Sunteți pe pagina 1din 234

PETRU POPESCU

FINANŢELE FIRMEI
Ediţia a II-a

Bucureşti
2010
1
Referenţi ştiinţific: Prof. univ. dr. Camelia Cămăşoiu
Prof. univ. dr. Dorin Jula
Prof. univ. dr. Aurel Octavian Berea

2
CUVĂNT ÎNAINTE
Finanţele firmei s-au modificat profund în ultimii ani. Aşa cum s-a întâmplat
în multe ţări, România trece de la o economie fondată pe îndatorarea sistematică a
firmelor către intermediarii financiari la o economie bazată pe piaţa de capital
deschisă şi accesibilă cât mai multora dintre ele.
Rolul băncilor şi al altor intermediari financiari în finanţarea firmelor se
reduce în favoarea finanţărilor directe (neintermediate). Totuşi băncile rămân
actorii principali în plasarea fondurilor financiare,însă nu există o reală opoziţie
între aceste surse de finanţare, deoarece creditele oferite firmelor de intermediarii
financiari sunt în parte finanţate prin produse ale pieţei cum ar fi acţiunile,
obligaţiunile şi fondurile asimilate celor proprii.
Câmpul de manifestare al finanţelor firmei cuprinde două mari tipuri de
decizii, de investigaţii şi de finanţare. Altfel spus, funcţia financiară se preocupă de
căutarea şi de alocarea resurselor financiare. Obiectivul urmărit este crearea de
valoare sau, întro exprimare echivalentă, îmbogăţirea acţionarilor. Se creează
valoare dacă rentabilitatea investiţiilor este superioară costului resurselor
financiare din care acestea sunt efectuate.
Conţinutul finanţelor firmei a fost profund reânnoit în cursul ultimilor ani, în
urma dezvoltării pieţelor financiare şi a evoluţiei cercetărilor financiare. Iniţial
puţin structurate şi fondate în principal pe baze contabile şi juridice, finanţele
firmei nu ofereau decât un ansamblu de sfaturi practice şi tehnici rudimentare.
Astăzi finanţele firmei se sprijină pe o teorie financiară care a permis dezvoltarea a
numeroase instrumente, putând să ofere un mod de gândire care are ca dimensiuni
principale rentabilitatea şi riscul.
În această lucrare se realizează o abordare nouă a finanţării firmei, care pune
în evidenţă influenţa pe care o exercită asupra propriei gestiuni, contextul intern şi
extern propriu fiecărei firme şi se evidenţiază mutaţiile care se produc în finanţarea
firmei pe măsura evoluţiei sistemului financiar.
Activitatea financiară ce se desfăşoară la nivelul firmelor simte nevoia unor
reconsiderări teoretice şi aplicative pentru a deveni compatibilă cu exigenţele
economiei de piaţă ce se conturează în ţara noastră. Schimbările care au loc impun
reconsiderări în comportamentul general al economistului finanţist, în sensul
asumării unor responsabilităţi de manager al gestiunii financiare a firmei, pentru
conducerea prin finanţe a activităţii economice.
Mutaţiile deja intervenite (conturarea pieţei de capital, extinderea legăturilor
cu finanţatorii străini, apariţia unor raporturi noi cu proprietarii capitalului social
din întreprindere, modul de lucru cu sistemul bancar) au un impact major asupra
profesiei de economist.

3
Lucrarea face apel la modele şi procedee aplicate în munca financiară din
alte ţări, valorificând totodată experienţa firmelor noastre
Majoritatea şcolilor cu profil economic oferă o multitudine de cursuri de
finanţe. Deşi textul prezent priveşte finanţele firmei, acest domeniu nu reprezintă
decât unul dintre domeniile în care studenţii se pot specializa.
O listă a acestor domenii ar cuprinde:
◊ Gestiunea financiară: metode de analiză şi instrumente de lucru care
permit firmelor o încadrare eficientă în mediul lor financiar (numită şi „finanţele
firmei”);
◊ Gestiunea portofoliilor: analiza diferitelor variante de investiţii în
hârtii de valoare ale diferitelor companii şi administrarea investiţiilor de portofoliu;
◊ Instituţiile financiare: managementul băncilor, al companiilor de
asigurare şi al altor instituţii care au rol important pe pieţele financiare;
◊ Serviciile financiare: asigură servicii diferitelor persoane cu scopul
de a le ajuta să-şi îmbogăţească situaţia financiară. Aceste servicii includ: planul de
finanţare, impozitele ce trebuie plătite, investiţii, proprietăţi, asigurări etc.;
◊ Finanţele publice: managemetul aspectelor financiare ale
organizatiilor (instituţiilor) publice.

Analiza financiară, având la bază documentele contabile de sinteză,


evidenţiază performanţa firmeir în termeni de rentabilitate şi risc, performanţă.
Neexistând un criteriu unic de apreciere a performanţei financiare, în spaţii mai
largi sau mai restrânse, cu accentele corespunzătoare, se aduc în atenţia celui
interesat trei aspecte esenţiale ale acesteia: performanţa rezultatelor firmei
evaluată prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanţare şi
riscul economic; aprecierea structurii financiare actuale prin analiza statică şi
dinamică; constatarea şi explicarea evoluţiei, în timp şi/sau în spaţiu sectorial, a
performanţelor firmei, prin intermediul unui sistem de rate de eficienţă considerate
cele mai semnificative pentru gestiunea financiară şi în final evaluarea sintetică a
riscului de faliment.
Lucrarea este concepută pentru a sta la îndemâna studenţilor de la instituţiile
de învăţământ superior economic, pentru adaptarea lor la procesele moderne de
dimensionare a diverselor nevoi de fonduri şi de gestionare competitivă a
elementelor patrimoniale pentru ca, în condiţii concurenţiale, să poată obţine
rentabilităţi acceptabile.
Finanţele firmei reprezintă o disciplină de acţiune directă pentru
ameliorarea vieţii economice a firmei şi a poziţiei acesteia pe piaţa monetară şi de
capital.Pornind de la documentele de sinteză contabilă (auditate după standardele
internaţionale), ne-am preocupat, în prima secţiune, de problematica analizei
financiare, a diagnosticului financiar al rentabilităţii şi riscului firmei.Pe suportul
concluziilor analizei financiare, am dezvoltat în continuare conţinutul şi practica
4
planificării financiare a firmei. Partea finală este rezervată aprofundării metodelor
şi tehnicilor de gestiune a firmelor şi pasivelor pe termen scurt şi pe termen lung,
întrun mediu concurenţial restrictiv şi aleatoriu.
Cum însă principalii emitenţi de valori mobiliare sunt firmele, întreaga
problematică a finanţelor a fost analizată în contextul „emergenţei" pieţei de capital
din economia românească. Bursa de valori, ca bursă a burselor, oferă cea mai
pertinentă dimensiune a valorii de piaţă a titlurilor emise de firmă, lucru esenţial
pentru evaluarea performanţelor acesteia. Valoarea de piaţă sintetizează interesul
investitorilor de capital pentru cumpărarea şi deţinerea titlurilor emise de o firmă
sau alta, interes motivat de competitivitatea economică şi financiară a respectivei
societăţi. Deci poziţia la bursă a unei societăţi comerciale reflectă „standing-ul"
financiar al acesteia şi poziţia ei faţă de concurenţă.

5
CUPRINS
I. CONŢINUTUL FINANŢELOR FIRMEI 10
1.1. Obiectul finanţelor firmei 13
1.2. Sarcinile finanţelor firmei 14
1.2.1. Maximizarea valorii firmei 17
1.2.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare 21
1.2.3. Riscurile financiare si dimensionarea globală a riscului 22
Studiu de caz 23
II. ANALIZA FINANCIARĂ 25
Analiza echilibrului financiar al firmei 27
2.1. Bilanţul şi noţiunea de patrimoniu 27
2.2. Abordarea financiară a bilanţului firmei 30
2.2.1. Pregătirea informaţiilor contabile pentru analiza 53
financiară patrimonială
2.3. Analiza pe baza bilanţului funcţional 62
2.3.1. Firma în concepţia funcţională 62
2.3.2. Conţinutul analizei funcţionale 65
Studii de caz 76
III. ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI 84
3.1. Performanţa financiară. Contul de profit şi pierdere 84
Studiu de caz 89
3.2. Marjele de acumulare 91
Capacitatea de autofinanţare 99
3.3. Cash-ul, cash-flow-ul şi profitul net al firmei 103
Construcţia situaţiei fluxurilor de trezorerie 106
Cash-flow-ul pentru evaluarea firmei 112
Concluzii 116
IV. PERFORMANŢELE FIRMEI 125
4.1. Viziune generală. 125
4.2. Politicile în obţinerea performanţei de cǎtre firmǎ.
6
Organizarea timpului şi al relaţiilor interpersonale 134
4.3. Modalităţi de training ale angajaţilor si utilizării eficiente a 143
comunicării interne
4.4. Analiza responsabilităţii în muncǎ 147
4.5. Politici de creştere a performanţei 149
V. SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A FIRMEI 151
5.1. Importanţa deciziilor de finanţare pentru firme 151
5.1.1. Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică 151
5.1.2. Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare 153
5.1.2.1. Clasificarea după natura creanţelor 153
5.1.2.2. Clasificarea după termenul operaţiunilor 154
5.1.2.3. Clasificarea după originea fondurilor 155
5.1.2.4. Clasificarea după destinaţia fondurilor 155
5.1.2.5. Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor 156
de finanţare
5.2. Autofinanţarea 157
5.2.1. Măsurarea autofinanţării 158
5.2.2. Determinantele autofinanţării 158
Studiu de caz 162
Capacitatea de autofinanţare 163
5.2.3. Importanţa autofinanţării pentru finanţarea firmei 164
5.2.4. Autofinanţarea şi capacitatea de rambursare a datoriilor 165
5.2.5. Autofinanţarea şi autonomia financiară 166
5.3. Aportul la capitalul propriu 167
5.3.1. Diferitele tipuri de creştere al capitalului 167
5.3.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi natură 167
5.3.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve 170
Studiu de caz 170
5.3.1.3. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor 171
5.3.2. Evaloarea capitalurilor proprii 172

7
5.3.2.1. Valoarea nominală a capitalului 172
5.3.2.2. Valoarea intrisecă 172
5.3.2.3. Valoarea de piaţă 173
5.4. Recurgerea la îndatorare 174
5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii 175
5.4.1.1 Emisiunea de titluri pe termen scurt 175
5.4.1.2. Emisiunea de obligaţiuni 175
5.4.2. Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari 176
VI. POLITICA FINANŢELOR FIRMEI 178
6.1. Analiza diagnostic a finanţelor firmei 178
6.2. Managementul general şi managenetul financiar al afacerii firmei 183
6.3. Planificarea utilizată în finanţele firmei 184
6.4. Alte modele utilizate în analiza politicilor finanţelor firmei 192
Indicatori de performanţă
VII. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE. FINANŢAREA PE
TERMEN LUNG 201
7.1. Fundamentarea deciziei de finanţare a exploatării. 203
Sursele durabile de finanţare a ciclului de exploatare. 204
Datoriile de exploatare (sursele atrase). 204
Creditele pe termen scurt pentru finanţarea ciclului de exploatare 207
Studiu de caz 208
7.2. Elemente de clasificare (rating) a firmelor 211
7.3. Elemente pentru fundamentarea costului creditelor în fanţele firmei 212
Costul creditelor de trezorerie 213
7.4. Fundamentarea deciziei de finanţare pe termen lung 215
Planul de finanţare a investiţiilor 216
7.5. Leasing 218
Evaluarea contractelor de leasing. 220
7.6. Gestiunea ratei de dobândă 222
Definirea riscului de rată de dobândă 222

8
Măsurarea riscului de rată de dobândă 224
Modalităţi de acoperire contra riscului de ratǎ de dobândă 224
Concluzii 225

Bibliografie 232

9
I. CONŢINUTUL FINANŢELOR FIRMEI

Firma modernă îşi desfăşoară activitatea întrun spaţiu financiar care îi oferă
instrumente şi posibilităţi de acţiune specifice, dar care o supune unor constrângeri
deosebite. Se poate defini obiectul gestiunii financiare sau al finanţelor firmei prin
raportarea la oportunităţile şi constrângerile determinate de mediul financiar.
Această abordare a finanţelor firmei permite sublinierea unei orientări care
va reieşi din această lucrare, aceea de a pune în evidenţă influenţa pe care o
exercită asupra propriei activităţi financiare, contextul intern şi extern propriu
fiecărei firme.
Conţinutul şi condiţiile problemelor financiare la care trebuie să facă faţă
firma, precum şi soluţiile care pot fi găsite, sunt legate în mod evident de
caracteristicile mediului său financiar, precum şi de propriile sale caracteristici.
Finanţele firmei vor trebui adaptate sau cel puţin nuanţate în funcţie de situaţiile în
care se.aplică.
Astfel, problemele puse finanţelor firmei apar extrem de diferenţiate, după
cum este vorba, de exemplu:
- de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o ţară în curs de
dezvoltare, aproape lipsită de orice suprastructură financiară;
- de problemele de finanţare a unei firme multinaţionale, care are acces la
pieţele internaţionale de capital;
- de problemele de investiţii ale unei firme industriale mijlocii aflată pe o
piaţă bogată în lichidităţi şi în instituţii care o pot finanţa.
1) În primul caz, acela al microîntreprinderilor din ţările în curs de
dezvoltare, aspectele financiare ale activităţii firmei rămân embrionare. Ele se
limitează la realizarea unor tranzacţii monetare pentru cumpărarea utilajelor,
instalaţiilor, materiilor prime şi materialelor şi pentru vânzarea produselor.
Domeniul finanţelor firmei se limitează în acest caz la gestiunea plăţilor şi a
încasărilor monetare, cel mai adesea în sarcina unei persoane sau a unui grup
familial. Această concepţie „minimală" asupra gestiunii financiare se întâlneşte în
multe firme din ţările în curs de dezvoltare. Ea se înscrie în contextul unui sistem
financiar puţin structurat şi puţin diferenţiat. Dar această concepţie poate fi
remarcată şi în unele sectoare economice care au apărut şi adesea prosperă în
anumite ţări dezvoltate din Europa şi America de Nord.
2) În cazul marilor firme cu activităţi larg internaţionalizate, domeniul
finanţelor firmei se lărgeşte pentru a îngloba ansamblul problemelor financiare ale
firmelor şi cuprinde:
- încasările şi plăţile efectuate în moneda naţională sau în valută;
- căutarea mijloacelor de finanţare pe pieţele de capital şi la bănci, în propria
ţară sau în străinătate.
10
De asemenea, se au în vedere toate proiectele de investiţii şi de plasare a
disponibilităţilor băneşti în ţară şi în străinătate, se asigură urmărirea şi controlul
riscurilor financiare legate de toate operaţiunile efectuate pe piaţa naţională sau pe
pieţele străine. Această ultimă misiune a gestiunii financiare este legată de:
- riscurile referitoare la evoluţia cursului de schimb valutar (în legătură cu
operaţiunile efectuate în moneda străină);
- riscurile referitoare la evoluţia ratei dobânzilor (legate de împrumuturi, de
plasamente sau participaţii financiare);
- riscurile administrative şi politice.
Ne aflăm în prezenţa unei concepţii lărgite asupra finanţelor firmei care
acoperă toate aspectele finanţelor, fără limite tehnice sau geografice.
3) În sfârşit, în cazul firmelor mijlocii aflate întro ţară cu sistem financiar
dezvoltat, mediul financiar oferă o gamă largă de instrumente financiare. Dar, în
funcţie de mărimea ei, firma poate să nu fie interesată de anumite instrumente
financiare, pieţe sau circuite financiare. Astfel, ea nu poate lua în considerare o
finanţare directă pe pieţele de capital şi trebuie să se îndrepte în mod necesar către
resursele propuse de bănci sau alte instituţii financiare. În plus, o firmă de acest tip
este adesea puţin interesată de problemele complexe ale finanţelor internaţionale şi
ale investiţiilor financiare, în schimb, ea se preocupă în general de probleme de
finanţare legate de operaţiunile sale industriale şi comerciale, de achiziţionarea de
echipamente sau alte active de folosinţă îndelungată.
Aşa cum reiese din cele trei exemple caracteristice menţionate, problematica
finanţelor firmei şi conţinutul său tehnic sunt în strânsă legătură cu contextul intern
şi cu cel extern. În aceste condiţii apare necesară identificarea şi evidenţierea
aspectelor universale descoperite de teoria şi practica financiară, dar şi a aspectelor
circumstanţiale şi locale proprii unui anumit tip de firmă şi unui anumit context
naţional sau regional.
Elementele care ar putea constitui baza universală a teoriei şi practicii
financiare sunt legate de caracteristicile comune tuturor economiilor care practică
schimbul monetar şi sistemele de credit. Astfel o firmă de orice fel, trebuie să
abordeze problemele de finanţe ale firmei de fiecare dată când efectuează sau are
în vedere o operaţiune care implică achiziţionarea, deţinerea sau cesionarea de bani
sau de titluri financiare. În consecinţă, orice firmă care face parte dintr-o economie
în care există o circulaţie a banilor sau a altor creanţe, este confruntată cu
oportunităţi şi constrângeri financiare şi trebuie să-şi pună la punct proceduri
adecvate de gestiune financiară.
În schimb, anumite aspecte ale finanţelor prezintă un caracter specific. Pe de
o parte, stadiul şi formele de dezvoltare ale sistemului financiar naţional sau
internaţional influenţează natura şi diversitatea instrumentelor, instituţiilor şi
mecanismelor de care depind finanţele firmei. Pe de altă parte, puterea şi

11
orientările fiecărei firme determină şi ele posibilităţile sale de acţiune în plan
financiar
În consecinţă, abordarea finanţelor firmei face necesară luarea în
consideraţie a influenţelor pe care aceasta le suferă, datorită caracteristicilor proprii
firmei şi caracteristicilor inerente sistemului financiar. Aceste influenţe privesc
obiectivul general şi scopurile recunoscute ale finanţelor firmei precum şi
responsabilităţile operaţionale care-i sunt atribuite.
Conţinutul finanţelor firmei poate fi abordat întrun mod mai riguros făcând
referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderile
operaţionale încredinţate diferiţilor specialişti din domeniul finanţelor, aspecte ce
vor fi avute în vedere în continuare.

(1) Obiectul finanţelor firmei


Stăpânirea raporturilor cu componentele
mediului financiar al firmei

FINANŢELE
FIRMEI

(2)Sarcinile finanţelor firmei Responsabilităţile operaţionale ale finanţelor firmei


Stăpânirea dificultăţilor financiare Diviziunea internă a muncii de gestiune
fundamentale şi urmărirea financiară şi diferentierea între specialităţile
obictivelor financiare majore finanţelor firmei

12
1.1 Obiectul finanţelor firmei

La o primă analiză, spaţiul financiar în care îşi desfăşoară activitatea firmele


constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea şi circulaţia
banilor şi a altor active financiare. Cu toate acestea, banii şi celelalte active
financiare nu constituie decât una din formele de manifestare ale sistemelor
financiare complexe care pun în mişcare, întrun plan mai amplu, cinci ansambluri
de componente, clar definite.
În primul rând, sistemul financiar înglobează un ansamblu de instrumente
care reprezintă activele financiare, având multiple forme. Aceste active constituie
titlurile financiare, adică documente reprezentând drepturi de proprietate sau
drepturi de creanţă deţinute de o persoană faţă de altă persoană.
Oricare ar fi forma lor, materială sau imaterială, identitatea persoanei care le
emite şi a celei care le deţine sau natura exactă a drepturilor care le sunt ataşate,
acţiunile, obligaţiunile, bonurile, biletele de trezorerie, activele în bani şi diverse
alte titluri de creanţă sau de proprietate aparţin unei prime componente a sistemului
financiar, şi anume titlurile financiare. Se pot caracteriza operaţiunile financiare ca
fiind operaţiuni de creare, achiziţionare, deţinere sau cesionare a titlurilor
financiare.
În al doilea rând, sistemul financiar implică o serie de agenţi având ca
specializare exclusivă sau principală realizarea operaţiunilor financiare şi care pot
fi deci caracterizaţi ca fiind instituţii financiare. Este cazul, băncilor, al caselor de
economii, al societăţilor de asigurări, al intermediarilor specializaţi în efectuarea
tranzacţiilor bursiere.
În al treilea rând, circulaţia titlurilor financiare presupune existenţa unor
pieţe ale activelor financiare unde se încheie tranzacţiile care le pun în circulaţie.
Unele din aceste pieţe au un rol de finanţare a ansamblului economiei (cum este
cazul pieţelor bursiere). Altele au în principal un rol de refinanţare a instituţiilor
financiare şi le sunt rezervate acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul
pieţelor monetare şi ipotecare). În sfârşit, altele intervin în acoperirea riscurilor
financiare (este cazul pieţelor pentru opţiuni şi al pieţelor pentru contracte
financiare la termen).
În al patrulea rând, ansamblul tranzacţiilor financiare şi activitatea insti-
tuţiilor şi pieţelor sunt reglate de reglementări juridice şi tehnice care definesc
regulile formale ale practicii financiare. Aceste reglementări, care au ca scop
organizarea şi reglarea comportamentelor financiare, au o diversitate şi o comple-
xitate impresionante. Ele înglobează, atât dispoziţiile referitoare la controlul
creditului şi la organizarea profesiunilor bancare, cât şi regulile profesionale ale
asociaţiilor agenţilor de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la veniturile din
plasamente sau regulile de deschidere a unei pieţe financiare.

13
În sfârşit, comportamentele financiare sunt determinate de asemenea, şi
poate în special, de intervenţia anumitor variabile de reglare fixate pe pieţele
specializate.
Ansamblul acestor variabile, care influenţează modul de acţiune al
operatorilor financiari, include de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul
între cei care dau şi cei care iau cu împrumut, cursurile de schimb care reglează
schimburile între monedele naţionale, cotaţiile care fixează preţurile activelor
financiare supuse tranzacţiilor.
Putem spune că obiectul finanţelorfirmei poate fi definit mai bine făcându-se
referire la aceste cinci componente ale sistemului financiar. Ajungem astfel, la o
reprezentare a celor cinci ramuri ale gestiunii financiare, astfel:

Instrumente de plată, de
finanţare si de acoperire (1)

Pieţe ale activelor Instituţii financiare


financiare (5) specializate (4)

Procedee juridice Variabile de


de reglare (3) reglare (2)
FIRMA

Firma şi mediul său financiar

Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizaţii sau firme,


finanţele firmei trebuie să asigure cunoaşterea instrumentelor sau activelor
financiare (1), a variabilelor (2) şi procedeelor de reglare (3), să coordoneze
operaţiunile financiare şi să stăpânească relaţiile cu partenerii financiari şi cu
pieţele (5) are au implicaţii în activitatea firmei.

1.2. Sarcinile finanţelor firmei

Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie stabilite


obiectivele firmei. Deşi unele pot avea obiective specifice organizării lor,
obiectivul principal al majorităţii firmelor este maximizarea bogăţiei proprietarilor.

14
Mai există şi alte obiective importante, dar acestea sunt în general subordonate
acestuia.
Autoritatea şi responsabilitatea la ultimul nivel (vârful piramidei) în firmă
revin acţionarilor. Cum cei mai mulţi investitori cumpără acţiuni la purtător în
special pentru a-şi mări averea şi cum managerii firmei lucrează pentru acţionari,
obiectivul managementului ar trebui să fie maximizarea bogăţiei proprietarilor.
Directorii executivi ai companiilor, în general, fac declaraţii care confirmă acest
obiectiv ca fiind obiectivul principal.
Avuţia acţionarilor este direct afectată atât de cursul de piaţă al acţiunilor pe
care le deţin cât şi de dividendele primite. Cursul de piaţă al acţiunilor reflectă,
printre alte lucruri, aşteptările privind dividendele ce se vor primi în viitor.
Deoarece preţul acţiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăţiei
acţionarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acţiunilor
firmei. Obiectivul maximizării bogăţiei acţionarilor prin creşterea valorii acţiunilor
este tema centrală a fiecărui capitol al acestei lucrări.
Deşi valoarea acţiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) şi valoarea
de piaţă pot fi diferite în condiţiile unei pieţe imperfecte, managerii nu pot controla
diferenţa. De aceea, managementul poate cel mult încearcǎ să maximizeze valoarea
acţiunilor şi să spere la un preţ corect din partea investitorilor.
In condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă valoarea şi preţul acţiunilor
sunt identice.
Majoritatea lucrărilor moderne referitoare la gestiunea financiară desem-
nează acestei discipline un rol fundamental: maximizarea valorii firmei sau
maximizarea avuţiei proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări
pentru a ţine seama de forma juridică a firmei. Astfel, se va vorbi de maximizarea
avuţiei acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni şi de cea a cursurilor, când
titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Dar, dincolo de
aceste nuanţe, referirea la maximizarea valorii şi a avuţiei apare ca element
integrator al finanţelor moderne.Totuşi, din cauza caracterului său general, această
referire la bogăţie şi la valoare trebuie precizată în ceea ce priveşte trei din
implicaţiile sale majore, pentru a ajunge la o formulare clară şi distinctă a
sarcinilor gestiunii financiare.
Maximizarea valorii necesită, mai întâi, ca patrimoniul să fie angajat în
proiecte de investiţii, care să-1 valorifice, graţie rentabilităţii lor viitoare. În acest
sens:, "analiza financiară trebuie să asigure calitatea şi nivelul performanţelor
realizate de firmă în diversele sale proiecte şi activităţi. În plus, maximizarea
valorii implică protejarea şi conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are ca
scop să evite risipirea patrimoniului cauzată de un faliment şi trebuie deci, să
vegheze la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al firmei. Dar riscul
falimentului nu constituie decât o formă particulară a riscului financiar. Firma este
supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar. Este
15
deci sarcina gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de acoperire
adecvate, pentru a asigura protecţia necesară contra acestor riscuri.
Ne putem întreba dacă nu ar trebui ca principalul scop al firmei să fie
atingerea unor obiective cum ar fi: îmbunătăţirea vieţii angajaţilor, a clienţilor, a
comunităţii, a societăţii în general. Cu alte cuvinte, nu ar trebui ca responsabilitatea
socială să fie obiectivul pricipal? Pentru a pune aceste întrebări considerăm o firmă
care ignoră un număr de activităţi sociale. Costul acestora trebuie suportat de către
cineva. El ar putea fi suportat de clienţii firmei prin intermediul unor preţuri mai
mari la produsele oferite de firmă.
Întrun mediu competiţional firmele ce ridică preţurile se pot confrunta cu o
scădere a vânzărilor şi o micşorare a numărului angajaţilor firmei, o consecinţă
socială inacceptabilă, consecinţă ce poate avea ca efect falimentul dacă vânzările
sunt afectate în mod serios.
Ca o alternativă, firma ar putea să menţină preţurile neschimbate şi să
opereze cu profituri mai scăzute, caz în care costurile programelor sociale ar fi
suportate de acţionari. De obicei, orice investitor care este dispus să obţină un
profit mai mic va investi întro asemenea firmă.
Deşi publicul este generos în susţinerea organizaţilor de caritate, cei mai
mulţi oameni caută să investească în firme cu profituri mari şi riscuri scăzute. Într-
adevăr goana după profit face să funcţioneze economia capitalistă atât de bine.
Înseamnă că o afacere nu poate fi în acelaşi timp şi profitabilă şi
responsabilă social. Majoritatea afacerilor demonstrează responsabilitate socială
întro mulţime de feluri şi pentru diverse motive.
În primul rând statul şi autorităţile locale stabilesc un nivel minim de
comportament social acceptabil. Există legi, statute, ordonanţe care acoperă
domenii ca siguranţa socială, curăţenia, protecţia mediului etc. Acestea asigură
cadrul necesar ca toate firmele să îndeplinească un minim de responsabilităţi
sociale.
Al doilea aspect al responsabilităţii sociale constă în acţiuni voluntare de
responsabilitate socială.Aceste activităţi îmbracă numeroase forme:
◊ Programe de protejare a sănătăţii angajaţilor, programe ce depăşesc
limita impusă de lege sau de contractul de muncă;
◊ Donaţii făcute organizaţiilor de caritate;
◊ Sponsorizarea organizaţiilor non-profit locale sau naţionale;
◊ Sprijinirea artelor.
Firmele au de obicei două motive pentru a cheltui cu asemenea activităţi:
1. Unul dintre motive, recunoscut de către toată lumea, este nevoia de a
contribui la îmbunătăţirea comunităţii şi societăţii din care fac parte.
2. Al doilea motiv ar fi acela de a îmbunătăţi imaginea firmei în ochii
clienţilor săi.

16
Sumele cheltuite cu activităţi sociale sunt uneori substanţiale. Câteva din
numeroasele acţiuni caritabile ce pot fi făcute de firme sunt: susţinerea
programelor privind nevoile femeilor, combaterea sărăciei, susţinerea învăţă-
mântului superior, a sănătăţii, a culturii, susţinerea organizaţiilor civile şi a
grupurilor de asistenţă socială.
Un alt aspect al responsabilităţii sociale priveşte activitatea normală (de
bază) a firmei. Firmele de succes produc şi vând bunuri care satisfac nevoile
societăţii. Dacă produsul este de calitate proastă, iar preţul este prea mare sau
produsul nu este cerut de public (piaţă), firma nu va supravieţui. În activitatea de
producţie, firma angajează personal, asigură angajaţilor salarii şi alte beneficii şi în
cele mai multe cazuri asigură un mediu plăcut pentru angajaţi. Deşi aceste
contribuţii aduse societăţii sunt adesea ignorate, atunci când indiscreţiile şi
abuzurile pasagere ale diferitelor firme fac titlurile ziarelor, acestea sunt importante
şi ar trebui să fie apreciate de societate.

1.2.1. Maximizarea valorii firmei

Organizarea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii


firmei. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu
bogăţiile acumulate de firmă până la un anumit moment. Ea trebuie analizată şi în
raport cu proiectele şi activităţile viitoare în care va fi angajat patrimoniul.
Bogăţia acumulată de firmă la un moment dat nu constituie decât unul dintre
elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să ţină seama şi de
rezultatele; aşteptate în viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. Cu alte
cuvinte, valoarea firmei este o valoare anticipată; ea ţine seama de valoarea
actuală, pe care o corelăm cu veniturile viitoare preconizate, provenite din
activităţile firmei. Acesta este motivul pentru care valoarea firmei nu poate fi
separată de calitatea proiectelor în care este angajat patrimoniul acesteia.
Din acest motiv putem înţelege de ce două firme, care au patrimonii
aproximativ echivalente, pot fi evaluate diferit. Să luăm de exemplu două
magazine care se situează în locuri învecinate şi dispun la înfiinţare de mărfuri şi
amenajări comparabile ca valoare. Activitatea unuia dintre magazine duce la
obţinerea, încă din primele luni, a unei cifre de afaceri şi a unor rezultate mai bune.
În plus se apreciază că în viitor diferenţa dintre cele două magazine se va accentua,
ţinând seama de mărfurile vândute şi de calitatea gestiunii realizată de responsabilii
lor. Valoarea uneia dintre firme va fi, în consecinţă, mai mare decât valoarea
celeilalte. Deşi cele două afaceri au în prezent acelaşi patrimoniu, cel care va
prelua, eventual, una dintre cele două firme, va considera că rezultatele de
perspectivă legate de activitatea preconizată a uneia şi a celeilalte justifică
diferenţa în evaluare.

17
Deci, valoarea unei firme nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei
prezent. Chiar dacă valoarea patrimoniului în prezent are o oarecare importanţă,
trebuie luate în considerare alte trei aspecte:

1) Valoarea firmei este actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor


viitoare preconizate.

2) În acest sens, valoarea nu este o mărime „fixată" întro bogăţie statică, ci o


mărime dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului.
Percepţiile legate de calitatea proiectelor desfăşurate, de perspectivele lor viitoare
în ceea ce priveşte rezultatele, determină o reexaminare permanentă a valorii
firmei. Aşa se explică sensibilitatea evaluării la informaţiile noi care orientează
anticipările întrun sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei acţiuni la
bursă creşte în mod constant odată cu anunţarea unui fapt susceptibil să amelioreze
perspectivele firmei care a emis-o (descoperirea unui nou procedeu, succesul
comercial al unui produs, obţinerea unei pieţe importante pe termen mediu). Dar
cursul poate fi şi în scădere, în urma anunţării unui eveniment care nu este în
sensul celor anticipate (mişcări sociale, litigii, dificultăţi tehnice, catastrofe).

3) Evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să


afecteze nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar
putea fi legate, fie de caracteristicile proprii firmei, fie de evoluţiile mediului
înconjurător. Perceperea unei agravări a riscului determină o depreciere a valorii
firmei respective. Astfel, o criză socio-politică majoră (un război, o perioadă de
instabilitate guvernamentală sau de tulburări sociale) atrage după sine anticipări
mai pesimiste asupra perspectivelor economice globale şi deci o scădere a valorii
ansamblului firmelor respective. La fel, perceperea unei agravări a riscurilor
specifice la care se expune o firmă în mod deosebit (din cauza contractării unor
datorii prea mari, a unor eşecuri în pian internaţional, a unor tulburări sociale
majore etc.) determină o degradare a evaluărilor al căror obiect îl constituie,
îndeosebi pe pieţele bursiere, dacă este o firmă cotată la bursă. Dimpotrivă, o
ameliorare a perspectivelor legate de riscurile venind din partea mediului
înconjurător sau specifice unor firme aduce după sine o creştere a valorii acestora.

18
Rezultatele preconizate ale
Mărimea patrimoniului
activităţilor şi proiectelor
acumulat în prezent
viitoare
(+V) (+V)

VALOAREA
FIRMEI
(V)

(-V) (-V)
Riscuri induse de Riscuri specifice firmei
mediul înconjurător

Determinantele valorii firmei

Putem spune că maximizarea valorii firmei apare ca fiind dependentă de


nivelul performanţelor asigurate de activităţile firmei şi de stăpânirea riscului de
faliment şi a riscurilor financiare în general.
În general, la firmele mici managerii şi proprietarii sunt aceiaşi. La firmele
de dimensiuni medii sau mari, managerii se vor comporta, în general, ca „agenţi" ai
proprietarilor firmei (ai acţionarilor). Cu cât acţiunile firmei sunt deţinute de mai
mulţi acţionari, cu atât contactul dintre manageri şi proprietari este mai slab. Cu cât
proprietarii sunt mai îndepărtaţi de conducerea firmei, cu atât potenţialul conflict
de interese cu managerii este mai mare.
Acest conflict poate fi concretizat în luarea unor decizii manageriale care să
avantajeze managerii în detrimentul acţionarilor.
Asemenea decizii pot intra în conflict direct cu obiectivul de maximizare a
bogăţiei proprietarilor.
Un alt conflict de interese poate apărea atunci când managerii firmei
împrumută bani pentru a cumpăra toate acţiunile deţinute de firmă pe stoc, şi din
manageri devin proprietari ai firmei. Expresia „compania este preluată privat"
înseamnă că acţiunile nu se mai tranzacţionează în mod public. Obiectivul
managerilor este obţinerea unui profit din tranzacţionarea acţiunilor firmei la preţul
curent de piaţă, acţionând pentru a îmbunătăţi perspectivele de profitabilitate ale
19
firmei şi apoi revânzând acţiunile public la un preţ mai mare, pentru a obţine un
profit pentru ei înşişi. Cum managerii vor să obţină un profit din diferenţa dintre
preţul plătit pe acţiunile din stocul comun al firmei şi preţul obţinut din vânzarea
acestor acţiuni, apare tentaţia ca managerii să încerce să cumpere stocul comun de
acţiuni la cel mai mic preţ posibil. Drept rezultat, managerii pot fi tentaţi să ia
decizii care să reducă preţul stocului de acţiuni înainte de iniţializarea procedurii
de vânzare a acestor acţiuni.
Acţionarii pot lua câteva măsuri întrun efort de a reduce „problema
agenţilor" (când managerii acţionează în favoarea lor şi mai puţin în interesul
proprietarilor). Una dintre cele mai comune măsuri este „ameninţarea cu conce-
dierea". Deşi este, dificil pentru acţionarii unei firme cu o dispersare mare a
acţiunilor să adune suficiente voturi pentru înlocuirea managerilor, asemenea
acţiuni au avut loc şi tind să se înmulţească ca număr în ultimii ani.
A doua posibilă strategie pe care proprietarii o pot folosi pentru a-i motiva
pe manageri să maximizeze bogăţia acţionarilor este să recompenseze o parte din
munca managerilor cu venituri obţinute din performanţele firmei. Acest lucru poate
fi făcut cu ajutorul acţiunilor executive care oferă managerilor posibilitatea să
achiziţioneze acţiunile firmei la un preţ fix.
Peste 90% din marile corporaţii din SUA oferă această posibilitate
angajaţilor lor. Dacă firma merge bine şi preţul de piaţă creşte peste preţul fix,
managerii pot cumpăra acţiunile cu un discount faţă de preţul curent.
Tentaţia pentru acţiunile executive a scăzut mult din cauza slabelor
performanţe ale bursei de valori. Când bursa de valori are o evoluţie scăzută, chiar
şi acţiunile firmelor cu mari performanţe economice sunt în situaţia de a nu
înregistra o creştere a cursului. Ca urmare, managerii se pot găsi în situaţia de a nu
fi recompensaţi corespunzător în asemenea perioade.
Recent acţiunile de performanţă au crescut în popularitate oferind noi
posibilităţi managerilor. Acestora li se oferă un pachet de acţiuni care este garantat
de performanţele firmei măsurate în funcţie de rata venitului, rata profitului, rata
activelor sau alte modalităţi de măsurare a performanţelor. Managerii pot beneficia
prin acest program de două avantaje. În primul rând, atingând obiectivele firmei
obţin acţiunile firmei. În al doilea rând, ca urmare a creşterii performanţelor firmei,
cota de piaţă a acţiunilor este foarte probabil să crească, sporind valoarea acţiunilor
deţinute de manageri.
Un dezavantaj al acestei metode este că managerii pot fi motivaţi să ia
măsuri pe termen.scurt pentru a creşte rentabilitatea firmei (pentru a obţine
acţiunile de performanţǎ) în detrimentul atingerii unor obiective pe termen lung.
O a treia metodă este plata managerilor cu ajutorul unor bonusuri lichide în
cazul atingerii unor obiective stabilite. Această compensaţie poate fi corelată cu
valoarea de piaţă a acţiunilor, încercându-se să se apropie compensarea
executivului de obiectivul de maximizare a bogatei proprietarilor. Multe firme aleg
20
variante de plată din cele arătate mai sus, în timp ce altele dezvoltă variante mai
specializate care să le acopere nevoile.

1.2.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare

Finanţele firmei trebuie să vegheze asupra menţinerii performanţelor firmei


la un nivel satisfăcător. Formulările teoretice ale finanţelor firmei enunţă chiar
principiul maximizării rezultatelor. Dar majoritatea formulărilor vorbesc de
căutarea unui nivel satisfăcător al rezultatelor pe termen mediu şi lung, ca sarcină a
gestiunii financiare.
Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o con-
strângere majoră suferită de firmă şi pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor
şi a conducătorilor săi.
Firma foloseşte resurse care implică un anumit cost. Ea trebuie să-şi
plătească diverşii parteneri care furnizează aceste resurse, dobândind aceşti bani
din veniturile obţinute în activitatea sa. Gestiunea financiară trebuie deci să
verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine veni-
turile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure
restituirea acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut, responsabilul financiar
va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute vor fi utilizate în condiţii
suficient de eficiente pentru a permite plata de către firmă a dobânzilor şi
rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.
Obţinerea de către firmă a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va
reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru firmă, cât şi pentru furnizorii
săi de fonduri şi pentru economia naţională.
Dar urmărirea atingerii unui anumit nivel al performanţelor trebuie să ţină
seama şi de durata cât vor fi obţinute. Contrar unei idei mult răspândite, finanţele
firmei nu preconizează căutarea cu orice preţ a obţinerii unui profit maxim pe
termen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, întrun mod favorabil, stabilitatea
performanţelor şi, introducând noţiunile de valoare actualizată şi de risc, caută să
obţină un compromis satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.

Resurse financiare Angajare a resurselor

Furnizori Firmă Proiecte


Resurse reale
de sau
resurse Recuperarea resurselor Activităţi
Restituiri şi remunerări şi un eventual surplus

21
Maximizarea profiturilor firmei este adesea greşit înţeleasă ca obiectiv
principal al managementului firmei.
În timp ce creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, ea nu este
obiectivul principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în ciuda
creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o investiţie riscantă numai dacă
se aşteaptă să fie compensaţi printrun venit superior. Cu cât este mai mare riscul,
cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut.
Exemplu: Fie o firmă care anul următor aşteaptă un venit de 3$ pe acţiune.
Managerii firmei pot sa obţină o creştere a venitului de 3,25$pe acţiune, dar cu
condiţia asumării unor riscuri ce ar putea produce pierderi firmei şi acţionarilor.
Acţionarii ar putea să nu fie dispuşi să accepte aceste riscuri. Dacǎ cei mai multi îşi
vor vinde acţiunile, preţul acţiunilor va scădea (nu doar pentru că au crescut
vânzările de acţiuni, ci pentru că mai puţini potenţiali investitori vor dori să
cumpere acţiunile respective). De aceea, deşi firma realizează venituri mai mari
per acţiune, riscul crescut al firmei a facut să scadă bogăţia proprietarilor ca
urmare a declinului preţului acţiunilor.

1.2.3. Riscurile financiare şi dimensionarea globală a riscului financiar

Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al


organizǎrii activitǎţii financiare. În general, riscul legat de un activ, de un
ansamblu de active şi deci de o firmă care foloseşte un anumit volum de fonduri
poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi
obţinute. Această noţiune generală de risc se bazează pe luarea în consideraţie a
instabilităţii sau a variabilităţii prevăzute a performanţelor financiare viitoare.
Totuşi, organizarea financiară completează această abordare generală a
problematicii riscului, propunând şi abordări specifice. Astfel, ea studiază şi caută
să controleze instabilitatea legată de anumite situaţii sau operaţiuni (riscul în
exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii
financiare a firmei, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate). De
asemenea, organizarea activitǎţii financiare caută să controleze influenţele
exercitate asupra firmei de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului
(riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii), sau de unele transformări deosebite
care au loc în mediul instituţional (riscul administrativ şi riscul politic).

Dimensionarea globală a riscului financiar


Un activ oarecare sau ansamblu de active permit, atunci când sunt
valorificate, speranţa unor rezultate viitoare care să aibă o rată de rentabilitate
anticipată Rj. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de rentabilitate anticipate
R1, R2,., Rn corespunzând diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enunţate în
legătură cu viitorul firmei, cu activitatea şi cu mediul său. Fiecare din aceste rate
22
va avea o probabilitate subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de
probabilităţi (P1, P1,..., Pn) la ansamblul de rate preconizate (R1, R1,..., Rn).
Distribuţia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea speranţei
matematice corespunzătoare ratelor de rentabilitate preconizate, ponderate cu
probabilităţile asociate lor
n

ṜM= Σ PjRj
j=1

Se poate stabili de asemenea instabilitatea acestor rezultate aşteptate,


avându-se în vedere amploarea distanţei faţă de medie (Rj –Ṝ) pentru diferitele
rate preconizate. Dispersia σ2(R) şi abaterea medie pătratică σ2 (R) sunt mărimile
care măsoară această instabilitate sau volatilitate a rentabilităţii prevăzute şi deci
mărimea riscului.
n
2
σ (R) = Σ Pj (Rj - Ṝ)2
j=1

σ2 (R) = √Σ j=1
Pj (Rj- Ṝ)2

Riscul obţinerii randamentelor preconizate este mai mare sau mai mic, după
cum sunt rezultatele acestor calcule.

Studiu de caz

Riscul financiar determinat de variabilitatea rezultatelor

O firmă vizează realizarea unei noi investiţii, având de ales între proiectele
A şi B. Pentru fiecare proiect se fac previziuni privind producţia, vânzările şi
rezultatele şi se atribuie fiecărui "proiect rate de rentabilitate aşteptate, în funcţie de
diverse ipoteze referitoare la firmă şi la mediul în care îşi desfăşoară activitatea.
Presupunem că există pentru fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea afla
firma, fiecare ipoteză având aceeaşi probabilitate de a se realiza (probabilitatea
pentru fiecare ipoteză va fi P = 1:5 = 0,20). Pentru fiecare ipoteză Hj probabilitatea
Pj, se preconizează o rentabilitate Rj.

Elemente referitoare la proiectul A


1.

23
Hj Pj Rj Pj R j Rj- Ṝ Pj (Rj- Ṝ)2
H1 0,20 -10 -2 -16 51,2
H2 0,20 -5 -1 -11 24,2
H3 0,20 +5 +1 -1 0,2
H4 0,20 + 15 +3 9 16,2
H5 0,20 +25 +5 19 72,2
σ (R) = 164
∑ 1 +6 σ (R) = 12,8

2. Elemente referitoare la proiectul B

Hj Pj Rj Pj Rj Rj- Ṝ Pj (Rj- Ṝ)2


H1 0,20 -15 -3 -22 96,8
H2 0,20 -10 -2 -17 57,8
H3 0,20 +10 +2 +3 1,8
H4 0,20 +20 +4 +13 33,8
H5 0,20 +30 +6 +23 105,8
2
σ (R) = 296
∑ 1 +7 σ (R) = 17,2

Se constată că proiectul A va avea o rentabilitate medie de 6%. Instabilitatea


performanţelor pentru acest proiect poate fi apreciată prin diferenţa dintre rata de
rentabilitate cea mai ridicată (25%) şi rata de rentabilitate cea mai scăzută (-10%),
prin dispersie şi prin abaterea medie pătratică.
Proiectul B oferă speranţa unei rate medii de rentabilitate mai ridicată (R =
7%). în schimb acest proiect prezintă un risc mai ridicat în obţinerea rezultatelor
preconizate, întrucât toţi indicatorii care măsoară instabilitatea performanţelor
financiare sunt mai mari.
Firma investitoare se confruntă în acest caz cu o situaţie frecvent întâlnită în
gestiunea financiară. Trebuie să se aleagă între un proiect mai rentabil, dar care
prezintă un mai mare risc în obţinerea rezultatelor financiare preconizate (proiectul
B) şi un proiect mai puţin rentabil, dar şi mai puţin riscant (proiectul A). Acest
arbitraj, între rentabilitatea preconizată a unei investiţii şi riscul realizării ei,
constituie un aspect fundamental al controlului riscului financiar.

II. ANALIZA FINANCIARĂ

24
Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a „stării de sănătate
financiară" a firmei, la încheierea exerciţiului contabil.
În sens larg, analiza financiară este un instrument managerial care ajută
conducerea firmei să înţeleagă trecutul şi prezentul în vederea fundamentării
viitoarelor obiective strategice de menţinere şi de dezvoltare a firmei, întrun mediu
concurenţial. De asemenea, analiza financiară face obiectul preocupărilor externe
ale unor parteneri economici şi financiar-bancari interesaţi în realizarea unor
acţiuni de cooperare cu firma respectivă.
Analiza financiară urmăreşte să pună în evidenţă punctele tari şi slabe ale
gestiunii financiare şi să ofere elemente de explicitare a cauzelor dificultăţilor
existente, dar şi să evalueze capacitatea firmei de a-şi asigura finanţarea dezvoltării
şi de a satisface exigenţele acţionarilor săi cât şi a celorlalte colectivităţi interesate
în buna sa funcţionare (creditori, consumatori, salariaţi etc).
Indiferent de poziţia analistului financiar (analiza pe plan intern sau extern),
obiectivele diagnosticului financiar sunt orientate spre evidenţierea rentabilităţii şi
a riscului.
Astfel, partenerii externi (băncile, deţinătorii de titluri, furnizorii etc.)
susceptibili de a fi afectaţi de riscul de faliment, sau de insolvabilitate, recurg
adesea la studiul echilibrului financiar încercând să detecteze principalele
simptome ale disfuncţionalităţilor, dat fiind că dezechilibrele fragilizează
stabilitatea firmei. Conducătorii firmei, precum şi anumiţi parteneri externi
interesaţi de rezultatele viitoare ale acesteia (deţinătorii de acţiuni sau potenţialii
investitori), orientează analiza către studiul performanţelor, evoluţia lor şi
perspectivele viitoare ale acestora.
Metodele şi tehnicile utilizate de analistul financiar sunt diferite, în funcţie de
obiectivele analizei. în acest sens, merită subliniată convergenţa care operează între
indicaţiile furnizate de diferitele metode şi tehnici de analiză financiară. De pildă,
noţiunile care permit evaluarea surplusului monetar de exploatare (excedentul brut
de exploatare, de exemplu) sau surplusului monetar global (capacitatea de
autofinanţare sau „cash flow global") furnizează o indicaţie referitoare la
performanţele economice ale firmei şi una referitoare la capacitatea sa de
reconstituire a resurselor proprii care pot ameliora autonomia şi echilibrul său
financiar. Însă, evoluţia lor are incidenţă şi asupra echilibrului financiar dinamic prezentat de
tablourile fluxurilor financiare, care permit integrarea analizei performanţelor asupra condiţiilor
de finanţare şi de apreciere a echilibrelor financiare pe termen lung şi scurt.

25
Mijloace nefinanciare
STRUCTURĂ FINANCIARĂ ANALIZA RENTABILITĂŢII
1.Analiza Mijloacelor MIJLOACE REZULTATE
2. Analiza coerentei

NEVOI

RENTABILITATE RENTABILITATE
Acţiune directă asupra formării rezultatului Cifră de afaceri (fără TVA)

Nevoi-Resurse -Mărfuri
- Consumuri externe

EXTERNE
-Materii prime Consumuri exterioare
-Servicii exterioare = Valoare adăugată

NEVOI - Cheltuieli cu personalul


-Forţa de muncă = Excedent brut de exploatare

Activ - Amortizări, provizioane calculate


-Utilaje
= Rezultatul exploatării
Imobilizat
Activ imobilizat Activ circulant + Rezultatul financiar

INTERNE
sau sau
Activ > de un an Activ sub un an Acţiune indirectă asupra formării rezultatului =Rezultatul curent

+ Rezultatul excepţional

Capitaluri proprii Datorii de


exploatare Stocuri Activ circulant N - Impozit pe profit
Datorii financiare sau F = Rezultat net
sau Datorii sub Credite – Clienţi R
Datorii de E
Capitaluri un an Credite – Furnizori exploatare
permanente

RESURSE

26
Mijloace financiare

RESURSE
Capitaluri proprii Dividende

EXTERNE
3. Analiza resurselor: Împrumuturi
pasivul bilanţier (exigibilitate)

ECONOMICĂ
Demersul analizei financiare

FINANCIARĂ
27
Obiectivele analizei Metode şi tehnici utilizate
"Studiul echilibrului • Analiza statică în funcţie de cele două concepţii de
financiar şi al riscului elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională
de faliment • Analiza dinamică prin tablourile fluxurilor financiare
(insolvabilitate) • Ratele structurii financiare, ratele privind rotaţia
capitalurilor
Studiul performanţelor • Analiza contului de profit şi pierdere -soldurile
financiare intermediare de gestiune -capacitatea de autofinanţare
• Ratele de rentabilitate
• Evoluţia efectului volumului de activitate asupra
rezultatelor

Schematizarea analizei financiare în funcţie de obiectivele acesteia

Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de


sinteză: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexa la bilanţ. Bilanţul reflectă
starea patrimonială a firmei la un moment dat (începutul sau sfârşitul
exerciţiului financiar), iar contul de profit şi pierdere sintetizează rezultatul
fluxurilor economice şi financiare de intrare, prelucrare şi ieşire, pe perioada
considerată. Rentabilitatea firmei şi noua stare patrimonială a acesteia se va
reflecta în rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere), informaţie comună
ambelor documente contabile de sinteză.

Analiza echilibrului financiar al firmei

Întro manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele


elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armo-
nizarea resurselor cu nevoile. Dar, resursele şi utilizările reflectate în bilanţ fiind
variate "pretează la diferite concepţii privind echilibrul. Astfel, noţiunea de
echilibru financiar va fi prezentată în funcţie de două concepţii de elaborare a
bilanţului: patrimonială şi funcţională.
Dezvoltarea concepţiei patrimoniale privind echilibrul financiar necesită
prezentarea unor aspecte referitoare la bilanţ şi conceptul juridic al patrimoniului.

2.1. Bilanţul şi noţiunea de patrimoniu

Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echili-


brului financiar funcţional sau patrimonial al firmei la un moment dat (de regulă la
sfârşitul perioadei de gestiune), permiţând deci o analiză financiară statică.
Sub aspect juridic, bilanţul sintetizează starea patrimonială, respectiv an-
samblul drepturilor şi angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat.
28
Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate şi cele de
creanţă şi conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau
posibilitatea obţinerii unor prestaţii din partea altor persoane (drepturi de creanţă).
Drepturile de proprietate se concretizează în posibilitatea utilizării bunuri-
lor (usus) în scopul consumului, producţiei, sau fructificării acestuia pentru obţi-
nerea unor venituri (usus-fructus).
În general, o firmă deţine anumite drepturi de proprietate asupra unui
ansamblu variat de bunuri materiale cum sunt terenurile, clădirile, stocurile de
mărfuri, de materii prime, de produse finite, cât şi nemateriale reprezentate de
brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte elemente necorporale.
Drepturile de creanţă, adică drepturi asupra terţilor, constau în
angajamente contractate de anumiţi parteneri, cum sunt clienţii a căror termene de
plată, convenite în avans, au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor,
precum şi debitorii firmei în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru
angajamentele de rambursare în viitor a capitalului şi costului aferent acestuia sub
formă de dobândă. Drept urmare, conturile de imobilizări, clienţi şi debitori
corespunzătoare drepturilor de proprietate şi de creanţă se vor regăsi în activul
bilanţului.
Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligaţiilor pe care firma
trebuie să le onoreze la o anumită scadenţă, sunt înregistrate în pasivul bilanţului.
În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii
voluntare sau a unor obligaţii impuse firmei. Astfel, împrumuturile contractate,
sau obligaţiile de plată faţă de furnizori, sunt rezultatul unor angajamente liber
subscrise de întreprindere, concretizate în datorii reflectate în pasiv, în timp ce
obligaţiile fiscale constituie prelevări obligatorii impuse acesteia, înregistrate tot în
pasivul bilanţului.
De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate în funcţie de
efectele lor, în angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare
capitalurilor proprii. Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general, pentru
firmă obligaţia de plată a dobânzilor şi de rambursare a datoriilor, în funcţie de
modalitatea şi scadenţa convenită în contract. Angajamentele corespunzătoare
capitalurilor proprii, apar în legătură cu remunerarea proprietarilor fondurilor
puse la dispoziţia firmei sub formă de aport iniţial la constituirea capitalului social,
fie pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie pentru acceptarea
menţinerii profiturilor nedistribuite, care, în fapt reprezintă rezerve ce vor majora
capitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia.
Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţin
asupra firmei, cu toate că angajamentele de remunerare şi de rambursare luate de
aceasta faţă de proprietarii săi sunt, în general, nesigure. Astfel, proprietarii nu
beneficiază de nici o garanţie fermă care să le asigure recuperarea fondurilor
investite şi nici de o certitudine în ceea ce priveşte data unei eventuale recuperări.
29
În legătură cu remunerarea capitalurilor investite, există riscul "de nedistribuire a
dividendelor, în ipoteza în care rezultatele obţinute de firmă vor fi slabe. În
compensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare, proprietarii pot
beneficia de trei avantaje majore şi anume: dividende superioare, dacă firma are o
evoluţie financiară favorabilă şi degajă rezultate bune la sfârşitul exerciţiului
contabil (remunerarea nefiind garantată în caz contrar), creşterea valorii
capitalurilor proprii, deci a bogăţiei pe care proprietarii o deţin în firmă (chiar dacă
nu poate fi avut în vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) şi dreptul de
participare la deciziile majore din viaţa firmei (în special la cele referitoare la
desemnarea conducerii acesteia).
Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi angajamentelor patri-
moniale, prezentarea financiară pune în evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor
(resursele) şi nevoile (utilizările) cărora le sunt alocate fondurile. Astfel, pasivul
apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică), sau ca o
inventariere a surselor de finanţare (optica financiară), în timp ce elementele
înscrise în activ, corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic), sau
unor alocări de fonduri pentru achiziţionarea acestor drepturi (sub aspect
financiar).
Această dublă reprezentare a posturilor de activ şi pasiv din bilanţul firmei s
prezintǎ astfel:

Prezentarea Elementele patrimoniului


bilanţului
Contabilă Activ Pasiv
Drepturi Angajamente faţă de
juridică - de proprietate - proprietari (capitaluri proprii)
- de creanţă - terţi (datorii)
Utilizarea fondurilor Sursele fondurilor
financiară încredinţate firmei încredinţate firmei
Plasamente Resurse

Dubla reprezentare a patrimoniului

Bilanţul constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimo-


niale a firmei. Indiferent de momentul la care se încheie bilanţul, menţinerea
egalităţii între sumele totale înscrise în activul şi pasivul său constituie o regulă ce
trebuie strict respectată la întocmirea bilanţului, ea reprezentând de fapt principiul
financiar fundamental care susţine constituirea patrimoniului unei firme.Egalitatea
bilanţieră este necesară, nu pentru raţiuni tehnice sau convenţionale ci, pentru că
transpune o identitate fundamentală între activ şi pasiv care sunt de fapt două
reprezentări diferite ale aceleiaşi mărimi economice. Deoarece pasivul reflectă
30
sursele fondurilor constituite de întreprindere, iar activul grupează utilizările cărora
le sunt afectate aceste fonduri, înseamnă ca nici o resursă nu poate rămâne fără
alocare, după cum nu poate exista nici o nevoie de finanţare fără surse de fonduri.
În aceste condiţii egalitatea între suma activului şi cea a pasivului, reprezintă de
fapt egalitatea necesară între valoarea nevoilor de finanţare şi cea a resurselor de
care dispune firma.

2.2. Abordarea financiară a bilanţului firmei

Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale


analiză patrimonială, are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al
firmei. Acesta constă în incapacitatea firmei de a-şi onora angajamentele asumate
faţă de terţi.
Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în
vederea confruntării, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv (însuşirea lor
de a deveni scadente la un anumit termen) şi cel de lichiditate al elementelor de
activ (posibilitatea acestora de a fi transformate în bani). În acest context, riscul de
insolvabilitate presupune imposibilitatea firmei de a face faţă pasivului exigibil cu
activul său disponibil.
Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia
patrimonială a firmei, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a
posturilor bilanţiere.
În optica acestui tip de analiză, firma apare ca o entitate juridico-economică
ce posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul
bilanţului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei firme la data
încheierii exerciţiului o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile
proprii, calculate ca diferenţă între activul total (exclusiv elementele de activ fictiv)
şi datoriile totale contractate, sau prin adăugarea la capitalul social a rezultatelor
sau rezervelor ce revin acţionarilor.
Numeroşi analişti financiari, pornind de la abordarea juridică a bilanţului,
utilizează conceptul de situaţie netă (SN), estimând contabil valoarea drepturilor
ce le posedă proprietarii asupra firmei.

SN = ACTIV - DATORII TOTALE

Spre deosebire de capitalurile proprii, noţiunea de situaţie netă este mai


restrictivă, excluzând din categoria acestora subvenţiile pentru investiţii şi
provizioanele reglementate (Situaţia netă = Capitaluri proprii - Subvenţii pentru
investiţii - Provizioane reglementate), elemente susceptibile de a fi grevate de
datorii sau de a angaja creanţe fiscale. De aceea, indicatorul situaţia netă este mai
relevant, exprimând valoarea activului, realizabil la un moment dat. Acest indicator
31
interesează nu numai acţionarii şi proprietarii firmei,care vor să cunoască valoarea
pe care ei o posedă, dar, în egală măsură, şi creditorii pentru care activul realizabil
constituie gajul creanţelor lor. Astfel, situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni
asociaţilor sau acţionarilor în caz de lichidare, dacă cesiunea elementelor de activ
(excluzând non-valorile) asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete
bilanţiere a acestora, şi dacă nu apar datorii necontabilizate.
Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă.
Această creştere este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor
elemente de acumulări (de exemplu reporturi din exerciţiile precedente). Creşterea
situaţiei nete marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii
financiare, şi anume maximizarea valorii firmei, respectiv a valorii capitalurilor
proprii.
Valoarea negativă a situaţiei nete evidenţiază o situaţie prefalimentară.
Aceasta este consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare. Suma
acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită
rămâne în sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al
firmei (figura 1.4.b). În această situaţie, datoriile totale contractate de firmă au
depăşit valoarea activului real.
Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar.
Construcţia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţul
contabil, necesită o tratare prealabilă a posturilor de activ şi de pasiv după criteriile
de lichiditate-exigibilitate.

ACTIV CAPITALURI ACTIV DATORII (-10) risc de


120 130 insolvabilitate
SN=50 120 PROPRII 50 SN= -10

DATORII 70 30
CPR20

a. b.
SN=ACTIV-DATORII TOTALE

Evidenţierea situaţiei nete

Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de


lichiditate începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă
aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără
pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai
32
puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare), numite şi
nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a capitalurilor
investite.Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai
mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau întrebuinţări
temporare.
Această grupare a posturilor de activ, presupune fără îndoială, nişte riscuri
de clasament arbitrar legate de:
- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor;
permanente, deşi în realitate sunt elemente uşor vandabile şi în conse-
cinţă mai lichide;
- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau
chiar a creanţelor (în cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fi
asimilate imobilizărilor etc.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate
(însuşirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie mai
întâi capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale
acumulărilor anterioare (rezerve, profit net repartizat), iar apoi capitalurile din
surse publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste
resurse nu au o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme
de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri
permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente
sunt împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai îndepărtată (mai mare
de un an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţă
mai mică de un an, numite şi resurse temporare. Analiza datorilor în funcţie de
gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanţă pentru evaluarea riscului pe
care-l implică îndatorarea firmei.
Această grupare în funcţie de exigibilitate conţine, de asemenea, riscuri de
clasament arbitrar al posturilor de pasiv, în una din cele două mari grupe, riscuri
legate de încadrarea necorespunzătoare a creditelor bancare curente în categoria
resurselor temporare, în situaţia în care acestea sunt acordate relativ continuu
firmei. Cuprinderea lor în categoria resurselor permanente ar fi mult mai realistă,
având în vedere exigibilitatea mai mare de un an generată de caracterul
cvasipermanent al creditelor bancare curente.
Pregătirea datelor din bilanţul contabil întro formă adecvată nevoilor de
analiză conduce la următoarea configuraţie a bilanţului financiar
Pe orizontală, schema bilanţului, redată mai jos, are două părţi:
- partea de sus (nevoi, respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura
financiară prin stabilitatea elementelor care-l compun şi
- partea de jos (nevoi, resurse temporare) care evidenţiază dimpotrivă conjuctura,
ciclul de activitate.

33
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei
operaţii de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul
financiar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării:

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

• Activ imobilizat net • Capital Social


(mai mare de un an) • Rezerve
Nevoi
• Profit net nerepartizat Capitaluri
Permanente • Provizioane pentru
• Activ circulant net Permanente
chelt. mai mari de un an
(mai mic de un an) • Datorii cu scadenţe mai
- stocuri mari de un an
- creanţe – clienţi
- titluri de plasament • Datorii cu scadenţe mai
- disponibilităţi mici de un an
- furnizori
- salariaţi Resurse
Nevoi Temporare
- stat
Temporare
- bănci, etc.

Bilanţul financiar

Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru


financiar.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în
strânsă corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen
lung, partea de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen
scurt.
Când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de
alocare a fondurilor băneşti, firma dispune de un fond de rulment. Acest excedent
de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi
utilizat sau „rulat" pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment
apare ca o marjă de securitate financiară care permite firmei, să facă faţă, fără
dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă de securitate
financiară garantează solvabilitatea firmei permiţând acesteia, în caz de probleme
comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării (reducerea temporară a
vânzărilor, întârzierea plăţilor către clienţi, accelerarea plăţilor către furnizori etc),
conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare fată
de creanţierii săi.

34
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două
dintre ele prezintă interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale
ale analizei financiare. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o
parte, şi fondul de rulment propriu, pe de altă parte.
Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar
(bilanţul lichiditate-exigibilitate), constituie un fond de rulment lichiditate sau fond
de rulment financiar (FRF) şi poate fi stabilit prin două modalităţi:

a)
FRF = CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE
(excl. amortiz. şi proviz.) (în valoare netă)
FRF = Capitaluri permanente- Imobilizări nete
Sau

b)
FRF= CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE(plus
amortiz. şi proviz.) (în valoare brută)

În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor


permanente degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoi de
finanţare din partea de jos a bilanţului.

2)
FRF=ACTIV CIRCULANT NET - DATORII MAI MICI DE UN AN Şl(cu
lichiditate mai mică de un an.)PASIVE DE TREZORERIE

În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul


activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor
circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt.
Dar, trebuie menţionat că, indiferent de modalitatea de calcul, în logica
financiară nu există decât un singur fond de rulment.
În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a
bilanţului financiar, pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:
a) Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0
Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente
finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor
nete . Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a
realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la
înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

35
NEVOI RESURSE
ACTIV
IMOBILIZAT CAPITALURI
NET 35 PROPRII
50
ACTIV DATORII MAI MARI
CIRCULANT DE UN AN 10

NET DATORII MAI


65 MICI DE UN AN
40
FRF = 65-40 = 25 ( FRF = fond de rulment financiar = activ circulant net – datorii
< 1 an )
FR propriu = 50-35 = 15 ( FR propriu = Fond de rulment propriu=Capitaluri
proprii – activ imobilizat net )
FR împrumutat = 25-15 = 10 ( FR imprumutat = FRF – FR propriu )

Valori pozitive ale FRF şi FR propriu

b) Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF<0

Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele tempo-
rare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare:
nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează un
dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii
desfăşurate de firma respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie
periculoasă, alarmantă în cazul firmelor cu activitate industrială, fiind o situaţie
permisă firmelor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de
mărfuri (fiind în volum mare şi reînnoibile continuu) pot fi asimilate resurselor
36
permanente. Situaţia firmelor industriale poate deveni critică, atât sub aspectul
nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au finanţat parţial
imobilizările, înainte ca acestea să intre în funcţiune, sau înainte de degajarea
surplusului monetar din vânzări (corespunzător amortizării imobilizărilor
respective), cât şi sub aspectul costului ridicat de procurare al creditelor pe termen
scurt renegociate în mod constant, uneori în condiţii de dobândă, rambursare şi
garantare mai puţin avantajoase, în raport cu cele pe termen lung.

NEVOI RESURSE
ACTIV CAPITALURI
IMOBILIZAT PROPRII 30
NET 60
DATORII
MAI MARI
DE UN AN 10
DATORII
MAI MICI DE
ACTIV UN AN 60
CIRCULANT
NET 40

FRF = 40-60 = -20 ( FRF =Fond de rulment financiar = Activ circulant net –
datorii < 1 an)
FR propriu = 30-60 = -30 ( Fond de rulment propriu= capitaluri proprii – activ
imobilizat net )
FR împrumutat = -20-(-30) = 10 ( FR impr.= FRF – FR propriu )
Valori negative ale FRF şi FR propriu

c) Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF=0


Această situaţie mai puţin probabilă implică o armonizare totală a
structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora (se asigură echilibrul
maselor bilanţiere de aceeaşi durată).
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate, de asemenea, trei
situaţii:

NEVOI RESURSE

37
ACTIV CAPITALURI
IMOBILIZAT PERMANENTE
NET 50 50

ACTIV DATORII MAI


CIRCULANT MICI DE UN
NET 50 AN 50

FRF = 50 - 50 = 0 FRF=fond de rulment financiar = activ circulant net – datorii<1


an )
Armonizarea totală a resurselor
cu nevoile

a) Activ circulant net > Datorii pe termen scurt


=> Capitaluri permanente > Activ imobilizat net
=> FRF>0
Activele circulante transformabile în lichidităţi întrun termen scurt (sub un
an) vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt
(exigibile întrun interval de timp sub un an), dar, în egală, măsură şi degajarea
lichidităţilor excedentare. Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă firmei,
sub aspectul solvabilităţii sale (figura 1.6).
b) Activ circulant net < Datorii pe termen scurt
=> Capitaluri permanente < Activ imobilizat net
=>FRF<0.
Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt
insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt reflectă, cel puţin la
prima vedere, o stare de dezechilibru, o situaţie defavorabilă sub aspectul
solvabilităţii. Dar, aprecierea precisă a perspectivelor solvabilităţii firmei
presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante şi a datoriilor pe termen
scurt, în acest sens fiind utilă situaţia creanţelor şi datoriilor întocmită în funcţie
de lichiditatea şi respectiv exigibilitatea acestora.
Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată decât a
datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui
fond de rulment financiar negativ. Acesta este cazul firmelor cu activitate
comercială. în această situaţie, cea mai mare parte a clienţilor efectuând plăţile la

38
zi, apare posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizorii la termen (datoriile
faţă de furnizori fiind asimilate resurselor permanente).
c) Activ circulant net = Datorii pe termen scurt
=> Capitaluri permanente = Activ imobilizat net
=>FRF = 0
În această ipoteză, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă
„strict" datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de
lichiditate.
Ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două
aspecte diferite, dar complementare, ale aceluiaşi indicator.
Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului financiar prezintă
interes pentru faptul că evidenţiază în termeni mai concreţi problema solvabilităţii
viitoare a firmei. Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile
previzibile pe termen scurt (activele circulante) şi angajamentele imediat exigibile
(datoriile pe termen scurt), indicatorul fond de rulment financiar capătă
semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale, sau marjă de securitate faţă
de riscurile activităţii economice.
Stabilirea fondului de rulment financiar pe baza maselor bilanţiere din etajul
superior al bilanţului financiar este importantă, deoarece pune în evidenţă
influenţa structurii de finanţare asupra constituirii fondului de rulment financiar.

Probleme pentru test grilǎ:


• În bilanţul financiar (patrimonial), gruparea posturilor se face:
a) activele în ordinea crescătoare a lichidităţii şi pasivele în ordinea
crescătoare a exigibilităţii;
b) activele corporale în ordinea descrescătoare a lichidităţii;
c) obligaţiile financiare în ordinea descrescătoare a exigibilităţii;
d) activele circulante în ordinea descrescătoare a lichidităţii;
e) resursele de trezorerie prezintă gradul cel mai mic de exigibiltate.

• Activul net contabil (ANC):


a) ANC = Total pasiv - Capitaluri proprii;
b) ANC = Situaţia netă + datorii pe termen mediu şi lung (financiare);
c) ANC = Active imobilizate + Active circulante - Total datorii pe termen
scurt, mediu şi
lung;
d) ANC = Fondul de rulment - trezoreria netă;
e) ANC arată gradul de îndatorare a firmei.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de


structura capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi datorii cu scadenţă mai
39
mare de un an), analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se
asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie
financiară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii
în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:

FR propriu = CAPITALURI PROPRII - IMOBILIZĂRI NETE

Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, denumit fond de rulment


împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor
pe termen scurt.
FR împrumutat = FRF - FR propriu

Revenind la exemplele cifrice, se remarcă următoarele corelaţii dintre fondul


de rulment financiar şi autonomia financiară a firmei:
- figura evidenţiază existenţa unei situaţii de echilibru financiar
(FRF = 25%) în condiţii de autonomie financiară (FR propriu = 15%);
- în figura cealaltǎ, valorile negative ale FRF şi FR propriu reflectă o situaţie
de dezechilibru financiar (FRF=-20%) şi o perspectivă riscantă (lipsă
autonomie financiară, risc de insolvabilitate mare deoarece
FR propriu = -30%).
Exemplul prezentat în figura de mai jos demonstrează că existenţa unui fond
de rulment financiar pozitiv (FRF = 15%) nu exprimă întotdeauna o situaţie de
echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară (FR propriu = -5%). Se
observă că fondul de rulment financiar este un fond constituit integral pe seama
imprumuturilor pe termen lung (FR împrumutat = 20%), iar marja de siguranţă pe
care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează firma de
riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în perspectivă.

NEVOI RESURSE
ACTIV CAPITALURI
IMOBILIZAT PROPRII 40
NET 45

DATORII MAI
MARI DE UN
AN 20
ACTIV
CIRCULANT
NET 55

40
DATORII MAI
MICI DE UN
AN 40

FRF = =55-40 = 15 ( Fond de rulment financiar = activ circulant net- datorii < 1
an)
FR propriu = 40-45 = -5 ( capitaluri proprii – activ imobilizat net )
FR împrumutat 15-(-5) = 20 ( FRF – FR propriu )
Echilibrul şi autonomia financiară a firmei

Aceste exemple au scos în evidenţă rolul fondului de rulment propriu


(valoarea pozitivă) în asigurarea unui anumit grad de autonomie, sau de libertate în
luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea firmei.
Valoarea informativă deosebită a fondului de rulment, conferită de poziţia
strategică a acestuia, de a realiza legătura între cele două părţi ale bilanţului
financiar, conduce la aprecierea analiştilor financiari că fondul de rulment
reprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate-
exigibilitate. În cele din urmă, fondul de rulment este rezultatul arbitrajului între
finanţarea pe termen lung şi cea pe termen scurt.

Probleme pentru test grilǎ:


• Echilibrul financiar patrimonial se fundamenteazǎ pe urmǎtoarele
reguli:
a) regula echilibrului financiar minim; regula îndatorǎrii maxime şi regula
finanţǎrii maxime;
b) fondul de rulment trebuie sǎ fie negativ iar datoriile pe termen mediu şi
lung trebuie sǎ fie mai mici sau egale cu capitalurile proprii;
c) costul resurselor patrimoniale trebuie sǎ fie acoperite din capitalul social
al firmei;
d) ponderea profitului net în cifra de afaceri trebuie sǎ reprezinte cel puţin
50% iar raportul cost/venit sǎ fie de cel puţin 80%.
e) Fondul de Rulment trebuie sǎ fie inferior necesarului de Fond de Rulment.

• Drepturile patrimoniale ale unei firme cuprind:


a) drepturile de proprietate şi cele de creanţă;
b) elementele de activ ce se pot transforma rapid în lichiditǎţi;
c) capitalul social si provizioanele calculate;
d) activele imobilizate şi rezervele constituite din profitul net al firmei;
e) amortizǎrile şi provizioanele calculate din pasivul bilanţier al firmei.

41
• Angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate în funcţie de efectele
lor, în:
a) angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor
proprii;
b) angajamente faţǎ de creditorii firmei şi clienţilor pentru sumele datorate;
c) ponderea sumelor de încasat de la diverşi clienţi ai firmei şi totalul
patrimoniului;
d) obligaţiile asumate faţǎ de acţionari determinate prin suma dividendelor
per acţiune obţinute din repartizarea profitului net.
e) angajamente faţǎ de bugetul statului.

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile


temporare şi resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt
indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR).

NEVOIA DE FOND DE RULMENT=NEVOI TEMPORARE-RESURSE TEMPORARE


(exclusiv disponibilităţile) (exclusiv credite
bancare term. scurt

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de


nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia în
care nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai
dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a
ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un
decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi
exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea
încasărilor şi urgentarea plăţilor.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de
resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante,
sau necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.
Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării
rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-
au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la
firmele cu activitate comercială, datorită creditelor-furnizor mult mai mari decât
creditele-clienţi. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă
temporară, care nu trebuie finanţată, ci dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment
şi trezoreria. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă, evidenţiază o
situaţie nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi
reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie.
42
Nevoia de fond de rulment, determinată potrivit metodologiei prezentate, are
un caracter static. De aceea, se recomandă completarea analizei patrimoniale cu un
studiu dinamic care evidenţiază nevoile „normative" ale ciclului de exploatare
determinate în funcţie de cifra de afaceri, durata stocurilor fizice şi financiare,
intensitatea fluxurilor operaţiilor şi structura costurilor de producţie. Corelaţia
volumului de activitate cu mărimea nevoii de fond de rulment conferă acesteia din
urmă un caracter dinamic.

Probleme pentru test grilǎ:


• Necesarul de fond de rulment (NFR):
a) este dependent de sistemul de amortizare şi de provizioane;
b) NFR = Stocuri + Creanţe client – Datorii furnizori;
c) explică variaţia rezultatului exploatării;
d) NFR = Fondul de rulment + Trezoreria netă;
e) este un indicator de gestiune care arată performanţa activităţii.

• Dacă Necesarul de Fond de Rulment este negativ şi Fondul de


Rulment este pozitiv:
a) capitalurile permanente acoperă parţial imobilizările;
b) furnizorii si avansurile de la clienţi finanţează parţial ciclul de producţie
şi o parte din imobilizări;
c) Trezoreria Netă este pozitivă, indiferent de valoarea Necesarului de Fond
de Rulment;
d) creanţele finanţează integral activele imobilizate;
e) finanţarea realizată de Necesarul de Fond de Rulment este o finanţare
determinatǎ de exigibilitatea elementelor din pasivul bilanţier.

• Când Necesarul de Fond de Rulment este pozitiv şi Trezoreria Netă


este negativă:
a) furnizorii şi avansurile de la clienţi acoperă integral necesităţile de
finanţare pe termen scurt;
b) Fondul de Rulment echilibrează Necesarul de Fond de Rulment;
c) întreprinderea prezintă finanţatorului o bonitate corespunzătoare si are
acces necondiţionat la credite;
d) deoarece firma apelează la credit de trezorerie, va trebui urmărit ca
Fondul de Rulment să echilibreze Necesarul de Fond de Rulment, pentru
ca echilibrul lichiditate - exigibilitate să fie considerat corespunzător de
către finanţator;
e) resursele stabile sunt suficiente pentru a produce echilibrul general
lichiditate - exigibilitate.

43
În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar
şi nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).

TREZORERIA NETĂ = FOND DE RULMENT - NEVOIA DE FOND


DE RULMENT

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al


firmei. Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRF > NFR), atunci excedentul de
finanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va
regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Această
situaţie favorabilă se „concretizeză întro îmbogăţire a trezoreriei, întrucât firma
dispune din abundenţă de lichidităţi care îi permit, atât rambursarea datoriilor
financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în
deplină siguranţă pe piaţa monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi, în acest caz,
chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.
Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii
succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei firmei pe piaţă.
Trezoreria netă negativă (FRF < NFR) semnifică un dezechilibru financiar,
la încheierea exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi
credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa firmei de
resursele financiare externe. În acest caz, se urmăreşte obţinerea celui mai mic
cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de
capital (credite de trezorerie, credite pe obiect, etc). Situaţia de dependenţă, sau de
tensiune asupra trezoreriei, în care lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt
insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt limitează autonomia
financiară pe termen scurt. Chiar dacă trezoreria netă negativă evidenţiază o
anumită dependenţă financiară, aceasta nu trebuie să fie interpretată implicit ca o
stare de insolvabilitate. Pot exista firme, cu o astfel de situaţie, care să
supravieţuiască şi să prospere, dacă partenerii lor financiari acceptă menţinerea
resurselor de trezorerie încredinţate acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.
Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment
corespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fără
excedent, sau fără deficit. Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite
finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment (FRF = NFR) şi atunci firma poate
evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.
În acest moment al analizei se remarcă dependenţa trezoreriei faţă de variaţia
nevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanţelor şi
plăţile datoriilor scadente. În aceste condiţii, o firmă poate fi rentabilă fără a avea
în mod automat şi o trezorerie netă pozitivă, aceasta depinzând nu numai de
44
variaţiile necesităţilor de finanţare (stocuri), dar şi de variaţiile termenelor de
scadenţă a încasărilor şi plăţilor.

Problemǎ pentru test grilǎ:


Trezoreria Netă, ca indicator de echilibru financiar, se calculează ca:
a) TN = Active de trezorerie - Credite pe termen mediu şi lung;
b) TN = SN + NFR;
c) TN = FR - NFR;
d) TN = Capitalul permanent - NFR;
e) TN = Activul net contabil - Datoriile pe termen lung.

Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un


indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow.
Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului contabil analizat,
reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relaţiei:

CF = TN1 - TN0
în care : TN1 (TN0) = trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil.
Dacă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv cash-flow-ul perioadei,
este pozitiv, acesta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a inves-
tiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorării
valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţie
inversă.
Analiza lichiditate-exigibilitate joacă un rol important în diagnosticul
financiar, prin faptul că pune în evidenţă, atât regulile vizând menţinerea
echilibrului structurilor financiare ale unei firme, cât şi riscul de insolvabilitate
cu care se pot confrunta acţionarii şi creditorii.
Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe trei reguli principale:
- regula echilibrului financiar minim;
- regula îndatorării maxime;
- regula finanţării maxime.
a) Regula echilibrului financiar minim, enunţată şi mai înainte, presupune
că resursele utilizate pentru finanţarea activelor să rămână la dispoziţia firmei pe
durata unei perioade care trebuie să corespundă aceleia de imobilizare. Având în
vedere decalajele care se pot produce în categoria elementelor mai mici de un an,
din bilanţ, firma trebuie să prevadă o marjă de securitate, sub forma fondului de
rulment - lichiditate pozitiv:

Fond de rulment, lichiditate > 0

45
b) Regula îndatorării maxime priveşte îndatorarea pe termen lung şi
mediu. Pentru analiza patrimonială, datoriile pe termen scurt joacă doar rolul de
acoperire a unui decalaj momentan, datorat unui fenomen sezonier sau
conjunctural. În fapt, îndatorarea la termen variază între două limite :
Prima limită: suma datoriilor la termen nu trebuie să depăşească suma
capitalurilor proprii.

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Capitaluri proprii

Această limită poate fi exprimată şi cu ajutorul raportului 50/50, adică


datoriile pe termen lung şi mediu nu trebuie să depăşească 50% din capitalurile
permanente.
Datorii pe termen lung şi mediu ≤ 50 sau
Capitaluri permanente 100

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ 1


Capitaluri proprii

A doua limită: suma datoriilor pe termen lung şi mediu nu trebuie să


depăşească autofinanţarea medie aferentă unei perioade de trei ani.
Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Autofinanţare medie anuală x 3

c) Regula finanţării maxime este, în fapt, o aplicaţie practică a primelor


două reguli. Pentru fiecare operaţie de investiţie, angajată de firmă recurgerea la
îndatorare pe termen nu trebuie să depăşească un anumit procent din valoarea
investiţiei prevăzute. Acest procent poate fi cuprins între 50 şi 75% din valoarea
investiţiei fără TVA. Procentul de 75% din valoarea investiţiei fără TVA,
corespunde unui procent de 88,5% din suma incluzând TVA.
Analiza patrimonială prezintă anumite limite privind sfera de cuprindere a
problemelor evidenţiate, cât şi beneficiarii rezultatelor analizei. Astfel, analiza
lichiditate-exigibilitate evidenţiază, în principal, riscul de insolvabilitate, cu interes
deosebit pentru creditori şi bănci, în detrimentul riscului de exploatare, una dintre
preocupările majore ale conducerii firmei. Această limită izvorăşte din însăşi
concepţia patrimonială potrivit căreia, firma este definită ca o entitate juridică ce
posedă un patrimoniu, înainte de a fi o unitate de producţie (concepţia funcţională).
Măsura riscului de insolvabilitate este evidenţiată de modul în care se
realizează echilibrul financiar. Apreciat ca indicator de risc limitat (la solvabi-
litate), existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv, rămâne totuşi condiţia
imperativă a unei situaţii financiare considerată aprioric sănătoasă de
împrumutătorii instituţionali.

46
În optica patrimonială, fondul de rulment financiar ocupă poziţia centrală,
în analiza bilanţului jucând rolul fundamental în relaţia firmǎ-bancă. Obiectivul
analizei fiind minimizarea riscului de insolvabilitate, analiza este, în principal,
axată pe respectarea echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate. Acest echilibru
bazat pe alocarea unor resurse anumitor categorii de întrebuinţări este o idee care
se pierde progresiv, în măsura în care finanţarea nevoilor tinde să devină globală şi
negociată periodic între diverşi parteneri, pe durate mai lungi sau mai scurte, în
funcţie de variaţia ratei dobânzii. Imaginea financiară propusă prin analiza
funcţională, nu disociază termenul lung de cel scurt al resurselor şi nevoilor, luând
în considerare costul acestor resurse şi randamentul utilizărilor în cadrul unei
politici financiare ce realizează arbitrajele necesare între rentablitate şi risc.
Analiza patrimonială acordă puţină importanţă aspectelor privind rentabili-
tatea mijloacelor economice şi perspectivele de creştere a firmei, aceasta deoarece
în concepţia patrimonială trecutul pare să fie garantul viitorului. Dacă am aprecia
firma după situaţia reflectată în ultimele bilanţuri (de exemplu, trei exerciţii
succesive) în scopul prevederii evoluţiei viitoare, aceasta ar putea să depindă de
anumiţi factori care nu au fost luaţi în calculul indicatorilor de echilibru. De pildă,
fondul de rulment ar trebui apreciat în funcţie de specificul firmei, de natura
activităţii şi de nevoile financiare ale ciclului de exploatare, care la rândul lor sunt
întro strânsă interdependenţă cu termenele de stocaj, natura şi durata fazelor de
aprovizionare, fabricaţie, comercializare, dar şi cu duratele creditului furnizori şi
clienţi. Întrucât modelul de analiză nu permite evidenţierea influenţelor diferiţilor
factori asupra fondului de rulment, echilibrul financiar lichiditate-exigibilitate nu
poate fi decât aparent. Această deficienţă, constatată la nivelul calităţii informaţiei
furnizate de indicâtorul central al analizei lichiditate-exigibilitate, a condus la un
nou model de analiză (analiza funcţională) centrat pe o noţiune dinamică ce poate
fi dimensionată în raport cu volumul de activitate al firmei (nevoia de fond de
rulment pentru exploatare).
O exprimare dinamică a echilibrului financiar al firmei ar fi mult mai
relevantă, dacă s-ar utiliza sistemul de indicatori exprimaţi în număr de zile .
Eliminând influenţa volumului specific de activitate asupra echilibrului financiar,
indicatorii având caracter dinamic sunt recomandaţi în calcule de previziune
financiară, în condiţii de relativă stabilitate economică a firmei.
Exemplele 1 şi 2 evidenţiază modul de calcul al indicatorilor de echilibru
financiar lichiditate-exigibilitate.

Studiul de caz
Determinaţi indicatorii de echilibru financiar patrimonial la începutul şi sfârşitul
exerciţiului N şi interpretaţi variaţia (creşterea sau reducerea indicatorilor la
sfârşitul perioadei faţă de începutul acesteia) rezultatelor obţinute. Datele se preiau
din bilanţul (după repartizare) prezentat în tabelul de mai jos.
47
BILANŢ LA 31.12.N

Mil.
Lei
ACTIV N-1 N PASIV N-1 N
Activ imobilizat net 2400 2200 Capital social 2500 2500
Stocuri 1300 1800 Rezerve 400 500
Clienţi 670 1200 Rezultat net nerep. 600 620
Disponibilităţi 130 300 Datorii financiare 400 930
mai mari de un an
Datorii furnizori 550 850
Credite bancare 50 100
curente
TOTAL 4500 5500 TOTAL 4500 5500

Rezolvare:
1)Situaţia netă la începutul exerciţiului N-1 este egală cu capitalurile
proprii:
SN (N-1) = 4500 - (400+550+50) = 3500 mil lei
Situaţia netă la sfârşitul exerciţiului N este egală cu capitalurile proprii
iniţiale (3500) majorate cu creşterea rezervelor şi a profitului net nerepartizat
(120=100 + 20):

SN (N) = 5500 - (930+850+100) = 3620 mil lei

Creşterea situaţiei nete, de la un exerciţiu la altul, indică o îmbogăţire patri-


monială a firmei, o creştere a valorii acesteia pe seama realizării şi reinvestirii unei
părţi din profitul net (creşterea capitalurilor proprii). ∆SN = 3620 - 3500 = 120 mil
lei.

Problemǎ pentru test grilǎ:


Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă
următoarele date (u.m.): total pasiv bilanţier 4.500; datorii financiare mai mari de
un an 400; datorii furnizori 550; credite bancare curente 50; capital social 2.500.
Valoarea indicatorului situaţie netă (SN) este :
a) SN= 3.500;
b) SN= 2.900;
c) SN= 2.000;
d) SN= 3.050;
e) SN= 3.450

48
SN= Total pasiv bilanṭier – datorii financiare mai mari de un an – datorii
furnizori – credite bancare curente.
SN= 4.500 – 400 – 550 – 50 = 3.500

2) Fondul de rulment financiar la începutul şi sfârşitul exerciţiului este:


FRF (N-1) = (2500+400+600+400) - 2400 = 1500 mil lei
FRF(N) = (2500+500+620+930) - 2200 = 2350 mil lei
∆FRF = 2350 - 1500 = 850 mil lei
Creşterea fondului de rulment financiar reflectă alocarea tuturor acumu-
lărilor nete ale exerciţiului (N-1), în creşterea activelor circulante. Aceste alocări
de 850 mil. lei sunt generate de amortizarea imobilizărilor (200=2400-2200) şi
creşterea resurselor permanente (100 rezerve + 20 profit + 530 datorii financiare
mai mari de un an).
Evidenţiem creşterea activelor circulante prin relaţia de calcul a FRF bazată
pe elementele din partea de jos a bilanţului:
FRF (N-1) = (1300+670+130) - (550+50) = 1500 mil.lei
FRF(N) = (1800+1200+300) - (850+100) = 2350 mil.lei
Activele circulante au crescut cu 1200 (adică 3300-2100) pe seama
amortizării unei părţi din valoarea imobilizărilor corporale (200=2400-2000) a
creşterii capitalurilor permanente (650=2500+500+620+930-2500-400-600-400) şi
a datoriilor mai mici de un an (350=850+100-550-50).Capitaluri permanente =
Capital social+Rezerve+Rezultat nerepartizat+Provizioane +datorii cu scadenţe
mai mari de 1 an;Datorii < 1 an = datorii furnizori+datorii bănci +
salariaţi+stat,etc.

3)Nevoia de fond de rulment la începutul şi sfârşitul exerciţiului :


NFR(N-1) = (1300+670) - 550 = 1420 mil.lei NFR = (Stocuri +Clienţi ) –
Datorii furnizori
NFR(N) = (1800+1200) - 850 = 2150 mil.lei
∆NFR = 2150 - 1420 = 730 mil. lei
Creşterea stocurilor şi a clienţilor (1030) este finanţată parţial de creşterea
datoriilor către furnizori (300), iar diferenţa (730) este acoperită din creşterea
fondului de rulment financiar (850) care permite, în plus, şi degajarea unei
trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (120).

Problemǎ pentru test grilǎ:


Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă
următoarele date (u.m.): nevoi temporare 3.600; active de trezorerie 1.500; resurse
temporare 1.500; pasive de trezorerie 800; dividende datorate 400. Valoarea
Nevoii de Fond de Rulment (NFR) este (u.m.):
49
a) NFR= 1.500;
b) NFR= 400;
c) NFR= 1.400;
d) NFR= 1.200;
e) NFR= 1800.
NFR= (nevoi temporare – active de trezorerie) – (resurse temporare – pasive
de trezorerie).
NFR=(3.600 -1.500) – (1.500 – 800)= 2.100 – 700 = 1.400

4) Creşterea trezoreriei nete :

TN(N-1) = 1500 -1420 = 80 mil.lei disponibilităţi băneşti ( FRF-NFR)


TN(N) = 2350 - 2150 = 200 mil.lei disponibilităţi băneşti
CF = 200 - 80 = 120 mil. lei lichidităţi

Această creştere a trezoreriei nete semnifică o creştere a capacităţii reale de


finanţare a investiţiilor, o confirmare a majorării valorii patrimoniale a firmei
(creşterea SN = 120).SN= situaţia netă
Exemplul 2.
Pe baza bilanţului prezentat în tabelul de mai jos, calculaţi indicatorii de
echilibru financiar lichiditate - exigibilitate.

Bilanţ la 31.12 N

mii lei
ACTIV PASIV
Activ imobilizat net 918,1 Capital propriu 930,3
Stocuri 17,2 Proviz. pentru risc. şi 72,6
Clienţi 696,6 cheltuieli 513,2
Creanţe diverse 335,9 Împrumuturi pe termen 97,2
Valori mobiliare de 1.254,6 lung 1.586,7
plasament 350,5 Datorii furnizori 81,3
Disponibilităţi Alte datorii pe termen 291,6
scurt
Dividende datorate
Credite bancare curente
TOTAL 3.572,9 TOTAL 3.572,9

50
Problemǎ pentru test grilǎ:
Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă
următoarele date (u.m.): activ imobilizat net 1.700; capital propriu 900;
împrumuturi pe termen lung 650; provizioane pentru risc ṣi cheltuieli 400.
Capitalurile permanente (CPm) sunt:
a) CPm= 1.950;
b) CPm= 1.250;
c) CPm= 1.550;
d) CPm= 1300;
e) CPm= 3.650.
CPm= capital propriu + împrumuturi pe termen lung + provizioane pentru
risc ṣi cheltuieli
CPm= 900 + 650 + 400 = 1.950

Rezolvare:
1) Determinarea FR financiar (FRF):

a) FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanente

Capitaluri permanente 1516.1 Nevoi permanente 918.1


Capital propriu 930.3 Activ imobilizat net 918.1
Proviz. pentru risc şi ch. 72.6
Împrumuturi pe termen lung 513.2
FRF = 1516.1 - 918.1 = 598 mii lei

FR propriu = Capitaluri proprii şi asimilate - Activ imobilizat net

FR propriu = (930.3+72.6) - 918.1 = 84.8 mii lei

b) FRF = Nevoi temporare - Resurse temporare

Nevoi temporare 2.654,8 Resurse temporare 2.056,8


Stocuri 17,2 Datorii furnizori 97,2
Clienţi 696,6 Alte datorii pe termen scurt 1.586,7
Creanţe diverse 335,9 Dividende datorate 81,3
Valori mobiliare de plasam 1.254,6 Credite bancare curente 291,6
Disponibilităţi 350,5
FRF = 2.654,8 – 2.056,8 = 598 mil. Lei

Probleme pentru test grilǎ:


51
• Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă
următoarele date (u.m.): stocuri 253.000;imobilizǎri necorporale 100.000;
creanţe diverse 21.200; clienţi 393.000; valori mobiliare de plasament
173.100. Valoarea nevoilor temporare (NT) va fi:
a) NT= 840.300;
b) NT= 940.300;
c) NT= 740.300;
d) NT= 587.300;
e) NT= 493.000.

NT= stocuri + creanţe diverse + clienţi + valori mobiliare de plasament


NT= 253.000 + 21.200 + 393.000 + 173.100= 840.300

•Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil


rezultă următoarele date (u.m.): stocuri 1.800; datorii furnizori
850; credite bancare curente 100; clienţi 1.200; disponibilitǎţi 300.
Valoarea fondului de Rulment Financiar (FRF) va fi:
a) FRF= 3.200;
b) FRF= 1.700;
c) FRF= 2.250;
d) FRF= 2.050;
e) FRF= 2.350.

FRF= Nevoi temporare – Resurse temporare


FRF= stocuri + clienṭi + disponibilitǎṭi – datorii furnizori – credite bancare
curente
FRF= 1.800 + 1.200 + 300 – 850 – 100 = 2.350

•Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil


rezultă următoarele date (u.m.): datorii furnizori 156.000;
dividende datorate 10.400; alte datorii pe termen scurt 117.600;
titluri de plasament; 10.000; credite bancare curente 50.000;
valoarea resurselor temporare (RT) va fi:
a) RT= 284.000;
b) RT= 323.000;
c) RT= 324.000;
d) RT= 344.000;
e) RT= 334.000.

RT= datorii furnizori + dividende datorate + alte datorii pe termen scurt + credite
bancare curente
52
RT= 156.000 + 10.400 + 117.600 + 50.000= 334.000

• Fondul de Rulment propriu (FRp) se calculează:


a) FRp = Capitalurile permanente - Active imobilizate;
b) FRp = Capitalul social + Rezerve + Provizioane + datorii pe termen
mediu şi lung - Imobilizări;
c) FRp = Active circulante - Datorii pe termen scurt;
d) FRp = NFR + TN;
e) FRp = Capitalurile proprii – imobilizǎri nete.

2) Determinarea NFR:

NFR=(Nevoi temporare-Active de trezorerie)-(Resurse temporare-Pasive de trezorerie)

NFR = 2654,8 - (1254,6 + 350,5) - (2056,8 – 291,6) = 1049 – 1765,2 = -715.5 mii
lei
3)Determinarea TN:
TN = FRF-NFR
TN = 598 - (-715,5) = 1313,5 mil lei

Probleme pentru test grilǎ:


• O firmǎ dispune de următoarele informaţii (u.m.):activ imobilizat net 2.200;
capital social 2.500; rezerve 500; rezultat net nerepartizat 620; datorii financiare
mai mari de un an 930; Necesarul de Fond de Rulment (NFR) 2.150. Trezoreria
netă (TN) va avea următoarea valoare:
a) TN = 200;
b) TN = 50;
c) TN = 150;
d) TN = 160.
e) TN = 170
TN= FRpropriu-NFR; FRpropriu= Capital social + rezerve + rezultat net
nerepartizat + datorii financiare mai mari de un an – Activ imobilizat net=
2.500 + 500 + 620 + 930 – 2.200= 4.550 – 2.200=2.350
TN= 2.350 - 2.150 = 200

• Creşterea trezoreriei nete (TN), pe perioada exerciţiului contabil analizat


reprezintǎ:
a) cash-flow-ul perioadei (CF);
b) Fondul de Rulment;
c) Nevoia de Fond de Rulment;

53
d) dependenţa firmei de resursele financiare externe;
e) diferenṭa dintre Fondul de Rulment ṣi Fondul de rulment propriu.

Surplusul capitalurilor permanente în raport cu imobilizările nete pe care le


finanţează (degajat sub forma FRF pozitiv de 598 mil lei) constituie o garanţie a
lichidităţii firmei, o marjă de securitate pentru evenimentele neprevăzute. Această
garanţie este cu atât mai mare cu cât firma dispune de un FR propriu pozitiv.
Echilibrul financiar pe termen scurt se realizează cu o degajare de resurse
temporare (NFR = - 715,5 mil lei) care sporesc resursele totale ale firmei astfel
încât exerciţiul se încheie cu o trezorerie netă pozitivă (1 313,5 mil lei), expresie a
realizării echilibrului întregii activităţi.

Problemǎ pentru test grilǎ:


Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă
următoarele date (u.m.): activ imobilizat net 35; activ circulant 65; capital propriu
50; provizioane pentru risc ṣi cheltuieli 40; împrumuturi pe termen lung 10.
Valoarea Fondului de Rulment propriu va fi:
a) FRp= 50;
b) FRp= 65;
c) FRp= 25;
d) FRp= 55;
e) FRp= 30.
FRp= Capitaluri proprii şi asimilate – Activ imobilizat net
FRp= 50 + 40 +10 – 35= 65

2.2.1. Pregătirea informaţiilor contabile pentru analiza financiară


patrimonială
Structura bilanţului contabil se aproprie foarte mult de o prezentare funcţio-
nală a datelor, în detrimentul unei prezentări patrimoniale. De aceea, pentru
adaptarea datelor contabile la criteriile care permit o analiză patrimonială, este
necesară o tratare prealabilă a datelor contabile. În acest sens, sunt utile detalierile
care se fac în anexa la bilanţ privind termenul de lichiditate a activului (sub un an,
peste un an), în special a creanţelor din active imobilizate şi din active circulante şi
termenul de exigibilitate a pasivului (sub un an, 1-5 ani, peste 5 ani), îndeosebi a
datoriilor firmei. În urma regrupării posturilor de activ şi de pasiv după criteriile de
lichiditate şi exigibilitate, se ajunge la construcţia bilanţului financiar.
Construcţia bilanţului lichiditate-exigibilitate, plecând de la elementele
conţinute în bilanţul contabil, necesită, în principiu, următoarele operaţii:.
- regruparea posturilor de activ şi de pasiv în funcţie de lichiditatea,
respectiv exigibilitatea lor, mai mare sau mai mică de un an;
- prelucrarea posturilor de activ considerate non-valori, sau active

54
fictive, întro structură financiară prudentă, cheltuielile de constituire incluse
în postul „Imobilizării necorporale", ca şi „Primele privind rambursarea
obligaţiunilor", sunt considerate fără valoare (nule), pentru partea rămasă
neamortizată, diminuându-se în contrapartidă şi capitalurile proprii.
- prelucrarea posturilor din structura „Capitalurilor proprii", în special
„Subvenţiile pentru investiţii" şi „Provizioanele reglementate", precum şi a
„Provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli" care includ datorii mai mici sau mai
mari de un an, îndeosebi datorii fiscale (în măsura în care provizioanele sunt
deductibile fiscal). În acest,caz, valoarea posturilor respective, reţinută în structura
capitalurilor permanente este o valoare netă (fără impozit), iar diferenţa, sub forma
impozitului datorat, va majora, în, principal, datoriile cu scadenţă mai mică de un
an (dacă există alte informaţii cu privire la exigibilitatea datoriilor respective,
acestea se vor înscrie în grupa corespunzătoare în funcţie de termenul de scadenţă).
Din grupa Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli" se include în capitalurile proprii
doar valoarea reprezentând provizioanele fără obiect real, aceasta putând fi
asimilată unei rezerve. Cealaltă parte reprezentând provizioane pentru riscuri reale,
va fi asimilată datoriilor cu scadenţă mai mare sau mai mică de un an (după cum
provizioanele fac obiectul unor utilizări întrun interval mai mare sau mai mic de un
an).
Pentru a respecta cât mai fidel criteriile de lichiditate şi exigibilitate sunt
necesare anumite corecţii privind cele patru mari grupe ale bilanţului financiar:
activ imobilizat şi activ circulant, în activ şi capitaluri permanente şi datorii cu
scadenţe mai mici de un an, în pasiv.

Probleme pentru test grilǎ:

• Obiectivul analizei bilanţului contabil este:


a) obţinerea de profit înainte de impozitare şi repartizarea din profitul net a
provizionului general;
b) minimizarea riscului de insolvabilitate, respectiv asigurarea echilibrului
financiar lichiditate-exigibilitate;
c) acoperirea resurselor temporare cu nevoi permanente;
d) obţinerea unui Fond de Rulment pozitiv;
e) creşterea Nevoii de Fond de Rulment.
• Prima limitǎ a regulii îndatorǎrii maxime este:
a) nevoile permanente sǎ fie superioare capitalurilor permanente;
b) Fondul de Rulment sǎ fie inferior Nevoii de Fond de Rulment;
c) suma datoriilor la termen nu trebuie sǎ depǎşeascǎ suma capitalurilor
proprii;
d) creditele de trezorerie sa fie inferioare creditelor pe termen mediu şi lung;
e) lichiditatea sǎ fie superioarǎ solvabilitǎţii.
55
• Valoarea negativǎ a Fondului de Rulment (FRF) reflectǎ:
a) starea de echilibru financiar;
b) utilizarea unei pǎrţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi
permanente;
c) posibilitatea de contractare a unui împrumut pe termen scurt în condiţii
avantajoase de dobȃnzi şi comisioane;
d) acoperirea nevoilor permanente din resurse permanente;
e) creşterea capitalurilor permanente superioarǎ creşterii nevoilor permanente.

• Pe orizontalǎ, partea de sus a bilanţului este formatǎ din:


a) nevoi şi, respectiv resurse temporare;
b) active imobilizate nete şi datorii cu scadenţe mai mici de un an;
c) nevoi şi, respectiv capitaluri permanente;
d) active circulante nete formate din stocuri şi creanţe-clienţi;
e) datorii cu scadenţe mai mici de un an.

• Pe orizontalǎ, partea de jos a bilanţului este formatǎ din:


a) activ imobilizat net;
b) nevoi şi, respectiv resurse temporare;
c) active circulante nete;
d) capitaluri proprii;
e) datorii cu scadenţe mai mari de un an.

Corecţii referitoare la activul bilanţului:


a) Activ imobilizat net:
1) Diminuări ale activului imobilizat cu:
- activele imobilizate fictive (cheltuieli de constituire);
- imobilizările financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an, acestea fiind
transferate în grupa „Activ circulant net".
2) Majorări ale activului imobilizat cu:
- partea activelor circulante nete cu termen de lichiditate mai mare de un an. De
pildă, dacă există creanţe - clienţi cu scadenţe mai mari de un an, acestea vor fi
eliminate de la rubrica respectivă şi transferate în grupa „Activ imobilizat".
- partea cheltuielilor înregistrate în avans (aparţinând grupei „Conturi de
regularizare şi asimilate - Activ" din bilanţul contabil) având termenul de
lichiditate mai mare de un an.

b) Activ circulant net:

56
1) Diminuări ale activului circulant cu valoarea activelor circulante nete având
termenul de lichiditate mai mare de un an.
2) Majorări ale activului circulant cu:
- imobilizările financiare cu termen de lichiditate sub un an.
- o parte din cheltuielile constatate în avans, din grupa „Conturi de regularizare şi
asimilate - Activ", având termenul de lichiditate mai mic de un an.

Corecţii referitoare la pasivul bilanţului:


a) Capitaluri permanente:
1)Diminuări ale capitalurilor permanente cu:
- valoarea activelor fictive (cheltuieli de constituire, prime privind rambursarea
obligaţiunilor).
- partea din profitul net care urmează a fi repartizată (dacă se utilizează un bilanţ
înainte de repartizarea profitului).
2)Majorări ale capitalurilor permanente cu:
- veniturile înregistrate în avans (aparţinând grupei „Conturi de regularizare şi
asimilate - Pasiv" din bilanţul contabil) având termenul de exigibilitate mai mare
de un an.
- soldul diferenţelor de conversie stabilit ca diferenţă între soldul contului
„Diferenţe de conversie - pasiv" şi al contului „Diferenţe de conversie - activ".
Dacă acest sold este negativ, atunci el va diminua, cu valoarea corespunzătoare,
capitalurile permanente.

b) Datoriile cu scadenţă sub un an includ:

- datoriile de orice natură (financiară, nefinanciară) cu exigibilitate mai mică de


un an. Aceasta impune delimitarea creditelor bancare curente (datorii financiare cu
scadenţă sub un an) din totalul datoriilor financiare.
- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli reale mai mici de un an.
- partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividende.
- venituri constatate în avans (din grupa „Conturi de regularizare şi asimilate -
Pasiv" din bilanţul contabil), având germenul de exigibilitate mai mic de un an.
În analiza financiară patrimonială se recomandă utilizarea unui bilanţ după
repartizarea profitului, dar dacă aceasta nu este cunoscută, la momentul analizei
trebuie făcută o ipoteză de repartizare în funcţie de informaţiile disponibile
referitoare la politica de dividend a firmei (politica de repartizare a profitului net).
Acest clasament al posturilor de activ şi de pasiv din bilanţul contabil în
vederea întocmirii bilanţului financiar nu se constituie ca o modalitate unică de
prezentare, în viitor, a structurii bilanţului şi nici nu pune în discuţie, sub nici o
formă, valoarea informativă a datelor conţinute în bilanţul contabil. În funcţie de
necesităţile de informare asupra situaţiei economico-financiare a firmei,
57
responsabilii în metodologia contabilităţii pot adopta soluţia pe care o consideră
cea mai adecvată obiectivelor evidenţei contabile.

Studii de caz
Realizaţi conversia bilanţ contabil - bilanţ financiar şi calculaţi indicatorii de
echilibru financiar lichiditate-exigibilitate, utilizând informaţiile din tabelul de mai
jos.

Bilanţul la 31.12.N

mii lei
ACTIV PASIV
Imobilizări necorporale 100.000 Capital social 582.100
Imobilizări corporale 150.000 Rezultatul exerciţiului (3) 75.500
Imobilizări financiare (1) 33.000 Provizioane pentru riscuri 46.800
Stocuri 253.000 şi cheltuieli
Clienţi (2) 402.600 Datorii financiare (4) 154.900
Alte creanţe pe termen 21.200 Datorii furnizori 156.000
scurt 173.100 Alte datorii pe termen 117.600
Valori mobiliare de scurt
plasament
TOTAL 1.132.90 TOTAL 1.132.900
0

1)din care mai mici de un an 13000 mii lei


2)din care mai mari de un an 22600 mii lei
3)din care 49100 mil lei pentru fondurile proprii, 10400 mii lei pentru dividende şi
restul se va reporta în exerciţiul următor.
4)din care credite bancare curente 50000 mii lei

Rezolvare:
Corecţii referitoare la activul bilanţului:
- imobilizările financiare de 33.000 mii lei se vor diminua cu valoarea
imobilizărilor mai mici de un an (13.000 mii lei) şi se vor majora cu valoarea
clienţilor care au o lichiditate mai mare de un an (22.600 mii lei) rezultând
imobilizări financiare de 42.600 mii lei (33.000 – 13.000 + 22.600);
- valoarea clienţilor de 402.600 mii lei se va diminua cu valoarea clienţilor cu
termen de lichiditate mai mare de un an (22.600 mii lei) şi se va majora cu valoarea
imobilizărilor financiare mai mici de un an (13.000 mii lei) rezultând un sold al
clienţilor sub un an în sumă de 39.300 mii lei (40.260 – 22.600 +13.000).
58
Corecţii referitoare la pasivul bilanţului:
- capitalurile proprii se vor majora cu 49.100 mii lei reprezentând profit net
repartizat pentru constituirea fondurilor proprii, ajungând astfel la 631.200 mii lei
(582.100 + 49.100);
- rezultatul reportat va fi 16.000 mii lei (75.500 - (49.100 + 10.400));
- datoriile financiare pe termen lung reprezintă 104.900 mii lei, deoarece din suma
totală a datoriilor financiare de 154.900 mii lei, creditele bancare curente reprezintă
50.000 mii lei (154.900 – 50.000);
- dividendele datorate sunt de 10.400 mii lei (distribuite din profitul net al
exerciţiului).

Bilaţ financiar
mii lei
ACTIV PASIV
Nevoi permanente 292.600 Capitaluri permanente 798.900
Imobilizări 100.000 Capitaluri proprii 631.200
necorporale 150.000 Rezultatul raportat 16.000
Imobilizări corporale 42.600 Proviz pentru riscuri şi 46.800
Imobilizări financiare 840.300 cheltuieli 104.900
Nevoi temporare 253.000 Datorii financiare pe 334.000
Stocuri 393.000 term. lung 156.000
Clienţi 21.200 Resurse temporare 10.400
Alte creanţe pe 173.100 Datorii furnizori 117.600
termen scurt Dividende datorate 50.000
Valori mobiliare de Alte datorii pe termen
plasament-active de scurt
trezorerie Credite de trezorerie
TOTAL 1.132.900 TOTAL 1.132.900

1) Determinarea FRF:

a) FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanente


FRF = 798.900-292.600 = 506.300 mii lei( pozitiv= foarte bine )

b) FRF = Nevoi temporare - Resurse temporare


FRF = 840.300-334.000 = 506.300 mii lei ( pozitiv= foarte bine )

FR propriu = Capitaluri proprii şi asimilate - Imobilizări nete

59
FR propriu = (631.200+16.000+46.800)-292.600 = 694.000-292.600 = 401.400 mii
lei

FR împrumutat = FRF - FR propriu


FR imprumutat = 506.300-401.400 = 104.900 mii lei

2) Determinarea NFR:
NFR = (Nevoi temp.-Active de trezorerie) -(Resurse Temp. - Pasive de
trezorerie)
NFR = (840.300-173.100)-(334.000-50.000) = 667.200-284.000 = 383.200 mii lei
( din activ ) ( din pasiv )
3) Determinarea TN ( Trezorerie Netă ) :
TN = FRF - NFR
TN = 506.300-383.200 = 123.100 mii lei

FRF pozitiv (506300 mii lei) reflectă excedentul capitalurilor permanente în


raport cu imobilizările nete pe care le finanţează, excedent ce va fi utilizat pentru
finanţarea activelor circulante din partea de jos a bilanţului. Se constată că firma
dispune nu numai de un FRF pozitiv, ci chiar de un FR propriu pozitiv, ceea ce
înseamnă că imobilizările sunt finanţate integral de capitalurile proprii, care permit
în plus şi degajarea unei părţi (401.400 mii lei) pentru constituirea FRF. FR propriu
are o contribuţie substanţială (79.3%) la constituirea FRF, în timp ce datoriile
financiare deţin un procent mai mic (20.7%). Această situaţie favorabilă pune în
evidenţă autonomia financiară a firmei.
Partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt se
regăseşte sub forma NFR pozitivă (383.200 mii lei). Această NFR pozitivă
evidenţiază decalajul nefavorabil dintre lichiditatea stocurilor şi creanţelor pe de o
parte (667.200 mii lei) şi exigibilitatea datoriilor pe termen scurt (284.000 mii lei)
pe de altă parte.
Întrucât FRF este mai mare decât NFR, echilibrul financiar este realizat cu
degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (123.100 mii lei).

60
1. Determinaţi indicatorii de echilibru financiar, lichiditate - exigibilitate pe
baza bilanţului din tabelul de mai jos şi interpretaţi rezultatele obţinute.

Bilanţ la 31.12.N
mii lei
ACTIV PASIV
Activ imobilizat 2.161,2 Capital social 1.352,3
Stocuri 497,7 Proviz pentru riscuri şi 62,5
Clienţi 711,2 cheltuieli 641,0
Creanţe diverse pe 443,9 Împrumuturi pe termen 893,8
termen scurt 197,9 lung 747,1
Valori mobiliare de 656,5 Datorii furnizori 108,1
plasament Alte datorii pe termen 863,6
Disponibilităţi scurt
Dividende datorate
Credite bancare curente
TOTAL 4.668,4 TOTAL 4.668.4

2. Pe baza situaţiei reprezentând bilanţurile a trei exerciţii succesive,


stabiliţi evoluţia indicatorilor de echilibru financiar lichiditate - exigibilitate şi
interpretaţi rezultatele obţinute.
Bilanţ la 31.12.N

mii lei
I TOTAL
ACTIV NACTIV.
– 2 N6866 N 10492
– 1 7070 PROV.PT. N
PASIV RISC
– 2 159 N – 1523N 179
IMOB.
Imob. 150 143 şi CH.II
650 Capital 1.134 1.134 1.134
NET(1-2)din tabelul
necorp. brute 31.63 32.80 35.60 Social 15.38 16.02 16.560
de mai
Imob. corp.sus 0 0 0 Rezerve 7 0 -1.301
1 Total
brute stocuri 22034 24748 25271
530 1.364 2.423 Rezultatul împrumuturi 633 5099 540 9175
5660
18907 19699 15981
23 Imobilizări
Alte active circ. din bancare
exerciţiului (3) 35 190 1.410754
4 financiare
care 12884 13546 12897
32.31 14544
34.30 15330
38.67
11058(2)Credite obligatare
3.880 4.803
Creanţe-cl
Activ şi 0ct. 7 Credite
3 Provizioane furnizori
asimilate.
imobilizat Alte datorii de
reglementat
Creanţe 7371 7206 6187
brut (1) diverse25.44 27.23 28.18
1189 1290 2275e exploatare
Titluri de plasament
Total 4 21827 2205 1510 1 Datorii asupra
imobilizăr. (4) 0 0 1121
amortismente 992 874 1361
Disponibilităţi 1138 Datorii diverse21.03 22.49 2207 3773
TOTAL 17.803
II TOTAL ACTIVE 4094 4444 4125 TOTAL
CAPIT. 4 2675 2880
7 3390
PROPRII I
61
CIRC. (3+4) 1 7 2 DATORII 0 7 7
III
5 Ch. înreg. în avans 188 320 217 Ven. înregistrate 52 8 72
(5) în avans (6)
II CT. DE REG. şi 188 320 217 CT. DE REG. 52 8 72
I ASIM. (5) şi ASIM. IV
TOTAL I+II+III 4799 5183 5196 TOTAL(I+II+III+ 4799 5183 5196
5 7 1 1V) 5 7 1

Explicaţii N-2 N-1 N


1) din care chelt. de constituire 142 142 142
2) rezultatul exerciţiului se va încorpora
integral în rezerve astfel: 633 540 --
3) din care credite bancare curente 327 1200 2916
4) din care mai mari de un an -- 1121
5) cu scadenţă sub un an 188 320 217
6) cu scadenţă peste un an 52 8 72

3.Pe baza bilanţului la 31.12.N determinaţi indicatorii de echilibru financiar


lichiditate - exigibilitate şi reprezentaţi schematic modul de realizare a echilibrului
financiar.

BILANŢ la 31.12.N
mii lei
ACTIV PASIV
Activ imobilizat 3257.0 Capital social 1550.5
Clienţi (1) 2187.8 Proviz pentru risc şi 71.7
Creanţe diverse (pe termen 514.9 cheltuieli Împrumuturi 4323.3
scurt) 984.0 bancare (2) 3028.3
Titluri de plasament (t.s.) 1478.1 Datorii furnizori 73.4
Disponibilităţi 625.4 Alte datorii pe termen
scurt
TOTAL 9047.2 TOTAL 9047.2

- din care 64.9 mil lei cu lichiditate mai mare de un an;


- din care 2623,6 mil lei credite bancare curente.
62
2.3.Analiza pe baza bilanţului funcţional

Răspunzând altor criterii de judecată asupra situaţiei firmei, prezentarea


funcţională a bilanţului evidenţiază aspectele financiare, structurale şi legăturile cu
gestiunea previzională, adaptându-se mai bine cerinţelor managerilor din firmă.
Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a firmei, iar, pe
de altă parte, un nou conţinut pentru analiza financiară.

2.3.1. Firma în concepţia funcţională

Concepţia funcţională defineşte firma ca o entitate economică şi financiară


asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, cum ar fi: funcţia de
producţie (fabricarea bunurilor şi serviciilor livrate pieţelor situate în aval);
funcţia de investire şi dezinvestire (achiziţionarea, crearea şi cesiunea elementelor
de activ imobilizat) precum şi funcţia de finanţare (stabilirea resurselor financiare
necesare dezvoltării firmei).
În centrul analizei funcţionale se situează ciclul de producţie sau de
exploatare cu cele patru faze: achiziţionarea şi stocajul materiei prime; fabricarea;
stocajul produselor finite şi comercializarea; încasările din vânzări.
Structura ciclului de producţie-exploatare se prezintă astfel:
În faza de aprovizionare se constituie un stoc fizic de materii prime.
Fluxurile reale de materii prime pot angaja, în contrapartidă, fluxuri monetare
imediate (cazul plăţilor în numerar) sau decalaje (cazul cumpărărilor pe credit).
Decalajul dă naştere unui stoc financiar (datorii către furnizorii de exploatare),
calificat drept o „rezervă de credit", iar durata sa de disponibilitate constituie o
sursă de finanţare, atâta timp cât plata datoriilor nu este efectuată.
În faza de fabricaţie, stocurile reale de materii prime alimentează stocurile
de producţie în curs de fabricaţie, care se transformă în produse finite. Dar,
producţia antrenează şi alte fluxuri reale de muncă, furnituri, energie etc. evaluate
în unităţi monetare ce se adaugă costului materiilor prime. Aceste „costuri
adăugate" generează fluxuri monetare de contrapartidă imediate sau decalaje. Dacă
durata creditului furnizor depăşeşte durata stocajului materiilor prime, faza de
fabricaţie poate fi parţial finanţată prin credit furnizor.
Trebuie menţionat că fluxul de amortizare care, de asemenea, face parte din
„costurile adăugate", fiind doar un consum economic, nu provoacă nici o ieşire de
fonduri, deci nici un flux monetar.
La sfârşitul procesului de producţie se constată un flux de produse finite, al
cărui cuantum este reprezentat de ansamblul costurilor angajate în fabricaţie.
În următoarea fază şi anume comercializarea, firma trebuie să finanţeze
stocajul produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea
63
acestora. Fluxurile de vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinate
comercializării. Dacă vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt
compensate imediat printr-un flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe
credit, decalajul fluxurilor monetare dă naştere unui stoc financiar sub forma
creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi considerat o „rezervă de
credit" şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanţare până în
momentul încasării creanţei. Stingerea creanţelor reprezintă momentul trecerii
către ultima fază a ciclului de exploatare.
În faza de încasare a creditelor-clienţi, banca poate facilita finanţarea
creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele asupra clienţilor
(scontare,factoring, mobilizarea creanţelor comerciale etc.).
Fiecare stadiu al ciclului de exploatare este, de fapt, veriga unui lanţ
funcţional propriu întregii organizări a firmei. Cu toate acestea, în funcţie de natura
activităţii sale economice, una sau două verigi ale acestui lanţ funcţional pot lipsi
(cazul firmelor de comerţ şi servicii).
Obiectivul prioritar al analizei funcţionale îl reprezintă tocmai impactul
diferitelor operaţii ale firmei asupra trezoreriei. Plăţile în numerar sunt operaţii
cu incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele acordate sau obţinute
dau naştere unor decalaje între momentul efectuării operaţiilor şi cel al încasărilor
sau plăţilor propriu-zise; Apar astfel, decalaje de plăţi nefavorabile sub forma
stocurilor şi creanţelor, din momentul plăţii aprovizionărilor şi cheltuielilor de
producţie până în momentul încasării produselor vândute, iar în compensarea lor,
pasivele circulante generează decalaje de plăţi favorabile, (plăţile pentru furnizori,
salarii, obligaţii sociale etc). Gruparea posturilor bijanţiere în vederea analizei se
va baza pe legătura acestora cu ciclul de exploatare: Analiza operaţiilor de
exploatare conduce, în final, la determinarea rezultatului brut al exploatării.
Operaţiile de încasări sau de distribuire a veniturilor, independente de ciclul
de exploatare (venituri şi cheltuieli financiare,distribuirea dividendelor, impozitul
pe profit) sunt circumscrise funcţiei de repartiţie şi influenţează prin soldul lor
capacitatea de autofinanţare a firmei.
Complementar celorlalte funcţii, operaţiile de investiţii şi de finanţare
întregesc analiza financiară statică prin elaborarea tabloului de finanţare, care
devine instrumentul central al analizei dinamice a echilibrului funcţional.

Structura ciclului de exploatare.


Aprovizionare Încasarea
Fluxuri şi
şi Stocări de Fabricaţie Comercializare creditelor
stocuri
materii prime clienţi

64
Flux de intrare Muncă Servicii
materii prime Materiale comerciale
Energie

Fluxuri reale
şi
stocuri fizice

Stoc de materii Stoc de producţie Stoc de Livrare de


prime în curs produse finite produse finite

Disponibilităţi Disponibilităţi Disponibilităţi Disponibilităţi

Fluxuri
monetare Cumpărări de Plată energie
şi materii prime Plată materiale Scont
stocuri cu plata în Salarii
financiare numerar

Credit furnizor Vânzări în Creanţe clienţi


numerar
Cheltuieli de Profit
desfacere
Cheltuieli de
fabricaţie

Costul materiei
prime

Durata de Durata de Durata de Durata


stocare a fabricare şi stocare a creditelor
materiei prime stocare a produselor clienţi
producţiei în finite
curs

2.3.2. Conţinutul analizei funcţionale

Prezentarea bilanţului funcţional

65
Concepţia funcţională a bilanţului are meritul de a oferi o imagine asupra
modului de funcţionare economică a firmei, punând în evidenţă stocurile Şi
resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare.
Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii
realizate de firmă în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea
expresiei „analiza funcţională".
Funcţiile în cauză sunt reprezentate schematic în figura 1.11 „Bilanţul
funcţional".

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

Funcţia de • Capitaluri proprii


• Activ imobilizat brut • Amortism şi proviz Funcţia de
investiţie finanţare
• Datorii financiare

• Activ circulant de • Datorii de exploatare


exploatare (brut) • Datorii în afara FRNG
• Activ circulant în exploatării
afara exploat. (brut) • Pasiv de trezorerie
Funcţia de • Activ de trezorerie Funcţia de
exploatare exploatare

FRNG = Fondul de Rulment Net Global


Funcţia de investiţie grupează imobilizările necorporale, corporale şi
financiare pe cele două categorii (de exploatare şi în afara exploatării), indiferent
de durata lor de viaţă astfel, imobilizările în afara exploatării includ terenuri,
clădiri anexe ca şi participaţii, alte active financiare şi plasamente financiare, în
timp ce imobilizările de exploatare cuprind totalitatea imobilizărilor utilizate în
exploatare cum sunt construcţiile, maşinile, utilajele etc.
Spre deosebire de analiza lichidităţii, care reţine doar imobilizările cu
lichiditate mai mare de un an, incluzând aici şi activele circulante cu aceeaşi durată
(excluzând activele fictive), optica funcţională regrupează utilizările înscrise în
bilanţ, chiar dacă o parte sunt considerate non valori (cheltuieli de înfiinţare,
diferenţe de conversie activ, cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciţii), aceasta
datorită prudenţei firmei de a-şi asigura resurse suficiente pentru finanţarea tuturor
nevoilor înscrise în activul bilanţului contabil.
Această funcţie stă la baza strategiei de reînnoire, mai mult sau mai puţin
rapidă, a echipamentelor, cât şi a opţiunilor de oportunitate ale dezvoltării, între
investiţiile productive şi participaţiile financiare. De cele mai multe ori, decizia
66
stabilită reprezintă un arbitraj între rentabilitate şi lichiditate. Se poate susţine ideea
potrivit căreia se doreşte dispunerea de un maxim al trezoreriei (resurse financiare)
pentru a putea profita de oportunităţile pe care piaţa financiară le oferă. Însă,
trebuie să fim conştienţi că pentru o firmă industrială, raţiunea sa economică de a
exista se bazează bineînţeles pe produsele, serviciile pe care ea este capabilă să le
plaseze pe piaţa comercială partajată cu concurenţii săi şi chiar dacă condiţiile de
plasare a trezoreriei sunt în anumite momente foarte avantajoase, riscul de a
accepta anumite oportunităţi în detrimentul investiţiilor productive poate fi mai
mare. Dar, o rentabilitate financiară sporită poate fi obţinută nu cu o investiţie
productivă conservată în patrimoniul firmei o perioadă îndelungată, ci cu o bună
marjă de exploatare. Experienţa ultimilor ani a ţărilor cu economie de piaţă
demonstrează că firma nu se poate lăsa condusă în mod sistematic de lichiditate
imediată, chiar dacă raţional (matematic) ea poate demonstra că acea oportunitate
corespunde unui randament mai bun. Decizia rentabilitate-lichiditate constituie
obiectul funcţiunii financiare a firmei funcţiune ce reprezintă o adevărată interfaţă
între firmă şi piaţa financiară.
Imobilizările, regrupate prin funcţia de investiţie, constituie nevoi (alocări)
stabile (aciclice) care în mod necesar sunt finanţate din resursele durabile
(aciclice) existente în pasivul bilanţului.
Funcţia de finanţare regrupează posturile privind capitalurile proprii,
datoriile financiare indiferent de scadenţa lor (împrumuturi obligatare,
împrumuturile bancare, mai puţin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzile
aferente lor), ca şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Activele imobilizate
fiind reţinute în activ la valoarea lor brută, amortismentele şi provizioanele sunt
asimilate resurselor proprii.
Această funcţie stă la baza strategiei optime de finanţare a firmei, motivată
de creşterea valorii acesteia prin reducerea costului mediu ponderat al capitalurilor.
Funcţiei de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producţiei şi
vânzări, generatoare de stocuri reale şi financiare, care se reânnoiesc cu o anumită
regularitate. Posturile de activ legate direct de operaţiile ciclului de exploatare
(stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de exploatare constatate în avans) constituie
active circulante de exploatare (ACE), care, în mod normal, trebuie finanţate din
datoriile de exploatare (DE) (datorii furnizori şi asimilate, venituri din exploatare
constatate în avans etc).
Atât activele circulante, cât şi resursele pentru finanţarea lor au caracter
ciclic, recuperarea capitalurilor alocate şi reînnoirea surselor făcându-se după
încheierea fiecărui ciclu de exploatare.
Toate celelalte posturi, reflectând operaţiuni diverse (cum sunt: creanţe
diverse, operaţiuni legate de funcţia de repartiţie a veniturilor, capital social
subscris şi nevărsat, datorii fiscale şi sociale, datorii diverse) sunt regrupate în
categoria activ circulant în afara exploatării, (ACAE) având corespondent în
67
pasiv datoriile în afara exploatării (DAE).iar cele privind disponibilităţi băneşti
(casa, banca, valori mobiliare de plasament (VMP) şi creditele bancare curente)
formează activul şi respectiv pasivul de trezorerie.
Astfel structurat, bilanţul evidenţiază două categorii de utilizări în activ, una
independentă de ciclul de producţie şi cealaltă legată direct de exploatare, iar în
pasiv două categorii de resurse, respectiv resurse fără legătură cu exploatarea şi
resurse generate direct de aceasta. Elementele de trezorerie apar în mod distinct,
atât în activul, cât şi în pasivul bilanţului, (figura 1.12).
Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară este nu numai de a permite
apreciarea vulnerabilităţii structurii financiare, a firmei reflectată de evoluţia
trezoreriei nete, dar şi de a exprima interdependenţa dintre structura financiară a
firmei şi natura activităţii sale.

Echilibrul financiar funcţional

În optica analizei funcţionale, firma este vulnerabilă dacă recurge în cea mai
mare parte la finanţări prin credite bancare pe termen scurt. Acest aspect este
evidenţiat de studiul comparativ al variaţiei fondului de rulment.
Analiştii financiari apreciază că nevoia de fond de rulment este indicatorul
cel mai relevant al echilibrului funcţional, întrucât pune în evidenţă acele nevoi
ciclice neacoperite financiar din resursele temporare şi reânnoibile permanent în
cadrul aceloraşi cicluri de exploatare. Această apreciere porneşte de la analiza
calitativă a activităţii de exploatare, calitate apreciată prin capacitatea ciclului de
exploatare de a-şi echilibra nevoile ciclice din resurse ciclice de capital. Partea
rămasâ nefinanţată ar trebui să fie mai mică sau cel mult egală cu fondul de
rulment funcţional, altfel calitatea necorespunzătoare a ciclului de exploatare
conduce la un dezechilibru funcţional care va afecta trezoreria firmei.
Trăsăturile caracteristice echilibrului funcţional sunt evidenţiate de structura
bilanţului funcţional, aşa cum rezultă din figura de mai jos. Această schemă
exprimă un caz particular al echilibrului funcţional, reprezentarea schematică
putându-se face pentru fiecare situaţie în parte.
Nevoi stabile
Activ Pasiv
Active imobilizate în afara Resurse proprii (din care
exploatării (AIAE) amortismente si provizioane)
(RPR)
Imobilizări de exploatare (IE)
Împrumuturi (Scadenţe mai
mari sau mai mici de un an)
Fond de rulment funcţional
(ÎMPR)
(FRF sau FRNG)

68
Stocuri Datorii de
ACE
exploatare (DE) NFRE Fond de
rulment
Creanţe de Nevoia de fond de funcţional
exploatare rulment pentru (FRF sau
exploatare FRNG)
(NFRE) NFRAE Trezorerie
Nevoi
ciclice
netă

Datorii diverse
(în afara
Creanţe diverse exploatării)
ACAE (în afara (DAE)
exploatării) NFRAE

Nevoi de
trezorerie Disponibilităţi
(D) Credite bancare Resurse de
de trezorerie (CT) trezorerie
Trezorerie netă

Structura bilanţului funcţional

ACE=active circulante de exploatare ;DE=datorii de exploatare;ACAE=activ


circulant în afara exploatării;DAE=datorii în afara exploatării;VMP=disponibilităţi
băneşti ( casa, banca,valori mobiliare de plasament );NFRAE=nevoie de fond de
rulment in afara exploatarii;NRFE=nevoia de fond de rulment pentru exploatare.
Realizarea acestui echilibru este pusă în evidenţă de cele patru niveluri ale
bilanţului funcţional şi anume: fondul de rulment pentru exploatare (FRF) sau
nivelul finanţării stabile, nivelul nevoii de fond de rulment pentru exploatare
(NFRE), pe de o parte, şi al nevoii de fond de rulment în afara exploatării
(NFRAE), pe de altă parte, şi nivelul valorilor de trezorerie.
În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al firmei nu presupune
doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă a unui fond de rulment
acoperitor nevoilor de finanţare a ciclului de exploatare (stocuri+creanţe de
exploatare-datorii de exploatare).
Surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate reprezintă
Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG)
disponibil pentru finanţarea operaţiilor ciclului de exploatare.
În acest caz relaţia de determinare a FRNG este:

69
FRNG= RESURSE DURABILE-NEVOI STABILE
(Activ imobilizat brut)

sau
b)
FRNG = CAPITALURI PERMANENTE -ACTIV IMOBILIZAT NET
FRNG = (Resurse durabile-Amortizări)-Imobilizări nete
Aceeaşi valoare a FRNG este dată de mărimea nevoilor ciclice şi de trezorerie
rămasă nefinanţată de resursele ciclice şi de trezorerie, stabilite conform expresiei:
2)

FRNG = (NEVOI CICLICE + NEVOI DE TREZORERIE)


- (RESURSE CICLICE + RESURSE DE TREZ.)

FRNG=(ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)

Dacă ,,FR disponibil" va fi superior sau inferior nevoilor angajate de


exploatare (,,FR util"), firma va avea lichidităţi sau, dimpotrivă, va fi obligată să
angajeze noi credite pe termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare.
Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare, dar ele
permit în acelasi timp constituirea mijloacelor de finanţare. Din confruntarea
globală a nevoilor cu mijloacele de finanţare se degajă o nevoie de finanţare a
ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment. Nevoile de finanţare generate
de ciclul de producţie sau ,,nevoile ciclice" corespund alocărilor de fonduri
(blocarea lichidităţilor) pentru constituirea stocurilor şi creanţelor (creditelor
acordate partenerilor debitori).

În compensarea acestor necesităţi de finanţare, activitatea firmei furnizează


resurse reânnoibile pe măsura derulării ciclului de exploatare, respectiv ,,resurse
ciclice" sub forma creditelor acordate de către furnizori (forma tipică de resurse
ciclice).
Diferenţa dintre nevoile de exploatare şi cele din afara exploatării, pe de o
parte, şi datoriile de exploatare şi diverse, pe de altă parte, constituie nevoia de
fond de rulment totală (NFRT sau NFR).

NFRT = (NEVOI CICLICE - RESURSE CICLICE)


NFRT=NFR=nevoia de fond de rulment totală

70
În cazul în care stocurile, creanţele de exploatare şi diverse sunt aproximativ
egale cu datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment totală tinde
către zero, sau chiar, adesea devine negativă. Se vorbeşte în acest caz de o resursă
în fond de rulment (RPR).
Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de
rulment pentru exploatare (NFRE) şi nevoie de fond de rulment în afara exploatării
(NFRAE). Cele două componente ale sale stabilite la nivelul al doilea şi al treilea
al bilanţului funcţional se determină astfel:

NFRT = NFRE + NFRAE


unde:

NFRE = ACE -DE şi NFRAE = ACAE-DAE


NFRE=nevoie de fond de rulment pt. exploatare;NFRAE=nevoie de fond de
rulment în afara exploatării
Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare,
nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de firmă
peste nivelul celui atras din pasivele circulante. În acest context NFRE capătă
caracterul unei veritabile investiţii cu acelaşi titlu ca şi imobilizările de exploatare
(construcţii, echipamente etc). Astfel, capitalul angajat de firmă apare în strânsă
relaţie cu funcţiile principale pe care aceasta trebuie să le asigure, şi se determină
potrivit expresiei:

Imobilizări de Imobilizări în afara


Capital angajat = +
exploatare exploatării şi financiare
+ (NFRE + NFRAE) + Disponibilităţi

Capital economic = Imobilizări de exploatare + NFRE


Capital investit = Imobilizări în afara exploatării + Capital economic
Capital angajat = Capital investit + NFRAE + Disponibilităţi
Egalitatea capitalului angajat în activ cu cel din pasivul bilanţului funcţional,
conduce la ecuaţia echilibrului funcţional.
Astfel:
Capitalul angajat Datorii pe Credite de
(total pasiv) = Resurse proprii + termen lung + trezorerie

Dar:

Active imobilizate + NFRE + NFRAE + Disponibilităţi =


71
= Resurse + Datorii pe + Credite de
proprii termen lung trezorerie

Prin gruparea termenilor rezultă:

NFRE + NFRAE + Disponibilităţi - Credite de trezorerie =

= Resurse proprii + Datorii pe Active


-
termen lung imobilizate

Adică:
NFRT + TN = FRNG

Având în vedere reânnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor la un nivel


determinat de ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice
neacoperit financiar de resursele ciclice de capital cu o nevoie de finanţare
permanentă (permanent reânnoibilă). Este normal ca această nevoie să fie finanţată
din fondul de rulment funcţional care la rândul său apare ca un surplus de resurse
permanente, stabile.
Din ultima relaţie se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului
funcţional este nevoia de fond de rulment, indicator dinamic a cărui mărime este
dependentă, în mod direct proporţional, de evoluţia cifrei de afaceri şi poate fi
previzionată în funcţie de politica viitoare a conducerii firmei, privind vânzările.
Dacă nu intervin modificări importante în structura resurselor şi nevoilor stabile,
această interdependenţă a nevoii de fond de rulment cu cifra de afaceri
previzionată prezintă o anumită stabilitate, care permite firmei să realizeze o
previziune pertinentă a echilibrului funcţional.
În timp ce componentele nevoii de fond de rulment sunt legate de activitatea
curentă, şi în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de
operaţiile financiare pe termen scurt realizate de firmă şi evidenţiate în ultimul
nivel al bilanţului funcţional. Pe de o parte, acestea din urmă presupun mijloace de
finanţare pe termen scurt solicitate de la bănci sau alţi parteneri financiari deci
resurse prezentând un caracter financiar, sau mai concret ,,resurse de trezorerie".
Spre deosebire de resursele ciclice obţinute în cadrul activităţii curente şi induse de
operaţiile industriale şi comerciale, resursele de trezorerie sunt furnizate de
parteneri financiari specifici, prin negocieri particulare, care nu fac obiectul
gestiunii curente, ci relevă, în mod special, gestiunea financiară pe termen scurt sau
gestiunea trezoreriei. Pe de altă parte, firma degajă excedente monetare care-i
permit acoperirea diverselor ,,nevoi de trezorerie". Aceste excedente de trezorerie
72
pot fi plasate pe piaţa monetară şi/sau financiară, urmărindu-se procurarea unor
valori mobiliare de plasament rentabile, uşor negociabile şi cu o bună reputaţie pe
piaţa de capital.
Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidenţiază situaţia
„trezoreriei nete”, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi
eficiente.
În bilanţul funcţional , nivelul trezoreriei nete (TN) este dat de valoarea
(diferenţa) activelor şi pasivelor de trezorerie excedentare şi credite bancare
curente, care nu se reânnoiesc automat cu fiecare ciclu de producţie.

TN = NEVOI DE TREZORERIE – RESURSE DE TREZORERIE

Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situaţia financiară a


firmei devine vulnerabilă.
Echilibrul funcţional are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei, care se
determină pornind de la egalitatetea dintre activul şi pasivul bilanţului funcţional.

AIAE + IE + ACE + ACAE + D = RPR + ÎMPR + DE + DAE + CT


AIAE=active imobilizate în afara exploatării;IE=imobilizari de
exploatare;ACE=active circulante de exploatare;ACAE= activ circulant în afara
exploatării;D=disponibilitaţi;RPR=Resurse proprii;IMPR=Împrumuturi
DE=datorii de exploatare;DAE=datoriile în afara exploatării;CT=credite bancare
de trezorerie
Prin comutarea termenilor obţinem:

(ACE – DE) + (ACAE – DAE) + (D – CT) = (RPR + ÎMPR) – (AIAE + IE)

NFRE + NFRAE + TN = FRNG

Ecuaţia fundamentală a trezoreriei devine:


FRNG – (NFRE +NFRAE) = TN
Se constată că indicatorii de nevoie de fond de rulment şi fondul de rulment,
dimensionaţi prin ambele metode de analiză financiară (patrimonială şi
funcţională), vor înregistra valori diferite, datorită criteriilor diferenţiale care au
stat la baza regrupării posturilor bilanţiere. Cu toate acestea însă, trezoreria firmei
nu este afectată. Aceasta demonstrează că operaţiile de corecţie au avut ca efect
modificarea fondului de rulment şi a nevoii de fond de rulment cu aceaşi valoare.
Categoria resurselor durabile din bilanţul funcţional prezintă importanţa sub
aspectul asigurării echilibrului stabil al firmei. La prima vedere, se poate crede că
este vorba de regula “echilibrului financiar minim” al analizei lichiditate -
73
exigibilitate. Noţiunea de “echilibru stabil” al firmei este o noţiune diferită,
deoarece categoria utilizărilor stabile include şi o parte a nevoii de fond de
rulment.
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare are un caracter dual incluzând
o dimensiune structurală ce rezultă din natura activităţii şi condiţiile de exploatare
şi una evolutivă (temporară) determinată de volumul activităţii, fluctuaţia CA, a
stocurilor, cât şi de variaţia creditelor clienţi şi a celor furnizori. Se observă că
nevoia de fond de rulment are o parte stabilă echivalentă cu mărimea componentei
sale structurale. Fiind echivalentă a unui activ imobilizat, nevoia de fond de
rulment trebuie finanţată de resursele durabile, mai concret de fondul de rulment
funcţional care devine echivalent ,,finanţării stabile a NFR" (FRNG pozitiv).
Nefiind constant, acest indicator (NFR) variază în timpul exerciţiului şi poate
antrena fie lichidităţi excedentare care apar temporar sub forma valorilor de
trezorerie-activ, fie o insuficienţă a trezoreriei, care va trebui acoperită din credite
bancare pe termen scurt. Această situaţie relevă vulnerabilitatea financiară a firmei,
iar creditele de trezorerie trebuie, în principiu, sa fie limitate la acoperirea
variaţiilor temporare ale nevoii de fond de rulment (creditele de trezorerie vor
permite finanţarea nevoii de fond de rulment excedentară).
În definitiv, şase categorii de structuri funcţionale pot fi observate (cu
consecinţele corespunzătoare) în figura,,Structuri funcţionale".
Bilanţ funcţional

NFR > 0 NFR < 0

FRNG > 0 FRNG < 0 FRNG > 0 FRNG < 0

TN = NEVOI TN = RESURSE TN = RESURSE TN = NEVOI TN = NEVOI TN =


RESURSE

Structuri funcţionale

Detaliind cele şase categorii de structuri funcţionale, vom pune în evidenţă


diversele modalităţi de realizare a echilibrului financiar funcţional:

74
1) nevoile de fond de rulment sunt finanţate în întregime din resursele stabile
(FR pozitiv) sau parţial din resursele stabile şi resursele ciclice, a căror valoare
totală permite degajarea unei trezorerii pozitive;
2) resursele stabile şi ciclice finanţează parţial nevoite de fond de
rulment,diferenţa fiind acoperită din credite de trezorerie. Dar, NFR constituie o
nevoie permanentă care este finanţată, în acest caz, din resursele de trezorerie
prezente, resurse care vor căpăta un caracter stabil, structural, dacă firma nu
reuseşte să-şi reconstituie FR şi/sau să-şi/limiteze NFR. În această situaţie trebuie
apreciată importanţa riscului bancar curent. Aşa cum a mai fost subliniat, această
situaţie poate fi viabilă dacă firma continuǎ să beneficieze de resurse de trezorerie
de la partenerii săi financiari (de care este dependentă);
3) creditele bancare curente, dar şi resursele în fondul de rulment finanţează
o parte din activele fixe, nevoile de fond de rulment şi disponibilităţile. Situaţia
finanţării integrale a nevoilor de fond de rulment din credite de trezorerie este
critică.Dacă nu are caracter ocazional, impune reconsiderarea structurii financiare;
4) resursele induse de ciclul exploatării se adaugă surplusului de resurse
permanente (FR pozitiv), pentru a finanţa nevoile ciclice şi a degaja un important
excedent de lichidităţi;
5) resursele în fondul de rulment acoperă parţial activele imobilizate(FR-),
nevoile de fond de rulment, generând şi o trezorerie netă pozitivă. În acest caz,
furnizorii şi avansurile de la clienţi finanţând ciclul de productie şi o parte din
imobilizări, se impune examinarea şi consolidarea resurselor durabile;
6) resursele durabile finanţând parţial activul imobilizat (fond de rulment
negativ), insuficienţa lor este compensată de creditele furnizori, avansurile de la
clienţi şi creditele bancare curente. Dependenţa financiară externă a firmei fiind
mare, structura de finanţare trebuie revăzută;
Este interesant de prezentat câteva scenarii, care conduc la degradarea
echilibrului funcţional antrenând vulnerabilitatea firmei:
- creşterea foarte rapidă şi nestăpânită a cifrei de afaceri. Firma cunoaşte
o creştere a nevoii de fond de rulment paralelă eu cea a cifrei de afaceri. Fondul de
rulment creşte mai lent decât nevoia de fond de rulment, generând automat o criză
de trezorerie;
- creşterea insuficientă a cifrei de afaceri. În decursul mai multor exerciţii
financiare, firma beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare. Ca o reacţie la creşterea
insuficientă a cifrei de afaceri, firma acceptă condiţii noi de reglemetare vis-a-vis
de clienţii săi, concretizate în creşterea creanţelor sale. Aceasta antrenează o
creştere bruscă a nevoii de fond de rulment, care degradează situaţia trezoreriei;

75
- întârzierea executării investiţiilor. Deşi firma beneficiază de, o structura
financiară echilibrată, nu promovează o politică de investiţii care să-i menţină rata
sa de creştere. Datorită evoluţiei slabe a cifrei de afaceri, ea decide să recupereze
întârzierile intervenite în nivelul investiţiilor. Va avea loc, eu această ocazie, o
scădere brutală a fondului de rulment funcţional care va antrena o trezorerie netă
negativă.
- acumularea pierderilor. Pierderile acumulate din mai multe exerciţii
diminuează în mod regulat fondul de rulment funcţional, antrenând o trezorerie
netă negativă.
- paradoxul reducerii activităţii. Cifra de afaceri scade în mod regulat.
Scăderea cifrei de afaceri antrenează o diminuare a creanţelor de exploatare, şi
uneori chiar a stocurilor, reducând astfel nevoia de fond de rulment. Va rezulta o
ameliorare temporară a trezoreriei. Dar, scăderea rezultatelor antrenează rapid o
diminuare a fondului de rulment funcţional, care se concretizează, de asemenea,
într-o trezorerie netă negativă.
Realizarea echilibrului funcţional ridică problema alegerii strategiei de
finanţare a nevoii de fond de rulment: finanţare integrală cu fonduri permanente
(care presupune o lipsă de flexibilitate) sau parţiale şi în completare cu resurse de
scurtă durată. Se poate afirma că există o parte stabilă (structurală) a NFR care
trebuie, în principiu, să fie finanţată de fondurile permanente şi o parte aleatoare
(conjuncturală, fluctuante) care poate fi finanţată de capitalurile provizorii (tip
credite bancare curente). Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură cel
mai scăzut cost al procurării capitalurilor.
O politică eficientă de gestiune a ratelor de dobândă, în perioada de
instabilitate a acestora, trebuie să ia în considerare ansamblul finanţărilor
exterioare, deoarece structura ratelor de dobândă poate avantaja recurgerea la
finanţări pe termen scurt în detrimentul celor pe termen lung.
Studii de caz
La 31.12 N, bilanţul unei firme se prezintă astfel

Amortiz
ACTIV Brut Net PASIV SUMA
Proviz
Capital social 500
Imobilizări 80 60 20 Rezerve 100
necorporale
Imobilizări corporale 1.000 300 700 Rezultatul exerciţiului 60
Imobilizări financiare 400 50 350 Provizioane pentru 20

76
riscuri
Stocuri 320 20 300 Provizioane pentru 12
cheltuieli
Clienţi 180 30 150 Împrumuturi pe termen 800
lung
Efecte de primit 151 -- 151 Furnizori 50
Efecte de plată 120
Impozite şi taxe de 20 -- 20 TVA de plată 12
încasat
Debitori diverşi 7 7 Creditori diverşi 6
Disponibilităţi 2 2 Credite bancare 20
curente
TOTAL 2.160 460 1700 TOTAL 1.700

1) Calculaţi fondul de rulment net global prin cele doua metode (FRNG);
2) Determinaţi nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă (NFR, TN);
3) Descompuneţi nevoia de fond de rulment total în nevoie de fond de rulment
pentru exploatare (NFRE) şi nevoie de fond de rulment în afara exploatării
(NFRAE);
4) Explicaţi cum este finanţată nevoia de fond de rulment.

Rezolvare:
1) Calculul FRNG:.

a)
FRNG = Resurse durabile - Activ imobilizat brut
FRNG = (Resurse durabile - Amortizări cumulate) - Activ imobilizat net

Resurse durabile: Activ imobilizat brut net


- Capital social 500 500 Imobilizări necorporale 80 20
- Rezerve 100 100 Imobilizări corporale 1000 700
- Rezultatul exercitiului 60 60 Imobilizări financiare 400 350
- Provizioane (20+12) 32 32 TOTAL 1480 1070
- Amortismente si proviz.
de activ 460 50
- Datorii financiare 800 800
77
TOTAL 1.952 1.542

FRNG = 1952 - 1480 = 472 mil lei


FRNG = 1542 -1070 = 472 mil lei

b) FRNG = (ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)

ACE+ACAE+D DE + DAE + CT
Stocuri 320 Furnizori 50
Clienţi 180 Efecte de plată 120
Efecte de primit 151 TVA de plată 12
Impozite şi taxe 20 Creditori diverşi 6
Debitori diverşi 7 Credite de trezorerie 20
Disponibilităţi 2
TOTAL 680 TOTAL 208

FRGN = 680 – 208 = 472 mil lei

2) Calculul nevoii de fond de rulment (NFRT):

NFRT = Nevoi ciclice – Resurse ciclice

NFR = (680 - 2) - (208 - 20) = 490 mil lei

TN = Nevoi de trezorerie - Resurse de trezorerie

TN = 2 - 20 = -18 mil lei


TN = FRNG - NFRT
TN = 472-490 = -18 mil lei

3) Descompunerea NFR totală:

NFRT=NFRE + NFRAE

a) NFRE = ACE - DE
Active circulante pentru exploatare Datorii de exploatare
Stocuri 320 Furnizori 50
Clienţi 180 Efecte de plată 120
Efecte de primit 151 TVA de plată 12

78
TOTAL 651 TOTAL 182

NFRE = 651 - 182 = 469 mil lei

b) NFRAE = ACAE – DAE

Active circulante în afara exploatării Datorii în afara exploatării


Impozite si taxe 20
Debitori diversi 7 Creditori diverşi 6

TOTAL 27 TOTAL 6

NFRAE = 27-6 = 21 mil lei


Verificare: 469 + 21 = 490 = NFRT

4) NFR totală este finanţată în principal (96.3%) prin FRNG, cât şi printr-o
îndatorare bancară pe termen scurt (pentru 3,75%). Se constată că NFRE este
finanţată integral de sursele stabile (FRNG pozitiv), care în plus acoperă şi o parte
a NFRAE (3 mil lei) diferenţa (până la 21 mil. lei) provenind din credite de
trezorerie .

Activ = Firmă Pasiv = Resurse

NFRE FRNG
469 472

NFRAE 21 TN 18
490 490

Echilibrul funcţional

Bilanţ la 31.12.N
mii lei
79
ACTIV Brut Amortiz Net PASIV SUMA
şi
Proviz
Capital social 200
Imobilizări 40 20 20 Rezerve 20
necorporale 500 100 400 Rezultatul 10
Imobilizări 60 15 45 exerciţiului 4
corporale 500 40 460 Proviziuni pentru 6
Imobilizări 60 10 50 riscuri 75
financiare 13 -- 13 Proviziuni pentru 650
Stocuri 12 -- 12 cheltuieli 30
Creanţe de Datorii financiare 5
exploatare Furnizori
Creanţe diverse Datorii fiscale şi
Disponibilităţi sociale
Datorii diverse
TOTAL 1.18 185 1.00 TOTAL 1.000
5 0

FRNG = Fond de rulment net global ; NFR=Nevoia de fond de rulment


1) Calculaţi FRNG prin cele două metode, NFR şi trezoreria netă
2) Reprezentaţi schematic bilanţul cu cele trei elemente calculate şi explicaţi cum
este finanţată NFR

2.La 31.12.N bilanţul unei firme se prezintă astfel:


mii lei

ACTIV Brut Amor Net PASIV SUMA


tiz
şi
Provi
z
Imobilizări 1.640 340 1.300 Capital 44.000
necorporale 106.000 23.800 82.200 social 8.300
Imobilizări corporale 33.000 4.000 29.000 Rezerve 18.500
Imobilizări 10.000 4.000 6.000 Rezultatul 5.200
financiare 16.800 3.300 13.500 exerciţiului 18.000
Stocuri de materii Proviziuni 20.600
prime 500 -- 500 ptr. risc. şi
Stocuri de prod. în 95.000 10.000 85.000 chelt. 1.000
curs de fabric. 3.600 100 3.500 Împrumutur 83.500
80
Avansuri şi aconturi 200 -- 200 i obligatare 20.800
vărsate asupra Credite 2.950
comenzilor 1.950 1.950 bancare pe 1.400
Creanţe de 1.800 1.800 termen lung 700
exploatare Avansuri şi
Creanţe diverse aconturi
Disponibilităţi primite
Cheltuieli de asupra
repartizat asupra mai comenzilor

multor exerciţii în curs
Cheltuieli constatate Datorii
în avans furnizori
Datorii
fiscale şi
sociale
Alte datorii
Credite
bancare
curente
Venituri
constatate
în avans
TOTAL 270.490 45.540 224.950 TOTAL 224.950

1) Determinaţi indicatorii de echilibru financiar funcţional;


2) Explicaţi cum este finanţată NFR şi reprezentaţi schematic echilibrul funcţional.
3) Bilanţul la 31.12.N se prezintă în tabelul de mai jos

BILANŢ la 31.12.N
mii lei
ACTIV PASIV
Imobilizări nete 4.050 Capital social 2.000
Stocuri de materii prime şi 540 Rezerve 3.200
materiale 890 Rezultatul 933
Stocuri de produse finite 2.130 exerciţiului 190
Creanţe de exploatare 400 Datorii financiare 1.200
Alte creanţe 73 Furnizori 560
Disponibilităţi Alte datorii
TOTAL 8.083 TOTAL 8.083

81
BILANŢ la 31.12 N

ACTIV PASIV
Tmobilizări nete 4050 Capital social 2000
Stocuri de materii prime şi 540 Rezerve 3200
materiale
Stocuri de produse finite 890 Rezultatul 933
exerciţiului
Creanţe de exploatare 2130 Datorii financiare 190
Alte creanţe 400 Furnizori 1200
Disponibilităţi 73 Alte datorii 560
TOTAL 8083 TOTAL 8083

1) Calculaţi FRNG (prin cele două metode)FRNG=Fondul de rulment net global


2) Calculaţi NFR şi trezoreria netă
3) Reprezentaţi schematic echilibrul funcţional şi explicaţi modul de realizare a
acestuia.

Analiza patrimonială şi funcţională

Studii de caz:
1.Calculaţi indicatorii de echilibru financiar pe baza bilanţului financiar şi a
bilanţului funcţional, interpretaţi rezultatele obţinute şi reprezentaţi schematic
modul de realizare a echilibrului financiar.

82
Bilanţ financiar la 31.12.N

ACTIV PASIV
Imobilizări 13.000 Capital social 700.000
necorporale 1.848.00 Rezerve 645.000
Imobilizări corporale 0 Rezultat raportat 43.000
Imobilizări financiare 303.000 Rezultatul exerciţiului 113.000
Stocuri de materii 402.000 Provizioane ptr riscuri şi 129.000
prime 100.000 cheltuieli
Stocuri producţie în 900.000 Datorii financiare şi 2.263.000*
curs 1.416.00 asimilate 1.106.000
Stocuri de produse 0 Datorii furnizori 427.000
finite 444.000 Datorii fiscale şi sociale
Creanţe clienţi şi
asimilate
Disponibilităţi
TOTAL 5.426.00 TOTAL 5.426.000
0

Datoriile financiare şi asimilate includ datorii financiare cu scadenţe mai


mari de un an 800.000 mii lei şi creditele bancare curente 1.463.000 mii lei.
În vederea analizei pe baza bilanţului financiar se presupune ipoteza
repartizării profitului pentru constituirea rezervelor statutare 60.000 mii lei, pentru
distribuirea dividendelor 40.000 mii lei, iar diferenţa se va reporta în exerciţiul
următor:
2) Realizaţi analiza patrimonială şi funcţională pornind de la bilanţul
încheiat la 31.12.N (înainte de repartizare) (tabelul 1.14).

BILANŢ la 31.12.N

mii lei

83
ACTIV Brut Amortiz Net PASIV SUMA
şi
Proviz
Imobilizări Capital social 200
necorporale – 40 20 20 Rezultat 20
cheltuieli de 360 60 300 nerepartizat (3) 60
constituire* 40 -- 40 Proviziuni ptr 160
Imobilizări 80 20 60 riscuri şi chelt 120
corporale 120 30 90 Datorii financiare
Imobilizări 34 -- 34 (4)
financiare (1) 6 -- 6 Datorii
Stocuri nefinanciare (5)
Clienţi 10 -- 10 (furnizor
Creanţe diverse i)
(2)
Disponibilităţi
Prime de
rambursare
privind
obligaţiunile
TOTAL 690 130 560 TOTAL 560

1)din care 20 mil. lei mai mici de un an;


2)din care 8 mil. lei mai mari de un an;
3)din care dividende de repartizat 10 mil. lei şi restul pentru fondurile proprii;
4)din care credite bancare curente 20 mil. Iei şi datorii mai mici de un an (în afara
creditelor bancare curente) 40 mil. lei;
5)din care 14 mii. lei mai mari de un an

III. ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI

3.1. Performanţa financiară. Contul de profit şi pierdere

84
Dacă bilanţul exprimă poziţia financiară, starea patrimonială la care s-a
ajuns la încheierea exerciţiului, atunci contul de profit şi pierdere exprimă, în parte,
cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală. Acesta evidenţiază fluxurile
de venituri şi de cheltuieli de gestiune, performanţa de la începutul (So) până la
sfârşitul exerciţiului (S1).

S0
Cont de S1
rezultate al
AE0CPR0 exerciţiului
(fluxuri de) AE1CPR1
DAT0
• venituri DAT1
• cheltuieli
Bilanţ la începutul • profit Bilanţ la sfârşitul exerciţiului
exerciţiului
solduri iniţiale solduri
finale

S=Performanţa exerciţiului .AE =Capitaluri investite.CPR= Capitaluri proprii .


DAT=Capitaluri împrumutate

Corelaţia dintre bilanţ şi contul de rezultate


În conformitate cu obiectul de activitate aprobat prin statut, firma are
libertatea sǎ desfăşoare operaţiuni de producţie, construcţii, prestări servicii,
operaţiuni financiare pe piaţa de capital şi pe cea monetară, precum şi operaţiuni de
cesiune, de închiriere spaţii de producţie şi/sau comerciale etc. Drept urmare,
veniturile şi cheltuielile de gestiune sunt generate, în principal, de două domenii de
activitate curentă:

Separarea elementelor bilanţiere şi ale contului de profit şi pierdere pe


principalele domenii de activitate curentă şi extraordinară

ACTIVITATEA FIRMEI
• Curentă • Non Curentă
(Ordinară) (Extraordinară)

85
CPP BILANŢ
Venituri Cheltuieli ACTIVE PASIVE

Curente
Exploatare Non Curente Non Curente Curente
+FinanciareMonetareFinanciar Extraordinare IMOCPRDTL ACRDCR
e

CPP= cont de profit şi pierderi


IMO=Active fixe CPR= Capitaluri proprii. DTL=Datorii pe termen lung .ACR = Active circul.
DCR = Datorii curente catre furnizori

• de exploatare (de bază), din fabricarea şi vânzarea de produse şi


furnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă, ca parte integrantă a
obiectului său de activitate, inclusiv din activităţile conexe în care aceasta se
angajează şi care sunt o continuare a primelor activităţi menţionate, incidente ale
acestora sau care rezultă din acestea: cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate, cu
alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate etc;
• financiară, privind veniturile din dividende la acţiuni deţinute, dobânzi la
împrumuturi acordate, venituri din interese de participare la alte societăţi etc,
precum şi cheltuielile financiare privind dobânzi la credite primite, pierderi din
creanţe legate de participaţii etc.
Dincolo de cele două activităţi curente (ordinare: de exploatare şi
financiară), pot să apară venituri şi cheltuieli din evenimente necurente,
extraordinare (foarte rare şi în afara puterii decizionale a conducerii firmei:
exproprieri, naţionalizări, modificarea legislaţiei fiscale, cutremure etc.).
Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din evenimente
sau tranzacţii ce sunt clar diferite de activităţile curente ale firmei şi care, prin
urmare, nu se aşteaptă să se repete întrun mod frecvent sau regulat. Elemente
extraordinare se vor înregistra în contul de profit şi pierdere la valoarea netă de
efectele lor fiscale.
Contul de profit şi pierdere sintetizează deci fluxurile economice,
respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea
curentă (de exploatare, financiară) şi din evenimente extraordinare. Veniturile de
gestiune, după natura lor, provin din activităţi curente (de exploatare şi financiare)
şi din evenimente extraordinare:
1.Venituri din activităţile curente:
a. Veniturile din exploatare cuprind:

86
◊ venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, executări de lucrări şi prestări
de servicii (cifra de afaceri netă de diverse impozite şi taxe înregistrate în preţul de
vânzare);
◊ venituri din variaţia stocurilor, reprezentând variaţia în plus (creştere) sau
în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de
produse şi producţie în curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale
ale produselor şi producţiei în curs, neluând în calcul ajustările pentru depreciere
reflectate;
◊ venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor şi
cheltuielilor efectuate de firmă pentru ea însăşi, care se înregistrează ca active
imobilizate corporale şi necorporale;
◊ venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru
acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte
subvenţii de care beneficiază firma;
◊ alte venituri din exploatarea curentă, cuprinzând veniturile din creanţe
recuperate şi alte venituri din exploatare.

b. Veniturile financiare cuprind:
◊ venituri din imobilizări financiare;
◊ venituri din investiţii pe termen scurt;
◊ venituri din creanţe imobilizate;
◊ venituri din investiţii financiare cedate;
◊ venituri din diferenţe de curs valutar;
◊ venituri din dobânzi;
◊ venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare;
◊ alte venituri financiare.
c. Veniturile din reluarea provizioanelor, respectiv a ajustărilor pentru depreciere
sau pierdere de valoare se evidenţiază distinct, în funcţie de natura acestora.
2. Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din
evenimente sau tranzacţii care sunt clar diferite de activităţile curente şi care, prin
urmare, nu se aşteaptă să se repete întrun mod frecvent sau regulat, de exemplu
exproprieri sau dezastre naturale.
Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogăţire
(legală) a firmei, legate sau nu de activitatea sa ordinară. Partea preponderentă a
veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de firmă în cursul exerciţiului
financiar, respectiv veniturile rezultate din livrările de bunuri, executările de lucrări
şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin reducerile
comerciale acordate clienţilor.
În terminologia Standardelor Internaţionale de Contabilitate (SIC),
veniturile sunt creşteri de avantaje economice viitoare, în cursul exerciţiului
financiar, ce au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii, diferită de cea care

87
provine din contribuţiile proprietarilor capitalului. Veniturile pot lua forma
creşterii de active (primirea de lichidităţi, creanţe sau bunuri şi servicii) sau lua
forma diminuării datoriilor (livrare de produse şi servicii pentru rambursarea unei
datorii)
În aceiaşi termeni SIC( Standarde Internaţionale de Contabilitate),
cheltuielile sunt diminuări de avantaje economice în exerciţiul financiar, ce au ca
rezultat o diminuare a capitalurilor proprii, diferită de ceea ce provine din
distribuirile în favoarea proprietarilor de capital (restituiri, dividende). Acestea pot
să apară sub forma unei diminuări de active (plăţi de lichidităţi, consum de stocuri,
active fixe etc) sau sub forma unei creşteri de datorii (pentru plata salariilor, a
impozitelor şi taxelor etc).
Cheltuielile de gestiune sunt clasificate pe feluri de cheltuieli, după natura
lor, astfel
1. Cheltuieli ale activităţilor curente:
a. Cheltuieli de exploatare, care cuprind:
◊ cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de
achiziţie al obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor
nestocate trecute direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei
consumate; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;
◊ cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii
de gestiune şi chirii; prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte
servicii executate de terţi (colaboratori); comisioane şi onorarii; cheltuieli de
protocol, reclamă şi publicitate; transportul de bunuri şi personal; deplasări,
detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii bancare
şi altele;
◊ cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte
cheltuieli cu personalul, suportate de firmă);
◊ alte cheltuieli de exploatare (impozite şi taxe asimilate, pierderi din
creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi alte
cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital etc);
b. Cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe de natura
financiară;cheltuieli privind investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabile
de curs valutar; dobânzile privind exerciţiul financiar în curs; sconturile acordate
clienţilor şi altele;
c. Cheltuielile cu provizioanele, amortizările şi ajustările pentru depreciere
sau pierdere de valoare, precum şi cheltuielile cu impozitul pe profit şi alte
impozite, calculate potrivit legii, se evidenţiază distinct, în funcţie de natura lor.
2. Cheltuieli extraordinare (calamităţi şi alte evenimente extraordinare).
Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli constituie rezultatul (profitul sau
pierderea) exerciţiului. Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice
care pot apărea sau nu ca rezultat din activitatea curentă, dar nu diferă ca natură de
88
veniturile din această activitate. Pierderile reprezintă reduceri ale beneficiilor
economice şi pot rezulta sau nu ca urmare a desfăşurării activităţii curente a firmei.
Acestea nu diferă ca natură de alte tipuri de cheltuieli.
Se impun câteva precizări între interpretarea contabilă şi cea financiară a
veniturilor şi cheltuielilor:
1) o vânzare de produs finit reprezintă, din punctul de vedere al
contabilităţii, un venit, chiar dacă această creanţă va fi încasată mai târziu sau în
exerciţiul următor. În schimb, încasarea unei creanţe, constituită în exerciţiul
anterior, nu va crea un nou venit (contabil); se va înregistra doar încadrarea şi se va
stinge creanţa;
2) un consum de materiale, de energie etc. este o cheltuială pentru firmă,
chiar dacă furnizorul nu va fi plătit până la sfârşitul exerciţiului. Plata furnizorului,
în exerciţiul următor, nu va genera o nouă cheltuială pentru acest exerciţiu, ci va fi
doar plata unei datorii anterioare;
3) amortizarea anuală a imobilizărilor corporale se înregistrează la
cheltuielile de exploatare, dar nu are nicio incidenţă asupra trezoreriei decât dacă
întro zi se impune, de exemplu, înlocuirea unei maşini complet amortizate, iar
pentru aceasta se va efectua o plată;
4) provizioanele constituite pentru acoperirea (în viitor) a deprecierii unor
active sau pentru acoperirea unor riscuri se vor contabiliza la cheltuieli şi vor
diminua rezultatele exerciţiului, fără consecinţe asupra trezoreriei. Dacă în viitor
riscurile au devenit efective, atunci va avea loc o plată. Dacă însă riscul este total
acoperit, provizionul rămâne fără obiect şi atunci se va înregistra întrun cont de
venituri sub formă de reluări asupra provizioanelor. El va majora rezultatul
exerciţiului, dar nu va influenţa trezoreria (decât sub incidenţa unor aspecte
fiscale).
În concluzie, în raport cu influenţa asupra trezoreriei firmei, avem două
categorii de venituri şi de cheltuieli:
• monetare (încasabile/plătibile) care se vor concretiza întro încasare/plată
la termen determinat (vânzări de produse, servicii, aprovizionări cu materiale,
subansamble, cheltuieli cu salariile etc);
• nemonetare (calculate) care se înregistrează ca o rezervă financiară nu
neapărat încasabilă sau plătibilă la un termen determinat (cheltuielile/reluările de
amortizări, de provizioane şi de alte deprecieri).
Această clasificare are mare importanţă pentru calculului cash-flow-ului şi
explicarea diferenţierii acestuia de profitul net.

Probleme penru test grilǎ:


• Cash-ul echivalent reprezintǎ:
a) disponibilitǎţile din contul curent al firmei;
b) obligaţiuni şi alte valori mobiliare;
89
c) acţiuni deţinute la firmele afiliate, obligaţiuni emise şi răscumpărate,
obligaţiuni achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate;
d) numerarul din casieria firmei;
e) acţiuni deţinute la firmǎ şi la cele afiliate.

• Veniturile şi cheltuielile care influenţeazǎ trezoreria firmei sunt:


a) vânzări de produse, servicii, aprovizionări cu materiale, subansamble,
cheltuieli cu salariile;
b) monetare şi nemonetare;
c) veniturile şi cheltuielile aferente amortizărilor, provizioanelor şi altor
deprecieri;
d) cheltuielile cu personalul angajat al firmei, exclusiv salariile;
e) veniturile din dobȃnzi la depozitele constituite şi cheltuielile cu dobȃnzile
datorate pentru împrumuturile contractate.

Situaţia netă a firmei N la 31.12.N este egală cu capitalul propriu, conform


datelor de mai jos

Studiu de caz

Bilant
La sfârşitul anului ( N+1)
N N+1 N N+1
Active imobilizate 68.000 80.000 Capitaluri proprii 52.000 61.176
Active circulante 102.000 120.000 Datorii > 1 an 50.000 58.824
Stocuri 42.500 50.000 Datorii <1an 68.000 80.000
Clienţi 38.250 45.000 Furnizori 46.750 55.000
Inv.fin. T.S. 11.050 13.000 Imprum.<1an 850 1.000
Casa&Ct-b-ci 10.200 12.000 Divid. De plăt. 7.300 8.600
Credite b-re 13.100 15.400

TOTAL 170.000 200.000 170.000 200.000

Cont de profit şi pierdere


Vânzări 180.000
Costuri variabile 135.000
Costuri fixe 13.800
Amortizări 8.000
Dobânzi 6.000
Impozit pe profit 4.300
Profit net 12.900
90
Dividende 8.600
Profit nedistribuit 4.300

Situaţia netă este, de asemenea, egală cu capitalul propriu ( 61.176)


SN1= 200.000 – ( 58.824 + 80.000)= 61.176
Creşterea SN = 61.176-52.000= 9.176

Pe exemplul societăţii N se prezintă succint, în clasificarea după natură,


situaţia contului de profit şi pierdere:

Contul de profit şi pierdere al societăţii N


pentru un exerciţiu care se încheie la 31 decembrie N+1
(în mii RON)

CA netă (vânzări) 180.000


Costuri variabile 135.000
Costuri fixe 13.800

Consumuri de la terţi (chelt. Din afară) 70.000


Salarii şi CAS 70.000
Amortizare (ajustarea valorii activelor) 8.000
Alte cheltuieli de exploatare 8.800
Venituri financiare (incl. Ajustarea imo.fin.) 0
Cheltuieli financiare (dobânzi = 12%) 6.000
Rezultat extraordinar
Impozit pe profit (25%) 4.300
Profit net 12.900
Dividende 8.600
Profit nedistribuit 4.300

Impozit pe profit=25%
3.2. Marjele de acumulare

Pe baza contului de profit şi pierdere se poate determina o serie de indicatori


valorici privind volumul şi rentabilitatea activităţii firmei. Construcţia în trepte a
indicatorilor pornind de la cel mai cuprinzător (veniturile din exploatare) şi
încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului), a sugerat denumirea seriei
lor de cascadă a marjelor de acumulare (a soldurilor intermediare de gestiune).
91
Fiecare marjă de acumulare reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta
respectivă de acumulare după deducerea diferitelor categorii de cheltuieli
(variabile, fixe, externe etc). Am prezentat comparativ suita de marje de acumulare
aşa cum rezultă ele din clasificarea funcţională a contului de profit şi pierdere, pe
de o parte, şi cascada soldurilor intermediare de gestiune (SIG) aşa cum s-a
dezvoltat aceasta în literatura de specialitate, pe de altă parte. Cu excepţia primei
marje, marja asupra cheltuielilor variabile (MCV), de o parte, şi valoarea
adăugată (VA), de cealaltă parte, celelalte sunt similare chiar dacă poartă denumiri
diferite, ca urmare a limbii engleze şi a celei franceze:
• EBITDA = EBE
• EBIT ~ PE
• EBT = PC
• NI = PN

Venituri din exploatare

♦ SIC 1 ♦ Franceze (SIG)

• MCV = Ven. expl. – V • VA = Ven. expl. - Cons. Ext.


• EBITDA = MCV – F • EBE = VA – Sal. – Alte ch.
• EBIT = EBITDA – Amo • PE = EBE – Amo
• EBT = EBIT – Int. • PC = PE +/– RF
• NI = EBIT – Int. – Tax • PN = PC +/– R Extra –Imp.

SIG = Solduri intermediare de gestiune ; MCV = marja asupra cheltuielilor


variabile.V= cheltuieli variabile;F= cheltuieli fixe; VA = valoarea adăugată ;
EBITDA = EBE=Profit înainte de dobânzi , de impozit şi de amortizare ; EBT =
PC = Profitul înainte de impozit ; EBIT = Profit înainte de dobânzi şi de impozit;
PE = Profitul din exploatare ; NI = PN = Profitul net ; R Extra= Elemente
extraordinare ; PE= Profitul din exploatare; RF = Reluări asupra provizioanelor (+)
si Amortizări şi provizioane calculate ( - )

Prezentarea marjelor de acumulare


şi a soldurilor intermediare de gestiune (SIG)

Principalele marje de acumulare, utilizate în analiza financiară a unei firme


industriale, se determină astfel :

92
MARJE DE ACUMULARE
Venituri din exploatare
1. Marja asupra cheltuielilor = Venituri din exploatare.
– Cheltuieli variabile
variabile (MCV) = 180.000 – 135.000 = 45.000
2. Profit înainte de dobânzi, de = Marja asupra cheltuielilor variabile
impozit şi de amortizare – Cheltuieli fixe (excl. amortizarea)
= 45.000-13.800 = 31.200
(EBITDA)
3. Profitul din exploatare = EBITDA
+ Reluări asupra provizioanelor
– Cheltuieli cu amortizări şi provizioane
= 31.200 + 0 – 8.000 = 23.200

4. Profitul înainte de impozit = Profitul din exploatare


+ Venituri financiare
(EBT) – Cheltuieli financiare
= 23.200 + 0 – 6.000 = 17.200

5. Profitul net = Profitul înainte de impozit


+ Elemente extraordinare (nete)
– Impozitul pe profit ( profit nedistribuit)
= 17.200 + 0 – 4.300 = 12.900

6. Profit înainte de dobânzi şi = Profitul din exploatare


♣ + Venituri financiare
de impozit (EBIT) – Cheltuieli financiare (exclusiv dobânzi)
+ Elemente extraordinare (nete)
= 23.200 + 0 – 0± 0 = 23.200

7. EBIT • (1 – τ) = Profitul net + Dobânzi -.(1 - τ)


= 23.200 • (1 – 0,25) = 17.400
τ – rata impoz. pe venit = 12.900 + 6.000 • (1 – 0,25)

8. EBIT – Impozit pe profit = Profitul net + Dobânzi = 23.200 – 4.300


= 18.900 = 12.900 + 6.000

93
SOLDURI INTERMEDIARE DE GESTIUNE (SIG)
Venituri din exploatare
1. Valoarea adăugată (MCV) = Venituri din exploatare.
– Consumuri externe (de la terţi)
= 180.000 - 70.000 = 110.000

2. Excedentul brut din = Valoarea adăugată


+ Alte venituri din exploatare
exploatare (EBITDA) – Cheltuieli de personal –Alte chelt. de
exploatare
= 110.000 +0 – 70.000 – 8.800 = 31.200

3. Profitul din exploatare = Excedentul brut din exploatare


+ Reluări asupra provizioanelor
– Amortizări şi provizioane calculate
= 31.200 + 0 – 8.000 = 23.200

4. Profitul înainte de impozit = Profitul din exploatare


+ Venituri financiare
(EBT) – Cheltuieli financiare
= 23.200 + 0 – 6.000 = 17.200

5. Profitul net = Profitul înainte de impozit


+ Elemente extraordinare (nete)
– Impozitul pe profit

= 17.200 + 0 – 4.300 = 12.900

Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) exprimă diferenţa dintre


veniturile din exploatare (VE = cifra de afaceri, variaţia stocurilor,producţia
imobilizată etc.) şi cheltuielile variabile (V):
MCV = VE-V.
Calcularea acestei marje presupune o contabilitate analitică a cheltuielilor în
funcţie de corelarea lor cu volumul vânzărilor:
• variabile.(V), direct proporţionale cu volumul vânzărilor: materiale
directe, subansamble, salarii etc;
• fixe (F), care nefiind corelate cu volumul vânzărilor, sunt
considerate ca nefiind aferente acestora: amortizare, cheltuieli administrative,
dobânzi etc. Ca urmare, ele sunt imputabile direct asupra rezultatului.
Distincţia dintre cheltuielile variabile şi cele fixe ne oferă informaţii
relevante (marjele de acumulare), dar separarea cheltuielilor în raport cu
sensibilitatea lor faţă de modificarea volumului vânzărilor „poate fi arbitrară
şi implică în,mod considerabil utilizarea raţionamentului profesional."
Din această marjă asupra cheltuielilor variabile urmează să se acopere
cheltuielile fixe (F), iar ceea ce rămâne să constituie capacitatea brută de
94
autofinanţare a dezvoltării firmei (amortizare, profit brut, rezultatul
financiar şi cel extraordinar, după deducerea dobânzilor şi a impozitului pe
profit)

Probleme pentru test grilǎ:


• Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă
următoarele date (u.m.): venituri din exploatare 90.000; cheltuieli de personal
30.000; consumuri externe (de la terţi) 40.000; cheltuieli financiare 6.000. Sǎ se
calculeze Valoarea adǎugatǎ (MCV):
a) MCV= 60.000;
b) MCV= 44.000;
c) MCV= 76.000;
d) MCV= 84.000;
e) MCV= 50.000.
MCV= venituri din exploatre – consumuri externe (de la terţi).
MCV= 90.000 – 40.000= 50.000

• Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):


profitul înainte de impozitare 100.000; impozitul pe profit 1.600; cifra de
afaceri 200.000; stocuri 5.000. Sǎ se calculeze profitul net al exerciţiului (PN):
a) PN= 198.400;
b) PN= 98.400;
c) PN= 95.000;
d) PN= 100.000;
e) PN= 93.400.
PN= profitul înainte de impozitare – impozitul pe profit.
PN= 100.000 – 1.600= 98.400

• Marjele de acumulare reprezintǎ:


a) mǎrimea rentabilitǎţii firmei;
b) valoarea adǎugatǎ obţinutǎ în exerciţiul financiar;
c) rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare după
deducerea diferitelor categorii de cheltuieli (variabile, fixe, externe etc);
d) marja asupra cheltuielilor variabile – profitul din exploatare;
e) profitul înainte de impozitare.

• PIB-ul unei ţǎri se determina astfel:


a) prin însumarea valorilor adăugate de la toate firmele din ţară;
b) prin însumarea profiturilor brute ale firmelor comerciale;
c) prin însumarea veniturilor de la toate firmele din ţarǎ;
d) prin însumarea marjelor de acumulare variabile;
95
e) prin însumarea profitului din exploatare al firmelor din ţarǎ.

• Veniturile de gestiune provin din:


a) variaţia stocurilor;
b) activitǎţi curente, de exploatare şi financiare, şi din evenimente
extraordinare;
c) vȃnzarea de produse şi servicii;
d) producţia de imobilizǎri care se înregistreazǎ ca active imobilizate
corporale şi necorporale;
e) veniturile din reluarea provizioanelor.

• Cheltuielile de gestiune cuprind :


a) cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile;
b) cheltuieli privind investiţiile financiare cedate şi cheltuielile de
exploatare;
c) cheltuielile de exploatare, cheltuielile financiare şi cheltuielile cu
provizioanele, amortizǎrile şi alte impozite potrivit legii;
d) cheltuielile de exploatare şi cheltuielile financiare;
e) cheltuielile de exploatare, cheltuielile financiare şi cheltuielile cu
impozitul pe profit.

• Rezultatul exerciţiului financiar este:


a) diferenţa dintre veniturile de exploatare şi cheltuielile de exploatare;
b) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli;
c) diferenţa dintre veniturile financiare şi cheltuielile financiare;
d) diferenţa din variaţia stocurilor;
e) diferenţa dintre veniturile din provizioane şi cheltuielile cu impozitul pe
profit.

• Valoarea adǎugatǎ reprezintǎ:


a) excedentul brut de exploatare;
b) profitul înainte de impozitare;
c) diferenţa dintre veniturile din exploatare şi consumurile de la terţi;
d) diferenţa dintre profitul din exploatare şi excedentul brut din exploatare;
e) diferenţa dintre profitul înainte de impozitare şi profitul net.

• Profitul înainte de impozit se determinǎ astfel:


a) profitul din exploatare + venituri financiare – cheltuieli financiare;
b) valoarea adǎugatǎ + venituri din exploatare;
c) profitul înainte de impozit – excedentul brut din exploatare;
d) valoarea adaugata + veniturile financiare;

96
e) profitul net – valoarea adǎugatǎ.

• Capacitatea de autofinanţare reprezintǎ :


a) diferenţa dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare;
b) disponibilitǎţile din conturile firmei;
c) diferenţa dintre veniturile încasabile şi cheltuielile plǎtibile;
d) acoperirea cheltuielilor financiare din veniturile din exploatare;
e) diferenţa dintre profitul net şi dividendele acordate acţionarilor.

• Metodele de calcul al indicatorului capacitatea de autofinanţare (CAF) sunt:


a) metoda excedentului brut de exploatare;
b) metoda cheltuielilor financiare şi a celor extraordinare;
c) metoda rezultatului brut al exerciţiului financiar;
d) metoda deductivǎ şi metoda aditivǎ;
e) metoda contabilǎ conform standardelor internaţionale de contabilitate.

• Din punct de vedere economic cash-flow-ul unei firme reprezintǎ:


a) sinteza fluxurilor rezultate din toate operaţiunile de gestiune şi cele de
capital ale firmei;
b) nivelul de solvabilitate al firmei;
c) rentabilitatea şi profitabilitatea;
d) lichiditatea şi solvabilitatea firmei;
e) disponibilitǎţile din conturile firmei.

Excedentul (marja) brut(ă) a(l) exploatării exprimă acumularea brută din


activitatea de exploatare, ştiind că amortizarea şi provizioanele sunt doar
cheltuieli calculate, nu şi plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentru
investiţii, riscuri sau cheltuieli), amortizarea şi provizioanele calculate se
regăsesc în acumulările băneşti ale firmei. Excedentul brut de exploatare
exprimă capacitatea potenţială de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări,
provizioane şi profit), de achitare a datoriilor către bugetul statului şi de
remunerare a investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii):
EBITDA = MCV - F (exclusiv Amo şi Proviz)
F=cheltuielile fixe; MCV=marja asupra cheltuielilor variabile
Preferinţa pentru această marjă brută de acumulare este determinată de
neutralitatea astui indicator în raport cu politicile financiare şi contabile din firmă.
Această marjă exprimă netrunchiat rezultatul brut al exploatării, înainte de
aplicarea politicilor specifice firmei de amortizare, de îndatorare şi de
impozitare.

97
Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii
de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi a celor calculate) din
veniturile exploatării (încasabile şi a celor calculate):

PE = EBITDA - Amo - Proviz.


EBITDA=Excedent brut din exploatare;PE=profitul din exploatare

Problemǎ pentru test grilǎ:


Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):
excedentul brut din exploatare 31.200; reluǎri asupra provizioanelor 1.000;
amortizǎri şi provizioane calculate 9.000; venituri financiare 5.000. Sǎ se calculeze
profitul din exploatare (PE):
a) PE= 22.200;
b) PE= 26.200;
c) PE= 28.200;
d) PE= 23.200;
e) PE= 18.200.
PE= excedentul brut din exploatare + reluǎri asupra provizioanelor – amortizǎri şi
provizioane calculate.
PE= 31.200 + 1.000 – 9.000= 23.200

Pentru calculele financiare de rentabilitate se calculează profitul înainte de


dobânzi şi de impozit .Aceasta este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile
totale (de exploatare şi financiare), cu excepţia dobânzilor şi a impozitului pe
profit.

EBIT= PE + Venituri financiare


EBIT=Profit inainte de dobanzi si impozit;PE=profit din exploatare
Profitul înainte de dobânzi şi impozit are, după deducerea impozitului
pe profit (EBIT-Impozit), o semnificaţie deosebită. Acesta exprimă,
potenţialul (contabil) de remunerare a acţionarilor cu dividende şi a
creditorilor (a băncilor) cu dobânzi. Se impune o diferenţiere a acestui
rezultat în raport cu contribuţia activului economic al firmei, respectiv a
îndatorării la obţinerea lui:
• performanţa exploatării activului economic este apreciată după mărimea:

EBIT (1 - ґ) = PN + Dob (1- ґ),


eliminându-se economia fiscală determinată de deductibilitatea dobânzii din
profitul impozabil;

98
• performanţa exploatării activului economic, dar şi a îndatorării cu efecte
fiscale benefice este apreciată după mărimea:

EBIT - Impozit = EBIT (1 - ґ) + Dob • ґ = Profitul net + Dobânzi.

Prima formulare a performanţei, respectiv EBIT • (1 - ґ), are calitatea


de a exprima capacitatea activelor firmei de a genera, în exploatare, rezultate
pentru „aportorii" de capitaluri, indiferent de modul de finanţare al firmei.
Prin această calitate, acest rezultat face comparabile firmele între ele din
perspectiva exclusivă a capacităţii lor tehnico-economice, şi nu ca urmare a unor
politici specifice de finanţare.
Aşadar, termenul din stânga egalităţii exprimă rezultatul net al
exploatării capitalurilor investite în activele fixe şi circulante nete ale firmei,
iar termenii din dreapta exprimă destinaţia acestui rezultat: acţionari şi
creditori. Mărimea reală a remunerării acţionarilor şi creditorilor este dată de
cash-flow-ul disponibil (CFD), după operaţiunile de capital (de creştere
economică a firmei).
Profitul înainte de impozit este determinat de rezultatul exploatării, cât şi
de cel al politicii de finanţare. Este deci rezultatul activităţii curente (de exploatare
şi financiară).

EBT = EBIT - Dobânzi = Profitul din exploatare ± Rezultatul financiar

Problemǎ pentru test grilǎ:


Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):
profitul din exploatare 23.200; venituri financiare 2.000; cheltuieli financiare
1.000; amortizǎri 800; reluǎri asupra provizioanelor 1.000. Sǎ se calculeze profitul
înainte de impozitare (EBT):
a) EBT= 22.200;
b) EBT= 24.200;
c) EBT= 25.200;
d) EBT= 31.200;
e) EBT= 12.000.
EBT= profitul din exploatare + venituri financiare – cheltuieli financiare
EBT= 23.200 + 2.000 – 1.000= 24.200

EBT=Profit inainte de impozit;EBIT=Profit inainte de dobanzi si impozit


Profitul net exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare, cu
care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii investite. Acesta
urmează să se distribuie sub formă de dividende, în raport cu numărul de
acţiuni.

99
PN = EBIT - Dobânzi - Impozit pe profit(± Elemente extraordinare)
EBIT=Profit inainte de dobanzi si impozite
Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea
factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor muncă şi capital, peste valoarea
materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumpărate de firmă de la terţi.
Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţi

Această valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti din care


se face remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea de exploatare
a firmei:
- personalul, prin salarii, indemnizaţii, premii şi cheltuieli sociale;
- statul, prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (minus subvenţii pentru
exploatare);
- creditorii, prin dobânzi, dividende şi comisioane plătite;
- acţionarii, prin dividende plătite;
- firma, prin capacitatea de autofinanţare.
Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată, se poate
face o evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii firmei.
Prin însumarea valorilor adăugate de la toate firmele din ţară se obţine
produsul intern brut (PIB). Acesta reprezintă singura ofertă internă de
bunuri şi servicii pentru satisfacerea cererii (interne şi externe) de consumuri
finale, în sectorul privat şi în cel public.

Capacitatea de autofinanţare

Aşa cum, pe baza bilanţului, s-a determinat un indicator care să evidenţieze,


la modul sintetic, potenţialul de dezvoltare şi de perenitate a firmei, respectiv cash-
flow-ul, tot astfel, în mod similar şi cu semnificaţie apropiată, se poate determina,
pe baza contului de profit şi pierdere, capacitatea de autofinanţare (CAF).
Aceasta reflectă potenţialul financiar de creştere economică a firmei, respectiv
sursa financiară generată de activitatea industrială şi comercială a firmei după
scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă. Capacitatea de
autofinanţare (CAF) se relevă prin diferenţa dintre veniturile monetare
(încasabile) şi cheltuielile monetare plătibile.

100
Cheltuieli monetare Venituri monetare
• Consumuri din afară. • Vânzări şi alte
• Salarii şi CAS venituri din exploatare
• Dobânzi • Dividende, dobânzi
• Impozite şi taxe de încasat

Cheltuieli calculate CAF


• Amortizări şi
provizioane calculate
Profitul net Venituri calculate
• Variaţia stocurilor
• Producţia
imobilizată
• Provizioane reluate

CAF = Capacitatea de autofinanţare


Reprezentarea grafică a capacităţii de plată
În mod practic, capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două
metode deductivă şi adiţională.
• Prin procedeul deductiv se porneşte de la excedentul brut de
exploatare (EBE, care semnifică rezultatul brut al activităţii industriale şi
comerciale), din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale
firmei (financiare, extraordinare etc):

CAF = Venituri încasabile - Cheltuieli plătibile =


= EBE + Venituri financiare şi extraordinare încasabile
- Cheltuieli financiare şi extraordinare plătibile
- Impozitul pe profit.

• Metoda deductivă:
■ CAF = (Venituri totale - Venituri calculate) -
(Cheltuieli totale - Cheltuieli calculate);
■ CAF = EBE - Venituri calculate -
Alte cheltuieli monetare
• Metoda aditivă:
■ CAF = Profit net + Cheltuieli calculate -
Venituri calculate

Metoda deductivă şi aditivă a capacităţii de plată


101
EBE = Rezultatul brut al activităţii

Studiu de caz
Societatea N
Calculul CAF prin metoda deductivă

Excedentul brut de exploatare (EBITDA) 31.200


+ Venituri financiare 0
- Cheltuieli financiare 6.000
+ Elemente extraordinare 0
- Impozitul pe profit 4.300
= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a 20.900 = 8.000+
exerciţiului 12.900
CAF = EBE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Elemente extraordinare
– Impozitul pe profit
EBE = EBITDA; 12.900 = Profitul net ; 8.000= Cheltuieli calculate ( amortizări,
provizioane )

Problemǎ pentru test grilǎ:


Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă
următoarele date (u.m.): excedentul brut de exploatare 31.200; cheltuieli financiare
6.000; impozit pe profit 4.300; venituri din cesiunea elementelor de activ 1.000. Sǎ
se calculeze capacitatea de autofinanţare (CAF):
a) CAF= 16.600;
b)CAF= 14.900;
c) CAF= 19.900;
d) CAF= 20.900;
e) CAF= 21.900.

CAF= excedentul brut de exploatare – cheltuieli financiare – impozitul pe profit


CAF= 31.200 – 6.000 – 4.300= 20.900

Problemǎ pentru test grilǎ:


Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):
rezultatul net 12.900; cheltuieli calculate (amortizǎri, provizioane) 8.000; elemente
extraordinare 15.000; excedent brut de exploatare 28.000. Sǎ se determine
ponderea capacitǎţii de autofinanţare (CAF) în excedentul brut de exploatare:
a) 74,64%;
b) 87,50%;
c) 26,25%;
d) 100,00%;
102
e) 76,00%.
CAF= rezultatul net + cheltuieli calculate – venituri calculate
CAF= 12.900 + 8.000= 20.900
Ponderea CAF în excedentul brut de exploatare= 20.900/28.000*100= 74,64%

• În procedeul adiţional se porneşte de la rezultatul (net al) exerciţiului la care


se adaugă cheltuielile (amortizări, provizioane etc), neplătibile la o anumită
scadenţă după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate (reluările
asupra provizioanelor):

CAF= Rezultatul net + Cheltuieli calculate - Venituri calculate =


= Rezultatul net al exerciţiului + Amortizări şi provizioane calculate - Reluări
asupra provizioanelor + (Valoarea netă contabilă a activelor cedate - Venituri din
cedarea activelor
Problemǎ pentru test grilǎ:
Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă
următoarele date (u.m.): profitul net al exerciţiului 12.900; cheltuieli
calculate(amortizǎri, provizioane) 8.000; valoarea contabilǎ a elementelor de activ
cedate 1.000; venituri din cesiunea elementelor de activ 1.000.Valoarea corectǎ a
indicatorului capacitatea de autofinanţare (CAF) va fi:
a) CAF= 22.000;
b) CAF= 10.000;
c) CAF= 20.900;
d) CAF= 18.900;
e) CAF= 14.900.

CAF= profitul net al exerciţiului + cheltuieli calculate (amortizǎri şi provizioane) +


valoarea contabilǎ a elementelor de active cedate – venituri din cesiunea
elementelor de activ.
CAF= 12.900 + 8.000 + 1.000 – 1.000= 20.900

Calculul CAF prin metoda adiţională

Profitul net al exerciţiului 12.900


+cheltuieli calculate (amortizări, provizioane) 8.000
- reluări asupra cheltuielilor calculate 0
+ valoarea contabilă a elementelor de activ cedate -
- venituri din cesiunea elementelor de activ -
= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a exerciţiului 20.900

103
Capacitatea de autofinanţare exprimă deci un surplus financiar degajat de
activitatea rentabilă a firmei. Ea nu are decât un caracter potenţial dacă nu este
susţinută de mijloace financiare efective. Or, surplusul monetar degajat prin
creşterea trezoreriei nete, adică cash-flow-ul , dovedeşte că această capacitate de
autofinanţare este susţinută în mică măsură de o trezorerie efectiv disponibilă.

3.3. Cash-ul, cash-flow-ul şi profitul net ale firmei

Principala distincţie ce trebuie făcută în analiza cash şi a cash-flow-urilor


firmei este aceea între operaţiunile de gestiune şi operaţiunile de capital. Aşa
cum fiecare individ se hrăneşte şi învaţă zilnic, dar îşi cumpără o casă o dată
sau de câteva ori în viaţă, tot astfel, firma desfăşoară în mod curent operaţiuni
de gestiune (de exploatare, de investiţii şi de finanţare) şi în mod accidental,
operaţiuni de capital (investiţii sau dezinvestiţii acompaniate de finanţări sau
rambursări de capitaluri atrase). Operaţiunile de gestiune se reflectă în fluxurile
de venituri şi cheltuieli din contul de profit şi pierdere, şi se sintetizează în profitul
net şi în amortizare (dacă nu a fost reinvestită) ca potenţiale surse pentru cash-
flow-ul firmei. Măsura exactă a cash-ului şi a cash-flow-ului se obţine prin
corectarea potenţialităţii de încasări de mai sus, cu influenţa operaţiunilor de
capital (de investiţii, dar şi de finanţare), operaţiuni care nu apar în contul de profit
şi pierdere.
În practica financiar-contabilă din România întâlnim mai multe
noţiuni care se cumscriu aceleia de cash: trezorerie netă, lichidităţi,
disponibilităţi băneşti sau pur şi simplu numerar. Din punctul nostru de
vedere şi pentru scopurile acestei lucrări vom afirma că toate aceste noţiuni
sunt echivalente şi toate se regăsesc în noţiunea anglo-saxonă de cash. Nu este
decât o singură distincţie care se face în legătură cu noţiunea de cash, respectiv
aceea de cash efectiv şi cash echivalent:
• cash-ul efectiv se referă la disponibilităţile băneşti în casă şi în conturile
bancare curente: valorile de încasat, cum sunt cecurile şi efectele comerciale
depuse la bănci, disponibilităţile în lei şi valută, cecurile firmei, creditele bancare
pe termen scurt, precum şi dobânzile aferente disponibilităţilor şi creditelor
acordate de bănci în conturile curente;
• cash-ul echivalent se referă la disponibilităţi cvasilichide: acţiuni
deţinute la firmele afiliate, obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuni
achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate în vederea realizării unui profit
întrun termen scurt.

104
Spre deosebire de imobilizările financiare (acţiuni deţinute,
împrumuturi acordate, interese de participare etc), care sunt alocări de
capital pe termen lung şi deci mai puţin lichide, valorile mobiliare de
plasament sunt reputate ca având o piaţă secundară activă şi deci o bună
lichiditate. Un deficit de cash efectiv ar putea să fie rapid acoperit prin lichidarea
în compensare a unui cash echivalent.

Cash-flow-ul (CF) este variaţia (fluxul) trezoreriei nete (∆TN) de la


începutul până la sfârşitul exerciţiului financiar. Ca şi cash-ul (trezoreria netă), şi
cash-flow-ul sintetizează variaţiunile rezultate din toate operaţiunile de
gestiune şi cele de capital ale firmei. Aşa cum am prezentat pe scurt în capitolul
privind echilibrul financiar, în condiţii de creştere economică zero, cu
reconstituirea, în aceeaşi mărime a capitalurilor (fixe şi circulante, proprii
împrumutate), cash-flow-ul are ca explicaţie originară profitul net (CF = PN) sau
profitul net şi amortizarea (CF = PN +Amo), atunci când amortizarea nu se
reinvesteşte, ci se acumulează sub formă bănească.
În condiţii diferite faţă de creşterea zero, cash-flow-ul are o determinare
complexă, alături de operaţiunile de gestiune care îşi aduc contribuţia la formarea
lui şi operaţiunile de capital, respectiv de investiţii şi de finanţare . Există două
curente teoretice de explicare a cash-flow-ului: anglo-saxon şi francez.

CASH-FLOW CASH-FLOW CASH-FLOW


Operaţional de investiţii de finanţare
PN +Amo - ∆NFR ∆Imo ∆CPR+∆DAT
∆CPR =
∆NFR = ∆lmo = CPR1 -CPRo
NFR1 – NFR0 Imo1 - Imoo + Amo1 ∆DAT =
DAT1-DATo

Formarea cash-flow-ului firmei pe seama operaţiunilor de gestiune şi a


operaţiunilor de capital
Amo= amortizarea; Imo =Active fixe; CPR = Capitaluri proprii ; DAT= Capitaluri
împrumutate;NFR=Necesar de fond de rulment
Curentul anglo-saxon explică variaţia aceleiaşi trezorerii nete, cash-flow-ul,
pe seama variaţiunilor de cash datorate operaţiunilor de gestiune (operaţionale),
inclusiv variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR), datorate operaţiunilor de
investiţii (numai în active fixe imobilizări) şi operaţiunilor de finanţare (prin
capitaluri proprii şi prin capitaluri împrumutate):

105
CF = ∆TN = CFgest + CFinv + CFfin.( Cash-flow de gestiune; CF de investiţii si
CF de finanţare )
CF= cash-flow
Includerea variaţiei nevoii de fond de rulment în cash-flow-ul de gestiune şi
nu în cel de investiţii este puţin controversată. Dacă avem în vedere că investiţia de
capital pentru creşterea economică se referă în mod egal la achiziţia de active fixe
(imobilizări) şi de active circulante (creşterea stocurilor şi a creanţelor), atunci pare
legitimă includerea ∆NFR în cash-flow-ul de investiţii (CFinv). Dacă avem în
vedere că între cifra vânzărilor (de afaceri) şi volumul stocurilor şi creanţelor
există o corelaţie strânsă şi că variaţia cifrei de afaceri explică în mare parte ∆NFR,
atunci pare legitimă includerea ∆NFR în cash-flow-ul de gestiune (CFgest).
Curentul, francez explică variaţia de cash pe seama interacţiunii dintre
echilibrul pe termen lung şi echilibrul pe termen scurt, respectiv pe seama variaţiei
fondului de rulment şi a variaţiei nevoii de fond de rulment (∆NFR).

_
♦ ∆FR ♦ ∆NFR
• FR1 –FRo • NFR1 –NFRo
• (CPR+DAT) – Imo • TO+CRL-DCR

FR= fond de rulment ; CPR = Capitaluri proprii; DAT = Capitaluri imprumutate ;


Imo=Active fixe ; DCR = datorii curente catre furnizori;STO=stocuri;CRL=credite
pe termen lung

CF = ∆TN = ∆FR - ∆NFR


CF= cash-flow;TN= trezorerie netă

Problemǎ pentru test grilǎ:


Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):

Indicatori N-1 N
Fond de Rulment(FR) 5.000 5.500
Resurse temporare 2.000 2.500
Necesar de Fond de 300 100
Rulment(NFR)
Valoarea indicatorului cash-flow (CF) este:
a) 100;
b) 300;
c) 400;
d) -200;
e) 700.
CF = ∆TN = ∆FR - ∆NFR
106
∆FR= 5.500 – 5.000= 500
∆NFR= 100 – 300= -200
CF= ∆FR - ∆NFR= 500 – (-200)= 700

Determinarea complexă a cash-flow-ului repune în discuţie distincţia dintre


profitul net ca informaţie contabilă (din contul de profit şi pierdere) şi cash-flow-ul
ca informaţie monetară din Situaţia fluxurilor de trezorerie (cash-flow-urilor). Aşa
cum Keynes explica în macroeconomie că „pe termen lung, toţi vom fi bogaţi", tot
astfel putem afirma în mediul microeconomic că „pe termen lung, profitul net este
egal cu cash-flow-ul. Dar aşa cum se contra-afirmă în macroeconomie ca pe
termen lung, mulţi vor fi duşi", tot astfel se contra-argumentează că, pe termen
scurt, net este diferit de cash-flow.
În primul rând, profitul net exprimă o potenţialitate (contabilă) de a avea
încasări în prezent în viitor, în timp ce cash-flow-ul exprimă „devenirea" concretă
(în bani) a firmei. În al doilea rând, profitul net este un rezultat exclusiv (cel puţin
pe termen scurt) al operaţiunilor de gestiune, respectiv de exploatare şi financiare,
în timp ce cash-ul şi cash-flow-ul sunt generate atât de operaţiunile de gestiune, cât
şi de cele de capital: dezinvestiţii sau investiţii şi finanţări sau rambursări
(restituiri). În sfârşit, în al treilea rând, cash-flow-ul corectează veniturile
încasabile şi cheltuielile plătibile cu decalajele între momentul angajării şi al plăţii
acestora. Obligaţiile de plată la anumite scadenţe sunt decalajele favorabile,
drepturile de creanţă (de încasări) la anumite scadenţe sunt decalaje nefavorabile,
iar diferenţa dintre acestea (nevoia de fond de rulment, pentru operaţiunile de
gestiune) corectează potenţialitatea de cash efectiv a veniturilor şi cheltuielilor
firmei.

Construcţia fluxurilor de trezorerie

Standardul Internaţional de Contabilitate recomandă construcţia Situaţiei


fluxurilor de trezorerie în completarea documentelor contabile de sinteză: bilanţ,
cont de profit şi pierdere, şi anexa la bilanţ. A supravieţui pe o piaţă din ce în ce
mai concurenţială înseamnă capacitate de a genera cash pentru plata la termen a
obligaţiilor faţă de partenerii de afaceri. Ori, principalul atu al Situaţiei
fluxurilor de trezorerie este relevarea acestei abilităţi a firmei de a genera
cash.
Utilizatorii Situaţiei fluxurilor de trezorerie vor afla informaţii privind:
a) modificările în activele fixe nete de amortizare, în stocuri şi creanţe
nete de datoriile de exploatare;
b) modificările în masele bilanţiere privind lichiditatea (ACR/Dexpl) şi
solvabilitatea (DAT/CPR) firmei;

107
c) capacitatea firmei atunci când au loc modificări în sumele
programate a fi încasate sau plătite, sau modificări ale scadenţelor acestora;
d) relaţia dintre profit şi cash-flow şi previziunea cash-flow-ului pentru
fundamentarea deciziilor financiare viitoare.
Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă cash-flow-urile (variaţia trezoreriei
nete) în cursul exerciţiului financiar generate de activităţile de gestiune
(operaţionale), de investiţii (în active fixe corporale, necorporale şi financiare) şi
de finanţare (cu capitaluri proprii şi împrumutate). Nu se includ în Situaţia
fluxurilor de finanţare încasările/plăţile ce rezultă din conversia cash-ului
efectiv (disponibilităţi în bancă şi casă) în cash-echivalent (investiţii financiare
pe termen scurt) şi invers. Cele două componente ale trezoreriei nete se
analizează ca un tot unitar în ceea ce priveşte modificarea (variaţia)
trezoreriei.
Cash-flow-ul din activităţile de gestiune (curentă şi extraordinară) este cel
mai important dintre cash-flow-urile firmei. Acesta este acoperitor atât pentru
plăţile curente de gestiune, dar şi pentru achiziţia de noi active prin autofinanţare
şi/sau pentru rambursarea creditelor, precum şi pentru remunerarea acţionarilor cu
dividende şi a creditorilor cu dobânzi.
Cash-flow-ul de gestiune (CFgest) poate fi explicat pe baza veniturilor
încasabile şi a cheltuielilor plătibile din contul de profit şi pierdere corectate cu
variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR). La rândul ei, variaţia NFR se explică
prin modificările în soldurile bilanţiere ale stocurilor, creanţelor şi ale datoriilor de
exploatare.

Se propun două metode pentru determinarea CFgest:


- directă, cu evidenţierea tuturor încasărilor şi a plăţilor, precum şi a
creşterilor şi scăderii de solduri finale ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor de
exploatare în raport cu soldurile lor iniţiale;
- indirectă, ce porneşte de la profitul net şi de la amortizare, şi care se
corectează cu variaţia nevoii de fond de rulment.
În metoda directă, încasările din activităţile de gestiune sunt cele de
vânzări de bunuri şi servicii din anul curent (CA1) plus soldul iniţial (SV0) minus
soldul final (SV1) al creanţelor-clienti:
Încasări CA = CA1 + SV0 – SV1

La acestea se adaugă încasări din drepturi de autor, taxe de participare,


comisioane şi alte asemenea încasări. Încasările din dividende şi din dobânzi la
participaţiile directe şi la împrumuturile acordate altor firmei sunt evidenţiate
separat de activităţile de exploatare pentru a releva impactul acestora asupra cash-
flow-ului din exploatare (EBE). Foarte adesea acestea se înscriu în cash-flow-ul de
investiţii, deoarece sunt generate de investiţiile financiare făcute la alte firme. Tot
108
astfel, încasările, din cesiunea (vânzarea) activelor fixe se vor include în cash-flow-
ul de investiţii. În CFgest se va opera doar cu profitul sau pierderea ce rezultă din
cesiunea de active fixe.
Plăţile din activităţile de gestiune sunt:
- pentru aprovizionările de materii prime şi materiale din anul curent (Mat1)
minus soldul iniţial (Sm0) plus soldul final (Sm1) de materiale plus soldul iniţial
(Sf0) minus soldul final (Sf1) al furnizorilor de materiale:
PlăţiMat = Mat1 - Sm0 + Sm1 + Sf0 – Sf1.
- pentru salarii şi cheltuieli sociale din anul curent (Sal1) plus soldul iniţial
(Ss0) minus soldul final (Ss1) al salariilor neridicate:
PlăţiMat = Sal1+ Ss0 - Ss1
- pentru dobânzi, care în general nu prezintă sold al datoriilor de plătit;
- pentru impozite şi taxe, de asemenea, în.general fără sold rămas de plătit.
Impozitul pe profit poate fi aferent şi altor venituri decât cele de exploatare,
ceea ce ar impune împărţirea lui între CFgest şi CFinv. În general, impozitul pe profit
se înregistrează în CFgest.

Corecţiile la plăţile pentru aprovizionări, pentru salarii şi pentru alte


cheltuieli de exploatare în raport cu modificările soldurilor activelor şi
pasivelor aferente se fac în următoarea logică:
-creşterea soldului final al activelor circulante semnifică o plată suplimentară
vizavi de cheltuielile din anul curent (diminuate cu soldul iniţial al acestor
cheltuieli). Tot astfel, o diminuare a soldului final al activelor semnifică o
degajare de cash (încasare) ce va fi folosită pentru plata cheltuielilor din anul
curent.
-creşterea soldului final al datoriilor este echivalentă cu o reducere a plăţilor
în anul curent pentru respectivele datorii (semnifică o degajare de cash =
încasare). Invers, o scădere a soldului final este egală cu o plată suplimentară
pentru achitarea datoriilor respective din anul curent.

Studiu de caz: Pentru firma N bilanţurile succesive şi contul de profit şi


pierdere prezentate cash-flow-ul de gestiune după metoda directă se determina
astfel:
1) încasări din vânzări: 180.000+ 38.250-45.000 = 173.250(38.250=Clienţi
N; 45.000=Clienţi N+1)
2) plăţi pentru aprovizionări: 70.000 - 42.500 + 50.000 +46.750 – 55.000 =
(-) 69.250
(70.000=Consumuri de la terţi;42.500=Stocuri N;50.000=Stocuri N+1;46.750=
furnizori N;55.000=furnizori N+1)
109
3) plăţi pentru salarii şi cheltuieli sociale: =(-) 70.000
4) alte cheltuieli de exploatare: 8.800 + 7.300(dividende de platit din anul N)
= (-) 16.100
5) plăţi pentru dobânzi 6.000 + 850-1.000+ 13.100-15.400 = (-) 3.550
850=imprumuturi<1 an din anul N;1.000=imprumuturi<1 din din anul
N+1;13.100=credite bancare anul N;15.400=credite bancare din anul N+1

6) plata impozitului pe profit: = (-) 4.300


Cash-flow-ul de gestiune 10.050=173.250-69.250-70.000-16.100-3.550-4.300

Metoda indirecta operează cu informaţiile deja prelucrate: profitul net,


amortizări şi provizioane nete de reluările asupra lor, variaţia nevoii de fond de
rulment etc. Cash-flow-ul de gestiune se obţine corectând potenţialitatea contabilă
de încasări viitoare corespunzătoare profitului net (PN), amortizărilor şi
provizioanelor nete cu variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR), în fapt cu
variaţia decalajelor nefavorabile de încasări (prin creşterea stocurilor şi creanţelor
de încasat) în raport cu decalajele favorabile de plăţi (prin creşterea datoriilor de
exploatare):

CFgest = PN nedistrib. + Amo. şi proviz. nete - Venituri fin - (∆NFR).

Veniturile financiare s-au scăzut, deoarece sunt asociate cash-flow-ului de


investiţii.

Studiu de caz
La firma N prin metoda indirectă, CFgest este acelaşi:
CFgest, = 4.300 + 8.000 - 0 - 2.250 = 10.050 (încasări),
( NFR in anul N = 42.500+38250) – 68.000= 12.750; NFR in
N+1=(50.000+45.000)- 80.000= 15.000 ) Dif. De NFR= 15.000- 12.750=2.250
în care variaţia nevoii de rulment (∆NFR) este egală cu:
[(50.000 + 45.000) - 80.000] - [(42.500 + 38.250) - 68.000] = 2.250.
50.000=stocuri în anul N;45.000=clienţi anul N;80.000=active
imobilizate anul N;42.500=stocuri anul N;38.250=clienţi anul N;68.000=active
imobilizate anul N

Cash-flow-urile din activităţi de investiţii sunt în general cash-out-flow-


uri (plăţi) pentru achiziţia de active fixe noi;
- corporale, respectiv proprietăţi asupra terenurilor şi construcţiilor, maşini şi
echipamente, inclusiv prin autodotare;
- necorporale, respectiv licenţe, brevete, mărci;
110
- financiare, respectiv participaţii directe, cumpărarea de acţiuni şi
obligaţiuni emise de alte firme, acordarea de avansuri financiare către filiale.
Activitatea de investiţii înregistrează, de asemenea, cash-inflow-uri
(încasări) din vânzarea (cesiunea) de active fixe (cumpărate mai sus),ori de câte ori
se ia vreo decizie de Codificare a structurii acestora sau, pur şi simplu, din raţiuni
de echilibru financiar: vânzări de proprietăţi, maşini, echipamente, de acţiuni şi
obligaţiuni deţinute sau răscumpărări, la scadenţă, ale obligaţiunilor deţinute
sau ale avansurilor băneşti acordate filialelor.
Cash-out-flow-ul din investiţii (CFinv) se poate obţine şi prin metoda
indirectă în care se compară imobilizările de la sfârşitul anului cu cele de la
începutul anului. Din imobilizările iniţiale (Imo0) se scad amortizările şi
provizioanele nete de reluările asupra lor. În continuare, se scad veniturile
financiare:

CFinv = (Imo0 - Amo. şi proviz.) - Ven. fin.

La firma N, CFinv se determină astfel:

CFinv = 80.000 - (68.000 - 8.000) - 0 = - 20.000 şi semnifică o plată de cash


pentru creştera efectivă a imobilizărilor de la începutul până la sfârşitul anului.
80.000=active imobilizate anul N+1; 8.000=amortizări

Veniturile financiare sub formă de dividende şi dobânzi încasate pentru


participaţiile directe, acţiunile şi obligaţiunile altor firme deţinute de firma
analizată se înscriu, foarte adesea, în cash-flow-ul de investiţii. Dimpotrivă,
dobânzile plătite la creditele primite de firmă se înscriu în CFgest, deoarece
creditele au fost primite pentru activitatea operaţională (de exploatare, în
special).

Cash-inflow-urile din activităţile de finanţare cu capitaluri externe


(proprii şi împrumutate) sunt generate de majorările de capital social (prin
emisiune de acţiuni noi) şi/sau de majorările de datorii financiare (prin contractarea
de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligaţiuni ale firmei). Cash-outflow-
urile de finanţare apar cel mai adesea sub forma rambursărilor de împrumuturi pe
termen lung şi mediu, şi, mai rar, sub forma răscumpărării (din profit) a propriilor
acţiuni de pe piaţa bursieră sau extrabursieră.

111
Dividendele plătite pentru exerciţiul financiar precedent pot fi considerate plăţi ale
activităţii de finanţare, reprezentând remunerări ale capitalurilor proprii
subscrise de acţionari. Alternativ, acestea pot fi considerate plăţi în cash-
flow-ul de gestiune, evidenţiind astfel capacitatea firmei de a plăti dividende
din cash-flow-ul de gestiune.

Indirect, cash-flow-ul de finanţare (CFfin) poate fi determinat prin


compararea soldurilor finale cu cele iniţiale ale capitalurilor proprii (exclusiv
profitul net al anului curent) şi ale datoriilor pe termen lung:
CFfin = (CPR1 (exclusiv PN1) - CPRo) + (DAT1 - DAT0).
CPR=capitaluri proprii ; DAT=capitaluri împrumutate;PN= profit net

Studii de caz
La firma N s-au modificat soldurile capitalurilor permanente (proprii şi
împrumutate) pentru a face faţă efortului investiţional semnificativ în creşterea
imobilizărilor, cu mult mai mare decăt cash-flow-ul de gestiune. În consecinţă:

CFfin = (61.176 - 4.300 - 52.000) + (58.824 - 50.000) = 13.700 (încasări).


61.176=capitaluri proprii in anul N+1;4.300=profit nedistribuit;52.000=capitaluri
proprii in anul N;58.824=datorii >l.anul N;50.000=datorii >1an din anul N;
Cash-flow-ul total al firmei este deci suma celor trei cash-flow-uri ale
activităţilor de gestiune, de investiţii şi de finanţare, şi va verifica (şi va explica),
astfel, variaţia trezoreriei nete de la începutul până la sfârşitul anului:

CF =CFgest + CFinv + CFfin = TN1 – TN0

În consecinţă, cash-flow-ul este o informaţie de analiză financiară a surselor


de formare a fluxului de trezorerie de la începutul până la sfârşitul exerciţiului
financiar, a variaţiei trezoreriei firmei care se regăseşte în conturi la bănci, în casă
şi în investiţii financiare pe termen scurt.

La firma N, cash-flow-ul, total este determinat numai de activităţile de


gestiune (îndeosebi de exploatare) şi cele de investiţii (îndeosebi cele financiare):
CF gest.=(4.300+8.000)-2.250=10.050 incasări din exploatare

4.300=profit nedistribuit;8.000=amortizări;2.250=dif.NFR

CFinv=80.000-68.000+8.000=20.000 plăţi pentru investiţii

80.000=active imobilizate an N+1;68.000=active imobilizate an N;


112
8.000=amortizări

CFfin= (61.176-4300-52.000)+(58.824-50.000)=13.700 incasări din afara

61.176=capitaluri anul N;4.300=profit nedistribuit;52.000=capitaluri


proprii anul N; 58.824=datorii t.l. an N+1; 50.000=datorii t.l. an
N

CF = 10.050 - (- 20.000) + 13.700 =3.750

Cash-flow-ul pentru evaluarea firmei

În perspectiva determinării valorii firmei, considerată un portofoliu de


investiţii mai noi şi mai vechi, noţiunea de cash-flow comportă anumite ajustări.
Acestea sunt necesare: pentru a reflecta capacitatea firmei de a degaja, către
acţionari şi împrumutători, cash-flow disponibil pentru:
• recuperarea capitalului iniţial investit şi:
• remunerarea acestui capital, cel puţin la rata normală de rentabilitate în
raport cu riscul asumat.
De la început facem precizarea că demersul nostru de evaluare porneşte de la
determinarea valorii firmei în ansamblu, ca rezultat al investirii capitalurilor proprii
şi împrumutate. În această perspectivă, dobânzile ne apar ca remunerare a
împrumutătorilor şi deci ca o componentă a cash-flow-ului disponibil al firmei şi
nu ca o cheltuială plătită din cash-flow-ul de gestiune. Odată calculată valoarea
firmei, se vor determina apoi cele două componente ale ei:
1. valoarea capitalurilor proprii şi
2. valoarea capitalurilor împrumutate (a datoriilor).
O altă ajustare a cash-flow-ului este includerea variaţiei tuturor activelor
circulante (inclusiv a trezoreriei), nete de datoriile de exploatare, în cash-flow-ul
disponibil alături de variaţia imobilizărilor nete de amortizare (aşa cum se
procedează în evaluarea proiectelor de investiţii).
În sfârşit, o ultimă ajustare este aceea că în cash-flow-ul pentru evaluarea
firmei se includ doar cash-flow-urile de gestiune şi de investiţii (ajustate ca mai
sus), nu şi cash-flow-ul de finanţare. Acesta din urmă (CFfin) nu este decât replica
pe pasiv al cash-flow-ului de investiţii, de creştere a imobilizărilor şi a activelor
circulante nete (în activ).
Este legitim să considerăm că rezultatele operaţiunilor de gestiune sunt
destinate remunerării investitorilor de capital. Drept urmare, cash-flow-ul
113
disponibil este format din aceste rezultate: profitul net, amortizarea anuală şi
dobânzile. Deoarece profitul net al firmei îndatorate include şi economia de
impozit (obţinută prin deducerea dobânzii din profitul impozabil), atunci este
nevoie să se facă o corecţie asupra rezultatelor gestiunii pentru a nu se face o dublă
înregistrare a acestei economii:

Rezultatele de gestiune = PN + Amo + Dob • (1 - ґ ).

Dacă nu ar avea loc niciun fel de investiţii în active fixe şi în active


circulante nete, atunci rezultatele operaţiunilor de gestiune s-ar putea distribui în
totalitate către investitori (acţionari şi împrumutători). Cum însă au loc frecvente
investiţii, cel puţin de menţinere a capacităţii iniţiale de producţie (finanţate din
amortizare) şi au loc frecvente modificări ale volumului stocurilor, creanţelor şi
trezoreriei (finanţate din profit şi din alte surse externe), atunci cash-flow-ul
disponibil trebuie să ţină cont de aceste finanţări ale creşterii economice a firmei:

Creşterea economică = ∆lmo + ∆ACRnete.

Drept urmare, cash-flow-ul disponibil este determinat de rezultatele


operaţiunilor de gestiune (curentă şi extraordinară) corectate cu investiţiile în
creşterea economică

CFD=cash-flow disponibil
CFD = Rezultatele gestiunii - Creşterea economică =
PN + Amo + Dob • (1 - ґ ) - ∆Imo - ∆ACRnete,
unde:
∆IMO = Imo1 - Imoo + Amo + VNC
∆ACRnete = ACRnetel - ACRnete0
unde:
VNC - valoarea netă contabilă a Imo vândute,
iar 1 şi 0 exprimă sfârşitul şi începutul exerciţiului financiar.

_
♦ CFgestiune ♦ Creştere economică
• PN + Amo + Dob (1 – τ) • ΔImo + ΔACRnete
• Operaţiuni de gestiune • ΔImo = Imo1 – Imo0 + Amo1
• ΔACR = ΔACR – ΔACR
nete nete1 nete0

Formarea cash-flow-ului disponibil(CFD)

114
În cele din urmă, creşterea economică este variaţia patrimoniului firmei de la
sfârşitul anului (VR1 = Imo1 + ACRnete1) în raport cu patrimoniul iniţial (I0 = Imo0 +
ACRnete0):
Cr.ec. = VR1 - (I0 – Amo1)
Aşadar,cash-flow-ul disponibil este cel rămas după acoperirea creşterii
economice din rezultatele de gestiune:
CFD = EBIT (1 -τ) - (VR – I0)
Cash-flow-ul disponibil şi creşterea patrimonială a firmei reprezintă plusul
de valoare din exerciţiul financiar încheiat, respectiv rentabilitatea absolută:
X = PN + Dob (1- τ) +VR-I0
În aceste condiţii, rata internă de rentabilitate raportează rentabilitatea
absolută X la capitalurile iniţiate I0:

RIR ‗ X ‗ CFD + VR-I0 _ EBIT-(l- τ)-(VR- I0) + VR-I0 ‗


Io Io I0 .

‗ EBIT • (1 - τ) ‗ PN+ Dob·(1 - τ)


I0 I0

Valoarea firmei se obţine prin actualizarea valorii finale a firmei:


(I0 + X = I0 +PN + Dob (1 - τ ) = CFD + VR) la rata k de actualizare din clasa
respectivă de risc.

V0 ‗ _I0 + EBIT-(1- τ)_ ‗ I0 + PN+ Dob·(1 - τ)


1+k 1+k

V0 ‗ CFD + VR ‗ PN+ Dob·(1 - τ)-VR+I0+VR) ‗ PN+ Dob·(1 - τ)+I0


1+k 1+k 1+k

În raport cu destinaţiile sale, cash-flow-ul disponibil, la nivelul firmei, se


compune din cash-flow-ul disponibil pentru acţionari (CFDact.) şi cash-flow-ul
disponibil pentru creditori (CFDcr):
CFD = CFDacţ. + CFDcr.
La rândul lor, cash-flow-urile disponibile investitorilor de capital se
formează din remunerarea potenţială pe seama rezultatelor de gestiune (sub formă
de dividend = Div şi dobânzi = Dob) şi din fluxurile de trezorerie determinate de
modificarea capitalurilor proprii (∆CPR) şi a capitalurilor împrumutate (ADAT),
după utilizarea amortizării pentru autofinanţare:
CFDact. = Div-ACPR

115
CFDcr. = Dob • (1 - τ ) - ∆DAT,
unde:
∆CPR = CPR1 (exclusiv PNnedistrib.) – CPR0
∆DAT = DAT1-DAT0.
O firmă îndatorată beneficiază de economii fiscale determinate de
deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale au
majorat profitul net al firmei îndatorate. Drept urmare, plata întreagă a dobânzii
către creditori este suportată de firmă la nivelul dobânzii nete de impozit [Dob (1 -
τ )], iar restul, Dob τ, este suportat din „sacrificiul" bugetului de stat care primeşte
de la firma îndatorată un impozit pe profit mai mic decât de la o firmă
neîndatorată.
Pentru evaluarea firmei şi a capitalurilor acesteia, cash-flow-urile disponibile
(CFD) şi valorile patrimoniale de la sfârşitul anului (Imo1 + ACRnete1; CPR1 şi
DAT1 se actualizează la costurile specifice ale capitalurilor (mediu ponderat = k,
propriu kc şi împrumutat = kd) corespunzătoare claselor de risc specifice:

V0(întrepr.) = CFD + Imo1 + ACRnete1


1+k

V0(CPR) = CFDacţ.+ CPR1


1 + kc

V0(DAT) = CFDcr + DAT


1 + kd
Exemplu: Pentru firma N, în baza bilanţurilor succesive şi a contului de
profit şi pierdere prezentate în tabel., vom putea determina cash-flow-urile
disponibile şi valoarea pe ansamblu şi pe componente ale capitalurilor (proprii şi
împrumutate):

CFD = -600 kee = 15% Vo = 103.826 VAN = 1.826


CFDacţ. = 3.723 kc = 20,574% V0( ) = 53.826
CPR VAN = 1.826
CPR

CFDcr = -4.324 kd = 9% V0(DAT) = 50.000 VAN = 0 DAT

CFD = 12.900 + 8.000 + 6.000·(1- 0,25) -(80.000-68.000 + 8.000) -


(40.000 - 34.000) = 25.400 - 26.000 = -600
12.900= profit net;8.000=amortizari;6.000=dobanzi;80.000=active imobilizate
N+1;68.000=active imobilizate N;40.000=ACR nete N+1;34.000= ACR nete anul
N
ACR nete N+1= 120.000-80.000;120.000=active circulante N+1;80.000=active
imobilizate N+1
V0(întrep.) ‗ – 600 + 80.000 + 40.000 ‗ 103.826
116
1 + 0,15

VAN = 103.826 – 102.000 = 1.826 > 0

CFDacţ. = 8.600 – (61.176 – 4.300 – 52.000) = 3.724

V0(CPR) ‗ 3.724 + 61.176 ‗ 53.826


1 + 0,20574

VAN(CPR) = 53.826 – 52.000 = 1.826

CFDcr.. = 6.000 • (1 – 0,25) – (58.824 – 50.000) = – 4.324

V0(DAT) ‗ –4.324 + 58.824 ‗ 50.000


1 + 0,09

VAN (DAT) = 50.000 – 50.000 = 0

CFD = CFDacţ. + CFDcr. = 3.724 + ( – 4.324) = - 600

V0(întrep.) = V0( CPR) + V0( DAT ) = 53.826 + 50.000 = 103.826

VAN = VAN + VAN = 1.826 + 0 = 1.826.


CPR DAT

Concluzii
Analiza financiară identifică starea de echilibru financiar (de risc) static şi
dinamic şi starea de profitabilitate (de rentabilitate) ale firmei pentru a măsura
creşterea valorii capitalurilor acesteia şi pentru a planifica activităţile viitoare de
exploatare, investiţii şi finanţare. Analiza financiară răspunde, în primul rând, unor
nevoi interne de informare şi justificare a modului de îndeplinire a obiectivelor
managementului financiar, dar şi a unor nevoi externe de informare şi motivare a
actualilor şi potenţialilor parteneri de afaceri (acţionari, împrumutători, furnizori,
cumpărători etc). Sursa de date pentru analiza financiară este furnizată de
contabilitate prin bilanţ, cont de profit şi pierderi, şi anexa la bilanţ, auditate
financiar, precum şi prin informaţii ale pieţei financiare privind evoluţia preţurilor,
a inflaţiei, a cursurilor bursiere, a dobânzilor etc.

1. Analiza statică şi dinamică a echilibrului financiar se face pe baza


bilanţului de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar, precum şi a
rezultatelor nete din contul de profit şi pierdere, care contribuie la autofinanţarea
creşterii patrimoniului firmei. Bilanţul este reflectarea, la valoarea rămasă
117
(contabilă), a resurselor acumulate şi controlate de firmă, purtătoare de
avantaje economice viitoare (în activ) şi a obligaţiilor firmei, acumulate în
timp, pentru procurarea activelor (în pasiv). Dintre obligaţii, cele privind
valoarea angajamentelor către acţionari (a capitalurilor proprii) au un caracter
rezidual ca diferenţă dintre activul total şi datoriile totale contractate cu terţii (alţii
decât acţionarii). Această diferenţă este denumită situaţia (patrimonială) netă,
activul net (finanţat din capitaluri proprii) sau patrimoniul net.

Situaţia netă = Activ total - Datorii totale.

Variaţia capitalurilor proprii (a situaţiei nete) de la un exerciţiu financiar


la altul se explică prin:
a) relaţiile cu proprietarii (aporturi de capital, restituiri de capital, distribuiri
de dividende);
b) activitatea de gestiune (venituri totale - cheltuieli totale = profit net);
c) activităţi accesorii, neobişnuite (reevaluări, conversii etc.) şi
d) politicile contabile ale firmei.
Profiturile nete reale determină creşterea situaţiei nete reale şi, în consecinţă,
determină creşterea averii acţionarilor. Dimpotrivă, pierderile conduc la scăderea
situaţiei nete, la decapitalizarea averii acţionarilor până la epuizarea ei şi afectarea,
în continuare, a valorii capitalurilor împrumutate.
2. Pentru calculul indicatorilor echilibrului financiar informaţia bilanţieră
trebuie structurată riguros în funcţie de lichiditatea activelor şi exigibilitatea
pasivelor. Lichiditatea este capacitatea activelor de a fi transformate în bani.
În bilanţ se vor înscrie mai întâi activele fără lichiditate sau cu
lichiditatea cea mai redusă: terenuri neutilizate, case de locuit, fondul
comercial, terenuri utilizate, licenţe, brevete. Se continuă ca activele fixe
amortizabile, cu activele financiare. Toate activele cu durata de lichiditate mai
mare de un an se grupează în active necurente. În bilanţ se înscriu apoi
stocurile, creanţele şi, în cele din urmă, cele mai lichide active: investiţii
financiare pe termen scurt, disponibilităţi băneşti în bancă şi în casă.
Toate activele cu o durată de lichiditate mai mică de un an se grupează în active
curente.
Exigibilitatea este însuşirea datoriilor de a deveni scadente la o anumită
dată de plată. În bilanţ se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii care nu sunt
scadente, ele rămân, în principiu, alocate pe toată durata de existenţă a firmei.
Urmează datoriile pe termen lung, cele pe termen mediu, inclusiv provizioanele
pentru cheltuieli şi riscuri în funcţie de scadenţa lor mai îndepărtată sau mai
apropiată. Toate pasivele cu exigibilitate mai mare de un an se constituie în pasive
(datorii) necurente. În sfârşit, bilanţul se încheie cu datoriile sub un an în funcţie de
iminenţa ajungerii lor la scadenţă. Între acestea se face o distincţie între capitalurile
118
atrase gratuit (de la furnizori, de la buget, de la salariaţi) şi cele contractate prin
plată de dobânzi (creditele pe termen scurt). Datoriile cu scadenţă mai mică de
un an formează datoriile curente.
Echilibrul financiar în partea de sus a bilanţului, dintre activele cu durată de
lichiditate mai mare de un an şi sursele permanente (durabile) de capitaluri proprii
şi împrumutate, se evidenţiază prin fondul de rulment (FR). Acesta este un
element de pasiv şi se determină ca diferenţă dintre capitalurile proprii (CPR) şi
împrumutate pe termen lung (>un an = DTL) şi imobilizările (activele cu durata
mai mare de un an) nete de amortizare (IMO):
FR = (CPR + DTL) - IMO
Activele circulante finanţate prin fondul de rulment sunt cele care exced
datoriile curente (pe termen scurt):
ACRnete = ACR - DCR sau, mai analitic,
ACRnet = Active circulante (B*) + Chelt. în avans (C*) - Datorii curente
(D*) - Ven. în avans (I)
Mărimea pozitivă a FR evidenţiază existenţa echilibrului financiar pe termen
lung, existenţa unei marje financiare de capitaluri permanente pentru finanţarea
activelor circulante (ACR) nete de datoriile curente(DCR). (ACRnete). Mărimea
negativă a FR evidenţiază dezechilibrul financiar pe termen lung, încălcarea regulii
de paritate a maturităţii (duratei) activelor şi pasivelor, respectiv alocările durabile
în active fixe care au fost finanţate, pentru completare dar incorect, din surse
temporare (pe termen scurt).
Echilibrul financiar pe termen scurt, dintre alocările ciclice în stocuri şi
creanţe, şi sursele ciclice (temporare) din decalajele de plăţi către terţi, este
evidenţiat de nevoia de fond de rulment, (NFR). Acesta este un element de activ şi
se determină ca diferenţă dintre stocuri şi creanţe, pe de o parte, şi datoriile curente
(de exploatare către furnizori, bugetul statului, salariaţi etc), pe de altă parte:

NFR = (Stocuri + Creanţe) - Datorii curente.

Mărimea pozitivă a NFR poate fi efectul pozitiv al unei creşteri economice


sănătoase, dar şi efectul unei încetiniri a rotaţiei stocurilor şi creanţelor în raport cu
cifra vânzărilor. Mărimea negativă a NFR poate evidenţia fie un surplus de surse
temporare ca urmare a accelerării evidente a rotaţiei activelor circulante, fie o
întrerupere temporară a aprovizionărilor

Echilibrul financiar general este surprins prin trezoreria netă (TN),


respectiv pozitivă sau negativă dintre disponibilităţile băneşti (DPB) şi investiţiile
financiare pe termen scurt (InvTS), pe de o parte, şi creditele pe termen scurt
(CrTS), pe de altă parte. În fapt, trezoreria netă este rezultatul interacţiunii dintre
echilibrul financiar pe termen lung (FR) şi cel pe termen scurt (NFR).
119
TN = FR - NFR = (DPB + InvTS) - CrTS.

TN pozitivă evidenţiază un excedent de trezorerie care trebuie să fie plasat


rentabil (uşor recuperabil). Dimpotrivă, TN negativă semnifică un deficit de
trezorerie, o insuficientă a surselor permanente şi a celor ciclice. Deficitul de
trezorerie trebuie acoperit din credite pe termen scurt (de trezorerie, pe obiect, de
afacturare) la cel mai mic cost de procurare a acestora. ;
Variaţia trezoreriei nete la sfârşitul anului în raport cu mărimea ei la
începutul anului identifică ceea ce se cheamă cash-flow sau flux net de
trezorerie. Cash-flow-ul şi diferenţierea lui faţă de profitul net şi amortizare se
explică astfel:
• prin rezultatele activităţii curente de exploatare (profit net reinvestit,
amortizări) minus variaţia nevoii de fond de rulment (CFexpl.);
• prin operaţiile de investiţii (CFinv) şi
• prin operaţiile de finanţare din afară, cu capitaluri proprii şi împrumutate
(CFfin): CF = CFgest + CFinv + CFfin
Variaţia trezoreriei nete se poate explica şi prin interacţiunea dintre variaţia
fondului de rulment şi variaţia nevoii de fond de rulment:
∆TN = ∆FR-∆NFR.
Sursa de formare a acestuia o reprezintă, în primul rând, profitul net
nerepartizat, apoi amortizarea cumulată şi, în al doilea rând, încasările
suplimentare din dezinvestiţii în active fixe şi circulante sau din majorări ale
capitalurilor proprii şi împrumutate.
3. Fondul de rulment finanţează nevoia de fond de rulment şi trezoreria
netă. El se compune din capitaluri proprii (FRP) şi/sau din capitaluri împrumutate
(străine = FRS):
FRP = CPR - IMO
FRS = FR-FRP
FRP > 0 semnifică un surplus de capitaluri proprii
FRP < 0 şi FRS > 0 semnifică formarea FR numai din surse împrumutate
FRP < 0 şi FRS < 0 semnifică absenţa FR şi finanţarea nevoilor durabile pe seama
surselor ciclice (pe termen scurt).
În formarea şi utilizarea FR se pot urmări trei politici financiare:
a) defensivă, de prudenţă, prin constituirea unui FR > NFR acoperitor
pentru orice variaţie mai mare sau mai mică a NFR. Această politică este
costisitoare şi puţin rentabilă sau chiar nerentabilă;
b) ofensivă, riscantă cu un FR < NFR, urmând ca finanţarea NFR să se facă
pe seama creditelor pe termen scurt, ce trebuie mereu reînnoite şi care prezintă
riscul întreruperii finanţării şi deci al întreruperii exploatării. Această politică poate

120
reduce costul procurării capitalurilor la strictul necesar, este rentabila, dar este şi
foarte riscantă.
c) neutră, optimală cu un FR = NFR şi care fructifică o parte din
avantajele, dar şi din dezavantajele celor două politici externe (defensivă şi
ofensivă). În consecinţă, politica neutră poate avea o rentabilitate medie cu un risc
mediu.
4. Contul de profit şi pierdere reflectă fluxurile economice de venituri şi de
cheltuieli generate de operaţiuni curente (ordinare) de gestiune, respectiv:
a) operaţiunile de exploatare a activelor în profilul de activitate al firmei:
producţia şi vânzarea de bunuri, prestaţia de servicii etc;

b) operaţiunile financiare de participare a firmei pe piaţa de capital


(cumpărare de acţiuni altor firme, participare directă la formarea capitalului social
al altor firme etc.) şi pe monetară (acordarea de împrumuturi sub formă de avansuri
şi filiale, şi altele).
Operaţiunile de exploatare şi cele financiare au un caracter reproductibil,
repetitiv şi de aceea ele nează activitatea curentă a firmei.
Foarte rar, firma poate înregistra şi activităţi extraordinare (necurente), în
afara puterii sale de decizie (exproprieri, naţionalizări, modificări fiscale,
cutremure).
Veniturile şi cheltuielile firmei reflectă acte de îmbogăţire sau de consumare
a capitalurilor proprii ca o potenţialitate (contabilă) de încasări şi de plăţi viitoare.
Unele venituri (constatate în avans) şi mai ales unele cheltuieli (amortizări,
provizioane) sunt doar calculate, fără incidenţă directă asupra trezoreriei; ele nu au
o scadenţă fermă de încasare sau de plată.
Veniturile pot lua forma creşterii activelor şi a scăderii datoriilor, iar
cheltuielile pot să apară sub forma reducerii activelor şi a creşterii datoriilor.
5. Pe baza contului de profit şi pierdere se pot calcula diferite marje
succesive de acumulare bănească din vânzarea bunurilor şi serviciilor. Cea mai
largă marjă o reprezintă veniturile din exploatare ce cuprinde producţia vândută
către terţi, producţia stocată în produse în curs şi în produse finite şi producţia
imobilizată în echipamente şi instalaţii prin autodotare:

Veniturile din exploatare = Producţia vândută + Producţia stocată +


Producţia imobilizată.
Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) exprimă diferenţa dintre
veniturile din exploatare (VE = cifra de afaceri, variaţia stocurilor, producţia
imobilizată etc.) şi cheltuielile variabile (V):
MCV = VE - V.
Calcularea acestei marje presupune o contabilitate analitică a cheltuielilor
variabile şi a celor fixe în raport cu volumul vânzărilor. Din această marjă asupra
121
cheltuielilor variabile urmează să se acopere cheltuielile fixe (F), iar ceea ce
rămâne să constituie capacitatea brută de autofinanţare a dezvoltării firmei
amortizare, profit brut, rezultatul financiar şi cel extraordinar, după deducerea
dobânzilor şi a impozitului pe profit).
Excedentul (marja) brut(ă) a(l) exploatării exprimă acumularea brută din
activitatea de exploatare, ştiind că amortizarea şi provizioanele sunt doar cheltuieli
calculate, nu şi plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentru investiţii, riscuri
sau cheltuieli), amortizarea şi provizioanele calculate se regăsesc în acumulările
băneşti ale firmei. Excedentul brut de exploatare exprimă capacitatea potenţială de
autofinanţare a investiţiilor (din amortizări, provizioane şi profit), de achitare a
datoriilor către bugetul statului şi de remunerare a investitorilor de capital
(acţionarii şi creditorii):

EBITDA = MCV - F (exclusiv Amo şi Proviz).

Profitul din exploatare (PE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii


activităţii de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi a celor
calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi a celor calculate):

PE = EBITDA - Amo - Proviz.

Pentru calculele financiare de rentabilitate se calculează profitul înainte de


dobânzi şi de impozit. Aceasta este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile
totale (de exploatare şi financiare), cu excepţia dobânzilor şi a impozitului pe
profit. Foarte adesea, EBIT se consideră a fi egal cu profitul din exploatare, în
ipoteza că celelalte elemente din afara profitului din exploatare sunt
nesemnificative:

EBIT = PE + Venituri financiare

Profitul înainte de dobânzi şi impozit, după deducerea impozitului pe profit


(EBIT-Impozit), exprimă potenţialul (contabil) de remunerare a acţionarilor cu
dividende şi a creditorilor (a băncilor) cu dobânzi. Se impune o diferenţiere a
acestui rezultat în raport cu contribuţia activului economic al firmei, respectiv a
îndatorării la obţinerea lui:
• performanţa exploatării activului economic este apreciată după mărime:

EBIT • (1 - τ) = PN + Dob • (1 - τ),


• performanţa exploatării activului economic, dar şi a îndatorării cu efecte
fiscale benefice este apreciată după mărime:
EBIT - Impozit = EBIT • (1 - τ) + Dob • τ = Profitul net + Dobânzi.
122
Prima formulare a performanţei, respectiv EBIT • (1 - t), are calitatea de a
exprima capacitatea activelor firmei de a genera, în exploatare, rezultate pentru
„aportorii" de capitaluri, indiferent de modul de finanţare al firmei.
Profitul înainte de impozit este determinat de rezultatul exploatării, cât şi
de cel ai politicii de finanţare. Este deci rezultatul activităţii curente (de exploatare
şi financiară).

EBT = EBIT - Dobânzi = Profitul din exploatare ± Rezultatul financiar.

Profitul net (PN) exprimă rezultatul rezidual ce revine capitalurilor proprii


după deducerea pozitului şi a dobânzilor:
PN = EBIT - Dobânzi - Impozit pe profit (± Elemente extraordinare).

Valoarea adăugată este plusul de valoare adus de firmă la valoarea


consumurilor de la terţi (materiale, subansamble, servicii cumpărate):

Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţi.

Valoarea adăugată este sursa de remunerare a salariaţilor, a statului, a


creditorilor, a acţionarilor şi ai firmei însǎşi pentru autofinanţarea creşterii
economice. Prin agregarea tuturor valorilor adăugate ale firmelor din ţară se obţine
produsul intem brut (PIB). Acesta constituie principala sursă de formare a ofertei
interne de bunuri şi servicii pentru consumurile finale, private şi publice.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) este în principiu egală cu profitul net
şi amortizarea:
CAF = aproximati egala cu PN + Amo.
În plan general, CAF este diferenţa dintre veniturile încasabile şi cheltuielile
platibile.
Pentru calcule analitice se foloseşte fie metoda deductivă (din EBE a altor
cheltuieli plătibile: dobânzi, impozit etc), fie metoda aditivă (la PN a amortizării şi
provizioanelor).
6. Cash-ul se defineşte ca trezorerie, lichidităţi, disponibilităţi sau numerar
în bancă şi în casa (cash efectiv), precum şi ca investiţii financiare pe termen scurt
în titluri monetare şi financiare cu lichiditate mare (cash echivalent). Cash-flow-ul
se defineşte ca variaţie a trezoreriei nete (∆TN) de la începutul până la sfârşitul
anului:
∆TN = TN1 - TN0.
| Ca şi cash-ul, cash-flow-ul sintetizează influenţe ale operaţiunilor de
gestiune cu cele ale operaţiunilor de capital (de investiţii şi de finanţare). În
explicaţia dată de finanţiştii anglo-saxoni, acelaşi cash-flow este suma cash-flow-
urilor rezultate din operaţiunile de gestiune, de investiţii şi cele de finanţare:
123
CF = CFgest+ CFinv+ CFfin.

În accepţiunea finanţiştilor francezi, cash-flow-ul se explică prin conjugarea


variaţiei fondului de rulment (∆FR) cu variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR):
∆TN = ∆FR - ∆NFR.
Profitul net exprimă deci o potenţialitate contabilă de încasări prezente şi
viitoare. Cash-flow-ul exprimă monetar rezultatul echilibrului dintre încasări şi
plăţi de la începutul până la sfârşitul anului. Numai în condiţii de creştere zero a
firmei şi de reinvestire a amortizării anuale, profitul net este egal cu cash-flow-ul.
În condiţii de creştere economică diferită de zero, cash-flow-ul preia influenţa
acestei creşteri economice asupra profitului net.
Situaţia fluxurilor de trezorerie explică sursele de formare a cash-flow-
ului firmei pe seama operaţiunilor de gestiune, de investiţii şi de capital:
CF = CFgest + CFinv + CFfin
Cash-flow-ul de gestiune se determină fie prin metoda directă ca diferenţă
dintre veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, ocazionate de activitatea curentă
de gestiune (de exploatare îndeosebi), fie prin metoda indirectă de ajustare a
profitului net şi a amortizărilor şi provizioanelor (nete de reluările asupra lor) cu
variaţia nevoii de fond de rulment:
CFgest =Încasări din vânzări - Plăţi pentru aprovizionări, salarii, dobânzi,
impozite,unde:
Încasări din vânzări (CA) = CA1 + SV0 (sold iniţial de creanţe - clienţi) –
SV1 (sold final de creanţe – clienţi)
sau CFgest = PN + Amo. şi proviz. nete - Ven. fin. - ∆NFR.
Cash-flow-ul de investiţii se determină în mod direct ca diferenţă dintre plăţile
pentru achiziţia de active fixe (corporale, necorporale şi financiare) şi încasările
din cesiunea sau rambursarea lor şi din remunerarea activelor financiare sub formă
de dividende şi dobânzi încasate. În mod indirect, cash-out-flow-ul (plăţile) pentru
investiţii se determină astfel:
CFinv = Imo0- (Imo0 - Amo.şi proviz. nete) - Ven. Fin.
Cash-flow-ul de finanţare se calculează în mod direct, ca diferenţă dintre
încasările din majorări de capitaluri externe (proprii şi împrumutate) şi plăţile
pentru rambursări, răscumpărări de obligaţiuni sau de acţiuni proprii, precum şi
pentru dividende. În mod indirect,
CFfin = (CPR1 (exclusiv PN1) – CPR0) + (DAT1 - DAT0).
Cash-flow-ul disponibil (CFD) pentru evaluarea firmei se deosebeşte de
cel care rezultă din variaţia trezoreriei nete prin următoarele:
- dobânzile nu se scad, ci se adună ca remunerare a împrumutătorilor pentru
capitalurile împrumutate firmei;

124
- în cash-flow-ul de investiţii se cuprinde şi variaţia activelor circulante
(inclusiv a trezoreriei) nete de datoriile curente, la fel ca şi în evaluarea proiectelor
de investiţii;
- în cash-flow-ul disponibil (CFD) pentru evaluarea firmei se include numai
CFinv, nu şi replica acestuia pe pasiv, CFfin.
CFD = CFgest - Creşterea economică (CFinv)unde:
CFgest = PN + Amo (şi proviz.) + Dob • (1 -τ)
Creşterea economică (CFinv) = ∆Imo0 + ∆ACRnete, unde:
∆lmo = Imo1 - (Imoo - Amo)
∆ACRnete = ACRnete1- ACRnete0, unde:
ACRnete=ACR - DCR
CFD = CFDacţ + CFcr, cu:
CFDacţ = PN - (CPR1(exclusiv PNnedistrib) - CPR0)
CFDcr = Dob - (DAT1 - DAT0)
Pentru evaluare, se actualizează CFD şi valoarea patrimonială rămasă (Imo1
+ ACRnete1 = CPR1 + DAT1) la rata k de actualizare corespunzătoare clasei de risc
a firmei:

V0 (întrepr.) ‗ CFD + Imo1+ ACRnete1 şi


1 + k.

V0(CPR) ‗ CFDacţ+CPR1
1 + kc
V0(DAT) ‗ CFDcr +DAT1
1 + kd

125
IV.PERFORMANŢELE FIRMEI
.
4.1 Viziune generală.

Lansarea de produse şi servicii noi care să obţină succes pe piaţa reprezintă o


provocare permanentă pentru firmǎ şi necesită o noua abordare din partea acesteia.
Pentru a reuşi să menţină clienţii existenţi dar şi să atragă noi clienţi
firmele comerciale au la dispoziţie soluţii clasice care, utilizate în forme noi
pot genera produse şi sevicii cu un grad de atractivitate mult mai mare dar şi
soluţii alternative care îmbunătăţesc substanţial performanţele firmei.
Inovarea presupune o reacţie rapidă şi flexibilitate la schimbările pieţei,
inclusiv a celor de mediu, câştigarea cotei de piaţă prin întâmpinarea mai buna a
dorinţelor clienţilor, modificarea limitelor de saturare prin realizarea de canale
alternative de distribuţie a produselor şi serviciilor şi creşterea ratei de lansare a
noilor produse în scopul reducerii substanţiale a timpului de înlocuire.
În condiţiile în care concurenţa firmelor comerciale pe piaţa romanească a
crescut substanţial, este necesară o noua abordare a performanţei finanţelor firmei
prin introducerea în cadrul strategiei firmei a unor politici comerciale adaptate la
noile cerinţe. Totodata, noul tip de firmǎ trebuie să-şi adapteze rapid şi cu
mare atenţie comportamentul astfel încat clientul să simtă ca are în acea
persoană un consilier profesionist.
Nu puţine sunt cazurile în care un client se deplasează la două sau mai
multe firme iar fiecare oferă soluţii diferite pentru aceeaşi situaţie. A fi o
firmǎ competitivǎ şi a câştiga interesul clientului constă în a-i oferi soluţia
optimă la problema acestuia. Unele firme se gândesc uneori numai la
atingerea propriilor ţinte stabilite de veriga superioara de organizare, ştiind
126
că săptămânal sau lunar va fi analizat gradul de atingere cantitativă al
ţintelor stabilite. Practic, în relaţia cu clientul acesta îi va îndruma spre
produse mai complexe care de multe ori se dovedesc mai scumpe pentru client
în condiţiile în care nu utilizează decât în mica parte componentele produsului
complex. Clientul va suporta în acest caz costuri suplimentare pentru acele
componente neutilizate şi, în mod cert va renunţa după o perioadă de timp şi la
pachetul de produse cumpărat dar şi la serviciile firmei.
Firma este cea care vine în întâmpinarea cerinţelor clientului iar
atitudinea sa trebuie să fie concentrată în primul rând spre satisfacţia
clientului în condiţii de costuri reduse pentru acesta fară a neglija însă ţintele
de vânzare şi, implicit obţinerea performanţei în activitatea sa şi a filialei a
cărei activitate o coordonează.
Să nu uităm ca rolul firmei şi, îndeosebi a finanţelor firmei nu mai este
unul de natură preponderent de birou şi de coordonare a activităţii
subordonaţilor. Intervine în plus noua calitate de ştiinţǎ a vânzărilor de
produse şi servicii pentru firmǎ. Nu este un rol uşor în condiţiile în care
calitatea clienţilor din punct de vedere comportamental este uneori atât de
diferită. Cunoaştem cu toţii din practica noastră ca de cele mai multe ori
clientul sau potenţialul client al firmei doreşte să obţină informaţii numai de
la conducerea acesteia, indiferent de complexitatea problemei pe care o are.
Uneori, pentru lucruri simple, ce pot fi foarte uşor soluţionate de către angajaţi cu
sarcini de vânzare a produselor şi serviciilor firmei, clientul nu are încredere decât
în discuţia cu managerul firmei.
Este o abilitate de a-1 accepta la o discuţie preliminară şi apoi fară ca acesta
să se simtă îndepărtat, managerul sa-1 îndrume către un subordonat al său care va
prelua şi rezolva problema clientului în condiţiile în care deja are punctate de către
manager câteva posibilităţi de abordare şi obţinerea succesului în vânzarea
produsului sau serviciului solicitat. Există multiple metode de abordare a clientelei
iar sarcina managerului este uneori deosebit de complexă. Atitudinea sa trebuie să
se adapteze la diversele situaţii iar soluţia aleasă să fie cea optimǎ. Numai în acest
context se poate vorbi despre un bun management şi o activitate eficientǎ a
finanţelor firmei.
Când ne referim la rolul finanţelor în noile condiţii concurenţiale
trebuie să luăm în considerare ca informatizarea activităţilor firmei a
determinat mutaţii importante în abordarea firmei şi în metodele utilizate de
către managerul firmei care intra în relaţie directă cu clientul.
Un bun rezultat în finanţele firmei se poate obţine prin aplicarea
modernismului utilizat de firmǎ, ceea ce înseamnă o bună cunoaştere a aplicaţiilor
informatice utilizate, în diminuarea timpului de servire al clientului, iar pe de altă
parte de promovarea cât mai rapidă şi pe o arie largă a noilor mijloace electronice
de platǎ.
127
O buna comunicare între manager şi subordonaţi dar şi în relaţia cu diferiţii
clienţi reprezintă o bazǎ de maximizare a performanţei muncii şi profitabilităţii
pentru firmǎ.
Perfecţionarea continuǎ a aplicaţiilor informatice precum şi a sistemului
informaţional constituie un avantaj competiţional concretizat întro nouă abordare a
clientelei şi anume cea de segmentare şi selecţie a acestora.
A trecut perioada în care firmele abordau clientela numai din punct de
vedere cantitativ publicând chiar periodic numărul acestora în continuă creştere
fară a lua în considerare şi aspectul calitativ. De altfel, şi acum mai există această
provocare în a alege politica de abordare a clientului din punct de vedere cantitativ
şi calitativ.
Tendinţa este însă destul de clară dacă se iau în calcul rezultatele aplicării
politicilor de marketing aplicate în firmele comerciale de succes.
O firmǎ cu o bună strategie de segmentare a clienţilor ţintǎ, de stabilire a
obiectivelor de vânzări în conformitate cu politicile comerciale moderne optează
pentru o selecţie a clienţilor.
A nu se confunda această politică de abordare a clientelei cu refuzul servirii
oricărui client sau potenţial client, pentru cǎ o firmǎ fară clienţi nu poate exista
întrucât aceştia sunt cei care permit utilizarea banilor ca marfă în obţinerea de
profit.
Există modalităţi şi abordări diferite pentru clienţi prin utilizarea cu abilitate
de către firmǎ a canalelor de distribuţie a serviciilor utilizând diferitele categorii de
echipamente care permit efectuarea de operaţiuni specifice de cele mai multe ori
timp de 24h/24h.
În abordarea acestei probleme de către firma modernǎ se observă că, deşi
unele firme au redus programul de lucru, spre nemulţumirea fireasacă a unor clienţi
care nu cunosc posibilităţile oferite de creştere a gradului de servire în România,
volumul de operaţiuni este în continuǎ creştere iar performanţa activităţii firmei
urmează acelaşi trend.
O firmǎ performantǎ, în condiţii de competitivitate accentuatǎ care are un
dialog cu un client trebuie să se realizeze o consiliere complexă a acestuia şi să nu
se rezume numai la rezolvarea strictă a solicitării punctuale a acestuia.
Este o oportunitate de promovare a noilor produse şi servicii şi un bun prilej
de vânzare a produselor complexe sub forma de pachete. În acest caz promovarea
şi vânzarea devin cu adevărat eficiente atât pentru client cât şi pentru creşterea
performanţei firmei.
Firmele moderne au standardizat organizarea atât din punct de vedere al
numărului de personal, categoriilor de personal, aplicaţiilor informatice şi a
modului de utilizare facilă a fişei produsului de către angajaţi, precum şi din alte
puncte de vedere precum semnalistică, reclama şi pubilicitatea prin monitoare LCD
logistica performantă pentru activităţile sale, ambientul civilizat şi plăcut, mobilier
128
în structura şi culori unitare utilizate în toate subsidiarele, conduita profesională,
tabele de afişaj electronice referitoare la produsele şi serviciile firmei, condiţiile
generale de afaceri, etc.
Ca exemplu, o acţiune de adaptare a politicilor comerciale ale unei firme la
practicile hypermaketurilor sau a magazinelor de vânzări de produse din toate
categoriile de a afişa pe monitoare LCD informaţii de ultima ora în domeniul
economic, apoi cu revenire temporizată la principalele avantaje ale produselor şi
serviciilor firmei la care se adaugă şi elemente de divertisment induc clientului o
stare de confort ambiental. În subconştientul sǎu va rămâne desigur ceea ce este cel
mai important pentru firmǎ şi anume finalizarea acţiunii de vânzări. Este o metodǎ
şi o artă să îmbini plăcutul cu utilul iar tehnicile de marketing devin din ce în ce
mai sofisticate, cunoaşterea psihologiei comportamentale constituind astfel o
adevarată ştiinţă aplicată în domeniu.
În altă ordine de idei, pentru ca o firmǎ sǎ fie performantǎ este necesarǎ
delimitarea unui cadru de lucru în care regulile sunt bine determinate astfel încat
acest cadru să nu fie rigid în relaţia cu clientul dar care să poată oferi posibilitatea
gestionării riscurilor pe categorii de operaţiuni care să protejeze clientul dar şi
firma în relaţiile cu aceştia
Orientarea către segmente de activităţi şi clienţi ţintǎ are consecinţe deosebit
de favorabile asupra performanţei firmei din punct de vedere al performanţei
financiare, asupra consolidării poziţiei firmei pe piaţa interna şi îndeosebi pe cea
internaţională, asupra îmbunătăţirii ratingului acesteia şi recunoaşterii sale ca
partener în structurile riguroase ale pieţei financiare internaţionale.
Ariile finanţelor fimei cuprind trei mari segmente, şi anume:
- Coordonarea proceselor
- Cunoaşterea sarcinilor
- Coordonarea activitǎţii angajaţilor
Această clasificare nu este unică dar are calitatea de a reda cât mai bine
modul în care se imbină cunoaşterea şi aplicarea proceselor în firmǎ, modul în care
o firmǎ alocǎ timpul în cadrul fiecărei categorii de management pentru a ajunge la
performanţa planificată precum şi pentru aplicarea cu suces a tehnicilor de
abordare a angajaţilor astfel încât randamentul în muncă al acestora să fie maxim.

Coordonarea proceselor se obţine prin:


• Stabilirea obiectivului.
• Determinarea datei de început şi finalizarea procesului.
• Alocarea unui buget de resurse financiare, umane, materiale, etc.
• Stabilirea rolurilor şi a responsabilităţilor în cadrul echipei.
• Evaluarea eficienţei rezultatelor procesului.
Eficienţa oricărui domeniu de afaceri (bunuri sau servicii) constă, în primul
rând, în eficienţa proceselor comerciale ale domeniului respectiv. Prin urmare,
129
examinarea şi creşterea eficienţei nu poate fi realizată fără analiza şi
eficientizarea proceselor de afaceri.
Reproiectarea proceselor de afaceri poate fi de bază, radicală sau dramatică
sau, bazată pe analiza proceselor actuale, parţialǎ, şi gradualǎ.
Este necesară modificarea periodică a proceselor comerciale deoarece procesele
comerciale transformate, aflate în acord cu structura organizaţiei şi sistemele ei
informatice, pot servi întrun mod mai eficient intereselor comerciale ale firmei.
Procesele elaborate de angajaţii firmei au întotdeaunea finalitate în obţinerea
performanţei acestora concretizată în respectarea restricţiilor de timp stabilite,
costul şi valoarea adăugată pentru firmǎ a aplicării în practică a rezultatelor
obţinute, fie că este vorba de o îmbunătăţire a produsului sau lansarea de noi
produse şi servicii capabile să obţină sub acelaşi brand performanţele serviciilor
oferite clienţilor sai.
În ceea ce privesc transformările proceselor comerciale sunt necesare
următoarele acţiuni:
• examinarea proceselor şi activităţilor din punct de vedere al definirii clare
şi precise al organizaţiei sau grupului fără personalitate juridică din care face parte
respectiva firmǎ.
• crearea concepţiei de funcţionare, de organizare, respectiv a modelului de
proces.
• crearea, transformarea, reglementarea, implementarea proceselor
comerciale.
• introducerea unui sistem complex de management al proceselor companiei.
• auditul proceselor elaborate şi adaptate noilor cerinţe
• elaborarea proceselor legate de introducerea programelor informatice
performante care să permită obţinerea rezultatelor scontate în ce priveşte scurtarea
timpului de răspuns şi creşterea calităţii serviciilor
Procesele deja existente şi cele ce se elaborează în cadrul sistemului de
coordonare al proceselor sunt documentate şi se realizează în conformitate cu
aşteptările clienţilor determinate pe baza cercetărilor de marketing ale pieţei pe
segmental vizat cu mijloacele de planificare şi de control corespunzătoare.
Introducerea sistemului de management al calităţii ISO sau a sistemului de
coordonare al proceselor, potrivit activităţii flecarei firme devine un factor din ce
în ce mai important. Sistemul de coordonare al proceselor care evaluează şi
transformă procesele de afaceri critice nu asigură doar unificarea şi posibilitatea
de a învăţa operaţiile aferente organizaţiei, ci permite dezvoltarea internă
permanentă, respectiv creşterea calităţii şi eficienţei activităţii.
Implementarea sistemului de coordonare al proceselor are ca scop
mentenanţa, controlul şi dezvoltarea permanentă a proceselor documentate ale
firmei pentru îmbunătăţirea subproceselor interne şi implicit a produselor şi

130
serviciilor. În cadrul implementării obiectivului menţionat se au în vedere
următoarele aspecte:
• identificarea şi evaluarea impactului acţiunilor asupra proceselor şi a
relaţiilor dintre subprocesele componente precum şi interacţiunea cu celelalte
procese aflate în interdepenţă astfel încât să se obţină valoarea adăugată, respectiv
performanta procesului;
• analiza ţintelor de vânzări la nivelul proceselor şi monitorizarea
performanţei;
• realizarea sistemului şi procedurilor de asumare a responsabilităţii pentru
mentenanta şi dezvoltarea proceselor;
• implementarea în cadrul angajaţilor organizaţiei a mentalităţii orientate
spre obţinerea performanţei procesului.
Sistemul de management al calităţii abordat ca parte al managementului
de proces constă în stabilirea unui cadru reglementat determinat de caracteristicile
sale, respectiv :
• definirea şi planificarea concepţiei sistemului de management al calităţii.
• definirea obiectivelor legate de calitate şi politica de calitate în domeniul
specific firmei.
• stabilirea întregii game de produse şi servicii.
• crearea procedurilor obligatorii legate de aplicarea sistemului de
management al calităţii

Cunoaşterea sarcinilor

În abordarea complexă a conceptului se identifică acele acţiuni care asigură


succesul în obţinerea rezultatelor scontate privind realizarea individuală a ţintelor
de către fiecare angajat în corelare cu obiectivele generale ale unei firme
comerciale, efectuarea acţiunilor de training corespunzător cerinţelor unui
management performant, evaluarea periodică a rezultatelor individuale, precum şi
realizarea unei monitorizări permanente a derulării sarcinilor iniţial stabilite şi
adaptate periodic în funcţie de rezultatele obţinute în urma procesului de feed-back
obţinut.
O bunǎ cunoaştere a sarcinilor se poate obţine numai cu respectarea unor
principii care puse în aplicare evită acţiunile neprogramate minuţios, repectiv acele
acţiuni la care timpul alocat se situează sub cel minim admisibil. În fapt se produce
o scădere a performanţei, rezultatele se situează sub nivelul aşteptărilor iar o
acţiune cu adevărat bună devine inadecvată pentru fimǎ. Concluziile rezultate pot
fi din categoria celor negative. Acţiunea este pierdută, resursele umane şi materiale
sunt risipite iar toate acestea conduc la o coordonare defectuoasǎ a sarcinilor.
Determinarea corecta a performanţei ţine cont de criteriile individuale ale
sarcinilor stabilite pentru fiecare angajat, indiferent de rolul acestuia în cadrul
131
organizaţiei şi devine un element-cheie în fiecare departament şi subsidiarǎ a
firmei, care ia în considerare cu prioritate eficienţa muncii în atingerea ţintelor pe
categoriile de segmente de clienţi. Acest lucru nu este important numai din punctul
de vedere al controlling-ului, al evaluării performanţei, deoarece determinarea
performanţei sarcinilor este atât un important instrument în finanţele firmei şi de
comunicare, cât şi unul care contribuie la realizarea unui bun training în firmǎ,
provenind din strategia şi politicile acesteia şi care poate deveni un element
esenţial în aplicarea mijloacelor de motivare individuală.
Cunoaşterea sarcinilor oferă posibilitatea definirii şi implementării unui
sistem personalizat de indicatori şi de determinare a performanţei, inclusiv
reproiectarea sistemului IT în urma auditării activităţilor şi sarcinilor stabilite
iniţial.
Utilizarea eficientǎ a informaţiei şi cunoştinţelor în cadrul unei firme
comerciale tratată ca oricare organizaţie este una dintre cele mai mari provocări în
viaţa fiecărei societăţi comerciale. Implementarea abordării cunoaşterii sarcinilor
este esenţială mai ales în situaţia acelor organizaţii unde există o cantitate mare de
informaţii necesare în cadrul proceselor de servire al clienţilor în condiţii de
eficienta ridicată, precum şi acolo unde firma doreşte să structureze aplicaţiile
informatice de care dispune astfel încât vânzările de produse şi servicii specifice să
fie realizate de către toţi angajaţii indiferent de poziţia ocupată şi sarcinile generale
stabilite prin fişa postului.
Procesul modern de cunoaştere a sarcinilor este structurat pe trei nivele, şi anume :

• Cunoaşterea bazatǎ pe strategia firmei

Reprezintă acea categorie de cunoaştere care ia în considerare complexitatea


factorilor care acţionează în mediul concurential intern şi extern, obiectivele ţintǎ
de atins într-o perspectivǎ de timp de obicei 1-3 ani calendaristici, proiecte ale
căror finalizare stau la baza viitoarelor metodologii, norme, manuale, instrucţiuni
de lucru,etc. Se iau în considerare factorii finanţelor firmei precum gradul de
capitalizare, resursele prognozate a fi la dispoziţia firmei, nivelul dotărilor şi gradul
de modernizare al logisticii din dotare, investiţiile anuale ce urmează a fi efectuate
pentru creşterea productivităţii muncii şi a gradului de automatizare a
operaţiunilor, necesarul de training al personalului, eventualele restructurări
necesare a fi efectuate.

• Cunoaşterea tacticilor pentru aplicarea strategiei adoptate

Strategia nu se poate realiza fără o serie de tactici specifice şi adaptate


pentru a fi aplicate în diversele categorii de activităţi pe care firma doreşte să le
dezvolte în obţinerea performanţelor stabilite. Asa cum strategia firmei este
132
structurată pe capitole importante şi de esenţă, tacticile sunt cele care pun în
practică obiectivele generale. De altfel Planul de implementare al strategiei
reprezintă o abordare complexa şi completa a tacticilor ce se elaborează în
obţinerea performanţelor.

• Cunoaşterea operaţiunilor
Aceasta categorie utilizatǎ în finanţele firmei se organizează pe baza
programelor de activitate rezultate din regulamentul de organizare şi funcţionare al
firmei, cu luarea în considerare a tuturor activităţilor ce se realizează în cadrul unei
firme comerciale, atât la nivelul organizaţiei (în situaţia firmelor naţionale şi
multinaţionale), unde se concentrează activităţile centralizate ( contabilitate,
juridic, etc. ) ale firmei cât şi la nivelul fiecărei subsidiare din carul reţelei de
unităţi a firmei.
În acest context, coordonarea sarcinilor se poate realiza prin următoarele aspecte
calitative:
• Analiza diagnostic efectuatǎ de fiecare angajat în cadrul echipei pe baza
politicilor de vânzare ale firmei.
• Asigurarea unui suport în crearea unui catalog complet cu produsele şi
serviciile firmei şi îndeosebi a celor nou lansate pe piaţa de către departamentele
specializate pe segmentele ţintǎ de clienţi.
• elaborarea şi implementarea unor acţiuni de implementare a tipului de
suport IT cel mai adecvat şi proiectarea unor criterii cât mai precise în evaluarea şi
motivarea angajaţilor.
În economia timpului alocat realizării eficiente a sarcinilor, administrarea şi
pregătirea documentelor reprezintă o activitate ce implică un efort din ce în ce mai
mare pentru angajaţi, cu efecte asupra reducerii performanţei activităţii aducătoare
de venituri firmei. Este vorba de procesul de gestionare tradiţională a
documentelor, care, în afara faptului că necesită timp, ocupă şi din punct de vedere
fizic din ce în ce mai mult spaţiu. Este o problemă reală care ţine atât de domeniul
legislativ cât şi al dezvoltării insuficiente a mijloacelor electronice de arhivare al
documentelor. În plus, prin standardizarea dimensiunilor spaţiului necesar
desafăşurării activităţii în cadrul unei subsidiare, precum şi nivelul chiriilor,
aceasta situaţie devine o problemă din ce în ce mai acută. Managementul sarcinilor
va trebui să ţină seama şi de aceste realităţi. Performanţa nu se poate obţine decât
în condiţii de asigurare a unui ambient primitor pentru client şi eficient pentru
angajatul firmei.
Implementarea, înnoirea şi extinderea sistemelor de arhivare electronică a
documentelor necesită în general eforturi substanţiale din partea,organizatiilor,
atât în ceea ce priveşte perioada necesară, cât şi resursele utilizate. Având în vedere
complexitatea, volumul şi managementul aferent schimbării, factorul de risc este
deosebit de ridicat şi necesitǎ acţiuni specifice de realizat.
133
Noul concept al finanţelor firmei va trebui să stabilească obiective clare şi
precise ale căror calităţi să fie axate, în principal pe:
• Specificitate, respectiv să fie bine precizat astfel încât acesta să fie uşor de
atins comparativ cu un obiectiv exprimat vag sau cu caracter vădit general. Un
obiectiv clar şi precis exprimat, îndeosebi sub forma cantitativă se referă la acţiuni
concrete iar rezultatul din punct de vedere al performanţei este pe deplin realizabil.
• Cuantificabil, ceea ce permite a fi un obiectiv mâsurabil iar această cerinţă
va permite firmei să evalueze periodic starea de progres, stagnare sau regres a
procesului de vânzări pentru un produs sau serviciu la care s-au stabilit ţinte de
vânzări. Este o metodă de a da posibilitatea luării unor masuri corective fie de
naturǎ organizatorică, de realocare a forţelor de vânzare, de schimbare a politicii de
abordare a clientelei în funcţie de specificul segmentului ţintǎ de clienţi vizat de
produsul oferit, etc.
• Realizabil, atât din punct de vedere cantitativ dar şi calitativ. Ştiinţa
finanţelor firmei este cea care sesizează dacă ţinta de vânzări stabilită ca obiectiv
general pentru un produs poate fi atinsă sau are caracter de oportunism. Din
practicǎ şi studiile efectuate rezultă ca la unele firme comerciale se stabilesc ţinte
greu de atins. Dar pentru ca angajaţii să nu fie criticaţi pentru neatingerea ţintelor
de vânzări la respectivele produse şi servicii procedează la a deveni propriii clienţi
ai firmei pentru respectivul produs care într-o anumită etapǎ este nevandabil.
Desigur, angajaţii firmei continuă acţiunile de promovare a produselor chiar
nevandabile în speranţa cǎ vor reuşi să convingă anumiţi clienţi "tradiţionalişti" de
a achiziţiona şi astfel de produse. De remarcat cǎ astfel de situaţii nu sunt foarte
rare mai ales la firmele comerciale care lansează deseori produse ale unor societăţi
comerciale membre ale grupului din care fac parte. Un lucru este cert. Eforturile pe
linie de marketing sunt necesare a fi intens amplificate în astfel de situaţii.
Produsele firmei se adresează atât angajaţilor cât şi clienţilor sau potenţialilor
clienţi ai firmei. A întâlni însă situaţii de genul în care marea majoritate a
cumpărătorilor produselor unei fime sunt proprii angajaţi ai firmei demonstrează cǎ
piaţa nu este încă pregătită pentru a asimila astfel de produse sau servicii.
•Reprezentativitate şi originalitate. Obiectivele stabilite trebuie să respecte
brandul firmei şi să ofere "ceva" în plus faţă de alte produse similare existente pe
piaţa. Nu puţine sunt firmele comerciale care lansează produse dacă nu identice,
măcar asemănătoare celor oferite de celelalte. Principalul scop al acestor categorii
de acţiuni este acela de a-şi menţine clienţii existenţi cu oferte la fel de atractive
sau chiar uşor îmbunătăţite, similare din punct de vedere al facilităţilor (rapiditate
în obţinerea produsului, categorii de clienţi la care produsul este adresabil,etc.) cu
noile produse şi servicii ale concurenţei. Este o politică ce nu poate fi criticată
având în vedere că nici clienţii nu renunţǎ atât de uşor la serviciile unei firme pe
care o cunosc şi s-au obişnuit cu practica de lucru a acestora însă doresc să le

134
fie acordat accesul şi la astfel de noi produse puternic mediatizate de firmele
comerciale care le lansează pentru prima dată pe piaţa romanească.
• Temporalitatea trebuie să fie luată în considerare la stabilirea obiectivelor
întrucât este absolut necesară o perioadǎ de timp pentru ca elementele de
coordonare a procesului care a fost prezentat mai sus să poată fi considerat obiectiv
şi să-şi atingă scopul. Controlul procesului reprezintă o acţiune care ia în
considerare în mod realist posibilităţile firmei de a avalua corect situaţia şi de a
efectua eventuale propuneri de ajustare a obiectivului în situaţia în care se
consideră o corecţie justă din punct de vedere economic şi cel de atingere a ţintelor
de vânzări.

4.2. Politicile în obţinerea performanţei de cǎtre firmǎ. Organizarea


timpului şi al relaţiilor interpersonale
Modul de utilizare a finanţelor firmei reprezintǎ unul din factorii esenţiali
care explică de ce o ţară este bogată sau săracă. Acesta reprezintǎ o ştiinţă care are
un caracter uman şi pune în valoare cunoştinţele acelor lideri din cadrul
organizaţiei care cunosc arta de a lucra în echipǎ şi de a solicita de la fiecare
subordonat ceea ce consideră el că va aduce un aport substanţial la îmbunătăţirea
performanţei proiectului la care lucrează împreună.
Obiectivul final al unui bun management este de a stabili în mod sistemic
obiectivele ce derivă din strategia şi politicile comerciale ale unei firme, a le
sintetiza şi a le repartiza angajaţilor cu potenţial în atingerea acestora.
Utilizarea politicilor în obţinerea performanţei financiare a firmei este în
cele din urmă o ştiinţă a utilizǎrii resurselor existente la dispoziţia firmei precum şi
a modului de utilizare a acestora în diferitele domenii de activitate şi al căror efort
concertat are ca efect obţinerea performanţei la nivelul stabilit. Performanţa se
obţine printr-un cumul de randamente obţinute de firmǎ, care activează pe
diferitele trepte organizatorice bineânţeles împreună cu echipele de angajaţi de care
dispune.
Nu există o reţetă dinainte stabilită pentru obţinerea performanţei planificate
prin utilizarea finan’elor firmei. Liniile directoare ale strategiei şi politicile
comerciale ale departamentelor organizaţiei aplicate riguros şi profesionist la
nivelul subsidiarelor constituie baza performanţei.
Fiecare structură organizatorică îşi stabileşte propria tactică şi alege cele mai
potrivite canale de distribuţie a produselor şi serviciilor firmei pentru ca activitatea
de vânzare să fie eficientă şi să realizeze performanţa la nivelul solicitat de veriga
imediat superioară. Abordarea sistemică a politicilor comerciale structurează pe
verticală dar si pe orizontală modul şi gradul de implicare al fiecărei structuri
organizatorice în realizarea obiectivelor ţintǎ.

135
În abordarea sistemica a aplicǎrii politicilor în utilizarea finanţelor
firmei pentru obţinerea performanţei trebuie să ţinem seama de noile condiţii în
care se desfăşoară activitatea firmelor comerciale din România, şi anume:
• Adaptarea permanentă la condiţiile concurenţiale din ce în ce mai
diversificate şi complexe care ridicǎ probleme noi atât din punct de vedere logistic,
al gestionării resurselor financiare atât ca elemente de pasiv cât şi ca elemente de
activ. Utilizarea finanţelor fimei, atȃt în ce privesc activele dar şi elementele de
pasiv reprezintă un element cheie prin care se pot obţine performanţe deosebit de
ridicate, rezultate medii dar şi nonperformante, cu efecte directe asupra
indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, etc al unei firme comerciale a cărei
activitate este auditată de experţi în domeniu. Toate acestea se pot realiza de
diferite firme comerciale în aceeaşi perioadǎ de timp analizată şi cu aproximativ
aceleaşi resurse umane şi materiale avute la dispoziţie. Ceea ce le diferă în
obţinerea de performanţe diferite este calitatea utilizǎrii finanţelor firmei şi
capacitatea acestora de a se adapta rapid la modificările şi cerinţele pieţii. Pot apare
situaţii în care mai multe firme comerciale iau acelaşi tip de mǎsuri sau identificǎ
soluţii similare de corecţie în structurile lor organizatorice sau în multiplele
activităţi specifice iar rezultatele acetora pot fi complet diferite. Din nou revenim la
complexitatea utilizǎrii finan’elor firmei în creşterea performanţei financiare.
• Abordarea sistemică a finanţelor firmei in mod performant de cǎtre o firmǎ
are la bazǎ douǎ analize care se completează una pe cealaltă, şi anume: o
abordare din exterior referitoare la evoluţiile pieţei concurentiale ce pot
aduce performanţă şi competitivitate şi una din interiorul firmei referitoare la
politicile comerciale de continuare şi creştere a performanţelor fie prin
utilizarea mai bună a forţei de muncă, fie prin noi produse şi servicii
solicitate pe piaţă, îmbunătaţirea performanţelor informatice, alocarea de
fonduri suplimentare pentru reclamă şi publicitate, achiziţia de noi
echipamente care să ofere o mai bună calitate şi eficienţă distribuţiei de
produse şi servicii, utilizarea capitalurilor prorii intr-o mǎsurǎ din ce în ce
mai mare pentru activitatea de exploatare şi nu pentru achiziţii de active care
sǎ le imobilizeze pe termen mediu sau lung.
• Creşterea riscurilor operaţionale şi în general a tuturor categoriilor de riscuri
asociate activităţii firmei, inclusiv cel privind infracţionalitatea din interiorul
sau exteriorul unităţilor subordonate.
• Imobilizările de fonduri fie în moneda naţională fie în alte monede sau
randamentele mici obţinute la excedentul din anumite perioade de timp din
cadrul uneia sau mai multor luni calendaristice.
Întro lume a schimbărilor economice rapide, a evoluţiei de multe ori imprevizibile
a pieţei financiare internaţionale, a creşterii fluctuante a preţurilor la materiile
prime de bazǎ, a extinderii pe zi ce trece a crizei creditelor ipotecare, înăsprirea
condiţiilor de acordare a creditelor la nivelul băncilor comerciale şi în consecinţă
136
inregistrarea unor mişcări pe piaţa financiară neaşteptate, obţinerea performanţei
este cu atât mai dificilă. Aceasta depinde din ce în ce mai mult de experienţa firmei
în utilizarea finanţelor existente la dispoziţia acestora. În aceste condiţii resursa cea
mai importantă în abordarea unor politici comerciale performante o reprezintă
„ştiinţa” de utilizare a finanţelor, indiferent de poziţia ocupatǎ de cǎtre angajaţi în
sistemul organzaţional al unei firme.
• Măsurarea performantelor reprezintă o problemă actuală pentru fiecare
organizaţie pentru a cunoaşte gradul de implicare şi de cunoaştere a evoluţiei
economice interne şi internaţionale. Se impune în etapa actuală o creştere a
exigenţei în evaluarea şi responsabilizarea personalului angajat, indiferent de locul
de muncă.
• Timpul a însemnat şi va continua să reprezinte profit sau pierdere. Este de
subliniat faptul ca timpul poate lucra în beneficiul clientului sau al firmei dar are şi
capacitatea de a lucra împotriva celor doi jucători. O firmǎ fără clienţi nu poate fi o
adevărata firmǎ decât în situaţia în care se aplică cele mai moderne mijloace de
lucru cu clienţii prin utilizarea echipamentelor electronice.care pot activa 24h/24h.
Să nu uităm că marea parte a clienţilor sunt din categoria celor "tradiţionalişti",
respectiv acei clienţi care se prezintă, uneori din motive personale, la sediul firmei
pentru a rezolva o problemǎ.
• Asistăm în prezent la o dezvoltare informaţională, incluzând internetul ca
mijloc de informare care presupune o modificare de esenţǎ comportamentalǎ.
Cunoaşterea înseamnă conştientizare iar o firmǎ cu adevărat performant trebuie să-
şi adapteze resursele financiare şi umane pe care le are la dispoziţie în cadrul unui
proces de training susţinut şi eficient.
• O abordare sistemică a politicilor comerciale în cadrul unei activitǎţi
performante nu înseamnă numai o dezvoltare piramidală a structurii organizatorice
ci şi una pe orizontală, stimulativă la nivelul fiecărei subsidiare din reţeaua unei
firme.
• Nu în ultimul rând o abordare modernǎ şi pragmatică a finanţelor firmei
performante trebuie să ţină seama de efectele globalizarii activităţii economice în
condiţiile în care elemente ale sistemului se intercondiţioneazǎ reciproc din ce în
ce mai puternic.
Elementele de obţinere a performanţei corespunzǎtoare constau în principal în
aplicarea unor principii şi cerinţe esenţiale. Dintre condiţiile existenţiale se pot
enumera:
• Valoarea adăugată trebuie să stea la baza evaluării personalului, a nivelului
de salarizare şi acordării de stimulente. Indicatorii de performanţă sunt cei care
sintetizeza cel mai bine performanţa individuală sau a echipei din punct de vedere
al calităţii utilizǎrii finanţelor.
• Utilizarea unor pârghii de stimulare a personalului în funcţie de
performanţele obţinute, îndeosebi în domeniul vânzărilor reprezintă un factor de
137
creştere a performanţei în activitatea profesionala. Studiul concurenţei şi
încrederea în puterea brandului firmei reprezintă de asemenea factori importanţi în
obţinerea de rezultate de către fiecare angajat al firmei şi reflectă o calitate
superioara a utiliz[rii finanţelor firmei.
• Liderii firmelor cu potenţial financiar şi uman se confruntă cu numeroase
provocări determinate de dinamica şi schimbările profunde care se înregistrează cu
o viteză deosebit de ridicată în toate domeiile de activititate. Este necesară o altfel
de abordare "a politicilor comerciale pentru a obţine rezultate performante, o
modificare a strategiilor care să se limiteze la perioade mai scurte de timp şi să se
adapteze uşor la multiplele provocări. În situaţii de incertitudine şi instabilitate
financiară atât pe plan intern cât şi internaţional a elabora strategii pe termen lung
poate reprezenta de multe ori o risipǎ de resurse, îndeosebi din categoria celor
umane.

Organizarea timpului şi al relaţiilor interpersonale


Timpul reprezintă cea mai utilă resursă dacă este utilizatǎ eficient şi cu
discernământ.Timpul este ireversibil şi de aceea este bine să fie folosit cât mai
judicios şi după nişte reguli foarte exacte care îşi au rolul lor riguros în noţiunea
largă de oranizare eficientǎ a activitǎţilor complexe ale unei firme.
Utilizat în cadrul acestei noţiuni destul de pretenţioasa, regulile de utilizare a
timpului sunt următoarele :

• Planificarea
Fiecare dintre zile, inclusiv zilele de sărbători legale îşi au propriile sarcini
care pot fi din categoria celor de serviciu sau de altă natură precum timpul alocat
familiei, distracţiei, lecturǎrii unei cărti, etc. Fiecare categorie îşi are rostul său în
economia timpului.
Cel mai important este însă să ştii a planifica timpul pentru că lucrurile nu se
fac întâmplător şi toate se desfăşoară, chiar dacă ne place sau nu după nişte regului
şi mai ales priorităţi. Pentru cei mai mulţi timpul este insuficient fie că doresc să
realizeze mult într-un timp scurt, fie nu au răbdarea necesară pentru a parcurge
toate etapele în realizarea unei lucrări, fie sunt superficiali şi alocǎ timp insuficient
pentru numeroase activităţi din categoria celor profesionale sau fac parte din cele
aferente timpului liber.
Pentru cǎ oranizarea timpului dedicat serviciului este cel mai important atât
din punct de vedere al performanţei cât şi al satisfacţiei unei munci bine realizate,
planificarea presupune întocmirea unei liste de priorităţi. Agenda de lucru este un
bun ajutor în planificarea timpului şi te ajută să nu se înregistreze suprapuneri de
întâlniri de lucru cu şedinţe în cadrul unor proiecte, acţiuni, etc. Organizarea
timpului începe întotdeauna cu punctualitatea indiferent de activităţile scadente.

138
• Stabilirea priorităţilor
Nu este uşor ca timpul să fie planificat în funcţie de priorităţi. Desigur un
criteriu în stabilirea priorităţilor ar fi ca lucrările cele mai grele să fie efectuate în
primul rând. Intervin însă pe măsurǎ ce timpul trece o serie de factori pertubatori
absolut inerenţi în utilizarea timpului. Aceasta se întâmplă pentru că lucrezi într-o
organizaţie împreună cu echipa din care faci parte şi nu este uşor să nu tratezi cu
seriozitate fiecare solicitare pentru că de cele mai multe ori în astfel de situaţii
timpul se poate întoarce împotriva ta. Esenţial este de a rezolva cât mai rapid
sarcinile urgente şi apoi sa va găsi timpul necesar şi pentru realizarea sarcinilor
importante, indiferent dacă orele de muncǎ se mai prelungesc.Timpul trece foarte
repede iar sarcinile neplanificate intervin destul de des pe parcursul unei zile. La
sfârşitul programului de lucru un bun angajat al firmei simte satisfacţia muncii sale
concretizată în rezultatele obţinute, la termen şi de calitate. Firma este eficientǎ iat
finanţele acesteia, în siguranţǎ.

• Măsurarea progresului
Chiar dacă de cele mai multe ori pare imposibilă cuantificarea rezultatelor în
funcţie de timpul alocat fiecărei activităţi există momente când o pauză reprezintă
un fel de premiu, un telefon dat celor dragi de asemenea şi timpul devine astfel mai
uşor de suportat. Este foarte bine cunoscut că în cadrul unei firme timpul este un
factor de stress şi trebuie să lucrezi în astfel de condiţii. În subsidiarele firmei intrǎ
diverse categorii de clienţi cu grade diferite de cultură, cu mai multă sau mai puţină
răbdare în rezolvarea proplemelor în relaţia cu firma. Alocarea timpului acestor
clienţi presupune calităţi de bun psiholog pentru ca persoana din faţa personalului
să fie mulţumită atât de serviciile solicitate cât mai ales de problemele ipotetice pe
care le are şi la care aşteaptă un răspuns competent. Nu este foarte dificil dacă
angajatul firmei cunoaşte codul de conduită, se aşteaptă la solicitări ale clienţilor
care de regulă devin rutină. Reclamaţiile fac şi ele parte din regula muncii dar cu
cât sunt mai puţine cu atât progresul în adaptarea la munca cu stress este mai mare.

• Refuzul politicos
În fiecare zi apar sarcini neplanifîcate care răpesc din timpul deja planificat
şi prioritizat. Sunt membri de familie care au nevoie de ajutor dar şi prieteni care
apelează la ajutor. O bunǎ utilizare a timpului înseamnă şi a selecta dintre aceste
sarcini suplimentare numai pe acelea care sunt absolut urgente. Sarcinile de
serviciu planificate nu pot fi anulate şi nici măcar amânate decât, bineânţeles în
situaţii de urgenţă. De aceea un o bunǎ alocare a timpului se poate realiza şi prin
ştiinţa de a refuza sau amâna anumite solicitări care nu sunt de maximă urgenţă în
economia timpului. Amânarea unor sarcini deja planificate înseamnă fie a renunţa
la executarea acesteia ceea ce nu ar fi deloc bine pentru organizaţie, fie a adopta o
atitudine de a te complace în a tot amâna lucrările cu efecte negative asupra
139
performanţei propriei persoane care va fi percepută la nivelul organizaţiei ca o
persoană necompatibilă cu responsabilităţile acordate. Sǎ nu uitǎm ca timpul
înseamnǎ bani iar finanţele firmei ştiu sǎ penalizeze alocarea necorespunzǎtoare a
timpului, inclusiv prin scǎderea gradului de autofinanţare a acesteia precum şi prin
alte efecte care se traduc în cele din urmǎ tot în elemente de natura finanţelor.

• Delegarea de sarcini
Este o metodă modernă de lucru în echipă fie că este vorba de un proiect fie
de realizarea unei sarcini de serviciu. Sunt des întâlnite situaţiile în care o firmǎ are
de rezolvat simultan mai multe probleme sau nivelul de competenţă pentru anumite
cheltuieli sunt delegate în mod pre riguros. Delegarea de sarcini este metoda care
poate elimina înregistrarea de evenimente nedorite în atingerea obiectivelor
financiare sau nonfinanciare planificate. Există în cadrul organizaţiei la nivel de
oranizaţie persoane care pot rezolva sarcini simultan cu acţiunile altor angajaţi sau
în locul acestora. Principala problemǎ o constituie abilitatea prin care firma îşî
constituie resurse financiare suficiente pentru formarea şi perfecţionarea
profesionalǎ a angajaţilor sǎi astfel încȃŢ prin delegare de sarcini orice problemǎ
sǎ fie soluţionatǎ în timp optim. Un bun angajat nu păstrează informaţiile şi planul
de activitate numai pentru el întrucât pentru organizaţie acesta poate deveni o
piedică în situaţia în care din diferite motive prezenţa acestuia la serviciu nu este
posibilǎ iar scadenţa rezolvării unei probleme este chiar în acea zi. Delegarea de
sarcini este o componentă esenţială în realizarea unui management performant în
cadrul activităţii în echipa, evitȃnd chiar probleme de naturǎ sǎ afecteze finanţele
firmei.

• Utilizarea mesajelor transmise sau primite prin e-mail


A trecut de mult vremea când mesajele se transmiteau prin poştă sau alte
forme costisitoare de comunicare. Desigur, acestea îşi au importanţa lor în anumite
situaţii dar pentru rezolvarea rapidă a unor probleme curente angajaţii, indiferent
de nivelul în care se situează în organigrama firmei, utilizează mesajele transmise
prin e-mail. Avantajele sunt evidente, întrucât sunt cu mult mai puţin costisitoare,
se pot transmite simultan la zeci de persoane iar, rapiditatea transmiterii şi primirea
răspunsurilor este deosebit de eficientă. De multe ori un angajat este solicitat în
rezolvarea într-o perioadă scurtă de timp a unei situaţii sau în obţinerea unor
informaţii care se regăsesc numai la unităţile din reţeaua teritorialǎ a firmei.
Mesajul prin e-mail reprezintă o soluţie de rezolvare în timp util a problemei. Dacǎ
se doreşte ca la acea informaţie să fie limitat accesul întrucât are caracter
confidenţial atunci soluţia este criptarea mesajeriei. Este un element de siguranţǎ
care asigură cǎ informaţia nu va fi utilizată decât de cel căruia îi este adresata
direct. Subliniem încǎ o datǎ importanţa utilizǎrii timpului în rezolvarea
multiplelor probleme ale finanţelor firmei.
140
• Organizarea alocării timpului
Oricare angajat, indiferent de calitătile sale şi rezistenţa la efort intelectual
trebuie să fie conştient că eficienţa muncii depinde în mare măsură şi de ştiinţa
alocării timpului în realizarea sarcinilor de serviciu. Chiar şi condiţiile de stres în
care lucrează zi de zi vin în sprijinul acestei afirmaţii. Este cu adevărat important
ca o pauză de cafea sau pentru a consuma un pahar cu apă ori a schimba câteva
cuvinte cu un coleg reprezintă o metodă de relaxare şi creştere a eficienţei muncii.
Suntem presaţi de timp pentru a realiza cât mai multe din sarcinile primite iar
telefonul superiorului începe să sune cu cel puţin 30 de minute înainte de termenul
limită pentru realizarea sarcinii. Respectarea termenului este o condiţie esenţială
dar şi organizarea timpului este la fel de importantă. În planificarea timpului este
necesara luarea unei marje, de timp care să fie alocată fie pentru o mică relaxare fie
pentru rezolvarea unor situaţii neprevăzute şi care pot apare de la un moment la
altul. Fiecare manger consideră că munca lui este cea mai importantǎ şi de aceea
sunt situaţii în care nici măcar nu îşi întreabă colegul dacă are sau nu timp şi pentru
un eventual ajutor în rezolvarea propriei probleme. În aceste situaţii soluţiile pot fi
de natura delegării de sarcini către un alt coleg fie de a utiliza acea marjă de timp
alocată pentru situaţii neprevăzute în situaţia în care managerul este dintr-o
categorie superioară şi acceptǎ numai rezolvarea acesteia de către angajatul
subordonat.
Parametrii de caracterizare şi factorii de influenţă ai agentului timp în
cadrul firmei
Practica a demonstrat că ceea ce este valabil pentru o subsidiarǎ a firmei nu
este valabilă pentru alta, iar ceea ce este valabil pentru o subsidiarǎ nu se poate
aplica întrun department din cadrul firmei. De aemenea, ceea ce este valabil astăzi
nu mai este valabil mâine. Pentru analiza şi compararea activităţii diferitelor tipuri
de organizatorice, se utilizează parametrii de caracterizare, care în esenţǎ sunt
următorii:
- specializarea - împărţirea sarcinilor şi operaţiilor pe diferite posturi.
- standardizarea - regulile şi procedurile de rulare a activităţilor organizaţiei.
- centralizarea - o activitate care determină eliminarea unor sarcini la nivelul
subsidiarelor pentru a le permite alocarea de timp suplimentar pentru realizarea
acţiunilor de vânzări sau eficienţa în procesul operaţional.
- auditul şi controlul - modul de urmărire al realizării sarcinilor potrivit
prevederilor legale şi în conformitate cu reglementările legale precum şi a
normelor şi procedurilor interne de lucru ale unei unităţi din reţeaua teritoriala sau
a unor departamente din cadrul firmei.

- organizarea sistemului informaţional – prin care se elimină informaţiie de


aceeaşi natură solicitate de diferite verigi organizatorice ale firmei. Dacă sistemul
141
informaţional nu este raţionalizat şi optimizat se poate ajunge la situaţia în care
timpul alocat raportǎrilor unor diverse informaţii să fie superior celui alocat
vânzărilor de produse şi servicii. Este o practică păguboasă pentru o firmǎ de a-şi
utiliza cea mai importantă resursă – cea umană – în obţinerea de informări care de
cele mai multe ori fie nu sunt necesare fie au mai fost solicitate şi de către alte
verigi organizatorice. Profitul se obţine din rezultatele vânzărilor realizate direct la
firmǎ sau ca urmare a vizitelor efectuate la diferite categorii de clienţi. Este un
principiu de fond utilizat în finanţele firmei.
managementul se află în interdependenţa directă cu eficienţa structurilor
organizatorice ale unei firme. De aceea, împlinirea sarcinilor individuale şi gradul
de ocupare al timpului de muncă reprezintă elemente cheie în obţinerea
performanţei stabilite. Un bun manager trebuie să cunoască în detaliu aptitudinile
şi atitudinile angajaţilor subordonaţi. Nu este necesară o cunoaştere detaliată a
problemelor personale ale fiecărui salariat, deşi acest aspect are importanţa sa în
activitatea echipei.
Trebuie ca firma să aplice arta utilizării omului potrivit la locul potrivit.
Acest deziterat se poate realiza pe baza relaţiilor interpersonale ce se stabilesc în
timp între manager şi angajaţi.Fiecare dintre noi avem calităţi şi defecte pentru cǎ
nimeni nu este perfect. Rolul firmei este de a maximiza performanţele echipei prin
determinarea calităţilor fiecărui angajat şi utilizarea acestora în procesul muncii. O
firmǎ poate avea la dispoziţie un colectiv bun dar rezultatele să nu fie cele
preconizate datorită utilizării mai puţin eficiente a calităţilor şi punctelelor forte a
angajaţilor.
Importanţa structurii formale în performanţele organizaţiei este dată de
funcţiile îndeplinite, respectiv:
- funcţii de legitimare a puterii;
- funcţii de integrare a puterii sociale.
Se observă bine efectele negative în cazul unei structuri necorespunzătoare care
determinǎ decizii insuficient fundamentate, insatisfacţia pesonalului, lipsa de
eficacitate datorită subâncǎrcării cu sarcini a personalului, lipsa de reacţie,
creşterea costurilor, etc.
Este necesara o redefînire a proceselor în cadrul structurii organizaţiei prin:
• Reproiectarea postului care are în vedere o îmbunătăţire a conţinutului
acestuia pe baza unei analize critice a performanţelor proaste şi a cauzelor acestora.
• Rotaţia posturilor ce presupune mutarea indivizilor după un post pe altul,
pentru a creste gradul de interes şi motivare.
• Creşterea performanţei postului care presupune creşterea numărului şi
varietăţii sarcinilor competenţelor şi responsabilităţilor incluse în post.
Aceste redefiniri implică şi o nouă abordare a relaţiilor interpersonale în
cadrul coordonǎrii prin proiect şi a utilizǎrii finanţelor firmei în oferta produsului şi
serviciului adresat clientului.
142
În cadrul relaţiilor interpersonale un rol important îi au îndeosebi acţiuni de
genul:
• Utilizării unor mijloace adecvate de stimulare a personalului. Aceasta
înseamnă acordarea unor stimulente simbolice pentru întreg colectivul sucursalei
sau departamentului. Sunt cheltuieli mici făcute de organizaţie cu efecte mari. A fi
evidenţiat în faţa altor conducerii firmei reprezintă un bun prilej pentru
managementul superior al firmei de a demonstra tuturor că ţintele stabilite se pot
realiza. Înlăturarea pesimismului anumitor angajaţi care din start afirmă că
respectivele ţinte fie sunt de neatins fie nu au fost corect repartizate reprezintǎ un
potenţial ca obiectivele finanţelor firmei sǎ nu fie realizate la nivelul aşteptat. Este
foarte adevărat că poţi ajunge în vârful piramidei performanţei cu mare greutate
dar şi mai greu este să te menţii în acea poziţie deja ocupată întrucât eşti tratat ca
mijloc de referinţă iar cei care nu reuşesc au doua alternative: fie îşi îmbunătăţesc
politicile în domeniul finanţelor sau schimbă echipa, fie părăsesc organizaţia. Nu
pot exista compromisuri de natura scuzelor privind amplasarea zonală a
subsidiarei, slaba pregătire a personalului, etc. pentru că acestea depind numai de
calitatea organizǎrii.
• Stimularea personalului depinde de modul în care anumiţi factori sunt
eficient utilizaţi. Stimularea se referă îndeosebi la: atribuirea de resposabilităţi mai
mari anumitor categorii de angajaţi ale căror rezultate sunt peste medie; delegarea
de autoritate; nivelul salariului şi al bonusurilor; stimularea angajatului de a urma
diferite forme de training pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor şi creşterii
productivităţii muncii depuse; crearea posibilităţii ca salariatul să-şi formeze un
renume atât la nivelul subsidiarei cât şi la nivelele superioare de organizare datoritǎ
abilitaţilor sale profesionale; asigurarea unui grad de siguranţă al locului de muncă
în condiţiile respectării procedurilor de lucru ale firmei şi atingerii ţintelor
planificate; promovarea angajaţilor cu rezultate bune atât în cadrul subsidiarei cât
şi la alte nivele organizatorice ale firmei.
În cadrul relaţiilor interpersonale, responsabilitatea firmei constă în acţiunile
pe care trebuie să le întreprindă în cadrul activităţii sale, respectiv să ofere:
• feedback în cazul acţiunilor angajaţilor subordonaţi;
• să laude şi să recunoască meritele fiecăruia, atunci când este cazul;
• să asigure o disciplină a muncii conform codului de conduită profesională
şi a regulamentului de organizare şi funcţionare;
• să acorde instrucţiuni clare şi precise în situaţiile în care pot avea loc
interpretări;
• să intervieveze angajaţii şi clienţii asupra calităţii muncii şi, respectiv
asupra gradului de satisfacţie pentru modul de servire al clienţilor. Daca sunt unele
probleme în ce priveşte atitudinea angajatului acesta nu vor fi analizate în cadrul
întregului colectiv ci personal pentru ca măsurile să nu-i afecteze comunicarea
internă cu ceilalţi colegi
143
• să delege taskuri si să lanseze proceduri şi proiecte;
• să asculte părerea colegilor chiar dacă nu este în conformitate cu aşteptările
sale;
• să completeze diverse documente, scrisori, fişe de evaluare a
performanţelor;
• să realizeze prezentări de produse şi servicii într-un cadru organizat pentru
clienţii firmei;
• să planifice timpul şi să conducă activităţile de vânzări potrivit ţintelor
stabilite;
• să rezolve problemele şi să elimine cauzele nerezolvǎrii favorabile a
acestora pentru a obţine o permanentă eficientizare a activităţii;
• să construiască echipe şi să creeze un mediu propice de lucru.
Firma ar putea chiar să îşi planifice cate o orǎ pe săptămânǎ pentru fiecare
dintre angajaţii care le raportează direct. Studiile efectuate de-a lungul timpului, au
arătat că un factor pentru motivarea angajaţilor îl reprezintă interactionarea
pozitivă cu supervizorul. Un adevărat coordonator al finanţelor firmei programează
întâlniri scurte, de circa un sfert de orǎ care au ca scop dezvoltarea performanţelor.
A le planifica şi chiar a afişa pe un calendar undeva în birou, stimulează angajaţii
să se pregătească pentru acestea. În acest fel, beneficiile vor fi de ambele pǎrţi.
Majoritatea angajaţilor firmei doresc să înveţe şi să îşi îmbunătăţească
performanţele profesionale la locul de muncă. Oricare ar fi motivele acestora,
respectiv obţinerea unei funcţii superioare în cadrul subsidiarei, un alt loc de
muncǎ la o alta subsidiarǎ de grad superior sau în cadrul unui department din
organizaţie va fi bine apreciată în cadrul comunicării interne şi gestul angajatului
va fi cu siguranţă apreciat ca şi ajutorul acordat în concretizarea acţiunii
întreprinse.
Dialogul dintre angajaţi despre schimbările care vor interveni într-o anumită
perioadă de timp în cadrul organizaţiei reprezintă un exemplu de comunicare
pentru atingerea obiectivelor profesionale şi, impicit asupra finanţelor firmei.

4.3. Modalităţi de training al angajaţilor şi utilizării eficiente a


comunicării interne

Coordonarea este unirea eforturilor în toate direcţiile necesare. Pentru


coordonare sunt necesare obiective clare şi cuantificabile pentru a aloca resursele
necesare. Coordonarea specialiştilor în cadrul organizaţiei presupune realizarea
unui training adecvat şi a unei comunicări interne eficiente. Comunicarea înseamnă
informaţie iar informaţia înseamnă forţǎ. Angajaţii se aşteaptă ca firma să cunoască
şi să comunice obiectivele echipei, oferindu-le cât mai multe informaţii despre
evenimentele care au loc în structura organizaţiei. Aceştia trebuiesc a fi pregătiţi în

144
primul rând la locul de muncă asupra modului de abordare al clientului, asupra
mijloacelor de comunicare în cadrul unei vizite efectuate la clienţii firmei, etc.
Un personal calificat şi instruit poate face diferenţa dintre succes şi rutină
într-o organizaţie. Cei care vor succesul apelează întotdeauna la training.
Destul de multe firme, îndeosebi cele slab capitalizate sau axate numai pe
anumite segmente ale activităţii au obţinut profituri scăzute din cauza lipsei de
eficienţă în rândul angajaţilor sau a experienţei insuficiente a acestora. Dimpotrivă,
firmele puternic capitalizate şi care dispun de fonduri suficient de mari pentru
pregătirea personalului şi-au crescut considerabil profitul şi au înregistrat o mai
bună organizare a angajaţilor numai în urma unui proces riguros de evaluare a
acestora şi aplicarea unei politici de promovare a personalului pe criterii de
competenţe în poziţii manageriale, care aveau cunoştinţele şi abilităţile necesare
coordonării activităţii din domeniul de activitate specific firmei.
În România importanţa trainingului a fost înţeleasă mai greu şi s-au pierdut
nişte ani numeroşi. Acum se recuperează decalajul faţă de firmele din Europa. Dar
costurile sunt pe măsură. După ce au pierdut timp preţios datorită în principal
costurilor aferente unui training de calitate atât la locul de muncă, în centre de
perfecţionare proprii sau aparţinând altor instituţii specializate din ţară şi din
străinătate, firmele din România au descoperit în training o modalitate de a
îmbunătăţi substanţial cunoştinţele angajaţilor în atingerea ţintelor şi de avea şi
creşteri puternice de productivitate şi implicit de profitabilitate ca mijloc de
utilizare eficientǎ a finanţelor firmei.
In prezent mărimea pieţei este greu de determinat datoritǎ criteriilor diferite
după care s-au făcut evaluările, dar şi faptul că multe companii nu şi-au evidenţiat
foarte clar activităţile de training. Intrarea pe piaţă a unor companii de nivel
internaţional are efecte în momentul de faţă asupra dispariţiei multora din actualii
jucători, incapabili să ofere programele de instruire bune şi traineri bine pregătiţi.
Firmele romȃneşti conştientizează tot mai mult importanţa unor astfel de
programe de instruire, cererea este tot mai mare, dar şi aşteptările. Firmele vor ca
în schimbul unor preţuri destul de ridicate să primească cursuri de pregătire
eficiente, care să aducă apoi un plus de valoare pentru firmă.
În ultimii ani s-a observat o sporire a presiunii pentru atragerea candidaţilor
cu specializări şi competenţe compatibile cu cerinţele Uniunii Europene. Este
evidentă necesitatea dezvoltării competenţelor la nivelul forţei de muncă pentru a
îmbina mai multe specializări sau pentru a acoperi zona de suprapunere a unor
departamente. Intrarea pe piaţă a tot mai multe firme străine a crescut numărul
solicitărilor pentru posturile aferente funcţiilor la nivel înalt.
Firmele romȃneşti au reuşit în scurt timp să evolueze de la simpla
administrare de personal la stabilirea unor politici riguroase de recrutare a
personalului în funcţie de criterii bine stabilite situate la nivel european. Sunt firme
cu capital străin în România care practicǎ recrutarea de personal în anumite spaţii
145
care nu au nimic în comun cu activitatea firmei. Spre exemplu se inchiriază o salǎ
de dimensiuni reduse în cadrul unui hotel renumit care dispune de săli de
conferinţǎ şi primul contact cu potenţialul angajat are loc în cadrul unui asemenea
loc de o calitate deosebită din punct de vedere al condiţiilor ambientale. Abordarea
are un impact pshihologic deosebit similar cu condiţiile de stres în care viitorul
angajat îşi va desfăşura activitatea. Nu multe persoane sunt obişnuite cu ambientul
marilor companii care dispun de săli de conferinţă unde au loc prezentări efectuate
chiar de către şefi de guverne ale unor state.
A te concentra la dialogul organizat de o anumitǎ firmǎ de prestigiu în aceste
condiţii reprezintă şi un test care poate fi ratat dacă efortul emoţional îl depăşeşte
pe cel al prezentării activităţii tale profesionale, al aportului adus de propria
persoană în anii anteriori la îmbunătăţirea muncii şi a modului în care eşti pregătit
să lucrezi în echipă pentru a obţine performanţele dorite de firmǎ. În cele din urmǎ
toate activitǎţile sunt trecute prin filtrul obiectivelor şi sarcinilor finanţelor firmei.
Acesta reprezintă un simplu exerciţiu de comunicare internǎ cu potenţialii
colegi. Toate firmele comerciale îşi propun, să atragă personal bine pregătit din cel
existent la alte firme comerciale dar acestea nu se limitează numai la astfel de
acţiuni Trainingul continuă în cadrul noii organizaţii şi îmbracă diveresele forme
ale acestuia, incluzând perfecţionări pe anumite segmente ale activităţii, modalităţi
de creştere a vânzărilor, standardizări ale produselor şi serviciilor oferite clientilor,
în final obţinerea de performanţă în gestionarea finanţelor. În aceste condiţii
trainingul, deşi costisitor este o alternativă sigură pentru implementarea celor mai
noi tehnici de vânzări în cadrul firmei, utilizării cu succes al canalelor alternative
de distribuţie a produselor şi realizării unei activităţi profitabile. Chiar dacă
trainingul este adresat tuturor activităţilor unei firme, există însă unele domenii
vizate cu prioritate atât pentru coordonatori cât şi pentru angajaţi. Acestea se referă
îndeosebi la activităţile operaţionale, cunoaşterea obiectivelor performanţei,
vânzărilor, alocarea timpului, orientarea spre obţinerea de performantţă. modalităţi
de abordare şi atigere a ţintelor pe segmente de clienţi, etc.
La nivelul firmei orientarea trainingului în momentul actual este spre
abilitaţile de project manager şi leadership.
Multe firme apelează la training care este implementat numai de către o
anumitǎ firmă specializatǎ sau de către un grup restrâns de firme dar care oferă
întreaga gamă de soluţii pentru diferitele activităţi. De cele mai multe ori dispun de
un personal bine specializat însă comunicarea lasă foarte mult de dorit. Nu puţine
sunt cazurile în care caracterul interactiv lipseşte iar cursurile capătă un caracter
stereotip cu soluţii standard, precise şi cu un pronunţat suport teoretic de cele mai
multe ori soluţiile aduse din occident neavând posibilitatea de a fi adaptate
specificitǎţilor locale. Desigur ele constituie un cȃstig în dezvoltarea cunoştinţelor
angajaţilor dar nu au aplicabilitate, cel puţin în etapa actuală în practica de zi cu zi.

146
În cazul marilor firme cu număr mare de angajaţi sau cu reţea de subsidiare
puternic dezvoltată, e-learning-ul este soluţia de training cea mai potrivită. Firmele
comerciale doresc să implementeze aceleaşi standarde la nivel naţional, în
condiţiile optimizării costurilor de formare profesională.
Instruirea angajaţilor se face, de regulă, fără a fi nevoie ca aceştia să fie scoşi
din activităţile curente. Multe din traininguri se organizează la sediul companiei-
client, după orele de program.
În alte cazuri trainingul se organizează în activităţile de team building,
ocazie pentru angajaţi de a se cunoaşte mai bine între ei şi a-şi exprima mai relaxat
opiniile decât în mediul de lucru de zi cu zi.
Un program de training, chiar şi atunci când nu este vorba de un MBA, este
mare. Stabilirea unei valori depinde de mulţi factori: tipul trainingului, locaţie,
număr de participanţi, durata, reputaţia companiei, numărul şi experienţa
trainerilor, calitatea tehnologiei şi a metodologiei folosite în implementarea
proiectului, ctc.
Cererea tot mai mare de programe şi costurile de pregătire a personalului ce
vor fi puse la dispoziţie de către Uniunea Europeană în următorii 2-3 ani până la un
nivel de peste 3 miliarde de euro, au ca principală destinaţie cunoaşterea şi
aplicarea programelor de dezvoltare a resurselor umane dar şi al altor activităţi
esenţiale pentru firme precum cunoa;terea riscurilor, managementelor vânzărilor,
managementul stabilirii clienţilor ţintǎ,etc.
Beneficiile generate de parcurgerea programelor de training se pot
concretiza în:
• Practici manageriale îmbunătăţite.
• Reducerea erorilor operaţionale.
• Scăderea numărului de reclamaţii din partea clienţilor.
• Creşterea productivităţii muncii angajaţilor şi îmunătăţirea performanţelor
organizaţiei printr-o mai bunǎ utilizare a finan’elor firmei.
• Atingerea ţintelor de vânzări pentru fiecare produs sau serviciu sau produse
aparţinând societăţilor din cadrul organiza’ei naţionale sau internaţionale.
• Creşterea satisfacţiei pentru munca depusă.
Comunicarea internă reprezintă în cadrul unei firme procesul prin care are
loc schimbul de informaţii între membrii organizaţiei astfel încât să fie protejate
procesele care se desfăşoară în firmǎ dar şi ca acestea să fie standardizate şi
universal aplicabile, îndeosebi în cadrul firmelor care dispun de o reţea de
subsidiare bine dezvoltatǎ. Comunicarea internă devine o componentă din ce în ce
mai necesară având în vedere ca în prezent clientul poate fi servit on line de către
orice subsidiarǎ a firmei. Clientul cunoaşte de cele mai multe ori modul de
rezolvare al solicitării sale iar o schimbare în fluxul cunoscut al procesului
operaţional nu poate aduce beneficii de imagine firmei. În plus se pierd resurse
importante de timp şi de personal cu explicaţii ce pot fi uşor înlăturate printr-o
147
bună comunicare internă. De multe ori un caz deja înregistrat în care se acţionează
diferit faţă de standardul stabilit este bine să fie popularizat prin e-mail către toate
unităţile firmei, fără exemplificarea subsidiarelor la care s-a produs evenimentul.
Este o modalitate de comunicare internă deosebit de eficientă şi cu rezultate
imediate.
Comunicarea internă urmăreşte realizarea unei bune recepţii a solicitării
clientului, o înţelegere corectă, promptitudine în rezolvarea unei probleme reale,
reacţie rapidă, etc. prin care firma urmăreşte să-şi consolideze brandul şi să-şi
dovedească capabilitatea de adaptare la diversitatea de acţiuni întreprinse în scopul
satisfacerii cerinţelor clienţilor şi obţinerii performanţei scontate.
Raportările periodice reprezintă o altă componentă a comunicării interne iar
termenele de raportare sunt stabilite de fiecare firmǎ (zilnic, săptămânal, lunar,
trimestrial, anual). Rolul specialiştilor în finanţele firmei este de a dezvolta acest
sistem de raportări financiare necesare conducerii cu succes a afacerii.
Managementul general şi finanţele firmei au ca scop principal obţinerea de profit şi
de aceea trebuie cunoscute şi înţelese toate coordonatele generale ale rolului
performanţei în activitatea firmei.
Sistemul de raportări în domeniul finanţelor cuprinde două mari
componente: analize economice şi diagnosticul financiar al activităţilor firmei,
planificarea financiarǎ şi bugetele organizaţiei. Analizele economice şi
diagnosticul financiar al firmei realizat cu ajutorul rapoartelor se realizeză prin
prisma relaţiei dintre rezultatele obţinute şi resursele consumate într-o perioadă
anterioară predeterminată.
Pe baza analizelor se determinǎ punctele tari şi punctele slabe din activitatea
organizaţiei. De exemplu, pentru analiza vânzărilor firmei se pot elabora rapoarte
periodice privind evoluţia şi structura vânzărilor pe categorii de produse şi servicii,
pe canale de distribuţie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienţi etc.
Suplimentar, pentru analiza eficienţei vânzărilor vor fi evaluate politicile în
domeniul finanţelor firmei care au determinat aceste performanţe şi anume:
preţurile şi tarifele practicate, discount-urile acordate, termenele de încasare
stabilite, etc.
În concluzie, comunicarea internă are un rol deosebit de complex în
activitatea unei firme, astfel încât îmbunătăţirea performanţei finanţelor firmei să
se realizeze pe baza analizei diagnostic a indicatorilor economico-financiari, ca
sinteză a rezultatelor obţinute. Premisele de bază pentru dezvoltarea cu succes a
sistemului de raportări sunt de natura unui management performant prin precizarea
tipurilor de rapoarte, de natura tehnicǎ - programe informatice şi de naturǎ
financiarǎ prin comunicare interdepartamentală.

4.4. Analiza responsabilităţii în muncă

148
Este în interdependenţǎ directǎ cu celelalte categorii de utilizare eficientǎ a
finanţelor firmei, respectiv al performanţei tratate până în prezent.
Trainingul este cel care asigură în principal suportul obţinerii unor rezultate
bune de către fiecare angajat şi, în final de către firmǎ.
De altfel, angajatul de vȃnzǎri este cel care datorită cunoştinţelor acumulate
poate genera atingerea ţintelor planificate. De aceea, pe lângă abilităţile proprii şi
rapiditatea în găsirea celei mai eficiente soluţii la problemele atât de diversificate
ale clienţilor, acesta trebuie să fie în primul rând un foarte bun consilier în
vânzarea produselor şi serviciilor firmei.
Scopul consultanţei este de reprezentare a intereselor clientului, în acest mod
angajatul contribuind la succesul proiectului de implementare a politicilor
organizaţiei, inclusiv la reducerea riscurilor potenţiale în activitatea desfăşurată.
Sarcinile angajatului în noua viziune a calităţii acestuia de responsabil în atingerea
ţintelor de vânzări constau, în principal în:
• Respectarea noului concept de vânzări în procesul de implementare al
acestuia, conform exigenţelor concrete ale afacerii, caracteristicilor
actuale şi resurselor disponibile
• Selecţia clientelei în funcţie de ţintele stabilite astfel încât actualul
client sau potenţialul client, după caz, să fie pregătit în a concluziona
ca decizia de cumpărare a serviciului este cea bună şi în beneficiul
său. Arta de a vinde nu trebuie privită în mod unilateral, respectiv ca
angajatul să-şi atingă ţintele de vânzări. Clientul trebuie să fie cel
mulţumit în obţinerea de informaţii care să facă posibilă fructificarea
maximǎ a resurselor sale economisite cu multă trudă sau, în situaţia
solicitării unui serviciu acesta să fie cel mai avantajos atât din punct
de vedere al costurilor dar şi de diminuare al riscurilor pentru firmǎ.
• Angajatul firmei este cel care în cadrul procesului de consiliere al
clientului trebuie să fie primul conştient de riscul asumat pentru ca în
egală măsurǎ cu clientul riscul va atinge şi firma în care lucrează
întrucat neplata produselor aferente va avea cu siguranţă efect şi
asupra performanţelor sale individuale şi a firmei în general.
• Respectarea principiilor coordonǎrii proiectului oferă angajatului
posibilitatea de monitorizare continuă a implementării, de identificare
a motivelor de abatere de la planurile iniţiale (în utilizarea resurselor
financiare, în realizarea ţintelor de vânzări structurate pe fiecare
categorie de produs şi serviciu , etc.) şi eliminarea acestora.
• Respectarea de către angajat a procedurilor comerciale specifice
activităţii firmei se poate realiza inclusiv prin efectuarea de propuneri
de replanificare a unor indicatori şi optimizare a unor procese din
cadrul organizaţiei.

149
• Aplicarea principiilor schimbării din punct de: vedere al factorului
uman reprezintă de asemenea o competenţă a realizării performanţei
în domeniul finanţelor. Sunt firme care sunt nevoite de a gestiona o
anumită rezistenţă din partea angajaţilor privind transformările
proceselor comportamentale necesare ale acestora care uneori se
adaptează mai greoi la noile cerinţe.

Rolul finanţelor firmei în noile condiţii ale analizei rezultatelor financiare


ale firmei devine din ce în ce mai complex dacă luăm în considerare necesarul
abilitǎţilor sale profesionale, al cunoştinţelor acumulate şi al necesarului de
cunoştinţe pe termen scurt, mediu şi lung, al informaţiilor şi îndeosebi al capacităţii
de a filtra multitudinea de informaţii ce vin din diferite domenii de activitate dar
necesare în procesul decizional, abilitatea de a obţine un bun feedback privind
acţiunile întreprinse, modul de percepţie al acestora de către clienţi şi angajaţi şi nu
în ultimul rând ştiinţa de a evalua corect situaţiile ivite neplanificat şi
monitorizarea activităţii propriilor angajaţi.
Noul rol al organizaţiei sau al unei subsidiare a firmei, indiferent de mărimea
acesteia constă în calitatea actului de conducere ca rezultat al totalităţii funcţiilor
managementului financiar.
A fi proactiv ca firmǎ înseamnă a stabili şi a aplica un ansamblu de acţiuni
strategice şi tactice ale acesteia şi a evalua corect necesarul de resurse pentru
atingerea obiectivelor şi ţintelor stabilite sau de atins. Fără indoială, pentru
dezvoltarea şi atingerea parametrilor de profitabilitate sunt necesare obiective
îndrăzneţe, dar, în acelaşi timp, acestea trebuie să fie şi realiste.
Oricât de tentante ar fi unele ţinte propuse de conducerea organizaţiei sau cel
al subsidiarelor, dacă nu sunt susţinute prin resursele cele mai adecvate şi o
reclamă agresivă, acestea devin hazardante iar impactul asupra angajaţilor şi în
general asupra organizaţiei poate fi unul deosebit de negativ. Nimeni nu doreşte o
firmǎ care să nu fie proactivǎ dar nici una care să constituie o piedică în atingerea
performanţei stabilite prin simplul fapt cǎ trezorirerul firmei care gestioneazǎ
finan’ele firmei lansează teorii şi oportunităţi de creştere rapidă a profitabilităţii
fără a lua în considerare resursele avute la dispoziţie şi, îndeosebi mediul
concurential.
Este rolul funcţiei de organizare de a stabili acele activităţi necesare
realizării ţintelor cantitative de vânzare a produselor şi serviciilor firmei dar şi
îndeplinirii obiectivelor financiare, delegararea de sarcini pînă la nivel de simplu
angajat cu cele mai puţine atribuţii conform fişei postului precum şi statuarea
tuturor acestora într-un cadru riguros controlat şi permanent monitorizat.
În fiecare componentă a sistemului este necesară asigurarea bazei adecvate
de informaţii cu caracter financiar sau de altă natură care să permită managerilor
ca, prin utilizarea indicatorilor economico-fmanciari de performanţă, să-şi poată
150
organiza activitatea, astfel încât raportul efort-efect să fie cel optim din punct de
vedere al performanţei, satisfacţiei clientului şi motivării personalului. Fără a
realiza acest echilibru, obiectivele şi sarcinile finanţelor firmei ramȃn la nivelul
unui deziderat, nedefinit şi plin de riscuri.

4.5. Politici de creştere a performanţei

Stratega performanţei finanţelor firmei vizează dezvoltarea şi consolidarea


afacerii pe termen lung şi are ca obiective fundamentale: creşterea cifrei de afaceri,
realizarea investiţiilor programate şi promovarea firmei pe piaţa ţintă. Pentru
determinarea necesarului de finanţare sunt necesare informaţii legate de valoarea
anuală a investiţiilor, iar pentru stabilirea structurii de finanţare trebuie cunoscută
politica de repartizare a profitului.
Activitatea curentǎ al performanţei în domeniul finan’elor firmei urmăreşte
constant maximizarea vânzărilor şi a profitului pe termen scurt. Pentru
maximizarea vânzărilor trebuie identificate principalele coordonate comerciale ale
afacerii, respectiv gama de produse şi servicii, piaţa ţintă, clienţii vizaţi, avantajele
concurenţiale, nivelul preţurilor şi tarifelor, planul de marketing, etc.
Pentru maximizarea profitului trebuie analizate şi optimizate toate costurile
activităţilor din interiorul şi exteriorul organizaţiei: costuri ale activităţii de
aprovizionare, depozitare, distribuţie şi desfacere, ale activităţii de producţie, de
marketing, de reclamă şi publicitate, ale activităţii administrative.
Performanţele în domeniul finanţelor firmei sunt influenţate de obiectivele şi
de politicile anuale ale organizaţiei şi anume: politici de vȃnzǎri, politici de
fidelizare, politici de obţinere a finanţărilor din diverse surse, inclusiv din fonduri
europene, etc.

Principalele politici ale finanţelor firmei ce trebuiesc a fi abordate în


contextual actual al economiei romaneşti sunt:

Necesitatea de a consolida tendinţa de reducere a inflaţiei în faţa


presiunilor crescânde din exterior. A fost atins un consens vizând necesitatea de
a consolida stabilitatea preţurilor în calitate de obiectiv prioritar al Băncii
Naţionale, de a permite o mai mare flexibilitate a ratei de schimb, şi a înăspri mai
mult politica monetară dacă se mizează pe atingerea unei inflaţii sub nivelul trei la
sută.

Politica fiscală trebuie să realizeze echilibrul potrivit între susţinerea


tendinţei de reducere a inflaţiei şi necesităţile de dezvoltare.

151
Perspectivele fiscale îmbunătăţite au creat o oportunitate în vederea
accelerării reformelor pentru a crea posibilităţi suplimentare de cheltuieli bugetare
dar şi resurse suplimantare orientate spre creşterea economică şi spre reducerea
sărăciei, şi de a moderniza administraţia resurselor pentru a atinge o gestionare mai
bună a acestora.

Necesitatea de a încuraja procesul de transformări rapide şi eficiente în


economia de piaţa în domeniul finanţelor.

Analiza politicilor existente reflectǎ necesitatea de a adânci reformele în


sectorul economic. Masurile structurale, ce sunt în derulare, sunt focusate spre
climatul de afaceri, finalizarea procesului de privatizare şi simplificarea mediului
regulatoriu.

V. SELECTAREA MIJLOACELOR
DE FINANŢARE A FIRMELOR

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia firmelor


o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin substanţială. Foarte
diversificată în ţările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămâne
limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare.
Dar oricare ar fi contextul, firmele sunt confruntate cu alegerea surselor de
finanţare.
Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a firmelor. Aportul la
capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială de finanţare a
firmelor. Dar amploarea şi modalităţile acestor aporturi variază după cum
firma dispune sau nu de acces direct la pieţele de capital.
În sfârşit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări
resurselor firmei. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanţarea lor, chiar
dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

5.1 Importanţa deciziilor de finanţare pentru firme

5.1.1 Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică

Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi


dezvoltarea firmei.

152
În primul rând, firma trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă
angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa în viitorul apropiat,
asigurându-şi astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând se pune, din partea firmei, problema lansării în investiţii de
orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte
posibilităţile sale. În acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu
şi lung care condiţionează creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului
financiar.
Deci mijoacele de finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile firmei.
În acest sens firma poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte,
ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi
ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când face investiţii pe termen
lung.Pe de altă parte, firma poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiuni pe
termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.
Costul mijloacelor de finanţare este în raport cu rezultatele aşteptate din
operaţiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea
mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obţinute. Procedând
aşa firma nu mai efectuează investiţii. Dar este posibil ca tocmai realizarea de
investiţii să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.
Condiţiile care însoţesc aporturile de capital de care firma beneficiază o
plasează întro situaţie de dependenţă faţă de furnizorii de fonduri.
Această observaţie iese în evidenţă mai întâi, în relaţiile dintre firmă şi
deţinătorii de capitaluri (de exemplu acţionarii în cazul unei societăţi pe acţiuni).
Datorită mecanismelor juridice şi financiare, deţinătorilor capitalului li se
recunoaşte puterea asupra firmei în materie de orientare, de direcţionare-conducere
şi de gestiune, pentru că sunt deţinătorii unei părţi semnificative a capitalului
acesteia.
Dar relaţiile de dependenţă şi chiar de subordonare se pot stabili şi faţă de
împrumutători, mai ales; faţă de bănci, dacă cei ce conduc şi proprietarii firmei nu-
i asigură autonomia financiară. Evoluţiile care conduc la o asemenea situaţie de
dependenţă sunt relativ tipice. Câteva scenarii caracteristice ilustrează asemenea
cazuri de degradare a situaţiei strategice, ca urmare a deciziilor financiare
inadecvate.
Un prim exemplu frecvent îl constituie firmele care obţin rezultate foarte
slabe şi nu sunt în măsură să producă o autofinanţare suficientă pentru a asigura
reproducţia, chiar simplă, a potenţialului lor.
O a doua ilustraţie caracteristică este furnizată de firmele care în ciuda
rezultatelor satisfăcătoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate şi refuză
o politică de constituire a fondurilor proprii.
Un al treilea caz tipic se referă la firmele care se lansează în operaţii de dezvoltare
care depăşesc capacităţile lor financiare. Ele îşi secătuiesc lichidităţile şi sunt
153
constrânse să solicite credite, ceea ce le plasează întro situaţie delicată faţă de
împrumutătorii lor.
În sfârşit, unele firme dispun de o finanţare instabilă în raport cu ritmul
activităţilor şi trebuie să negocieze în condiţii defavorabile amânarea scadenţelor
sau aporturi noi de resurse proprii.
Astfel, relaţiile de finanţare sunt suportul relaţiilor de putere sau de
influenţă. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiţii de criză şi
urgenţă poate fi cauza pierderii autonomiei conducătorilor firmei faţă de creditori
sau a pierderii controlului proprietarilor actuali faţă de noii participanţi cu fonduri.
Problemele finanţării prezintă deci importanţă vitală, pentru că soluţionarea
lor condiţionează supravieţuirea firmei, perspectivele sale de dezvoltare,
performanţele; sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor conducătorilor
săi.
Se relevă astfel importanţa care revine perfecţionării metodelor şi
instrumentelor de selectare a mijloacelor de finanţare, adecvate nevoilor firmei.
Asemenea probleme de selectare se pun în legătură cu patru tipuri de resurse
financiare:
- autofinanţarea firmei;
- finanţarea externă prin participarea la capitalul propriu al firmei;
- finanţarea externă prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, me-
diu şi scurt, acordate firmei;
- creditarea între firme (creditul comercial).

5.1.2 Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi a


firmelor în particular comportă o gamă complexă, astfel că ne vom limita la o
prezentare sintetică. Vom căuta să clasăm şi să caracterizăm principalele tipuri de
resurse pe baza unor criterii semnificative de grupare.
Un prim element de clasificare ţine de luarea în calcul a relaţiei care se
stabileşte între firmă şi mediul său cu ocazia unei operaţiuni de finanţare.
Datorită acestui prim tip de clasificare avem deja introdusă o distincţie între
trei moduri fundamentale de finanţare: autofinanţarea, finanţarea directă
care pune firma în relaţie cu cei care economisesc sau cu împrumutătorii
primari şi intermedierea financiară care pune firma, având nevoi de
finanţare, în raporturi cu instituţiile specializate.
Pentru o clasificare analitică a resurselor de finanţare, patru alte criterii
pot fi folosite. Acestea sunt: natura creanţelor determinate de operaţiunile
financiare, termenul operaţiunilor, originea fondurilor care sunt utilizate, natura
utilizării sau destinaţiile fondurilor, (utilizarea care va fi dată fondurilor de
beneficiarul finanţării).
154
5.1.2.1. Clasificarea după natura creanţelor

Fiecare operaţie de finanţare se exprimă printr-o dublă mişcare între


operatorii implicaţi. Cel care finanţează (furnizorul de fonduri) remite fonduri (în
general bani lichizi) beneficiarului. Beneficiarul remite un titlu financiar (o
recunoaştere a datoriei sau a aportului primit) furnizorului de fonduri.
Astfel, operaţiunile de finanţare antrenează crearea de titluri financiare care
permit furnizorilor de fonduri să-şi concretizeze dreptul pe care-l deţin de acum
înainte asupra beneficiarului.
Un prim mod de clasificare a mijloacelor de finanţare poate deci să fie
diferenţierea după natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care
servesc ca suport pentru operaţiunile financiare.

5.1.2.2. Clasificarea după termenul operaţiunilor

Clasificarea mijloacelor de finanţare după termenul lor (mai putem spune


clasificare după durată, după maturitate sau după scadenţă) constituie posibilitatea
cea mai simplă de grupare.
Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite
domenii, operaţiile al căror termen se întinde până la o scadenţă de unu-doi ani pot
fi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finanţării exporturilor).
Creditele cu scadenţă apropiată corespund, în general, creditelor de trezorerie sau
de finanţare a operaţiunilor de exploatare legate de cumpărări de bunuri şi servicii.
Termenul mediu este definit convenţional ca având un orizont de timp
corespunzând unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani. În mod
obişnuit acest termen este specific pentru finanţarea investiţiilor în maşini, utilaje,
instalaţii etc.
Termenul lung corespunde scadenţelor care depăşesc 5 sau 7 ani.
Această împărţire a mijloacelor de finanţare după durată, deşi clasică, poate
părea arbitrară şi convenţională şi nu semnificativă. În plus, se observă în practică
dificultăţi pentru delimitarea între termenul scurt şi termenul mediu şi între
termenul mediu şi termenul lung totuşi această clasificare are importanţă.
În primul rând, ea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viaţa
firmei. Termenul scurt corespunde duratei necesare pentru a se închide unul sau
mai multe cicluri de exploatare cuprinzând succesiunea fazelor de aprovizionare,
transformare şi vânzare. Termenul mediu şi lung corespunde ciclului caracteristic
de viaţă al majorităţii echipamentelor productive. El exprimă de fapt durata
necesară pentru amortizarea şi reînnoirea majorităţii investiţiilor productive, a
investiţiilor financiare, imobiliare şi a lucrărilor de infrastructură.

155
În al doilea rând, clasificarea mijloacelor financiare după durată corespunde
diferitelor domenii de decizie şi de previziune.
Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii principalelor
orientări asupra naturii şi structurării activităţilor firmei.
Termenul mediu corespunde duratei pentru care firmele elaborează planuri
operaţionale referitoare la diferite funcţii (planul de marketing, planul dotărilor cu
echipamente, planul de personal). Implicaţiile financiare ale acestor planuri sunt
sintetizate în planul de finanţare care prevede utilizarea ce se va da resurselor (mai
ales investiţii şi rambursări de împrumuturi) şi resursele de finanţare
(autofinanţare, creştere de capital propriu, împrumut) pe o perioadă de 5 sau 7 ani
în viitor.
În sfârşit, termenul scurt apare ca domeniul previziunilor şi deciziilor cu
scadenţa apropiată incluse în bugete, referitoare la operaţiuni curente (cumpărări,
vânzări).
În al treilea rând, clasificarea mijloacelor de finanţare după durată
corespunde adesea şi diferenţierii după originea fondurilor şi a procedurilor prin
care sunt obţinute.

5.1.2.3. Clasificarea după originea fondurilor

Clasificarea după originea resurselor permite să se distingă patru tipuri de


mijloace de finanţare:
- autofinanţarea;
- creşterea de capital propriu;
- împrumuturile;
- creditul între firme, adică livrările pe credit ale furnizorilor.
Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care firma le produce şi
care sunt folosite pentru finanţarea activităţilor ulterioare.
Creşterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care firma le
primeşte din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociaţii sau proprietarii
deja existenţi şi dispuşi să-şi mărească participarea. Dar pot fi asigurate şi de noi
furnizori de fonduri doritori să participe la capitalul firmei. În ambele cazuri este
vorba de o finanţare externă, furnizorii de capital primind titluri de proprietate
(acţiuni, părţi sociale) în schimbul aportului lor.
Împrumuturile constituie de asemenea surse de finanţare externă. Dar ele
sunt contractate faţă de persoane fizice şi juridice care rămân creditori ai firmei şi
nu coproprietari.
În sfârşit, creditul firmei înseamnă termene de plată pe care furnizorii le
acordă. Dacă această practică vizează puţin pe particulari, ea este foarte obişnuită
când clientul este o firmă, chiar dacă importante diferenţe pot să apară între
practicile din diferite ţări. Dacă reputaţia nu-i este defavorabilă, o firmă cumpără
156
materii prime, semifabricate, mărfuri, servicii etc, primind un credit-furnizor.
aproape automat, conform uzanţelor de piaţă din branşa de care aparţine furnizorul.
Dar, la rândul său firma acordă astfel de credite propriilor clienţi când vinde bunuri
sau servicii. Pe total termenele de plată primite şi acordate exercită influenţe care
sunt regăsite în noţiunea de nevoie de fond de rulment.

5.1.2.4. Clasificarea după destinaţia fondurilor

Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finanţare este dat de


utilizarea sau destinaţia previzibilă a fondurilor. Acest tip de clasificare este
larg, cuprinzând utilizări fundamentale şi permanente, indiferent de firmă şi de
etapa sa de evoluţie şi utilizări ocazionale, corespunzând operaţiunilor particulare
sau unei conjuncturi particulare.
Utilizările fundamentale se referă la finanţarea dotării cu echipamente, la
finanţarea exploatării şi la finanţarea trezoreriei.
Utilizările ocazionale corespund operaţiilor particulare efectuate cum ar fi
finanţarea exporturilor, finanţarea inovaţiilor, finanţarea investiţiilor care vor aduce
economie de energie, finanţarea operaţiunilor de descentralizare, finanţarea creării
de firme.
Putem constata că utilizările din primul tip corespund funcţiilor sau
orientărilor permanente ale sistemului financiar, iar celelalte corespund orientărilor
specializate şi uneori provizorii.
Clasificarea mijloacelor de finanţare după destinaţia lor se sprijină pe
lista nevoilor firmei, adică pe problemele de finanţare puse de sistemul de
producţie şi de schimb şi nu pe criterii tehnice sau formale ţinând de convenţiile
sistemului financiar. Dar, caracterul deschis şi evolutiv al nevoilor duce la o
clasificare instabilă a mijloacelor de finanţare.

5.1.2.5. Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanţare

Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprimă fragilitatea


oricărei clasificări. Ne putem întreba dacă un astfel de efort de clasificare are sens
pentru gestiunea financiară. Toate sursele de fonduri obţinute converg spre
finanţarea tuturor necesităţilor.
Astfel, o firmă care a obţinut un credit destinat finanţării investiţiilor poate
să utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situaţiei trezoreriei, dacă eşalonarea
plăţilor pentru investiţii îi permite.
Putem observa „glisarea" utilizărilor în raport cu destinaţiile iniţiale
prevăzute. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când sistemul financiar asigură
credite privilegiate cu privire la cost sau la facilităţi de obţinere. Astfel este
cunoscut faptul că creditele pentru export, mult timp plasate în afara câmpului de
157
aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor firme să ocolească
rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-şi resurse care au servit
în fond ca resurse de trezorerie.
Ne putem întreba dacă referirea la destinaţia fondurilor nu are ca funcţie
principală liniştirea aportorilor de fonduri, a instituţiilor financiare şi a autorităţilor
din sistemul financiar.
Pentru a studia acordarea creditelor, băncile şi alte instituţii financiare cer
firmelor o justificare detaliată a utilizărilor prevăzute. Informaţiile şi argumentele
dezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia liniştitoare că sistemul financiar
exercită un control riguros asupra destinaţiei acestor credite. În fond, o bancă sau o
instituţie de credit nu finanţează niciodată o operaţie a unei firme, ci o firmă
considerată ca un tot unitar. Aspectul acesta rezultă clar din analiza care s-ar face
în caz de faliment al firmei. Chiar dacă o bancă sau o instituţie de credit a acordat
fonduri destinate să finanţeze un proiect de investiţii sănătos şi echilibrat, riscul
ţine de situaţia de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului
va face să piardă în totalitate sau o parte din creanţă, oricare ar fi performanţele
realizate prin proiectul la care a crezut că participă.

Probleme pentru test grilǎ:


• Activele financiare ale firmei servesc ca suport pentru:
a) operaţiunile aferente ciclului de exploatare;
b) achitarea obligaţiilor de platǎ cǎtre furnizorii de materii prime şi
materiale;
c) operaţiunile financiare;
d) acoperirea cheltuielilor excepţionale;
e) majorarea capitalurilor proprii ale firmei.

• Mijloacele de finanţare ale firmei se clasificǎ astfel:


a) capitaluri proprii şi împrumuturile pe termen mediu şi lung;
b) dupǎ natura creanţelor; dupǎ termenul operaţiunilor; dupǎ originea
fondurilor; dupǎ destinţia fondurilor;
c) provizioanele calculate şi amortizǎrile imobilizǎrilor corporale şi
necorporale;
d) împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung;
e) resursele permanente şi nevoile temporare.

• Clasificarea mijloacelor de finanţare dupǎ natura creanţelor se realizeazǎ


astfel:
a) prin diferenţierea în funcţie de gradul de lichiditate al firmei;
b) prin separarea capitalurilor proprii din resursele temporare;

158
c) prin diferenţierea dupǎ natura titlurilor financiare care servesc ca suport
pentru operaţiunile financiare;
d) prin calculul mijloacelor de finanţare pe benzi de lichiditate;
e) prin deducerea amortizǎrilor şi provizioanelor calculate din totalul
pasivului bilanţier.

5.2. Autofinanţarea

Autofinanţarea constituie în general pivotul finanţării firmelor pentru unele


dintre ele, sursa exclusivă a finanţării în fazele decisive al dezvoltării.
Caracterul fudamental al acestei resurse ţine de faptul că aceasta constituie
elementul în baza căruia finanţarea externă va putea fi solicitată şi atrasă de către
firmă. Acest statut al autofinanţării ţine de două raţiuni fundamentale.
Pe de o parte, mărimea sa (în valoare absolută şi în valoare relativă)
furnizează indicaţii cu privire la performanţele firmei. O autofinanţare ridicată
asigură pe investitorii financiari asupra posibilităţilor de remunerare şi de punere în
valoare de către firmă a fondurilor pe care ei le vor investi.
Pe de altă parte autofinanţarea crează capacitatea de rambursare a datoriilor
firmei şi dă o măsură riscului pe care furnizorii de fonduri şi-l asumă.

5.2.1. Măsurarea autofinanţării

Autofinanţarea corespunde resurselor noi obţinute din activitatea firmei şi


destinate să finanţeze activitatea viitoare, este vorba de profitul brut sau rezultatul
brut reinvestit în firmă. Această formulare pune mai întâi probleme terminologice
şi poate să suscite confuzii pentru că există mai multe noţiuni ale rezultatului şi
pentru că epitetul „brut" are semnificaţii precise.
Este fără îndoială mai clar dacă spunem că autofinanţarea corespunde
unui surplus monetar degajat de firmă din activitatea sa şi folosit pentru
finanţarea dezvoltării viitoare.
Dar o definire mai tehnică a autofinanţării cere să fie precizate
componentele sale şi modul său de calcul. În această privinţă două puncte de
vedere pot fi propuse. Primul prezintă autofinanţarea ca diferenţă între fluxul
încasărilor şi al plăţilor determinate de activitatea firmei. Al doilea prezintă
autofinanţarea ca o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate de
autofinanţare) obţinut de firmă.

5.2.2 Determinantele autofinanţării

159
Mărimea autofinanţării este determinată de factori a căror influenţă poate fi
pusă în evidenţă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate
astfel:

1. Vânzări
- Cheltuieli curente legate de prestaţii externe

2. Valoarea adăugată
- Cheltuieli de personal
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

3. Excedent brut din exploatare


+ Venituri financiare
+ Venituri excepţionale
- Cheltuieli financiare
- Cheltuieli excepţionale

Cash Flow Brut


(Excedent monetar înaintea impozitării)
- Impozit asupra beneficiilor

Cash Flow net sau marja brută de


autofinanţare

- Dividende

Autofinanţare
160
Probleme pentru test grilǎ:
• Autofinanţarea reprezintǎ:
a) surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia firmei şi a acţionarilor;
b) potenţialul firmei de a rambursa împrumuturile contractate;
c) capacitatea firmei de a achita furnizorii de materii prime şi materiale;
d) capacitatea firmei de a emite noi acţiuni ce se tranzacţioneazǎ la bursǎ;
e) capacitatea firmei de a achita obligaţiile cǎtre personalul angajat şi
impozitelor şi taxelor datorate potrivit legii.

• Autofinanţarea este influenţatǎ de:


a) nevoile temporare înregistrate în activul bilanţier;
b) valoarea datoriilor cǎtre furnizorii de prestǎri servicii;
c) Cash-flow-ul net sau marja brutǎ de autofinanţare şi dividendele cuvenite
acţionarilor;
d) valoarea împrumuturilor contractate pe termen mediu şi lung;
e) nivelul resurselor permanente existente la dispoziţia firmei.

• În situaţia în care firma înregistreazǎ pierderi:


a) autofinanţarea permite menţinerea nivelului de lichidate al firmei;
b) autofinanţarea nu permite menţinerea la un nivel constant al fondurilor
angajate de firmǎ;
c) capacitatea de autofinanţare permite angajarea de împrumuturi pe termen
mediu şi lung;
d) capacitatea de autofinanţare permite numai achitarea impozitului pe
profit;
e) capacitatea de autofinanţare necesitǎ majorararea activului bilanţier.

• Autofinanţarea obţinutǎ din activitatea firmei constituie:


a) apariţia unor dezechilibre între încasǎri şi plǎţi din cadrul exerciţiului
financiar;
b) obligaţia firmei de a-şi majora capitalul social;
c) posibilitatea firmei de obţinere de profit la nivelul planificat;
d) singura garanţie pentru autonomie şi stabilitate financiarǎ;
e) angajamentele firmei pentru creşterea bilanţului contabil.

• Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii


(u.m.): venituri totale 1.200.000; cheltuieli pentru exploatare 850.000, din
care amortizarea mijloacelor fixe 50.000; cheltuieli excepţionale 100.000;

161
cheltuieli financiare 30.000, impozit pe profit 35.200; dividende de plǎtit
acţionarilor 30.000.Autofinanţarea este de :
a) 254.800;
b) 204.800;
c) 174.800;
d) 220.000;
e) 270.000.
Autofinanţarea= Capacitatea de autofinanţare(CAF) – dividende de plǎtit
acţionarilor
CAF= venituri totale- (cheltuieli pentru exploatare – amortizarea mijloacelor fixe)
– cheltuieli excepţionale – cheltuieli financiare – impozit pe profit.
CAF= 1.200.000 – (850.000 – 50.000) -100.000 – 30.000 – 35.200= 234.800
Autofinanţarea= 234.800 – 30.000= 204.800

• Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii


(u.m.): total plǎţi 60.000; dividende 2.000; venituri din exploatare 80.000;
venituri excepţionale 1.000; venituri financiare 200, din care diferenţe de
curs valutar 10. Autofinanţarea este:
a) 20.000;
b) 19.000;
c) 19.200;
d) 19.190;
e) 19.210.
Autofinanţarea=venituri totale (venituri din exploatare + venituri excepţionale +
venituri financiare) – - total plǎţi - dividende de plǎtit acţionarilor
Autofinanţarea= 80.000 + 1.000 + 200 – 60.000 - 2.000= 19.200

• Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii


(u.m.): profit net pentru fondul de dezvoltare 30.000; amortizarea
mijloacelor fixe 2.000; dividende 1.000; dobȃnzi 100. Autofinanţarea este:
a) 31.000;
b) 32.100;
c) 31.900;
d) 32.000;
e) 33.000.
Autofinanţarea= profit net pentru dezvoltare + amortizarea mijloacelor fixe
Autofinanţarea= 30.000 + 2.000= 32.000

La nivelul (1) se compară mărimea activităţii comerciale cu mărimea


aprovizionărilor, determinându-se mărimea valori adăugate. Aceasta din urmă
suportă astfel influenţa politicii şi a condiţiilor de vânzare, a politicii de
162
aprovizionare şi de consumuri intermediare, în legătură cu bunurile şi serviciile
furnizate de parteneri din afara firmei şi consumate în cadrul activităţii curente.
La nivelul (2) formarea autofinanţării este determinată de condiţiile de
activitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influenţa exercitată de relaţia
salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamismul comercial, politica preţurilor,
evoluţia productivităţii, evoluţia diferitelor costuri influenţează favorabil sau
defavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare şi, în consecinţă
asupra autofinanţării.
La nivelul (3) intervin factorii financiari şi alte elemente excepţionale care
afectează excedentul degajat de operaţiunile curente. Pe de o parte, suma
prelevărilor asupra acestui excedent va fi condiţionată de nivelul îndatorării şi rata
dobânzii, precum şi de alte aspecte (incendii, penalităţi etc). Pe de altă parte,
câştigurile speculative (plusvaloare asupra cesiunilor de exemplu) determină o
creştere a excedentului. Luarea în calcul a cheltuielilor şi veniturilor financiare şi a
pierderilor şi profiturilor excepţionale permite să se determine excedentul asupra
ansamblului operaţiunilor efectuate în cursul perioadei.
La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem măsura
surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia firmei şi a proprietarilor adică cash-
flow-ul net, sau marja brută de autofinanţare, sau capacitatea de autofinanţare.
Suma prelevărilor fiscale este determinată de politica de amortizare şi de
provizioane, în măsura în care reglementările fiscale permit să fie deduse din
beneficiul impozabil şi condiţionează împărţirea între impozit şi beneficiu net. La
rândul său cash-flow-ul va fi repartizat pe două destinaţii.
La nivelul (5), o parte va fi prelevată pentru plata dividendelor şi eventual
pentru participarea salariaţilor la profit, iar altă parte rămâne la dispoziţia firmei şi
va permite să se finanţeze activităţi viitoare, această parte reprezentând mărimea
autofinanţării.
Autofinanţarea apare deci ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl
obţine din propria activitate şi este o consecinţă sintetică a diferitelor aspecte ale
politicii sale.

Studiu de caz

Se va calcula capacitatea de autofinanţare pentru Societatea comercială X.


din Bucureşti la 31 decembrie anul N, pe baza datelor din contul de profit şi
pierdere, prezentat sintetic în continuare

- lei-

Denumirea indicatorilor Suma

163
VENITURI TOTALE - din care: 8.712.207
Venituri din exploatare 8.027.413
Venituri excepţionale 565.430
Venituri financiare, din care: 119.364
- diferenţe de curs valutar 82.739
- dobânzi 36.625

CHELTUIELI TOTALE – din care: 7.017.670


Cheltuieli pentru exploatare din care 6.453.918
- amortizarea mijloacelor fixe 118.765
Cheltuieli excepţionale 513.579
Cheltuieli financiare, din care: 50.173
- diferenţe de curs valutar 8.746
Profitul brut al exerciţiului 1.694.537
Impozit pe profit 423.634
Profit net repartizat pentru: 1.270.903
- participarea salariaţilor la profit 127.091
- dezvoltarea firmei 571.906
-dividende de plătit 571.906
Capacitatea de autofinanţare sau, altfel spus, marja brută de
autofinanţare sau cash-flow-ul net.
Încasările băneşti potenţiale obţinute de firmă din întreaga sa activitate
reprezintă 8.712.207 lei.
Pe de alta parte, plăţile băneşti, determinate de activitatea firmei sunt
reprezentate de:

- cheltuieli pentru exploatare 6.335.153


(mai puţin amortizarea mijloacelor fixe)
6.453.918-118.765=6.335.153
- cheltuieli excepţionale 513.579
- cheltuieli financiare 50.173
- impozit pe profit 423.634
TOTAL PLĂŢI 7.322.539

Surplusul încasărilor potenţiale asupra plăţilor va fi deci:


8.712.207 – 7.322.539 = 1.389.668 lei

164
Acest surplus reprezintă capacitatea de autofinanţare a firmei. Se mai spune
acestui surplus al încasărilor asupra plăţilor, marjă brută de autofinanţare sau cash-
flow net.
Scăzând în continuare profitul atribuit fondului de participare a salariaţilor la
profit şi dividendele de plătit acţionarilor, obţinem mărimea autofinanţării firmei:

- capacitate de autofinanţare 1.389.668 lei


- participare a salariaţilor la profit 127.091 lei
- dividende 571.906 lei
Autofinanţare 690.671 lei
Un al doilea mod de a stabili autofinanţarea constă în însumarea la
profitul distribuit pentru fondul de dezvoltare, a amortizării mijloacelor fixe:

- profit net pentru fondul de dezvoltare 571.906 lei


- amortizarea mijloacelor fixe 118.765 lei
Autofinanţare 690.671 lei

5.2.3 Importanţa autofinanţării pentru finanţarea firmei

Autofinanţarea constituie o resursă financiară complet diferită de celelalte,


ea având un statut deosebit în politica de finanţare a firmei. În măsura în care
autofinanţarea exprimă aptitudinea firmei de a asigura reproducerea capitalurilor
care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finanţare independentă şi stabilă,
putând să asigure rambursarea împrumuturilor firmei. Autofinanţarea constituie
fundamentul pe care se va putea edifica o politică de finanţare viabilă.
În primul rând autofinanţarea exprimă aptitudinea firmei de a asigura
reproducţia simplă şi, în măsura în care este posibil, reproducţia lărgită, creşterea
capitalului. Autofinanţarea corespunde resurselor care permit mai întâi
compensarea uzurii fizice şi morale a activelor pe termen lung (amortizări).
Apoi autofinanţarea asigură compensarea riscurilor, referitoare fie la
anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creanţelor, a stocurilor
etc), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi şi cheltuieli).
În sfârşit, autofinanţarea corespunde părţii din rezultate care este menţinută
şi reinvestită în activitatea firmei.
Primele două componente ale autofinanţării enunţate mai înainte corespund
resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent în
activitatea firmei (se spune autofinanţare de menţinere). A treia componentă
165
permite să se lărgească producţia şi deci să se dezvolte activitatea firmei (denumim
această componentă autofinanţare de creştere).

Autofinanţare Autofinanţare de menţinere


= Amortizări
- Provizioane Autofinanţare de creştere
+Beneficiu nedistribuit

În caz de pierdere, autofinanţarea nu permite să se menţină constant nivelul


fondurilor angajate de firmă, deci capitalul firmei va scădea.

Ciclul de acumulare poate fi reprezentat în felul următor:

Finanţarea Creşterea
investiţiilor capitalurilor
proprii
Active
imobilizate Capitaluri
proprii
Datorii pe
termen lung şi Rambursarea
mediu împrumuturilor

Autofinanţarea

Autofinanţarea şi ciclul capitalurilor pe termen lung angajate în firmă

Autofinanţarea poate să vizeze două direcţii fundamentale. Pe de o parte


poate viza activele imobilizate (investiţiile în sensul tradiţional al termenului). Pe
de altă parte, autofinanţarea poate însemna rambursarea împrumuturilor.
166
Comparaţia între suma datoriilor pe termen lung şi mediu şi cea a mărimii
autofinanţării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare de către firmă a
datoriilor.

5.2.4. Autofinanţarea şi capacitatea de rambursare a datoriilor

Indicatorul care exprimă capacităţile de rambursare de către firmă a


datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu şi lung şi mărimea
autofinanţării.
Pornind de la aceste date se poate aprecia că, dacă firma consacrǎ în
totalitate surplusul său monetar anual rambursării datoriilor pe termen lung şi
mediu, i-ar trebui 1,5 ani.
Recurgerea la acest indicator se justifică prin faptul că autofinanţarea
măsoară capacitatea firmei de a crea un surplus monetar, singura sursă de fonduri
pentru rambursarea împrumuturilor. Dacă raportul de mai înainte prezintă valori
mici, firma nu este prea îndatorată, în raport cu capacitatea sa de autofinanţare. În
schimb, dacă raportul atinge valori mai mari firma are un grad ridicat de îndatorare
şi va avea dificultăţi pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse la scadenţă.
Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 şi 3 ani, ceea ce
înseamnă că firma trebuie să afecteze de la 2 până la 3 ani marja brută de
autofinanţare sau are finanţarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu şi
lung.
Firma pentru care acest indicator este mai mic de 2 ani dispun de o ridicată
capacitate de rambursare şi sunt în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-şi
pericliteze solvabilitatea la termen. Firmele pentru care acest indicator depăşeşte 3
ani au o scăzută capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agravează
situaţia. Eventualii împrumutători vot ezita să-şi ia riscul acordării de noi
împrumuturi a căror rambursare poate fi problematică. Aceste observaţii arată că
autofinanţarea constituie fundamentul capacităţii de rambursare. Nivelul său actual
şi evoluţia autofinanţăriit sunt elemente esenţiale pe care furnizorii de capital din
exterior caută să le ia în calcul înanite de a accepta să se implice în firmă. Un nivel
satisfăcător al autofinanţării apare ca o condiţie fundamentală pentru obţinerea
altor surse de finanţare. Nici creşterea de capital şi nici împrumuturile nu se pot
realiza dacă firma nu manifestă o capacitate de autofinanţare suficientă. Finanţarea
externă apare astfel ca o completare şi nu ca o substituire a resurselor procurate
prin autofinanţare.

5.2.5. Autofinanţarea şi autonomia financiară

Autofinanţarea fiind obţinută prin activitatea firmei, ea apare ca singura


garanţie pentru autonomie şi stabilitate financiară. Bineînţeles, există şi alte surse
167
stabile în afara autofinanţării, ca de exemplu creşterea de capital sau împrumuturile
pe termen mediu şi lung. Dar insuficienţa autofinanţării face să se reducă
posibilităţile de finanţare externă. Autofinanţarea va constitui deci începutul
inevitabil al oricărui plan de finanţare la termen. Furnizorii externi de fonduri nu
vor accepta să aducă resurse decât dacă suma autofinanţării este liniştitoare.
Aporturile la capitalul propriu nu par să mărească dependenţa firmei faţă de
acţionari. Dar, pe de o parte, o firmă care prezintă rezultate şi o autofinanţare
insuficientǎ riscă să descurajeze aportul la capital al unor noi acţionari şi chiar să
descurajeze pe acţionarii deja existenţi. Pe de alta parte, în cazul insuficientei
autofinanţării, recurgerea la creşterea de capital poate fi cauza pierderii totale sau
parţiale a controlului asupra firmei pentru asociaţii actuali constrânşi să facă apel
la resurse externe pentru reconstituirea capacităţii de finanţare a firmei.

5.3. Aportul la capitalul propriu

5.3.1. Diferitele tipuri de creştere a capitalului

5.3.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi în natură


Aportul extern la capitalul propriu corespunde fie fondurilor iniţiale avansate
de proprietari pentru constituirea firmei, fie fondurilor adăugate cu ocazia creşterii
capitalului.
Aceste aporturi se efectuează fie în natură (cedarea către firmă de imobile,
materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.
În contrapartidă, aportorii de fonduri sunt recunoscuţi ca participanţi la
capitalul firmei, adică sunt proprietari ai unei părţi a capitalului, situaţie care le
conferă statutul de asociaţi.
Asocierea la capital apare sub diverse forme, după natura firmei: participarea
cu părţi sociale întro societate în nume colectiv sau întro societate cu răspundere
limitată, cu acţiuni întro societate pe acţiuni sau societate în comandită pe acţiuni
etc.
Dar, în toate cazurile, proprietarul unei fracţiuni a capitalului are
recunoscute trei drepturi. Pe de o parte, el beneficiază de un drept de participare,
sub forme şi grade diverse, la luarea deciziilor în ceea ce priveşte firma. Pe de altă
parte, el beneficiază de un drept asupra unei cote-părţi din eventualele beneficii. În
168
sfârşit, el păstrează posibilitatea de a primi o parte din patrimoniul firmei în cazul
dizolvării acesteia. Creşterile de capital prin aport în numerar şi în natură
contribuie efectiv la finanţarea firmei atunci când sunt resurse noi de care
beneficiază firma.
În cazul creşterii capitalului social prin aporturi în numerar, cu drept
preferenţial de subscriere, preţul de emisiune al acţiunilor este inferior cursului
bursier, pentru a atrage investitorii, şi superior valorii nominale a acţiunilor.

Prima de emisiune = Preţul de emisiune - Valoarea nominală

Vechii acţionari au un drept preferenţial de subscriere, numărul acţiunilor


care pot fi subscrise fiind limitat. Acest drept este teoretic materializat, este
detaşabil de acţiuni şi este negociabil la bursă. În acest fel toţi vechii acţionari, care
nu vor să subscrie preferenţial la creşterea de capital, pot ceda dreptul ataşat
fiecărei acţiuni vechi şi îşi compensează astfel prejudiciul determinat de creşterea
de capital.
Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel:

__n__
DS = (B – E)
N+n
unde: n - numărulde acţiuni noi;
N - numărul de acţiuni vechi;
B - valoarea bursieră;
E - valoarea de emisiune.

Studiu de caz
O societate cu un capital de 10.000 de acţiuni a 100.000 lei valoare nominală
unitară, cotate la 150.000 lei acţiunea, procedează la creşterea capitalului social
prin aport în numerar, emiţând 10.000 de acţiuni, având valoarea unitară de
emisiune de 130.000 lei.
Valoarea acţiunilor vechilor acţionari scade, în aceste condiţii, de la 150.000
lei la 140.000 lei.

DS=10000/20.000x20000=10.000 lei
Vechii acţionari pot fie să subscrie la creşterea de capital, fie să vândă
dreptul lor de subscriere, care este de 10.000 lei pentru fiecare acţiune .
Noii acţionari, care plătesc 130.000 lei pentru o acţiune care valorează
140.000 lei, câştigă 10.000 lei pe care-i plătesc vechilor acţionari, cumpărând un
drept de subscriere.
DS = 10.000 (150.000 - 130.000) = 10.000 lei
10.000 + 10.000
169
Dacă beneficiul firmei nu creşte proporţional cu creşterea de capital,
beneficiul care revine pentru fiecare acţiune se va diminua.

Probleme pentru test grilǎ:


• O formǎ de creştere a capitalului social al firmei se realizeazǎ prin:
a) emisiunea de obligaţiuni listate la bursa de valori;
b) majorarea trezoreriei nete;
c) realizarea echilibrului financiar între resurse şi plasamente;
d) retragerea din acţionariatul firmei a acţionarului semnificativ;
e) aport în numerar şi în naturǎ sau prin încorporarea de rezerve.

• Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve reprezintǎ:


a) emiterea de acţiuni la valoarea nominala pentru a fi achiziţionate de noi
acţionari;
b) creşterea profitului nerepartizat la încheierea exerciţiului financiar;
c) o formǎ de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi;
d) utilizarea de resurse obţinute din vȃnzarea activelor aprobate pentru a fi
casate;
e) reducerea cheltuielilor cu amortizarea.

• Avantajele creşterii capitalului social prin aport în numerar şi încorporarea


de rezerve constau în:
a) creşterea preţului de emisiune şi obţinerea de resurse mai mari;
b) creşterea numǎrului de acţiuni emise şi a valorii bursiere;
c) posibilitatea externalizǎrii unor activitǎţi pentru creşterea profitului net
contabil;
d) scǎderea preţului de emisiune; obţinerea de resurse mai mari; diminuarea
numǎrului acţiunilor necesare a fi emise; creşterea valorii bursiere;
e) posibilitatea firmei de creştere a pasivului bilanţier fǎrǎ a afecta nivelul
activului bilanţier.

• O firmǎ cu un capital de 10.000 acţiuni a 100 lei valoare nominalǎ unitarǎ


procedeazǎ la creşterea capitalului social prin aport în numerar emiţȃnd
1.000 acţiuni la aceeaşi valoare nominalǎ de 100 lei/acţiune; Preţul de
emisiune total este de 110.000 lei. Prima de emisiune pentru aportul nou de
capital este de: :
a) 15.000 lei;
b) 10.000 lei;
c) 5.000 lei;
170
d) 20.000 lei;
e) 25.000 lei.
Prima de emisiune= preţul de emisiune – valoarea nominalǎ a noilor acţiuni
( numǎrul noilor acţiuni * valoarea nominalǎ/acţiune nouǎ).
Prima de emisiune= 110.000- 100.000 (1.000 acţiuni noi * 100 lei/acţiune)=
10.000 lei

• O firmǎ dispune de un capital social de 1.000.000 lei la valoarea nominalǎ.


Firma creşte capitalul social cu 10.000 de acţiuni în condiţiile obţinerii unei
prime de emisiune de 10 lei/acţiune solicitȃnd un preţ de emisiune de 100
lei/acţiune. Valoarea nominalǎ a unei acţiuni noi va fi de:
a) 90 lei/acţiune;
b) 110 lei/acţiune;
c) 120 lei/acţiune;
d) 100 lei/acţiune;
e) 80 lei/acţiune.

prima de emisiune/acţiune= preţul de emisiune/acţiune – valoarea


nominalǎ/acţiune
valoarea nominalǎ/acţiune= preţul de emisiune/acţiune – prima de emisiune.
Valoarea nominalǎ a unei acţiuni= 100 lei – 10 lei= 90 lei/acţiune.

5.3.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve

Este o formă de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se


limitează să fixeze, sa stabilizeze resursele deja existente în firmă. În cazul
creşterilor de capital prin, încorporarea de rezerve, firma integrează în capitalul
social o fracţiune. Rezervele reprezentând beneficiile anterioare obţinute şi
nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de creşteri a capitalului, se
procedează la distribuirea de acţiuni gratuite asociaţilor, proporţional cu
participarea lor la capitalul firmei.

Studiu de caz
O societate comercială cu un capital social compus din 20.000 de acţiuni, având
valoarea nominală unitară de 200.000 lei, cotate la bursă cu 299.200 lei,
procedează la creşterea capitalul social cu 400.000 000 lei prin încorporarea de
rezerve.
Firma va emite astfel 2000 de acţiuni (400.000.000 : 200 000) şi îi va acorda
o acţiune gratuită pentru 10 acţiuni vechi deţinute

171
Valoarea bursieră a acţiunilor firmei este de 5.984.000.000 lei (20.000 x
299.200), dar acum există 22.000 de acţiuni. Noua valoare bursieră a unei actiuni
este de 272.000 lei (5.984.000.000 : 22.000)
Dreptul de atribuire va fi de 27.200 lei pentru fiecare actiune veche
(299.200-272.000).

Probleme pentru test grilǎ:


• O firmǎ dispune un capital social de 2.000.000 lei reprezentînd 20.000
acţiuni la valoarea nominalǎ de 100 lei/acţiune. La finele exerciţiului
financiar s-au înregistrat rezerve de 30.000 lei pe care firma le utilizeazǎ la
majorarea capitalului social prin metoda încorporǎrii de rezerve. În situaţia
cȃnd acţiunile sunt deţinute de un singur acţionar, numǎrul de noi acţiuni
cuvenite acestuia sunt:
a) 200 acţiuni;
b) 400 acţiuni;
c) 300 acţiuni;
d) 500 acţiuni
e) 600 acţiuni
Numǎr de acţiuni noi cuvenite= rezerve/valoarea nominal a unei acţiuni
Numǎr de acţiuni noi cuvenite= 30.000/100= 300 acţiuni

• O firmǎ dipune de un capital social de 500.000 lei, reprezantȃnd


contravaloarea unui numǎr de 50.000 de acţiuni la valoarea nominalǎ.
Firma a înregistrat la finele exerciţiului financiar rezerve în sumǎ de 40.000
lei ce urmeazǎ a fi utilizate pentru majorarea capitalului social utilizȃnd
metoda încorporǎrii de rezerve. Noua valoare nominalǎ a capitalului social
va fi de:
a) 90.000 lei;
b) 550.000 lei;
c) 590.000 lei;
d) 460.000 lei;
e) 540.000 lei.
Vechea valoare nominalǎ a acţiunilor= 500.000 lei
Rezerve= 40.000 lei
Noua valoare nominalǎ a capitalului= 500.000 + 40.000= 540.000 lei

• O firmǎ dispune de un capital social de 50.000 lei, reprezentǎnd


contravaloarea a 5.000 acţiuni la valoarea nominalǎ de 10 lei/acţiune. La
finele exerciţiului financiar firma a înregistrat rezerve de 6.000 lei pe care
le utilizeazǎ la majorarea capitalului social prin metoda încorporǎrii de

172
rezerve. Dacǎ acţiunile existente sunt deţinute de un numǎr de 5 acţionari,
fiecǎruia îi va reveni un numǎr de acţiuni noi de:
a) 80 acţiuni;
b) 60 acţiuni;
c) 100 acţiuni;
d) 120 acţiuni;
e) 150 acţiuni.
Rezerve= 6.000 lei; valoarea unei acţiuni= 10 lei; nr. acţionari= 5
Fiecǎrui acţionar îi va reveni un numǎr de noi acţiuni de= 6.000/10lei acţiunea=600
acţiuni/5 acţionari= 120 acţiuni.

5.3.1.3 Creşterea capitalului prin conversia datoriilor

La fel ca încorporarea de rezerve, creşterea capitalului prin conversia


datoriilor pare să nu aibă incindenţă asupra finanţării firmei. În acest caz se virează
la capitaluri proprii o sumă care figura anterior în conturile de datorii, fără a se
modifica mărimea globală a resurselor, adică suma pasivului. Operaţia are totuşi
trei incidente directe sau indirecte asupra finanţării.
În măsura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, firma
este eliberată de o scadenţă viitoare şi creşte astfel stabilitatea finanţării sale. Li se
recunoaşte vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecinţele ce
decurg, mai ales influenţa asupra deciziilor firmei.
Pentru că suma datoriilor se diminuează şi cea a capitalurilor proprii creşte,
firma este de acum înainte mai puţin îndatorată şi îşi ameliorează structura
financiară. În caz de nevoie, ea va putea să solicite uşor noi împrumuturi.
Conversia datoriilor îi va permite să-şi reconstituie capacitatea de îndatorare (şi
capacitatea de finanţare).
Dacă scadenţa datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiată, operaţia
efectuată micşorează presiunea exercitată asupra trezoreriei firmei şi se reduc astfel
nevoile imediate de finanţare.
Dintre toate formele de creştere a capitalului, numai cele care se fac prin
aporturi în numerar şi în natură apar în mod direct ca fiind operaţii de finanţare.
Creşterile de capital realizate cu ocazia încorporării de rezerve sau a conversiei
datoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obţinute si nu
afectează direct mărimea lor totală. Totuşi aceste operaţii exercită o influenţă
indirectă asupra condiţiilor de finanţare.

5.3.2. Evaluarea capitalurilor proprii

173
Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe din cauza pluralităţii
formelor de măsurare. Trei noţiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent
în legătură cu capitalurile proprii.
5.3.2.1. Valoarea nominală a capitalului
Valoarea nominală a capitalului corespunde, unei simple valori de referinţă.
Această noţiune o utilizăm când spunem că societatea X prezintă un capital de
200.000.000 lei compus din 2.000 de acţiuni a 10.000 lei. Această valoare
nominală este cea imprimată pe acţiunile societăţii. Termenul „capital social"
desemnează valoarea nominală a capitalului în cazul unei societăţi, oricare fi
forma sa (societate pe acţiuni, cu răspundere limitată, în nume colectiv).

5.3.2.2. Valoarea intrinsecă


Valoarea intrinsecă a capitalului este o valoare patrimonială. Ea corespunde
situaţiei nete (S), adică sumei care ar fi retrocedată proprietarilor dacă firma şi-ar
înceta activitatea. În acest caz, activele ar fi cedate şi s-ar obţine o sumă de bani
(B). Apoi, creditorii fiind prioritari în raport cu asociaţii, va trebui prelevată suma
necesară pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).
Suma rămasă să se împartă între asociaţi, proporţional cu partea de capital
deţinută va fi:
B-D = S
Această sumă S permite să se calculeze valoarea intrinsecă a fiecărei părţi a
capitalului sau a fiecărei acţiuni. Se poate scrie:
VI = S
n

unde n reprezintă numărul de acţiuni sau părţi de capital şi VI reprezintă valoarea


intrinsecă a fiecărei acţiuni sau părţi sociale.
Bineînţeles că această valoare intrinsecă are puţine şanse de a coincide cu
valoarea nominală a capitalului. O asemenea ipoteză nu ar putea fi posibilă decât
dacă firma s-ar limita să menţină capitalul iniţial, fără să pună în rezervă nici cea
mai mică parte din beneficiile realizate după înfiinţarea sa şi fără să înregistreze
pierderi. Valoarea situaţiei nete va fi deci, foarte probabil, diferită de cea a
capitalului nominal, superioară dacă firma a lucrat bine şi a obţinut beneficii şi
acestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite şi inferioară dacă firma a obţinut
pierderi, diminuându-şi astfel capitalul.

5.3.2.3. Valoarea de piaţă


Valoarea de piaţă a capitalului corespunde valorii cu care capitalul sau părţi ale
acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzacţiilor. În cazul particular al firmelor
cotate la bursă se poate vorbi de un preţ determinat numit curs bursier. Astfel,
pentru o societate pe acţiuni al cărei capital este compus din 10.000 de acţiuni,
stabilim că la un curs de 27.500 lei pe acţiune valoarea globală a capitalului este de
174
275.000.000 lei. Aceasta corespunde valorii pe care piaţa bursieră o recunoaşte
firmei şi se numeşte valoare de piaţă sau capitalizare bursieră. În general, în cazul
societăţilor ale căror acţiuni sunt cotate la bursă, vom avea:
Capitalizare bursieră = Număr de titluri x Curs bursier
Am putea crede, la o primă analiză, că valoarea de piaţă a capitalului ar fi
apropiată de valoarea intrinsecă, piaţa pornind de la valoarea patrimoniului pentru
evaluarea acţiunilor şi pentru capitalizarea bursieră. Dar, în fapt, un decalaj există
diferite evaluări. Piaţa ia în calcul valoarea patrimoniului, dar ţine cont de
perspectivele de randament în viitor ale firmei. Dacă aceasta are, perspective bune
de câştig în viitor, valoarea de piaţă va depăşi mult valoarea patrimonială la acea
dată. În schimb, dacă perspectivele de câştig în viitor sunt defavorabile (din cauza
restrângerii pieţei de desfacere, a tehnologiei depăşite etc), capitalizarea bursieră
nu va reprezeta nici măcar valoarea patrimonială. Piaţa bursieră apreciază o firmă
nu după valoarea patrimoniului său în prezent, ci după previziunile privind evoluţia
şi câştigurile viitoare.
Pentru o firmă care vizează o creştere de capital prin aporturi în numerar, o
imagine pe piaţă îi asigură în acelaşi timp un preţ ridicat (cursul practicat în
momentul creşterii capitalului se numeşte preţ de emisiune) şi un plasament uşor al
titlurilor, ceea ce-i permite să obţină resurse suficiente în condiţii favorabile.
În acest fel problema evaluării acţiunilor pe piaţă este o variabilă importanţă
a politicii de finanţare pentru o firmă care intenţionează să recurgă la creşterea
capitalului.

5.4. Recurgerea la îndatorare


O clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:

- obligaţiuni
- titluri participative
-certificate de investitor
-împrumut prin apel direct - note pe termen mediu
- bonuri
- bilete de trezorerie
- certificate de depozit

- credite pe termen lung şi


mediu prin mobilizare de
Forme de creanţe
îndatorare - pe termen lung - credite pe termen lung şi
şi mediu fără mobilizare de creanţe
-credit-contract de
închiriere (leasing)

175
- împrumuturi
prin
intermediari
financiari
-credite de mobilizare
(scontare, factoring)
- pe termen scurt -credite de trezorerie
(facilităţi de casă, credite
de campanie)

Acest tablou trebuie completat prin luarea în calcul a altor trei tipuri de
credite sau de împrumuturi enumerate în continuare.
Creditele specifice se referă la anumite operaţiuni cum ar fi exportul, crearea
firmei, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari
financiari şi trebuie deci cuprinse în această categorie.
Creditele firmei apar când o firmă acordă clienţilor săi termene de plată,
nefăcându-se deci apel la economiile publice sau la intermediari.
În sfârşit, se pot obţine credite pe pieţele internaţionale de capitaluri sau de
la bănci internaţionale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare
complexe. Dar acestea nu vizează decât un număr limitat de mari firme publice sau
private.
5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii

Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de


finanţare, care vizează marile firme sau importante instituţii publice sau private.
Dacă situaţia economică şi rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fi
atras prin apelul lor la economiile acestuia. În practică, acest mod de finanţare se
regăseşte prin două tipuri de operaţiuni: emisiunea de titluri pe termen scurt şi
emisiunea de obligaţiuni şi alte titluri pe termen lung
Pot exista şi angajamente intermediare între datorii şi capitaluri proprii,
numite cvasifonduri proprii.

5.4.1.1. Emisiunea de titluri pe termen scurt


Emisiunea de bonuri, de bilete de trezorerie sau alte titluri pe termen scurt
constituie o operaţiune prin care împrumutatul emite un titlu în schimbul fondurilor
care-i sunt împrumutate pe termen scurt sau mediu. Aceste titluri, care pot fi oferite
publicului sau partenerilor cu care emitentul a stabilit un contract direct, apar ca
forme simplificate ale obligaţiunilor şi pe un termen mai scurt.

Emitent Împrumutător
(imprumutat) (Subscriitor) 176
................. .........................
..
Titluri reprezentând
un angajament de remunerare
şi de rambursare pe termen scurt

Schema emisiunii de titluri financiare

5.4.1.2. Emisiunea de obligaţiuni


Emisiunea de obligaţiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituie
forma principală de împrumut prin apel direct la economii, chiar dacă aceasta este
rezervată numai societăţilor pe acţiuni care îndeplinesc anumite condiţii.
Principiul acestui tip de operaţiune constă în fracţionarea împrumutului
întrun mare număr de părţi, obligaţiunile. Această fracţionare permite să se
realizeze o centralizare financiară mai eficace, prin mobilizarea de multiple
contribuţii cu sume eventual limitate. Fiecare obligaţiune costituie deci pentru
împrumutător un titlu de creantă şi pentru împrumutat o recunoaştere a datoriei.
Ca şi alte valori mobiliare (şi în special acţiunile), obligaţiunile sunt
transmisibile prin negociere. În caz de nevoie, împrumutătorul poate să reintre în
posesia fondurilor, în condiţii mai mult sau mai puţin rapide şi mai mult sau mai
puţin favorabile, după calitatea titlului (deci a emitentului) şi a conjuncturii de pe
piaţa financiară. Această posilibilitate, de a revinde obligaţiunile pe piaţa
„secundară" altor împrumutători fără a aştepta rambursarea lor de către împrumutat
(scadenţa), creşte mobilitatea plasamentului pentru împrumutători, cu toate că
termenul lor normal ar fi un termen lung (şapte la douăzeci de ani). Se realizează
astfel compatibilitatea între nevoile împrumutaţilor care doresc să dispună de
capitaluri pe termen lung şi cele ale împrumutătorilor care doresc să dispună de
capitaluri pe termen lung şi cele ale împrumutătorilor care caută supleţe şi
mobilitate pentru plasamentele lor.
Rambursarea obligaţiunilor (se mai spune amortisment financiar) se
efectuează în condiţiile stabilite la lansarea lor, fie făcându-se rambursarea o
singură dată (amortizare la sfârşitul perioadei), fie prin tranşe (amortizare prin
anuităţi), în acest caz alegerea titlurilor amortizabile făcându-se prin tragere la
sorţi.
Tradiţional, remunerarea obligaţiunilor este fixă. Dar pot exista şi obligaţiuni
a căror remunerare variază după rezultatul firmei, precum şi obligaţiuni cu
dobândă variabilă.
Mărimea emisiunilor variază considerabil de la o ţară la alta. Pe piaţa
franceză, se situează în general între 50 şi 100 milioane Euro, aceste limite fiind
praguri economice indicative şi nu norme juridice. Intervalul menţionat corespunde
mărimii care permite să se acopere cheltuielile fixe legate de emisiune. Limita
superioară menţionată exprimă posibilitatea pieţei de a absobi astfel de titluri. Este
177
posibil ca piaţa să poată absorbi şi emisiuni mai mari. Capacitatea de absorbţie a
pieţei este determinată de mărimea fondurilor susceptibile să fie angajate pe piaţa
financiară şi de concurenţa care se face emitenţilor de titluri. Lansarea de
împrumuturi publice întro conjunctură când bugetul statului este deficitar nu este
indicată. Aceasta pentru că titlurile emise de stat prezintă garanţie mai mare şi sunt
preferate de cei care dau cu împrumut, restrângându-se suma fondurilor accesibile
emitenţilor privaţi de titluri.

5.4.2.Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari

Împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica după


obiectul lor economic:
- credite pentru investiţii;
- credite pe termen scurt de mobilizare şi de trezorerie;
- credite imobiliare;
- credite de export.
Creditele pentru investiţii reprezintă o parte importantă a creditelor
distribuite de intermediarii financiari. O formă specială a creditelor pentru investiţii
o reprezintă operaţiunile de leasing. În acest caz, o instituţie financiară sau o bancă
de credit pe termen lung şi mediu achiziţionează un bun ales de firma care doreşte
să investească. Apoi bunul este dat în locaţie firmei care are posibilitatea să-l
răscumpere.
Astfel, investitorul nu obţine un credit propriu-zis, dar evită să avanseze
suma necesitată de achiziţionarea unui bun. El este un simplu locatar al bunului pe
care îl utilizează şi va trebui să plătească, după o periodicitate prevăzută, chirie
instituţiei de leasing, având şi posibilitatea să-l răscumpere.
Creditele pe termen scurt au în general scadenţe de până la un an, dar pot
merge şi până la doi ani. Sunt acordate de bănci şi pot fi disociate în credite de
mobilizare(scontare, factoring) şi credite de trezorerie.
Creditele de mobilizare se constituie de fiecare dată când o bancă acceptă să
mobilizeze creanţe deţinute de o firmă. Cu ocazia operaţiunilor lor comerciale
firmele acumulează creanţe de fiecare dată când acordă un termen de plată
clienţilor. Prin urmare, ele pot să aştepte scurgerea acestui termen pentru a-şi
încasa vânzările. Dar situaţia financiară a firmelor poate să nu permită aşteptarea
termenului care poate fi după o perioadă de 60 până la 90 zile în astfel de situaţii
intervin băncile care „mobilizează" aceste creanţe. Ele pun la dispoziţia firmei
imediat o sumă de bani care corespunde valorii creanţei, diminuată cu o sumă care
reprezintă remunerarea băncii (dobândă şi comision)
În afară de aceste credite de mobilizare, firmele pot avea acces la credite de
trezorerie care să asigure echilibrul financiar pe termen scurt.

178
VI. POLITICA FINANŢELOR FIRMEI

6.1. Analiza diagnostic a finanţelor firmei

Politica monetară reprezintă obiectivul strategiei economice iar


problemele monetar-financiare se află în centrul atenţiei politicii globale,
deoarece au efecte multiple asupra poziţiei ţării în raport cu alte state. Faţă de
situaţia în care se află economia românească este important să se implementeze un
proces de restructurare a politicilor aplicate, astfel încât să se obtinǎ schimbările
necesare realizării echilibrului macroeconomic.Pentru realizarea acestui obiectiv
este necesarǎ obţinerea unei stabilităţi monetare întrucat se poate vorbi de
stabilitate macroeconomică numai atunci când la nivelul microeconomic al
agenţilor operatori, situaţia este bună iar relaţiile economice şi financiare între
aceştia se desfăşoară în mod normal.
Stabilitatea monetar-valutară este înca fragilă în economia ţării noastre şi, ca
urmare se impune a fi integrată în procesul de asigurare a unui echilibru optim în
economia româneasca acutală constituind totodată o componentă principală a
procesului de depăşire a dezechilibrului din economia României.
Mediul în schimbare în care operează firmele generează noi oportunităţi de afaceri,
dar presupune totodată şi riscuri mai complexe şi mai diverse, care sunt o
provocare pentru abordările tradiţionale ale managementului , pe care firma trebuie
să le gestioneze cât mai adecvat pentru a putea supravieţui concurenţei şi pentru a
susţine creşterea economică indusă de sectorul privat.
Se impune realizarea unei acţiuni de trasare a unei linii de demarcaţie între
metodele de gestiune şi instrumentele de monitorizare a riscurilor, întrucat, prin
179
monitorizarea riscurilor se înţelege identificarea, evaluarea şi controlul politicilor
şi practicilor privind managementul riscului unei firme, care permit detectarea
problemelor cu care se confruntă, iar gestiunea riscurilor constă în ansamblul
metodelor de administrare a riscurilor în vederea limitării, divizării şi finanţării lor,
precum şi diminuării expunerii la risc a fiecărei firme din România.
În ceea ce priveşte riscul de lichiditate, determinat de gradul de necorelare a
scadentelor dintre posturile de activ şi cele de pasiv, o sarcină extrem de
importantă a managementului este aceea de estimare şi acoperire corecta a nevoilor
de lichiditate, întrucât rentabilitatea unei firme poate fi afectată negativ pe termen
lung dacă aceasta deţine în portofoliu prea multe active lichide comparativ cu
necesarul său, dar pe de altă parte prea puţine lichidităţi pot crea mari probleme
financiare.
Managementul riscului de lichiditate se focalizează pe finanţarea mixtă de la
marii creditori şi de la micii creditori, pe expunerea la riscul marilor deponenţi şi
pe modul în care firma se bazează sau nu pe surse individuale de finanţare.
Un bun sistem de planificare financiară are rolul de a diminua riscul
insuficienţei de fonduri proprii pentru acoperirea eventualelor pierderi. În sectorul
economic riscul de insolvabilitate este mai ridicat decât în cadrul altor activităţi
având în vedere funcţia de intermediere financiară din partea băncilor, drept pentru
care, în vederea contracarării tendinţei băncilor de a-şi maximiza profitul prin
utilizarea intensivă a fondurilor proprii.

Probleme pentru test grilǎ:


• Gestiunea riscurilor constǎ în:
a) intervenţia firmei asupra elementelor de activ în situaţia diminuǎrii
profitului;
b) ansamblul metodelor de administrare a riscurilor;
c) utilizarea analizei diagnostic a managementului financiar privind
elementele extrabilanţiere;
d) analizarea amortizǎrii şi a provizioanelor calculate;
e) utilizarea rezervelor pentru acoperirea pierderilor din activitatea de
exploatare.

• Monitorizarea riscurilor se realizeazǎ prin:


a) evaluarea potenţialului de creştere a veniturilor;
b) controlul operaţiunilor activitǎţii de exploatare a firmei;
c) identificarea, evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind
managementul riscului;
d) analiza imobilizǎrilor corporale şi necorporale ale firmei;
e) determinarea fluxurilor activelor circulante din bilanţul contabil.

180
• Obiectivele analizei diagnostic a managementului financiar sunt:
a) creşterea cifrei de afaceri, realizarea investiţiilor programate şi
promovarea firmei pe piaţa ţintǎ;
b) maximizarea valorii firmei fǎrǎ a apela la împrumuturi;
c) maximizarea valorii firmei, cȃnd costul capitalului împrumutat depǎşeşte
rentabilitatea economicǎ;
d) minimizarea riscului financiar prin diminuarea îndatorǎrii;
e) rentabilitatea financiarǎ sǎ fie inferioarǎ rentabilitǎţii economice.

• Sistemul analizei diagnostic a raportǎrilor manageriale are urmǎtoarele


componente:
a) cash-flow-ul şi echilibrul financiar al firmei;
b) evaluarea firmei pe baza coeficientului îndatorǎrii globale;
c) impactul nefavorabil asupra rentabilitǎţii economice a firmei dacǎ nivelul
acesteia este superior ratei dobȃnzii la creditele utilizate;
d) analize economice şi diagnosticul financiar al firmei, planificarea şi
bugetele firmei;
e) planurile financiare şi nonfinanciare ale firmei.

• Stabilirea diagnosticului financiar al firmei se realizeazǎ prin:


a) determinarea resurselor de trezorerie cu gradul cel mai mic de
exigibilitate;
b) determinarea indicatorilor economico-financiari;
c) rezultatul financiar al firmei obţinut ca urmare a utilizǎrii capitalului
social;
d) compararea rentabilitǎţii economice cu cea financiarǎ;
e) impactul rentabilitǎţii financiare asupra costului capitalului împrumutat.

Cu ocazia organizării de către Banca Naţională a României a seminarului "


Politica monetară : Evoluţii şi provocări " a fost prezentată modalitatea de
configurare a regimurilor de politică monetară sub asumţia normalităţii şi
stabilităţii proceselor economice şi cadrului instituţional în contextual cărora se
aplică.
Scopul demersului :
1.a reprezentat examinarea robusteţii regimurilor de politică monetară (cu
precădere a ţintirii inflaţiei) la circumstanţe economice neuzuale în ultimii 20 de
ani care au constat în:
-turbulenţe semnificative pe pieţele financiare internaţionale;
-perspectivele unor rate mai înalte şi persistente ale inflaţiei determinate de
şocuri de natura ofertei (alimente şi materii prime);

181
-implicaţiile gestiunii de crizǎ, cu orizont pe termen scurt a dificultăţilor în
anumite sectoare financiare naţionale de anvergură internaţională.
Analiza a fost realizată din doua perspective:
-relevanţa abordării academice, ce poate fi utilǎ din perspectiva cercetărilor
efectuate până în prezent pentru viitoarea conduită a politicii monetare;
-abordarea din perspectiva practicii decidenţilor la nivel macroeconomic.
În ce priveşte perspectiva academică s-au subliniat unele consecinţe ale
turbulenţelor semnificative şi persistente pe pieţele financiare internaţionale.
Astfel, deşi aceste situaţii au fost declanşate în economia SUA au avut şi o
importantă rezonanţă globală ceea ce a conclus la inregistrarea unei diminuări
majore a încrederii în susţinerea pieţelor financiare, şi a tendinţei de reducere a
expunerilor faţă de entităţile percepute drept potenţial mai riscante.
Decuplarea economiilor emergente faţă de o asemenea situaţie a fost în mare
parte iluzorie, deşi acestea sunt presupuse a evidenţia un anumit grad de rezilienţă
în principal datorita următoarelor motive :
•Robusteţea regimurilor ancorate pe agregate monetare sau curs de schimb,
este limitată în aceste condiţii datorită unor factori dintre care se exemplifica:
-efectuarea de injecţii de lichiditate în scopul prevenirii materializării
riscului sistemic la nivelul stabilităţii financiare care pot afecta dinamica
agregatelor, în special a celor în sens larg;
-modificările semnificative ale preţurilor unor categorii de active
tranzacţionabile de către intermediarii financiari nerezidenţi cu efecte asupra
evoluţiilor cursurilor de schimb;
-efectele de avuţie şi bilanţ manifestate la nivelul agenţilor economici
rezidenţi care au fost de naturǎ sa complice,suplimentar sarcina politicii monetare.
Perspectiva academica abordatǎ în cadrul seminarului a mai scos în evidenţă şi
următoarele aspecte :
•Ţintirea inflaţiei este percepută pe plan teoretic drept potenţial mai robustă
întrucât:
-în economiile emergente, aceasta se aplică deja în condiţiile unor volatilităţi
mai pronunţate ale ratelor inflaţiei şi nivelului activităţii reale;
-ţintirea inflaţiei pare să întărească rolul de absorbire a şocurilor pentru
sectorul real jucat de cursul de schimb iar efectul este discutabil ca evidenţǎ
empiricǎ asupra ratelor de sacrificiu;
-acţiunea de ţintire a inflaţiei apare drept mai robustă decât alte regimuri de
poltică monetară în condiţiile unei diminuări bruşte şi de proporţii a fluxurilor de
capital de care beneficiază o economie sau ale dominantei financiare înţeleasă ca o
îndepărtare a bǎncii centrale de la ţintǎ în condiţiile unor dificultăţi semnificative
în sectorul financiar;
-ţintirea inflaţiei poate fi teoretic configurată pentru a interacţiona mai bine
cu regimuri alternative de politică fiscală şi a reacţiona la modificările excesive ale
182
preţurilor unor active. O configurare specială a acţiunii este percepută ca eficace
chiar în condiţiile existenṭei unei capcane a lichidităţii.
• Recomandările teoretice vizează.
-formulări flexibile ale ţintirii inflaţiei;
-utilizarea avantajelor transparenţei şi comunicării pe care le implică ţintirea
inflaţiei în comparaţie cu aplicarea altor regimuri de politicǎ monetară, acestea
fiind utile în special în circumstanţe neobişnuite (ex. crize financiare);
-rolul cursului de schimb, inclusiv ca stabilizator în condiţiile unor surprize
inflaţioniste peste ţinta planificată.
•Convergenta cu recomandările teoretice în a acorda atenţie flexibilităţii
regimului de politica monetară aplicat, referitoare la:
-elementele luate în calcul care variază de la dorinţa evitării fluctuaţiilor
reale majore la gestionarea modificărilor preţurilor activelor şi chiar la moderarea
presiunilor de apreciere a cursului de schimb;
- consens în formare asupra utilităţii formulării ţintelor inflaţie nu la nivelul
unui an, ci al termenului mediu (3-5 ani) sau chiar la nivelul unui ciclu de afaceri.
• Importanţa stabilităţii financiare drept premisă şi obiectiv complementar al
asigurării sustenabile a stabilităţii preţurilor care consta în:
-creşterea calităţii şi a sferei de cuprindere a activităţilor de reglementare şi
supraveghere a ansamblului sistemului financiar;
- ransparenţa sporită impusă instituţiilor financiare cu accent asupra
informării publicului în legăturǎ cu activitatea supraveghetorilor;
-stress testing la diferite niveluri, schimb de informaţii/colaborare între
supraveghetorii naţionali ai grupurilor financiare internaţionale;
Pragmatism în implementarea politicii monetare şi utilizarea comunicării;
Provocarea majoră, respectiv evitarea conflictului de obiective în politica
monetară şi asigurarea primatului stabilităţii preţurilor.
La nivelul României s-a apreciat că utile şi necesare iniţierea de acţiuni
pentru:
• Abordarea întro manieră flexibilă a ţintirii inflaţiei având în vedere:
-perspectiva unei traiectorii dezinflaţioniste pe termen mediu fezabile;
-sustenabilitatea câştigurilor dezinflaţioniste realizate;
-accent asupra gestiunii de risc la nivel macroeconomic şi al stabilităţii
financiare în implementarea ţintirii inflaţiei .
• Evitarea agravării dezechilibrelor existente fară a transforma
variabilele macroeconomice aferente în ţinte ale politicii monetare.
• Utilizarea instrumentelor neortodoxe cu recunoaşterea exactǎ a
eficacităţii limitate în timp a acestora prin:
-urmărirea ancorării eficace a anticipaţiilor inflaţioniste fără modificarea
traiectoriei dezinflaţioniste anunţate;

183
-rolul necesar jucat de celelalte componente ale mix-ului de politici în
gestionarea cererii agregate şi asigurarea stabilităţii macroeconomice.
• Riscuri derivând din actualul context economic internaţional, şi anume:
-riscuri limitate din perspectiva creşterii economice, inclusiv prin canalul
schimburilor comerciale externe;
-evaluarea riscurilor asupra fluxurilor financiare prin prisma continuării
înregistrării unor expuneri mai moderate pe România. În acest sens acţiunea de
stress test efectuată de BNR relevă absenţa riscului sistemic prin nevoia de
limitare a acumulării de credite în valută;
-persistenta îndepărtării temporare de la traiectoria inflaţionistă anunţată şi
menţinerea credibilităţii băncii centrale.

6.2. Finanţele afacerii firmei

Scopul principal al unei afaceri îl constituie profitul şi de aceea trebuie


cunoscute şi înţelese toate coordonatele generale ale managementului unei afaceri.
Managementul strategic al afacerii vizează dezvoltarea şi consolidarea,
afacerii pe termen lung şi are ca obiective fundamentale creşterea cifrei de afaceri,
realizarea investiţiilor programate şi promovarea firmei pe piaţa ţintă.
Pe baza acestor obiective strategice se elaborează diverse "scenarii de
acţiune", apoi se determină necesarul de finanţare şi se identifică structura optimă
de finanţare.
Pentru determinarea necesarului de finanţare sunt necesare informaţii legate
de valoarea anuală a investiţiilor, iar pentru stabilirea structurii de finanţare trebuie
cunoscută politica de distribuire a dividendelor.
Managementul curent al afacerii urmăreşte constant maximizarea vânzărilor
şi a profitului pe termen scurt, respectiv de panǎ la un an. Pentru maximizarea
vânzărilor trebuie identificate principalele coordonatele comerciale ale afacerii:
gama de produse şi servicii, piaţa ţinta, clienţii vizaţi, avantajele concurenţiale,
nivelul preţurilor şi tarifelor, planul de marketing.
Pentru maximizarea profitului trebuie analizate şi optimizate toate costurile
activităţilor din interiorul şi exteriorul firmei: costuri ale activităţii de
aprovizionare, depozitare, distribuţie şi desfacere, ale activităţii de producţie, de
marketing, de reclamă şi publicitate, ale activităţii administrative.
Dimensiunea profitului afacerii este rezultatul acţiunilor şi deciziilor
manageriale din fiecare departament al firmei. Performanţele financiare ale afacerii
sunt influenţate de obiectivele si de politicile anuale ale firmei şi anume: politici de
acordare a creditelor comerciale (credite-client şi credite-furnizor), politici de

184
acordare a discount-urilor şi de fidelizare a clienţilor, politici de stocare şi de
calculaţie a costurilor, politici de amortizare, politici de finanţare etc.
Pentru dezvoltarea echilibratǎ a afacerii, trebuie înţelese şi armonizate toate
aceste obiective şi politici sau strategii manageriale de firmă.
Rolul managementului financiar este de a crea un sistem de raportări
manageriale care să asigure dezvoltarea eficientă a afacerii. Acest sistem de
raportări manageriale cuprinde două mari componente: analize economice şi
diagnosticul financiar al firmei, planificarea financiara şi bugetele firmei.

Analize economice şi diagnosticul financiar al firmei

Cu ajutorul rapoartelor de analize economice se analizează procesele din


punct de vedere economic, prin prisma relaţiei dintre rezultatele obţinute şi
resursele consumate întro perioada anterioarǎ predeterminatǎ. Pe baza acestor
analize permanente pot fi identificate "punctele tari si punctele slabe" din
activitatea firmei.
De exemplu, pentru analiza vânzărilor firmei se pot elabora rapoarte
periodice privind evoluţia şi structura vânzărilor pe categorii de produse şi servicii,
pe canale de distribuţie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienţi.
Suplimentar pentru analiza eficientei vânzărilor se evaluaeaza politicile care
au determinat aceste performanṭe şi anume: preṭurile, discount-urile acordate,
termenele de încasare stabilite.
Pentru analiza costurilor se vor elabora rapoarte periodice care au ca
obiective analiza evoluţiei şi structurii costurilor după diverse cerinţe manageriale
în funcţie de interdependenţa faţă de volumul vânzărilor (costuri fixe şi variabile),
în funcţie de natura cheltuielilor (costuri materiale financiare, cu personalul), în
funcţie de modalitatea de generare, şi alocarea costurilor(costuri directe şi
indirecte).
Dar nu trebuie să se neglijeze faptul ca o analiză, economică este completă
şi corectă dacă prezintă şi contextul general ai mediului de afaceri în care firma îşi
desfăşoară activitatea: reglementările fiscale, evoluţia cererii pe diverse domenii de
activitate, rata inflaţiei, ratele de schimb valutar.
Pe baza rapoartelor de analize economice se calculează indicatorii
economico-financiari, care reprezintă o expresie sintetică a performanţelor firmei:
indicatori de profitabilitate, de lichiditate, de solvabilitate, de gestiune etc.
Cu ajutorul indicatorilor economico-financiari se poate elabora diagnosticul
financiar al firmei care reprezintă "starea de sănătate financiarǎ" a afacerii şi pe
baza căreia se pot elabora strategii de dezvoltare pentru viitor.

185
6.3.Planificarea utilizata în finanţele firmei.

Din punct de vedere strict funcţional, cât şi din punct de vedere al aplicării
principiilor strategiei este necesară elaborarea mai multor planuri din care unele se
referă direct la elementele patrimoniale producătoare de venituri şi cheltuieli (cum
sunt planul de trezorerie, care este în fapt un plan de resurse şi plasamente, sau
planul de credite) ori se referǎ la categorii de activităţi ce sprijină realizarea
obiectivelor cuprinse în planurile elementelor patrimoniale (planul de investiţii,
planul de marketing, planul de orientare, şi perfecţionare profesională şi
normativele de cheltuieli de funcţionare).
Aplicarea asupra componentelor planurilor a cuantumului activelor şi
pasivelor ori a nivelurilor celorlalte categorii de venituri şi cheltuieli reglementate
de firmǎ generează nivelurile de venituri sau cheltuieli.
Planurile ce prelimină nivelurile programate ale componentelor bugetelor de
venituri şi cheltuieli se defalcă în planuri financiare şi planuri nonfinanciare,
cuprinzând:

Planuri financiare

Planul de trezorerie, care cuprinde pe de o parte volumul programat al


plasamentelor firmei în perioada următoare în titluri, ori sub forma de împrumuturi
acordate altor firme sau depuneri la bancǎ. Plasamentele includ o desfăşurare pe
categorii de titluri (in primul rând titlurile de stat, dar şi plasamentele în valori
imobiliare pe diverse perioade de portofoliu) şi pe categorii de depozite şi
împrumuturi pe piaţǎ, inclusiv operatiunile de piaţǎ cu valute convertibile. Cealaltă
componentă a planului de trezorerie este formată din necesarul de resurse pe
diverse termene, în special resursele pe termen scurt, depozite şi clienţi, certificate
de depozit şi alte forme de împrumuturi ale firmei de la entităţi nonbancare, planul
de resurse atrase de pe piaţǎ.
Planul de credite cuprinde volumul estimat al creditelor propuse a se solicita
structurat pe scadente, pe forme şi pe domenii de creditare. Planul de investiţii
cuprinde repartizarea fondurilor firmei în achiziţia de active fixe destinate
dezvoltarii activităţii acesteia.

Planuri nonfinanciare

Planul de marketing ce cuprinde proiectele firmei privitoare la


promovarea de noi produse şi servicii în perioada următoare.
Planul de personal include modificările în structura pe categorii de personal
în funcţie de prevederile celorlalte planuri şi, de asemenea, planul de pregătire şi
perfecţionare a personalului în perioada urmatoare.
186
Preliminarea nivelurilor cheltuielilor cu funcţionarea firmei, în funcţie
de nivelurile prognozate ale inflaţiei şi cursului valutar, precum şi de estimările
celorlalte planuri.
Strategia firmei cuprinde nu numai o defalcare pe coordonata temporală,
concretizatǎ în planurile şi bugetele anuale ci şi pe coordonata orizontală a
elementelor strategice, concretizarea în elaborarea diverselor planuri incluse în
planul anual de activitate al firmei.
Procesul de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli presupune
implicarea coordonatei verticale, implicit defalcarea bugetului de venituri şi
cheltuieli pe uniţati teritoriale, astfel încât procesul de elaborare, coordonare şi
control al realizării bugetului la nivelul firmei să poată avea premisele necesare
unei acţiuni eficiente, realizatǎ în direcţia respectării la nivelul intregii firme a
elementelor strategice pe termen scurt.
Caracterul dualist al bugetului de venituri şi cheltuieli, privit ca instrument
de aplicare a strategiei firmei şi, în acelaşi timp, ca instrument al contabilităţii de
gestiune ce asigură urmărirea evoluţiei costurilor la nivelul firmei şi corelarea
acestora cu veniturile, face posibilă analiza elementului principal al activităţii
manageriale în firmǎ, circumscris conceptului de profitabilitate.
În cadrul strategiilor şi politicilor firmei, profitabilitatea este factorul
determinant, care condiţionează evoluţia viitoare, dezvoltarea şi consolidarea
poziţiei acesteia în cadrul sistemului economic. Profitul brut este indicatorul ce
reflectǎ eficienţa întregii activităţi, sintetizând influenţele tuturor factorilor
cantitativi şi calitativi care acţionează direct sau indirect asupra veniturilor şi
cheltuielilor.
Profitabilitatea este un concept managerial avand ca obiect evaluarea
rezultatelor activităţii firmei din punctul de vedere al eficientei atât pe ansamblu,
cât şi pe diferite componente manageriale. Privită conceptual, profitabilitatea
reprezintă modalitatea de realizare a scopului fundamental al activităţii firmei,
acela de maximizare a profiturilor în condiţii de minimizare a riscurilor.
Abordarea din punct de vedere calitativ a rezultatelor activităţii conduce la
evaluarea modalităţilor de aplicare a diferitelor componente ale conducerii,
comparativ cu elementele de strategie, astfel încât să rezulte gradul concret de
realizare a componentelor de politica şi strategie a firmei.
Din punct de vedere managerial, se determină astfel o profitabilitate a unităţilor
teritoriale ale firmei, o profitabilitate a produselor şi serviciilor, precum şi o
profitabilitate a clienţilor firmei. În această abordare, unităţile teritoriale, produsele
şi serviciile, respectiv clienţii firmei sunt definiţi ca fiind centre de profit.
În anul 2006 Eric Halfert a prezentat în lucrareaa tehnici de analiză
financiară un model de determinare a efectului de levier în determinarea
profitabilităţii, astfel.:

187
Acesta a examinat mai detaliat impactul modificării volumelor de activitate
asupra profitabilităţii, în condiţiile unui set de ipoteze legate de natura şi nivelul
elementelor fixe în cadrul structurii de cost a societăţii comerciale, ocupându-se şi
de implicaţiile acestora asupra structurării şi gestionarii segmentului operaţional al
sistemului.
Apoi, a efectuat o prezentare a impactului levierului financiar asupra
profitabilităţii companiei şi modul în care introducerea unor costuri fixe cu
dobânda în cadrul sistemului financiar al firmei poate să fie atât benefic pentru
rentabilitatea acesteia cât şi să crească variabilitatea acestor rentabilităţi, pe baza
unor alegeri economice bazate pe relaţia rentabilitate.
În cele din urmă, Eric Halfert a elaborat un model integrat care reliefează
vectorii de creştere ai sistemului şi implicaţiile financiare ale acestora. Accentul a
căzut pe testarea impactului financiar al modificărilor politicilor de bazǎ în ceea ce
priveşte investiţiile, operaţiunile şi finanţarea.
Mijlocul de realizare al acestui proces este modelul financiar de creştere de
bază, care oferă posibilitatea urmăririi corelaţiilor cheie, întrun format general,
între elementele financiare de bază care afectează creşterea şi performanţa
întregului sistem de activitate al unei instituţii. A fost efectuată o analiză asupra
următoarelor aspecte:
•Modelul financiar de creştere de bază
•Determinarea creşterii sustenabile şi obtenabile.
•Planul financiar integrat

Probleme pentru test grilǎ:


• Planurile financiare cuprind:
a) fluxurile de trezorerie şi marjele de acumulare;
b) situaţia netǎ de realizat şi autofinanţarea;
c) veniturile încasabile şi cheltuielile plǎtibile;
d) veniturile şi cheltuielile monetare;
e) planul de trezorerie şi planul de credite.

• Modelele utilizate în analiza politicilor managementului financiar cuprind


analize bazate pe:
a) calitatea activelor şi pasivelor bilanţiere;
b) benzile de lichiditate ale elementelor de pasiv bilanţier şi mǎrimea riscului
de lichiditate;
c) structura financiarǎ şi rezultatele exploatǎrii;
d) calculele de simulare a mǎrimii indicatorilor financiari;
e) indicatori financiari versus indicatori nonfinanciari în determinarea
performanţelor managementului.

188
• Pȃrghiile pentru analiza problemelor de guvernanţǎ sunt:
a) strategiile şi politicile privind stabilitatea cifrei de afaceri a firmei;
b) monitorizarea şi mǎsurarea performanţelor firmei;
c) durata de încasare a clienţilor comparativ cu durata de platǎ a furnizorilor;
d) politica economicǎ de dezvoltare regionalǎ;
e) rezultatele financiare ale firmelor din cadrul grupului.

• Indicatorii modelului de utilizare a muncii în echipǎ sunt:


a) satisfacţia clienţilor faţǎ de produsele şi serviciile oferite de firmǎ;
b) complexitatea şi accesibilitatea la produse şi servicii;
c) credibilitatea managementului; accesibilitatatea; eficienţa relaţiilor cu
acţionarii; calitatea materialelor publicate;
d) nivelul de pregǎtire al angajaţilor firmei;
e) rezultatele financiare obţinute comparativ cu ţintele de vȃnzǎri.

• Riscul de insolvabilitate al unei firme creşte în funcţie de :


a) scǎderea ponderii capitalului în totalul pasivului bilanţier şi creşterea pe
aceastǎ bazǎ a efectului de levier;
b) diminuarea reluǎrilor asupra provizioanelor şi creşterii cheltuielilor cu
amortizǎrile;
c) scǎderea profitului de exploatare şi creşterea nivelului impozitului pe
profit;
d) creşterea veniturilor din exploatare şi scǎderea cheltuielilor variabile;
e) scǎderea marjei asupra cheltuielilor variabile şi a cheltuielilor fixe,
exclusiv amortizarea.

Efectul de levier
Levierul se referă atât la condiţii favorabile cât şi la cele problematice, legate
de includerea în structura de cost a sistemului afacerii al unui element stabil care să
suporte o gamă largă de activităţi. Levierul de exploatare (operaţional) semnifică
faptul că o parte a costurilor permanente ale unei activităţi sunt fixe pentru o
perioadă lungă de exploatare a activelor.
Ca rezultat, profiturile sunt majorate sau diminuate mai mult proporţional
decât modificările date ale volumului vânzărilor. Acest fenomen este pozitiv atât
timp cât volumul este în creştere, însă când volumul se reduce datorită unor situaţii
nefavorabile ale pieţei, efectul negativ poate afecta semnificativ profitul
operaţional
În mod similar, levierul financiar apare în momentul în care structura de
capital a unei firme conţine obligaţii cu rate fixe ale dobânzii. Profiturile curente
(după deducerea dobânzilor) şi rentabilitatea financiară sunt majorate sau
diminuate mai mult decât proporţional pe măsurǎ ce volumul şi profitabilitatea

189
fluctuează. Oricum, existǎ diferenţieri în cadrul elementelor specifice şi a
metodelor de calcul a acestor leviere.
Atât levierul operaţional cât şi cel financiar pot fi prezentate pentru orice afacere,
în funcţie de opţiunile managementului în structurarea operaţiunilor şi a
necesarului,în mod reciproc. Este nevoie să întelegem impactul specific al efectului
de levier de a apare în cadrul unei afaceri, pentru că este un element important al
procesului de planificare financiară.

Levierul operaţional

Diferenţierea între costurile fixe şi cele variabile (acele costuri care variază
în timp şi cele care variază odată cu nivelul de activitate) nu este o idee nouă.
Această separare a costurilor în funcţie de comportamentul acestora este baza
analizei punctului-mort operaţional sau a levierului operaţional.
Ideea acestui „punct mort" se bazează pe o întrebare simplă: câte unităţi de
produs sau de servicii prestate sunt necesare pentru a acoperi costurile fixe, înainte
de a se obţine profit?
Se presupune, ca preţurile sunt stabilite la un nivel suficient pentru a asigura
costurilor variabile unitare şi există o marjă de costuri fixe şi de obţinere de profit.
O data ce s-au comercializat suficiente unităţi pentru a se acumula suma necesară
acoperirii tuturor costurilor, marja oricărei unităţi suplimentare valorificate devine
profit, în condiţiile în care nu există o suplimentare a costurilor fixe la un moment
viitor, necesare pentru a susţine volumul crescut de activitate.
Înţelegerea acestui principiu va creşte gradul de percepţie asupra aspectelor
operaţionale ale unei afaceri în ceea ce priveşte activitatea de planificare şi
previziune financiară. Aceste informaţii sunt de asemenea importante în stabilirea
politicilor operaţionale care, mai ales întrun mediu de afaceri volatil, poate, de
exemplu, să determine orientarea firmei spre minimizarea costurilor fixe pe seama
externalizării (outsourcing) anumitor activităţi cum se întâmplǎ în aceasta perioadǎ
la marea majoritate a firmelor comerciale.
Întrun sens mai larg, aceste informaţii permit să apreciem efectul perturbator
pe care levierul operaţional il poate exercita asupra mǎsurilor şi comparaţiilor
utilizate în analiza financiară.
Este necesară, totuşi, o "anumitǎ prudenţă”. Nu există noţiuni absolute în
legăturǎ cu costurile fixe, pentru că, pe termen lung, fiecare element de cost devine
variabil. Toate costurile cresc sau se reduc ca şi consecinţǎ a politicilor şi deciziilor
manageriale, putând fi astfel afectate. Ca şi rezultat, conceptul de levier (punct
mort) trebuie abordat cu flexibilitate şi inteligent.
După cum s-a menţionat, existenţa costurilor fixe în cadrul operaţiunilor
instituţiei tinde să amplifice nivelul profiturilor la nivele de activitate în creştere,

190
panǎ la nivelul la care un alt eşantion de costuri fixe sunt necesare pentru a susţine
creşterea volumului de activitate.
Acest lucru se datorează efectului incremental al contribuţiei aduse de
fiecare unitate de produs vândută la crearea profitului sau acoperirea costurilor
variabile. În funcţie de proporţia costurilor fixe şi a celor variabile în cadrul
structurii de cost a firmei, contribuţia totală incrementală a unităţilor suplimentare
poate să determine un „salt" semnificativ al profitului.
Analiza levierului operaţional (de exploatare) este una directǎ. Odată ce are
loc recuperarea costurilor fixe pe seama contribuţiei cumulative a unităţilor
individuale de produs sau serviciu a unui număr suficient de unităţi vândute,
vânzările suplimentare care depăşesc acest nivel generează profituri pentru
societatea comercială. Aceste profituri vor creṣte proporţional şi mai rapid decât
creşterea volumului fizic al vânzărilor.
Din păcate, acest efect se menţine şi în cazul în care are loc reducerea
volumului de vânzări, determinând o reducere a profitului şi o accelerare a
pierderilor disproporţionat faţă de reducerea volumului. Levierul operaţional este
în mod sigur o „sabie cu doua tăişuri
Se pot formaliza definiţiile de bazǎ ale acestei analize astfel:

Profit = Venit total - Cost total


Venit total = Volum (cantitate) x Preţ
Cost total = Cost fix + Cost variabil

Modul formal de a prezenta efectul de levier este destul de simplu. Ne


interesează efectul asupra profitului (I) a modificărilor de volum (V). Elementele
care determină aceste modificări sunt preţul (P), costurile variabile unitare (C) şi
cositurile fixe (F). Relaţia de calcul este:

I = V*P - (V*C + F)
Formula poate fi rescrisǎ astfel:
I = V*(P - C) - F
Aceastǎ rescriere reflectă faptul că profitul depinde de numărul bunurilor sau
serviciilor comercializate, înmulţit cu diferenţa între preţ şi costul variabil unitar,
care este contribuţia fiecărei unităţi la acoperirea elementului constant, adică
nivelul costurilor fixe.
Pe măsurǎ ce are loc o modificare a volumului, contribuţia (marja) unitară,
(P - C), multimplicată cu modificarea de volum va determina modificarea totală a
profitului. În condiţii normale, costurile fixe (F) ramân nemodificate.
Modificările relative ale profitului pentru o anumită modificare a volumului
va fi amplificată datoritǎ acestui element fix.

191
Planificarea financiară a dezvoltării unei firme presupune întocmirea
situaţiilor financiare previzionate cu scopul prevenirii lipsei de lichidităţi, a
reducerii incertitudinii care planează asupra viitorului societăţii dar şi pentru
necesităţile de informare ale acţionarilor şi ale altor investitori.
Pentru managementul de vârf al firmei şi pentru ceilalţi utilizatori de
informaţii financiare (acţionari, firme, etc.) necesitatea construirii unor situaţii
financiare previzionate este cu atât mai importanta cu cât interesul şi riscul asumat
în creditarea sau investiţia efectuată este mai ridicată. În general, contul de profit ṣi
pierdere este singurul document care se previzionează, bilanţul şi fluxul de
numerar constituind documente de raportare a situaţiei economice trecute.
Dupa cum se ştie, nicio firmă nu-si poate îndeplini obiectivele strategice şi
bugetare fără resursele necesare obţinute la momentul oportun., Nici un creditor
sau acţionar nu va investi dacă nu este sigur că-şi poate recupera investiţia la
momentul stabilit de el.
În practica firmelor comerciale, şi nu numai, se realizează investiţii fara a
exista profit curent sau investiţii peste limitele fondurilor disponibile, începând cu
anii '90, când nu s-au mai virat la bancă (întrun cont de investiţii) o sumă egală cu
fondul dezvoltare constituit, investiţiile au devenit libere pentru societăţi.
Sensul de "libere" trebuie înţeles că „managementul investiţiei, al
dezvoltării”,este pentru manageri o necesitate prin care trebuie să găsească sursele
de finanţare care să le asigure viitoarele plăţi pentru investiţiile necesare bunei
funcţionari a firmei şi, de ce nu, pentru dezvoltarea de noi afaceri. Aici intervin
calităţile echipei manageriale de a atrage fonduri de finanţare şi de a construi
planuri de afaceri. Pentru a obţine fondurile necesare este nevoie de un plan de
afaceri care pe lăngă multe alte prognoze trebuie să cuprindă situaţii financiare
previzonate.
Principalele întrebări la care se află răspunsurile prin previzionarea
situaţiilor financiare (contul de profit şi pierdere, bilanţul şi fluxul de numerar)
sunt:
• Care este necesarul de finanţare externǎ al firmei în condiţiile utilizării
capacităţilor disponibile la maxim ori la capacitatea doritǎ?
• Care este nivelul cifrei de afaceri pentru care nu este necesară finanţarea
externă (credite ori emisiuni de capital)?
• Va putea societatea să obţină o anumitǎ marjă a profitului menţinând
constant raportul datorii/capitaluri proprii şi capitalul social la acelaşi nivel?
• Vor putea recupera creditorii la termenul scadent banii?
investitii/imprumutaţi?
• Care sunt ratele de rotaţie (si alti indicatori) viitoare ale activelor şi datoriilor
în noile condiţii?
Etapele de construire a situaţiilor financiare previzionate sunt identice pentru
toate cele cele trei modele elaborate de autor, respectiv:
192
• stabilirea ipotezelor privind perioada viitoare;
• stabilirea unui obiectiv, în speţǎ, a unor indicatori financiari de atins şi a
pragurilor limitǎ de încadrare a acestora;
• elaborarea situaţiilor financiare previzionate;
• verificarea îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Ipotezele privind mediul economic permit intalnirea unor niveluri posibile
de atins sau praguri limita impuse pentru diferiţi indicatori cum ar fi: cifra de
afaceri, cheltuielile aferente cifrei de afaceri, profitul brut, stocurile limită, nivelul
îndatorării sau numerarul necesar unei anumite investiţii, etc. Indicatorii ṭintǎ de
atins sunt intervale de variaţie sau limite pentru anumiţi indicatori sau elemente de
patrimoniu.
Elaborarea situaţiilor financiare previzionate se realizează pe baza unor
planuri de marketing, de investiţii, de reducere a normelor de consum şi cheltuieli,
de reorganizare, etc.
Orice strategie, plan, prognoză sau activitate necesită o verificare la final
(eventual şi pe etape intermediare) pentru a fi siguri că au fost îndeplinite
obiectivele stabilite iniţial.

6.4. Alte modele utilizate în analiza politicilor finanţelor firmei.


Indicatori de performanţă.

Multe instituţii şi organizaţii au produs, în ultimele doua decenii, documente


ce propun principii de guvernantă corporativă, cele mai cunoscute fiind CalPERS
(California Public Employees Retirement Center, care are rolul sau de pionierat în
formularea principiilorde guvernanṭǎ corporativǎ) şi OCDE.
Numărul de instituţii (bănci, fonduri de fonduri de investiţii, organisme de
normalizare contabilă) sunt o dovadă a magnitudinii fenomenului de guvernanṭă
corporativă în economia contemporană dinre acestea făcând parte bursele de valori,
instituṭii internaţionale de guvernanṭă corporativǎ, grupuri de lucru naţionale,
bănci de dezvoltare etc).
Codul de guvernanṭă corporativă reprezintă „un set de principii, standarde şi
bune practici de guvernanṭă, emis de o anumitǎ instituţie, a cărui aplicare nu are un
caracter obligatoriu, ci unul opţional (Robu şi Vasilescu, 2004). Punctul de pornire
pentru teoria guvernanṭei corporative este reprezentat de lucrarea „The Modern
Corporate and Private Property", scrisă în anii '30 de Bearle şi Means, care puneau
pentru prima dată explicit problema separării proprietăţii de control în marile
companii americane (Mizruchi, 2004).

Indicatori financiari versus indicatori nonfinanciari în analiza


performanṭelor firmei

193
După cum s-a prezentat anterior, pârghiile principale pentru rezolvarea
problemelor de agenţie şi de guvernanṭǎ sunt monitorizarea şi măsurarea
performanţelor. În ceea ce priveşte monitorizarea, problemele de bază care apar
sunt legate de organismele externe şi interne care, o pot asigura, precum şi de
independenţa acestora (mai ales în cazul auditului financiar).
Cât despre mǎsurarea performanţei, ea este dependentă de informaţiile
introduse în sistemul de măsurare şi de instrumentele utilizate. Vom încerca, în
cele ce urmează să realizăm o trecere rapida în revistă a principalilor indicatori
care pot fi utilizaţi în acest scop.
Indicatorii financiari utilizaţi pentru măsurarea performanţelor firmei au o
mare diversitate, clasificarea cea mai largă fiind în indicatori clasici şi moderni
(dintre care un rol deosebit pentru comunicarea noastră o au indicatorii de creare
de valoare).
Calităţile de bază ale indicatorilor de analizǎ financiară sunt următoarele:
-reflectarea sintetică şi dinamicǎ a situaţiei economico financiare a firmei;
-asigurarea interdependenţei dintre fenomenele economice, sociale şi
naturale, în scopul prevenirii şi încetinirii degradării mediului natural;
-reflectarea corelaţiei dintre toate funcţiile firmei (cercetare-dezvoltare,
producţie comercială, personal, financiar-contabilă);
-oferirea posibilităţii realizării de comparaţii în timp, spaţiu şi mixte, pe baza
utilizării de rate financiare standardizate utilizate ataşat pe plan naţional cât şi
internaţional.

Calitatea finanţelor firmei. Eficacitatea politicilor de remunerare a


conducerii executive se măsoară prin indicatorii:
•Gradul de execuţie al strategiei firmei;
•Calitatea strategiei companiei;
•Experienţa managerială;
•Calitatea viziunii organizaţionale;
•Stilul de conducere, calitateamanagementului;
•Armonizarea politicii de stimulare a managementului cu interesele
Acţionarilor;
•Politicile de remunerare bazate pe criterii corespunzătoare de
Performanţă;
•Raportul dintre remunerarea conducerii şi remunerarea forţei de muncă.

Cultura corporativă. Calitatea sistemului de comunicare se măsoară cu ajutorul


indicatorilor:
•Abilitatea de a atrage şi a păstra persoane talentate;
•Calitatea forţei de muncă;
•Calitatea sistemului de acordare de stimulente;
194
•Calitatea programelor de traning a personalului;
•Politicile sociale şi de mediu.

Indicatorii uilizǎrii muncii în echipǎ:


•Credibilitatea managementului;
•Accesibilitatea managementului;
•Eficienţa departamentului de relaţii cu acţionarii;
•Calitatea materialelor publicate.

Cei mai reprezentativi indicatori utilizaţi în cadrul diagnosticului financiar


sunt ratele financiare. Se pot identifica, în literatura de specialitate, peste 150 de
rate financiare. Se prezintă sintetic un set de rate financiare, considerate
reprezentative pentru diagnosticul financiar (Pinches, 1975, citat de Anghel, 2002):
- Rentabilitatea investiţiei;
- Îndatorare;
- Eficienţǎ capital;
- Lichiditate;
- Cash-flow;
- Rotaţia stocurilor;
- Rotaţia creanţelor;
- Profit net/activ net;
- Datorii/Capital propriu;
- Cifra de afaceri/Active ;
- Active circulante/Datorii curente ;
- Disponibil/Active;
- Stocuri/ Cifra de afaceri;
- Creanţe/ Stocuri;
- Profit net/ Capital propriu;
- Datorii/Active;
- Cifra de Afaceri/ Imobilizări;
- Active Curente/ Datorii Curente;
- Disponibil/ Cheltuieli;
- Cost vânzări/ Stocuri;
- Creanţe/ Cifra de afaceri;
- Rate financiare reprezentative;

Pe lângă aceste rate, considerate clasice în analiza financiară, practica a


dezvoltat anumiţi indicatori moderni, care se încadrează în viziunea acţionarială a
firmei, aşa numiţii indicatori de creare de valoare. Dintre aceştia amintim:
Valoarea Economică Adăugată (EVA, proprietate a firmei de consultanţă Stern
195
Stewart), Valoarea de Piaţa Adăugată, Valoarea Lichidă Adăugată, Rentabilitatea
Lichidă a Investiţiilor, Rentabilitatea Totală a Acţionarilor.
Aceṣti indicatori afirmă logica deja amintită, a orientării gestiunii firmei în
funcţie de nevoile acṭionarului.
Orientarea primordială a strategiei firmei este crearea de valoare pentru acţionari,
impactul asupra managementului companiei fiind crucial prin dezvoltarea unor
metode de gestiune şi pilotaj orientate către crearea de valoare pentru acţionari.

Probleme pentru test grilǎ:


• Din bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiului N rezultă următoarea situaţie
(u.m.):
Activ N Pasiv N
Imobilizări 1.36 Capital propriu 1.040
Active 0 Datorii financiare 1.500
circulante 1.40 Datorii de exploatare 220
0
TOTAL 2.76 TOTAL 2.760
0
Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Datorii/Active este:
a) 37,68%;
b) 54,34%;
c) 62,32%;
d) 18,1%;
e) 92,02%.
Datorii/Active= (datorii financiare + datorii de exploatare)/Active *100
Datorii/Active= (1.500 + 220)/2.760 *100= 62,32%

• Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie


(u.m.):
• Activ •N
• Imobilizări • 1.500
• Stocuri de
materii prime • 600
şi materiale • 900
• Stocuri produse
196
finite • 400
• Clienţi • 100
• Lichidităţi
• TOTAL • 3.500
• Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Creanţe/Stocuri
este:
• 33,33%;
• 37,14%;
• 42,85%;
• 66,66%;
• 26,66%.
• Creanţe/Stocuri= Clienţi/(stocuri de materii prime şi materiale + stocuri de
produse finite) *100
• Creanţe/Stocuri= 400/(600 +900) *100= 26,66%

• Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele


date (u.m.): imobilizări = 1.300; stocuri = 400; creanţe = 125; lichidităţi =
125; capitaluri proprii = 900; datorii pe termen lung = 600; datorii de
exploatare = 450; cifra de afaceri = 2.000.
Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Cifra de
afaceri/Imobilizǎri este:
a) 153,84%;
b) 117,64%;
c) 97,50%;
d) 77,50%;
e) 90,91%.
Cifra de afaceri/Imobilizǎri= 2.000/1.300 *100= 153,84%

• Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie


(u.m.)
Activ N
Imobilizări 25.000
Stocuri de materii prime şi 700
materiale 1.300
Stocuri de producţie 2.000
neterminată 1.100
Stocuri produse finite 5.100
Clienţi
Lichidităţi
TOTAL 35.200
197
Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Disponibil/Active este:
a) 20,17%;
b) 12,50%;
c) 23,29%;
d) 17,61%;
e) 14,48 %.
Disponibil/Active= 5.100/35.200 *100= 14,48

Problemǎ pentru test grilǎ:


Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date
(u.m.): cifra de afaceri 550.000;. active 350.000; furnizori 8.800; stocuri 2.000.
Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Cifra de afaceri/Active
este:

a) 148,64%;
b) 157,14% ;
c) 158,04%;
d) 63,63%;
e) 66,00%.

Cifra de afaceri/Active*100= 157,14%

Indicatorii gradului de execuţie al strategiei firmei:


•Calitatea strategiei companiei;
•Experienţa managerială;
•Calitatea viziunii organizaţionale;
•Stilul de conducere al managementului;
•Armonizarea politicii de stimulare managementului cu interesele
acţionarilor;
•Politicile de remunerare bazate pe criteriile corespunzătoare de
performanţă;
•Raportul dintre remunerarea conducerii executive şi remunerarea forţei de
muncă.

Criterii nonfinanciare utilizate în evaluarea performanţelor

Cei mai reprezentativi indicatori utilizaţi în cadrul diagnosticului financiar


sunt ratele financiare. Se pot identifica, în literatura de specialitate, peste.150 de
rate financiare. Pentru diagnosticul financiar există un set de rate financiare,
considerate reprezentative.

198
Indicatori de performanţă

Indicatorii de performanţă sunt instrumentele primare ale procesului. Ei


reprezintă un mod de a cuantifica schimbǎri survenite în standardele de
performanţă.
Ca atare, indicatorul de performanţă poate fi definit ca un număr (o mărime)
care măsoară şi transmite informaţii despre un anumit aspect din dinamica unei
instituţii publice sau a unui program. Astfel, pentru a putea fi utilizat în diferite
analize indicatorul trebuie să fie comparat cu standarde sau ţinte anterior stabilite
sau cu rezultate ale altor organizaţii similare.
În literatura de specialitate, studiul comparativ cu cele mai bune rezultate
obţinute de alte instituţii similare poartă denumirea de benchmarking.
Benchmarkingul constă în preluarea sau crearea unei baze de date a performanţelor
relevante, alcătuită din studierea unor organizaţii similare, a activităţilor
asemănătoare ale altor departamente din cadrul aceleiaşi instituţii şi din
compararea randamentului acestora cu gama experienţelor dobândite.
Pe plan naţional, demn de remarcat în acest sens este efortul depus, începand
cu anul 2003, de Federaţia Autorităţilor Locale din România (FALR) împreună cu
Institutul Băncii Mondiale, de a crea o bază de date ce conţine, în momentul de
faţă, 583 de indicatori de performanţă.

Principalii indicatorii de performanţă calculaţi de băncile comerciale sunt, pe


lângă ROA, ROE şi alţii prezentaţi în capitolele anterioare :

Efectul de levier este un indicator sintetic care evidenţiază gradul în care


utilizarea unor resurse atrase suplimentare duce la creşterea rentabilităţii capitalului
propriu.
Efectul de levier se calculează ca raport între activul băncii şi
capitalurile proprii ale acesteia.

Problemǎ pentru test grilǎ:


În vederea aprecierii riscului financiar se prezintă următoarele informaţii extrase
din bilanţul unei firme: active 500.000; datorii totale 80.000; capitaluri proprii
30.000 De asemenea, se cunoaşte profitul exploatării în sumă de 15.000. Efectul de
levier calculat în mǎsurǎ absolutǎ va fi de:
a) 16,66;
b) 14,00;
c) 13,50;
d) 11,44;
e) 5,87.
Efectul de levier= active/capitalurile proprii
199
Efectul de levier= 500.000/30.000= 16,66.

Este un indicator de structură care se exprimă în unităţi de măsurǎ absolute


şi are în general valori mai mari decât 10. Cu cât ponderea capitalului este mai
mare, cu atât firma se bazează mai puţin pe resurse atrase şi, astfel, riscul firmei
este mai mic. O pondere mai mică a capitalului semnifică un risc şi un efect de
pârghie mai mare.

•Rata profitului se calculează ca raport procentual profitul net şi


veniturile totale.

Acest indicator sintetic al performanţelor este denumit şi marja netă. Venitul


total al firmei este format din veniturile din dobânzi şi alte venituri precum cele din
comisioane, consultanţă sau alte servicii financiare netradiţionale aducătoare de
venituri.
Evident, firma este cu atât mai profitabilă cu cât marja netă este mai mare.
Mărimea acestui indicator depinde de presiunea fiscală de gradul de
concurenţă .În general, valoarea acestui indicator ar trebui să se incadreze în
intervalul 10-12%.

Problemǎ pentru test grilǎ:


Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date
(u.m.): cifra de afaceri(veniturile totale) 350.000;. soldul activelor 250.000; stocuri
2.000; profit net 54.000; clienţi 2.000.
Indicatorul Rata profitului va fi :

a) 16,00%;
b) 21,60%;
c) 50,00%;
d) 15,43%;
e) 58,00%.
Rata profitului= Profitul net/veniturile totale*1000
Rata profitului= 54.000/350.000*100= 15,43%

•Gradul de utilizare activelor se calculează ca raport între totalul


veniturilor şi totalul activelor.

Rata utilizării activelor exprimă capacitatea firmelor de a genera venit.


Nivelul acestui indicator depinde de structura-activelor şi de remunerarea
plasamentelor. În general firmele din ţările dezvoltate urmăresc majorarea celui de

200
al doilea termen, orientându-se spre creşterea veniturilor din comisioane şi taxe,
încercând să menţină la un nivel cât mai stabil primul termen. În practica
internaţională, nivelul standard al gradului de utilizare a activelor este de 10-12%.

Problemǎ pentru test grilǎ:


Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date
(u.m.): totalul activelor 315.000; active circulante 70.000; totalul veniturilor
35.100; venituri din exploatare 28.600; imobilizǎri financiare 250.000.
Indicatorul Gradul de utilizare al activelor va fi:
a) 7,80%;
b) 9,08%;
c) 11,14%;
d) 14,32%;
e) 14,04%.

Gradul de utilizare al activelor= Totalul Veniturilor/ Totalul Activelor * 100


Gradul de utilizare al activelor= 35.100/315.000 *100= 11,14%

201
VII. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE.
FINANŢAREA PE TERMEN LUNG

Obiectul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare îl constituie selecţia şi


mobilizarea operativă a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost, al
procurării acestora în condiţii de reducere a riscului. Mijloacele de procurare a
capitalurilor circulante sunt sursele proprii, atrase şi împrumutate. Decizia de
finanţare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitalurilor
circulante, respectiv echilibrului ce trebuie asigurat între nevoia de finanţare a
ciclului de exploatare (NFCE) şi sursele de finanţare a acesteia (SFCE). în sinteză,
este vorba despre rezolvarea ecuaţiei NFCE = SFCE, în condiţii de eficienţă
economico-financiară.)

NFCE Surse proprii


SFCEşi
Stocuri
împrumutate pe TL
Creanţe
ACRnete Lichidităţi Surse atrase FR
Credite pe termen scurt

Relaţia de echilibru funcţional al ciclului de exploatare


NFCE=nevoia de finantare a ciclului de exploatare; SFCE=sursele de
finantare;FR=fond de rulment;ACRnete=FR=ACR-DCR;ACRnete=active

202
circulante nete(stocuri+creante)-datorii curente; ACRnete=active circulante nete;
DCR=datorii curente; FR=CPM-IMO;CPM=capital permanent; IMO=imobilizari
Fiind vorba de obiective strategice privind viaţa economică a firmei,
fundamentarea deciziilor de investiţii şi de finanţare pe termen lung a ocupat un loc
aparte în cursul prezentat. În secţiunea de faţă se prezintă modalităţile concrete de
procurare a capitalurilor permanente, precum şi cele de gestionare a riscului de rată
de dobândă şi de acces pe piaţa de capital prin intermediul bursei de valori.

Probleme pentru testul grilǎ:


1. Fundamentarea deciziei de finanţare se realizezǎ pe baza:
a) maximizǎrii valorii firmei fǎrǎ a apela la împrumuturi;
b) maximizǎrii valorii firmei, cȃnd costul capitalului împrumutat depǎşeşte
rentabilitatea
economicǎ;
c) echilibrului între nevoia de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) şi
sursele de
finanţare a acesteia (SFCE);
d) maximizǎrii valorii firmei , astfel încȃt efectul de îndatorare sǎ determine
ca
rentabilitatea financiarǎ sǎ fie inferioarǎ rentabilitǎţii economice;
e) minimizǎrii riscului financiar prin diminuarea îndatorǎrii.

2. Regulile fundamentale ale echilibrului financiar sunt:


a) nevoile permanente trebuie finanţate din surse permanente, iar nevoile
temporare
trebuie acoperite din surse temporare;
b) stocurile şi creanţele sunt acoperite din surse atrase şi credite pe termen
lung;
c) sursele atrase şi creditele pe termen scurt sunt mai mari sau cel puţin egale
cu creanţele;
d) sursele de finanţare a ciclului de exploatare (SFCE) se bazeazǎ pe
gestionarea
corectǎ a riscului de ratǎ de dobȃndǎ;
e) sursele proprii şi cele împrumutate se plaseazǎ în activul bilanţier pentru
creşterea
activelor circulante.

3. Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie


(u.m.):
Stocuri 65.000 Furnizori 45.000

203
Clienţi 50.000 Datorii fiscale 1.000
Investiţii 10.000 Datorii salariale 10.000
financiare pe
termen scurt
Activele circulante nete vor fi de:
a) 59.000;
b) 69.000;
c) 55.000;
d) 49.000;
e) 79.000.
Activele ciculante nete= Active circulante – datorii curente (< 1an)
Activele circulante= stocuri + clienţi + investiţii financiare pe termen scurt
Datoriile curente (< 1an)= furnizori + datorii fiscale + datorii salariale)
Activele circulante nete= (65.000 + 50.000 + 10.000) – (45.000 + 1.000 +
10.000)= 69.000

4. Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie


(u.m.):
Stocuri 5.000 Furnizori 25.000
Clienţi 49.000 Datorii fiscale 1.000
Investiţii financiare 1.000 Datorii salariale 4.000
pe termen scurt
Activele circulante nete vor fi:
a) 26.000;
b) 46.000;
c) 30.000;
d) 50.000;
e) 25.000.
Activele circulante nete= Active circulante – Datorii curente ( < 1an)
Active circulante= Stocuri + Clienţi + Investiţii financiare pe termen scurt
Active circulante= 5.000 + 49.000 + 1.000= 55.000
Datorii curente ( < 1an)= Furnizori + Datorii fiscale + datorii salariale
Datorii curente ( < 1an)= 25.000 + 1.000 + 4.000= 30.000
Activele circulante nete= 55.000 – 30.000= 25.000

Regulile fundamentale ale echilibrului financiar sunt două: (1) nevoile


permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finanţate din surse
permanente, mobilizate pe termen lung sau pe termen nelimitat şi (2) nevoile
temporare trebuie acoperite din surse temporare. În decizia de finanţare, principala
alegere se face între sursele proprii şi cele împrumutate. Criteriul de selecţie îl

204
reprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu
ponderat al capitalului şi, în consecinţă, creşterea valorii firmei.

Problemǎ pentru test grilǎ:


Activele circulante nete (ACRnete) sunt determinate de:
a) diferenţa între activele circulante şi datoriile curente ale firmei;
b) diferenţa între nivelul stocurilor şi cel al furnizorilor;
c) diferenţa între nivelul clienţilor şi a datoriilor salariale;
d) nivelul investiţiilor financiare pe termen scurt şi cel al stocurilor şi
furnizorilor;
e) acoperirea activelor ciculante nete(ACRnete) din credite pe termen mediu
şi lung.

7.1. Fundamentarea deciziei de finanţare a exploatării


Apelarea surselor proprii, atrase sau împrumutate, se va face în condiţii de
armonizare a relaţiei rentabilitate-lichiditate şi de diminuare a riscului.

Sursele durabile de finanţare a ciclului de exploatare


Sursele proprii, chiar dacǎ implicǎ participarea „investitorilor de capitaluri"
la proprietate şi la distribuţia profitului net constituie totuşi cea mai sigură sursă de
finanţare, determină autonomie financiară şi elimină riscul retragerii fortuite a
capitalurilor. Sursele atrase (datoriile curente de exploatare) sunt numeroase dar
nesigure. Evoluţia lor este strâns legată de evoluţia şi caracteristicile de exploatare
care determină atât mărimea datoriilor curente (de exploatare), cât şi durata lor de
exigibilitate. În sfârşit, sursele împrumutate pe termen scurt prezintă principalul
avantaj al mobilităţii lor, pentru a amortiza diferenţa continuu fluctuantă dintre
necesarul de finanţat si sursele proprii şi atrase de capitaluri circulante. În funcţie
de context, această diferenţă variază fie în acelaşi sens, fie în sensuri contrare. Dar,
pe lângă caracterul oneros, sursele împrumutate determină creşterea gradului de
îndatorare al firmei.
O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea care
echilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prin
folosirea surselor proprii, folosire ce este însoţită de o anumită rigiditate în
atragerea acestor surse şi în costul cel mai ridicat al acestora) şi necesitatea apelării
la credite pe termen scurt, flexibile, care să acopere nevoile temporare şi să vină în
completarea surselor proprii (apelarea care este însoţită de o intensificare a
controlului bancar în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia rambursării
lor). Decizia este, astfel, destul de complexă, dar criteriul optim va fi realizarea
obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului.
La rândul lor, sursele proprii şi împrumutate sunt în corelaţie directă cu
sursele atrase din decalajele favorabile de plăţi către furnizori, stat, salariaţi etc,
205
respectiv datoriile curente din exploatare comerciale, fiscale, sociale etc. Până la
scadenţa lor şi uneori chiar peste scadenţă, aceste datorii reprezintă capitaluri
atrase gratuit de la cei către care firma are obligaţii de plăţi.

Datoriile de exploatare (sursele atrase)


Datoriile curente (din exploatare) rezultă din relaţiile contractuale ale firmei
cu terţii (care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii),
cu statul (către care firma are obligaţia, prin lege, de a plăti impozite şi taxe) şi cu
propriul personal (salarii datorate, salarii neridicate etc). Pe intervalul de la intrarea
şi recepţia materialelor, serviciilor, manoperei sau de la naşterea datoriilor către
staf şi până la momentul plăţii efective a acestor datorii, firma beneficiază de o
sursă de capitaluri, furnizată de aceşti terţi în mod gratuit.
Având în vedere caracterul avantajos al acestei surse de capital, firma ar
putea profita prin creşterea, ca volum, a acestor datorii şi prin amânarea termenului
efectiv de plată. Cum însă angajarea acestor datorii este reglementată prin
contracte sau prin legi de impozitare, firma va fi penalizată pentru depăşirea
termenului de plată.
Cu toate acestea, amenzile şi penalizările pentru amânarea plăţii furnizorilor
fie că nu se aplică, fie că nu sunt destul de penalizatoare, ceea ce face ca amânarea
plăţii furnizorilor să devină un fenomen real şi critic în economia românească. Din
motive ce ţin de firmă (lipsa de lichidităţi), dar şi de sistemul bancar (privind
întârzieri în decontarea plăţilor), se ajunge frecvent la blocaj financiar îndeosebi la
firmele furnizoare de servicii publice.

Probleme pentru test grilǎ:


• Proporţionalitatea dintre datoriile curente (de exploatare) şi cifra de
afaceri reprezintǎ:
a) diferenţa dintre încasǎrile şi plǎţile perioadei, respectiv necesarul optim de
trezorerie;
b) nivelul performanţei economico-financiare a firmei în funcţie de
dependenţa de pieţele de aprovizionare;
c) coeficientul de rotaţie constant în timp sau durata medie a plǎţilor constantǎ
în timp;
d) nivelul solvabilitǎţii şi lichiditǎţii firmei;
e) nivelul excedentului de trezorerie al firmei.

• Datoriile curente (din exploatare) rezultǎ din:


a) relaţiile cu acţionarii şi instituţiile de credit;
b) relaţiile firmei cu terţii şi angajaţii acesteia;
c) relaţiile firmei cu instituţiile de credit şi cele ale statului;
d) relaţiile firmei cu acţionarii şi furnizorii de materii prime şi materiale;
206
e) relaţiile firmei cu terţii, statul şi angajaţii acesteia.

• O gestiune eficientă a pasivelor circulante este cea care obţine:


a) un volum al decalajelor nefavorabile de plǎţi, mai mare decȃt al
decalajelor nefavorabile de încasǎri;
b) o ritmicitate a aprovizionǎrilor indiferent de scadenţa de achitare a
acestora, pentru a nu se întrerupe ciclul de producţie;
c) un volum al decalajelor favorabile de plăţi, mai mare decât al decalajelor
nefavorabile de încasări;
d) acoperirea necesarului de plǎţi curente din capitalul social şi rezultatul net
al exerciţiului financiar;
e) constituirea de provizioane calculate în funcţie de riscurile asimilate
elementelor de activ la nivelul necesarului de plǎţi curente.

Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna datorii cu


scadenţe întinse în timp, în raport cu stocurile şi creanţele-clienţi pe care va căuta
să le transforme cât mai operativ în bani. Dacă trezorierul va ajunge să aibă datorii
curente mai mari decât stocurile şi creanţele firmei, el va reuşi să realizeze o
economie de ACRnete, adică sa aibă un surplus de pasive circulante, concretizat
întrun surplus de trezorerie, provenit gratuit de la terţi (este adesea cazul firmelor
de distribuţie cu ridicata şi cu amănuntul).
Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fi
aceea care reuşeşte un volum al decalajelor favorabile de plăţi, mai mare decât al
decalajelor nefavorabile de încasări. Aceste datorii ale firmei către terţi (furnizori,
stat, personal etc.) au un caracter repetabil deoarece sunt atrase şi se reânnoiesc
continuu. În mărime efectivă, acestea se evaluează la nivelul soldurilor curente din
bilanţ, iar ca mărimi previzionate se estimează după metoda procent din vânzări,
prin coeficientul sau durata de rotaţie, metodă identică cu cea folosită în
previzionarea nevoii de finanţare a stocurilor, creanţelor şi a activelor circulante
nete. Ca şi în cazul activelor circulante, previziunea pasivelor circulante porneşte
de la relaţia: proporţionalitate dintre datoriile curente şi cifra de afaceri, relaţie care
se consideră constantă in timp:

Datorii de exploatare
Coeficient de rotaţie = = constant în timp
Cifra de afaceri

sau

Datorii de exploatare
Durata medie a plăţilor = · 360 = constantǎ în timp
Cifra de afaceri
207
Problemǎ pentru test grilǎ:
Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):
datorii de exploatare 80.000; cheltuieli 65.000; datorii financiare 10.000; cifra de
afaceri 180.000; datorii cǎtre personal 45.000.
Coeficientul de rotaţie va fi:
a) 36,11 %;
b) 80,00 %;
c) 59,26% ;
d) 41,66%;
e) 44,44%.

Coeficientul de rotaţie= Datorii de exploatare/cifra de afaceri *100= constant în


timp
Coeficientul de rotaţie= 80.000/180.000 * 100= 44,44%

Problemǎ pentru testul grilǎ:


Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):
cifra de afaceri 200.000; stocuri 15.000; clienţi 20.000; datorii de exploatare
95.000.
Durata medie a plǎţilor va fi:
a) 184 zile;
b) 207 zile;
c) 135 zile;
d) 171 zile;
e) 146 zile.
Durata medie a plǎţilor= Datorii de exploatare/Cifra de afaceri * 360= constant în
timp
Durata medie a plǎţilor= 95.000/200.000 * 360= 171 zile

Problemǎ pentru test grilǎ:


Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):
cifra de afaceri 100.000; stocuri 10.000; clienţi 30.000; datorii de exploatare
35.000.
Durata medie a plǎţilor va fi:
a) 126 zile;
b) 140 zile;
c) 210 zile;
d) 114,5 zile;
e) 72 zile.

208
Durata medie a plǎţilor= Datorii de exploatare/Cifra de afaceri * 360
Durata medie a plǎţilor= 35.000/100.000 * 360= 126 zile

În consecinţă, mărimea previzionată a datoriilor curente va fi determinată de


cifra vânzărilor estimată pentru anul de plan şi coeficientul de rotaţie sau durata de
plată a datoriilor curente înregistrate în anul precedent:

Creditele pe termen scurt pentru finanţarea ciclului de exploatare

În completarea surselor proprii şi atrase, firma apelează la credite bancare de


trezorerie sau pe obiect. Acestea au rol de amortizor între creşterea sau reducerea
nevoii de capitaluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor proprii şi atrase
de capitaluri circulante. Aceste oscilaţii se vor reflecta în mărimea soldului
creditelor bancare. Faţă de perioada precedentă, soldul creditelor planificate poate
fi diminuat cu excedentul de trezorerie degajat în perioada respectivă sau poate fi
majorat cu deficitul de trezorerie rezultat la finele perioadei precedente.Majorarea
soldului creditelor bancare poate fi făcută până la o limită, şi anume, cea a unui
plafon stabilit de bancă în relaţiile sale de credit cu firma.
Studiu de caz: Determinarea creditelor de trezorerie se face conform
planului de trezorerie, care se întocmeşte pe baza bilanţului şi a contului de profit
şi pierdere previzionale.
Planul de trezorerie

Trim. I Trim.II Trim. III Trim.IV


Încasări 70.959 45.459 49.116 30.614
Plăţi 107.750 39.299 47.763 -747
Sold iniţial de trezorerie 25.000 -11.791 -5.631 -4.278
+ încasări - Plăţi = -36.791 6.161 1.353 31.361
= Sold final de trezorerie -11.791 -5.631 -4.278 27.083
- Necesar optim de trezorerie 3.115 3.115 3.115 3.115
= Excedent(+)/Deficit (-) -14.906 -8.746 -7.393 23.968

Probleme pentru testul grilǎ:


• Planul de trezorerie se întocmeşte pe baza:
a) bilanţului şi a contului de profit şi pierderi previzionabile;
b) cifrei de afaceri şi profitul net al firmei previzionabile;
c) profitului brut previzionat din activitatea de exploatare;
d) datoriilor de exploatare şi a cifrei de afaceri previzionabile;
e) marjelor asupra cheltuielilor variabile de gestiune.

209
• Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele
date (u.m.):
Trimestrul I II III IV
Soldul iniţial +4.0 +1.0
de trezorerie 00 -1.000 00 -1.500
(Sit)
Încasǎri +5.000 +7.000 +8.500 +11.000
Plǎţi 10.00 5.00 11.00
0 0 0 +7.500
Soldul final de trezorerie (Sft) va fi:
a)
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie +9.0 +13.00 - +17.0
(Sft) 00 0 +18.500 00
b)
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie +1.00 +2.00
(Sft) -1.000 0 -1.500 0

c)
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie +1.0
(Sft) 00 -1.000 1.500 -2.000

d)
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie +1.000 +8.000 +7.500 +12.500
(Sft)

e)
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie +6.000 +6.000 +10.000 +9.000
(Sft)

Soldul final de trezorerie= Soldul iniţial de trezorerie + Încasǎri – Plǎţi


210
Soldul final de trezorerie=
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie 1.0 -1.50 2.00
(Sft) -1.000 00 0 0

• Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele


date (u.m.):
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie 10.000 -15.000 -5.000 8.000
(Sft)
Necesar
optim de 3.000 3.000 3.000 3.000
trezorerie
Excedentul (+)/deficitul (-) de trezorerie va fi:
a)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie +13.000 -12.000 -2.000 +11.000

b)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie +7.000 -18.000 -8.000 5.000

c)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie -7.000 -12.000 +8.000 -5.000

d)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
211
Deficitul (-)
de trezorerie -18.000 -8.000 +5.000 +7.000

e)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie +5.000 +8.000 -12.000 -7.000

Excedentul(+)/Deficitul (-) de trezorerie= Soldul final de trezorerie (Sft) –


Necesarul optim de trezorerie
Excedentul(+)/Deficitul (-) de trezorerie
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie +7.000 -18.000 -8.000 +5.000
Soldul initial al fiecarui trim. coincide cu soldul final al trim. Anterior.
Soldul final, determinat ca diferenţă dintre încasările şi plăţile perioadei,
poate exprima un deficit de trezorerie (plăţile, inclusiv soldul de trezorerie al
anului/trimestrului precedent, mai mari decât încasările perioadei) sau un excedent
de trezorerie (încasările inclusiv soldul de trezorerie al anului/trimestrului
precedent, mai mari decât plăţile perioadei).
Deficitul de trezorerie determină nivelul noilor credite pe care firma le va
solicita în trimestrul respectiv pentru acoperirea plăţilor mai mari decât încasările.
Necesarul de credite a luat în calcul şi nevoia de formare a unui sold minim
permanent de cash ca un stoc de siguranţă pentru plăţi imprevizibile.
Excedentul de trezorerie determină volumul creditelor în sold care urmează
a se rambursa în trimestrul respectiv şi/sau volumul plasamentelor, de trezorerie
(dacă soldul trezorerie rămâne în cele din urmă excedentar).
Aşa cum se relevă şi în aplicaţia de mai sus, firmele, îndeosebi cele cu
oportunităţi de creştere, se confruntă în primele trimestre cu deficite între încasări
şi plăţi până la momentul în care acestea sunt absorbite din profitul net şi
amortizare. Acoperirea acestora se face, cel mai adesea, prin solicitarea de credite
de trezorerie şi, mai rar, prin scontarea de efecte comerciale (cambii, bilete la
ordin, cecuri) sau prin afacturarea (vânzarea) creanţelor de încasat (factoring) La
rândul lor, băncile analizează aceste solicitări de credite prin prisma „standing-
ului”, a bonităţii clienţilor săi în funcţie de care se fixează rata de dobândă,
comisioanele, condiţiile de garantare a rambursării creditelor etc. Analiza solicitării
de credite are ca scop identificarea clasei şi a subclasei de risc (rating) care va
fundamenta decizia de acordare a creditelor.
7.2. Elemente de clasificare (rating) a firmelor
212
Băncile comerciale din România utilizează metodologii de clasificare
consacrate pe plan internaţional, pe care le consideră cel mai bine adaptabile la
clientela lor. O analiză a dosarului de credit al unui client bancar cuprinde două
componente ale investigaţiei.

Ratingul riscului

Ra
Analiza managerială Analiza financiară

Organizarea Solvabilitatea
Activitatea Lichiditatea
Segmentul de piaţă ROE
Abilităţi manageriale Rotaţia activelor circulante
Perspective Dependenţa de pieţe
Garanţii

A...E risk rating

•analiza managerială privind motivarea personalului, înclinaţia spre inovare


şi creativitate, calitatea gestiunii financiare, a gestiunii producţiei şi comercializării
produselor şi serviciilor, integritatea personală, flexibilitatea etc..
Analiza performanţelor economico-financiare privind lichiditatea,
solvabilitatea, rentabilitatea, rotaţia activelor circulante, dependenţa faţă de pieţele
de aprovizionare (din ţară = At, din import = Ai) şi desfacere (în ţară = Dt, la
export=De), garanţii etc.
Procedura de clasificare exemplificată mai sus are rolul de a evidenţia căile
de evaluare de către bancă a performanţei manageriale şi financiare a firmei
solicitatoare de credite. Nu este singura modalitate de clasificare. Băncile îşi
adaptează şi utilizează proceduri specifice conform cu cerinţele proprii de evaluare
a riscului de credit. În fapt se acordă o importanţă mai mare elementelor calitative
(manageriale, în general mai subiective) sau celor cantitative (economico-
financiare, mai obiective).

7.3. Elemente pentru fundamentarea costului creditelor în finan’ele


firmei.

Pentru gestiunea ciclului de exploatare, costul creditelor reprezintă un


criteriu important în procesul de selectare a tipului de credite pe termen

213
scurt.Optimizarea costurilor procurarii capitalurilor circulante şi negocierea
diferitelor surse de proveni fundamentale pentru strategia şi tactica firmei.
Este necesar mai întâi să facem distincţie între rata de creditului solicitat şi
costul total al acestuia, cost implicit ce cuprinde toate plăţile pe care debitorul
trebuie să le facă pentru credit, inclusiv dobânda, comisioanele, şi alte cheltuieli.
Rata de dobândă, deşi complexă şi destul de încărcată cu elemente de remunerare a
capitalului împrumutat şi a riscului asumat, este totuşi mai mică decât costul total
al creditelor.
Rata de dobândă este formată din:
• rata dobânzii de referinţă a băncii centrale (BNR) sau rata interbancară la
creditele reciproce dintre bănci (ROBOR = Romanian Interbank Operating Rate, în
engleză);
• prima de risc de tip de credit: creditele de trezorerie prezintă un risc mai
mare de nerambursare decât creditele de scont. În caz de insolvabilitate a
debitorilor din credite scont, aceştia pot fi urmăriţi şi pe calea judecătorească a
dreptului cambial.
• prima de risc de firmă, în funcţie de mărimea patrimoniului, de afaceri realizată
de acestea şi de bonitatea acesteia.
Ca urmare a comisioanelor şi a tehnicii de calcul a dobânzilor (privind
dobânda proporţională, ziua de operare, numărul zilelor dintr-un an), creditele au
întotdeauna un cost total mai mare decât cel explicit (rata de dobândă). Costul
total (implicit) al creditelor este mai mare din cel puţin patru motive:
1.costul suplimentar al comisioanelor bancare şi al cheltuielilor
administrative;
2.ziua de decontare este întârziată faţă de ziua de operare;
3.anul este luat în calcul cu 360 zile şi nu cu 365 zile, cât se ia efectiv în
calculul dobânzii;
4. operarea cu o dobândă proporţională şi nu cu una echivalentă.
1° Cea mai mare majorare a costului efectiv este determinată de
comisioanele pentru riscuri şi cheltuieli administrative. În marea lor majoritate,
acestea sunt variabile, stabilite în raport cu mărimea creditului sau cu mărimea
riscului (de depăşire a plafonului aprobat). Cheltuielile administrative, cu
manipularea mijloacelor de plată (cecuri, efecte comerciale etc.) şi cu îndosarierea
lor, sunt remunerate prin comisioane fixe (o taxă forfetară fixă pe fiecare titlu).
2° Mărimea dobânzii (D) este în continuare determinată de volumul
creditului (C) şi de numărul de zile efective de creditare (Nr): D = C·Rd·Nr
360x100
Rd=rata dobanzii;D=nivelul dobanzii;C=volumul creditului;Nr.=nr. de zile
În ceea ce priveşte numărul de zile de creditare, apare important pentru
trezorierul firmei să facă distincţie între ziua de decontare, ca zi efectivă de primire
a creditului, şi ziua de operare în documentele bancare (contract de credit, extras de
214
cont), ca zi efectivă de calcul a dobânzii. Între operaţiile de virament în contul
bancar al firmei şi înregistrările contabile privind aceste operaţii apar decalaje de
timp, cu implicaţii asupra trezoreriei firmei şi asupra dobânzii calculate. La
operaţiile de plăţi, ziua de decontare este anterioară celei de operare în extrasul de
cont, iar la operaţiile de încasări, ziuă de decontare este posterioară zilei de operare
în extrasul de cont.
3° Deoarece numărul de zile calendaristice (365 sau 365,25 având în vedere
că la patru ani unul este bisect, cu 366 zile) este mai mare decât numărul de zile
luat în calcul oficial de către bănci (cel de 360), apare o majorare a costului efectiv
al dobânzii proporţional cu raportul 365/360 = 1,0139. Mai mult, numărul de zile
lucrătoare este cu mult mai mic decât cel al zilelor calendaristice ceea ce
determină, de asemenea, un cost total cu mult mai mare decât cel nominal.

Costul creditelor de trezorerie utilizat în finanţele firmei


Costul creditelor acordate prin contul curent cuprinde dobânda şi
comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare înregistrate zilnic pe întreaga
perioadă a unui trimestru. Decontarea acestuia se face deci trimestrial, pe baza
calculului de dobândă şi de comisioane rezultat prin întocmirea a două documente:
scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane.
Scara dobânzilor reprezintă de fapt un tablou al plăţilor şi încasărilor
zilnice, în funcţie de care se determină soldurile zilnice debitoare şi creditoare. De
remarcat că, în general, băncile percep dobânzi la soldurile debitoare fără niciun
scăzământ pentru soldurile creditoare. În vederea calculului dobânzii, banca
selectează zilele care au acelaşi sold şi le înscrie în scara obânzilor.
Decontul de dobânzi şi comisioane
Costul total al creditelor de trezorerie cuprinde dobânda şi două categorii de
comisioane:
• de risc şi
• cheltuieli administrative.
Comisioanele de risc pot fi percepute pentru riscuri de repercusiune a
impozitului şi pentru depăşiri de plafoane de credit aprobate:
(1) Comisionul de credit este perceput pentru repercusiunea unui impozit
plătit de bănci ca taxă pentru creditele acordate şi în curs de rambursare.
(2) Comisionul de imobilizare se percepe la firmele debitoare care, în tot
cursul trimestrului, nu au înregistrat niciun sold creditor, deci la firmele care au
rămas, în mod constant, în poziţiile debitoare faţă de bancă.

Comisioanele de cheltuieli administrative pot fi percepute pentru:


(1) Comisionul de decontare (de rulaje) se aplică, întro cotă redusă, asupra
rulajelor debitoare (plăţile) înregistrate în trimestrul respectiv, care privesc
debitarea cecurilor, debitarea prin scontarea de efecte comerciale; viramente
215
bancare către terţii firmei etc. Unele operaţii în debitul contului curent sunt
exonerate de plata acestui comision: viramente între mai multe conturi ale firmei
deschise la aceeaşi bancă, plata biletelor de trezorerie, debitarea costului creditelor
etc.
(2)Spezele şi cheltuielile de întocmire a documentelor bancare şi înaintate
firmei se facturează cu o sumă fixă.
Scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane reprezintă pentru
firmă instrumente excelente de analiză a gestiuni creditelor de trezorerie din fiecare
trimestru. Prin aceste documente se pot face următoarele operaţii de control al
gestiunii creditelor:
Această rată majorată poate face obiectul unei negocieri cu banca în vederea
reducerii comisioanelor.
c.verificarea operaţiilor de debitare bancară exonerate de la plata
comisionului de decontare şi negocierea altor operaţii în vederea exonerării lor;
d.verificarea costului total (ktotal) anual în funcţie de toate dobânzile şi
comisioanele aplicate creditelor de trezorerie
e.verificarea zilelor de decontare şi compararea lor cu zilele de operare în
extrasele de cont ale cecurilor şi efectelor comerciale de încasat, a cecurilor şi
efectelor comerciale de plătit, a viramentelor bancare etc;
Costul real al creditelor de trezorerie este, în continuare, majorat datorită
următoarelor tehnici bancare de calcul al dobânzii:
1.numărul total al soldurilor debitoare (23.930) s-a calculat în funcţie de
numărul total de zile calendaristice dintr-un an (365 zile). În calculul dobânzii şi al
unor comisioane se are în vedere însă numărul redus de zile calendaristice dintr-un
an (360 zile), ceea ce conduce la o majorare a costului total al creditului cu un
factor (disimulat) de 365/360 - 1 = 0,0139;
2.în fiecare trimestru, prin raportarea numărului de zile de acordare de
credite la 360, rata anuală a dobânzii se transformă întro rată trimestrială
proporţională (90/360 = 1/4). Aşa cum am arătat anterior rata proporţională este
mai mare decât rata echivalentă (ca urmare a capitalizării de către bancă a
dobânzii).
3. dacă firma are deschise mai multe conturi la aceeaşi bancă, ar trebui să
ceară formarea, în vederea calculului dobânzilor şi comisioanelor, a unui cont unic
(fictiv) care ar permite compensarea, între conturi, a soldurilor debitoare cu cele
creditoare. Aceasta s-ar putea aplica în cazul firmelor care au mai multe filiale cu
conturi deschise la aceeaşi bancă.

Costul creditelor de scont şi arbitrajul acestora cu creditele de trezorerie


Costul creditelor de scont este determinat de rata dobânzii, de comisioanele
aferente şi de perioada de la scontare a efectelor comerciale la bănci (sau andosarea
lor la terţe persoane) până la scadenţă. Ca şi în cazul creditelor de trezorerie, există
216
o distorsiune (chiar mai mare) între rata de dobândă şi costul total al creditelor de
scont.
Rata dobânzii se întemeiază pe aceleaşi elemente componente:
•rata dobânzii de referinţă a BNR;
•majorarea specifică creditelor de scont (mai mică decât în cazul creditelor de
trezorerie, riscul fiind mai mic) şi
•majorarea specifică tipului şi mărimii firmei.

7.4. Fundamentarea deciziei de finanţare pe termen lung

Decizia de finanţare pe termen lung este complementară deciziei de investire


a capitalului în active fixe şi circulante destinate dezvoltării economice a firmei. În
continuare, vom dezvolta analitic aspectele tehnice ale mobilizării acestor surse
interne (autofinanţarea) şi externe (de la acţionari şi de la împrumutători), precum
şi ale remunerării şi rambursării (restituirii) lor.

Capacitatea de autofinanţare este adesea insuficientă, de aceea se apelează la


surse externe de capital:
•proprii, prin noi aporturi de capital (în numerar şi/sau în natură) sau prin subvenţii
de la bugetul statului;
•împrumutate, prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi/sau prin contractarea de
credite bancare pe termen mediu şi lung;
•închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preţ prestabilit, a activelor
fixe (leasing).
Selecţia şi combinarea acestor surse formează conţinutul deciziei de
finanţare pe termen lung, iar criteriul de optimizare îl constituie valoarea
actualizată netă ajustată ce rezultă din fiecare variantă de finanţare.

Planul de finanţare a investiţiilor

Selecţia surselor de finanţare a investiţiilor este deosebit de complexă,


întrucât, pe lângă criteriul principal privind costul procurării capitalurilor,
acţionează o serie de restricţii privind accesul la piaţa capitalurilor, situaţia
financiară a firmei, motivaţia personalului de conducere a acesteia. Referindu-ne
numai la cea din urmă condiţie dacă patronul unei societăţi deţine toate acţiunile,
atunci el controlează afacerile şi este responsabil de toate deciziile, bune sau rele.
În aceste condiţii, el nu va admite creşterea capitalului prin vânzarea acţiunilor noi
către public.
Dacă nu are posibilitatea să le cumpere el însuşi, atunci el va prefera alte surse de
finanţare.

217
De asemenea, accesul la împrumuturile obligatare nu-1 au decât un număr
redus de firme, respectiv cele care oferă o garanţie suficientă pentru astfel de
angajamente faţă de public. În plus împrumutul obligatar este foarte complicat din
punct de vedere al formalităţilor (prospect de emisiune, autorizare CNVM, ofertă
publică de vânzare etc).
Cea mai mare parte a firmelor nu cotează la bursă şi, drept urmare, nu au
posibilitatea negocierii de titluri prin bursă. Acestora nu le rămân decât
autofinanţarea, împrumutul bancar obişnuit, leasingul sau vânzarea de active.
Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanţare, leasingul este de multe
ori preferat ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor atenuate în timp, ce le
provoacă asupra trezoreriei firmei. În general, firma de leasing beneficiază de
asigurări şi garanţii suficiente pentru a se acoperi de riscul de faliment al
chiriaşului. De aceea, ea poate încheia un contract de leasing fără ca analiza
financiară a firmei cliente şi a proiectelor sale de investiţii să fie suficient de
acoperitoare pentru încheierea contractului. Dimpotrivă, banca, nu acordă
împrumut decât în condiţiile garantării certe a rambursării acestuia la scadenţă.
Cel mai adesea, leasingul şi împrumutul bancar tradiţional sunt alese ca
surse de capital de firmele care nu dispun de surse proprii şi care îşi asumă riscul
afectării fluxurilor de trezorerie viitoare cu plăţile de chirii, rate scadente şi
dobânzi.
În sfârşit, firmele pot face un arbitraj între diferitele obiective de investiţii
propuse şi sursele corespunzătoare posibile de mobilizat. În primul rând, va căuta
să afecteze prima resursă disponibilă şi mai puţin oneroasă, respectiv
autofinanţarea, pentru investiţii de înlocuire sau de modernizare a activelor fixe şi
de creştere a nevoii de fond de rulment. Apoi, investiţiile de dezvoltare sau
strategice vor fi echilibrate prin atrageri de noi capitaluri de la acţionarii vechi
şi/sau noi, de la bănci şi alte instituţii de credit.
Rezultatul deciziei de finanţare a investiţiilor îl reprezintă bugetul
investiţiilor, care, pe un orizont de timp suficient de previzibil, de obicei de cinci
ani, prezintă situaţia echilibrării nevoilor de finanţare cu sursele de acoperire.
Acest buget al investiţiilor cuprinde atât date certe sau aproape certe, cât şi
date ipotetice. Astfel, investiţiile de înlocuire sau de modernizare sunt uşor de
prevăzut în funcţie de încheierea duratei de viaţă a activelor fixe. Rambursările de
datorii pe termen lung sunt stabilite prin contractele de credite. De asemenea, se
cunosc termenele de amortizare completă a activelor fixe, când acestea pot fi
valorificate prin vânzare. Capitalul subscris şi neapelat, încă, are date stabilite
pentru a fi vărsat în perioada următoare. Profiturile previzionate se stabilesc prin
celelalte bugete (ale exploatării) şi pot reprezenta date cu grad ridicat de
certitudine.
Dimpotrivă, sumele privind investiţiile strategice, împrumuturile noi,
creşterile de capital sunt prevăzute ca date ipotetice, depinzând de decizii şi
218
circumstanţe atât ale firmei înseşi, cât şi ale terţilor, din afara firmei. Acestea
privesc deciziile de diminuare a dividendelor viitoare, deciziile de temperare a
creşterii nevoii de active circulante nete, accesul la noile surse de finanţare
(conjunctura pieţei de capital) etc.

Bugetul investiţiilor este un document de gestiune internă, cu un rol


deosebit de important în ceea ce priveşte echilibrul financiar structural privind
raportul dintre activele fizice şi cele financiare, şi raportul dintre sursele proprii şi
cele împrumutate. El reprezintă, în cele din urmă, un mijloc de creştere a
motivaţiei personalului firmei, pentru participarea la realizarea strategiei de
dezvoltare a firmei.

Bugetul investiţiilor

Nr. Anii
Explicaţii
crt.
1 2 3 4 5

Previziuni ale nevoilor de finanţare


1 Achiziţii de active fixe (necorporale, corporale şi
financiare)
2 Rambursările datoriilor financiare
3 Reduceri de rezerve sau de capital (cu titlu
excepţional)
4 Creşterea activelor circulante nete
Previziuni ale surselor de acoperire
1 Autofinanţare (după distribuirea dividendelor)
2 Împrumuturi noi financiare(pe termen lung)
3 Majorări de capital social
4 Subvenţii pentru investiţii (în curs de obţinere)
5 Vânzări (cesiuni) de active fixe
6 Reduceri de active circulante nete

7.5. Leasing
219
Finanţarea investiţiilor, îndeosebi a celor de valori mari, provoacă, adesea un
efect dezechilibrant asupra trezoreriei firmei. Leasingul este o adaptare a pieţei de
capitaluri la capacitatea limitată de finanţare a investiţiilor.
Leasingul (lease, în engl. sau credit-bail, în franceză) este o formă specială
de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare), prin care chiriaşul (utilizatorul)
obţine avantajele legate de folosinţa bunului închiriat, în timp ce finanţarea
achiziţiei acestuia şi amortizarea investiţiei de capital este făcută de către firma de
leasing (locatorul). În schimbul obţinerii avantajelor legate de folosinţa bunului,
firma care l-a închiriat plăteşte societăţii de leasing o redevenţă (chirie) care
cuprinde:
1.amortizarea bunului închiriat;
2.costul de oportunitate (dobânzile) aferent(e) fondurilor avansate de firma
de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv şi
3.marja de profit a societăţii de leasing.
Chiriaşul - (utilizatorul) poate intra în proprietatea bunului, închiriat la
încheierea contractului de leasing, prin plata valorii reziduale a bunului, convenită
dinainte. Pe durata contractului, redevenţa (chiria) se înregistrează ca o cheltuială
curentă, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active fixe.
La încheierea contractului se face şi alte două opţiuni:
•prelungirea leasingului cu negocierea unei noi redevenţe;
•restituirea bunului închiriat către firma de leasing.
Durata (m) a contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata
de viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate
mai scurte. Firma de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa
contractului cu excepţia cazurilor (mai rare) când utilizatorul formulează o
ofertă fermă şi irevocabilă de cumpărare a bunului înainte de expirarea
contractului de leasing. Contractul de leasing este, în general, irevocabil.
Există trei tipuri principale de leasing: operaţional, financiar şi, respectiv
vânzare
• Leasingul operaţional oferă atât închirierea bunului, cât şi serviciile de
întreţine asigurare şi asigurare (service-ul echipamentelor închiriate etc).
Costurile întreţinerii şi asigurării se includ în chiria echipamentelor. Din
aceste motive, leasingul operaţional este numit şi leasing de mentenanţă
(întreţinere).
Leasingul operaţional are, pe lângă serviciile de întreţinere şi asigurare
implicitei două caracteristici:
-o clauză de anulare care dă posibilitatea utilizatorului să renunţe la
închiriere. Restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de leasing;
-în mod frecvent echipamentul nu este complet amortizat pe durata
contractului de leasing. Durata „m" a contractului de leasing este mai mică decât
220
durata „n" de viaţă (de exploatare) a echipamentului închiriat. Locatorul se aşteaptă
să recupereze valoarea echipamentului prin reînnoirea contractului de leasing cu
vechiul utilizator sau cu alţi utilizatori, fie prin revânzarea echipamentului. În
consecinţă, locatorul păstrează riscul neutilizării bunului în aceste circumstanţe.
• Leasingul financiar este o formă de finanţare a bunului intrat în folosinţa
chiriaşului pe toată durata „n" de viaţă a obiectului închirierii. În consecinţă,
leasingul financiar presupune:
1.selectarea de către utilizator a producătorului sau a distribuitorului de
bunuri;
2.negocierea preţului şi a condiţiilor de livrare;
3.contactarea unei societăţi de leasing financiar pentru cumpărarea bunului
şi stabilirea condiţiilor locaţiei (ale contractului de leasing);
4.încheierea simultană a contractului de vânzare-cumpărare între furnizor şi
locator şi a contractului de leasing între locator şi utilizator.
În contractul de leasing financiar, de obicei, nu se asigură întreţinerea şi
asigurarea echipamentelor, nu se oferă opţiunea de anulare prematură a locaţiei, iar
bunul va fi complet amortizat la încheierea contractului. Durata „m" a închirierii
bunului va fi egală cu durata „n" de exploatare a acestuia. La expirarea
contractului, utilizatorul leasingului financiar are posibilitatea de a reînnoi
închirierea (cu o redevenţă semnificativ mai mică) sau de a cumpăra bunul (la un
preţ rezidual prestabilit la un nivel modic).
• Vânzarea şi leaseback-ul, prin care o firmă vinde unei societăţi de leasing
sau altui investitor (individual ori instituţional) bunuri din proprietatea sa la
valoarea lor de piaţă şi în acelaşi timp încheie un contract de închiriere a
respectivelor bunuri în condiţiile specifice ale leasingului financiar. De
altfel, vânzarea şi leaseback-ul sunt similare leasingului financiar şi chiar
ipotecii. Vânzătorul primeşte imediat preţul de piaţă al bunurilor sale prin
care se transferă proprietatea, urmând să plătească redevenţe societăţii de
leasing pentru a rămâne în folosinţa bunurilor până la amortizarea lor
completă (m = n). La încheierea contractului de leaseback, firma de leasing
(locatorul) are drept de dispoziţie asupra valorii reziduale a bunului închiriat.

Interesul deosebit pentru leasing ca formă de finanţare pe termen lung este


motivat de avantajele fiscale pe care autorităţile financiare le conferă. În primul
rând, cheltuieli de exploatare deductibile din profitul impozabil. Prin urmare,
cheltuielile cu revedenţele sunt însoţite de economii fiscale direct proporţionale cu
mărimea redevenţelor şi cu cota de impozit pe profit.
În al doilea rând, închirierea terenurilor prin vânzare şi leaseback poate fi o
măsură de amortizare a valorii lor (altfel neamortizabilă). Pe lângă recuperarea
valorii terenurilor, prin vânzare, se obţin economii fiscale din includerea
amortizării lor în redevenţa leaseback.
221
În sfârşit, bunurile mobile care sunt importate, în scopul utilizării lor în
leasing, sunt asimilate în regim de bunuri admise temporar la import, fără plata
taxelor vamale. Cumpărătorul bunului importat în sistem de leasing va achita, la
încheierea contractului, taxa vamală, deductibilă fiscal, calculată la valoarea
iniţială, în baza declaraţiei vamale de import definitiv.
Autorităţile fiscale sunt deci motivate să verifice legitimitatea obţinerii
acestor avantaje fiscale. În principiu, acestea verifică dacă leasingul este veritabil
şi nu doar o simplă vânzare cu plata în rate (vânzare deghizată).

Evaluarea contractelor de leasing

Din punct de vedere financiar, leasingul este o alternativă la finanţarea din


împrumuturi pe termen lung cu garanţii sigure. În consecinţă, leasingul ridică două
probleme financiare majore: a îndatorării şi al costului finanţării operaţiunii de
închiriere.
În privinţa îndatorării atât analiştii financiari, cât şi cei contabili sunt de
acord că leasingul se înscrie în categoria capitalurilor împrumutate şi se ia în
calculul ratei de îndatorare. Speranţa „deşartă" că leasingul nu afectează rata
îndatorării se alimentează superficial din înregistrarea contractelor de leasing în
afara bilanţului. În acest fel, unii manageri îşi construiesc „iluzia" că potenţialii
parteneri investitori de capital, furnizori, beneficiari etc.) vor citi doar bilanţul şi că
nu vor avea răbdare să conecteze îndatorarea din bilanţ cu obligaţiile
extrabilanţiere ale firmei.
Standardele internaţionale de contabilitate recomandă însă capitalizarea
leasingului, respectiv înscrierea în activ a valorii bunului utilizat în leasing şi
înscrierea în pasiv a valorii actuale a redevenţelor de plătit în respectivul contract
de leasing. În felul acesta, bilanţul firmei cu bunuri în leasing este comparabil cu
bilanţul firmei care şi-a finanţat achiziţia bunurilor sale prin împrumuturi
tradiţionale (bancare şi/sau obligatare). Numai prin capitalizarea leasingului, cele
două firme au rate de îndatorare comparabile.
Leasingul financiar este considerat leasing de capital şi deci capitalizat în
bilanţ dacă sunt întrunite, în principal, următoarele trei condiţii:
1.există în contractul de leasing o clauză fermă privind cumpărarea bunului,
la sfârşitul contractului de către utilizator la un preţ prestabilit;
2. urata „m" a contractului de leasing este mai mare sau cel mult egală cu
75% din durata „n" de viaţă (de exploatare) a bunului închiriat;
3.valoarea prezentă a redevenţelor este mai mare sau cel mult egală cu 90%
din valoarea de achiziţie a bunului închiriat.
Standardele contabile internaţionale prevăd în mod egal reguli stricte şi în
privinţa înregistrării în afara bilanţului leasingului operaţional astfel încât să se
asigure deplina transparenţă a situaţiei financiare a firmei utilizatoare de leasing.
222
Odată asigurată transparenţa contabilă (imaginea fidelă) a leasingului, în
continuare se poate face evaluarea lui, compararea cu o sursă de finanţare
alternativă: împrumuturile garantate, bancare sau obligatare în anuităţi constante cu
aceeaşi maturitate (scadenţă) ca şi contractul de leasing. Decizia de a opta pentru
leasing sau împrumut se fundamentează pe criteriul VAN al valorii actualizate nete
al sursei de finanţare, cu economiile fiscale implicite. Se va alege sursa de finanţare
cu VAN maximă.
Calculul VAN al surselor de finanţare porneşte de la încasarea iniţială
finanţare (suma împrumutată pentru achiziţia unui bun fix sau valoarea de achiziţie
a aceluiaşi bun obţinut în leasing). Această încasare prezentă se compară cu
valoarea actuală (prezentă) tuturor plăţilor ulterioare pentru dobânzi şi rambursări
sau pentru redevenţe şi valoare cu efectele lor fiscale implicite, pe durata „m" a
împrumutului sau a leasingului’

7.6. Gestiunea ratei de dobândă

Variaţia ratei de dobândă pe piaţă determină un risc asupra plasamentelor şi


a datoriilor contractate de firmă la o dobândă fixă. Riscul se poate înregistra şi
pentru plasamente şi datorii contractate la rată variabilă a dobânzii, întrucât
dobânda variabilă se fixează la începutul anului, iar împrumutul poate înregistra
riscul modificării ratei medii de dobândă pe parcursul anului respectiv.

Definirea riscului de o rată de dobândă

În mod general, riscul de rată de dobândă se defineşte ca posibilitate a


deţinătorului unei creanţe şi/sau a unei datorii prezente şi viitoare, la dobândă fixă
sau la dobândă variabilă, de a înregistra o pierdere în evoluţia ulterioară a ratei
dobânzii de piaţă (scădere, creştere sau modificare a structurii ratelor la vedere şi la
termen).
Atunci când rata dobânzii de piaţă va scădea, firma care s-a împrumutat la
fixă de dobândă va înregistra o pierdere de oportunitate în raport cu concurenţa.
Concurenţa va contracta credite la rate mai mici de dobândă. Scăderea ratei
dobânzii de piaţă determină deci o creştere a valorii actualizate a datoriilor
contractate la dobândă fixă. Efectul este similar şi pentru datorii contractate la
dobândă variabilă (trimestrial, semestrial sau anual), iar pierderea se poate

223
înregistra, în perioada de valabilitate a noii rate de dobândă, până la o nouă
ajustare, ca diferenţă dintre dobânda variabilă contractată şi dobânda de piaţă.
În cazul creşterii ratei de dobândă de piaţă, aceeaşi firmă va suporta o
pierdere de oportunitate pentru vânzări pe credit şi/sau împrumuturi acordate
(plasamente) la rată fixă de dobândă. Încasările sale din venituri financiare vor fi
potenţial mai mici decât ar fi putut oferi în prezent, piaţa creditelor. Efectele sunt
analoge şi pentru plasamente la rată variabilă de dobândă.
Ca urmare a gestiunii neeficiente a ratei de dobândă, creşterea valorii
datoriilor şi scăderea valorii creanţelor şi împrumuturilor acordate are loc o
reducere corespunzătoare a valorii capitalurilor proprii.

Influenţa variaţiei ratei de dobândă asupra valorii activelor şi pasivelor firmei

Tip de angajam. la ACTIV PASIV


termen Plasament sau creanţe la Datorii la rată fixă de
rată fixă dobândă
Anticipări
privind rata
dobânzii de piaţă
Actuale Viitoare Actuale Viitoare
Scăderea ratei de dobândă Câştig Pierdere Pierdere Câştig
CCreşterea ratei de dobândă Pierdere Câştig Câştig Pierdere

Riscul de rată de dobândă poate afecta şi proiectele viitoare de plasamente şi


de datorii la termen. Dacă firma previzionează să contracteze un credit la dobândă
fixă, riscul priveşte creşterea ratei de dobândă (firma se va vedea nevoită să
accepte un credit la o dobândă ridicată). Efectul va fi invers pentru un viitor
plasament (câştig prin posibilitatea de a plasa la o dobândă mai mare).
Cele două ipostaze prezentate mai sus sunt de natură să evidenţieze
importanţa gestiunii ratei de dobândă în gestiunea financiară a firmei. Alături de
celelalte componente ale gestiunii financiare, gestiunea, ratei de dobândă se
dovedeşte a fi un instrument redutabil în creşterea valorii firmei şi în lupta de
concurenţă pe o piaţă liberă şi volatilă.

224
Se înţelege uşor că în caz de creştere a ratei dobânzii pe piaţă, firma câştigǎ
asupra datoriilor prin săderea valorii de piaţă. Tot astfel, ea câştigă asupra
plasamentelor, dacă rata dobânzii va scădea. În fapt, influenţa variaţiei dobânzii de
piaţă se va înregistra numai asupra creanţelor sau al datoriilor, având aceeaşi
scadenţă. Ca şi în cazul gestiunii riscului valutar, firma se poate afla, pe diferitele
maturităţi ale creanţelor şi datoriilor, în poziţie dschisă lungă (creanţe şi
plasamente > datorii) sau invers, în poziţie deschisă scurtă (creanţe şi plasamente
< datorii
Acoperirea împotriva riscului de rată de dobândă constă în luarea unei poziţii
inverse în raport cu cea rezultată din bilanţ în vederea echilibrării creanţelor şi
datoriilor la fiecare scadenţă. În acest fel, pierderile ce vor fi înregistrate pentru
active vor fi compensate de câştigurile din datorii şi invers.
Plasamente şi Datorii la termen şi la Plasamente şi creanţe la Datorii la
creanţe la rată fixa de dobândă termen şi la rată fixă de termen şi la
termen şi dobândă rată fixă de
la rată fixă Poziţie lungă dobândă
Poziţie scurtă
de dobândă

Reprezentarea riscului de rată de dobândă

Pozitie lunga=Plasamente si creante>datorii; Pozitie scurta=Plasamente si


creante<datorii

Măsurarea riscului de rată de dobândă

Mărimea riscului de rată de dobândă se poate exprima fie în valori absolute


ale pierderii, fie în valori relative. In mod uzual, măsurarea riscului se face în
valori relative, ca număr de procente de pierdere potenţială (la creanţe sau la
datorii) ce revin la un procent de variaţie a ratei dobânzii de piaţă = volatilitatea
(V) a poziţiei deschise la riscul de dobândă.
Modalităţi de acoperire contra riscului de rată de dobândă

Acoperirea poziţiei deschise la riscul de dobândă se realizează prin luarea unei


poziţii contrare şi egale:
•fie prin măsuri tradiţionale;
•fie prin operaţiuni pe piaţa de capital.

Costul acestor operaţiuni este asumat de firmă ca o primă de asigurare contra


riscului de dobândă.
Masurile tradiţionale se referă la reglementările contractuale privind
creanţele şi datoriile la termen şi la dobândă fixă. În primul rând, se iau în
225
considerare posibilităţile de rambursare anticipată a datoriilor sau de renegociere a
ratei (pentru reducerea ei), în cazul scăderii dobânzii de piaţă sau de rambursare
anticipată a plasamentelor sau de renegociere a ratei (pentru creşterea ei), în cazul
invers al creşterii dobânzii de piaţă.
În al doilea rând, se poate acţiona pentru echilibrarea creanţelor şi datoriilor
la aceeaşi scadenţă, prin „andosarea" de datorii sau de creanţe, în aceleaşi condiţii
ca şi contrapartida lor din bilanţ. Pierderile din variaţia dobânzii de piaţă vor fi
compensate integral de câştigurile de capital din creşterea valorii contrapartidei
poziţiei deschise.
În sfârşit, protecţia contra riscului de dobândă se poate face prin imunizarea
fiecărei creanţe cu datoriile la termen. Aceasta presupune ca fiecare dintre acestea
să fie contractată în termeni care să facă egală durata de imunizare a creanţei din
activ cu datoria echivalentă din pasiv. Cum însă acest lucru este dificil de negociat,
în condiţiile evoluţiei diferite a pieţei, ideea de imunizare poate fi urmărită
dinamic asupra întregului portofoliu de active şi de pasive, contractate la termen şi
la dobânzi fixe.
Trezorierul firmei va urmări permanent ca durata de imunizare a
portofoliului de creanţe la termen să fie egală cu durata de imunizare a
portofoliului de datorii la termen şi cu dobândă fixă.
Operaţiunile pe piaţa de capital presupun o dezvoltare corespunzătoare a
bursei de valori, care să permită negocierea unor contracte la termen, pe rată de
dobândă. Aceste operaţiuni pot fi derulate:
•pe pieţe nestandardizate, de tranzacţii la termen forward şi swap. Este vorba
de contracte la termen, ferm convenite între firme şi băncile finanţatoare. Astfel,
acoperirea unei datorii, împotriva riscului de scădere a dobânzii de piaţă, se face
prin cumpărarea, în compensare, de contracte la termen (active financiare), la
aceeaşi scadenţă şi cu aceeaşi dobândă. Pierderile ce vor fi înregistrate la datorii
vor fi compensate de creşterea valorii contractelor la termen.
In acest cadru s-au sintetizat pe plan internaţional mai multe tipuri de contracte la
termen de dobândă: forward-forward, forward rate agreement, swap de rată de
dobândă;
•pe pieţe la termen organizate (cu contracte standardizate şi cu cameră de
compensare) se pot iniţia operaţiuni la termen ferm (tip futures pe rată de dobândă)
sau la termen condiţional (options pe rată de dobândă). Contractele options şi
futures permit fructificarea variaţiei de dobândă în ambele sensuri.Întrun sens se
„imunizează" pierderile şi în celălalt sens se obţin câştiguri de capital din variaţia
valorii poziţiei datoriilor deschise (creşterea valorii creanţelor la termen sau
scăderea valorii. Această ultimă alternativă se obţine prin abandonarea opţiunii
(atunci când variaţia valorii de piaţă ia alt sens decât cel aşteptat) sau prin
inversarea poziţiei la futures.

226
Concluzii:

1. Nevoia de finanţare a ciclului de exploatare poate fi acoperită din surse


proprii (fondul de rulment), din surse atrase (datorii curente din exploatare) şi în
completarea acestora, din surse împrumutate pe termen scurt (credite de trezorerie,
de scont sau de afacturare). Decizia privind structura optimă a acestor surse se
fundamentează pe echilibrul dintre autonomia de finanţare prin surse proprii şi
flexibilitatea creditelor pe termen scurt, în completarea celor proprii atrase.
Fondul de rulment este rezultatul diferenţei dintre sursele permanente
(proprii şi împrumutate pe termen lung) şi imobilizările (nete de amortizare).
Alocarea de surse permanente pentru finanţarea activelor circulante este motivată
de caracterul reînnoibil, în mod continuu al stocurilor şi creanţelor. Mărimea
optimă a fondului de rulment este aceea în care surplusul de finanţare (ca urmare a
ciclicităţii nevoii de finanţare a activelor circulante) este minim. Deficitele
temporare trebuie acoperite din surse temporare (credite de trezorerie) care sunt
mai mobile şi mai puţin costisitoare (cel puţin pe seama maturităţii lor mai reduse).
Datoriile curente din exploatare (surse atrase) sunt capitaluri atrase de la
furnizori, buget, salariaţi etc. pe intervalul de la apariţia obligaţiilor de plată către
ei şi până la plata lor efectivă. Sunt surse gratuite de capital şi de aceea se caută
toate mijloacele legale (uneori şi ilegale) de amânare a plăţii efective a lor.
Forţarea apelării la aceste surse atrase conduce la apariţia, prin contagiune, a
blocajului financiar cu o escaladare considerabilă a plăţilor restante (a arieratelor),
cu o creştere artificială a activelor şi a pasivelor circulante din bilanţ.
Creditele pe termen scurt au rol de completare a surselor proprii şi atrase în
funcţie de oscilaţiile temporare ale nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.
Astfel că, un eventual sold al creditelor la sfârşitul anului va fi majorat cu deficitele
sau va fi micşorat cu excedentele de trezorerie ce se pot înregistra în perioada
următoare. Majorarea nu trebuie să depăşească un plafon al liniei de creditare
stabilit de bancă. Altfel, depăşirea va fi însoţită de dobânzi şi comisioane
penalizatoare. Micşorarea se poate face până la rambursarea integrală a creditelor
în sold. Dincolo de această rambursare, excedentul de trezorerie poate fi plasat în
valori mobiliare cu scadenţă apropiată.
Soldul de trezorerie la finalul fiecărei perioade este rezultatul diferenţelor
între încasările şi plăţile perioadei. La rândul lor, încasările şi plăţile perioadei sunt
influenţate de soldul iniţial de trezorerie, de veniturile şi cheltuielile perioadei şi de
soldurile finale ale resurselor (propriii şi atrase) de cele ale stocurilor şi creanţelor:
Pentru acoperirea deficitelor de trezorerie se poate apela la credite de
trezorerie de la bancă, credite de scont (de la bancă sau de la andosişti) şi credite de
afacturare (de la societăţi de factoring).

227
2. Băncile sau alţi furnizori de credite procedează la analiza riscului de
creditare. Aceştia utilizează metodologii de clasificare a clienţilor lor în clase
corespunzătoare de risc de credit, în funcţie de care se ia decizia de creditare
(volum, dobândă, garanţii etc).
În general, o metodologie de rating constă în acordarea de puncte pentru
performanţa managerială şi cea financiară întro grilă de punctaj după criterii
cantitative (economico-financiare) şi calitative (managerial-sectoriale). În raport cu
acest punctaj clientul se poate situa în una dintre cele cinci clase de risc consacrate
de la cele rentabile şi fără incidenţe de plăţi (clasa A) la cele nerentabile şi cu
incertitudini majore privind rambursarea creditelor şi plata dobânzilor (clasa E).
Dacă la cele cinci clase de risc (pe verticală) se asociază şi trei calităţi
posibile ale serviciului datoriei (rambursări + dobânzi), respectiv calitate bună
(plăţi de dobânzi şi rate scadente la termen) slabă (plăţi restante de până la 90 zile)
şi necorespunzătoare (plăci restante de peste 90 de zile), atunci clientul băncii se
poate situa întro subclasă a matricei (5cls.risc; 3 calit. plăţi) privind riscul şi
serviciul datoriei acestuia. Se acordă credite numai clienţilor „cu risc minim”, „în
observaţie" şi „substandard". Se respinge cererea de credit a clienţilor „incerţi” sau
cu risc „major”.
3. Costul creditului (dobânzi, comisioane etc.) este determinat de elemente
privind rata dobânzii (a1; a2; a3) şi de cele privind comisioanele aferente (b1; b2):
a1) rata dobânzii de referinţă: rata oficială a scontului (BNR) sau rata
dobânzii la creditele interbancare (ROBOR);
a2) prima de risc privind tipul de credite, mai mare pentru creditele de
trezorerie în comparaţie cu creditele de scont (protejate suplimentar de dreptul
cambial);
a3) prima de risc privind mărimea firmei, mai mare pentru firmele mici
(sub 200 mii. lei cifră de afaceri) în comparaţie cu cele mijlocii, respectiv cele
mari.
b1) comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului băncii pentru
creditele acordate, imobilizarea resurselor băncii în credite acordate (fără depozite
primite), cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai mare depăşire de plafon
prestabilit;
b2) comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor,
a efectelor comerciale privind viramentele bancare, spezele şi cheltuielile de
întocmire a documentelor bancare, etc.
Toate aceste elemente determină un cost total (real) al creditului cu mult mai
mare decât rata de dobândă nominal (explicită) din cel puţin trei motive:
1.ziua efectivă a decontării banilor împrumutaţi este ulterioară (cu una-două
zile) zilei de operare în cont şi din care moment se calculează dobânda.

228
2.se iau în calculul dobânzii 365 de zile efective (inclusiv duminicile şi
sărbătorile legale), iar fracţiunea de timp pe care se acordă creditul se calculează în
funcţie de 360 de zile: rezultă o majorare de cel puţin 1,39% (365/360-1=0,0139).
3.pe termen scurt se aplică o rată de dobândă proporţională (mai mare) şi nu
o rată echivalentă care să ţină cont de oportunitatea băncii de capitalizare a
dobânzii;
Pentru calculul costului total al creditelor de trezorerie (dobânzi, comisioane şi
speze) se întocmeşte un „decont de dobânzi şi cheltuieli" în care, pe lângă dobânda
explicită (D), se adaugă toate comisioanele de riscuri şi de cheltuieli. Din relaţia
prorata temporis, în care se cunoaşte mărimea totală a dobânzii şi a cheltuielilor
aferente creditului, se izolează rata dobânzii (Rd) care va exprima acum rata
globală (Rg) a costului creditului, mai mare decât rata iniţială a dobânzii.
4.Regula fundamentală a finanţării nevoii de capital este aceea a parităţii
maturităţii (scadenţei) surselor cu cea a alocărilor; la nevoi de capital pe termen
lung se mobilizează surse pe termen cel puţin la fel de îndelungat. Similar pentru
nevoi temporare se cer surse temporare.
Autofinanţarea (amortizări, provizioane, profit reinvestit, cesiuni active fixe
etc.) nu este gratuită.
•Amortizarea, ca recuperare treptată a capitalului propriu şi împrumutat, are un
cost egal cu costul mediu ponderat al capitalului net de impozitul pe profit;
•Profitul reinvestit rămâne "sursă gratuită până în momentul încorporării rezervelor
în capitalul social, moment în careva fi însoţit de costul de remunerare al
capitalurilor proprii,
•Cesiunea de active fixe este impozabilă la nivelul profitului egal cu plus valoarea
realizată peste valoarea contabilă rămasă neamortizată (la rândul ei generatoare de
economii fiscale prin deducerea din profitul impozabil).
Ca urmare a economiilor fiscale ale amortizării şi a gratuităţii temporare a
profitului reinvestit, autofinanţarea are un cost de oportunitate mai redus decât cel
mediu ponderat al firmei. Din păcate, această sursă ieftină de finanţare este limitată
firma fiind nevoită să apeleze la surse externe, oneroase de capital.
Majorarea capitalului social prin emisiuni suplimentare de acţiuni este, de
asemenea, limitată, fie din raţiuni de control al puterii de decizie în acţionariat, fie
din insuficienţa capitalurilor disponibile la vechii acţionari. Prezervarea structurii
acţionariatului se face prin atribuirea drepturilor (preferenţiale) de subscriere către
vechii acţionari în raport cu numărul de acţiuni deţinute.
Bugetul investiţiilor este instrumentul de previziune, pe un orizont de cel
mult cinci ani, a nevoilor de investiţii fixe şi circulante, şi a surselor previzibile (cu
mai multă sau mai puţină certitudine) de finanţare pe termen lung. Prin intermediul
lui se pune în aplicare strategia financiară privind investiţiile şi structura
capitalurilor firmei.

229
5. Leasingul este, în general, închirierea dreptului de folosinţă a unor bunuri
mobile (autocamioane, autoturisme, fond comercial), dar si imobile (echipamente,
construcţii, terenuri) contra plăţii anuale a unei redevenţe (chirii) sau a unei suite
de plăţi către firma de leasing (locator), respectiv aceea care a finanţat cumpărarea
respectivelor bunuri. La încheierea contractului, utilizatorul bunurilor în leasing
(locatarul) poate opta pentru: a)prelungirea contractului de închiriere;
b) pentru cumpărarea la un preţ rezidual a bunurilor sau
c) pentru restituirea bunului închiriat către locator. Pe toată durata leasingului,
utilizatorul se bucură de folosinţa exploatării bunului închiriat, dar nu şi de dreptul
de dispoziţie asupra lui. De asemenea utilizatorul răspunde de integritatea şi de
restituirea (dacă este cazul) în condiţii normale a bunului închiriat.
Leasingul operaţional (sau de mentenanţă) oferă utilizatorului închirierea
echipamentului, întreţinerea acestuia, posibilitatea de restituire prematură a
echipamentelor, o durată de închiriere mai mică decât cea normală de funcţionare
(m < n).
Leasingul financiar (sau de capital) oferă utilizatorului alegerea
producătorului distribuitorului, negocierea preţului şi a condiţiilor de livrare, şi
închirierea bunurilor pe toată durata normală de funcţionare (m = n), fără clauză de
restituire prematură, fără asigurarea întreţinerii (service -ului), dar cu opţiunea de
cumpărare sau de prelungire a închirierii la închirierea contractului.
Vânzarea şi leaseback constă în vânzarea de către o firmă de bunuri mobile
şi imobile către un investitor (individual sau instituţionalizat), încasarea
contravalorii şi apoi închirierea lor prin intermediul unei societăţi de leasing în
schimbul plăţii anuale a unei redevenţe (sau a unei suite de plăti).
Leasingul este adesea însoţit de economii fiscale ca urmare a deductibilităţii
redevenţelor din profitul impozabil, de posibilitatea amortizării terenurilor (altfel,
neamortizabile şi nedeductibile fiscal), de facilităţi vamale la bunurile mobile
importate din spaţiul economic extraeuropean.
Evaluarea leasingului, ca variantă de finanţare din surse împrumutate
garantate, pune urmǎtoarele probleme:
1.reconsiderării şi, pe cât posibil, a nemodificării ratei îndatorării (deci
capitalizarea în activ şi în pasiv a valorii bunurilor închiriate şi, respectiv, a valorii
actuale a redevenţelor de plătit) şi
2.a calculului valorii prezente a redevenţelor, nete de impozitul pe profit, a valorii
actuale nete (VAN) ca sursă de finanţare şi a comparării cu VAN( valoare actuala
neta) a surselor alternative de împrumut garantat (bancar şi/sau obligatar).
Pentru capitalizare, standardele contabile internaţionale recomandă
proceduri de ajustare a bilanţului cu operaţiile de leasing financiar (înregistrate în
afara bilanţului) şi de evidenţieri extrabilanţieră corectă a leasingului operaţional.
În alegerea surselor de finanţare pe termen lung apar şi alte elemente de
judecată în afara costului procurării lor:
230
•disponibilitatea (lichiditatea) pieţei de capital şi cheltuielile de intermediere;
•finanţarea specifică a firmelor necotate la bursă, a IMM-urilor;
•controlul puterii de decizie în cadrul acţionariatului şi motivarea personalului de
conducere;
•simplitatea şi solicitarea graduală a trezoreriei firmei prin contractele de leasing;
•„asortarea" riscului investiţiilor firmei cu riscul surselor de finanţare.
6. Riscul de rată de dobândă se defineşte ca posibilitate a deţinătorului unei
creanţe şi/sau a unei datorii prezente şi viitoare, la dobândă fixă sau la dobândă
variabilă de a înregistra o pierdere din evoluţia ulterioară a ratei dobânzii de piaţă
(scădere, creştere sau modificare a structurii ratelor la vedere, şi la termen).

Scăderea ratei dobânzii de piaţă determină o creştere a valorii actualizate a


datoriilor contractate la dobândă fixă. Creşterea ratei de dobândă de piaţă
determină reduceri ale valorii vânzărilor pe credit sau ale împrumuturilor acordate
(plasamente) la rată fixă (chiar variabilă) de dobândă. Creşterea valorii datoriilor şi
scăderea valorii creanţelor şi plasamentelor conduc la o reducere corespunzătoare a
valorii capitalurilor proprii.
În sens invers şi în caz de creştere a ratei dobânzii pe piaţă, firma câştigă
asupra datoriilor prin scăderea valorii lor de piaţă. Tot astfel, în caz de scădere a
ratei dobânzii de piaţă, ea câştigă asupra plasamentelor la dobândă fixă.
Ca şi în cazul gestiunii riscului valutar, pe diferite maturităţi ale
plasamentelor şi ale datoriilor cu dobândă fixă (inclusiv, variabilă), firma se poate
afla în poziţie deschisă lungă (creanţe şi plasamente > datorii) sau invers, în poziţie
deschisă scurtă (creanţe şi plasamente < datorii).
Acoperirea împotriva riscului de rată de dobândă constă în luarea unei
poziţii inverse în raport cu cea rezultată din bilanţ în vederea echilibrării creanţelor
şi datoriilor la fiecare scadenţă. În acest fel, pierderile ce vor fi înregistrate pentru
active vor fi compensate de câştigurile din datorii şi invers.
Pentru previziunea volatilităţii, teoria financiară a introdus noţiunea de
„durată de imunizare", ca o caracteristică intrinsecă a oricărui angajament (datorie
sau creanţă), la termen şi la o dobândă fixă. Creşterea ratei dobânzii de piaţă
determină scăderea valorii obligaţiunii şi invers. În acelaşi timp, împrumutătorul
are posibilitatea reinvestirii anuităţilor (cuponul şi rambursarea anualǎ) la o rată de
dobândă de piaţă mai mare.
Acoperirea poziţiei deschise la riscul de dobândă se realizează prin măsuri
tradiţionale, fie prin operaţiuni pe piaţa de capital. Costul acestor operaţiuni este
asumat de firmă ca o primă de asigurare contra riscului de dobândă.
Măsurile tradiţionale se referă la reglementările contractuale privind
creanţele şi datoriile la termen şi la dobândă fixă:
•rambursarea anticipată a datoriilor sau de renegociere a ratei (pentru reducerea
ei), în cazul scăderii dobânzii de piaţă sau de rambursare anticipată a plasamentelor
231
sau de renegociere a ratei (pentru creşterea ei), în cazul invers al creşterii dobânzii
de piaţă;
•echilibrarea creanţelor şi datoriilor la aceeaşi scadenţă; prin „andosarea" de
datorii sau de creanţe, în aceleaşi condiţii ca şi contrapartida lor din bilanţ.
Pierderile din variaţia dobânzii de piaţă vor fi compensate integral de câştigurile de
capital din creşterea valorii contrapartidei poziţiei deschise;
•imunizarea fiecărei creanţe cu datoriile la termen. Aceasta presupune ca fiecare
dintre acestea să fie contractată în termeni care să facă egală durata de imunizare a
creanţei din activ cu datoria echivalentă din pasiv. Cum însă acest lucru este dificil
de negociat, în condiţiile evoluţiei diferite a pieţei, ideea de imunizare poate fi
urmărită dinamic asupra întregului portofoliu de active şi de pasive, contractate
la termen şi la dobânzi fixe.
Operaţiunile pe piaţa de capital presupun negocierea unor contracte la
termen, pe rată de dobândă. Aceste operaţiuni pot fi derulate:
•pe pieţe nestandardizate, de tranzacţii la termen forward şi swap. Acoperirea unei
datorii, împotriva riscului de scădere a dobânzii de piaţă, se face prin cumpărarea,
în compensare, de contracte la termen (active financiare), la aceeaşi scadenţă şi cu
aceeaşi dobândă. Pierderile ce vor fi înregistrate la datorii vor fi compensate de
creşterea valorii contractelor la termen. S-au sintetizat pe plan internaţional mai
multe tipuri de contracte la termen de dobândă: forward-forward, forward rate
agreement, swap de rată de dobândă;
•pe pieţe la termen organizate (cu contracte standardizate şi cu cameră de
compensare), pe care se pot iniţia operaţiuni la termen ferm (tip futures pe rată de
dobândă) sau la termen condiţional (options pe rată de dobândă). Contractele
options şi futures permit fructificarea variaţiei de dobândă în ambele sensuri.
Întrun sens se „imunizează" pierderile şi în celălalt sens se obţin câştiguri de
capital din variaţia valorii poziţiei deschise (creşterea valorii creanţelor la termen
sau scăderea valorii datoriilor la termen).

232
Bibliografie

- Aurel Octavian Berea, Petru Popescu, Buget şi trezorerie publicǎ, Editura


BREN, 2009
- Wiliam J. McEwen, Forţa brandului, Editura All, Colecţia Business.
- Marilena Mironiuc, Bedrule Grigoriţă, Maria Viorica – Environment and
Sustainable Development, Editura ICFAI University, 2007.
- Wolfgang Lessel, Managementul proiectelor, Editura All, 2007.
- Petru Popescu, Finanţele firmei, Editura BREN, 2008.
- Petru Popescu, Managementul activelor şi pasivelor societăţilor bancare în
contextul actual al economiei româneşti. Editura BREN, 2008.
- Sisteme financiare internaţionale, Editura Covallioti, Bucuresti, 2003.
- Ion Stanciu, Finanţe, ediţia a patra, Editura economică, 2007.
- Stancu Stelian, Mihail Nova, Decizii economice în condiţii de incertitudine,
Editura Economică,2005.
- Mihai Toma, Felicia Alexandru, Finanţe şi gestiune financiară de
întreprindere, Editura economică, 2003.
- Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, 2008.
- Vâlceanu, Gh.,Robu, V.Georgescu - Analiza economico-financiară, Ed. a-II-
a revizuită şi adăugită, Editura Economică, Bucureşti 2005.
- Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactica şi
Pedagogică, R.A., 2006.
233
234