind asigurate numai dacă valoarea
acestora este cuprinsă în suma asigurată şi dacă au fost menţionate expres în poliţă sau în specificaţia de asigurare
(anexă la poliţă).
37
În cazul apartamentului în bloc, cu menţionarea expresă în poliţă, se pot asigura şi anexele acestuia: boxă, garaj,
cameră de serviciu, amplasate în afara apartamentului.
38
Cu condiţia ca acestea să fie cuprinse în cererea de asigurare sau într-o anexă la poliţa de asigurare.
134
legate de intervenţia pompierilor pentru stingerea incendiilor40;
de curăţare a locului ca urmare a producerii riscurilor asigurate;
de expertiză a daunei;
de proiectare.
ν Excluderi.
1. Nu sunt asigurate bunurile scoase din uz sau bunurile care nu mai pot fi folosite potrivit cu
destinaţia lor datorită degradării.
2. Nu sunt asigurate:
• tuneluri, căi ferate, drumuri, canale;
• bani (inclusiv valutele), pietre preţioase, obiecte din platină, aur, argint, mărci poştale, tablouri, monede
de colecţ ie, sculpturi, colecţ ii sau alte obiecte care au o valoare artistică, ştiinţ ifică sau istorică, hârtii de
valoare, documente, registre sau titluri, acte, manuscrise, înregistrări pe benzi magnetice, dischete şi alte
suporturi de păstrare a informaţ iilor în vederea prelucrării automate, blănuri41;
• nave, avioane, ambarcaţ iuni, vagoane de cale ferată, autovehicule care necesită înmatricularea;
• culturi agricole şi rodul viilor, plantaţii, păduri;
• animale vii;
• efecte personale ale reprezentanţ ilor, prepuşilor sau altor angajaţi ai asiguratului ori ale persoanelor
aflate în tranzit la adresa menţ ionată la adresa menţionată în poliţa de asigurare.
• Nu sunt asigurate obiectivele:
construite în zone în care organele în drept au interzis acest lucru prin acte publice sau
comunicate asiguratului;
pentru care nu există autorizaţ ii legale de construcţie, procese verbale de recepţ ie precum ş i
autorizaţ iile / avizele de funcţ ionare emise de organele în drept.
39
Demolarea, demontarea sau mutarea în alt loc a clădirii sau unei construcţii în care se aflau bunurile asigurate dacă
aceasta se face pentru a opri întinderea incendiului, sau la o ameninţare bruscă de incendiu, inundaţie, prăbuşire sau
alunecare de teren, etc.
40
În cazul în care asiguratul este obligat potrivit legii la plata acestora.
41
Pentru acestea se pot încheia asigurări, dar în Condiţii Speciale.
135
3.1.3.Riscuri.
1. incendiu;
2. trăsnet; RISCURI DE Poliţa Standard =
3. explozie; BAZĂ Poliţa FLEXĂ ¹
4. căderea aparatelor de zbor, etc.;
5. izbirea din exterior;
6. boom sonic;
7. inundaţii; Poliţa EXTINSĂ

8. ploaie torenţială; (Riscuri de bază
9. grindină; RISCURI
EXTINSE + Riscuri extinse)
10. furtună, uragan, vijelie, tornadă;
11. prăbuşire şi/sau alunecare de teren;
12. avalanşe de zăpadă;
13. greutatea zăpezii şi/sau gheţii;
14. căderea accidentală de corpuri;
15. cutremur de pământ;
Poliţa COMPLETĂ =
Poliţa "Toate riscurile"
( Riscuri de bază +
16. vandalism prin efracţie sau tâlhărie; RISCURI Riscuri extinse +
SPECIALE
17. terorism; Riscuri speciale)
18. riscuri politice;
19. furt.
θ Figura 4.2. Riscuri acoperite42:
¹ Fire, Lightening, Explosion, Aircraft
Un alt exemplu de organizare a acoperirii oferite43 este:
Pachet simplu = 1 + 7 + 1944;
Pachet optim = 1 + 15 + 19;
Mega - asigurarea = 1 + 7 +15 + 19 + 17
Se pot adăuga:
∗ Clauze Speciale:
1) "Inundaţie provocată ca urmare a spargerii conductelor de apă, canal sau încălzire" 45 46;
2) "Inundaţie din apa provenită de la vecini";
3) "Daune provocate elementelor asigurate ale clădirii prin vandalism fără efracţie";
42
Prezentare sistematizată potrivit condiţiilor de asigurare Astra S.A., Omniasig S.A., Asirom S.A.
43
Societatea de asigurare "Interamerican S.A.".
44
Pentru conţinutul clădirilor asigurate.
45
În oferta societăţilor de asigurare: "Allianz Ţiriac S.A.", "SAR Transilvania S.A.", "BCR Asigurări S.A.".
46
Excluderi Speciale:
a) pagubele produse instalaţiilor însăşi şi costurile aferente reparării acestora;
b) pagubele produse în timpul lucrărilor de construcţii sau reparaţii;
c) pagube produse ca urmare a neînchiderii din neglijenţă a robinetelor de oprire a apei.
136
4) "Distrugeri provocate de animale";
5) "Furtul elementelor clădirii prin efracţie şi acte de tâlhărie";
6) "Bunuri casabile din alcătuirea clădirii (construcţiei) împotriva riscurilor specifice";
7) "Clădiri în construcţie, de către proprietar";
8) "Centrale termice pentru cazurile de avarii accidentale".
∗ Clauze Adiţionale:
1. "Domiciliu temporar";
2. "Răspundere civilă pentru incendiu";
3. "Asigurarea pentru accidente de persoane".
Precizări necesare:
1. Incendiu. Acoperire
Varianta A) Varianta B)
a) Incendiu provenit din pădure, pepinieră Definiţie:
(plantaţie), de arbori sau arbuşti (tufişuri), Prin care se înţelege un foc de mare întindere sub
din formă de flăcări deschise care însoţesc arderea şi care
livezi sau păşuni sau care are legătură cu s-a produs în absenţa unei vetre destinate acestui
desţelenirea solului; scop sau a ieşit din vatră, având forţa de a se extinde
b) Incendiu datorat unui scurt-circuit, prin propria sa putere.
supraturării, creării unui arc voltaic sau Excluderi speciale:
scăpării (pierderii) de curent electric; • pagube cauzate de incendiu rezultat din cutremur
c) Incendiu datorat exploziei unui cazan de sau erupţii vulcanice;
încălzire centrală, boiler, butelie de gaz, • pagube produse direct sau indirect prin acţ iunea
aparatelor sau instalaţ iilor de gaz şi/sau dispozitivelor explozive sau armelor de foc;
petrogaz, cazan de producere a aburului sau • pagubele produse la aparate şi instalaţ ii care sunt
compresor; consecinţe ale unui incendiu sau explozii datorate
d) Incendiu provocat de trăsnet; uzurii sau defecte de material ori slabei
e) Incendiu produs într-o construcţie vecină şi întreţineri.
care a provocat daune bunurilor asigurate.
Suplimentar poate figura: incendiu, inclusiv pagube materiale directe produse prin:
- carbonizare totală sau parţială şi topire cu şi fără flacără;
- degajare de fum, gaze sau vapori ca urmare a incendiului.
2. Trăsnet prin care se înţelege o descărcare electrică luminoasă care se produce între un nor şi sol sau obiecte
aflate pe sol, pagubele producându-se prin transferul nemijlocit al efectului asupra bunului asigurat, chiar
dacă trăsnetul nu a fost urmat de incendiu.
Excludere specială: paguba produsă echipamentelor electrice de orice natură ca urmare a transmiterii către
acestea a efectului trăsnetului prin intermediul unor conductori.
3. Explozie.
Acoperire
a) Explozie cauzată de cazanele de Definiţie:
încălzire centrală, butelii de gaz, de Prin care se înţelege o eliberare bruscă de energie
aparate sau instalaţ ii de gaz şi petrogaz; provocată de tendinţa unor gaze sau aburi de a se
b) Explozie cauzată de cazanele de dilata, chiar dacă explozia nu a fost urmată de
producere a aburului sau de incendiu. Se consideră paguba provocată de
compresoare; explozie la un rezervor (cazan, conductă, etc.)
c) Explozia motoarelor Diesel. numai dacă pereţ ii acestuia sunt fisuraţi în aşa
măsură încât are loc o echilibrare bruscă a presiunii
dintre interiorul şi exteriorul rezervorului.
Excluderi speciale:
137
• pagube produse direct sau indirect prin acţ iunea
dispozitivelor explozive sau armelor de foc;
• pagube produse la aparate şi instalaţ ii care sunt
consecinţe ale unei explozii datorate uzurii sau
unor defecte de material sau slabei întreţineri.
Nu se acoperă în nici un caz obiectul în sine
care a explodat.
4. Căderea aparatelor de zbor (aeronave şi vehicule spaţiale), a unor părţi ale acestora sau a obiectelor
transportate sau impactul cu acestea, cu excepţia dispozitivelor explozive.
5. Izbirea din exterior.

Acoperire
Izbirea din exterior, de către autovehicule, Lovirea de către vehicule terestre care nu aparţin
altele decât cele aparţ inând asiguratului, a asiguratului, cu excepţia daunelor cauzate de
clădirii asigurate. vehicule în mişcare în incinta asigurată.
6. Boom sonic, unda de şoc provocată de avioane.
7. Inundaţii º.
Acoperire
Varianta A) Varianta B) Varianta C)
Daunele produse accidental Definiţie: acoperirea unei Inundaţ ii şi aluviuni provenind
bunurilor asigurate din porţiuni de uscat cu o mare din revărsarea apelor de
următoarele cazuri: cantitate de apă, ca urmare a suprafaţă (curgătoare sau
- ieşirea din matcă a apelor revărsării peste marginile stătătoare) precum şi din
curgătoare; cursurilor de apă. precipitaţ ii atmosferice
- ruperea digurilor. temporare, inclusiv din topirea
zăpezii sau gheţ ii.
8. Ploaie torenţială º. Acoperire

Pagubele produse de curgerea Daunele generate de ploaie Pagubele produse de ploaie
sau acumularea apei de ploaie. torenţială inclusiv efectele torenţială - efectul direct inclusiv
indirecte ale acesteia. cele cauzate de pătrunderea apei
prin spărturile şi rupturile
provocate acoperişului, pereţ ilor,
uşilor şi ferestrelor prin
manifestarea violentă a
fenomenelor atmosferice
manifestate concomitent cu
ploaia torenţială.
9. Grindină º. Acoperire
Daunele generate de grindină. Pagubele produse de grindină - efecte directe.
138
10. Furtună º. Acoperire
Furtună, vijelie. Furtună, uragan, vijelie, Furtună, prin care se înţelege o
Se va despăgubi ş i tornadă. perturbaţie atmosferică violentă la care
contravaloarea învelitorii viteza vântului depăşeşte 75km/h.
afectate de acestea.
11. Prăbuşire şi/sau alunecare de teren ¹.
12. Avalanşe de zăpadă º.
13. Acoperire
Greutatea zăpezii şi/sau gheţ ii. Greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă ori avalanşe de
zăpadă.
14. Căderea accidentală de corpuri (stânci, copaci, stâlpi, etc.) cu excluderea cazurilor
în care aceasta a fost provocată:
cu intenţie;
ca urmare a unor acte răuvoitoare - vandalism (distrugere sălbatică şi nejustificată).
15. Cutremur de pământ º ¹. Acoperire

Cutremur de pământ. Cutremur de pământ, inclusiv Cutremur de pământ cuprinzând şi
pagube produse de un incendiu daunele produse de alunecări de teren
sau explozie provocate ca sau avalanşe, incendiu sau explozii
urmare a unui cutremur. provocate de cutremur.
Notă:
º Excluderi speciale. Nu sunt acoperite pagubele produse de:
solul slab al fundaţ iei (fenomenul de tasare);
apa freatică;
creşterea nivelului de apă şi deversarea râurilor şi lacurilor care se ştie că se întâmplă în mod regulat
(anual);
inundaţ ii produse în timpul formării unor lacuri de acumulare sau în timpul schimbării artificiale a
cursurilor de apă;
revărsarea apei din sistemul de canalizare;
lucrările în subteran, prospecţiuni, explorări sau exploatări miniere sau petroliere, tuneluri, cariere de
piatră, nisip, pietriş, extracţii de argilă;
infiltrarea apei de ploaie, a grindini sau a zăpezii prin geamuri neînchise, neetanşe sau alte deschizături,
în afara cazului în care aceste deschizături sunt produse de riscurile asigurate;
infiltrarea prin sol în interiorul clădirii a apelor provenite din ploi sau din topirea zăpezii;
apa pătrunsă în clădire prin acoperiş, datorită proastei izolaţ ii, fenomenul de igrasie, condens, mucegai,
aburi, îngheţ;
ploi acide;
neremedierea din culpa asiguratului a unor situaţii cunoscute generatoare de pagube prin inundare cu
apa provenită din ploi, topirea zăpezii sau gheţ ii, precum şi de infiltrarea prin pereţi sau plafoane a apei
provenind de la instalaţ ii sanitare defecte, prost întreţinute, uzate, etc.
¹ Excluderi speciale.
139
a) Nu sunt acoperite daunele provocate construcţiilor datorate unor încărcări peste limita de rezistenţă a
acestora;
b) Pentru clădirile care au fost afectate de cutremurele anterioare, asiguratul este obligat să pună la
dispoziţ ia societăţii de asigurare documentaţia întocmită de către Comisia de Expertiză Tehnică cât
şi documentaţia de execuţ ie a consolidărilor şi reparaţiilor efectuate după cutremurul respectiv.
16. Vandalism prin efracţie sau tâlhărie º. Acoperire

Vandalism prin efracţ ie sau tâlhărie - Pagube produse datorită acţiunii răuvoitoare a unor persoane
fapta persoanei / grupului care - vandalism, prin care se înţelege numai paguba materială
pătrunzând în clădirea asigurată produsă bunurilor asigurate, cu condiţ ia ca aceste pagube să
devastează elementele constructive ale nu fie acoperite printr-un contract special de asigurare pentru
acesteia. geamuri, oglinzi şi alte bunuri casabile.
17. Terorism º - situaţiile produse de oameni care stârnesc un climat de violenţă, teamă şi nesiguranţă, prin
tulburarea liniştii publice sau de drept prin diverse mijloace de timorare, inclusiv materiale explozive.
18. Riscuri politice º. Acoperire

Riscuri politice (greve şi tulburări civile) Riscuri politice (greve, contra-greve, manifestaţii, tulburări
şi acţ iuni ale unor răuvoitoare. civile), prin care se înţelege numai paguba materială produsă
bunurilor asigurate în timpul grevelor, revoltelor, tulburărilor
civile (inclusiv spargerea geamurilor cu condiţ ia, ca aceste
pagube să nu fie acoperite printr-un contract special de
asigurare, pentru geamuri, oglinzi şi alte bunuri casabile).
Excludere specială: pierdere financiară de orice fel (datorită
întreruperii activităţii sau alte cauze).
Notă:
º: Excluderi speciale, paguba cauzată de:
- asigurat sau un membru al familiei acestuia;
- angajaţ ii companiei ale cărei clădiri, bunuri sunt asigurate;
- participarea directă a acestora la asemenea acţiuni.
19. Furtul. Acoperire

I.) Furt, prin care se convine a acorda despăgubiri 1. Se acoperă furtul total sau parţ ial al conţinutului
pentru pagubele produse de: locuinţei. Sunt cuprinse, de asemenea şi daunele care
- furtul prin efracţ ie al bunurilor asigurate comis eventual vor fi provocate construcţiei cât şi obiectelor
prin spargerea pereţilor, acoperişului, tavanelor, asigurate, de către hoţi, în timpul furtului.
uşilor, ferestrelor, duşumelelor sau prin stricarea 2. Pentru acoperirea furtului trebuie ca:
sau forţarea dispozitivelor de închidere, cu condiţia a) bunurile asigurate să se afle în spaţiu închis
ca uşile exterioare sau căile de acces în localul asigurat acoperit47, descris în contractul de asigurare sau
să fie încuiate cu dispozitive de închidere, iar încăperile anexa la contract. Clădirea trebuie să fie
situate la parterul clădirii să aibă toate geamurile prevăzută cu uşi, ferestre, luminătoare şi eventual
47
Pierderile şi daunele care sunt produse bunurilor asigurate ce se găsesc în spaţii deschise, chiar dacă sunt acoperite;
în spaţii îngrădite; în clădiri apropiate; în dependinţe; în barăci; în curtea clădirii indicată în cererea - declaraţia de
asigurare, nu se acoperă.
140
apărate cu sisteme de alarmă sau obloane de lemn ori alte deschideri ale sale să fie bine protejate;
bare de fier sau grilaje de fier încastrate sau încuiate cu b) furtul să fie produs prin spargere (adică să se fi
dispozitive de închidere, cu excepţia cazurilor când pătruns cu forţa în clădire) sau să fi precedat sau
acestea sunt acceptate de asigurător; să fie urmat, în mod dovedit, agresiunea sau vre-
- furtul comis de persoane rămase clandestin în un act de violenţă împotriva asiguratului, a
incinta asigurată, cu condiţia ca transportarea membrilor familiei sale sau asupra angajaţ ilor săi;
bunurilor furate să se facă în timp ce incintele c) comiterea furtului în modurile arătate mai sus
asigurate sunt închise cu respectarea condiţ iilor de trebuie să fie atestată în registrul (jurnalul)
siguranţă de la punctul anterior; evenimentelor autorităţilor de poliţ ie competente,
- furtul prin acte de tâlhărie al bunurilor sau furtul iar asiguratul se obligă să depună la societatea de
comis prin folosirea cheilor originale obţ inute prin asigurare dovada înregistrării evenimentului. Altfel
efracţ ie sau prin acte de tâlhărie. spus, asiguratul trebuie să depună plângere împotriva
II.) Excluderi speciale: autorilor furtului, chiar dacă sunt necunoscuţi şi să
- furtul simplu; depună o copie la societatea de asigurare.
- furt prin înşelătorie; 3. Exceptări. Nu se acoperă:
- furt cu întrebuinţarea de chei potrivite; 2.1. Furtul cu cheie (adică prin folosirea cheii
- furtul bunurilor aflate în locuri deschise sau în normale - pierdute sau furate - a încuietorii) sau cu o
aer liber, pe terase, balcoane, etc.; dublură a cheii sau cu o cheie fabricată după mulaj.
- acte comise intenţ ionat sau din neglijenţa gravă 2.2. Furtul ce s-a înfăptuit, fie şi într-unul dintre
de către asigurat, de membri ai familiei sale sau modurile acceptate de asigurător, însă asiguratul a
cei care trăiesc şi gospodăresc cu asiguratul sau neglijat să informeze imediat despre acest lucru
prepuşii săi; autorităţile de poliţ ie competente, în cel târziu 24 de
- falsificare, fraudă; ore de la constatarea acestuia precum şi societatea de
- lipsuri la inventar, pierderi, lipsuri datorate asigurare.
greşelilor de contabilitate, erori de calcul sau 2.3. Furtul ce a fost înfăptuit având ca autor -
greşeli făcute cu ocazia inventarelor, sustrageri chiar şi moral - sau drept complice orice colocatar
suferite în timpul orelor de program din cauza sau membru al familiei sau angajat sau ajutor al
neatenţ iei sau neglijenţei; casei.
- furtul în timpul producerii unor evenimente 2.4. Furtul oricărui tip de bijuterii, precum şi de
asigurate (incendii, explozii, alte calamităţ i obiecte ce sunt excluse conform Condiţ iilor
naturale inclusiv cutremur de pământ). Generale ale contractului de asigurare.
III.) Suplimentar se acordă despăgubiri şi pentru: 2.5. Furtul ce s-a produs în locuinţa asigurată ce
a) pagubele produse încăperilor în care se află a rămas nelocuită peste 40 de zile, în afara cazului în
bunurile asigurate; care a fost înştiinţată anterior, societatea de asigurare
b) cheltuieli de curăţare şi costuri de înlocuire a încasându-se prima de asigurare suplimentară
încuietorilor avariate. corespunzătoare.
ν Excluderi generale.
1. Pagube indirecte, ca:
- reducerea valorii după reparaţie;
- scăderea preţurilor bunurilor, chiar ca urmare a unei cauze cuprinse în asigurare;
- întârzieri în livrarea bunurilor;
- lipsă de locaţ ie, de profit;
- întreruperea producţiei;
- nefolosirea bunurilor.
2. Pagube produse bunurilor din cauza:
a) uzurii, fermentaţiei, oxidării, căldurii precum şi cele produse de afumare, pătare, pârlire
provenite dintr-o sursă normală de căldură;
b) presiunii mărite sau joasei presiuni a apei;
141
c) producerii sau distribuţiei anormale a frigului sau scurgerii lichidului frigorific48;
3. Pagube produse de erori sau defecte deja existente la data intrării în vigoare a poliţei de care asiguratul sau
reprezentanţ ii săi au avut sau nu cunoştinţă;
4. Cheltuieli făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea stării bunului în comparaţ ie cu cea dinaintea
daunei şi nici cele pentru recondiţ ionări, reparaţii sau restaurări nereuşite;
5. Culpa gravă a asiguratului, beneficiarului sau contractantului, reprezentanţilor legali sau a oricăror alte
persoane care au acţionat cu ştiinţa acestora. Se consideră culpă gravă:
a) folosirea focului deschis, inclusiv a unei surse de lumină cu flacără deschisă (chiar apărată
de sticlă sau sită) în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse uşor
combustibile (furaje, in, cânepă, bumbac, etc.) produse inflamabile sau uşor inflamabile
(ţiţei, benzină, alte derivate petroliere, etc.);
b) aprinderea şi nesupravegherea focului deschis în apropierea locuinţei asigurate;
c) folosirea unor produse uşor inflamabile pentru curăţarea parchetului, duşumelelor, hainelor,
etc. sau pentru alte scopuri ori manipularea unor asemenea produse, în aceeaşi încăpere şi în
acelaşi timp în care este aprins focul (chiar în sobă, plită sau maşină de gătit), în care arde
lumina cu flacără (chiar apărată de sticlă sau sită) sau în care funcţ ionează reşouri ori
radiatoare electrice;
d) fumatul în încăperi în care sunt depozitate produse combustibile ori inflamabile ori în
încăperi care sunt folosite pentru manipularea acestora;
e) efectuarea de improvizaţ ii neautorizate de constructor sau producător;
f) amplasarea clădirilor sau altor construcţii în zone periclitate de calamităţ i naturale (inundaţ ii,
prăbuşiri sau alunecări de teren), dacă organele în drept au interzis construirea prin acte
publicate sau în comunicări în scris către asigurat, înainte de construire;
6. Pagubele consecinţe ale războiului (chiar nedeclarat), invaziei, acţ iunii unui duşman extern, războiului
civil, revoluţiei, revoltei, insurecţ iei, rebeliunii, grevei, tulburărilor civile, dictaturii militare, uzurpării de
putere, unor persoane răuvoitoare care acţionează în numele sau în legătură cu orice organizaţ ie politică,
conspiraţ iei, confiscării, naţ ionalizării, exproprierii cu forţa, sechestrării, rechiziţ ionării, distrugerii sau
avarierii din ordinul oricărui guvern de drept sau de fapt sau oricărei autorităţi publice, actelor de terorism,
vandalism sau sabotaj;
7. Pagubele rezultate ca urmare a influenţei exploziei atomice, radiaţiilor sau infestării radioactive;
8. Pagubele şi cheltuielile generate de poluare şi/sau contaminare provocate direct sau indirect.
3.1.4. Suma asigurată.

Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat, sume care nu trebuie să depăşească valoarea
reală la data asigurării.
Prin valoarea reală a bunurilor la data asigurării se înţelege:
1. la mijloacele fixe şi obiecte de inventar, valoarea din nou49 (Vn), valoarea de înlocuire, din care
se scade uzura (Uz), altfel zis, valoarea rămasă (Vr).
Vr = Vn - Uz
Uzura se stabileşte în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea de întreţinere a bunului respectiv.
2. la mijloacele circulante, cu excepţia obiectelor de inventar, după caz, costul, preţul de producţie sau
preţul de achiziţie respectiv:
a) valoarea maximă a stocului existent la un moment dat;
b) valoarea medie a stocurilor existente pe perioada asigurării;
48
Chiar dacă sunt cauzate de riscuri acoperite prin contractul de asigurare.
49
Costul construirii, producerii sau achiziţionării bunului respectiv sau al unui bun similar din punct de vedere al
parametrilor funcţionali şi constructivi, la preţurile uzuale de piaţă.
142
c) valoarea stocului existent la data încheierii asigurării ajustată periodic pe baza declaraţiei
asiguratului.
3. la bunuri casnice valoarea rămasă.
4. pentru colecţii şi obiecte de artă: valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe bază de cataloage
şi/sau expertiză.
5. la valori:
- pentru bani numerar, valoarea nominală;
- pentru platină, aur, argint în stare neprelucrată, bunuri de platină, aur, argint, bijuterii, perle, pietre
preţioase şi altele asemenea: preţul pieţei determinat de cataloage şi/sau expertiză.
La stabilirea sumei asigurate nu se include valoarea terenului aferent construcţiei.
Pe durata asigurării, sumele asigurate pot fi majorate, reevaluate sau indexate, cu plata corespunzătoare
a primelor de asigurare50.
Sumele asigurate evidenţiate în poliţa de asigurare fără a se specifica valuta sunt considerate a fi în lei.
Suma asigurată poate fi stabilită în lei sau într-o valută agreată de părţi.
3.1.5. Prima de asigurare.

1. Este suma obţinută prin înmulţ irea valorii asigurate cu cota tarifară de primă anuală.
Cotele tarifare sunt diferenţ iate pe:
a) obiectul asigurat:
- clădiri;
- conţinutul acestora.
b) tipul de poliţă subscris, iar
la poliţa completă sau toate riscurile pe zone seismice:
zona 0: judeţele Satu-Mare, Maramureş, Bistriţa, Bihor, Sălaj, Cluj, Mureş, Arad, Hunedoara,
Alba.
zona 1: judeţele Caraş-Severin, Mehedinţ i, Gorj, Vâlcea, Sibiu, Braşov, Covasna, Harghita,
Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Ialomiţa, Călăraşi, Timiş, Tulcea;
zona 2: judeţele Dolj, Olt, Argeş, Teleorman, Dâmboviţa, Prahova, Giurgiu, Buzău, Vrancea,
Brăila, Galaţi, Bacău, Vaslui, Constanţa, mun. Bucureşti.
c) grupe de vechime,
spre exemplu în condiţ iile de asigurare ale S.C. "ARDAF" S.A. sunt 4 grupe:
› 77 înseamnă că anul construcţiei clădirii este după 1977 exclusiv;
‹ 77 înseamnă că anul construcţiei clădirii este înainte de 1977 inclusiv;
40-77 înseamnă că anul construcţiei clădirii este între 1940 şi 1977;
‹ 40 înseamnă că anul construcţiei clădirii este înainte de 1940 exclusiv.
2. La asigurările încheiate pe o perioadă de un an, la cererea asiguratului plata primelor de asigurare
poate fi efectuată şi în mod eşalonat în rate subanuale51 52.
3. Asigurătorul nu are obligaţ ia de a aminti asiguratului scadenţa obligaţiilor de plată.
4. Prima de asigurare se achită în aceeaşi valută în care a fost stabilită suma asigurată.
5. Unii asigurători pentru plata integrală a primei de asigurare acordă o reducere53.
6. Potrivit condiţ iilor de asigurare ale unor societăţi se acordă reduceri de primă în anii următori primului an de
asigurare dacă nu au fost plătite despăgubiri sau nu se datorează de păgubiri şi asigurarea se reînnoieşte pentru
aceleaşi bunuri.
Spre exemplu: S.C. "ASIROM" S.A. acordă reduceri de prime astfel:
50
În Condiţiile Generale de asigurare se va indica şi modalitatea, de exemplu prin raportare la rata inflaţiei, comunicată
de către Comisia Naţională de Statistică sau prin raportare la devalorizarea leului faţă de USD sau Euro.
51
A se vedea Anexa 5.1.
52
În cazul contractelor de asigurare încheiate pe o perioadă mai mică de un an, dar nu mai puţin de o lună, primele de
asigurare se calculează potrivit procedeului "pro rata temporis", în funcţie de numărul de zile cuprinse în asigurare.
53
A se vedea Anexa 5.1.
143
- în anul al 2 lea de 10%;
- în anul al 3 lea de 25%;
- în anul al 4 lea şi următorii de 30%.
3.1.6. Perioada de asigurare.

Poliţa de asigurare se încheie pe durata de 1 an de la data intrării ei în vigoare. La unele societăţi de
asigurare poliţa se poate încheia şi pe durate subanuale54, dar se precizează o perioadă minimă de o lună.
Perioada de asigurare pentru asigurările suplimentare este inclusă în perioada de asigurare a contractului iniţ ial.
3.1.7. Teritoriul acoperit.

Asigurarea este valabilă pentru bunurile (de felul celor descrise anterior) aflate pe teritoriul României.
3.2. Mecanismul derulării asigurării.

3.2.1. Încheierea asigurării.
Asigurarea se consideră încheiată numai prin încasarea primei sau de asigurare sau a celei dintâi rate de
primă şi emiterea poliţei de asigurare. Pentru a încheia o asigurare este necesară parcurgerea următoarelor etape:
1. agentul prezintă potenţialului asigurat oferta de asigurare;
2. în cazul acceptării acestei oferte se trece la completarea de către asigurat a Cererii de Asigurare;
3. se completează de către agentul de asigurare poliţa (autocopiativă) şi se semnează de către asigurat;
4. originalul poliţei rămâne la asigurat, iar copia se returnează societăţii de asigurare;
5. datele din Cerea de Asigurare completată se introduc în baza de date a sucursalei asigurătorului pe raza căreia se
află bunurile asigurate.
3.2.2. Răspunderea asigurătorului.
1. se declanşează - variante potrivit condiţ iilor asigurătorilor:
a) începând cu data fixată în poliţă, dar în nici un caz înainte de orele 24ºº ale zilei în care s-a plătit
prima sau după caz cea dintâi rată şi s-a încheiat contractul de asigurare;
b) după 24 de ore de le expirarea zilei în care s-a achitat prima de asigurare şi s-a emis poliţa.
2. încetează:
a) la ora 24ºº a ultimei zile a perioadei de asigurare;
b) la epuizarea termenelor de păsuire acordate de la scadenţele stabilite (15 zile55, 30 de zile56, 60 de
zile57): "contractul de asigurare se consideră reziliat de drept fără punere în întârziere sau alt ă
somaţie";
c) în cazul înstrăinării bunului asigurat în afara cazului în care asigurătorul şi-a dat acordul expres
pentru continuarea răspunderii;
d) în urma expertizei tehnice se constată dauna totală a bunurilor asigurate;
e) în situaţ ia denunţării unilaterale a contractului de asigurare sau rezilierii acestuia.
3.2.3. Obligaţiile asiguratului.

1. Înaintea intrării în vigoare a asigurării şi în timpul derulării acesteia:
a) să răspundă în scris la chestionarele asigurătorului cu privire la împrejurările esenţ iale, referitoare la
risc, pe care le cunoaşte;
b) să informeze societatea de asigurare despre încheierea unei asigurări cu un alt asigurător pentru
aceleaşi bunuri şi acelaşi risc aferent aceleaşi durate asigurate;
54
Regulamentele de asigurare prevăd o durată minimă, spre exemplu 3 luni, în cazul S.C. "ARDAF" S.A.
55
S.C. Allianz Ţiriac S.A., S.C. Asiban S.A.
56
S.C. Ardaf S.A., S.C. Omniasig S.A., S.C. Astra S.A.
57
S.C. Asirom S.A.
144
c) dacă împrejurările esenţiale privind riscul, aşa cum au fost declarate de asigurat, se modifică în
cursul valabilităţ ii contractului, să comunice în scris asigurătorului schimbarea, imediat ce a
cunoscut-o urmând ca prima să fie ajustată corespunzător dacă este cazul;
d) să plătească primele de asigurare în cuantumul şi la termenele prevăzute în contractul de asigurare.
Dovada plăţii primelor revine asiguratului, înscrisul constatator fiind chitanţa, ordinul de plată sau alt document
probator al plăţii, iar cel final fiind poliţa de asigurare în care se menţionează plata primei;
e) să întreţină bunul asigurat în bune condiţ ii şi să ia toate măsurile necesare în scopul prevenirii
riscului asigurat;
f) să nu facă şi/sau să nu permit ă modificări care ar duce la mărirea riscului, cu excepţ ia cazului în
care continuarea asigurării este confirmată în scris de asigurător;
g) să permită reprezentanţ ilor asigurătorului să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut, ori
de câte ori aceştia consideră că este necesar;
h) să se conformeze recomandărilor făcute de asigurător privind măsurile de prevenire a daunelor cu
ocazia inspecţ iilor de risc;
i) să solicite acordul asigurătorului pentru continuarea asigurării în situaţia înstrăinării bunului
asigurat;
j) să ţ ină evidenţa bunurilor asigurate în conformitate cu dispoziţiile legale, astfel încât să fie exclusă
posibilitatea pierderii sau distrugerii evidenţelor împreună cu bunurile asigurate.
2. În cazul producerii evenimentului asigurat:

a) să înştiinţeze deîndată unităţ ile de pompieri, poliţ ia sau alte organe de cercetare abilitate prin lege
cel mai apropiat de locul producerii evenimentului asigurat, cerând întocmirea de acte cu privire la
cauzele şi împrejurările producerii evenimentului, precizarea eventualilor vinovaţi şi pagubele
provocate;
b) să ia, potrivit cu împrejurările măsuri pentru limitarea pagubei, salvarea bunurilor asigurate,
păstrarea şi paza bunurilor rămase şi pentru prevenirea degradării ulterioare;
c) să înştiinţeze în scris asigurătorul despre producerea evenimentului asigurat în58:
24 de ore de când a luat cunoştinţă de evenimentul generator de daună;
maximum 48 de ore de la producerea acestuia;
maximum 2 zile lucrătoare de la realizarea riscului asigurat.
d) să păstreze starea de fapt existentă în urma producerii evenimentului asigurat, în afara măsurilor ce
se impun la lit. b);
e) să permită asigurătorului să facă investigaţ ii cu privire la cauza şi mărimea pagubei şi la mărimea
despăgubirii pe care o are de plătit;
f) să pună la dispoziţ ia asigurătorului toate actele întocmite de organele competente şi cele
necesare pentru verificarea existenţei bunurilor şi a valorii lor în vederea stabilirii dreptului de
despăgubire (registre contabile, facturi, etc. cerute de asigurător, experţii sau împuternicii acestuia).
g) să ia toate măsurile pentru conservarea dreptului de regres al asigurătorului şi în mod deosebit,
trebuie:
să se abţină de la orice recunoaştere faţă de terţi a responsabilităţii în cazul evenimentului
asigurat;
să se abţ ină de la încheierea oricărei tranzacţ ii, de la renunţarea la drept sau de la încasarea
oricărei despăgubiri fără acordul scris al asigurătorului;
să îndeplinească toate actele legate de procedura judiciară şi/sau extrajudiciară necesare pentru
exercitarea dreptului de regres cerut de asigurător;
h) să facă dovada (proba) interesului asigurat cu privire la bunurile asigurate;
i) să nu recurgă la nici o reparaţie a bunurilor afectate şi în general să nu recurgă la nici o schimbare a
spaţiului asigurat fără acordul societăţii de asigurare.
58
Variante potrivit condiţiilor de asigurare ale principalilor asigurători.
145
În cazul în care poliţa este semnată de un contractant acesta trebuie să respecte obligaţ iile care derivă
din poliţă. Asiguratului / Beneficiarului îi este opozabilă neîndeplinirea de către contractant a obligaţ iilor
asumate prin poliţă.
3.2.4. Constatarea şi evaluarea pagubei, stabilirea şi plata despăgubirilor.
1. Constatarea şi determinarea pagubei se face de asigurător direct sau prin împuterniciţ i împreună cu
asiguratul sau împuterniciţ ii săi, inclusiv prin experţi dacă s-a convenit în acest mod de cele două părţi.
2. Rezultatele se înscriu în procesul-verbal de constatare a daunei.
3. Cuantumul pagubei (Pg) se calculează în funcţ ie de specificul daunei:
a) în caz de daună totală59este valoarea reală (VR) a bunurilor la data producerii riscului asigurat, din
care se scade, după caz, valoarea la aceeaşi dată a resturilor (R) ce se mai pot întrebuinţa sau
valorifica:
Pg = VR - R
b) în caz de daună parţială60 reprezintă costul reparaţiei părţ ilor componente sau pieselor avariate ori
costul de înlocuire, recondiţ ionare sau restaurare61 (Vdev62) din care se scade o uzură (Uz) stabilită
în funcţ ie de vechime, stare de conservare, folosinţă şi de alţ i factori similari. Din valoarea rezultată
se mai scade valoarea la data producerii riscului asigurat a eventualelor resturi care se mai pot
întrebuinţa sau valorifica (R):
Pg = Vdev - Uz - R
4. La avarierea unui ansamblu sau subansamblu, la calculul cuantumului daunei se ia în considerare numai
înlocuirea părţ ilor componente care au fost avariate, chiar dacă în cadrul reparaţiei se înlocuieşte întregul
ansamblu sau subansamblu. Părţile componente sau piesele avariate se pot înlocui numai dacă valoarea reparaţiilor
egalează sau depăşeşte valoarea reală a acestora, ori dacă procesele tehnologice existente nu permit reparaţia.
5. Asigurătorul nu despăgubeşte taxele suportate de asigurat în străinătate sau în România şi pe care acesta are
dreptul să le recupereze conform legii (exemplu: TVA, etc.).
6. La producerea unei pagube pentru care s-a formulat o cerere de despăgubire, asigurătorul sau orice alt ă
persoană autorizată de acesta, poate, fără a-şi afecta drepturile decurgând din contract sau a-şi mări
responsabilitatea care-i revine:
- să preia şi să menţină controlul asupra bunurilor;
- să administreze în mod rezonabil conservarea acestor bunuri.
Bunurile preluate aflate sub controlul sau în administrarea asigurătorului nu pot fi abandonate de asigurat în
favoarea societăţii de asigurare.
7. În determinarea sumei de despăgubit se include şi:
a. pagubele produse de avarii sau distrugeri prilejuite de măsurile de salvare luate în timpul
producerii evenimentului asigurat;
b. cheltuielile ocazionate de efectuarea lucrărilor de curăţare a locului unde s-a produs paguba
(ridicarea molozului, aluviunilor, etc.) dacă sunt necesare în urma unor daune produse din
cauze cuprinse în asigurare.
Dar, toate, în limita unui procent din suma asigurată (5%, 10%) şi uneori condiţ iile de asigurare prevăd şi un
plafon valoric (200 lei sau 500 lei).
59
Prin daună totală se înţelege pierderea sau distrugerea în întregime a bunurilor sau în aşa mod încât refacerea prin
reparare, înlocuire, recondiţionare sau restaurare a părţilor componente sau pieselor avariate nu mai este posibilă sau
costul acestora depăşeşte valoarea asigurată (Sa) la data producerii evenimentului asigurat.
60
Prin daună parţială se înţelege avarierea bunurilor în aşa fel încât acestea se pot reface ori mai pot fi folosite prin
repararea părţilor componente sau a pieselor avariate ori prin înlocuirea, recondiţionarea sau restaurarea lor.
61
La stabilirea cuantumului pagubei se consideră preţurile uzuale de piaţă. Acestea nu include adaosuri pentru munca
prestată în regim excepţional, spre exemplu: adaosuri datorate muncii în regim de ore suplimentare, zile libere sau
sărbători legale, transport rapid sau aerian, alte prestaţii în regim de urgenţă.
62
Valoarea devizului de reparaţii.
146
8. Despăgubirea nu poate depăşi suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei şi nici valoarea reală
a bunurilor din momentul producerii riscului asigurat.
9. Despăgubirea se va stabili în funcţ ie de sistemul de acoperire prevăzut în condiţ iile de asigurare.
Astfel,
a) în cazul acoperirii limitate cu franşiză deductibilă pe eveniment, asigurătorul nu va fi răspunzător şi
nu va despăgubi franşiza (care urmează să fie suportată de către asigurat de fiecare dată când se
produce evenimentul asigurat). În plus, condiţ iile unor asigurători prevăd: "în cazul în care pe poliţ a
de asigurare este menţionat la franşiză un procent, fără explicitarea bazei de calcul, acest procent se
consideră întotdeauna a fi din suma asigurată totală";
b) dacă în momentul producerii evenimentului asigurat valoarea reală a bunului asigurat depăşeşte
suma asigurată, la stabilirea despăgubirii, cuantumul daunei se reduce proporţional, corespunzător
raportului dintre suma asigurată şi valoarea reală a bunului la data producerii evenimentului
asigurat;
c) în cadrul sistemului acoperirii primului risc, în limita sumei asigurate, respectiv sumei asigurate
rămase, pagubele pot fi acoperite integral.
10. În cazul în care, la data daunei, asiguratul nu are achitată integral prima de asigurare, asigurătorul are
dreptul de a reţine din despăgubirea cuvenită ratele de primă datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
11. În situaţia în care asigurarea aceluiaşi risc este repartizată între mai mulţ i asigurători în cote determinate
(coasigurare) fiecare dintre aceştia este "ţinut" să plătească despăgubirea numai proporţional cu cota respectivă,
chiar dacă poliţa este unică şi semnată de toţi asigurătorii.
12. În cazul asigurărilor multiple dacă totalul despăgubirilor care ar trebui plătite în conformitate cu toate
contractele de asigurare depăşeşte valoarea pagubei, asigurătorul va plăti numai o parte a despăgubirii. Ea
rezultă din repartizarea proporţională a despăgubirilor datorate de către toţi asigurătorii, fiind exclusă orice
responsabilitate solidară, astfel încât, despăgubirea totală plătită asiguratului să nu depăşească valoarea daunei.
13. După fiecare pagubă, suma asigurată se micşorează cu începere de la data producerii evenimentului asigurat
pentru restul perioadei asigurate, cu suma cuvenită drept despăgubire, asigurarea continuând pentru suma
rămasă63.
14. La cererea expresă a asiguratului, asigurătorul poate să acorde avansuri din despăgubire pe baza unui deviz
antecalcul întocmit pe baza preţurilor de catalog şi a tarifelor de manoperă la data producerii evenimentului
asigurat, dar numai ca urmare a unei daune deja constatate.
15. Termenul în care se face plata despăgubirii diferă de la un asigurător la altul, cele mai uzuale formulări
sunt:
a) 15 zile de la data furnizării întregii documentaţii cerute de asigurător;
b) 30 de zile de la data încheierii instrumentării dosarului de daună;
c) 90 de zile de la data producerii evenimentului generator de daună.
Excepţ ie face riscul de furt, caz în care plata se va efectua după cel puţ in 30 de zile, 60 de zile, 90 de
zile de la data producerii riscului asigurat, cu condiţ ia primirii raportului oficial al organelor de
cercetare (poliţ ie, procuratură) privind stadiul investigaţ iilor sale.
16. Asigurătorul este îndreptăţit să amâne plata despăgubirii dacă, în legătură cu paguba, a fost deschisă
împotriva asiguratului o anchetă de către poliţ ie sau o procedură penală până la finalizarea anchetei, respectiv a
anchetei penale.
17. În cazul contractelor de asigurare care au ca obiect bunuri ipotecate sau gajate în favoarea unui creditor,
poliţa fiind cesionată de către asigurat creditorului, în caz de daună, despăgubirea va fi plătită direct
creditorului, respectiv, până la concurenţa valorii dreptului său, înştiinţând în scris asiguratul despre aceasta, iar
asiguratului i se achită numai diferenţa. Cu acordul expres al creditorului, despăgubirea poate fi acordată
asiguratului.
18. Despăgubirea cuvenită se plăteşte:
a. pentru poliţele la care prima de asigurare a fost plătită în lei, despăgubirea se plăteşte în lei.
63
Prima de asigurare pentru aceeaşi perioadă rămâne neschimbată.
147
În situaţia în care documentele de plată sunt în valută despăgubirea cuvenită se va determina prin aplicarea
cursului valutar de referinţă din ziua încheierii instrumentării dosarului de daună; dacă depunerea tuturor
documentelor s-a efectuat în termenul prevăzut în condiţiile de asigurare.
În cazul depăşirii acestui termen despăgubirile se vor calcula în funcţie de cursul valutar de referinţă valabil la
ultima zi a termenului;
b. pentru poliţele la care prima a fost plătită în valută:
- pentru cazul daunei totale despăgubirea se achită în aceeaşi valută sau altă valută agreată de
părţi;
- pentru cazul daunei parţiale despăgubirea se achit ă în valută pentru facturile în valută, respectiv
în lei pentru facturile în lei.
19. Dreptul la despăgubire în caz de daună aparţine asiguratului, iar contractantul nu poate exercita acest drept,
chiar dacă se află în posesia poliţei, cu excepţ ia cazului în care este împuternicit în acest sens de asigurat.
20. Condiţ iile de asigurare prevăd că prin plata despăgubirii se sting orice pretenţ ii ale asiguratului sau după
caz beneficiarului, faţă de asigurător, în legătură cu dauna respectivă.
21. Dreptul de a ridica pretenţii faţă de asigurător privind achitarea despăgubirii se stinge în termen de 2 ani din
momentul naşterii acestui drept.
22. Litigiile apărute între părţi se rezolvă prin conciliere între părţi, pe cale amiabilă, arbitraj sau în cazuri în
care acest lucru nu este posibil de către instanţele de judecată competente din România.
Clauze de comentat.
∗ "La plata despăgubirii, în cazul unei daune poate să înlocuiască sau să repare bunurile distruse, pentru
totale, Asigurătorul are dreptul să ceară, iar a le aduce în starea în care se aflau înainte de distrugere".
Asiguratul este obligat să pună la dispoziţie bunurile
pentru care s-a plătit despăgubirea". ∗ "Dacă însă despăgubirea este mai mare
decât jumătatea sumei asigurate sau dacă pericolele au fost
∗ " În lipsa unei prevederi contrare, în cazul transformate (modificate) substanţial ca urmare a daunei,
în care bunul înstrăinat, contractul de asigurare se atunci Contractul de Asigurare se reziliază de drept, fără
reziliază de drept. Asiguratul sau Contractantul care obligaţia Societăţii de a rambursa primele de asigurare".
nu anunţă în termen de 3 zile înstrăinarea bunului
asigurat, pierde dreptul la restituirea părţii ∗ "După fiecare daună, suma asigurată se
proporţionale de primă ". micşorează, cu începere de la data producerii sau apariţiei
oricărui eveniment asigurat, pentru restul perioadei de
∗ "În baza prezentului contract nu se acordă asigurare, cu suma cuvenită drept despăgubire şi cu
despăgubiri pentru daunele cauzate direct sau indirect franşiza, asigurarea continuând cu suma rămasă, fără ca
de pagubele produse unei părţi din clădire care are o aceasta să afecteze prima de asigurare stabilită".
destinaţie sau o funcţiune comună, în condiţiile în ∗ "Asiguratul este obligat să trimită în scris la
care clă direa nu este integral asigurată ( pentru partea Asigurător pretenţiile de despăgubire în termen de 10 zile
ce excede cota ce i se cuvine asiguratului din de la momentul producerii sau apariţiei evenimentului
respectiva parte de clădire). asigurat".
∗ "În cazul în care asigurarea a fost ∗ "Părţile vor fi exonerate de răspundere în

încheiată, cu intenţie, de către Asigurat sau condiţiile în care vor dovedi că nerespectarea obligaţiilor
Contractant, pentru o sumă care depăşeşte valoarea asumate se datorează forţei majore".
reală a bunului asigurat, Contratul de Asigurare
încetează fără restituirea primelor. ∗ "Asigurătorul este îndreptăţit să dobândească
Dacă Contractantul sau Asiguratul nu a dreptul de proprietate asupra bunului asigurat în starea în
acţionat cu intenţie, Contractul de Asigurare este care acesta se găseşte după producerea sau apariţia oricărui
eficace până la concurenţa valorii reale a bunului eveniment asigurat, prin plata despăgubirii în caz de daună
asigurat". totală; acest drept încetează, dacă nu a fost exercitat, după
scurgerea a 60 de zile de la achitarea despăgubirii".
∗ "În locul despăgubirii băneşti, Societatea
∗ "În asigurarea de bunuri, persoanele păgubite se
148
pot îndrepta împotriva persoanelor responsabile de
producerea daunei, potrivit dreptului comun, pentru
tot ceea ce depăşeşte despăgubirea cuvenită conform
poliţei".
∗ "Dacă interesul asigurat nu există contractul

eventual încheiat este nul de drept, iar Asigurătorul
are dreptul de a reţine primele încasate în cazul în
care Contractantul / Asiguratul este de rea credinţă".
∗ "În cazul în care, la data producerii sau

apariţiei
oricărui eveniment acoperit de prezenta poliţă, există
legiferată obligativitatea contractării unei sau unor
asigurări specifice pentru anumite categorii de bunuri
şi/sau riscuri asigurate în baza prezentei poliţe,
aceasta nu va acoperi nici un astfel de eveniment care,
la data producerii sau apariţiei acestuia, este sau ar
trebui să fie acoperit în baza unei sau unor astfel de
asigurări obligatorii, cu excepţia oricărei diferenţe
între suma recuperabilă sau care ar trebui să fie
recuperabilă în baza unei sau unor astfel de asigurări
obligatorii şi limita sau sub-limita de despăgubire
corespunzătoare prevăzută în Specificaţia Poliţei sau
în Clauzele adiţionale anexate la Poliţă, cu aplicarea
franşizei specifice prevăzute în aceste documente.
Această condiţie se aplică dacă Asiguratul este sau
despăgubit în baza unei sau unor astfel de asigurări
obligatorii".
149
Întrebări:
1. Ce fel de asigurări suplimentare se pot încheia pe parcursul perioadei asigurate?

2. Care sunt modificările care pot fi aduse poliţei de asigurare "clădiri, construcţii, conţ inut"?
3. În ce condiţ ii se:
a) reziliază;
b) denunţă;
c) anulează;
poliţa de asigurare "clădiri, construcţii, conţinut"?
4. Prezentaţi situaţ iile în care asigurătorul este îndreptăţit să nu acorde despăgubiri.
∋ TESTE - GRILĂ:
1. La asigurarea clădirilor şi construcţiilor riscul de "prăbuşiri sau alunecări de teren" intră în acoperirea poliţei:
a) Standard;
b) Extinse;
c) "Toate riscurile";
d) Standard şi "Toate riscurile";
e) Extinse şi "Toate riscurile";
f) Standard, Extinsă şi " Toate riscurile".
2. În care dintre situaţiile enumerate mai jos asiguratul nu are dreptul la despăgubiri:
a) dacă a anunţat asigurătorul în termen de 36 ore de la producerea evenimentului asigurat;
b) în perioada de păsuire;
c) nu a comunicat asigurătorului modificarea valorii reale a bunului asigurat.
3. La asigurarea clădirilor şi construcţiilor riscul de "cutremur de pământ "intră în acoperirea poliţei:

a) Standard;
b) Extinse;
4. La asigurarea clădirilor şi construcţiilor riscul de" inundaţii "intră în acoperirea poliţei:

a) Standard;
b) Extinse;
5. La asigurarea clădirilor şi construcţiilor riscul de "ploaie torenţială " intră în acoperirea poliţei:
a) Standard;
b) Extinse;
150
6. La asigurarea clă dirilor şi construcţiilor riscul de" lovire de către vehicule rutiere ce nu aparţin asiguratului" intră în
acoperirea poliţei:
a) Standard;
b) Extinse;
Chestiuni de discutat. . Teme colective / individuale de lucru:
1. Comentaţi efectele juridice şi implicaţ iile 1. Construirea clauzelor unui contract de asigurare
aferente pentru părţi ale perioadelor de a locuinţei.
păsuire. 2. Potenţiala cerere pentru produsele de asigurare:
2. Asigurarea obligatorie a clădirilor ş i "clădiri, construcţii, conţ inut" - segmentare ş i
construcţiilor - argumente pro şi contra. caracterizare.
3. Asigurarea echipamentelor electronice.
151
CAPITOLUL 4
ASIGURAREA CULTURILOR AGRICOLE
4.1.Elementele tehnice.
4.1.1. Subiecţii asigurării.

a) Asigurătorul convine să-l despăgubească pe asigurat pentru pierderile materiale / financiare datorate
distrugerii (parţiale sau totale) producţiei agricole principale, ca urmare a riscurilor asigurate, în schimbul
achitării la zi a primei de asigurare.
b) Asiguratul poate fi societate comercială, regie autonomă, asociaţ ie agricolă, producător de seminţ e
autorizat sau o persoană fizică care deţ ine şi / sau exploatează) pe baza unor acte doveditoare acceptate
conform legislaţ iei în vigoare) o suprafaţă delimitată de teren, pe care s-a înfiinţat o cultură agricolă.
4.1.2. Obiectul asigurat.

a) În cadrul asigurării obişnuite64 se pot asigura culturile de câmp, rodul viilor, pomilor şi hameiului, excepţ ie
făcând:
fâneţele şi păşunile naturale;
pădurile şi plantaţiile de păduri;
plantele cultivate sub culturi protectoare;
culturile destinate fertilizării solului sau semănate pentru păşunat;
plantele decorative (grădini de flori, tufişuri, pomi, pajişti, parcuri, etc.);
culturile protejate aflate în sere, răsadniţe, solarii, etc.;
răsadurile;
pepinierele;
plantaţiile ca atare de pomi, viţă de vie, hamei;
plantaţiile de căpşuni, zmeură şi alţ i arbuşti fructiferi;
culturile agricole pe suprafeţe de până la 10 ari.
b) La culturi cu mai multe recolte pe an se asigură întreagă producţie anuală.
c) Nu se asigură culturile agricole care au suferit daune în anul agricol în curs produse din orice cauze.
d) Se pot asigura potrivit "Condiţiilor Speciale" ale unor asigurători:
culturile din sere;
şcolile de viţă de vie;
plantaţ iile de căpşuni;
arbuştii fructiferi;
plante ornamentale şi decorative.
4.1.3.Riscurile asigurate.
1. Asigurătorii acordă despăgubiri ca urmare a următorilor factori naturali de risc:

a) grindină;
b) brumă (îngheţul târziu de primăvară65 respectiv îngheţul timpuriu de toamnă66);
c) ploi torenţiale;
d) furtuni, uragane, tornade;
e) prăbuşiri sau alunecări de terenuri cultivate;
f) incendiu provocat de descărcări electrice naturale (trăsnet, fulger).
64
Potrivit Condiţiilor Generale de asigurare.
65
Care se produce după 25 aprilie (S.C. Agras S.A.), 20 aprilie (S.C. Allianz Ţiriac S.A.).
66
Ce are loc înainte de 1 octombrie (S.C. Agras S.A.), 1 noiembrie (S.C. Allianz Ţiriac S.A.).
152
2. Precizări suplimentare.
1) În caz de grindină, se acordă despăgubiri pentru pagubele pricinuite prin vătămarea sau distrugerea
plantelor ca urmare a efectelor mecanice ale acesteia, sau ca urmare a depozitării la baza plantelor a unui
strat de gheaţă provenit din grindină.
2) În caz de ploaie torenţială, se acordă despăgubiri:
- pentru pagubele pricinuite prin efectele directe ale acesteia şi anume: prin spălarea seminţelor sau a
solului din jurul plantelor, dezgolirea rădăcinilor, mâlirea produsă de şuvoaie, luarea plantelor cu sau
fără pământul din jurul lor, ruperea tulpinilor (tijelor), florilor sau rădăcinilor, spălarea polenului,
culcarea la pământ a plantelor;
- pentru pagubele pricinuite prin efectele indirecte ale acesteia şi anume: prin acumulări, băltiri sau
revărsări de apă, cu sau fără mâlirea culturii, dacă acestea au fost produse din cauza unei ploi
torenţiale bine determinate fie la locul daunei, fie în alt loc, precum şi pentru pagubele pricinuite
culturilor prin surparea terenului pe care se află acestea, în urma unei acumulări, băltiri sau revărsări
de apă produse din cauza unei ploi torenţiale.
3) În caz de furtună, uragan, tornade, se acordă despăgubiri pentru pagubele pricinuite prin:
- spulberarea stratului superior al solului din jurul plantelor;
- dezgolirea rădăcinilor;
- depunerea pe plante a pământului spulberat;
- smulgerea plantelor;
- ruperea tulpinilor (tijelor), florilor sau rădăcinilor;
- culcarea la pământ a plantelor într-o perioadă când ele au ajuns spre maturizare şi nu se mai pot ridica
şi
- scuturarea spicelor la cereale.
4) a) Se despăgubesc numai pierderile de cantitate pricinuite recoltei şi numai la produsul de bază al culturii.
Astfel, la păioase, se acordă despăgubiri pentru pierderile de boabe; la sfecla de zahăr cultivată pentru sămânţă sau la
alte plante semincere, pentru pierderile de sămânţă; la sfecla de zahăr cultivată pentru rădăcini, pentru pierderile de
rădăcini; la in, cânepă şi sorg, pentru pierderile de fuior, ori sămânţă, sau pentru ambele produse, după scopul pentru
care au fost cultivate.
b) Pentru pagubele pricinuite de grindină culturilor de tutun, se acordă despăgubiri, atât pentru pierderile de
cantitate, inclusiv pentru pierderile de calitate - ca urmare a faptului că foile de tutun au suferit din cauza
grindinii deteriorări mecanice mai mari de 50% din suprafaţa lor.
Excluderi.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă daunele s-au produs:
1) înainte de intrarea în vigoare a contractului de asigurare sau de începere a răspunderii asigurătorului67;
2) de asigurat sau prepuşii săi în mod intenţ ionat;
3) datorită operaţiilor militare şi de război (declarat sau nu), a tulburărilor civile, sociale, efectelor exploziei
atomice şi ale iradierilor de orice natură;
4) în timpul stocării provizorii în câmp sau în timpul transportului spre locul de depozitare;
5) atacului bolilor şi dăunătorilor;
6) înţepăturii insectelor;
7) maturării (coacere, maturizare) excesivă datorate întârzierii recoltatului;
8) nerespectării tehnologiilor de cultură;
9) unor factori de risc ca:
a) acumulări şi băltiri rezultate din topirea zăpezii, ploi de durată, infiltraţii de apă, ridicarea pânzei
freatice;
67
În acest caz primele încasate se restituie asiguratului, contractul reziliindu-se de plin drept.
153
b) îngheţul culturilor în timpul iernii;
c) revărsarea cursurilor de apă (inundaţ ii);
d) secetă în sol şi/sau atmosferică.
Asigurătorii îşi pot organiza oferta de asigurare astfel:
Varianta 1) Varianta 2)
I. Acoperirea standard: I. Condiţii Generale:
a) grindină; a) grindină;
b) brumă (îngheţul târziu de primăvară b) brumă (îngheţul târziu de primăvară
respectiv îngheţul timpuriu de toamnă); respectiv îngheţul timpuriu de toamnă);
c) incendiul provocat de descărcări electrice c) ploi torenţiale;
naturale (trăsnet, fulger); d) furtuni, uragane, tornade;
d) efectele directe ale ploilor torenţiale şi al e) prăbuşiri sau alunecări de terenuri
furtunilor. cultivate;
f) incendiu provocat de descărcări electrice
II. Clauza A cuprinde: prăbuşirile sau naturale (trăsnet, fulger).
alunecările terenului pe care se află cultura II. Excluderi:
asigurată; 1) înainte de intrarea în vigoare a contractului
de asigurare sau de începere a răspunderii
III. Clauza B cuprinde: efectele directe ale asigurătorului68;
uraganelor, tornadelor şi furtunilor. 2) de asigurat sau prepuşii săi în mod
intenţ ionat;
IV. La solicitarea expresă a asiguratului 3) datorită operaţiilor militare şi de război
asigurătorul poate negocia asigurarea culturilor (declarat sau nu), a tulburărilor civile,
împotriva daunelor produse de inundaţii, sociale, efectelor exploziei atomice şi ale
secete, îngheţuri de iarnă. Aceste riscuri vor fi iradierilor de orice natură;
acoperite în conformitate ce prevederile 4) în timpul stocării provizorii în câmp sau în
"Condiţiilor speciale" aferente. timpul transportului spre locul de depozitare;
5) atacului bolilor şi dăunătorilor;
6) înţepăturii insectelor;
7) maturării (coacere, maturizare) excesivă
datorate întârzierii recoltatului;
8) nerespectării tehnologiilor de cultură;
III. Condiţii Speciale:

1) îngheţul de iarnă;
2) inundaţ ii din ploi torenţiale;
3) seceta;
4) întârzierea recoltatului datorită ploilor de
durată.
4.1.4.Suma asigurată.
Există trei repere în stabilirea sumei asigurate:
1) nivelul cheltuielilor de producţie specifice culturii asigurate exclusiv cheltuielile de recoltare;
2) valoarea rezultată din înmulţ irea:
a) producţiei medii la hectar, obţinută la cultura respectivă, în ultimii trei ani, cu producţii normale,
de către cultivatorii din localitatea, zona respectivă,
b) cu suma asigurată maximă pe unitatea de producţie (kg) la cultura respectivă,
c) numărul de hectare de cultură aduse în asigurare.
68
În acest caz primele încasate se restituie asiguratului, contractul reziliindu-se de plin drept.
154
3) intervalul format între o valoare minimă şi respectiv valoare maximă, stabilit de către asigurător pe tipuri
şi categorii de culturi agricole.
În această situaţie asiguratul poate solicita, în scris societăţii de asigurare în cadrul limitei superioare
majorarea sau diminuarea sumei asigurate iniţ ial prin contractul de asigurare69.
În cazul acceptului societăţii şi prima de asigurare se majorează sau se diminuază în mod corespunzător
cu efect retroactiv. O cerere în acest sens depusă de asigurat după ce a intervenit o daună nu este posibil
de acceptat.
4.1.5 Prima de asigurare.

1. Se calculează în lei sau în valută convertibilă, prin aplicarea la suma asigurată a cotei tarifare.
2. Tariful da asigurare este construit pe:
a) categorii (tarifare) de culturi;
b) grupe de încadrare a judeţului în care este înfiinţată cultura asigurată.
3. În raport cu frecvenţa riscurilor asigurate sunt 4 sau chiar 6 zone tarifare, unitatea de referinţă şi încadrare
fiind judeţul (unitatea administrativ teritorială).
Varianta A)
Judeţe de categoria:
I: Buzău, Constanţa, Covasna, Tulcea.
a II a: Argeş, Dolj, Ialomiţa, Mehedinţi.
a III a: Bacău, Braşov, Cluj, Dâmboviţa, Harghita, Prahova, Sălaj, Vaslui, Vâlcea, Vrancea şi
municipiul Bucureşti.
a IV a: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Brăila, Galaţi, Gorj, Hunedoara, Ilfov, Maramureş,
Neamţ, Olt, Sibiu, Teleorman.
a V a: Alba, Arad, Caraş-Severin, Mureş, Satu-Mare, Suceava, Timiş.
a VI a: Iaşi.
Varianta B)
Judeţe de categoria:
I Culturi de câmp.
Constanţa, Tulcea, cu excepţia unor localităţi, încadrate în zona a 2 a ca:
Poarta Albă, Castelu, Basarabi, Valu lui Traian, Peştera (din judeţul Constanţa);
Luncăviţa, Greci, Cerna, Dorobanţu, Niculiţel (din judeţul Tulcea).
Rodul viilor, pomilor şi hameiului.
Brăila, Călăraşi, Ialomiţa.
a II a Culturi de câmp.
Localităţile prezentate ca exceptate din zona I a judeţelor Constanţa şi Tulcea.
Brăila, Călăraşi, Ialomiţa, Sectorul agricol Ilfov.
Buzău, Constanţa, Dolj, Giurgiu, Galaţi, Gorj, Mehedinţi, Tulcea, Sectorul agricol Ilfov.
a III a Culturi de câmp.
Arad, Argeş, Bacău, Buzău, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Mehedinţi, Olt, Prahova, Teleorman,
Timiş, Vâlcea, Vrancea.
Alba, Bacău, Botoşani, Dâmboviţa, Iaşi, Mureş, Neamţ, Olt, Prahova, Teleorman, Vaslui,
Vâlcea, Vrancea.
69
Situaţie în care, în cazul acceptului societăţii şi prima de asigurare se majorează sau diminuază în mod
corespunzător cu efect retroactiv. O cerere depusă în acest sens de asigurat după ce a intervenit o daună nu este
posibil de acceptat.
155
a IV a Culturi de câmp.
Alba, Bihor, Botoşani, Caraş-Severin, Dâmboviţa, Iaşi, Maramureş, Mureş, Neamţ, Satu-Mare,
Sălaj, Sibiu, Vaslui, Bistriţa, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Suceava.
Argeş (viile şi livezile din zona de câmpie se încadrează în zona a III a), Braşov, Caraş-Severin,
Cluj, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Sibiu, Arad, Bihor, Bistriţa, Covasna, Harghita, Satu-Mare,
Suceava, Timiş.
4. În funcţ ie de sensibilitatea faţă de acţiunea factorilor naturali de risc asiguraţ i.

Varianta I)
Grupa I sfecla de zahăr pentru rădăcini, sfecla furajeră pentru rădăcini, legume rădăcinoase
(morcov, ţelină, pătrunjel, păstârnac, hrean, sfeclă roşie, ridichi) pentru rădăcini,
legume bulboase (ceapă, usturoi, praz), sorg pentru mături şi sămânţă, plante de
nutreţ pentru masă verde, siloz şi fân (leguminoase anuale şi perene, graminee
anuale şi perene, borceaguri).
Grupa a II a cartof, legume condimentare (mărar, pătrunjel pentru frunze, leuştean, cimbru,
maghiran, tarhon), mazăre de grădină, sparanghel, legume vărzoase (conopidă,
varză, gulii), legume verdeţuri (salată, spanac, lobodă), porumb boabe, rapiţă
pentru furaj.
Grupa a III a orz, orzoaică, ovăz, grâu, floarea-soarelui, plante de nutreţ pentru sămânţă, cânepă
pentru fuior şi sămânţă, fasole de grădină, rapiţă pentru ulei.
Grupa a IV a mazăre boabe, fasole, seminceri legumicoli (solano-fructoase, vărzoase,
bostănoase), soia, năut, linte, bob, loturi de hibridare de porumb şi floarea
soarelui.
Grupa a V a tomate, ardei, castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, dovlecei, dovleaci, plante
aromate şi medicinale, sfecla de zahăr pentru sămânţă, sfeclă furajeră pentru
sămânţă, legume rădăcinoase pentru sămânţă, legume bulboase pentru sămânţă.
Grupa a VI a tutun.
Grupa a VI a rodul viilor (altoite sau indigene);

rodul livezilor;
rodul hameiului.
Varianta II)
Nr. Denumirea culturii (sau a produsului) Grupa
crt. tarifară
1. Alune de pământ III
2. Angelica (Angelica archangelica), fructe uscate V
3. Anghinare (Cynara scolymus), frunze uscate V
4. Anason (Pimpinella anissum), fructe uscate V
5. Bob V
6. Borceag pentru sămânţă I
7. Bumbac IV
8. Burete vegetal V
9. Busuioc (Basillici), iarbă uscată V
10. Camelina Sativa III
11. Chimion (Carum carvi), fructe uscate III
12. Cicoare rădăcini I
13. Cicoare pentru sămânţă V
14. Cimbru medicinal (Thymi), iarbă uscată V
15. Cânepă pentru fuior I
16. Cânepă pentru sămânţă II
17. Coriandru (Coriandrum sativum), fructe uscate V
18. Degeţel lânos (Digitalis Ianata), frunze uscate V
19. Degeţel roşu (Digitalis purpurea), frunze uscate V
156
20. Dughie pentru sămânţă III
21. Fasole boabe II
22. Fenicul (Foeniculum officinale), fructe uscate V
23. Floarea soarelui I
24. Gălbenele (Calendula officinalis), flori cu caliciu uscate V
25. Ghizdei pentru sămânţă I
26. Grâu I
27. Hamei VI
28. Hrişcă III
29. Iarbă de Sudan pentru sămânţă I
30. In pentru fuior II
31. In pentru sămânţă III
32. Laur (Datura mettel), frunze uscate V
33. Latirul, boabe III
34. Lumânărică (Verbascum Thapsus), flori uscate V
35. Lupinul, boabe III
36. Lămâiţă (Thymus vulgaris), iarbă uscată V
37. Levănţică (Lavandula vera), flori uscate V
38. Linte III
39. Lucernă pentru sămânţă I
40. Mac (Papaver somniferum), sămânţă III
41. Maghiran (Majorana hortensis), iarbă uscată V
42. Mazăre, boabe II
43. Măselariţă (Hyoscyamus niger), frunze uscate V
44. Mătrăgună (Atropa belladonna), rădăcini uscate V
45. Măzăriche, boabe I
46. Mei pentru sămânţă III
47. Mentă (Mentha piperita), frunze şi iarbă uscată III
48. Muşeţel (Matricaria chamomila), flori uscate III
49. Muştar alb şi negru (Sinapis alba şi nigra), sămânţă IV
50. Nalbă (Althaea rosea), flori şi frunze uscate V
51. Năut III
52. Negrilica (nigelia sativa), sămânţă V
53. Odolean (Valeriana officinalis), rădăcini uscate V
54. Orez III
55. Orz I
56. Orzoaică III
57. Ovăz III
58. Pătlagină (Plantago lanceolata), frunze uscate III
59. Pepeni verzi şi galbeni III
60. Plante de nutreţ:
Grupa I
- Borceag, dughie, ghizdei, lucernă şi trifoi pentru nutreţ (fân) I
Grupa a II a
- Mazăre furajeră, măzăriche, seradela, sparcetă şi sulfină pentru nutreţ
(fân), precum şi grâu, secară, ovăz şi orz semănate pentru masă verde I
Grupa a III a
- Iarbă de Sudan, mei şi porumb furajer, pentru nutreţ (fân) precum şi
morcov pentru nutreţ I
Grupa a IV a
- Comfrei, gaolean I
Grupa a V a
- Sfeclă de nutreţ I
Grupa a VI a
- Lucernă şi trifoi pentru masă verde I
Grupa a VII a
- Porumb siloz, precum şi dughie, ghizdei şi porumb semănate pentru masă
verde I
157
Grupa a VIII a
- Borceag pentru masă verde I
Grupa a IX a
- Bobuşor, dovlecei furajeri, gulii furajere, napi pentru nutreţ, pepeni de
nutreţ, soia pentru nutreţ, soia pentru nutreţ, topinambur I
61. Porumb I
62. Rapiţă III
63. Ricin sămânţă decapsulată V
64. Roiniţa (Melissa officinalis), frunze şi iarbă uscată V
65. Săpunariţa (Saponaria officinalis), rădăcini uscate V
66. Salvia (Salvia officinalis), frunze uscate V
67. Secară III
68. Sfeclă de nutreţ sămânţă V
69. Sfeclă de zahăr rădăcini I
70. Sfeclă de zahăr sămânţă V
71. Soia III
72. Sorg pentru paie (mături) I
73. Sorg pentru sămânţă III
74. Sparcetă pentru sămânţă III
75. Susan sămânţă V
76. Teişor (abutilon) pentru fuior III
77. Teişor (abutilon) pentru sămânţă III
78. Trifoi pentru sămânţă III
79. Tutun:
- Banat V
- Burley V
- Drăgăşani şi Djebel V
- Ghimpaţi V
- Havana V
- Ialomiţa şi Bărăgan V
- Molovata V
- Sătmărean V
- Virginia verde V
- Virginia uscată la soare V
80. Viţă altoită sau indigenă VI
81. Viţă hibridă VI
82. Zarzavaturi şi legume:
- Ardei boia în stare crudă V
- Ardei gras V
- Ardei lung V
- Bame V
- Cartofi V
- Castraveţi I
- Ceapă şi ceapă arpagic V
- Cimbru V
- Conopidă V
- Dovlecei V
- Dovleaci V
- Fasole, păstăi verzi IV
- Gogoşari V
- Gulie V
- Hrean V
- Leuştean V
- Lobodă V
- Mazăre, păstăi verzi IV
- Măcriş V
- Mărar V
- Morcov V
- Păstârnac V
158
- Pătlăgele roşii timpurii V
- Pătlăgele roşii de vară şi de toamnă V
- Pătrunjel V
- Praz V
- Ridichi V
- Revent V
- Salată V
- Scorzonera V
- Sfeclă comestibilă V
- Spanac V
- Sparanghel V
- Tarhon V
- Ţelină V
- Usturoi V
- Varză albă V
- Varză roşie V
- Vinete V
5. Primele de asigurare se pot achita integral sau în rate, astfel:
- în numerar pe bază de chitanţă:
- prin cec;
- prin dispoziţ ie de plată în contul societăţii de asigurare;
- prin dispoziţ ie de încasare în baza autorizării date de către asigurat asigurătorului de a o introduce la
bancă la termenele scadente prevăzute în contract.
6. În cazul achitării integrale şi anticipate asiguratul beneficiază de o reducere de 10% a primei de
asigurare.
7. În cazul poliţelor agricole cesionate în favoarea unuia sau mai multor creditori achitarea primei de
asigurare se poate face numai integral şi anticipat.
8. Asiguraţ ii care optează pentru plata în rate a primelor de asigurare au în vedere următoarele termene:
Pentru culturile de câmp: II. Pentru rodul viilor, pomilor şi hameiului:
A) La contractele încheiate în anul precedent A) La contractele încheiate în anul precedent
celui calendaristic pentru care se face celui calendaristic pentru care se face
asigurarea (culturi de toamnă, culturi asigurarea:
perene şi eventual culturi care se vor a) rata I, la încheierea contractului de asigurare
înfiinţa în primăvară): 30% din volumul total al primelor de
a) rata I, la încheierea contractului de asigurare;
asigurare 50% din volumul total al primelor b) rata a II a, până la data de 15 februarie, 40%
aferente acestor culturi; din volumul total al primelor de asigurare;
b) rata a II a, până la data de 15 februarie, c) rata a III a, până la data de 15 aprilie, restul
30% din volumul total al primelor de primelor de asigurare.
asigurare;
c) rata a III a, până la data de 15 martie, restul
primelor de asigurare.
B) La contractele încheiate în anul B) La contractele încheiate în anul

calendaristic în care se face asigurare: calendaristic pentru care se face asigurarea:
a) rata I, la încheierea contractului de a) rata I, la încheierea contractului de asigurare,
asigurare, 50% din volumul total al 30% din volumul total al primelor de
primelor de asigurare; asigurare;
b) rata a II a, în termen de o lună de data b) rata a II a, în termen de o lună de la data
achitării primei rate, 30% din volumul total achitării primei rate, 40% din volumul total
al primelor de asigurare; al primelor de asigurare;
c) rata a III a, în termen de o lună de la data c) rata a III a, în termen de o lună de la plata
achitării ratei a II a, restul primelor cu celei de a 2 a rate, restul primelor de
159
condiţ ia să nu se depăşească data începerii asigurare cu condiţ ia să nu depăşească data
recoltării culturilor respective70. începerii recoltării culturilor asigurate71.
În cazul plăţii în rate a primelor de asigurare, nerespectarea termenelor scadente prevăzute în contractul de asigurare,
atrage după sine, în mod tacit, rezilierea contractului şi exonerarea de răspundere a societăţii de asigurare inclusiv
pentru ratele încasate.
9. Potrivit condiţ iilor de asigurare ale unor asigurători72, în cazuri justificate, părţile pot conveni de comun
acord asupra unui termen de păsuire în ceea ce priveşte plata ratelor de primă, termen ce nu poate depăş i
o lună de zile73. Pe această perioadă, răspunderea societăţii de asigurare faţă de asigurat se suspendă
până la încasarea ratei din prima respectivă. Dacă rata nu este achitată în termenul de păsuire, contractul
de asigurare este reziliat de plin drept fără restituirea primelor deja achitate.
10. a) Dacă parcela asigurată (indiferent de cultură) este liberă de daune (nu are pagube datorate
factorilor de risc asiguraţ i) un an, începând cu al 2 lea an şi următorii ani liberi de daune prima de
asigurare completă aferentă culturilor înfiinţate pe aceea parcelă se reduce astfel:
10% pentru cel de-al II lea an consecutiv de asigurare;
20% pentru cel de-al III lea an consecutiv de asigurare;
30% pentru cel de-al IV lea şi următorii ani consecutivi de asigurare.
b) De această bonificaţie beneficiază atât asiguraţ ii cu contracte de asigurare multianuale cât şi
cei care încheie contracte anuale, dar menţin raporturile de asigurare cu societatea de asigurare de
asigurări mai mulţ i ani consecutivi.
c) Dacă şirul anilor lipsiţ i de daune este întrerupt de un an cu daune, în mod automat, în anul
următor acestuia, prima de asigurare revine la 100% din prima completă.
d) Unii asigurători în cazul anului cu daune majorează prima de asigurare pentru anul următor cu 10%
faţă de valoarea sa tarifară.
4.1.6. Durata asigurată.

Contractul de asigurare poate fi încheiat:
a) pentru anul agricol74 în curs, oricând în timpul anului, pe tot parcursul vegetaţiei culturii respective
(fie în perioada însămânţărilor, fie chiar şi în preajma recoltării, după cum hotărăşte asiguratul).
Având în vedere însă că indiferent de perioada când se încheie asigurarea se plăteşte aceeaşi primă, asiguratul
va avea interesul să încheie asigurarea cât mai devreme în cursul anului agricol.
b) anual, pe o perioadă de 1 an. Asigurarea anuală se stinge odată cu sfârşitul perioadei asigurate - anul
calendaristic fără a mai fi necesară denunţarea expresă a contractului.
c) multianual, pe o perioadă de minimum 3 ani. Contractele multianuale impun ca asiguratul să anunţe
societatea de asigurare până la 15 mai, pe formularul emis special de aceasta, eventualele modificări
anuale intervenite în structura culturilor asigurate. Ele pot fi denunţate de către asigurat până la cel
târziu 30 septembrie al ultimului an de contract. Valabilitatea unui contract multianual nedenunţat la
timp se prelungeşte automat cu un an de zile.
4.2. Mecanismul derulării asigurării.
4.2.1. Încheierea contractului de asigurare.
I. Precizări preliminare.
70
Potrivit condiţiilor unor asigurători: "ca prima să fie achitată integral cu minimum 30 de zile înainte de începerea
recoltării culturilor asigurate".
71
Idem.
72
S.C. AGRAS S.A.
73
Condiţiile de asigurare ale unor asigurători restrâng termenul de păsuire la 10 zile calendaristice.
74
Anul agricol este perioada scursă de la semănat, plantat sau reluarea vegetaţiei până la recoltare.
160
a) Relaţiile dintre asigurător şi asigurat (proprietarul terenului agricol sau orice persoană fizică sau
juridică care are un interes legitim vădit sau vre-o răspundere pentru exploatarea, conservarea ş i
protejarea acestuia) se stabilesc prin liberul consimţământ al părţilor.
b) La schimbarea proprietăţii sau a celui care exploatează terenul agricol (vânzare, moştenire, donaţ ie,
arendare, etc.), cel care dobândeşte proprietatea sau dreptul de exploatare preia drepturile şi obligaţiile
fostului proprietar cu care asigurătorul a încheiat contractul de asigurare.
c) Pentru plata primei de asigurare corespunzătoare perioadei asigurate în curs de desfăşurare (anul
calendaristic), răspund solidar atât fostul proprietar cât şi succesorul proprietarului sau cel care preia
exploatarea (cu excepţ ia cazului în care fiind moştenitor trebuie să plătească integral).
d) Despre schimbarea proprietăţii sau a celui care exploatează terenul agricol, societatea de asigurări
trebuie anunţată în scris, atât de fostul proprietar (dacă acesta nu a decedat), cât şi de succesorul său
făcându-se şi dovada, prin acte, a acestei schimbări.
e) Succesorul proprietăţii sau a celui care preia exploatarea proprietăţii este în drept să denunţe
contractul de asigurare multianual încheiat de fostul proprietar sau de cel care a deţinut anterior
exploatarea proprietăţii la sfârşitul anului calendaristic în curs.
II. Aspecte tehnice.
a) Contractul de asigurare poate fi încheiat atât înainte, cât şi după înfiinţarea unei culturi.
În primul caz se are în vedere ca datele înscrise în contract şi anexele sale să fie conforme cu
planul de cultură, credibile şi complete.
În situaţia apariţ iei unor modificări ulterioare care vizează suprafaţa, amplasarea, etc. asiguratul are
obligaţ ia de a sesiza în scris asigurătorul, iar actul se anexează poliţei.
Termenul de depunere a înscrisului este:
- 31 decembrie pentru culturile înfiinţate în toamnă;
- 30 de zile de la terminarea epocii normale de semănat a culturii în cauză, dacă se seamănă în
primăvară.
În al doilea caz, datele înscrise în contract şi anexele sale rămân valabile neacceptându-se modificări
ulterioare.
b) Actele necesare pentru încheierea contractului de asigurare, în ordinea completării lor sunt:
1. Cererea chestionar pentru asigurarea culturilor agricole;
2. Tabelul culturilor agricole asigurate;
3. Schiţa de amplasare a culturilor agricole asigurate;
4. Poliţa pentru asigurarea culturilor agricole.
Primele trei documente numite anexe la poliţă, se întocmesc de către asigurat, se verifică de către
agentul de asigurare să fie corect completate, să conţină date reale şi corelate între ele.
Poliţa de asigurare se întocmeşte de către agentul de asigurare pe baza datelor prezentate în anexe
de către persoana asigurată.
Directorii sucursalelor şi agenţiilor din teritoriu ai asigurătorului au obligaţia de a verifica cu atenţie şi
de a superviza toate actele menţionate şi chiar de a confrunta datele cu realitatea.75
4.2.2. Începutul şi încetarea răspunderii societăţii de asigurare.

Asigurarea intră în vigoare începând cu ora 24 a zilei următoare celei în care valoarea integrală sau
după caz, prima rată a primelor de asigurare a intrat în contul societăţii de asigurare.
Răspunderea societăţii de asigurare faţă de asigurat începe:
a) la culturile agricole înfiinţate prin semănat, pentru toate riscurile cuprinse în asigurare, cu excepţia
grindinii, îngheţului şi incendiului, din momentul însămânţării lor, iar pentru grindină, îngheţ şi incendiu
din momentul răsăririi lor;
b) la culturile agricole răsădite, pentru toate riscurile cuprinse în asigurare, din momentul plantării lor;
75
Negoiţă, I., Aplicaţii Practice în Asigurări şi Reasigurări, Editura Etape, Sibiu, 2001, pag. 413.
161
c) la vie, după încheierea înfloritului, la livezi după legarea fructelor, iar la hamei la înflorire. Pentru rodul
viilor, la cererea asiguratului, răspunderea poate începe şi din momentul apariţ iei lăstarilor cu condiţ ia
perceperii unui adaos de 10% din primele de asigurare.
Răspunderea societăţii de asigurare încetează:
a) la culturile agricole, din momentul recoltării producţiei principale (seceriş, dezrădăcinare, desprinderea
frunzelor);
b) la vii, livezi, hamei din momentul culesului.
În toate cazurile asigurătorul este absolvit de răspundere atunci când asiguratul datorită faptului că nu a respectat
perioada optimă de recoltare specifică fiecărei culturi, a suferit pagube şi diminuări ale recoltei în urma producerii
evenimentelor asigurate.
4.2.3. Obligaţiile asiguratului76.
1. până la producerea evenimentului asigurat:

a) întreţinerea culturilor asigurate în bune condiţ ii, cu respectarea regulilor agro-tehnice;
b) să ia măsuri pentru prevenirea distrugerii ori vătămării culturilor agricole;
c) în cazul unor modificări survenite în timpul perioadei de asigurare asupra planului de producţie şi care
afectează destinaţia şi suprafaţa culturii să anunţe asigurătorul despre acestea într-un termen de maxim 10
zile calendaristice.
d) să permită în orice moment reprezentantului asigurătorului efectuarea de controale şi verificări asupra
modului de întreţinere a culturilor şi să pună la dispoziţ ie mijloace de transport adecvate pentru aceste
verificări şi controale respectiv inspecţia de daună77.
2. după producerea daunei:

a) să limiteze pagubele, să ia măsuri pentru salvarea culturilor rămase, prin îngrijirea lor suplimentară;
b) să anunţe imediat, autorităţile locale de la primărie, poliţ ie, jandarmerie, pompieri sau staţia
meteorologică după cum este cazul, pentru constatare, cercetare, anchetă privitoare la dauna produsă,
solicitând întocmirea de acte cu privire la cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat,
extinderea şi consecinţele sale;
c) să anunţe reprezentantul zonal al asigurătorului în termen de maxim 3 zile (S.C. Agras S.A.), 5 zile (S.C.
Asirom S.A.) oferind toate detaliile asupra:
- evenimentului produs;
- a solei /parcelei afectate şi a suprafeţei acesteia;
- momentul exact al producerii evenimentului;
- gradul de distrugere estimat.
În cazul producerii unui eveniment asigurat în perioada recoltării /culesului, anunţul va fi făcut într-un termen de
maxim 24 de ore.
Anunţul se face prin telegramă, telefon, fax sau direct la sucursala /agenţ ia emitentă a poliţei.
În caz de litigii asiguratul trebuie să facă dovada anunţului;
76
În caz de neîndeplinire a obligaţiilor ce vor fi prezentate asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii.
77
Inspecţia de risc este obligatorie pentru validarea poliţei de asigurare şi se face de către inspectorii specializaţi ai
asigurătorului împreună cu asiguratul sau reprezentantul său în momentul încheierii poliţei sau într-un interval de
maxim 10 zile de la data intrării acesteia în vigoare întocmindu-se fişa inspecţiei de risc semnată de cele două părţi,
aceasta constituind parte integrantă din contract.
Scopurile inspecţiei de risc sunt:
constatarea veridicităţii şi exactităţii datelor din poliţa şi anexele aferente;
controlul culturilor asigurate (starea de vegetaţie, densitate, uniformitate, fertilizare, infestare cu buruieni,
atac de boli şi dăunători, etc.);
verificarea existenţei unor daune anterioare asupra culturilor, indiferent de cauzele provocatoare.
În cazul constatării unor deficienţe inacceptabile pentru asigurător, poliţa poate fi anulată cu restituirea sumelor
încasate ca primă de asigurare, mai puţin cheltuielile de administrare.
162
d) să nu modifice starea reală a culturii afectate până la constatarea efectuată de reprezentantul
asigurătorului;
e) să creeze condiţ ii de verificare în teren a culturilor asigurate şi să faciliteze reprezentantului
societăţii de asigurare accesul la actele şi evidenţele necesare pentru determinarea corectă a valorii
pagubei şi stabilirea dreptului la despăgubire;
f) să înştiinţeze în scris asigurătorul dacă a încheiat alt contract de asigurare cu un alt asigurător pentru
aceleaşi riscuri, sole sau sole diferite comunicând şi numele acestuia78;
g) să păstreze dreptul de regres al asigurătorului împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.
4.2.4. Constatarea şi evaluarea pagubei, stabilirea şi plata despăgubirii.

Determinarea daunelor şi evaluarea pagubelor se face de către reprezentanţ ii asigurătorului şi a
asiguratului prin constatare la faţa locului şi pe baza actelor doveditoare emise de factorii abilitaţ i.
Riscurile cuprinse în asigurarea culturilor se pot produce în diferite etape de vegetaţie a plantelor:
- la începutul ei;
- mai târziu, când vegetaţia este avansată;
- sau în preajma recoltării.
Dacă evenimentul asigurat, calamitatea s-a produs mai devreme şi rămâne o perioadă suficientă
pentru vegetaţia unei alte culturi, terenul dăunat se poate reînsemânţa (replanta).
Dacă s-a produs mai târziu înseamnă că această posibilitate nu mai există şi plantele dăunate sunt lăsate
să-şi continue vegetaţia.
În funcţ ie de aceasta, tehnica lichidării daunelor este diferită după cum este vorba de o situaţie sau
alta.
4.2.4.1.Constatarea, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor la culturile de pe suprafeţele care
urmează să fie reînsămânţate sau replantate.
Reînsămânţarea se poate face cu aceeaşi plantă sau cu altele, în funcţie de timpul de vegetaţie
disponibil.
Desfăşurarea operaţiunilor de lichidare are loc astfel:
1) se stabileşte mai întâi suprafaţa dăunată, trecându-se într-o anexă la procesul verbal de constatare a
daunei: dimensiunile loturilor şi numerele parcelelor şi tarlalelor dăunate din evidenţele cadastrale;
2) se determină apoi mărimea pagubei.
Fiind vorba de reînsămânţare şi paguba este totală, operaţiunea se complică cu determinarea
măsurii în care plantele de pe terenurile care se reînsămânţează sunt vătămate din cauze cuprinse şi respectiv
necuprinse în asigurare.
Paguba care face obiectul despăgubirii va fi cea provocată numai din cauze cuprinse în asigurare.
Paguba la asigurarea culturilor agricole nu se exprimă băneşte ci se stabileşte sub formă de
procent, care arată cât din recolta scontată la finalul vegetaţiei culturii respective s-a pierdut.
Acest procent arată gradul de distrugere al culturii şi se stabileşte astfel:
din cauze cuprinse în asigurare (Ga);
din cauze necuprinse în asigurare (Gn);
total (Gt).
Relaţia dintre ele fiind: Gt = Ga + Gn (1)
Determinarea gradului de distrugere total, pe cauze cuprinse şi respectiv necuprinse în asigurare se
face prin metoda parcelelor sau rândurilor de probă care constă în următoarele:
I. se iau cel puţin 10 parcele de probă de câte un metru pătrat fiecare sau 10 rânduri de probă de
câte 5 metrii liniari, în funcţie de felul culturii, în diferite părţi ale suprafeţei dăunate şi se
numără:
78
Într-o astfel de situaţie, în cazul unei solicitări de daună asigurătorul va plăti numai proporţia ce-i revine din
despăgubirea datorată.
163
- plantele vii;
- plantele distruse din cauze cuprinse în asigurare;
- plantele distruse din cauze necuprinse în asigurare,
din cadrul fiecărei parcele sau rând de probă.
II. se stabileşte apoi numărul mediu de plante distruse din cauze cuprinse respectiv necuprinse în
asigurare şi numărul mediu total de plante de pe o parcelă sau rând de probă. Rezultatele
numărării plantelor se adună şi se împart la numărul probelor luate obţinându-se numărul mediu de
plante pe mp respectiv 5 ml.
III. numărul de plante distruse ori vătămate de riscuri asigurate se raportează la numărul total al
plantelor existente înainte de producerea evenimentului asigurat, obţinându-se astfel, gradul
de distrugere care se ia în calcul la stabilirea despăgubirii:
Ga = Na / Ntº x 100 (2)
unde:
Ga = gradul de distrugere din cauze cuprinse în asigurare;
Na = numărul mediu de plante distruse din cauze cuprinse în asigurare pe mp (ml);
Nt = numărul mediu de plante total pe mp (ml).
º Dacă la constatare s-a stabilit că, cultura distrusă ori vătămată nu avea o densitate
normală a plantelor, gradul de distrugere se stabile şte în funcţ ie de numărul mediu de
plante pe mp sau 5 ml de pe o parcelă cu acelaşi fel de cultură necalamitată de nici o
cauză (Ntº).
Prin stabilirea gradului de distrugere se cunoaşte primul element necesar calculării
despăgubirii.
IV. Despăgubirea necesită exprimare bănească, de aceea gradul de distrugere din riscuri asigurate
(Ga) se aplică asupra sumei asigurate (Sa). Acest calcul ar fi just dacă am fi la sfârşitul
vegetaţiei culturii, adică în situaţia "fără însămânţarea terenului". Ori, fiind vorba de
reînsămânţare înseamnă că perioada de vegetaţie a culturii asigurate a fost întreruptă şi o serie
de lucrări pe care asiguratul urma să le facă până la obţinerea recoltei (lucrări de întreţinere,
lucrări legate de recoltare) nu mai au loc. Aceasta înseamnă că asigurătorul trebuie să
reconsidere suma asigurată micşorând-o proporţional cu cheltuielile pe care asiguratul nu le
mai face.
Reconsiderarea sumei asigurate se face în sensul reducerii ei corespunzător unei cote, cota de
reînsămânţare. Astfel:
Dp = Ga x Sa x Cr (3)
Sa = sa x Sa /ha (4)
Dp = Ga x sa x Sa /ha x Cr (5)
unde:
Dp = despăgubirea cuvenită asiguratului;
Sa = suma asigurată totală;
sa = suprafaţa asigurată (aferentă culturii dăunate şi care se reînsămânţează);
Sa /ha = suma asigurată pe unitatea de suprafaţă (hectarul);
Cr = cota de reînsămânţare.
Se pune întrebarea: care este situaţia noii culturi ce apare în urma reînsămânţării?
a) Condiţ iile de asigurare prevăd în cazul S.C. Agras S.A. că noua cultură se consideră asigurată numai în
cazul încheierii unui nou contract de asigurare.
b) Potrivit prevederilor contractuale ale altor asigurători asigurarea facultativă pentru prima asigurare
cultură se transmite asupra noii culturi având în vedere că asiguratul a plătit prima de asigurare pentru
întregul an agricol.
4.2.4.2. Constatarea, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor la culturile de pe suprafeţelor care

nu se reînsămânţează.
164
În acest caz înseamnă că, deşi lovite de calamităţi, culturile sunt lăsate să-şi continue vegetaţia,
paguba şi despăgubirea calculându-se în funcţ ie de recolta obţinută.
În lichidarea daunelor la culturi în această situaţie se disting două etape:
constatarea preliminară, imediat după producerea calamit ăţ ii;
constatarea definitivă a daunei în perioada (epoca) de maturitate a culturilor sau la
recoltare.
a) Constatarea preliminară are menirea de a stabili dacă până la data respectivă cultura a fost şi sub
influenţa unor cauze necuprinse în asigurare. Datele acestei lucrări se folosesc apoi la stabilirea despăgubirii
în faza de maturitate sau de recoltare a culturilor.
Tehnica operaţiunii este aceeaşi, adică se foloseşte metoda parcelelor sau rândurilor de probă, se
stabileşte media totalului de plante pe mp sau 5 ml, numărul de plante distruse din cauze cuprinse ş i
necuprinse în asigurare şi numărul de plante vii (nevătămate de nici un fel de cauză).
Calculul se opreşte aici fără a se mai calcula şi gradul de distrugere (din riscuri asigurate) stabilirea
acestuia urmând a se face cu ocazia constatării definitive.
b) Constatarea definitivă la culturile care ajung la maturitate şi se recoltează o singură dată se face în
preajma recoltării prin evaluarea în lan a producţiei de pe terenurile cu culturile dăunate.
Constatarea definitivă are ca scop să determine producţia medie la hectar de pe suprafaţa dăunată (Qo)
comparativ cu producţia medie la hectar ce s-ar fi obţinut în mod normal (Qn).
Astfel:
3dacă Qo ≥ Qn (cu toate că în timpul vegetaţiei sale cultura a suferit calamităţi) asigurătorul
nu are nici o obligaţ ie faţă de asigurate;
3dacă Qo ‹ Qn se determină pierderea de producţie (P):
P = Qn - Qo (6)
această pierdere de producţie se exprimă procentual obţinându-se gradul de distrugere (Gt):
Gt = P / Qn x 100 (7)
Apoi, în funcţ ie de datele constatării preliminare şi a celei definitive se stabileşte în ce
măsură minusul de producţie este provocat şi de cauze necuprinse în asigurare.
a) Dacă cultura a fost dăunată numai din cauze cuprinse în asigurare gradul de distrugere din aceste
cauze (Ga) este gradul de distrugere total (Gt):
Ga = Gt. (8)
b) Invers, înseamnă că din gradul de distrugere total (Gt) trebuie scăzut gradul de distrugere din
cauze necuprinse din asigurare (Gn) pentru a se afla gradul de distrugere pe baza căruia se
calculează despăgubirea:
Ga = Gt - Gn. (9)
Despăgubirea se determină în final prin aplicarea gradului de distrugere din riscuri asigurate
(Ga) asupra sumei asigurate (Sa):
Dp = Ga x Sa (10)
În stabilirea se mai ţ ine cont de un aspect şi anume dacă suprafaţa efectiv însămânţată şi
dăunată (sd) este mai mare decât cea asigurată (sa).
Astfel, dacă sd › sa suma asigurată la hectar (Sa /ha) se micşorează potrivit raportului în care se
află suprafaţa asigurată cu cea dăunată:
Sar /ha = sa /sd x Sa/ha, (11)
unde: Sar /ha reprezintă suma asigurată redusă.
Altfel zis se aplică regula proporţiei de suprafaţă.
4.3. Precizări finale.
1. În nici o situaţ ie, cuantumul despăgubirii nu va putea depăşi valoarea reală a pagubei sau suma asigurată
şi nu va putea crea beneficii79.
79
Negoiţă, I., Aplicaţii Practice în Asigurări şi Reasigurări, Editura Etape, Sibiu, 2001, pag. 408.
165
2. În vederea acordării despăgubirii, asiguratul trebuie să pună la dispoziţ ia asigurătorului următoarele
documente:
- cererea de acordare a despăgubirii;
- înscrisuri oficiale doveditoare şi referitoare la producerea evenimentului asigurat;
- procesele-verbale de stabilire a suprafeţelor afectate şi a procentului de daune;
- documentele financiar-contabile justificative asupra efectuării cheltuielilor aferente suprafeţelor
afectate şi actul de decontare a cuantumului despăgubirii80;
- orice alte documente solicitate de asigurător şi care sunt necesare pentru stabilirea şi evaluarea
daunei.
3. Pagubele însumate, produse de factorii de risc asiguraţ i cu excepţ ia îngheţurilor târzii de primăvară,
respectiv timpurii de toamnă, de până la 10% din producţia asigurată la culturile de câmp şi 15% la vii,
livezi şi hamei nu se despăgubesc81.
4. Se despăgubesc daunele provocate de îngheţurile târzii de primăvară care, accidental, survin după data de
25 aprilie. De asemenea se despăgubesc daunele cauzate de îngheţurile timpurii de toamnă care survin
până la 1 octombrie. Despăgubirile pentru daunele provocate de astfel de fenomene se acordă dacă nivelul
pagubei depăşeşte 30% din producţia asigurată, iar valoarea maximă a despăgubirii nu poate depăşi 50% din suma
asigurată.
5. În cazul acordării despăgubirii, asigurătorul este în drept să reţină din suma stabilită cuantumul ratei
(ratelor) de primă neachitate încă.
6. Pentru poliţele cesionate unuia sau mai multor creditori, despăgubirea aferentă unei daune va fi acordată
creditorului (creditorilor), asiguratul fiind notificat în scris asupra acestei operaţiuni.
7. Dacă asiguratul nu este de acord cu modul de evaluare a pagubei ce se efectuază de reprezentantul
societăţii de asigurare poate solicita o nouă evaluare. Într-o atare situaţie se apelează la expertiză realizată
de experţi din afara asigurătorului. Cheltuielile ocazionate de această nouă evaluare a pagubelor se suportă,
după caz, de partea căreia i se infirmă rezultatul primei evaluări sau pretenţiile nejustificate.
8. Plata despăgubirilor cuvenite asiguraţ ilor în caz de daune se face în cel mult 45 de zile de la finalizarea
dosarului de daună82.
9. Orice pretenţie a asiguratului sau a beneficiarului asigurării faţă de asigurător în legătura cu dauna
produsă şi urmările acesteia se stinge prin plata despăgubirii.
10. În limitele despăgubirilor plătite, societatea de asigurare se subrogă în toate drepturile asiguraţ ilor,
introducând acţiune în regres, contra celor răspunzători de producerea pagubei. Asiguraţii răspund
pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea acestui drept.
Concepte, termeni de reţinut:
an agricol; momentul apariţiei lăstarilor;

cauze cuprinse în asigurare; momentul culesului;
cauze necuprinse în asigurare; momentul înfloririi;
constatare definitivă; momentul legării fructelor;
constatare preliminară; momentul răsădirii;
contracte multianuale; momentul răsăririi;
cota de reînsămânţare; momentul plantării
culturi agricole însemânţate; momentul recoltării;
culturi agricole răsădite; parcelă asigurată;
densitate normală a plantelor; parcelă de probă;
80
Devizele tehnologice pe culturi elaborate de instituţiile de cercetare de profil.
81
Asigurătorul acoperă în întregime pagubele, până la nivelul sumei asigurate, dacă, gradul de dăunare este mai mare
de 10% la culturile de câmp şi de 15% la vii, livezi şi hamei.
82
Potrivit condiţiilor de asigurare S.C. Agras S.A.: "în cel mult 60 de zile de la constatarea definitivă a pagubei şi
stabilirea nivelului despăgubirilor".
166
descărcări electrice naturale; pierdere de producţie;
drept de exploatare; producţie medie asigurată;
drept de proprietate; producţie medie în condiţii normale;
efectele directe ale ploilor torenţiale; producţie medie obţinută;
efectele indirecte ale ploilor torenţiale; rând de probă;
etape de vegetaţie a culturii; regula proporţiei de suprafaţă;
grad de distrugere din cauze cuprinse în reguli agro-tehnice;
asigurare; suma asigurată pe hectar;
grad de distrugere din cauze necuprinse în suma asigurată pe unitatea de producţie;
asigurare; suprafaţă asigurată;
grad de distrugere total; suprafaţă dăunată;
grupe tarifare de culturi; tehnica lichidării daunelor;
îngheţ târziu de primăvară; tehnologii de cultură;
îngheţ timpuriu de toamnă; teren reînsămânţat;
maturare excesivă; teren replantat;
metoda parcelelor de probă; zone tarifare.
metoda rândurilor de probă;
Clauze de comentat:
∗ " În cazul poliţelor de asigurare agricolă cesionate în favoarea unuia sau mai multor creditori, sau la
stabilirea sumei asigurate în valută convertibilă, achitarea primei de asigurare se poate face numai integral ş i
anticipat (primă unică), fără acordarea nici unei fel de reduceri".
∗ " După fiecare despăgubire acordată pe perioada desfăşurării contractului de asigurare, suma asigurată
se reduce cu suma plătită drept despăgubire, asigurarea continuând până la expirare pentru suma rămasă. În
cazul luării unor măsuri de refacere a unor culturi agricole, suma de asigurare poate fi reîntregită (prin
emiterea uni supliment de poliţă), cu modificarea corespunzătoare a primei de asigurare".
Întrebări:
1. Cine sunt subiecţ ii asigurării culturilor agricole?
2. Cum este organizată acoperirea în oferta asigurătorilor la asigurarea culturilor agricole?
3. Ce trebuie să cunoască un asigurat pentru a fi despăgubit?
4. Care sunt tipurile de franşiză ce pot fi practicate la asigurarea culturilor agricole?
5. Prezentaţi ofertele încheierii asigurării culturilor agricole din punct de vedere al duratei asigurate.
Care sunt avantajele respectiv dezavantajele fiecăreia?
6. Care este particularitatea stabilirii pagubei la asigurarea culturilor agricole?
7. În ce constă metoda rândurilor de probă respectiv metoda parcelelor de probă?
8. Prezentaţi tehnica lichidării daunelor la culturile de pe terenurile care se reînsemânţează.
9. Explicaţi tehnica lichidării daunelor la culturile de pe terenurile care nu se reînsemânţează.
10. Definiţ i suma asigurată rămasă pentru asigurarea culturilor agricole.
Chestiuni de discutat:
I. Cum poate fi susţ inută agricultura României prin sistemul asigurărilor agricole?
II. Caracterizaţi ponderea asigurărilor agricole în portofoliul societăţilor româneşti de asigurare.
167
Teste grilă:
1. În cadrul asigurării culturilor agricole sunt d) câte consideră că sunt necesare comisia
exceptate de la acoperire: de evaluare a pagubelor.
a) culturile perene; 7. La asigurarea culturilor agricole contractul de
b) rodul viilor, pomilor şi hameiului; asigurare poate fi încheiat:
c) plantele furajere; a) numai pe durata unui an agricol;
d) culturile aflate în sere. b) pe durata unui an calendaristic;
2. Potrivit condiţiilor de asigurare "AGRAS" la c) multianual;
asigurarea culturilor agricole: d) anul sau multianual;
a) nu este prevăzută clauza Bonus; e) an agricol sau an calendaristic ori
b) este prevăzută numai pentru contractele multianual.
anuale; 8. Noul proprietar al unui teren ale cărui culturi au
c) este prevăzută atât pentru contractele fost asigurate are obligaţia:
anuale cât şi multianuale. a) să plătească prima de asigurare
3. La asigurarea culturilor agricole paguba se corespunzător perioadei asigurate în
exprimă : curs de desfăşurare;
a) sub formă bănească; b) să denunţe contractul;
b) sub formă de grad: c) să denunţe contractul numai dacă a fost
c) mai întâi sub formă de grad şi apoi încheiat multianual.
băneşte. 9. Nu sunt riscuri asigurate la asigurarea culturilor
4. În cazul schimbării proprietăţii terenului, agricole:
asigurătorul culturilor agricole de pe acel teren a) îngheţul timpuriu de toamnă;
trebuie anunţat în scris: b) incendiul provocat de descărcări
a) de fostul proprietar; electrice;
b) de noul proprietar; c) furtuna;
c) de ambii. d) bolile şi dăunătorii plantelor.
5. Sunt riscuri asigurate la asigurarea culturilor 10. Cotele tarifare la asigurarea culturilor agricole
agricole: sunt diferenţiate pe:
a) îngheţul târziu de toamnă; a) zone ale ţării;
b) bolile şi dăunătorii plantelor; b) zone ale ţării şi categorii de culturi;
c) efectele directe ale ploilor torenţiale; c) zone ale ţării, categorii de culturi şi
d) înţepăturile insectelor. durată asigurată;
6. Numărul minim de probe ce trebuie luate la d) zone ale ţării, categorii de culturi şi
constatarea pagubelor la asigurarea culturilor asigurat (persoană fizică sau juridică).
agricole este:
a) 5;
b) 10;
c) 50;
∀ Atelier de lucru:
Prezentarea comparativă a Condiţiilor Speciale privind asigurarea împotriva daunelor produse

de83:
inundaţii secetă îngheţul de iarnă
83
Negoiţă, I., " Aplicaţii Practice în Asigurări şi Reasigurări", Editura Etape, Sibiu, 2001, pag. 409 - 412.
168
1. Asigurarea culturilor pentru fiecare dintre riscurile expuse se poate face separat sau împreună
cu asigurarea în varianta standard (varianta de bază).
2. Asigurarea se face anticipat înfiinţării culturii sau cel mai târziu la 30 de zile de la data
semănatului.
3. Este obligatorie aplicarea franşizei deductibile.
Se consideră că riscul Se consideră că riscul secetă se Se consideră că riscul îngheţ de
inundaţie se produce atunci produce atunci când parametrii iarnă se produce atunci când
când apa din precipitaţ ii sau climatici privind temperatura şi temperatura scade sub minus
din revărsarea râurilor umiditatea acţionează simultan 20° C în aer şi/sau sol la
stagnează pe cultura deja asupra plantelor în sens negativ culturile fără strat de zăpadă şi
înfiinţată şi afectează parţial ducând la ofilirea temporară sub minus 25° C la culturile cu
sau total densitatea culturii, sau definitivă a acestora. strat de zăpadă, în perioada
elementele de rod sau Seceta poate fi: 01.12 - 28 (29) 02 şi afectează
împiedică recoltarea normală a - atmosferică, atunci când total sau parţ ial densitatea
culturii. temperatura depăşeşte nivelul culturilor agricole prin
de 32° C, iar umiditatea aerului degerare84.
este sub 30% o perioadă mai
mare de 10 zile consecutive;
- a solului, atunci când peste 10
zile consecutive nu cad
precipitaţ ii şi umiditatea
solului scade sub nivelul
coeficientului de ofilire al
plantelor pe orizontul explorat
de sistemul radicular.
Excluderi: Excluderi: Excluderi:
1. Inundaţ ii produse ca urmare 1. Manifestarea secetei în 1. Efectul distructiv al
a nefuncţ ionării sistemelor perioada semănat / prindere la îngheţului s-a produs în afara
existente de desecare şi drenaj. toate culturile înfiinţate prin intervalului 01.12 - 28 (29).02.
2. Inundaţii pe terenuri din semănat sau plantat. 2. Soiurile de plante cultivate
zonele depresionare sau cu sol 2. Seceta în cele două forme de nu sunt incluse în Lista
gleizat. manifestare la culturile soiurilor omologate în
3. Inundaţ ii produse ca urmare înfiinţate în sistem de irigare România, nu sunt destinate
a revărsării râurilor local sau regional, funcţ ionabil. special culturilor de toamnă, nu
neregularizate. 3. Seceta în cele două forme de sunt zonate pentru arealul în
4. Inundaţ ii pe terenurile manifestare pe soluri nisipoase, cauză.
cultivate situate la mai puţ in de scheletice, sărăturate sau în 3. Sămânţa nu este atestată prin
1000 metri de albia râurilor sau perimetre amenajate prin acte în vigoare.
în lunca inferioară a acestora. lucrări de completare, nivelare 4. Cultura nu a ajuns în stadiul
a orizontului arabil. de vegetaţie care conferă
rezistenţa la îngheţ, cum sunt
stadiul de înfrăţ ire la cerealele
de toamnă sau stadiul de 6-8
frunze la rapiţa de toamnă.
84
1. Sunt supuse riscului de îngheţ de iarnă, culturile de grâu, secară, orz, orzoaică şi rapiţă, din soiurile destinate a fi
semănate în toamnă.
2. Se consideră calamitate şi se despăgubesc culturile de cereale de toamnă ale căror densităţi scad sub 200 plante
/mp şi sub 40 plante /mp la rapiţa de toamnă.
169
Obligaţiile asiguratului:
(comune)
1. Să practice o tehnologie de cultură modernă care include semănatul /plantatul în epoca optimă
şi la indici calitativi superiori care asigură o densitate şi uniformitate normală a plantelor.
2. Să fertilizeze culturile cu NPK în doze optime şi la momentul în care eficienţa lor este optimă.
3. Să practice sistemul integrat de combatere a bolilor, dăunătorilor şi al buruienilor pentru
prevenirea debilitării plantelor.
Obligaţii specifice:
Să practice o agrotehnică
specifică pentru împiedicarea Nu sunt Nu sunt
stagnării apelor la suprafaţă
sau în sol, cum sunt:
- alternarea adâncimii arăturii,
pentru evitarea formării
hardpanului.
- efectuarea la interval de 4
ani a lucrărilor de subsolare,
scarificare, etc.
- să dreneze excesul de apă
acolo unde nu există sistem
funcţ ional de desecare sau
drenaj, prin arături la cormană
sau arături în fâşii,
perpendiculare pe zone
colectoare, deschiderea de
rigole cu rărită, plugul sau
manual.
170
Capitolul 5
Asigurarea mărfurilor în timpul transportului extern
5.1. Obiectul asigurat.

Mărfurile aflate în trafic internaţional, transport derulat în baza unui contract de transport (conosament).
5.2. Interesul în subscrierea asigurării.

Funcţ ie de condiţ ia de livrare înscrisă în contractul comercial partea interesată în asigurarea mărfii este fie
vânzătorul, fie cumpărătorul.
Cele mai uzuale condiţ ii de livrare sunt:
- Condiţ ia Free on Board - F.O.B.;
- Condiţ ia Cost and Freight - C.N.F.;
- Condiţ ia Cost, Insurance, Freight - C.I.F.
Condiţia de livrare F.O.B. presupune obligaţia vânzătorului :
1. de a livra marfa la bordul navei, angajate de cumpărător în portul de încărcare convenit, la data sau la
termenul convenit;
2. să avizeze cumpărătorul fără nici o întârziere că marfa a fost încărcată la bordul navei;
3. să predea conosamentul;
4. să comunice datele necesare încheierii de către cumpărător a asigurării.
Vânzătorul poate prelua obligaţ ia de a încheia asigurarea din dispoziţ ia cumpărătorului, dar pe cheltuiala
acestuia din urmă, lucru ce nu schimbă cu nimic specificul tranzacţiilor F.O.B.
În schimb, vânzătorul nu se eliberează de cheltuielile necesare asigurării mărfurilor de la depozitul din
punctul de expediere şi până la încărcarea mărfii la bordul navei.
Cumpărătorul încheie contractul de asigurare pe perioada transportului maritim începând din momentul în
care mărfurile au trecut balustrada navei.
O derivaţie de la clauza F.O.B. este condiţia F.A.S. (Free alonge side of the ship).
Vânzătorul este obligat să livreze mărfurile de-a lungul vasului în locul de încărcare convenit, desemnat de
cumpărător după uzanţa portului, la data sau în termenul convenit şi de îndată ce marfa este în raza de acţiune
a macaralelor să anunţe cumpărătorul85 fără întârziere.
Diferenţa între condiţ iile de livrare F.A.S şi F.O.B. este dată de momentul trecerii riscurilor asupra mărfii de
la vânzător la cumpărător. Vânzătorul este degrevat de răspundere în condiţ ia F.A.S. din momentul în care
marfa a ajuns pe cheu în raza de acţ iune a macaralelor şi nu din momentul trecerii mărfurilor peste balustrada
navei.
Altfel zis, cumpărătorul este obligat să manifeste interes pentru asigurare ceva mai devreme decât în cazul
F.O.B.
Condiţia de livrare C.N.F. obligă vânzătorul la încheierea doar a contractului de transport nu şi a celui de
asigurare. Cumpărătorul va purta grija riscurilor din momentul trecerii mărfurilor peste balustrada navei în
portul de încărcare, iar vânzătorul are obligaţ ia de a-i comunica datele, informaţ iile necesare încheierii
asigurării.
Condiţia de livrare C.I.F.

Potrivit acestei clauze vânzătorul are obligaţ ia de a încheia 2 contracte:
85
Cumpărătorul are obligaţia de a se îngriji şi de a suporta cheltuielile generate de:
- încărcare;
- transport;
- asigurare.
171
- contractul de transport şi
- contractul de asigurare.
Prin această condiţie vânzătorul are sarcina:
- de a procura mijlocul de transport;
- de a suporta cheltuielile de ambalare;
- cheltuielile de încărcare;
- de a plăti taxa vamală de export;
- taxele şi impozitele legate de exportul mărfurilor;
- costul transportului;
- prima de asigurare pe timpul transportului.
El are obligaţ ia:
- de a întocmi factura mărfurilor şi certificatul de origine al acestora;
- de a procura conosamentul;
- de a preda documentele de mai sus şi poliţa de asigurare cumpărătorului86.
În situaţ iile în care poliţa nu este disponibilă la momentul prezentării documentelor va fi eliberat un
certificat de asigurare (de către broker) în numele asigurătorului dând purtătorului (expeditorului) aceleaş i
drepturi ca şi cum ar fi în posesia poliţei şi care reproduce dispoziţ iile esenţ iale ale acesteia din urmă.
A pune certificatul de asigurare pe acelaşi plan cu poliţa este tipic pentru piaţa americană a
asigurărilor pe când în ţările europene lucrurile nu stau la fel.
Din punct de vedere european importanţa juridică a celor 2 acte diferă întrucât poliţa este eliberată de către
asigurător pe când în baza certificatului de asigurare cumpărătorul nu poate acţiona în justiţ ie nici măcar
brokerul.
Acesta din urmă răspunde numai în faţa vânzătorului din ordinul căruia a încheiat contractul de asigurare. Pe
de altă parte brokerul are drept de gaj asupra poliţei întocmite până la plata tuturor sumelor datorate de
vânzătorul-asigurat.
Poliţa de asigurare poate fi încheiată de cumpărător, iar în acest caz vânzătorul care a încasat preţul C.I.F. va
returna cumpărătorului prima de asigurare. Marfa trebuie asigurată de la livrarea ei din punctul de expediere
şi până la depozitul primitorului.
1. Dacă avaria totală sau parţială se realizează înainte de încărcare dreptul la despăgubire revine
vânzătorului. În cazul în care poliţa de asigurare a fost deja transferată, asigurătorul va plăti
despăgubirea cumpărătorului, reglementarea dintre vânzător şi cumpărător nu-l priveşte pe
asigurător
2. Dacă marfa este deteriorată în timpul transportului cumpărătorul poate să ceară despăgubire:
- asigurătorului, în baza poliţei de asigurare;
- transportatorului în baza conosamentului. Această ultimă situaţ ie se întâlneşte la clauza
C.I.P. - deviaţ ie a clauzei C.I.F. (carriage and insurance paid to…) în care riscurile de
pierdere sau de degradare a mărfii trec de la vânzător la cumpărător în momentul în care
au fost predate în custodia cărăuşului.
5.3. Riscurile asigurate.

I. Riscurile asigurate sunt organizate în trei condiţ ii principale de asigurare: "A", "B", şi respectiv "C"87.
1. Condiţia de asigurare "C" acoperă pierderea şi avarierea mărfurilor cauzate de:
- incendiu sau explozie;
- răsturnarea, deraierea, prăbuşirea mijlocului de transport, respectiv eşuarea, scufundarea
sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii;
86
Dacă această obligaţie de remitere a poliţei de asigurare nu este îndeplinită potrivit uzanţei internaţionale cumpărătorul are
dreptul să refuze marfa chiar dacă a ajuns cu bine la destinaţie.
87
A se vedea Anexa 11.1. Asigurarea Cargo.
172
- coliziunea mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa, respectiv
coliziunea, abordajul navei.
2. Condiţia de asigurare "B" cuprinde condiţ ia "C" şi în plus pierderea sau avarierea mărfurilor cauzate
de:
- avalanşe, inundaţii, cicloane, cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
- intrarea apei de mare, râu sau lac în mijlocul de transport, container;
- dauna totală a unui colet pierdut sau căzut în timpul încărcării sau descărcării, pe şi de pe
mijlocul de transport;
- prăbuşirea podurilor, clădirilor sau tunelurilor;
- căderi de arbori, ruperi de diguri, baraje şi conducte de apă.
3. Condiţia de asigurare "A" este condiţ ia cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt acoperite "toate riscurile"
de pierdere şi avariere a mărfurilor asigurate cu excepţia unor riscuri prezentate separat.
II. Aceste excluderi sunt comune tuturor celor 3 condiţ ii prezentate regrupate în trei grupuri:
1) Riscuri generate de război. Pierderi, avarieri datorate conflictelor militare produse de:
a) mine, torpile, bombe sau arme abandonate;
b) arestare, capturare, sechestrare, reţinere sau detenţ ie cu excepţ ia pirateriei precum ş i
tentativele de a le face şi consecinţele acestora;
2) Riscuri generate de greve, de conflicte sociale;
3) Alte riscuri cum ar fi:
a) viciul propriu sau natura bunului asigurat;
b) ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului asigurat;
c) contaminarea radioactivă;
d) utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea şi/sau fuziunea atomică, nucleară
sau altă reacţie asemănătoare, ori altă forţă sau obiect radioactiv;
e) scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau în volum, uzura normală a bunului
asigurat;
f) întârzierea directă şi consecinţele sale chiar dacă se datorează unui risc asigurat;
g) insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţ iilor financiare de către proprietari, navlositori,
operatorii navei, etc. ;
h) starea de nenavigabilitate a navei;
i) faptul că nava sau containerul sunt inadecvate pentru transportul în bune condiţ ii al
bunului asigurat;
j) dacă asiguratul sau prepuşii săi au luat cunoştinţă de nenavigabilitate sau inadecvare în
momentul încărcării bunului asigurat.
Dacă pentru primele două categorii de riscuri excluse din asigurarea de bază se poate încheia o
asigurare suplimentară pentru ultima nu există acoperire.
III. Deşi diferă ca sferă de cuprindere, condiţ iile de asigurare "A", "B" şi "C" conţin şi acoperiri comune:
a) cheltuielile şi contribuţ iile la avaria comună;
b) cheltuieli de salvare suportate de asigurat;
c) suma ce reprezintă proporţia răspunderii stabilite în baza clauzei "culpă comună în caz de
coliziune",
dacă aceste clauze sunt prevăzute în contractul de transport respectiv navlosire
IV. Ataşate condiţ iilor de asigurare "B" şi "C" sau separat se pot practica şi următoarele condiţ ii de
asigurare:
"D": Condiţia "riscuri de furt, jaf, nelivrare" şi
"F": Condiţia "riscuri de depozitare".
173
Condiţia riscuri de furt, jaf, nelivrare acoperă pierderea şi avaria la bunul asigurat cauzată de riscurile
menţ ionate pe colet întreg.
Condiţia riscuri de depozitare acoperă pierderea sau avarierea mărfii asigurate cauzate de:
a) incendiu, trăsnet, explozie, chiar dacă trăsnetul sau explozia nu au fost urmate de incendiu;
b) ploaie torenţială inclusiv efectele indirecte ale acesteia;
c) grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ;
d) prăbuşiri, alunecări de teren;
e) greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă;
f) avalanşe de zăpadă şi căderea pe clădiri sau alte construcţii a unor corpuri;
g) furt prin efracţie.
Existenţa mai multor condiţ ii de asigurare a mărfurilor corespunde solicitărilor practice ale comerţului
internaţ ional şi reprezintă răspunsul dat de asigurători necesităţ ii de optimizare a relaţ iei: natura mărfii /
riscuri / cost al asigurării.
5. 4. Valoarea asigurabilă, suma asigurată şi acoperirea prin asigurare.
Valoarea asigurabilă reprezintă limita maximă a sumei asigurate, iar suma asigurată constituie limita
maximă a acoperirii prin asigurare.
Modul de determinare a valorii asigurabile este reglementat diferit pe ţări potrivit normelor de asigurare în
vigoare la data încheierii contractului.
1) În România, condiţiile privind asigurarea facultativă a bunurilor care fac obiectul transportului extern
precizează că suma asigurată este valoarea indicată în contractul de asigurare şi poate fi formată din:
a) valoarea bunului potrivit facturii, în cazul bunurilor care au valoare comercială sau valoarea de piaţă
a acestora la locul expedierii în momentul încheierii asigurării;
b) costul transportului;
c) costul asigurării;
d) alte costuri care sunt în legătură cu transportul bunului, în măsura în care acestea nu sunt incluse în
valoarea facturii;
e) cheltuieli şi taxe vamale;
f) supraasigurarea de 10% din valoarea bunului potrivit facturii dacă nu s-a convenit altfel pentru
acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
2) Practica engleză consideră valoarea asigurabilă a mărfii: "valoarea iniţ ială": preţul mărfii în momentul
încărcării la care se adaugă cheltuielile de transport şi accesorii precum şi cheltuielile de asigurare.
3) În Germania prin valoarea asigurabilă a mărfii se recunoaşte valoarea ei reală în momentul producerii
evenimentului asigurat.
4) Practica franceză determină valoarea asigurabilă a mărfii ca preţ de cumpărare sau în lipsa acestuia
valoarea mărfii la locul şi la momentul încărcării majorată cu suma cheltuielilor necesare pentru aducerea
mărfii în punctul de destinaţ ie precum şi suma profitului sperat.
5) Jurisprudenţa americană acordă prioritate determinării valorii asigurabile după preţul pieţei în
momentul începerii voiajului la locul de destinaţie considerând că "preţul facturat" nu dă o imagine
precisă privind cheltuielile reale suportate de asigurat.
Datorită acestei varietăţi în stabilirea sumei asigurate în practica internaţ ională a asigurărilor se recurge la
acordul comun al părţilor contractante în momentul încheierii asigurării.
Drept consecinţă avem poliţe evaluate şi poliţe neevaluate.
I. Deosebirea practică între aceste poliţe constă în aceea că, în cazul poliţelor neevaluate asiguratul în caz de
daună trebuie să dovedească valoarea bunului prezentând factura, conosamentul, extrasul de cont şi
concluziile raportului de expertiză.
174
II. În cazul poliţelor evaluate asiguratul se eliberează de această obligaţ ie întrucât valoarea bunului a fost
stabilită "de comun" la încheierea contractului.
Potrivit jurisdicţ iei engleze în cazul poliţelor evaluate părţile "sunt obligate să se abţ ină de la contestarea
valorii stabilite".
5.5. Prima de asigurare se stabileşte funcţie de:

- suma asigurată şi
- sistemul tarifar.
Nivelul cotelor tarifare diferă în raport de:
1. condiţ ia de acoperire;
2. natura mărfii şi felul ambalajului;
3. voiajul şi nava care execută voiajul;
4. reputaţia asiguratului respectiv a brokerului de asigurare;
5. conservarea efectelor subrogării;
6. starea conjuncturală a pieţei internaţionale de asigurare.
1. În ceea ce priveşte condiţ ia de acoperire, cea mai ieftină este condiţ ia "C", mai scumpă "B" şi cea mai
scumpă condiţ ia "A" care este în acelaşi timp şi cea mai cuprinzătoare, îndeosebi în varianta "extinsă" cu
supliment de primă pentru condiţ iile adiţ ionale ce acoperă riscuri speciale, cum ar fi riscurile politice,
sociale, etc.
2. Natura mărfii şi felul ambalajului prezintă o importanţă deosebită în fixarea primei. Tarifele sunt
construite pe 4 mari grupe de mărfuri:
a) mărfuri generale;
b) cereale, leguminoase şi subprodusele lor;
c) cherestea, placaj, panel, pal şi alte mărfuri similare;
d) bunuri cu caracteristici deosebite: bumbac, cânepă, instrumente muzicale, hârtie, ouă, piei crude
sărate, produse inflamabile, fructe, filme, timbre, monede, bancnote, ţiţei, autoturisme, mobilă, etc.
3. 3.1. Legat de voiaj factorii cei mai importanţi cu influenţă directă asupra nivelului
primei sunt:
a) durata;
b) condiţ iile concrete de navigaţ ie;
c) variaţ iile de temperatură;
d) condiţ iile portuare.
a) Legat de durata voiajului operează principiul: "cu cât drumul este mai lung, cu atât prima va fi mai mare",
deşi creşterea nu poate fi direct proporţională cu distanţa. Unele voaiaje presupun traversarea unor zone
de navigaţ ie care prezintă pericole mai mari decât marea liberă în general.
b) La aceasta se adaugă şi perioada anului în care se efectuază voiajul.
Diferenţierea se face pe 2 perioade ale anului: 1 aprilie - 30 septembrie (tarif mai redus);
1 octombrie - 31 martie (tarif mai ridicat).
c) Astfel spre exemplu voiajul în Atlanticul de Nord în "sezonul de iarnă" prezintă riscuri incomparabil mai
mari decât un voiaj pe la tropice.
La fel în cazul traversării unor strâmtori, canale de navigaţie înguste unde apele sunt agitate, vizibilitatea
este mai redusă posibilitatea unui accident creşte.
Asigurătorul încearcă să stabilească o primă cât se poate de echitabilă.
d) Condiţ iile de asigurare ale societăţilor noastre diferenţ iază cotele tarifare pe 4 categorii de porturi, astfel:
- porturi la Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi porturi europene ale Mării Mediterane;
- porturi la Marea Roşie şi porturi neeuropene la Marea Mediterană;
- porturi din Anglia şi porturi europene la Oceanul Atlantic şi Marea Nordului până la Hamburg
inclusiv;
175
- alte porturi, prezentarea grupelor făcându-se în ordinea crescătoare a mărimii cotelor tarifare.
Cât priveşte condiţ iile portuare se deosebesc: porturi foarte moderne şi respectiv
porturi slab dotate din punct de vedere tehnic şi conduse
după principii şi uzanţe locale. Astfel, asigurătorii fixează prime mai ridicate pentru acestea din urmă
întrucât "statisticile" riscurilor asigurabile (jaf, furt, nelivrare) sunt nefavorabile.
3.2. Legat de nava care efectuază voiajul este deosebit de importantă clasa acesteia şi vechimea de
serviciu.
Pentru nave cu vechime mare (spre exemplu ultima grupă "peste 36 ani") şi cele încadrate în clase
inferioare primele de asigurare vor fi mai ridicate.
4. Reputaţia persoanei care prezintă cererea de asigurare constituie un alt factor important care influenţează
nivelul primei ca şi faptul că cererea de asigurare este prezentată prin intermediul unui broker "bine
cotat".
În situaţie inversă asigurătorul va negocia o primă mai ridicată.
5. În stabilirea nivelului primei asigurătorii au în vedere şi situaţ iile în care există posibilitatea subrogării în
drepturile asiguratului faţă de terţele persoane vinovate şi pot recupera de la aceştia şi parţ ial sumele
cheltuite cu despăgubirea asiguratului.
6. Starea conjuncturală a pieţei internaţ ionale a asigurărilor influenţează esenţ ial nivelul primelor de
asigurare. În perioadele de criză şi depresie economică comerţul lâncezeşte cererea de asigurare scade
sensibil, concurenţa dintre asigurători se intensifică la maximum şi nivelul primelor scade în mod
substanţ ial.
5.6. Durata asigurată variază în funcţie de tipul poliţei.

Poliţele cargo se împart în două categorii:
- poliţe individuale, care acoperă riscurile unei expediţ ii delimitate strict în spaţ iu şi timp;
- poliţe generale.
I. Dintre poliţele individuale cele mai răspândite sunt poliţele pe voiaj, care necesită specificarea
exactă a voiajului, respectiv a portului de încărcare şi a portului de descărcare şi a celorlalte mijloace de
transport, în cazul expediţ iilor combinate.
În acest caz durata asigurării acoperă parcursul obişnuit al transportului plus perioada de întârziere în afara
controlului asiguratului: a devierii de curs88, a descărcării forţate, transbordării, etc.
II. Poliţele generale reprezintă pentru asigurat un "abonament de asigurare" în cadrul căruia pot fi
asigurate toate mărfurile sau numai anumite mărfuri, exportate sau importate în decursul unei perioade de
timp determinate. Această perioadă variază între un an şi o lună.
Avantajele acestor tipuri de poliţe sunt:
- simplificare formalităţ ilor de încheiere a asigurării;
- creşterea operativităţ ii în derularea tranzacţ iilor comerciale.
Poliţele generale pot fi:
1) poliţe flotante;
2) contracte de abonament;
3) poliţe globale.
88
Perioada în care cursul navei a fost schimbat din exercitarea dreptului acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul
contractului de navlosire.
176
1) Poliţa flotantă numită şi "de alimentare" este emisă pentru o valoare asigurată care acoperă toate
mărfurile supuse asigurării. Fiecare expediţ ie trebuie declarată asigurătorului în timp util, iar valoarea ei este
dedusă din valoarea totală asigurată înscrisă în poliţa flotantă până la epuizarea acesteia.
Prima este plătită în avans pentru suma asigurată totală şi nu pentru fiecare expediţ ie în parte.
La epuizarea valorii globale asigurate poliţa flotantă va fi reînnoită.
2) Contractul de abonament este forma cea mai răspândită a poliţelor generale. El se încheie pe o perioadă
de 12 luni. Asiguratul este obligat să declare toate expediţ iile care intră sub incidenţa lui, iar asigurătorul
acceptă aceste declaraţii ca veridice şi eliberează sub semnătură poliţe individuale corespunzătoare, care în
fapt sunt certificate de asigurare.
3) Poliţele globale sunt destinate acoperirii expediţ iilor la purtător. În cazul lor nu se practică o limitare a
valorii globale pentru ansamblul expediţ iilor. Declaraţ iile privind expediţ iile acoperite prin poliţa globală se
fac în general o dată pe an. Prima se fixează ca o sumă forfetară, care se revizuieşte, în principiu o dată cu
fiecare reînnoire în funcţie de cifra de afaceri şi sumele plătite cu titlu de despăgubire în cursul exerciţ iului
anterior.
Nu se eliberează certificate de asigurare şi sunt mai puţ in folosite în traficul internaţ ional
Bibliografie selectivă
Adochiţei M., Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000

Albany M., Dumantier P, La politique de dividende des entreprises, PUF, Paris, 1992
Bernard & Colli, Vocabular economic şi financiar,Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
Bătrâncea I., ş.a. Analiza fluxurilor de trezorerie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997
Beju V., Preţuri, Editura Economică, Bucureşti 2000
Binţ inţan P., Eficienţa economică a investiţ iilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001
Bistriceanu Gh., ş.a., Finanţele agenţ ilor economici, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1995
Bran P., Decizia financiară în unitatea economică, Editura Ştiinţ ifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
Bran P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997
Buşe L. ş.a., Management financiar bancar, Cunoştinţe economice de specialitate, Editura Reprograph,
Craiova, 2000
Cistelecan L., Economia, eficienţa şi finanţarea investiţ iilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002
Ciumaş C., Asigurările internaţ ionale, Editura Intelcredo, Deva, 2001
Ciumas, C., Asigurari Generale, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2009
Charreaux G; Gestion financière, quatrième edition, Editura Litec, Paris, 1993
Conso P., La gestion financière de l’entrèprise, Editura Dunod, Paris, 1985
Cristea H., Ştefănescu N., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mitron, Timişoara, 1996
Duţescu A., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, CECAR,
Bucureşti, 2001
Eglem I.Y., Les mecanismes financières de l’entreprise, Editura Montchretien, Paris, 1988
Fayol H., Administration industrielle et generale, 1916, republicată în Editura Dunod, Paris, 1956.
Gagnon J. M. et Khoury N, Traité de gestion financière, Gaëtan Morin, Quebec, 1982
Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995
Graham B., Dold D.L., Cottle S., Tatham C., Security Analyses Principles and Tehnique, New York, Me
Craw-Hilf, nr. Ed. 1972
Hada I, Finanţele agenţ ilor economici din România, Editura Intercredo, Deva, 1999
Hoanţă N., Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996
177
Holder M, Loeg J., Portier G., Le score de l’entreprise, Nouvelles Editions Fiduciairres, 1989
Lintner J, Distribution of income of Corporation Among Dividends retrained Savings and Taxes in
,,American Economic Review’’ vol 46 nr. 2 mai 1956
Jonson R. W. Financial management, Biston Allin and Bacan, 1969
Levasseur M., Quintart A., Finance, Economica, Paris, 1990
Miller M. N. Modigliani F, Dividend Policy Growth and valuation of chares ,,Journal of Business’’, vol
34, nr. 4/oct 1961
Negoescu Gh, Risc şi inceritudine în economia contemporană, Editura Alter-Ego Cristian, Galaţi 1995
Nistor I., Aspecte privind costul capitalului şi implicaţ ii financiare, Drept şi management în societatea de
tranziţ ie, Editura Risoprint, 1997
Nistor I., Unele aspecte privind trezoreria întreprinderii, Analele Universităţ ii Ecologice ‘’Dimitrie
Cantemir’’ Târgu-Mureş, 1999
Nistor I., Georgescu A., Finanţele întreprindrii, Lucrări practice, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000
Nistor I., Unele precizări privind fondul de rulment şi corelaţ iile lui, Culegere de studii şi cercetări
economice vol. XXX, Cluj Napoca, 2001
Nistor I, Finanţele firmei, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş 2001
Nistor I, Lăcătuş V, Cernea Ov, Costea A., Finanţele Intreprinderii – Studii de caz, Editura Viitorul
Românesc, Bucureşti, 2003
Nistor I, Finanţele întreprinderii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002
Nistor E. I, Lăcătuş V, Vaidean V., Cuceu, I., Finanţele Intreprinderii – Notiuni teoretice si aplicative,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2011
Parienté S., Analyse et mathématique financières, Librairie Vuibert, Paris, 1991
Pântea P., Managementul contabilităţ ii româneşti, Editura Intelcredo, Deva, 1998
Stancu I, Gestiunea financiară a agenţ ilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 1994
Stancu I, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti 1996
Stâneanu Gh., Avornicului C., Fondul de rulment al firmei, Editura Genesis, Cluj-Napoca, 1995
Tudorache D., Nistor I., Cişmaş I., Ianculescu M., Finanţele unităţ ilor agricole, Editura Didactică ş i
Pedagogică, Bucureşti, 1989
178

Manual Admitere Masterat - Finante Corporative - Asigurari PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Admitere Masterat - Finante Corporative - Asigurari PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.univ.dr.

MANUAL PENTRU ADMITERE

PARTEA I - FINANŢELE ÎNTREPRINDERII

CAPITOLUL 1: CAPITALUL ÎNTREPRINDERII 7

CAPITOLUL 2: PLASAMENTELE DE CAPITAL ŞI FINANŢAREA LOR PE

CAPITOLUL 3: TREZORERIA ÎNTREPRINDERII 60

CAPITOLUL 4: PROFITUL SI STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII 75

CAPITOLUL 1: CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGURĂRILE 100

CAPITOLUL 2: ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR 124

CAPITOLUL 3: ASIGURAREA FACULTATIVA A CLĂDIRILOR,

CAPITOLUL 5: Asigurarea mărfurilor în timpul transportului extern 171

Evenimentele economice din ultimii ani au influenţat şi continuă să

Prezentul manual vine în sprijinul absolvenţilor licenţiaţi pentru pregătire

Partea I – Finanţele întreprinderii - abordează, sub aspect teoretic şi

Partea a II-a - Asigurări – iniţiază problematica specifică a asigurărilor,

Prin modul de abordare a fenomenului financiar, prin interpretarea şi

1.1. Unele precizări privind capitalul întreprinderii

1.2. Conţinutul şi structura capitalului

1.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii

Figura 1.1 Structura capitalului reflectat în activul şi pasivul bilanţului financiar

1.4. Capitalul propriu

1.4.1. Capitalul social

1.4.1.1. Crearea capitalului social

1.4.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor

Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii. Spre deosebire de

1.5. Capitalul împrumutat

1.5.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung

1.5.1.1. Creditul bancar pe termen mediu şi lung

1.5.1.2. Creditul obligatar

Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de titluri de credit, în principal de obligaţiuni.

1.5.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt

Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare întreprinderea îşi

1.6.1 Consideraţii privind costul capitalului

1.6.2 Costul capitalului propriu

Generalizând, relaţ ia devine:

1.6.3 Costul capitalului împrumutat

1.6.4 Costul mediu şi costul marginal al capitalului

1.7. Aplicaţii practice

1.7.1. Aplicaţii rezolvate şi comentate

a) Se calculează rata rentabilităţ ii cerută de investitor (r)

b) Costul estimat pe acţiune este dat de rata rentabilităţ ii calculată de 12%.

a) Se calculează rata rentabilităţ ii cerută de investitor (r)

b) Costul estimat pe acţiune este dat de rata rentabilităţ ii calculată de 11,3%

a) Se calculează suma finală datorată băncii la sfârşitul perioadei de plasament (Sf);

Sf = Cr(1+r)n ; Sf=1.200.000 (1+20/100)4 = 2.488.320 mii lei

b) Se determină costul capitalului împrumutat (cD):

cD= 2.488.320- 1.200.000 = 1.288.000 mii lei

1.7.2. Aplicaţii propuse spre rezolvare

PLASAMENTELE DE CAPITAL ŞI FINANŢAREA LOR PE TERMEN LUNG ŞI

2.1. Conţinutul şi natura investiţiilor

2.2. Elementele financiare ale investiţiei

2.4.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie

1. Criteriul costurilor de producţie

Se aplică pentru două tipuri de investiţ ie:

2. Rata rentabilităţii contabile.

3. Termenul de recuperare a investiţiei

4. Valoarea netă actualizată

5. Rata internă de randament.

2.4.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei în condiţii de incertitudine

2.5. Finanţarea pe termen lung a activelor întreprinderii

2.5.1. Considerente generale

2.5.2. Resursele de finanţare a investiţiilor

2.6. Finanţarea activelor circulante