SUPORT CURS

GESTIUNEA FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERII

1
 Cuprins

Capitolul 1. CONŢINUTUL GESTIUNII FINANANCIARE A 3

ÎNTREPRINDERII
1.1. Conceptul de gestiune financiară a întreprinderii 3
1.2. Componentele gestiunii financiare a întreprinderii 4
1.3. Regulile de bază ale gestiunii financiare a întreprinderii 6
1.4. Întreprinderea și fluxurile sale 8

Capitolul 2. CAPITALUL ÎNTREPRINDERII 11

2.1. Structura capitalului întreprinderii 11
2.2. Modalităţi de formare și sporire a capitalului întreprinderii 16
2.2.1. Crearea capitalului social 17
2.2.2. Sporirea capitalului social 19
2.2.3. Îndatorarea 22
2.3. Aplicaţii 29
Capitolul 3. INVESTIŢIILE ÎN ACTIVE IMOBILIZATE 35
3.1. Decizia de investiţii 35
3.1.1. Estimarea fluxurilor de lichidităţi 35
3.1.2. Criterii de selecţie a proiectelor de investiţii 37
3.2. Finanţarea investiţiilor 40
3.3. Aplicaţii 42
Capitolul 4. AMORTIZAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE 45
4.1. Conținutul, destinația și rolul amortizării activelor 45
imobilizate
4.2. Sisteme de amortizare 47
4.2.1. Elementele sistemului de amortizare 47
4.2.2. Regimuri de amortizare utilizate în România 51
4.3. Aplicaţii 53
Capitolul 5. GFSTIUNEA ACTIVELOR CIRCULANTE 56
5.1. Trăsături şi particularităţi ale activelor circulante 56
5.2. Optimizarea stocului de activelor circulante 57
5.3. Eficienţa utilizării activelor circulante 59
5.4. Aplicaţii 63
Capitolul 6. REZULTATELE FINALE ALE ACTIVITĂȚII 65
ÎNTREPRINDERII
6.1. Rentabilitatea întreprinderii 65
6.2. Determinarea profitului 69
6.3. Aplicaţii 73
Bibliografie 75

2
 Capitolul 1.
CONŢINUTUL GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

1.1. Conceptul de gestiune financiară a întreprinderii

Gestiunea financiară este un mod de conducere şi organizare a

activităţii întreprinderii care urmăreşte gospodărirea judicioasă a resurselor
de care dispune sau sunt atrase în circuit în vederea obţinerii maximului de
eficienţă din activitatea desfăşurată.
Originea cuvântului gestiune provine de la franţuzescul gestion sau
latinescul gestio. Conform dicţionarului enciclopedic Le Petit Larousse
(1995) prin gestiune se înţelege:
 acţiunea sau maniera de a gera (a administra în contul, în numele
altora), administra sau conduce, de a organiza ceva;
 perioada pe timpul căreia se gerează o afacere.
Cuvântul gestiune este înţeles în două sensuri.
Gestiunea în sens restrâns presupune studiul deciziilor financiare:
- pe termen lung: deciziile de investiţii, financiare şi de dividend
(politica financiară);
- pe termen scurt: decizii referitoare la gestiunea ciclului de exploatare
(gestiunea stocului, creanţelor, a datoriilor de exploatare), gestiunea
trezoreriei şi gestiunea riscurilor.
Gestiunea în sens larg cuprinde mai multe etape:
◙ informarea, recenzarea diferitelor obiective;
◙ decizia - alegerea unei soluţii în funcţie de obiectivele de atins;
◙ punerea în aplicare a deciziilor;
◙ controlul aplicării deciziilor.
Ca expresie operaţională a finanţelor întreprinderii, gestiunea
financiară cuprinde un ansamblu de decizii, operaţiuni şi modalităţi de
organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi utilizării
capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării rezultatului final,
respectiv profitului.
Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea întreprinderii
a două criterii de bază:
- autonomia funcţională a întreprinderii, respectiv libertatea în modul
de procurare şi gestiune a capitalului total;
- eficienţa, respectiv obţinerea maximului de rezultate în urma
gospodăririi şi utilizării capitalului.

3
 1.2. Componentele gestiunii financiare a întreprinderii

Gestiunea financiară cuprinde trei componente de bază:

 deciziile financiare;
 operaţiunile financiare;
 cadrul organizatoric al activităţii financiare.

1. A gestiona înseamnă, în primul rând, a conduce. Iar conducerea

activităţii financiare se realizează prin intermediul deciziilor financiare.
Deciziile financiare sunt acte conştiente prin care se "hotărăsc
anumite măsuri pentru soluţionarea unei probleme" 1 sau care "implică
programarea evenimentelor viitoare"2.
Din definiţie rezultă că timpul este criteriul de bază în adoptarea
deciziei în concordanţă cu dimensiunea riscului. Deciziile financiare trebuie
privite în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi economici. Deoarece
întreprinderea este în concurenţă pe piaţa capitalurilor, efectul deciziilor
financiare trebuie să satisfacă înainte de toate aşteptările ofertanţilor de
fonduri, acţionari şi creditori financiari. Aceste aşteptări sunt comensurate în
termeni de rentabilitate şi risc, noţiuni care reprezintă esenţa logicii deciziilor
financiare. Totodată, efectul deciziilor financiare trebuie să răspundă şi
aşteptărilor personalului întreprinderii, care pretinde în schimbul prestaţiei
sale o remunerare adecvată şi o stimulare în funcţie de rezultate.
După orizontul de timp la care se referă, se deosebesc următoarele
tipuri de decizii financiare: decizii strategice și decizii tactice.
Deciziile financiare strategice vizează un orizont de timp mai
îndepărtat şi sunt cele care prefigurează cadrul în care urmează să se
desfăşoare activitatea întreprinderii. Ele urmăresc întărirea poziţiei
întreprinderii pe piaţă şi dezvoltarea întreprinderii.
În mod concret, deciziile financiare strategice vizează volumul
investiţiilor care se vor realiza, creşterea randamentului activelor,
accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante, politica de preţuri a
firmei etc.
Deciziile financiare tactice sunt decizii de corecţie, prin care se
urmăreşte ajustarea influenţelor conjucturale, pentru a se urma strategia
fixată. În mod evident, ele sunt adoptate în cursul perioadei, în funcţie de

1
Bistriceanu, Gh. şi colectiv, Lexicon de finanţe-credit, contabilitate şi informatică
financiar-contabilă, vol.I, EDP, Bucureşti,1981, pag.257
2
Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1995,
pag.16

4
condiţiile noi care apar în procesul aprovizionării, de producţie sau de
desfacere.
După natura lor, se deosebesc: decizii de investiții și decizii de
finanțare.
Deciziile de investiţii sunt decizii de cheltuire a capitalului care
conduc la achiziţionarea sau construirea unui activ în vederea obţinerii de
fluxuri de lichidităţi viitoare. Investiţiile cresc valoarea întreprinderii şi de
aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii strategice. În urma deciziei
de investiţii se obţin două componente ale patrimoniului întreprinderii :
- o componentă principală reprezentată de activele imobilizate sub
cele trei forme: imobilizări necorporale, corporale şi financiare;
- o componentă complementară, accesorie, reprezentată de activele
circulante (stocuri, creanţe de exploatare, portofoliu de titluri de valoare)
necesare realizării ciclurilor operaţiunilor de exploatare şi financiare.
În afara deciziilor de investire, în întreprindere, în anumite momente,
pot fi adoptate şi decizii de dezinvestire.
Deciziile de dezinvestire presupun hotărâri de vânzare a unei părţi
din activul întreprinderii constituită din imobilizări în special corporale
disponibile, care nu-şi mai găsesc întrebuinţare în întreprindere. Logica care
stă la baza deciziilor de dezinvestire este aceeaşi ca şi la deciziile de investire,
respectiv creşterea valorii întreprinderii.
Deciziile de finanţare vizează modul de finanţare a activului
întreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare. În fond,
decizia de finanţare înglobează trei tipuri majore de decizii:
♦ alegerea structurii de finanţare, respectiv stabilirea raportului între
capitalurile împrumutate şi cele proprii;
♦ politica de dividend, respectiv opţiunea pentru reinvestirea
rezultatului sau distribuirea sa;
♦ alegerea între finanţarea internă, respectiv autofinanţare şi cea
externă, din capitaluri provenite de la acţionari sau creditori financiari.
De aceea, deciziile de finanţare sunt tot decizii strategice, deoarece
influenţează în mod direct valoarea întreprinderii, şi, implicit, eficienţa
activităţii acesteia.
2. Cea de-a doua componentă a gestiunii financiare o reprezintă
operaţiunile financiare.
Operaţiunile financiare sunt acţiuni concrete prin care se procură şi
utilizează capitalurile, în vederea obţinerii şi repartizării rezultatelor finale.
În mod concret, sunt operaţiuni financiare activităţile de întocmire a
contractului şi statutului de societate prin care se constituie capitalul social,
operaţiunile de întocmire a prospectelor de emisiune pentru acţiuni şi
obligaţiuni, prin care se sporeşte capitalul, încheierea contractelor de credite,

5
operaţiunile de primire şi de vărsăminte de lichidităţi. Totodată, sunt
considerate operaţiuni financiare cele legate de stabilirea amortizării activelor
imobilizate, de dimensionare a necesarului de active circulante si operaţiunile
de trezorerie. Operaţiuni financiare specifice sunt de asemenea cele de
prognozare a profitului, de stabilire a profitului impozabil, de onorare a
obligaţiilor faţă de bugete și creditori şi de repartizare a profitului net.
Determinarea costului capitalului şi alegerea unei structuri financiare optime
sunt operaţiuni financiare calitative care contribuie la creşterea eficienţei
activităţii financiare.
3. Adoptarea deciziilor financiare şi efectuarea operaţiunilor
financiare pentru aplicarea deciziilor se pot realiza numai într-un cadru
organizatoric adecvat exercitării funcţiei financiare a întreprinderii, ce
reprezintă a treia componentă a gestiunii financiare.
Cadrul organizatoric reprezintă modul de organizare a activităţilor
financiare în funcţie de mărimea întreprinderii, de complexitatea activităţii
financiare şi de perioada de dezvoltare pe care o traversează societatea.
În întreprinderile mici, de cele mai multe ori, nu există o diferenţiere
netă a funcţiei financiare, atribuţiile ei fiind exercitate, în multe cazuri, chiar
de proprietar.
În întreprinderile medii şi mari, dar, mai ales, la cele cotate la bursă,
funcţia financiară este clar diferenţiată, fiind numit un responsabil
specializat. La acestea, activităţile financiare, pot fi organizate sub forma
compartimentelor, birourilor, serviciilor sau direcţiilor financiare pe grupe de
operaţii omogene: previziune financiară; decontări cu şi fără numerar; analiză
financiară şi fiscalitate; control financiar intern şi control de gestiune.
În întreprinderile occidentale pot exista trei tipuri de organizare, în
care direcţia financiară să ocupe:
 un loc subordonat; aceasta este dependentă de direcţia
administrativă care înglobează o gamă largă de activităţi: juridice, fiscale,
de contabilitate, control de gestiune, gestiune financiară, sociale etc.;
 un loc mediu; aceasta are acelaşi rang cu alte direcţii: de
producţie, de marketing, resurse umane, administrativă;
 un loc superior; aceasta este subordonată numai directorului
general, dar supervizează celelalte direcţii menţionate anterior.

1.3. Regulile de bază ale gestiunii financiare a întreprinderii

Realizarea unei gestiuni financiare de întreprindere optimă, adică

obţinerea maximului de rezultate în urma gospodăririi capitalului şi
presupune respectarea următoarelor reguli de bază:

6
 1. Selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de produse
din gama de fabricaţie numai dacă prezintă rentabilitate.
2. Dezvoltarea şi diversificarea întreprinderii prin investiţii noi,
atâta timp cât rentabilitatea sperată pentru acestea este superioară costului
capitalului utilizat pentru finanţare. Se are în vedere că randamentul marginal
al investiţiilor înregistrează tendinţă de scădere, iar costul capitalului creşte
pe măsura sporirii nevoii de resurse pentru finanţarea unor investiţii
însemnate (costul capitalurilor proprii prin pretinderea de către acţionari a
unei rentabilităţi ce înglobează o cotă de risc în creştere pe măsura investirii,
iar costul capitalului împumutat datorită cererii de capital în creştere).
3. Scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin egală
cu durata de existenţă a activului creat pe seama acesteia. În acest fel, se
asigură solvabilitatea şi lichiditatea întreprinderii, evitându-se falimentul.
4. Întreprinderea să urmărească creşterea gradului de îndatorare
atâta timp cât rentabilitatea capitalului investit sau rentabilitatea economică
(Re) este mai mare decât rata costului capitalului împrumutat (r d).
Respectarea acestei reguli conduce la sporirea averii acţionarilor, fenomen
cunoscut sub denumirea de efect de levier financiar al îndatorării, ilustrat
astfel:
 D 
Rf= R e  ( R e  rd )  
 C pr 
D
în care: ( R e  rd )  = efectul de levier financiar;
C pr
D
= levierul îndatorării.
C pr
în care:
Cpr - capitaluri proprii;
D - capitaluri împrumutate;
Rf - rentabilitate financiară;
Re - rentabilitate economică;
d - rata nominală a dobânzii aferentă capitalurilor împrumutate;
rd - rata costului capitalului împrumutat; rd=d(1-T), întrucât dobânda este
deductibilă în calculul profitului impozabil şi creează o economie de impozit,
respectiv dxT;
T - cota de impozit pe profit.

7
 1.4. Întreprinderea și fluxurile sale

Întreprinderea, ca entitate organizatorică cu triplu caracter: tehnico-

productiv, economic şi social, este locul de desfăşurare a fenomenelor şi
proceselor economice cu scopul de a produce bunuri sau presta servicii
solicitate de piaţă.
Fiind dotată cu un potenţial tehnico-productiv, care individualizează
profilul său de activitate şi un potenţial uman necesar derulării proceselor
economice, întreprinderea apare ca un complex de relaţii de natură internă,
între structurile organizatorice şi funcţionale proprii şi de natură externă, cu
mediul ambiant: furnizori, clienţi, bănci, organisme publice - desfăşurate
pentru atingerea obiectivului său.
Fenomenele şi procesele economice desfăşurate în întreprindere sunt
rezultatul unor acte conştiente care urmăresc, îndeosebi, menţinerea şi, mai
apoi, dezvoltarea pieţelor de desfacere, respectiv a deciziilor privind
dezvoltarea întreprinderii şi alocarea resurselor. Deci, deciziile generează
numeroase fluxuri care pot fi fluxuri reale concretizate în bunuri şi servicii
sau fluxuri financiare (monetare) apărute în contrapartidă la fluxurile reale
ori pentru constituirea capitalului întreprinderii şi onorarea obligaţiilor faţă de
stat. Rezultă, deci, că fluxurile financiare ale întreprinderii pot fi (fig. 1.1.):
 fluxuri autonome (independente);
 fluxuri complementare fluxurilor reale.
Pentru realizarea obiectului său de activitate (produse, servicii,
comercializare) şi a scopului propus (obţinerea de profit), întreprinderea
realizează legături cu piaţa factorilor de producţie, piaţa consumatorilor, piaţa
capitalurilor şi cu statul ca autoritate publică.
Fluxurile financiare autonome sunt generate de relația firmei cu
piața de capital și cu statul.
Capitalul întreprinderii se formează prin fluxuri financiare autonome
din acumulări financiare anterioare din afara întreprinderii sau din
întreprindere, fluxuri care îşi au originea în operaţiuni independente de cele
de producţie şi care conduc la modificarea cantitativă sau a naturii diferitelor
active financiare.
Înfiinţarea şi începerea activităţii întreprinderii este legată de
constituirea capitalului acesteia, respectiv de legăturile ei cu piața de capital.
Prin emiterea de acţiuni, obligaţiuni şi contractarea de credite bancare sau
prin capitalizarea unei părţi din rezultatele obţinute, întreprinderea îşi
constituie sau sporeşte capitalul total.
Cea de-a doua categorie de fluxuri financiare autonome este legată de
obţinerea şi repartizare profitului întreprinderii. În acest caz, în principal,

8
relaţia se stabileşte între întreprindere şi stat pentru plata obligaţiei privind
impozitul pe profit şi a celorlalte forme ale venitului net al statului cuprinse
în preţ (alte impozite, contribuţii, taxe de consumaţie), dar şi în încasarea unor
subvenţii de la buget sau beneficierea de unele înlesniri sau scutiri la plata
obligaţiilor faţă de stat.
Schema legăturilor şi fluxurilor realizate se prezintă astfel:
Utilaje şi echipamente
Fluxuri financiare complementare

Piaţa factorilor Piaţa

de producţie Plata preţ utilaje consumatorilor

Produse, lucrări, servicii

- furnizori Materii prime şi mater. - firme
- consumatori

Încasare preţ sau tarif

Plata mat. prime
- forţă de individuali
muncă Forţa de muncă

Salariul

ÎNTREPRINDEREA
Fluxuri financiare autonome

Piaţa
capitalurilor
Formarea Plata impozite,
- acţionari taxe, contribuţii
capitalul
STAT
-alte firme
Plata dividende, Subvenţii,
- bănci rambursare credite, scutiri impozite,
plata dobânzi prime de export

Fig. 1.1. Fluxurile financiare al întreprinderii

Fluxurile financiare autonome prin care se constituie capitalul

întreprinderii stau la baza fluxurilor monetar - financiare complementare
fluxurilor reale.
Odată constituit, capitalul întreprinderii este utilizat prin intermediul
fluxurilor financiare complementare.
Fluxurile financiare complementare sunt generate de relația firmei
cu piața factorilor de producție și cu piața consumatorilor
Astfel se crează, mai întâi, legătura cu piaţa factorilor de producţie.
Pe bază de contracte, furnizorii livrează întreprinderii utilaje, echipamente,
materii prime, energie şi, în schimb, la anumite date, primesc contravaloarea
preţului sau tarifului acestora. Are loc, aşadar, o dualitate de fluxuri: un flux

9
real de produse şi servicii spre întreprindere şi un flux monetar, financiar spre
furnizori. Cele două fluxuri de naturi diferite şi sens contrar se echilibrează
valoric la nivelul preţului negociat.
De asemenea, întreprinderea angajează forţă de muncă, aceasta, în
schimbul muncii manuale sau intelectuale prestate, primeşte salariul în bani.
Se realizează dualitatea flux real - flux financiar indus, de naturi diferite şi
sens contrar, care se echilibrează la nivelul salariului negociat.
În procesul de fabricaţie, după obţinerea produsului sau prestarea
serviciului, întreprinderea intră în relaţie cu piaţa consumatorilor. În acest
caz, fluxul real de produse sau servicii este dinspre întreprindere spre clienţi,
iar fluxul monetar-financiar complementar, reprezentând preţul sau tariful
negociat încasat, apare de la clientelă spre întreprindere.
În cadrul fluxurilor duale, deşi fluxul real determină fluxul monetar -
financiar complementar, totuşi fluxurile financiare sunt cele care, în final,
determină mărimea fluxurilor reale, fapt ilustrat de rolul activ al deciziei de
finanţare în adoptarea deciziei de investiţii.
Se poate concluziona că ansamblul fluxurilor realizate de
întreprindere sunt rezultatul relaţiilor de natură externă şi internă a
întreprinderii şi a operaţiilor presupuse de acestea, grupate pe cele trei cicluri:
ciclul operaţiunilor de investiţii, ciclul operaţiunilor de exploatare şi ciclul
operaţiunilor financiare.3 Natura acestor fluxuri este materială (reală) sau
bănească.
Evidenţiind marea masă a fluxurilor reale şi financiare angajate de şi
în întreprindere se poate concluziona că întreprinderea "se situează în centrul
proceselor economice"4, ca celulă de bază a economiei.

3
Pentru o informare mai detaliată vezi Cristea H, Ştefănescu N., Gestiunea financiară a
întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 1996, pag. 16-24
4
Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1995,
pag.12.

10
 Capitolul II
CAPITALUL ÎNTREPRINDERII

2.1. Structura capitalului întreprinderii

Una din laturile gestiunii financiare este procurarea şi utilizarea

capitalului întreprinderii în vederea realizării obiectului de activitate şi a
obţinerii de rezultate finale favorabile.
Capitalul întreprinderii se constituie din diverse surse şi se utilizează
conform unei raţionalităţi proprii, aspecte care influenţează eficienţa generală
şi, deci, diferenţierea întreprinderilor cu acelaşi profil de activitate şi cu un
nivel asemănător al capitalului avansat în circuitul economic.
Capitalul real este cel care îşi găseşte reflectarea în bilanţul
întreprinderii, materializat după sursele de provenienţă în pasiv sau după
modalităţile de folosinţă, în activ.
Capitalul fictiv sau financiar care este determinat de capitalul real ca
urmare a modului de circulaţie al instrumentelor prin care se constituie
(acţiuni, obligaţiuni) sau instrumentelor prin care este utilizat (titluri de credit
sau efecte comerciale: cambii, bilete la ordin, cec-uri, etc.).
Capitalul real al întreprinderii este reflectat în bilanţ (fig. 2.1.):
- după sursele de constituire în pasiv;
- după modalităţile de folosinţă în activ.

După modalităţile de După sursele de constituire

folosinţă
Imobilizări
I. necorporale 1.1. Capital
Active Imobilizări social I.
imobilizate corporale Capital
Imobilizări 1.2. Prime propriu II.
financiare de capital, Capital
rezerve, permanent
Stocuri rezultate III.
Capital
II. 2.1. Datorii pe termen lung total
Active Creanţe (Datorii de plătit într-o
circulante perioadă de peste un an)
Investiţii pe
termen scurt 3.1. Datorii pe termen scurt
(Datorii de plătit până la un an)

11
 Casa şi
conturi la
bănci
Figura 2.1. Structura bilanţieră a capitalului întreprinderii

I. Capitalul total, după sursele de constituire, prezintă următoarea

structură: capital social; prime de capital, rezerve, rezultate; datorii pe termen
lung și datorii pe termen scurt.
a) Capitalul social constituit la înfiinţarea întreprinderii şi sporit pe
parcurs, reflectat într-un anumit număr de acţiuni, reprezintă, în general,
partea preponderentă din capitalul întreprinderii.
Capitalul social poate fi subscris prin aportul în bani şi în natură al
acţionarilor/asociaţilor şi rămâne în permanenţă proprietatea acestora.
Capitalul social are o dublă semnificaţie atât contabilă cât şi juridică.
b) Primele de capital, rezervele și rezultatele - constituie o
componentă complexă a capitalului întreprinderii care cuprinde mai multe
elemente: prime de capital; rezerve asimilate capitalurilor; rezultatul reportat.
Primele de capital pot fi: prime de emisiune, prime de fuziune, prime
de aport și prime de conversie. Primele de capital reprezintă excedentul dintre
valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale.
Primele de capital pot fi încorporate în capitalul social sau transferate la
rezerve.
Rezervele sunt împărţite în două grupe:
1. rezerve din reeveluare, cu caracter nedistribuibil, reflectă plusul
sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale;
2. rezerve create în întreprindere care pot fi:
• rezerve legale sau fondul de rezervă care se constituie prin
prelevarea în fiecare an din profitul brut a unei cote de 5% până când acesta
atinge 20% din capitalul social. În mod normal, fondul de rezervă nu are o
destinaţie specificată, dar el poate fi utilizat pentru acoperirea unor pierderi
pentru care nu s-au constituit alte rezerve, cu obligaţia reîntregirii lui;
• rezervele statutare sau contractuale se constituie anual din profitul
net al entităţii, conform prevederilor din actul constitutiv al acesteia. Ele sunt
folosite pentru acoperirea pierderilor sau pentru majorarea capitalului social;
• alte rezerve care nu sunt prevăzute de lege sau de statut şi se pot
constitui de către firme facultativ, pe seama profitului net pentru acoperirea
pierderilor contabile sau în alte scopuri, potrivit hotărârii adunării generale a
acţionarilor sau asociaţilor, cu respectarea prevederilor legale.
De asemenea, întreprinderile îşi constituie în timpul anului
provizioane care sunt destinate să acopere anumite pierderi şi cheltuieli a

12
căror cauză este precisă şi asupra cărora există o incertitudine în ceea ce
priveşte mărimea şi data producerii lor.
Un alt element al acestei componente îl reprezintă rezultatul reportat,
adică profitul nerepartizat la sfârşitul anului, a cărui repartizare a fost amânată
de adunarea generală a acţionarilor.
Prin însumarea capitalului social cu grupa primelor de capital,
rezervelor, rezultatelor reportate se constituie capitalurile proprii ale
întreprinderii.
c) Datoriile pe termen lung (pe o perioadă mai mare de un an) sunt
angajate de întreprindere pentru completarea nevoii globale de finanțare sub
forma:
- sumelor datorate instituțiilor de credit pe termen lung;
- împrumuturilor din emisiuni de obligațiuni;
- sumelor datorate altor entități;
- alte împrumuturi și datorii asimilate.
Recurgerea la credite pe termen lung se face în special pentru
finanţarea nevoilor permanente de resurse ale întreprinderii.
Fiind la dispoziţia întreprinderii un timp mai îndelungat, capitalurile
proprii împreună cu creditele şi datoriile pe termen lung formează capitalurile
permanente ale întreprinderii.
d) Datoriile pe termen scurt (pe o perioadă mai mică de un an), numite
și datorii curente, reprezintă o componentă dinamică a capitalului total al
întreprinderii, determinată de nevoi temporare de finanțare, solicitate de ciclul
operațiunilor de exploatare sau financiare, sau ca urmare a politicii de credit
comercial acordat clienților. Ele se reflectă, în special, în:
- credite bancare pe termen scurt,
- datorii comerciale - furnizori,
- efecte de comerț de plătit,
- sume datorate altor entități;
- alte datorii pe termen scurt.
Datoriile pe termen lung împreună cu datoriile pe termen scurt
formează capitalurile împrumutate ale întreprinderii.
Capitalurile proprii împreună cu cele împrumutate formează capitalul
total al întreprinderii.
II. După modul de folosinţă, capitalul total al întreprinderii se
materializează în:
- active imobilizate şi
- active circulante.

13
 a) Activele imobilizate reprezintă plasamente de capital pe termen
îndelungat, mai mare de un an. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
utilizări durabile, corespunzând în general resurselor stabile, adică
capitalurilor permanente ale întreprinderii.
Activele imobilizate cuprind următoarele componente: imobilizări
necorporale, imobilizări corporale și imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale sunt active identificabile nemonetare, fără
formă fizică. În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind:
▪ cheltuielile de constituire;
▪ cheltuielile de dezvoltare;
▪ concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, drepturile şi
activele similare, dacă au fost achiziţionate cu titlu oneros;
▪ fondul comercial, în măsura în care a fost achiziţionat cu titlu oneros;
▪ active necorporale de explorare şi evaluare a resurselor minerale;
▪ alte imobilizări necorporale.
Imobilizările corporale sunt active care sunt deţinute de o entitate
pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a
fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative şi sunt
utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
Imobilizările corporale cuprind:
- terenuri şi construcţii;
- instalaţii tehnice şi maşini;
- alte instalaţii, utilaje şi mobilier;
- investiţii imobiliare;
- active corporale de explorare şi evaluare a resurselor minerale;
- active biologice productive;
- avansuri și imobilizări corporale în curs de execuţie.
Imobilizările financiare cuprind:
- acţiuni deţinute la filiale;
- împrumuturi acordate altor entităţi;
- acțiuni deținute la entităţile asociate sau controlate în comun;
- alte imobilizări financiare.
Fiind plasamente pe termen îndelungat, activele imobilizate participă
la mai multe cicluri de exploatare şi îşi transferă, în mod treptat, pe durata
lor de funcţionare, o parte din valoarea lor asupra utilităţilor create în
întreprindere (produse, servicii, lucrări) prin procesul de amortizare.
În activele imobilizate sunt cuprinse însă şi elemente care nu se supun
procesului de amortizare, datorită faptului că prin natura lor nu se uzează,
adică nu-şi pierd valoarea de întrebuinţare (ex. terenurile, imobilizările
financiare).

14
 b) Activele circulante reprezintă plasamente de capital pe termen
scurt, mai mic de un an, în elemente necesare desfăşurării neîntrerupte a
procesului de fabricaţie sau comercializare al întreprinderii. Durata
plasamentului se limitează la un ciclu economic, capitalurile avansate fiind
recuperate prin vânzarea şi încasarea producţiei şi reintroduse într-un nou
ciclu economic.
În cadrul activelor circulante se disting următoarele subgrupe în
funcţie de gradul de lichiditate:
- stocuri;
- creanţe;
- investiții pe termen scurt;
- casa și conturi la bănci.
Stocurile de active circulante cuprind: materii prime şi materiale
consumabile; producţia în curs de execuţie; produse finite şi mărfuri; avansuri
pentru cumpărări de stocuri. Diversele categorii de stocuri au o durată de
imobilizare determinată de specificul proceselor de aprovizionare, producţie,
desfacere.
Creanţele cuprind: creanţele comerciale; sumele de încasat de la
entităţile afiliate; sumele de încasat de la entităţile asociate și entitățile
controlate în comun; alte creanțe; capitalul subscris şi nevărsat.
Investiţiile pe termen scurt cuprind: acţiunile deţinute la entităţile
afiliate, alte investiţii pe termen scurt (obligaţiunile emise şi răscumpărate,
obligaţiunile achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate), toate în
vederea realizării unui profit într-un interval scurt de timp.
Casa şi conturile la bănci cuprind valorile de încasat, cum sunt:
cecurile şi efectele comerciale depuse la bănci, disponibilităţile în lei şi
valută, cecurile entităţii, etc. care prezintă chiar forma lichidă a activelor
circulante.
Prezentarea structurii bilanţiere a capitalului total, după sursele de
provenienţă şi după modul de utilizare are la bază următoarele criterii:
- exigibilitatea elementelor de pasiv;
- lichiditatea elementelor de activ.
Potrivit criteriului exigibilităţii, capitalul total este evidenţiat
începând cu elementul cu scadența cea mai îndepărtată (capitalul social şi
rezervele legale), apoi urmează creditele pe termen mediu şi lung cu o
scadenţă relativ îndepărtată şi continuă, cu datoriile pe termen scurt.
Potrivit criteriului lichidităţii, în activ, plasamentele încep cu
elementele cu o lichiditate scăzută (activele imobilizate), se continuă cu
stocurile și creanțele cu o lichiditate crescută şi se încheie cu disponibilităţile
băneşti ca formă concretă de manifestare a lichidităţii.

15
 Având în vedere una din regulile de bază ale gestiunii financiare, şi
anume necesitatea ca durata de exigibilitate a resurselor să fie mai mare sau
cel puţin egală cu durata de existenţă a activelor procurate din aceste surse,
este evident ca din capitalurile permanente șă se finanţeză mai întâi activele
imobilizate. Dar şi o parte a activelor circulante, datorită rotaţiei accelerate în
cadrul succesiunii ciclurilor economice, capătă un caracter de permanenţă.
Este vorba de un nivel minim al stocurilor de materii prime, producţie
neterminată, produse finite, mărfuri, al creanţelor faţă de clienţi. Este normal
ca şi această parte a activităţii întreprinderii să fie finanţată din capitaluri
permanente.
Diferenţa de capitaluri permanente rămasă după acoperirea activelor
imobilizate, destinată finanţării activelor circulante cu caracter de
permanenţă, este cunoscută în literatura economică sub denumirea de fond
de rulment net.
Fondul de rulment net se determină astfel:

FRN = Cp - Ain
în care:
FRN - fond de rulment net;
Cp - capitaluri permanente;
Ain - active imobilizate nete (la valoarea contabilă netă, rămasă după
deducerea amortizării).
Având în vedere egalitatea bilanţieră (figura 2.2.), fondul de rulment
net se poate determina şi astfel:

FRN = AC - Dts
în care:
AC - active circulante;
Dts - credite şi datorii pe termen scurt.

2.2. Modalităţi de formare și sporire a capitalului

Decizia de finanţare, care stă la baza formării capitalului

întreprinderii, poate fi realizată prin două modalităţi:
- finanţare internă;
- finanţare externă.
Având în vedere structura capitalului (capitaluri proprii şi
împrumutate), există două căi de procurare a acestuia:
1. crearea capitalurilor proprii;
2. îndatorarea.

16
 2.2.1. Crearea capitalului social

Prima şi cea mai importantă componentă a capitalurilor proprii o

reprezintă capitalul social.
Capitalul social este condiţia fundamentală a înfiinţării unei
întreprinderi. Capitalul social poate fi subscris prin aport în numerar şi aport
în natură al acţionarilor sau asociaţilor şi rămâne permanent în proprietatea
acestora. În consecinţă, aceştia nu-şi vor recupera fondurile investite decât
după lichidarea societăţii comerciale, din partea rămasă după onorarea
creditorilor.
Modul de constituire, dar, mai ales, modul de circulaţie al capitalului
social sunt diferite în funcţie de forma juridică a societăţilor comerciale.
Astfel, potrivit legislaţiei româneşti, societăţile comerciale se pot constitui în
una din următoarele forme :
- societate în nume colectiv,
- societate în comandită simplă,
- societate pe acţiuni;
- societate în comandită pe acţiuni;
- societate cu răspundere limitată.
Societăţile în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin
contract de societate, iar societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Contractul
de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv.
Societăţile în nume colectiv sunt caracteristice societăţilor mici, cu
număr redus de investitori iar aportul asociaţilor la formarea capitalului social
este constituit din părţi sociale. Obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social iar asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
sociale. Deci, creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia
pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel
mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva
asociaţilor. În ceea ce priveşte mobilitatea capitalului, capitalurile nu circulă
liber pe piaţă, deoarece părţile sociale nu sunt negociabile.
Societăţile în comandită simplă corespund întreprinderilor medii iar
în cazul acestor societăţi există două categorii de asociaţi: asociaţi
comanditari şi comanditaţi. Asociaţii comanditari răspund numai în limita
capitalului social subscris iar asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale. Aportul asociaţilor la formarea capitalului social
este constituit din părţi sociale iar capitalurile nu circulă liber pe piaţă.
Societăţile pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi
simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin

17
subscripţie publică. Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi
mai mic de 2 iar capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de
90.000 lei.
Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social iar acţionarii
răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris. Circulaţia
capitalului se face liber pe piaţă iar societăţile pe acţiuni pot fi cotate la bursa
de valori ceea ce asigură o mobilitate sporită a capitalurilor.
Societăţile în comandită pe acţiuni combină trăsăturile societăţii în
comandită simplă cu cele ale societăţii pe acţiuni. Astfel, ca şi cazul
societăţilor în comandită simplă, există două categorii de asociaţi: asociaţi
comanditari şi asociaţi comanditaţi. Capitalul social este format din acţiuni şi
nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Circulaţia capitalului se face liber pe piaţă
prin schimbarea dreptului de proprietate asupra capitalului social, fără a
influenţa desfăşurarea activităţii întreprinderii.
Societăţile cu răspundere limitată corespund întreprinderilor mijlocii,
numărul asociaţilor neputând fi mai mare de 50. Capitalul social al unei
societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 lei şi se divide în
părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Părţile sociale nu pot fi
reprezentate prin titluri negociabile. Deci, capitalurile nu circulă liber pe
piaţă, ieşirea unuia dintre asociaţi din cadrul societăţii conducând la vânzarea
părţilor lui sociale altor asociaţi.
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de
societate. Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate,
trebuie sa fie evaluabile din punct de vedere economic.
Acţiunile sunt titluri de valoare care atestă dreptul de proprietate al
deţinătorilor asupra unei părţi din capitalului social şi care dau dreptul la
încasarea anuală a unui dividend în funcţie de mărimea profitului net realizat
de firmă şi de proporţia de distribuire hotărâtă de Adunarea Generală a
Acţionarilor.
După drepturile pe care le conferă deţinătorilor, acţiunile pot fi:
- acţiuni ordinare, care asigură dreptul de vot în Adunarea Generală a
Acţionarilor iar dividendele încasate vor fi variabile, în funcţie de
performanţele financiare ale firmei emitente;
- acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot care
conferă dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului
distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări.
În actul constitutiv al societăţii comerciale, acţionarii fondatori prevăd
forma acţiunilor (nominative sau la purtător) şi valoarea nominală a acestora.
Acţiunile sunt evaluate la valoarea nominală la momentul primei
emisiuni, această valoare fiind înscrisă şi pe titlu. Valoarea nominală a unei
acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei. După momentul emisiunii, acţiunile

18
vor fi caracterizate printr-un preţ de tranzacţionare, care în cazul firmelor
cotate, reprezintă cursul bursier. În majoritatea cazurilor, cursul bursier este
diferit de valoarea nominală, fiind stabilit în funcţie de cererea şi oferta de
acţiuni pe piaţă.
Produsul dintre numărul de acţiuni emise de firmă şi valoarea lor nominală
reprezintă capitalul social al firmei:

Cs = Na x Vn
în care:
Cs - capitalul social;
Na - numărul acţiunilor emise
Vn - valoarea nominală a unei acţiuni.
Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrala şi
simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin
subscripţie publica.
În cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de
către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire
nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, urmând ca diferenţa de capital
social subscris să fie vărsată astfel:
- pentru acţiunile emise pentru aport în numerar, în termen de 12 luni
de la data înmatriculării societăţii;
- pentru acţiunile emise pentru aport în natura, în termen de cel mult
2 ani de la data înmatriculării.
Dacă constituirea societăţii se face prin subscripţie publică, societatea
se poate constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare
acceptant a vărsat în numerar, cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor
subscrise la C.E.C. ori la o bancă. Restul din capitalul social subscris va trebui
vărsat in termen de 12 luni de la înmatriculare. Acţiunile ce reprezintă aporturi
în natură vor trebui acoperite integral.
Creşterea capitalurilor proprii ca urmare a tendinţei de dezvoltare a
întreprinderii se realizează prin:
- sporirea capitalului social;
- autofinanţare.

2.2.2. Sporirea capitalului social

Capitalul social prevăzut la înfiinţarea firmei poate fi modificat

ulterior, în funcţie de necesităţile şi politica de finanţare a acesteia.
Procedeele de majorare a capitalului social sunt: emisiunea de noi
acțiuni; încorporarea de rezerve sau profituri reportate; conversia datoriilor;
absorbția totală sau parțială a altei firmei.

19
 a) Emisiunea de noi acţiuni este o modalitate puţin agreată de
acţionarii existenţi deoarece prin apariţia unor noi acţionari, ei pot pierde
controlul asupra societăţii. De aceea, emisiunea de noi acţiuni este o soluţie
acceptată de adunarea generală a acţionarilor atunci când nu există alte
posibilităţi de finanţare.
Conform legislaţiei din România, emisiunea de noi acţiuni se poate
face numai la un preţ mai mare sau egal cu valoarea nominală. După emisiune,
se va forma un curs bursier nou al acţiunilor care se determină astfel:

Na  Cba  n  Pe
Cbn =
Na  n

în care:
Cbn - cursul bursier după emisiunea de noi acţiuni;
Na - numărul de acţiuni aflate în circulaţie înainte de emisiune;
Cba - cursul bursier al acţiunilor înregistrat anterior emisiunii de noi acţiuni;
n - numărul de acţiuni nou emise;
Pe - preţul de emisiunea al noilor acţiuni.
Acţiunile nou emise se oferă, în primul rând, spre subscriere
acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le deţin şi cu
obligaţia ca aceştia să-şi exercite dreptul preferenţial de subscriere într-un
interval de timp stabilit de AGA. După expirarea acestui termen, dacă
acţionarii existenţi nu au optat, acţiunile vor putea fi subscrise public.
Dreptul de subscriere constituie un mijloc de protecţie a intereselor
vechilor acţionari, deoarece exercitarea sa asigură evitarea reducerii
beneficiilor obţinute de aceştia ca rezultat al creşterii numărului de acţiuni.
Dreptul de subscriere (ds) reprezintă de fapt, pierderea de valoare a
acţiunii vechi cu care va fi recompensat deţinătorul acesteia pentru a nu fi
afectat de majorarea capitalului şi se determină astfel :

(Cba  Pe)  n
ds = Cba – Cbn =
Na  n

Vechii acţionari au dreptul preferenţial de a achiziţiona noi acţiuni

emise de firmă, la preţul de emisiune, dacă deţin un număr de drepturi de
subscriere (Nds), determinat ca raport între numărul de acţiuni vechi (Na) şi
acţiuni noi (n), astfel:
Na
Nds =
n

20
 În funcţie de modul diferit de subscriere al acţiunilor prin aport în
numerar sau în natură, se vor produce influenţe financiare diferite în
activitatea întreprinderii :
- dacă subscrierea acţiunilor s-a făcut prin aport în numerar, se
realizează o îmbunătăţire a structurii financiare în sensul creşterii capitalurilor
proprii în defavoarea celor împrumutate. Prin urmare, are loc o creştere a
capitalului permanent şi a fondului de rulment net şi o îmbunătăţire a
lichidităţii întreprinderii;
- dacă sporirea capitalului social se face prin aport în natură, într-o
primă fază, echilibrul financiar rămâne neschimbat deoarece cresc, în acelaşi
timp, atât capitalul social cât şi activele imobilizate. Dar creşterea capacităţii
de producţie conduce la creşterea necesarului de active circulante, ceea ce
necesită şi asigurarea surselor (credite pe termen scurt).
b) Încorporarea de rezerve sau profituri nerepartizate este o
modalitate de sporire a capitalului social care nu afectează structura
financiară, ci numai structura capitalurilor proprii, prin creşterea capitalului
social şi reducerea cu aceeaşi sumă a rezervelor, rezultatelor şi fondurilor
proprii. Nu pot fi încorporate în capitalul social rezervele legale sau primele
de emisiune.
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor şi rezultatelor
se poate realiza în două feluri :
- prin creşterea valorii nominale a acţiunilor existente;
- prin creşterea numărului de acţiuni care se distribuie gratuit
acţionarilor existenţi.
Fiecare din aceste modalităţi produc influenţe financiare diferite,
astfel:
- creşterea valorii nominale a acţiunilor existente nu va modifica
numărul acţiunilor întreprinderii. Deci, pe piaţa financiară preţul acţiunilor
rămâne acelaşi, modificându-se numai rata dividendului pe acţiune, nu şi
dividendul ca atare;
- creşterea numărului de acţiuni poate conduce la scăderea cursului
acţiunilor, care se poate determina astfel:

Na  Cba
Cbn =
Na  n
în care:
Cbn - cursul bursier după emisiunea de noi acţiuni;
Cba - cursul bursier al acţiunilor înregistrat anterior emisiunii de noi acţiuni;
Na - numărul de acţiuni aflate în circulaţie înainte de emisiune;
n - numărul de acţiuni nou emise.

21
 În cazul emisiunii de noi acţiuni, vechii acţionari beneficiază de
anumit număr de drepturi de atribuire (da), a căror valoare se determină astfel:
Cba  n
da = Cba – Cbn =
Na  n

Numărul drepturilor de atribuire se determină prin raportarea numărul

de acţiuni vechi (Na) la numărul acţiunilor noi (n), astfel:
Na
Nda =
n
c) Conversia datoriilor întreprinderii, presupune creşterea
capitalului social prin încorporarea datoriilor, compensarea unor creanţe
lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.
Creşterea capitalului social prin încorporarea datoriilor se face numai
cu acceptul furnizorilor şi creditorilor întreprinderii, prin renunţarea
acţionarilor existenţi la dreptul lor preferenţial de subscriere. Această
transformare a datoriilor pe termen scurt în capital are ca efect creşterea
fondului de rulment prin creşterea capitalului social.
Forma consacrată de transformare a datoriilor în capital social o
reprezintă conversia obligaţiunilor convertibile în acţiuni, pe baza unei
proporţii de conversie stabilită în momentul emiterii acestui gen de
obligaţiuni.
O formă specială o reprezintă consolidarea datoriilor întreprinderii
prin transformarea datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen lung.
d) Absorbţia totală sau parţială a altei societăţi comerciale care
are ca efect cumularea părţii de capital social al societăţii absorbite. Prin
urmare, vor creşte capitalurile proprii şi permanente, concomitent cu creşterea
activelor imobilizate, fapt ce va conduce la menţinerea echilibrului financiar,
sau chiar se va îmbunătăţi structura financiară şi lichiditatea firmei.

2.2.3. Îndatorarea

Capitalurile obţinute din surse externe formează nivelul de îndatorare,

care în funcţie de factorul timp, ar putea fi clasificată în:
♦ îndatorare pe termen mediu şi lung;
♦ îndatorare pe termen scurt.

22
 Îndatorarea pe termen mediu şi lung
Îndatorarea pe termen mediu şi lung are ca scop asigurarea firmei cu
capitaluri permanente, și se realizează prin următoarele instrumente:
A. Creditul bancar pe termen mediu şi lung;
B. Creditul obligatar;
C. Leasingul.

A. Creditul bancar pe termen mediu şi lung se acordă, de regulă,

de către băncile comerciale pentru un interval de timp cuprins între 1 şi 25 de
ani. Având în vedere riscurile pe care şi le asumă băncile prin acordarea
creditelor, condiţiile de eligibilitate ale firmelor care vor obţine o astfel de
finanţare sunt stricte şi se bazează pe o documentaţie tehnico-economică bine
fundamentată şi pe existenţa unor garanţii temeinice.
Documentaţia tehnico-economică solicitată de bănci pentru acordarea
unui credit cuprinde următoarele elemente:
a) cererea de credit;
b) documente juridice de constituire a societăţii (certificatul de
înregistrare; contractul de societate, statutul societăţii, etc.);
c) documente financiare:
- situaţii financiare (bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia
fluxurilor de trezorerie) pentru ultimii 2-3 ani;
- balanţele de verificare pe ultimele 3 luni, situaţia patrimoniului şi
rezultatele financiare pentru trimestrul următor;
- bugetele de venituri şi cheltuieli şi cele de investiţii pentru anul în
curs şi pentru perioada viitoare;
d) plan de afaceri (autorizaţii şi avize necesare funcţionării, cereri de
produse şi servicii de la principalii clienţi; oferte de la furnizori pentru
achiziţionarea de echipamente, materii prime etc.)
Modalitatea de garantare a creditelor contractate de către firme diferă
în funcţie de tipul de credit. În general, tipurile de garanţii acceptate de bancă
sunt următoarele:
- ipoteca asupra unor bunuri imobile;
- gajul asupra unor bunuri mobile,
- cesiunea de creanţă privind drepturi de încasat rezultate din contracte
ferme de livrare a produselor către parteneri cu bonitate recunoscută de bancă,
- garanţii personale: scrisoare de garanţie bancară, garanţii emise de
fonduri de garantare, garanţii emise de statul român etc.
Pe baza informaţiilor obţinute de la firma care solicită creditul, banca
va analiza atât indicatorii financiari cât şi pe cei nefinanciari cărora le atribuie
ponderi în funcţie de importanţa fiecăruia la măsurarea bonităţii firmei

23
determinând rating-ul de credit, prin care se va evalua capacitatea firmei de a
rambursa creditul solicitat.
Finanţarea prin credite bancare pe termen mediu şi lung prezintă atât
avantaje cât şi dezavantaje pentru firme.
Avantajele creditului bancar sunt următoarele:
◘ atragerea de fonduri suplimentare, peste cele proprii;
◘ stabilirea unei relaţii cu o instituţie financiara cunoscută, accesul
mai uşor la alte servicii furnizate de către bancă;
◘ obţinerea unui credit pe termen mediu şi lung poate funcţiona ca un
semnal ce atestă viabilitatea afacerii pentru investitorii potenţiali;
◘ accesarea unui credit îl determină pe întreprinzător să îşi analizeze
în mod obiectiv afacerea, să aibă o imagine clara asupra situaţiei sale
financiare.
Dezavantaje ale creditului bancar pe termen mediu şi lung sunt:
◙ costuri suplimentare generate de plata dobânzilor şi comisioanelor
bancare; mărimea dobânzilor diferă în funcţie de tipul de credit solicitat şi de
perioada de acordare;
◙ reticenţa băncilor în ceea ce priveşte finanţarea noilor firme, banca
având nevoie de siguranţa că va recupera sumele acordate drept credite;
◙ riscul de a pierde garanţiile depuse sau chiar riscul de faliment în
cazul nerestituirii creditului.
Tendinţele actuale sunt de a personaliza aceste instrumente pentru a
răspunde mai bine nevoilor specifice de finanţare ale firmelor care le solicită.

B. Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de obligaţiuni care

sunt titluri de valoare care exprimă, pe de o parte, creanţa deţinătorilor lor
asupra activelor emitentului, iar pe de altă parte, angajamentul emitentului de
a plăti o remuneraţie (dobândă) şi de a rambursa împrumutul.
Obligaţiunile se caracterizează printr-o serie de elemente tehnice:
- valoarea nominală reprezintă suma împrumutată pe care emitentul
se angajează să o plătească investitorului la scadenţă; aceasta este înscrisă pe
obligaţiune şi în funcţie de ea se calculează dobânda;
- preţul de emisiune reprezintă suma plătită de cel care subscrie la
emisiunea de obligaţiuni. De regulă, valoarea de subscriere este mai mică
decât valoarea nominală, diferenţa fiind prima de emisiune;
- dobânda care poate fi fixă sau variabilă şi se calculează pentru
fiecare obligaţiune aplicând rata dobânzii la valoarea nominală a titlului şi se
plăteşte deţinătorului din acel moment al titlului, pe baza unui cupon detaşat
de obligaţiune;

24
 - preţul de rambursare este determinat de nivelul primei de rambursare
deoarece rambursarea se realizează la o valoare cel puţin egală cu valoarea
nominală a obligaţiunii iar diferenţa o reprezintă prima de rambursare;
- anuitatea reprezintă suma totală plătită într-un an creditorului
obligatar şi însumează rata de împrumut rambursată şi dobânda plătită.
- termenul de rambursare reprezintă intervalul de timp dintre
momentul subscrierii şi cel al răscumpărării obligaţiunii.
Comparativ cu emisiunea de acţiuni, emisiunea de obligaţiuni prezintă
avantaje dar şi unele dezavantaje.
Din punctul de vedere al societăţii emitente, împrumutul obligatar nu
afectează structura acţionarilor şi nici nu conferă deţinătorului lor nici un
drept în luarea deciziilor.
Din punctul de vedere al deţinătorilor, obligaţiunile asigură dobânzi
constante, plătite de către firma emitentă pe toată durata creditului obligatar,
indiferent de situaţia sa financiară - spre deosebire de dividendele asigurate
de acţiuni, care depind direct proporţional de câştigurile emitentului.
În cazul lichidării firmei emitente, obligatarii nu sunt afectaţi în
aceeaşi măsură ca şi acţionarii, având dreptul la rambursarea împrumutului la
valoarea nominală. Acţionarii primesc doar diferenţa rămasă după plata
tuturor creanţelor prevăzute de lege pentru a fi onorate.
În ceea ce priveşte gestiunea întreprinderii, deţinătorii de obligaţiuni
nu au drept de vot în timp ce acţionarii au drept de vot în adunarea generală.
Totuşi, deţinătorii de obligaţiuni se pot întruni în adunarea generală a
obligatarilor, pentru a delibera asupra intereselor lor.
Emisiunea de obligaţiuni este hotărâtă de adunarea extraordinară a
acţionarilor şi nu de conducerea firmei, ca o măsură suplimentară de protecţie
a subscriitorilor de obligaţiuni contra societăţilor comerciale care nu oferă
toate garanţiile necesare rambursării împrumutului.
În România, pentru a avea acces pe piaţa obligatară, o firmă trebuie
să fie societate pe acţiuni, să fi desfăşurat activitate reflectată în bilanţul
aprobat de acţionari un număr minim de ani (2-3 ani) iar valoarea
obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsate.
Emisiunea de obligaţiuni prin ofertă publică se face pe bază de
prospect de emisiune care va cuprinde informaţii privind denumirea, obiectul
de activitate, sediul şi durata societăţii; capitalul social şi rezervele; situaţia
patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil aprobat; categoriile de
acţiuni emise de societate; suma totală a obligaţiunilor ce urmează să fie
emise şi a celor care au mai fost emise, modul de rambursare, valoarea
nominală a obligaţiunilor, dobânda lor, tipul obligaţiunilor (nominative sau la
purtător, convertibile etc.).

25
 Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei
iar valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile în acţiuni va trebui să fie
egală cu cea a acţiunilor. Obligaţiunile convertibile pot fi preschimbate în
acţiuni ale societăţii emitente, în condiţiile stabilite în prospectul de ofertă
publică.
Modalitățile de rambursare a creditului obligatar sunt:
a) Rambursarea prin anuităţi constante presupune rambursarea
anuală a unei sume constante. Valoarea anuităţii constante (suma ratei de
rambursat şi a dobânzii) se determină potrivit formulei:
d
A = C x K = C
1  (1  d)  n
în care:
A - anuitatea de rambursat;
C - valoarea creditului obligatar;
K - coeficientul de anuitate;
n - durata creditului;
d - rata dobânzii.
b) rambursarea în tranşe egale (serii egale) presupune rambursarea
unui număr egal de obligaţiuni în fiecare an, dobânda calculându-se la creditul
rămas nerambursat. Anuităţile anuale sunt descrescătoare şi se determină
astfel:
C
A i   Ci  d
n
în care:
Ai - anuitatea de rambursat în anul "i";
C - valoarea creditului obligatar;
Ci - valoarea creditului obligatar nerambursat în anul "i";
n - durata creditului obligatar;
d - rata dobânzii.
c) rambursarea integrală la scadenţă presupune ca întregul împrumut
să fie rambursat la sfârşitul duratei împrumutului. În acest caz, anuităţile (Ai)
se determină astfel:
A1 = A2= .....Ai =... An-1 = Cxd
An = C + Cxd
în care:
Ai - anuităţile în anii i =1,2, ..., n-1;
An - anuitatea în ultimul an al creditului obligatar "n";
C - valoarea creditului obligatar;
d - rata dobânzii;
n - perioada de acordare a creditului obligatar.

26
 În general, obligaţiunile se rambursează de către societatea emitentă
la scadenţă. Totuşi, şi înainte de scadenta, obligaţiunile din aceeaşi emisiune
şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate, prin tragere la sorţi, la o sumă
superioară valorii lor nominale, stabilită de către societate şi anunţată public
cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi.
Pentru a mări atractivitatea obligaţiunilor şi pentru a elimina riscurile
veniturilor viitoare, s-a procedat la o diversificare a acestora. Astfel, pe lângă
obligaţiunile clasice au apărut o mare varietate de obligaţiuni, cu caracteristici
diferite pentru a putea pătrunde pe cele mai diverse segmente ale pieţei de
capital:
- obligaţiunile indexate sunt obligaţiunile la care dobânda, preţul de
rambursare sau amândouă variază în funcţie de un indice determinat de
evoluţia volumului producţiei, cifrei de afaceri, productivităţii muncii şi nu
de modificarea valorii monedei;
- obligaţiunile cu cupon zero sunt obligaţiunile fără dobândă dar cu o
primă de rambursare care este dată de diferenţa între preţul de emisiune foarte
mic şi valoarea nominală a obligaţiunii;
- obligaţiunile convertibile în acţiuni conferă dreptul posesorului lor
de a-şi transforma, într-un interval de timp determinat, creanţa într-o acţiune
la o paritate stabilită în momentul emisiunii.

C. Leasingul este o tehnică de finanţare pe termen mediu (leasing

mobiliar) sau lung (leasing imobiliar) ca o alternativă la creditare care permite
societăţii comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la
împrumuturi sau să cheltuiască capitaluri proprii.
Leasingul este operaţiunea prin care o parte, denumită
locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de
folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită
locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing.
Rata de leasing poate cuprinde, după caz:
- amortizarea activului;
- remunerarea capitalului investit (pe bază de comision);
- prima de risc;
- cheltuieli administrative.
La sfârşitul perioadei de leasing locatorul se obligă să respecte dreptul
de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile
contractuale.

27
 Operaţiunile de leasing au ca obiect :
- bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinaţie;
- bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe
bandă audio şi video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a
drepturilor de autor şi a bunurilor necorporale.
În funcţie de serviciile oferite, în România leasingul poate îmbrăca
următoarele forme:
- leasing financiar;
- leasing operaţional.
I. Leasingul financiar este contractul de leasing care îndeplineşte,
potrivit prevederilor legislative din România cel puţin una dintre următoarele
condiţii :
a) leasingul transferă locatarului titlul de proprietate asupra bunului
până la sfârşitul duratei contractului de leasing;
b) locatarul are opţiunea de a cumpăra bunul la un preţ estimat a fi
suficient de mic în comparaţie cu valoarea justă la data la care opţiunea devine
exercitabilă;
c) durata contractului de leasing acoperă, în cea mai mare parte, durata
de viaţă economică a bunului;
d) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii,
este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului. Rata leasingului este
formată din cotă-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing.
II. Leasingul operaţional este contractul de leasing care nu
îndeplineşte nici una din condiţiile leasingului financiar. Deci, în cazul
leasingului operaţional, locatorul se obligă să asigure întreţinerea şi service-
ul bunului contra unor costuri cuprinse în chirie sau facturate separat, poate
rezilia contractului înainte de scadenţă iar durata contractului este mai scurtă
decât durata de funcţionare a activului.
Rata leasingului operaţional cuprinde cota de amortizare şi un
beneficiu stabilit de părţile contractante.
Acest tip de contract se practică, de regulă, în industria computerelor
şi a altor echipamente pentru birouri precum şi pentru vânzarea
automobilelor.
Leasingul prezintă pentru societatea comercială atât avantaje cât şi
dezavantaje.
Avantajele oferite de operaţiunile de leasing constau în următoarele :
• sporeşte posibilităţile de finanţare a firmelor care îşi pot completa
sursele necesare dezvoltării fără a apela la fondurile proprii;
• simplifică procesului de decizie privind achiziţionarea activelor
comparativ cu creditele bancare;

28
 • permite valorificarea potenţialului real de dezvoltare al firmei care
beneficiază de mijloacele cele mai moderne şi eficiente de lucru;
• flexibilitatea contractului de leasing. Tipul contractului poate fi
negociat cu utilizatorul, astfel încât acesta să corespundă cât mai bine
necesităţilor sale de finanţare şi producţie;
• permite scăderea fiscalităţii; prin achiziţionarea unui bun în
leasing, compania poate folosi facilităţile acordate de legislaţie legate de
deductibilitatea plăţilor de leasing.
Contractul de leasing prezintă şi unele dezavantaje, astfel:
• utilajul primit prin leasing nu aparţine întreprinderii utilizatoare ci
locatorului;
• în caz de avarie sau deteriorare a bunului răspunderea îi aparţine
utilizatorului;
• în cazul falimentului locatorului, beneficiarul pierde orice drept
asupra bunurilor luate în leasing;
• recurgerea la leasing se face după o analiză atentă din partea
societăţii şi numai în măsura în care contribuie la sporirea valorii
întreprinderii comparativ cu situaţia în care bunul respectiv ar fi achiziţionat
pe baza unui credit bancar.

2.3. APLICAȚII

2.1. Structura capitalului

Determinarea fondului de rulment
Să se determine fondul de rulment net cunoscând următoarea structură a
bilanţului firmei X:
ACTIV Sume (lei) PASIV Sume (lei)
I. Active imobilizate 97370 - Capital social 86000
- imobilizări necorporale 2210 - Prime de capital 1000
- imobilizări corporale 80500 - Rezerve legale 14100
- imobilizări financiare 14660 - Rezerve statutare 9020
- Alte rezerve 2280
II. Active circulante 123130 - Credite peste un an 25300
- stocuri 66180 - Datorii până la un an, 82800
din care:
- creanţe 31150 - credite bancare 40500
- investiţii pe termen 10100 - datorii comerciale- 42300
scurt furnizori
- casa şi conturi la bănci 15700
Total activ 220500 Total pasiv 220500

29
Rezolvare:
Fondul de rulment net (FRN) se determină astfel:
a) FRN = Cp - Ain sau b) FRN = AC - Dts

a) FRN = Cp - Ain
1. Se determină capitalul permanent (Cp), astfel:
Cp= Cpr + Ctml

La rândul său, capitalul propriu (Cpr) însumează capitalul social şi

grupa primelor de capital, rezervelor, rezultatelor, astfel:
Cpr= 86000 + 1000 + 14100 + 9020 + 2280 = 112400 lei

Capitalul permanent însumează capitalul propriu şi creditele pe

termen lung (peste un an) şi se determină astfel:
Cp = 112400 + 25300 = 137700 lei

2. Se determină activele imobilizate (Ai) ca sumă a imobilizărilor

necorporale, corporale şi financiare5:
Ai = 2210 + 80500 + 14660 = 97370 lei

Deci, fondul de rulment net va fi:

FRN = Cp - Ain = 137700 - 97370 = 40330 lei
sau
b) FRN = AC - Dts
Se determină activele circulante:
AC = 66180 + 31150 + 10100 + 15700 = 123130 lei

Fondul de rulment net va fi:

FRN = AC - Dts = 123130 - 82800 = 40330 lei

2.2.2. Majorarea capitalului social

Emisiunea de noi acțiuni (determinarea dreptului de subscriere)

Fie o societate comercială cu un capital social format din 100.000
acţiuni, cu o valoare nominală de 10 lei. Firma decide majorarea capitalului
social prin emisiunea a 20.000 acţiuni noi, la un preţ de emisiune de 14 lei.
Cursul bursier înregistrat de acţiunile firmei înainte de emisiune a fost de 17
lei.

5
În bilanţ activele imobilizate se reflectă la valoarea contabilă (valoarea de intrare –
amortizarea cumulată)

30
 Să se determine:
a) cursul bursier al acţiunilor după majorarea capitalului social;
b) numărul drepturilor de subscriere;
c) valoarea dreptului de subscriere;
d) suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni, atât de vechii
acţionari cât şi de cei noi.
Rezolvare:
Na = 100.000 acțiuni a) Cbn = ?
VN = 10 lei/acțiune b) Nds = ?
n = 20.000 acțiuni c) ds = ?
Pe= 14 lei d) P0 = ?
Cba = 17 lei P1 =?

a) Cursul bursier al acţiunilor după majorarea capitalului va fi:

Na  Cba  n  Pe 100000  17  20000  14

Cbn = = =16,5 lei
Na  n 100000  20000

b) Numărul drepturilor de subscriere:

Na 100000
Nds = = = 5 drepturi de subscriere
n 20000

c) Valoarea dreptului de subscriere se determină astfel:

ds = Cba – Cbn = 17 – 16,5 = 0,5 lei

sau
(Cba  Pe)  n (17  14)  20000
ds = = = 0,5 lei
Na  n 100000  20000

d) Suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni va fi:

- vechii acţionari vor plăti preţul de emisiune, respectiv de 14 lei,
diferenţa până la 16,5 reprezentând cele 5 drepturi de subscriere acordate de
firmă pentru compensarea pierderii generate de diminuarea cursului
acţiunilor; P0 = 14 lei
- noii acţionari vor plăti pentru achiziţionarea unei noi acţiuni pe
lângă preţul de emisiune şi preţul aferent celor 5 drepturi de subscriere, astfel:

P1 = 14 + 5 x 0,5 = 16,5 lei

31
 Încorporarea rezervelor și a profitului reportat
(determinarea dreptului de atribuire)
La firma Y se cunosc următoarele informaţii:
- capitalul social este format din 25000 acţiuni, valoarea nominală a
unei acţiuni este de 10 lei;
- cursul bursier a unei acţiuni este de 12 lei.
Firma intenţionează să sporească capitalul social prin încorporarea
rezervelor în sumă de 100000 lei în capitalul social (prin emisiune de noi
acţiuni).
Să se determine:
- cursul bursier al acţiunilor după majorarea capitalului social,
- numărul drepturilor de atribuire;
- valoarea dreptului de atribuire;
- suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni, atât de vechii
acţionari cât şi de cei noi.
Rezolvare:
R = 100.000 lei a) Cbn = ?
Na = 25.000 acțiuni b) Nda = ?
VN = 10 lei c) da = ?
Cba = 12 lei d) P0 = ?
P1 = ?

a) Numărul acţiunilor noi care trebuie emise pentru acoperirea

creşterii capitalului social va fi:
100000
= = 10.000 acțiuni
10
Cursul bursier al acţiunilor după majorarea capitalului social:
Na  Cba 25000  12
Cbn = = = 8,57 lei
Na  n 25000  10000
b) Numărul drepturilor de atribuire:
Na 25000
Nda = = = 2,5 drepturi de atribuire
n 10000
c) Valoarea dreptului de atribuire va fi:
da = Cba – Cbn = 12 - 8,57 = 3,43 lei

d) Suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni va fi:

- vechii acţionari vor primi gratuit o acţiune dacă posedă un număr de
2,5 acţiuni emise anterior de firmă; P0 = 0 lei

32
 - noii acţionari pentru a intra în posesia unei acţiuni gratuite vor trebui
să achiziţioneze 2,5 drepturi de atribuire pentru care vor plăti noul curs bursier
al acţiunilor, adică: P1 = 2,5 x 3,43 = 8,57 lei

2.2.3. Creditul obligatar

Metoda rambursării în tranșe egale

O întreprindere emite 3000 obligaţiuni cu o valoare nominală de 10
lei/obligaţiune. Ştiind că rata dobânzii este de 14% pe an, iar durata de
rambursare este de 5 ani, să se întocmească tabelul de rambursare folosind
metoda rambursării în tranşe egale.

Rezolvare:
Valoarea creditului obligatar este:
C = 3000 x 10 lei/obligaţiune = 30000 lei
C
Anuitățile se determină cu formula: Ai = + (Cixd)
n
Tabelul de rambursare al împrumutului este următorul:
Anii Credit obligatar Rata Credit obligatar de
de rambursat Anuitatea Dobânda creditului rambursat la
la începutul (III - IV) sfârşitul anului
anului (II - V)
I II III IV V VI
1 30000 10200 4200 6000 24000
2 24000 9360 3360 6000 18000
3 18000 8520 2520 6000 12000
4 12000 7680 1680 6000 6000
5 6000 6840 840 6000 0

Anuitățile se determină astfel:

C 30000
A1 = + (C1xd) =  (30000  14% ) = 6000 + 4200 = 10200 lei
n 5
C 30000
A2 = + (C2xd) =  (24000  14% ) = 6000 + 3360 = 9360 lei
n 5
C 30000
A3 = + (C3 xd) =  (18000  14% ) = 6000 + 2520 = 8520 lei
n 5
C 30000
A4 = + (C4xd) =  (12000  14% ) = 6000 + 1680 = 7680 lei
n 5

33
 C 30000
A5 = + (C5xd) =  (6000  14% ) = 6000 + 840 = 6840 lei
n 5

Metoda rambursării integrale la scadenţă

Să se determine valoarea anuităţilor şi să se întocmească tabelul de
rambursare (metoda rambursării integrale la scadenţă) pentru o societate
comercială care emite 20.000 de obligaţiuni cu o valoare nominală de 3
lei/obligaţiune şi o rată a dobânzii de 15 %/an, durata de rambursare fiind
de 6 ani.

Rezolvare:
Valoarea creditului obligatar va fi:
C = 20.000 x 3 lei/obligaţiune = 60.000 lei

Anuităţile în primii 5 ani vor fi:

A1 = A2 = A3 = A4 = A5 = Cxd = 60.000 x 15% = 9000 lei

Valoarea anuităţii în anul 6 va fi:

A6 = 60000 + 9000 = 69.000 lei

Tabelul de amortizare al împrumutului obligatar se prezintă astfel:

Anii Credit oblig. de Rata Credit oblig. de

rambursat la Anuitatea Dobânda creditului rambursat la
încep. anului (III-IV) sfârşitul anului
(II - V)
I II III IV V VI
1 60000 9000 9000 0 60000
2 60000 9000 9000 0 60000
3 60000 9000 9000 0 60000
4 60000 9000 9000 0 60000
5 60000 9000 9000 0 60000
6 60000 69000 9000 60000 0

34
 Capitolul III
INVESTIȚIILE ÎN ACTIVE IMOBILIZATE

3.1. Decizia de investiţii

Proiectele de investiţii prezintă o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea firmelor deoarece pregătesc capacităţile şi condiţiile de producţie
viitoare, stimulând astfel competitivitatea pe termen lung şi, în consecinţă,
rezultatele şi echilibrul financiar.
Fiind extrem de importantă în viaţa unei întreprinderi, decizia de
investiţii produce consecinţe concretizate într-un ansamblu de fluxuri de
gestiune. De aceea, în adoptarea deciziilor şi în procesul de evaluare a
investiţiilor trebuie să se ţină cont de aspectele financiare care privesc atât
eforturile cât şi efectele generate de acestea.

3.1.1. Estimarea fluxurilor de lichidităţi (cash-flow-uri)

Eficacitatea unui proiect de investiţii este apreciată corect pe baza

fluxurilor de lichidităţi determinate de acesta:
- fluxuri de ieşire de trezorerie (plăţi);
- fluxuri de intrare de trezorerie (încasări);
- economii de plăţi datorate modului de acţiune a fiscalităţii
întreprinderii.
Aceste fluxuri se estimează în diferite faze de realizare a proiectului
de investiţii:
♦ faza iniţială;
♦ în perioada exploatării investiţiei;
♦ la sfârşitul exploatării, cu ocazia lichidării investiţiei.

a) Fluxurile de trezorerie în faza iniţială

În această fază, se determină suma de investit care ia în considerare
costurile directe şi indirecte legate de proiectul de investiţii. Fluxuri de ieşire
de trezorerie din faza inițială cuprind:
→ preţul utilajelor şi materialelor de construcţii achiziţionate, sau
costul lor în cazul obţinerii în întreprindere;
→ cheltuieli de transport, montaj şi punere în funcţiune a utilajelor;
→ cheltuieli determinate de realizare a proiectului: cheltuieli de
cercetare, formarea personalului;
→ nevoia de fond de rulment suplimentară, determinată de creşterea
capacităţii de producţie ca urmare a realizării proiectului;

35
 → costul de oportunitate, adică veniturile pe care le-ar fi realizat
întreprinderea dacă investea în altă formă capitalurile necesare proiectului;
→ diferenţa între suma încasată şi valoarea contabilă netă a activelor
a căror vânzare sau casare este impusă de realizarea proiectului.

b) Fluxurile de trezorerie în perioada exploatării investiţiei

Fluxurile de intrare de trezorerie determinate de exploatarea
investiţiei, cash-flow-urile investiţiei cuprind fluxuri de trezorerie propriu-
zise şi economii de impozit, datorită modului de impozitare a profitului
întreprinderii.
Având în vedere numai activitatea de exploatare a întreprinderii, cash-
flow-ul brut (excedentul brut din exploatare) se determină ca diferenţă între
veniturile din exploatare şi cheltuielile din exploatare exclusiv amortizarea,
astfel:

CFb = Ve – (Ce –A)  Ve – Ce + A  PBE + A

în care:
CFb - cash-flow-ul brut;
Ve - venituri din exploatare;
Ce - cheltuieli din exploatare;
PBE - profit brut din exploatare;
A - amortisment.
Cash-flow-ul net (CFn) va fi diferenţa între cash-flow-ul brut şi
impozitul pe profit:
CFn = CFb (EBE)- IP
Din punct de vedere contabil, cash flow-ul net se poate determina
astfel:
CFn = EBE - IP = (PBE + A) - PBE x T = PBE(1-T) + A
 CFn  PNE + A
în care:
T – cota de impozit pe profit.

c) Fluxurile de trezorerie la sfârşitul exploatării

La finele duratei de viaţă a investiţiei, fluxurile de trezorerie
determinate sunt fluxuri de intrare ce cuprind următoarele elemente:
- valoarea reziduală a investiţiei, formată din preţul de vânzare ca
atare, sau al materialelor şi pieselor de schimb rezultate din lichidare după
deducerea cheltuielilor efective cu lichidarea;
- nevoia de fond de rulment recuperată ca urmare a dispariţiei
capacităţii de producţie creată de investiţie.

36
 3.1.2. Criterii de selecţie a proiectelor de investiţii
În adoptarea deciziei de investiţii se folosesc două metode (criterii) de
opţiune6:
a) criterii simple de opţiune (fără actualizare);
b) criterii de opţiune pe baza actualizării.

a) Criteriile simple de opţiune sunt:

a1) criteriul costului;
a2) criteriul ratei medii a rentabilităţii;
a3) criteriul duratei de recuperare a capitalului investit.

a1) Criteriul costului se aplică în cazul deciziilor de investiţii care

vizează înlocuirea imobilizărilor corporale uzate și prezintă două variante:
► Investiţia de înlocuire cu utilaj identic, care nu conduce la
creşterea capacităţii de producţie, se realizează numai atunci când
întreprinderea va realiza economii la costurile de producţie şi un spor al
randamentului activelor imobilizate.
Dacă randamentul investiţiei este mai mare decât randamentul
activelor imobilizate existente (calculat ca raport în procente între profitul
brut realizat şi valoarea medie anuală a activelor imobilizate), se adoptă
decizia de investiţii. În caz contrar, proiectul se respinge.
► În cazul investiţiei de înlocuire cu utilaj cu parametri funcţionali
superiori, care conduce la creşterea capacităţii de producţie, criteriul costului
presupune determinarea preţului unitar al produsului obţinut după înlocuire şi
compararea lui cu cel realizat anterior acesteia.
Proiectul de investiţii se va adopta în situaţia în care preţul unitar
obţinut cu noul utilaj este mai mic decât cel realizat cu vechiul utilaj (p o):
p1 < p 0

a2)Criteriul ratei medii a rentabilităţii presupune determinarea ratei

medii a rentabilităţii proiectului de investiţie şi compararea ei cu rata
rentabilităţii realizată anterior de întreprindere.
Rata medie a rentabilităţii investiţiei se poate determina în funcţie de
cash-flow-ul mediu anual, astfel:

6
Sichigea N., Giurcă-Vasilescu L., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria,
Craiova, 2009, pag.88-116

37
 CF
R CF =  100
I
în care:
R CF - rata medie a rentabilităţii în funcţie de cash-flow-ul mediu anual;
CF - cash-flow-ul mediu anual.
Cash-flow-ul mediu se determină ca raport între suma cash-flow-
urilor anuale şi durata de recuperare a investiţiei.
Potrivit acestui criteriu, proiectul de investiţii se acceptă dacă rata
medie a rentabilităţii proiectului este superioară ratei rentabilităţii realizate
anterior de către firmă, astfel:
R CF > R CFo

a3) Criteriul duratei de recuperare a capitalului investit (metoda

Pay-Back) este un criteriu larg utilizat în adoptarea deciziei de investiţii,
deoarece prezintă interes real pentru investitor. Durata de recuperare exprimă
perioada de timp necesară pentru a se recupera capitalurile iniţiale investite
din veniturile nete realizate.
Determinarea duratei de recuperare se face pas cu pas, comparând la
finele fiecărui an investiţia rămasă de recuperat (Ir) cu cash-flow-ul anului
următor. În momentul în care investiţia de recuperat după anul n este mai
mică decât cash-flow-ul anului următor, Irn<CFn+1, se determină durata de
recuperare astfel:
Ir  12
Dr  n  n
CF
n 1
Durata de recuperarea trebuie să fie mai mică decât durata investiției:
D r< Dn

b) Criterii de opţiune pe baza actualizării

Actualizarea este operaţiunea de aducere în starea de

comparabilitate, în momentul actual, a unei sume viitoare.
Capitalizarea, în sens invers, este operaţiunea prin care se determina
nivelul viitor, la data finală a unei sume plasate în momentul actual.
Criteriile de opțiune pe baza actualizării sunt:
b1) valoarea actualizată netă (VAN);
b2) indicele de rentabilitate (IR);
b3) rata internă de rentabilitate (RIR).

38
 b1) Valoarea actualizată netă (VAN)
Valoarea actualizată netă este criteriul care răspunde obiectivului de
bază al funcţiei financiare a întreprinderii şi anume maximizarea valorii
întreprinderii.
Valoarea actualizată netă (VAN) se stabileşte ca diferenţă între suma
cash flow-urilor actualizate şi capitalul investit:

n CFi
VAN   I
i  1 1  a i
în care:
CFi = cash flow-ul în anul "i";
a = rata de actualizare;
n = numărul de ani în care se realizează investiția;
I = valoarea investiției.
Dacă VAN > 0, proiectul de investiţii conduce la creşterea valorii
întreprinderii şi, deci, este acceptat. În caz contrar, proiectul se respinge.
În practică, mai rar utilizată în opţiunea pentru investiţie este şi
valoarea viitoare netă (VVN) care este de fapt, valoarea actualizată netă
capitalizată. Formula de calcul a VVN este:

VVN  VAN 1  a n

b2) Indicele de rentabilitate se foloseşte, de regulă, când două sau

mai multe proiecte de investiţii necesită alocări de fonduri iniţiale inegale. El
exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei, adică surplusul de trezorerie
actualizat pentru fiecare leu investit. Dacă indicele este supraunitar, proiectul
de investiţii este fezabil.
Indicele de rentabilitate se calculează astfel:

n CFi

i1 (1  a ) i VAN  I
IR  sau: IR 
I I

Dacă IR> 1, proiectul este acceptat;

Dacă IR< 1, proiectul se respinge.

39
 Criteriul indicelui de profitabilitate se foloseşte atunci când două sau
mai multe proiecte de investiţii necesită alocări de fonduri iniţiale inegale, caz
în care se va alege proiectul cu indicele de profitabilitate cel mai mare.

b3) Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate (de randament) (engl. Internal Rate of
Return - IRR), este acea rată de actualizare pentru care valoarea actualizată
netă este nulă (VAN = 0).
Pentru determinarea indicelui de rentabilitate se foloseşte metoda
interpolării liniare.
Proiectul este acceptat dacă RIR este superioară ratei de actualizare
(a): RIR> a.

3.2. Finanţarea investiţiilor

Finanţarea investiţiilor se realizează din surse interne, prin

autofinanţare, sau din surse externe.
Sursele interne de finanţare sunt:
● sume repartizate din profitul net pentru dezvoltare;
● amortizarea activelor imobilizate din perioada de realizare a
investiţiilor;
● alte rezerve ca surse proprii de finanţare neconsumate la sfârşitul
perioadei precedente;
● alte sume interne de finanţare: sume din valorificarea materialelor
şi pieselor de schimb rezultate din casarea imobilizărilor corporale după
deducerea cheltuielilor efective cu lichidarea acestora; sume din vânzarea
activelor; sume in operaţii de dezinvestire;
Sursele externe de finanţare a investiţiilor sunt:
- creditul bancar;
- creşterea capitalului social prin emisiune suplimentară de acţiuni;
- leasingul;
- creditul obligatar;
- alocații de la buget;
- fonduri structurale.
Corelarea deciziei de investiţii şi a celei de finanţare se realizează prin
intermediul planului de finanţare a investiţiilor care compară investiţiile
indispensabile creării, menţinerii sau dezvoltării întreprinderii cu sursele de
care dispune sau pe care le poate atrage în circuit.
Fundamentarea planurilor de investiţii şi de finanţare a investiţiilor
presupune parcurgerea următoarelor etape:

40
 ♦ analiza structurii financiare actuale a întreprinderii;
♦ stabilirea planului de investiţii cu eşalonarea în timp a realizării
obiectivelor de investiţii;
♦ evaluarea capacităţii de autofinanţare;
♦ fundamentarea planului de finanţare a investiţiilor.
În activitatea de planificare a investiţiilor şi finanţării acestora se
utilizează ca instrumente atât planul de finanţare a investiţiilor cât şi bugetul
anual al activităţii generale, ca anexă a bugetului de venituri şi cheltuieli, între
care există, însă, asemănări dar şi diferenţe certe.
Planul de finanţare a investiţiilor întocmindu-se pentru o perioadă mai
mare de timp este un document mai mult orientativ întrucât cuprinde
prognoze cu un grad probabil de realizare pe când bugetul activităţii de
investiţii ca parte a bugetului anual de venituri şi cheltuieli referindu-se la
perioada imediat următoare conţine informaţii cu un grad de realizare ridicat
având un caracter normativ cu sarcini imperative de realizare pentru atingerea
obiectivului strategic al întreprinderii. De asemenea, planul de finanţare a
investiţiilor conţinând orientări este un document mai mult la dispoziţia
întreprinderii pe când bugetul este transmis ca obiectiv de realizare
compartimentelor care concură la realizarea lui, fiind un etalon de comparaţie
în acţiunea de control a îndeplinirii sarcinilor.
Planul de finanţare al investiţiilor se întocmeşte pe total obiectiv de
investiţii cu defalcare anuală şi cuprinde două părţi: investiţii de realizat şi
surse de finanţare.
Sarcina financiară anuală pentru finanţarea investiţiilor se
fundamentează prin intermediul bugetului activităţii generale, ca parte a
bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii.
Prin bugetul activităţii generale se stabilesc, mai întâi, sursele de
finanţare a investiţiei grupate astfel:
◙ surse proprii;
◙ alocaţii de la buget;
◙ credite bancare interne sau/şi externe;
◙ alte surse.
Apoi, se stabilesc cheltuielile pentru investiţii grupate în:
◙ investiţii, inclusiv investiţii în curs la finele anului;
◙ rambursări de credite aferente creditelor pentru investiţii interne
sau/şi externe.

41
 3.3. APLICAȚII

3.1.2. Criterii simple de opțiune

1. Rata medie a rentabilității

Firma Y are în vedere un proiect de investiţii în valoare de 9000 mii lei şi
care ar putea asigura timp de 4 ani profituri brute anuale astfel: an 1 - 2500
mii lei; an 2 - 2200 mii lei; an 3 - 1900 mii lei; an 4 - 1800 mii lei.
Amortizarea se calculează şi se introduce în costuri potrivit sistemului
liniar de amortizare. Cota de impozit pe profit este de 16%.
Să se decidă asupra realizării proiectului de investiţii ştiind că rata
medie a rentabilităţii (în funcţie de cash-flow-ul mediu) realizată anterior de
întreprindere este de 35 %.

Rezolvare:
Rata medie a rentabilităţii în funcţie de cash-flow-ul mediu se
determină cu formula:
CF
R CF   100 iar CF = Pn +A
I
Potrivit sistemului liniar de amortizare, amortismentul anual va fi:
A = I/Dn = 9000/4 = 2250 mii lei
Se determină cash-flow-urile anuale şi cash-flow-ul mediu anual (mii
lei):
Anii 1 2 3 4 Media
Elemente anuală
Profit brut 2500 2200 1900 1800 2100
Impozit pe profit 400 352 304 288 336
Profit net 2100 1848 1596 1512 1764
Amortisment 2250 2250 2250 2250 2250
Cash-flow 4350 4098 3846 3762 4014
CF 4014
R CF   100   100
I 9000

R CF = 44,6%  35%  proiectul de investiţii se acceptă.

2. Durata de recuperare a investiției

Un proiect de investiţii în valoare de 2400 mii lei asigură timp de 6
ani următoarea evoluţie a profiturilor nete anuale: an 1 - 180 mii, an 2 - 190
mii, an 3 -240 mii, an 4 - 210 mii, an 5 - 170 mii, an 6 - 120 mii lei.

42
 Ştiind că firma foloseşte sistemul liniar de amortizare, să se determine
durata de recuperare a investiţiei.
Rezolvare:
Ir  12
Dr  n  n
CFn 1
CFn = Pn + A
A = 2400/6 = 400 mii lei
Se determină investiţia de recuperat în anul "n" pentru care Irn  CFn+1

Anii 1 2 3 4 5 6
Elemente
Profit net 180 190 240 210 170 120
Amortisment 400 400 400 400 400 400
CF anual 580 590 640 610 570 520
CF cumulat 580 1170 1810 2420 2990 3510
Investiţia de recuperat 1820 1230 590 - - -

După primul an se compară investiţia rămasă de recuperat cu cash-

flow-ul anului următor şi se observă că:
Ir1= 2400 - 580 = 1820 mii lei  CF2 = 590 mii lei
După cel de-al doilea an:
Ir2 = 2400 - 1170 = 1230 mii lei  CF3 = 640 mii lei
După cel de-al treilea an:
Ir3= 2400 - 1810 = 590 mii lei  CF4 = 610 mii lei
Deci, se calculează durata de recuperare:
Ir 12 590 12
Dr  n  n  3 = 3 ani şi 11,6 luni
CFn 1 610
Dr < Dn (6 ani)
Întreprinderea îşi va recupera investiţia după 3 ani şi 11,6 luni.

Criterii de opțiune pe baza actualizării

Valoarea actualizată netă

Se consideră un proiect de investiţii în valoare de 180000 lei
amortizabil în 5 ani în cote egale şi care aduce profituri nete anuale, astfel:
I an: 11000 lei
II an: 14000 lei
III an: 12000 lei

43
 IV an: 10500 lei
V an: 9800 lei
Rata de actualizare este de 10%.
Să se determine valoarea actualizată netă şi valoarea viitoare netă a
proiectului de investiţii.

Rezolvare:
Valoarea actualizată netă se determină cu formula:
n
CFi
VAN   I
i 1 (1  a )
i

CFi=Pni + Ai

Amortismentul se determină potrivit sistemului liniar de amortizare:

Ai= I/Dn = 180000/5 = 36000 lei anual

Cash-flow-urile anuale se calculează astfel:

1 2 3 4 5
Anii
Elemente
Profit net 11000 14000 12000 10500 9800
Amortisment 36000 36000 36000 36000 36000
Cash-flow 47000 50000 48000 46500 45800

Se determină valoarea actualizată netă, astfel:

n
CFi
VAN    I=
i 1 (1  a )
i

 47000 50000 48000 46500 45800 

=       - 180000 =
5 
 1  0,1 1  0,1 2
1  0,1 3
1  0,1 4
1  0,1 
= 180311 - 180000 = 311 lei

VAN0, deci proiectul de investiţii conduce la creşterea valorii

întreprinderii şi este acceptat.

Se determină valoarea viitoare netă potrivit formulei:

VVN = VAN  (1+a)n = 311  (1+ 0,1)5 = 500,8 lei

44
 Capitolul IV
AMORTIZAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE

4.1. Conținutul, destinația și rolul amortizării activelor imobilizate

Temeiul economic sau baza amortizării activelor imobilizate o

constituie aşadar uzura acestora.
Uzura este un proces complex, concretizat în scăderea treptată a
utilităţii activelor imobilizate, fie ca urmare a utilizării sau neutilizării (uzura
fizică), fie ca urmare a apariţiei de active imobilizate mai ieftine, sau cu
parametrii tehnico-funcţionali superiori (uzura morală).
În legătură cu procesul uzurii activelor imobilizate, trebuie făcute
două clarificări7:
a) Uzura nu afectează întreaga masă a activelor imobilizate, ci numai
pe cele supuse deprecierii.
Dar nu toate activele imobilizate se supun procesului de amortizare.
Astfel, din categoria imobilizărilor necorporale, nu se supune procesului de
uzură şi, implicit, de amortizare, fondul comercial al întreprinderii deoarece
nu se concretizează în elemente de patrimoniu, ci în elemente nemateriale,
dar care concură la dezvoltarea potenţialului întreprinderii: clientela, vadul
comercial, etc.
Din categoria imobilizărilor corporale, nu se uzează terenurile,
lacurile, bălţile si iazurile care nu sunt rezultatul unei investiţii deoarece
potenţialul lor de reproducere este considerat infinit. În schimb, investiţiile
efectuate pentru amenajarea terenurilor, lacurilor, bălţilor, iazurilor şi pentru
alte lucrări similare se recuperează pe calea amortizării.
Nu se supun uzurii şi amortizării toate imobilizările financiare.
Rezultă că uzura este caracteristică în principal mijloacelor fixe.
Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii8:
a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;
b) are o valoare fiscală egală sau mai mare decât limita stabilită prin
hotărâre a Guvernului la data intrării în patrimoniu (2.500 lei);
c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
Mijloacele fixe sunt clasificate pe grupe, subgrupe, clase şi subclase,
iar pentru unele şi în familii.
7
Sichigea N.- Amortizarea capitalului fix, Ed. Amicul Casei, Craiova, 1997, pag.45
8
Lega nr. 227/2015 privind Codul fiscal publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din
10.09.2015, art. 28, alin. 2, actualizată cu OG nr. 25/2017

45
 În cadrul mijloacelor fixe se includ trei grupe:
 construcţii;
 instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii;
 mobilier, aparatura birotică, echipamente de protecţie a valorilor
umane şi materiale şi alte active corporale.
b) Uzura activelor imobilizate îmbracă două laturi: uzura fizică sau
materială ca urmare a utilizării sau a timpului şi uzura morală sau
deprecierea funcţională, datorită apariţiei de mijloace fixe superioare
funcţional sau la preţuri mai mici.
Uzura, fie fizică sau morală, determină pierderea treptată a valorii
mijloacelor fixe, în timp ce forma lor fizică specifică rămâne, în general,
neschimbată până la scoaterea lor din funcţiune datorită efectuării regulate a
reparaţiilor capitale. Are loc, aşadar, o separare în timp între reproducţia
valorii mijloacelor fixe şi reproducţia valorii de întrebuinţare, particularitate
care stă la baza procesului obiectiv al amortizării lor.
Amortizarea este un proces complex de cuantificare a uzurii fizice şi
morale şi de exprimare a unei anumite politici financiare a perioadei
respective, care cuprinde un ansamblu de operaţiuni ce constau în:
- stabilirea amortismentului fiecărui exerciţiu;
- înregistrarea lui în costurile de fabricaţie;
- recuperarea din încasarea preţului/tarifului produsului sau
serviciului;
- afectarea lui pe destinaţia legală;
Conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IAS 16 –
Imobilizări corporale) amortizarea constituie alocarea sistematică a valorii
amortizabile a unui activ asupra duratei sale de viaţă utilă.
Amortismentul poate fi definit ca fiind suma de resurse băneşti ce
trebuie recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producţiei
în fiecare exerciţiu, în concordanţă cu ritmul uzurii fizice şi morale în cadrul
duratelor normale de funcţionare ale activelor imobilizate.
Notând cu:
Va= valoarea amortizabilă a activului imobilizat;
Na = cota de amortizare;
Dn = durata normală de funcţionare;
A = amortismentul anual.

A = Va x Na = Va/Dn

În elaborarea şi aplicarea politicii de amortizare, se are în vedere

faptul că pe planul intereselor, amortismentul prezintă un dublu caracter

46
contradictoriu. El este, în acelaşi timp, atât un element important al
cheltuielilor de exploatare, cât şi o resursă de finanţare a investiţiilor, ipostaze
care se contrazic în fiecare moment al vieţii economice. Astfel, în ipostaza de
element al costurilor, atât interesele microeconomice, cât şi cele ale
macrosistemului reclamă reducerea lui. Dimpotrivă, atunci când este analizat
în ipostaza de resursă de finanţare ambele categorii de interese reclamă
majorarea lui.

4.2. Sisteme de amortizare

4.2.1. Elementele sistemului de amortizare

Elementele definitorii ale oricărui sistem de amortizare în funcţie de

care se previzionează şi calculează efectiv amortismentul sunt:
► valorile de amortizat;
► duratele normale de utilizare;
► cotele (normele) de amortizare.
a) Valorile de amortizat reprezintă baza sistemului de amortizare,
La data intrării în entitate, activele imobilizate se evaluează la
valoarea de intrare care se stabileşte astfel9:
a) costul de achiziţie, pentru activele imobilizate procurate cu titlu
oneros;
b) costul de producţie, pentru activele imobilizate produse în entitate;
c) valoarea de aport, stabilită în urma evaluării, pentru activele
reprezentând aport la capitalul social;
d) valoarea justă pentru activele imobilizate obţinute cu titlu gratuit
sau constatate plus la inventariere. Valoarea justă a activelor se determină, în
general, după datele de evidenţă de pe piaţă, printr-o evaluare efectuată, de regulă,
de evaluatori autorizaţi, potrivit legii.
De regulă, mijloacele fixe trebuie să figureze la această valoare pe
toată durata existenţei lor în întreprindere. Însă, activitatea economică este
supusă unei permanente evoluţii, atât datorită acţiunii progresului tehnic,
modificării modului de organizare a proceselor de muncă, cât şi procesului
inflaţionist. În consecinţă, se modifică şi valoarea de înlocuire a mijloacelor
fixe (suma cheltuielilor necesare pentru înlocuirea unui mijloc fix uzat cu
unul nou, identic), fapt care determină şi reevaluarea lor periodică.

9
OMFP nr. 1802/2014 – Ordin pentru aprobarea Reglementarilor contabile privind
situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate art.75.,
alin.1, actualizat cu OMFP nr. 166/2017

47
 Astfel, entităţile pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale
existente la sfârşitul exerciţiului financiar, acestea fiind prezentate în
contabilitate la valoarea justă cu reflectarea rezultatelor acestei reevaluări în
situaţiile financiare întocmite pentru acel exerciţiu.
Valoarea contabilă este partea din valoarea de intrare a mijlocului
încă neamortizată la un moment dat. Se stabileşte mai exact ca diferenţă între
valoarea de intrare şi amortizarea cumulată până la acea dată, precum şi prin
scăderea pierderilor cumulate din depreciere.
Ea se foloseşte în următoarele situaţii:
- în calcularea amortismentului prin unele metode accelerate de
amortizare;
- la întocmirea bilanţului contabil; în activ, activele imobilizate se
înscriu numai la valoarea neamortizată;
- în calculul indicatorilor de eficienţă ai utilizării mijloacelor fixe.
În legătură cu valorile de amortizat, în practica financiară se utilizează
şi următoarele noţiuni: valoare reziduală şi valoare medie anuală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere
estimează că o va obţine pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a
acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor previzionate.
Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe este utilizată în activitatea
de previzionare a amortismentului, atunci când se aplică sistemul liniar
amortizare. Ea desemnează volumul mediu anual al mijloacelor fixe
programate a fi în funcţiune, evaluate la valorile de intrare corespunzătoare.
Recurgerea la calculul valorii medii anuale a mijloacelor fixe, este impusă de
următoarele împrejurări:
- cotele de amortizare sunt mărimi medii anuale;
- masa mijloacelor fixe supuse amortizării este o mărime variabilă în
cursul exerciţiului, ca urmare a multiplelor intrări şi ieşiri de mijloace fixe în
şi din starea de amortizabilitate.
Valoarea medie anuală (Vma) se determină astfel:

Vma = V0 + Vmi - Vme

în care:
V0 = valoarea de intrare a mijloacelor fixe existente la începutul anului;
Vmi = valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe în funcţiune în cursul anului;
Vme= valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe din funcţiune în cursul anului.

b) Duratele normale de utilizare reprezintă cel de-al doilea element

esenţial al sistemului de amortizare, pentru că durata influenţează mărimea
amortismentului anual.
Duratele normale de utilizare îndeplinesc un dublu rol:

48
 - ele servesc ca durate de amortizare, pe intervalul cărora trebuie
recuperate valorile de intrare ale mijloacelor fixe. În consecinţă, în funcţie de
ele, se determină amortismentul anual, care constituie o parte apreciabilă a
resurselor anuale de finanţare a investiţiilor şi, în acelaşi timp, un element
considerabil al costurilor de producţie.
- în funcţie de ele se previzionează nivelul viitor al producţiei
mijloacelor fixe, cererea de astfel de bunuri fiind influenţată, în mod direct,
de necesitatea înlocuirii mijloacelor fixe uzate.
Determinarea duratelor de funcţionare este o activitate extrem de
laborioasă şi cu un înalt grad de dificultate, atât datorită enormei varietăţi a
mijloacelor fixe, cât şi numărului mare al agenţilor economici care le folosesc
în condiţii variate de mediu. De aceea, la stabilirea duratei de funcţionare
trebuie să se ţină seama de următorii factori:
 uzura fizică, adică deprecierea activelor imobilizate datorită
folosirii, factorilor naturali, timpului, etc.;
 uzura morală, care poate face necesară înlocuirea unui activ în stare
de funcţionare cu altul, mai modern, cu caracteristici tehnice şi funcţionale
superioare;
 condiţiile de utilizare a activelor imobilizate determinate de:
mediul în care funcţionează (normal, coroziv, umed), numărul orelor de
funcţionare, intensitatea utilizării etc.
În România, duratele normale de funcţionare se stabilesc prin
hotărâre de guvern (H.G. nr. 2139/2004 privind aprobarea Catalogului privind
clasificarea şi durate normale de funcţionare a mijloacelor fixe) aplicabil de
la 1 ianuarie 2005.
Catalogul se aplică în mod unitar de către agenţii economici,
persoanele juridice fără scop patrimonial cât şi de către instituţiile publice,
asigurând determinarea în mod unitar a amortizării capitalului imobilizat în
active corporale. Pentru fiecare mijloc fix nou achiziţionat se utilizează
sistemul unor plaje de ani cuprinse între o valoare minimă şi una maximă,
existând astfel posibilitatea alegerii duratei normale de funcţionare cuprinse
între aceste limite. Astfel stabilită, durata normală de funcţionare a mijlocului
fix rămâne neschimbată până la recuperarea integrală a valorii de intrare a
acestuia sau scoaterea sa din funcţiune.

c) Cotele de amortizare
Cota (norma) de amortizare, în principiu, poate fi definită ca fiind
mărimea amortizării exprimate în procente faţă de valoarea de intrare a
mijloacelor fixe.
Cota de amortizare poate fi analitică sau unică (medie anuală).

49
 Întrucât în sistemul nostru de amortizare duratele normale corespund
regimului liniar sau proporţional de amortizare, norma de amortizare. Există
atâtea cote analitice de amortizare câte durate normale diferite sunt legiferate.
Cota de amortizare analitică corespunzătoare sistemului
proporţional este este funcţie invers proporţională cu durata normală de
funcţionare:
Vi
1
N a = Dn  100   100
Vi Dn
în care:
Na = cota de amortizare;
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
Dn = durata normală de funcţionare mijlocului fix.
În activitatea de programare a amortismentului, pentru raţiuni de
simplificare, sau în aprecierea amortismentului necesar în stabilirea altor
indicatori economico-financiari (costuri, valoare adăugată brută), se
utilizează şi cota unică de amortizare sau cota medie anuală de
amortizare, care se poate calcula astfel:
m
 Na i  f i
Cma  1
i
100
în care:
Nai = cotele analitice pe grupe omogene de mijloace fixe (m);
fi = ponderea valorii fiecărei grupe omogene în totalul mijloacelor fixe.
Între cota analitică şi cota medie anuală există o serie de deosebiri şi
anume:
- nivelul cotelor analitice de amortizare este prevăzut prin acte
normative, în timp ce cota medie anuală se stabileşte în funcţie de situaţia
concretă (structura activelor imobilizate) din fiecare întreprindere;
- utilizarea cotelor analitice este obligatorie pentru toţi agenţii
economici care deţin acelaşi gen de mijloace fixe şi le exploatează în condiţii
similare, în timp ce utilizarea cotei medii anuale se mărgineşte la nevoile de
analiză economică ale întreprinderii respective;
- cotele analitice rămân valabile pe toată durata de aplicare a actului
legislativ care le reglementează, în timp ce cotele medii anuale sunt valabile
pentru anul respectiv, sau cel mult pentru câţiva ani dacă nu intervin
modificări în structura materială şi valorică a mijloacelor fixe.

50
 4.2.2. Regimuri de amortizare utilizate în România

În funcţie de modul de asociere şi calcul a diferitelor elemente, se

obţin diferite variante ale sistemului de amortizare. Principalele criterii de
ordonare sunt fie baza de calcul a cotelor de amortizare, fie ritmul amortizării.
I. În funcție de baza de calcul a cotelor de amortizare, sistemele de
amortizare sunt:
- sisteme temporale;
- sisteme funcționale.
Sistemele temporale se bazează pe premisa că orice mijloc fix se
uzează într-o anumită perioadă de timp, indiferent de intensitatea utilizării
lui. La noi, în aproape toate ramurile economice se practică astfel de sisteme.
Sistemele funcţionale de amortizare se bazează pe intensitatea uzurii
care, la rândul ei, este în funcţie de intensitatea utilizării mijloacelor fixe,
exprimată prin volumul de activitate la efectuarea căruia acestea participă.
Volumul de activitate se măsoară în anumite unităţi fizice, (kilometri,
ore de funcţionare, unităţi de produs), asupra cărora se repartizează valorile
de intrare ale mijloacelor fixe supuse amortizării.
Astfel, pentru mijloacele de transport, amortizarea poate fi
determinată şi în funcţie de numărul de km sau numărul de ore de funcţionare
prevăzut în cărţile tehnice, pentru cele achiziţionate după data de 1 ianuarie
2004. În acest caz, norma de amortizare (Na) se determină prin raportarea
valorii de intrare a mijlocului fix la numărul de km sau numărul de ore de
funcţionare prevăzut în cărţile tehnice, rezultând astfel, amortizarea/km sau
pe ora de funcţionare, astfel:

Valoarea de intrare
Na = = lei/km (pe ora de funcţionare)
Număr km (ore funcţionare)

Amortizarea lunară (Al) se determină prin înmulţirea numărului de

km parcurşi sau al numărului de ore de funcţionare efectuate în fiecare lună
(N) şi norma de amortizare:
Al = N x Na

II. În funcție de ritmul amortizării, sistemele de amortizare din

România se împart în:
1. Amortizarea liniară se aplică, cu preponderenţă, în toate ramurile
economice, în funcţie de duratele şi cotele de amortizare analitice
reglementate.

51
 În cazul metodei de amortizare liniară, amortizarea (A) se stabileşte
prin aplicarea cotei de amortizare liniară (Na) la valoarea fiscală de la data
intrării în patrimoniu (Vi) a mijlocului fix amortizabil:

A = Vi x Na
Cota de amortizare liniară se calculează raportând numărul 100 la
durata normală de utilizare a mijlocului fix:
100
Na 
Dn
în care:
Dn = durata normală de utilizare.
2. Amortizarea degresivă presupune parcurgerea următoarelor
etape:
- se determină cota de amortizare degresivă (Nd) prin multiplicarea
cotei liniare cu coeficientul prevăzut de lege (c):

Nd= Na x c

Pentru multiplicare sunt prevăzuţi următorii coeficienţi:

- 1,5 pentru mijloacele fixe cu durata de utilizare 2-5 ani;
- 2,0 pentru mijloacele fixe cu durata de utilizare 6-10 ani;
- 2,5 pentru mijloacele fixe cu durata de utilizare >10 ani.
- se determină amortismentul anual prin aplicarea cotei de amortizare
la valoarea contabilă (rămasă neamortizată) până în anul de utilizare în care
amortizarea anuală rezultată este egală sau mai mică decât amortizarea anuală
determinată prin raportul între valoarea rămasă de recuperat (Vrn) şi numărul
de ani de utilizare rămaşi (nr), astfel:
V
Ai ≤ rn
nr
Din acel moment şi până la expirarea duratei normale se foloseşte
sistemul liniar de amortizare prin raportarea valorii rămase de recuperat la
numărul de ani de utilizare rămaşi.

3. Amortizarea accelerată presupune următoarele:

- pentru primul an de utilizare, amortizarea nu poate depăşi 50% din
valoarea fiscală de la data intrării în patrimoniul contribuabilului a mijlocului
fix;
- pentru următorii ani de utilizare, amortizarea se calculează prin
raportarea valorii ramase de amortizare a mijlocului fix la durata normală de
utilizare rămasă a acestuia, conform regimului liniar.

52
 Regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină
conform următoarelor reguli:
a) în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară;
b) în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor,
uneltelor şi instalaţiilor, precum şi pentru computere şi echipamente periferice
ale acestora, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară,
degresivă sau accelerată;
c) în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta
pentru metoda de amortizare liniară sau degresivă.

4.3. APLICAȚII

4.2.2. Regimuri de amortizare utilizate în România

1. Amortizare liniară
O întreprindere achiziţionează un utilaj în valoare de 1000 mii lei în luna
decembrie a anului curent. Ştiind că durata normală de utilizare este de 5
ani, să se determine evoluţia amortismentelor anuale folosind sistemul liniar
de amortizare utilizat în România.

Rezolvare:

Aa = Va x Na
unde:
100 100
Na =   20%
Dn 5
Se determină amortismentele anuale şi valorile contabile (mii lei):
Anii Valoarea de Norma Amortisment Amortisment Valoare
amortizat de amortizare anual cumulat contabilă
1. 1000 20% 200 200 800
2. 1000 20% 200 400 600
3. 1000 20% 200 600 400
4. 1000 20% 200 800 200
5. 1000 20% 200 1000 0

53
 2. Amortizare degresivă
Să se determine amortismentele anuale pentru un mijloc fix cu o valoare de
intrare de 1200 mii lei şi cu o durată normală de utilizare de 5 ani, folosind
regimul degresiv de amortizare din România.

Rezolvare:

a) Se determină cota liniară de amortizare:

100 100
Nl = = = 20 %
Dn 5
b) Se determină cota degresivă de amortizare:

Dn = 5 ani (cuprins între 2 şi 5 ani) deci, c = 1,5

Nd = Nl  c = 20% x 1,5 = 30%

b) Se determină amortismentele anuale şi valorile contabile (mii lei):

Anii Valoare de Norma de Amortisment Amortisment Valoare
amortizat amortizare anual cumulat contabilă
(%)
1. 1200 30 % 360 360 840
2 840 30 % 252 612 588
3. 588 33,33 % 196 808 392
4. 588 33,33% 196 1004 196
5. 588 33,33% 196 1200 0

La sfârşitul anului al 2-lea:

- amortismentul determinat prin metoda degresivă:
A2 = 588 x 30% = 176,4 mii lei
- valoarea de recuperat proporţională cu numărul anilor rămaşi (5-8):
Vr 2 588
= = 196 mii lei
nr 3
Deoarece A=176,4 mii lei < 196 mii mei  că începând cu anul al 3-
lea se va folosi sistemul liniar de amortizare:
Va = 588 mii lei
100
Na = = 33,33 %
3
A 3 = A4 = A5= 196 mii lei

54
 3. Amortizare accelerată
O întreprindere achiziţionează la sfârşitul anului curent un mijloc fix cu o
valoare de intrare de 6000 lei, care are o durată normală de utilizare de 5
ani. Să se determine amortismentele anuale folosind sistemul de amortizare
accelerat utilizat în România.

Rezolvare:
A = Va x N a
unde:
Va = 6000 mii lei

În primul an, se amortizează 50% din valoarea de intrare a mijlocului

fix, deci amortismentul va fi:

A1 = Va x Na1 = 6000 x 50% = 3000 mii lei

În anii următori, amortismentele anuale se calculează după regimul

liniar prin raportarea valorii ramase de amortizare a mijlocului fix la durata
normală de utilizare rămasă a acestuia
V 3000
A2 =A3 =A4 = A5 = r = = 750 mii lei
nr 4
Se determină amortismentele anuale şi valorile contabile (mii lei):
Valoare de Norma de Amortisment Amortisment Valoare
amortizat amortizare anual cumulat contabilă
Anii (%)
1 6000 50 % 3000 3000 3000
2 6000 12,5% 750 3750 2250
3 6000 12,5% 750 4500 1500
4 6000 12,5 % 750 5250 750
5 6000 12,5 % 750 6000 0

55
 Capitolul V
GESTIUNEA ACTIVELOR CIRCULANTE

5.1. Trăsături şi particularităţi ale activelor circulante

Activele circulante sunt capitaluri băneşti constituite prin diverse
modalităţi în scopul finanţării activităţii curente de producţie.
Activele circulante se individualizează prin următoarele trăsături
caracteristice:
♦ sunt capitaluri băneşti a căror necesitate este impusă de asigurarea
continuităţii fabricaţiei şi a căror mărime este influenţată de parametrii
proceselor de aprovizionare, producţie, desfacere;
♦ spre deosebire de altă parte a capitalului întreprinderii, activele
circulante nu se consumă, nu dispar după momentul efectuării cheltuielilor,
ci se metamorfozează dintr-o formă materială în alta şi rămân în permanenţă
în circuit cel puţin la nivelul iniţial;
♦ forma de utilizare a activelor circulante o constituie avansarea
(plăţile din contul curent) şi recuperarea (încasările în contul curent);
♦ reprezintă o parte considerabilă a avuţiei naţionale plasată pe
termen scurt în vederea folosirii ei cât mai eficient.
Efectuarea neîntreruptă a circuitelor în concordanţă cu caracterul
continuu al proceselor de producţie, determină fenomenul de rotaţie a
activelor circulante caracterizat ca un lanţ de fenomene globale. În cadrul
fiecărui circuit nu există pauze într-unul sau altul din momentele lui.
Circuitul activelor circulante constă dintr-un şir infinit de circuite care
se suprapun parţial, circuitul totalului activelor circulante rezultând ca o
mărime medie pe un interval dat de timp, de regulă un trimestru sau un an.
Structura activelor circulante este influenţată de o serie de factori:
● factori externi: particularităţile ramurii de activitate în care se
încadrează întreprinderea;
● factori interni: modul de organizare a proceselor de aprovizionare,
producţie şi desfacere.
În mod practic, activele circulante se concretizează în diferite forme
materiale, ce se află într-o strânsă condiţionare reciprocă ca urmare a
transformării permanente din una în cealaltă.
În sfera producţiei, activele sunt avansate în următoarele stări
(forme) materiale:
- stocuri de materii prime;
- stocuri de materiale consumabile (carburanţi, obiecte de inventar,
echipament de lucru şi protecţie, piese de schimb);

56
 - stocuri de semifabricate;
- stocuri de producţie în curs de execuţie;
- soldul cheltuielilor anticipate.
Activele circulante în sfera producţiei au un caracter complex şi
eterogen. Ele cuprind în structura lor, în primul rând, stocurile pentru
producţie care sunt numai potenţial productive. Simpla acumulare de stocuri
de materii prime şi materiale consumabile nu reprezintă, în sine, un indiciu al
forţei productive a activelor circulante.
În sfera circulaţiei, activele circulante se concretizează în stări
precum:
- stocuri de produse în magazie;
- stocuri de produse expediate, neîncasate (creanţe);
- stocuri de mărfuri şi ambalaje;
- creanţe din decontări neîncheiate;
- soldul disponibilităţilor băneşti (în cont şi casierie).
Ca urmare a deficienţelor ce survin fie în procesul realizării, fie în
fazele anterioare ale gestiunii stocurilor sau plăţii drepturilor de personal, ori
pe planul decontărilor cu bugetul statului, activele circulante mai staţionează,
adeseori, în diferite debite. Asemenea creanţe asupra terţilor, care nu provin
din desfăşurarea normală a circuitului activelor circulante reprezintă un
plasament total ineficient care îngreunează situaţia financiară a întreprinderii.

5.2. Optimizarea stocului de active circulante

Prima formă de materializare a activelor circulante o reprezintă stocurile

de active circulante care cuprind următoarele categorii10:
a) mărfurile, şi anume bunurile pe care entitatea le cumpără în vederea
revânzării sau produsele predate spre vânzare magazinelor proprii;
b) materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor şi se
regăsesc în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie
transformată;
c) materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili,
materiale pentru ambalat, piese de schimb, seminţe şi materiale de plantat,
furaje şi alte materiale consumabile), care participă sau ajută la procesul de
fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit;
d) materialele de natura obiectelor de inventar;
e) produsele, şi anume:
10
OMFP nr.1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile
financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, art. 276, alin.1,
actualizat cu OMFP nr. 166/2017

57
 - semifabricatele, prin care se înţelege produsele care trec în procesul
tehnologic al altei secţii sau se livrează terţilor;
- produsele finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele
procesului de fabricaţie, putând fi depozitate în vederea livrării sau expediate
direct clienţilor;
- produsele agricole;
f) activele biologice de natura stocurilor sunt acelea care urmează a fi
recoltate ca produse agricole sau vândute ca active biologice (animalele
destinate producţiei de carne, culturile de porumb şi grâu, etc.);
g) ambalajele, care includ ambalajele refolosibile, achiziţionate sau
fabricate, destinate produselor vândute
h) producţia în curs de execuţie, reprezentând producţia care nu a
trecut prin toate fazele (stadiile) de prelucrare, prevăzute în procesul
tehnologic.
Constituirea stocurilor se face din următoarele motive:
- motive economice: nu este rentabilă cheltuiala cu transportul pentru a se
asigura numai consumul zilnic);
- motive de siguranţă, tehnologice sau de sezon (neonorarea în termen a
comenzilor şi contractelor de furnizori, operaţiuni de condiţionare prealabilă
înainte de a fi introduse în circuit, produse sezoniere, în special, de produse
agricole).
Prima fază în determinarea necesarului financiar pentru stocurile de
materii prime şi materiale consumabile o reprezintă dimensionarea stocurilor.
În legătură cu gestiunea stocurilor, se utilizează două noţiuni:
 stoc de securitate;
 stoc maxim.
Stocul de securitate este cantitatea de materii prime şi materiale stocate,
suficientă pentru a satisface cererea de consum în orice moment, fără a se înregistra
întreruperi în procesul de fabricaţie.
Stocul maxim are un comportament complex şi asigură continuitatea
fabricaţiei pe intervalul dintre două aprovizionări consecutive. Frecvenţa
reaprovizionărilor nu coincide cu frecvenţa consumului şi în consecinţă se
constituie următoarele categorii de stocuri:
- stocul curent (Sc) care asigură nevoile curente ale exploatării, respectiv;
- stocul de siguranţă (Ss) care asigură continuitatea fabricaţiei în cazurile
în care furnizorii nu îşi respectă obligaţiile contractuale;
- stocul de condiţionare (Scd) se constituie pentru materiale sau produsele
care necesită o condiţionare prealabilă;
- stocul de transport interior (Sti) se constituie în cazul în care secţiile
sau atelierele de fabricaţie sunt dispersate teritorial;

58
 - stocul de iarnă (Si) se constituie pentru unele materiale sezoniere care
nu pot fi aprovizionate pe timp de iarnă.
Mărimea stocului maxim (Smax) este dată de relaţia:

Smax= Sc + Ss + Scd + Sti + Si

Datorită faptului că întreprinderile nu pot consuma stocul de siguranţă şi

cel de condiţionare decât în anumite condiţii, suma lor reprezintă stocul minim
(Smin):
Smin= Ss + Scd

În dimensionarea corectă a necesarului financiar pentru stocurile de

materii prime o importanţă deosebită o are optimizarea nivelului stocului curent
ca cea mai mobilă componentă a stocului maxim de materii prime. Optimizarea
stocului presupune determinarea acelui nivel de stoc pentru care cheltuielile de
stocare şi cele de emitere a comenzilor şi aprovizionare să fie minime.

5.3. Eficienţa utilizării activelor circulante

Creşterea eficienţei utilizării activelor circulante corespunde
accelerării vitezei cu care capitalurile parcurg stadiile circuitului, respectiv
rapidităţii cu care se realizează rotaţia.
Cu cât mai accelerată este viteza de rotaţie, cu atât se poate obţine un
volum sporit de activitate într-o perioadă dată, adică cu aceeași sumă de active
circulante se pot desfăşura mai multe procese economice şi se poate obţine
un volum sporit de produse sau de comercializare.
Eficienţa utilizării activelor circulante se poate aprecia cu trei
categorii de indicatori:
- indicatorii vitezei de rotaţie;
- indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante;
- indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante.
A. Indicatorii vitezei de rotaţie utilizaţi în previziune şi analiză sunt:
- coeficientul vitezei de rotaţie ( Kvr );
- durata în zile a unei rotaţii ( Vz ) ;

a) Coeficientul vitezei de rotaţie se stabileşte ca un raport între

volumul de activitate şi suma medie a activelor circulante prevăzute a se
utiliza, adică :
CAPE 
Kvr   nr. rotaţii ,
AC

59
în care:
CA (PE) = cifra de afaceri sau producţia exerciţiului, după caz;
AC = suma medie a activelor circulante.
Coeficientul exprimă câte circuite trebuie să efectueze sau a efectuat
un volum dat de active circulante pentru a se obţine sau a realiza un anumit
volum de producţie sau cifră de afaceri într-o perioadă dată. Cu cât este mai
mare numărul de circuite efectuat, cu atât este necesar un volum de active
circulante mai mic pentru realizarea volumului de producţie scontat.

b) Durata în zile a unei rotaţii sau viteza de rotaţie în zile este inversul
coeficientului de rotaţie pe un interval de timp şi se determină astfel:
T AC  T
Vz  
Kvr CAPE 
în care:
T = numărul de zile al perioadei pentru care se efectuează calculul (trimestru
sau an).
Când este vorba de viteza de rotaţie, fenomenul pozitiv se exprimă
prin noţiunea de accelerare şi nu de creştere, iar fenomenul negativ prin
noţiunea de încetinire. Accelerarea vitezei de rotaţie presupune creşterea
coeficientului de rotaţie şi reducerea duratei în zile a unei rotaţii, iar prin
încetinirea vitezei de rotaţie se înţelege scăderea coeficientului de rotaţie şi
creşterea corespunzătoare a duratei în zile a unui circuit.
B. Indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante exprimă
capacitatea activelor circulante de a crea profit. Ei se determină cu ajutorul
următoarelor relaţii:
- rentabilitatea activelor circulante:
Pb ( n )
R ( AC)  100
AC
unde:
Pb(n ) = profitul brut sau net;
- rentabilitatea pe un circuit al activelor circulante:
Pb( n )
R (kvr ) 
Kvr
R ( AC ) = rentabilitatea activelor circulante prevăzute a se utiliza sau utilizate;
R ( kvr ) = rentabilitatea pe un circuit a activelor circulante.
Primul indicator exprimă procentual rentabilitatea volumului mediu
al activelor circulante, iar cel de-al doilea, suma rezultatelor finale pe un
circuit.

60
 C. Indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante exprimă
relaţia între volumul de activitate realizat şi volumul de active circulante
folosit şi se calculează cu ajutorul următoarelor relaţii:
AC /1000leiPE = active circulante la 1.000 lei producţie exerciţiu:

AC
AC / 1000leiPE  1000
PE
AC / 1000 leiCA = active circulante la 1.000 lei cifră de afaceri.
AC
AC /1000leiCA  1000
CA

Comparaţiile care se fac între indicatorii de intensitate din perioade

diferite, reliefează, în mod direct, aspectele legate de folosirea raţională sau
neraţională a activelor circulante reflectată în eliberări de capitaluri din circuit
sau în imobilizări de capitaluri în circuit.
Viteza de rotaţie, ca expresie a nivelului eficienţei cu care sunt
utilizate activele circulante, se poate accelera sau încetini sub influenţa a doi
factori determinanţi:
- modificarea valorii producţiei exerciţiului de la un an la altul;
- modificarea sumei medii a activelor circulante utilizate.

Variaţia vitezei de rotaţie de la un exerciţiu la altul, precum şi

influenţa factorilor de variaţie, se determină astfel :

ΔVz  Vz 1  Vzo

Dacă V z < 0  o accelerare a vitezei de rotaţie faţă de anul de bază,

Dacă V z > 0  o încetinire a vitezei de rotaţie faţă de anul de bază.

Influenţele factorilor:
1) influenţa modificării producţiei exerciţiului:

ACO  T ACO  T
Vz (PE)  
PE1 PEo

2) influenţa sumei medii a activelor circulante:

AC1  T ACO  T
Vz(AC)  
PE1 PE1
în care:

61
 Vz = modificarea (variaţia) vitezei de rotaţie în anul curent faţă de anul
de bază;
Vz1 = viteza de rotaţie în zile prevăzută sau realizată în anul curent ;
Vzo = viteza de rotaţie realizată în anul de bază ;
( PE )
Vz = influenţa modificării volumului de activitate asupra variaţiei vitezei
de rotaţie ;
Vz ( AC) = influenţa modificării sumei activelor circulante asupra variaţiei
vitezei de rotaţie.
Se observă că:
= +
Variaţia sumei medii a activelor circulante exercită infuență asupra
variației vitezei de rotaţie dar și viteza de rotație influențează suma activelor
circulante. .
Astfel, în cazul accelerării vitezei de rotaţie, consecinţa este o
eliberare de active circulante (E), în timp ce în cazul încetinirii vitezei de
rotaţie, consecinţa este o imobilizare suplimentară a capitalului (I).
În funcţie de elementele luate în calcul, eliberările sau imobilizările
pot să fie de trei feluri şi anume :
a) Eliberarea sau imobilizarea absolută, determinată ca o diferenţă
între activele circulante prevăzute sau utilizate în anul curent şi activele
circulante utilizate în anul de bază:
b) Eliberarea sau imobilizarea relativă, determinată ca o diferenţă
între activele circulante utilizate în anul de bază şi activele circulante care s-
ar utiliza în anul curent dacă s-ar menţine neschimbată viteza de rotaţie în zile
din anul de bază.
c) Eliberarea sau imobilizarea totală se determină ca o sumă a
eliberărilor sau imobilizărilor absolute şi relative.
Eliberarea sau imobilizarea totală compară volumul de active
circulante utilizate efectiv cu cel pe care ar fi trebuit să-l utilizeze dacă
menţinea neschimbată viteza de rotaţie din anul de bază.
Viteza de rotaţie a activelor circulante poate fi accelerată fie prin
sporirea volumului fizic al producţiei în condiţiile reducerii costurilor de
realizare, fie prin reducerea sumei medii a activelor circulante atrase în
circuit.

62
 5.4. APLICAȚII

Indicatori de exprimare a eficienţei utilizării activelor circulante

La o societate comercială se cunosc următoarele date (lei):

Indicatori An de bază An curent

Producția exercițiului 270000 320000
Suma medie a activelor circulante 30000 40000

Să se determine:
a) indicatorii vitezei de rotaţie a activelor circulante,
b) variaţia vitezei de rotaţie şi influenţele factorilor.

Rezolvare:
a) Indicatorii vitezei de rotaţie:
1. coeficientul vitezei de rotaţie:
- în anul de bază:
PE 0 270000
Kvr0   = 9 rotaţii
AC 0 30000

- în anul curent:
PE 1 320000
Kvr1   = 8 rotaţii
AC1 40000

2. durata în zile a unei rotaţii:

- în anul de bază:
360 360
Vz 0    40 zile
Kvro 9
- în anul curent:
360 360
Vz 1    45 zile
Kvr 1 8

b) Variaţia vitezei de rotaţie şi influenţele factorilor

Modificarea vitezei de rotaţie se înregistrează ca o diferenţă între viteza

de rotaţie în anul curent şi în anul de plan:

63
Vz = Vz1- Vz0 = 45 zile - 40 zile = 5 zile  0  (încetinire)

1. influenţa modificării cifrei de afaceri:

( CA )
AC 0  360 AC 0  360
Vz  
PE 1 PE 0
30000  360
  40  33,75  40  6,25 zile
320000

2. influenţa modificării volumului de active circulante:

( AC )
AC1  360 AC 0  360
Vz    45  33,75  11,25 zile
PE 1 PE 1

Se observă că suma celor două influențe este egală cu variația totală:

( CA ) ( AC )
Vz  Vz  6,25  11,25  5 zile  Vz

64
 Capitolul VI
REZULTATELE FINALE ALE ACTIVITĂȚII
ÎNTREPRINDERII

6.1. Rentabilitatea întreprinderii

Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a obţine profit,

ceea ce reflectă, de fapt, performanţa economică a acesteia.
Obiectivul major al oricărei întreprinderi constă în creşterea valorii
pentru asigurarea propriei dezvoltări dar şi în majorarea averii stakeholder-
ilor (acţionari, salariaţi, creditori, etc). Realizarea acestui obiectiv este
condiţionată de desfăşurarea unei activităţi rentabile, de capacitatea acesteia
de a produce venituri care să acopere cheltuielile generate de activitatea
respectivă şi să conducă la obţinerea de venit net.
Rentabilitatea, ca formă a eficienţei economice, poate fi exprimată
prin intermediul ratei rentabilităţii. Ratele de rentabilitate reflectă sintetic
caracteristicile economice şi financiare ale întreprinderilor şi exprimă
eficienţa firmelor în realizarea de profit din resursele disponibile.
În funcţie de elementele de calcul utilizate se deosebesc mai multe
categorii de rate ale rentabilităţii care pot fi grupate astfel 11:
1) rate de rentabilitate economică;
2) rate de rentabilitate financiară;
3) rate ale rentabilităţi resurselor consumate;
4) rate de rentabilitate comercială;
5) rate de rentabilitate bursiere.

1) Ratele de rentabilitate economică măsoară performanţele totale

ale activităţii unei firme şi se pot exprima sub mai multe forme, dintre care
amintim:
♦ rata rentabilităţii capitalului angajat (Rca) - "Return on Asset"
(ROA) - reprezintă profitul pe care îl obţine firma din banii investiţi în afacere
şi se determină cu formula:

EBIT
Rca =  100
Ca

în care:

11
Giurcă Vasilescu, L., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria, Craiova,
2007, pag. 303

65
 EBIT - profit înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit;
Ca - capitalul angajat (se referă la banii investiţi în firmă atât de către
acţionari, cât şi de creditorii pe termen lung, şi include capitalul propriu şi
datoriile pe termen lung sau active totale minus datorii curente).
♦ rata rentabilităţii economice a activelor- "Return on Investment"
(ROI)- se determină prin raportarea profitului net din exploatare la activul
economic:
PNE
Re  100
A
în care:
PNE = profit net din exploatare;
A = activul economic (valoarea medie a activelor imobilizate şi valoarea
medie a activelor circulante).

2) Rata rentabilităţii financiare sau "Return on Equity" (ROE) -

exprimă capacitatea întreprinderilor de a realiza profit net pe baza capitalurilor
proprii şi se determină astfel:
Pn
Rf =  100
Cpr
în care:
Rf = rata rentabilităţii financiare;
Pn = profitul net obţinut;
Cpr = capitaluri proprii.
Rata rentabilităţii financiare are în vedere provenienţa capitalurilor,
fiind influenţată de structura financiară a întreprinderii şi de gradul de
îndatorare al acesteia.

3) Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) se determină prin

raportarea profitului brut (net) la consumul de resurse implicat de obţinerea
acestuia, exprimând eficienţa efortului materializat în costuri şi se determină
astfel:
Pb(n )
Rc   100
Ct
în care:
Pb(n) = profitul brut (net);
Ct = cheltuieli totale.
4) Rata rentabilităţii comerciale exprimă capacitatea
întreprinderii de a genera profit pentru o anumită mărime a cifrei de afaceri şi
se deosebesc mai multe modalităţi de calcul a acestui indicator:

66
  marja brută din vânzări (Mbv) se determină prin raportarea
profitului brut din vânzări la cifra de afaceri:

Pbv
Mbv   100
CA
în care:
Pbv = profitul brut din vânzări;
CA = cifra de afaceri;
 rata marjei brute de exploatare (REBE)se determină prin raportarea
excedentului brut din exploatare la cifra de afaceri, astfel:

EBE
REBE =  100
CA
în care:
EBE - excedent brut din exploatare;
CA - cifra de afaceri.
5. Ratele de rentabilitate bursiere se determină în cazul
întreprinderilor cotate la bursă şi prezintă interes atât pentru acţionarii firmei
cât şi pentru potenţialii investitori de pe piaţa financiară. Dintre aceşti
indicatori, mai importanţi sunt:
 indicatorul profitului pe acţiune (Pna) sau „Ernings per
Share”(EPS)- exprimă profitul net aferent fiecărei acţiuni, conform relaţiei:
Pn
Pna 
Na
în care:
Pn - profit net;
Na - numărul de acţiuni.
 coeficientul de capitalizare bursieră sau "Price Earning Ratio"
(PER) compară cursul bursier al acţiunii cu profitul pe acţiune:
Cba
PER =
Pa
în care:
Cba = cursul bursier al acţiunii;
Pa = profitul pe acţiune.
 randamentul dividendelor (Rd) se calculează prin raportarea
dividendului pe acţiune la cursul bursier al acţiunii, astfel:
Da
Rd =
Cba

67
în care:
Da = dividendul pe acţiune;
Cba = cursul bursier al acţiunii la începutul anului.
 Având în vedere obiectivul de bază al funcţiei financiare -
maximizarea valorii întreprinderii - în practica economică occidentală se
determină un indicator specific, respectiv valoarea economică adăugată -
“Economic Value Added” (EVA), calculată ca diferenţă între profitul
economic (profit net din exploatare) şi costul mediu ponderat al capitalului,
astfel:
EVA = PNE – (K x Ca)
în care:
PNE = profit net din exploatare;
K = costul mediu ponderat al capitalului (%)
Ca = capital angajat.
Creşterea rentabilităţii economice reprezintă o necesitate obiectivă
pentru existenţa întreprinderii în economia de piaţă. Mărimea şi dinamica
rentabilităţii sunt influenţate de o multitudine de factori care sintetizează
direct sau indirect modul de desfăşurare al activităţii într-o unitate economică
inclusiv influenţa mediului economic în care ea acţionează şi la care trebuie
să se adapteze. Având în vedere modul de calcul al ratei rentabilităţii, un
factor important de sporire a acesteia îl reprezintă creşterea masei profitului,
cu care se află într-o relaţie de directă proporţionalitate. Aceasta, la rândul
său, este influenţată de o serie de factori12:
- volumul fizic, structura şi calitatea producţiei - care acţionează
asupra masei profitului atât separat cât şi în unitatea lor;
- preţul de vânzare al producţiei are influenţă directă asupra masei
profitului, stabilită ca diferenţă între preţ şi cost;
- reducerea costului de producţie determină sporirea profitului şi a
ratei rentabilităţii în condiţiile creşterii concurenţei.
În concluzie, profitul trebuie să stimuleze firmele în realizarea
programului previzionat, în creşterea calităţii şi diversificarea sortimentelor
de produse şi servicii conform cerinţelor pieţei, pe criterii de eficienţă şi
rentabilitate.

12
Sichigea N., Giurcă Vasilescu L.- Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria,
Craiova, 2009, pag.204

68
 6.2. Determinarea profitului

Rezultatul brut al exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca

diferenţa între veniturile totale realizate şi cheltuielile totale efectuate în
cursul exerciţiului financiar.
În veniturile totale, reflectate pe feluri de venituri, după natura lor, se
13
includ :
 veniturile din exploatare, care cuprind:
- venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, precum şi din prestări
de servicii;
- venituri aferente costului producţiei în curs de execuţie
reprezentând variaţia în plus (creştere) sau în minus (reducere)
dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse
şi servicii în curs de execuţie de la sfârşitul perioadei şi valoarea
stocurilor iniţiale ale produselor şi serviciilor în curs de execuţie;
- venituri din producţia de imobilizări necorporale și corporale;
- venituri din reevaluarea imobilizărilor corporale;
- venituri din producția de investiții imobiliare;
- venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile
pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea
pierderilor, precum şi alte subvenţii de care beneficiază entitatea;
- alte venituri din exploatare (venituri din despăgubiri, amenzi şi
penalităţi, venituri din donaţii primite, venituri din vânzarea
activelor şi alte operaţiuni de capital, venituri din subvenţii pentru
investiţii, alte venituri din exploatare).
 veniturile financiare cuprind:
- venituri din interese de participare (venituri din acţiuni deţinute la
entităţile afiliate, entităţi asociate și/sau entităţi controlate în
comun);
- venituri din dobânzi;
- venituri din subvenții de exploatare pentru dobânda datorată;
- alte venituri financiare (venituri din alte imobilizări financiare,
venituri din investiții financiare pe termen scurt, venituri din
investiții financiare cedate, venituri din diferențe de curs valutar,
venituri din sconturi obținute, etc.)

13
OMFP nr.1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile
financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, art. 435,438,
actualizat cu OMFP nr.166/2017

69
 În cheltuielile totale, aferente veniturilor realizate, a căror evidenţă se
ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor, se includ 14:
 cheltuielile de exploatare, care cuprind:
- cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile; costul
de achiziţie al obiectelor de inventar consumate; costul de
achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct asupra
cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; valoarea
activelor biologice de natura stocurilor; costul mărfurilor vândute
şi al ambalajelor;
- cheltuielile cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială
şi alte cheltuieli cu personalul, suportate de entitate);
- ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale;
- ajustări de valoare privind activele circulante;
- alte cheltuieli de exploatare (cheltuieli privind prestațiile externe;
cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate; cheltuieli
cu protecția mediului înconjurător; cheltuieli din reevaluarea
imobilizărilor corporale; cheltuieli privind calamitățile și alte
evenimente similare; alte cheltuieli);
- ajustări privind provizioanele.
 cheltuielile financiare, care cuprind:
- ajustări de valoare privind imobilizările financiare și investițiile
financiare deținute ca active circulante;
- cheltuieli privind dobânzile;
- alte cheltuieli financiare (pierderi din creanţe legate de participaţii,
cheltuieli privind investiţiile financiare cedate, cheltuieli din
diferenţe de curs valutar, cheltuieli privind sconturile acordate,
etc.).
Deci, rezultatul exerciţiului se determină pe tipuri de activităţi
(exploatare, financiare), astfel:
1) se determină rezultatul din exploatare (RE) - profit sau pierdere
din exploatare:
RE = Ve - Ce
în care:
RE = rezultatul din exploatare;
Ve = venituri din exploatare;
Ce = cheltuieli din exploatare.

14
OMFP nr.1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile
financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, art. 450, actualizat cu
OMFP nr.166/2017

70
 Veniturile din exploatare se determină astfel:

Ve = CA ± SPS + PI  AVe
în care:
CA = cifra de afaceri;
SPS = soldul producţiei stocate (dacă este creditor se ia în calcul cu semnul
+, dacă este debitor cu semnul -);
PI = producţia de imobilizări;
AVe = alte venituri din exploatare, plus venituri din subvenţii de exploatare.
.
CA = PV + VVM - RCA + SeCA
în care:
PV = producţia vândută;
VVM = venituri din vânzarea mărfurilor;
RCA = reduceri comerciale acordate;
SeCA = subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.

În funcţie de destinaţiile producţiei, se poate calcula producţia

exerciţiului (PE) astfel:
PE= PV ± SPS + PI

Cheltuielile din exploatare se determină astfel:

Ce = CMV + CPE
în care:
CMV = costul mărfurilor vândute;
CPE = costul total al producţiei exerciţiului.

CPE = CM + CP + A + ACe
în care:
CM = cheltuielile materiale (materii prime şi materiale consumabile;
combustibil, energie, apă; alte cheltuieli materiale);
CP = cheltuieli cu personalul (salarii şi indemnizaţii plus cheltuielile cu
asigurările şi protecţia socială);
A = ajustări de valoare privind imobilizările necorporale, corporale,
investițiile imobiliare, activele biologice, active circulante;
ACe = alte cheltuieli de exploatare.

2) Se determină rezultatul financiar (profit sau pierdere financiară):

RF = Vf - Cf

71
în care:
RF = rezultatul financiar;
Vf = venituri financiare;
Cf = cheltuieli financiare.

3) Se determină rezultatul brut al exerciţiului (RBE) - profit sau

pierdere:
RBE = RE + RF
sau: RBE = VT - CT
în care:
VT = venituri totale:
VT = Ve + Vf
CT = cheltuieli totale, exceptând impozitul pe profit :
CT = Ce + Cf

4) Se determină rezultatul net al exerciţiului (RNE) - profit sau

pierdere:
RNE = RBE – IP
în care :
IP = impozitul pe profit.

Profitul impozabil (fiscal) se calculează ca diferenţă între veniturile

realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de
venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care
se adaugă cheltuielile nedeductibile, astfel:

PF = RBE – VN + CN
în care:
PF = profitul fiscal;
VN = venituri neimpozabile;
CN = cheltuielile nedeductibile.

Impozitul pe profit (IP) se calculează prin înmulţirea profitului fiscal

(impozabil) cu cota de impozit (T) prevăzută de lege:
IP = PF x T

Profitul net (PN) al exerciţiului se obţine prin deducerea impozitului

pe profit (IP) din profitul contabil:

PN = PC - IP

72
 APLICAȚII
Determinarea profitului

Pe baza contului de profit şi pierdere, firma X prezintă la sfârşitul

anului următoarea situaţie financiară (mii lei):

- venituri din vânzarea mărfurilor 2000

- producţia vândută 3500
- variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în 480
curs de execuţie (sold creditor)
- producţia realizată pentru scopuri proprii 370
- sume încasate din vânzarea activelor imobilizate 59,5
- venituri din despăgubiri 10
- costul mărfurilor vândute 1200
- cheltuieli cu materii prime şi materialele consumabile 1100
- cheltuieli cu energia şi apa 700
- cheltuieli cu personalul 1900
- cheltuieli cu amortismente şi provizioane 400
- cheltuieli cu despăgubiri 70
- alte cheltuieli de exploatare 100
- venituri din interese de participare 550
- venituri din dobânzi 120
- alte venituri financiare 90
- cheltuieli privind dobânzile 300
- cheltuieli privind investiţiile financiare cedate 165
- pierderi din creanţe legate de participaţii 120

Să se determine rezultatul brut al exerciţiului.

Rezolvare:
1) Se determină rezultatul din exploatare (Re)

Re = Ve - Ce
Ve = CA + SPS + PI + AVe
CA = PV + VVM = 3500 + 2000 = 5500 mii lei
SPS = 480 mii lei
PI = 370 mii lei
Ave = 59,5/1,19 + 10 = 60 mii lei
Deci, Ve = 5500 + 480 + 370 + 60 = 6410 mii lei

73
 Ce = CMV + CPE
CMV = 1200 mii lei
CPE = CM + CP + A + ACe
CPE = (1100 +700) + 1900+ 400+ (70+100) = 4270 mii lei
Deci, Ce = 1200 + 4270 = 5470 mii lei

Re = 6410 - 5470 = 940 mii lei (profit din exploatare)

2) Se determină rezultatul financiar:

Rf = Vf - Cf
Vf = 550 + 120 + 90 = 760 mii lei
Cf = 300 + 165 + 120 = 585 mii lei
Deci, Rf = 760 - 585 = 175 mii lei (profit financiar)

3) Se determină rezultatul brut al exerciţiului:

RBE = Re + Rf
RBE = 940 + 175 = 1115 mii lei (profit brut)

74
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Dragotă, V. Abordări practice în finanţele firmei, Ed. Irecson,

Tatu, L. Bucureşti, 2007
2. Giurcă Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed.
Vasilescu L. Universitaria, Craiova, 2007
3. Hoanţă, I. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2011
4. Ilie, V. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Meteor
Press, Bucureşti, 2010
5. Popa, A Investiţii. Prelegeri, aplicaţii, teste. Ed.
Universitaria, Craiova, 2008
6. Sichigea, N. Gestiunea financiară a firmei, Ed. Universitaria,
Vasilescu, L. Craiova, 2017
Berceanu, D.
Florea, N.
7. Sichigea, N. Gestiunea financiară a întreprinderii. Aplicaţii şi
Giurcă teste grilă, Ed. Universitaria, Craiova, 2005
Vasilescu, L.
8. Stancu, I., Finanțe corporative, Volumul I – Analiza și
Obreja planificarea financiară, Ed. Economică, București,
Brașoveanu,L. 2015
Stancu, A.T.
9. Vintilă, G. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2010
10. *** OMF nr. 58 publicat în MO nr. 66/21 ianuarie 2021,
privind principalele aspecte legate de întocmirea și
depunerea situațiilor financiare anuale și a
raportărilor contabile anuale ale operatorilor
economici la unitățile teritoriale ale Ministerului
Finanțelor, precum și pentru reglementarea unor
aspecte contabile
11. *** OMFP nr. 1802/2014 – Ordin pentru aprobarea
Reglementarilor contabile privind situaţiile
financiare anuale individuale şi situaţiile financiare
anuale consolidate, actualizat

75