Muzica anilor `70-`80

mihai 11/03/2015 Proiect expozitional

Şi muzica reprezintă un document despre o perioadă. Stilul, versurile pot spune multe despre cei ce au

făcut-o, dar şi despre cei care o ascultau. Este, în acelaşi timp, o mărturie despre mentalitate şi cultură.

Artistul este o interfaţă către public, indiferent dacă stilul său este retro sau avangardist.

Atât muzicienii români, cât şi iubitorii de muzică, erau la curent cu evoluţia fenomenului muzical din afara

graniţelor prin intermediul posturilor străine de radio (Radio Europa Liberă, Radio Luxembrug, Radio

Monte Carlo), vinil-urilor, benzilor de magnetofon.

Dar, dincolo de sound, muzica acelei perioade se bazează pe text. Cum textul era cel mai uşor de

„cenzurat”, altfel cerberii cenzurii ar fi trebuit să aibă o vastă cultură muzicală pentru a identifica

similitudini şi influenţe occidentale în muzica rock şi uneori şi folk românească, multe formaţii au ales

„să pună pe note” poezii ale clasicilor, sau contemporanilor sau să prelucreze folclor. Aşa au apărut

operele rock Meşterul Manole (Phoenix), Zamolxe (Sfinx), Prefaţa (Domino), Umbre şi ziduri (Celelalte

cuvinte) etc.

Acum, la aproape jumătate de secol de la apariţie, sunt încă mulţi oameni care fredonează Romanţa

fără ecou a celor de la Mondial fără a şti că, de fapt, la origine este o poezie de Minulescu.

Mergând pe „sugestiile” venite de „sus”, radioul, televiziunea şi Electrecordul, promovează cultura în

masă, transmiţând/ înregistrând muzică patriotică, prelucrări folclorice festiviste şi şlagăre mobilizatoare

(Macarale, Şoferul de la ONT şi… din păcate… încă multe altele). Exista însă şi o emisiune la radio, Din

muzica popoarelor, unde câteodată mai scăpau şi piese bune, occidentale, printre folclorul chinez sau

rus.

La cinematograf la fel. Din când în când câte un film occidental, care rula cu sala arhiplină şi pe care

cei ce-l difuzau îl motivau că trebuie ca tinerii să vadă modelele negative pentru a şti să se ferească de

ele. În rest producţii sovietice sau ale democraţiilor populare. Şi nici măcar cele de valoare. Când era

câte un film bun la cinema (şi acest aspect se menţine până în 1989), oamenii stăteau la cozi

interminabile, „se băteau” pe bilete, stăteau în picioare (se dădeau mai multe bilete decât numărul

locurilor din sală), numai pentru a putea trăi două ore de libertate.

Un alt mod de divertisment îl constituiau serile dansante organizate de cluburile din şcoli, facultăţi, uzine.

Purtau numele de joia tinerilor(indiferent de ziua în care se desfăşurau). De multe ori nu existau bani

pentru a se cumpăra magnetofon şi benzi, aşa că se apela la voluntari – cei care voiau să cânte. Ironia

sorţii face că aceste serate unde s-au lansat şi s-au perfecţionat multe dintre formaţii, erau obligatorii.

Fără să vrea, regimul a creat un context în care tinerii să se adune şi să aibă posibilitatea să asculte

muzica care le place. În plus, a face parte dintr-o formaţie, dincolo de alura de „star”, te scutea de multe

dintre obligaţiile cetăţeneşti (curăţenie la locul de muncă, strânsul recoltei etc.) Un alt ajutor involuntar
dat de regim formaţiilor de tineri l-a constituit organizarea de tot felul de concursuri muzicale şi festivaluri,

unde printre muzică de o calitate îndoielnică se mai strecurau şi formaţii care aveau să devină cunoscute

şi îndrăgite de toţi tinerii.

Începuturile au fost grele pentru toţi. În primul rând nu exista dotare tehnică, amplificarea fiind făcută cu

ajutorul unui magnetofon Tesla, iar instrumentele erau ori improvizate, ori împrumutate de la organizaţia

de pioneri, sau de la fanfară. Despre aceste momente, Vasile Şeicaru avea să-şi amintească încântarea

formaţiei lui când a primit aparatură, despre care aveau repede să constate că era reciclată.

Festivalurile studenţeşti au reprezentat,la rândul lor, o importantă lampă de lansare pentru multe din

trupele epocii. Timişoara, Buzău, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Miercurea Ciuc, Galaţi, Mangalia, Târgu

Mureş, Bacău, Iaşi, Câmpulung Muscel, Cluj-Napoca, Costineşti, Bucureşti sunt oraşele unde se

organizau festivaluri.

Nu în ultimul rând petrecerile, ceaiurile dansante au constituit context unde se asculta muzică bună şi

se discuta cu prietenii.

Norocoşii au ajuns la radio şi li s-au editat Lp-uri, chiar dacă, pentru a nu deranja urechile fine ale

conducătorilor, li se spunea formaţii de pop. Şi mai ales au existau pasionaţi care au avut curajul să

aducă la Radio formaţii care nu erau pe placul „conducerii de partid şi de stat” (ex. Cornel Chiriac cu

Phoenix-ul).

A existat un festival cu cea mai mare desfăşurare de muzică pentru tineri „O săptămână de vis care a

reunit toate numele tari ale momentului: rock, folk, jazz”. Din păcate foarte puţine dintre înregistrările

video din 1971 s-au mai păstrat.

Pe la jumătatea anilor `60, o nouă oportunitate se deschide tinerilor implicaţi în fenomenul muzical:

posibilitatea de cânta vara pe litoral. Şi acesta a fost tot o iniţiativă a autorităţilor. Pornind de la

premisa că ar fi bine ca turiştilor străini să li se ofere şi altfel de muzică decât cea populară, trupele rock

s-au trezit în faţa oportunităţii, nu numai de a sta o vară la mare, cât de a repeta şi cânta câteva luni

împreună (ce ducea în final la coeziunea grupului) şi mai ales de a-şi alege repertoriu în funcţie de

reacţia auditoriului. „Mai erau şi fetele acelea blonde, cu picioare lungi, venite tocmai din Peninsula

Scandinavică, care făceau ca vara să treacă mult mai plăcut. Iar cum uneori acestea erau puse pe

măritiş, reuşeau astfel să te scoată din ţară”.

Dorin Liviu Zaharia spunea că, pentru a surmonta problema textului (nu aveai voie să cânţi decât în

limba română, cu excepţia perioadei estivale de pe litoral), s-a ajuns la texte fonetice, unde important

era ca frazarea să aducă cu originalul. Şi cum, din cauza calităţii instrumentelor, nu prea se înţelegeau

versurile, „puteai să cânţi liniştit în engleză (…) iar, dacă te-ntreba cineva de sănătate, îi arătai cu

seninătate textul românesc”.

În general trupele aveau un repertoriu dublu, unul de concert, mai elaborat, mai elevat şi unul pentru

seri dansante şi reprezentaţii pe litoral cu cover-uri.

O nouă etapă în evoluţia muzicii rock româneşti începe odată cu preluarea melodiilor populare.

Încântate de „curentul pop” românesc, Radioul şi Televiziunea invită din ce în ce mai des formaţii pop

(rock). Problemele nu întârzie să apară, mai ales când formaţiile doresc să înregistreze compoziţii pe

versuri proprii, nu tocmai pe placul cenzurii. Multe formaţii au ales să renunţe la compromis şi să-şi

păstreze stilul. Aleg să apară în cluburile studenţeşti, unde se pot exprima aşa cum doresc.

Autorităţile n-au susţinut fenomenul rock, dar l-au tolerat, până formaţia sau unul din membri „călca pe

bec”. Aşa că au apărut şi festivalurile rock. Primul are loc în 1968, la Iaşi, sub numele Festivalul creaţiei

studenţeşti. Phoenix câştigă atât marele premiu, cât şi pe cel al televiziunii, depăşind formaţii „cu nume”:

Roşu şi Negru, Mondial. Apoi, televiziunea începe un ciclu de emisiune Microrama TV unde, sub formă

de concurs, formaţiile se înfruntau, în sistem eliminatoriu, două câte două.

Multe dintre trupele apărute n-au rezistat pentru că fondatorii nu aveau pregătire muzicală. Altele au

înregistrat o fluctuaţie mare de membri şi schimbări de stil, odată cu cooptarea „conservatoriştilor” sau

a celor care absolviseră şcoli muzicale. Începând din anii `70, muzica rock devine din ce în ce mai

profesionalizată, mulţi absolvenţi de licee muzicale sau studenţi la Conservator implicându-se în

fenomenul muzical. Alături de ei, vin şi studenţi de la alte facultăţi cu profil artistic (teatru, arte plastice,

arhitectură) ceea ce a dus la o schimbare a muzicii, o „intelectualizare şi o încifrare” ce o face mai puţin

accesibilă tuturor.

În aceşti ani, Club A poate fi socotit principalul promotor al muzicii bune, mai ales prin organizare

festivalurilor. Totodată, Electrecordul alege să editeze o serie de discuri dedicate fenomenului rock.

Chiar dacă inegale ca valoare, de multe ori cu o discutabilă selecţie a pieselor şi a „îmbinării” formaţiilor,

LP-urile scoase de Electrecord rămân pentru unele dintre trupele din epocă singurele mărturii ale

existenţei lor.

Nici presa nu rămâne indiferentă la fenomenul rock, şi-i dedică rubrici în săptămânalele. Se lansează

cu această ocazie şi o generaţie de critici de muzică, fini cunoscători şi ai rock-ului occidental.

Dincolo de muzică şi text, vestimentaţia şi tunsoarea îi deosebea pe rock-eri de restul populaţiei. Prin

acestea, tinerii afişau făţiş o declaraţie faţă de regim. De cealaltă parte, cenzura dădea drumul în presă

doar la ştirile negative privitoare la muzica rock (consum de droguri, promiscuitate sexuală, violenţă).

Aşa că s-a ajuns că dacă doreai să apari la Tv sau într-un concert mai important, trebuia să fii tuns, să

nu te bâţâi şi, mai ales, să fii îmbrăcat regulamentar: uniforma trupei, cămăşi populare sau costum. În

niciun caz în blugi cu tricou. Dacă treceai de proba „costumului” trebuia s-o susţii pe cea a repertoriului,

neavând voie să cânţi în limbi străine sau piese pe care cenzura nu le agrea. Au existat cazuri în care

cenzura a cerut expres modificarea textelor unor piese.

Rock-ul românesc nu putea să se sfârşească aici. Aşa că… s-a găsit repede o soluţie pentru păcălirea

vigilenţei autorităţilor, texte ale unor poeţi clasici sau piese instrumentale.

Războiul cu autorităţile intră într-o nouă fază la sfârşitul anilor `60 şi în prima parte a anilor `70. Tinerii

prinşi de către miliţie şi gărzile muncitoreşti cu plete sau neîmbrăcaţi corespunzător erau tunşi, iar

hainele tăiate cu foarfeca. Miliţienii ajunseseră la rafinamentul de a te face să-ţi tai singur hainele, cerând

celor îmbrăcaţi cu blugi strânşi să şi-i scoată fără a descălţa bocancii care-i aveau în picioare.

Sfârşitul perioadei de relativă liberalizare are loc începând din 1971, după întoarcerea cuplului

prezidenţial din periplul asiatic. Cenzura devine din ce în ce mai drastică. Nimic nu scapă, de la literatură,

scenarii film, muzică şi chiar afişe de concert. Electrecordul nu mai înregistrează discuri cu „operele”

rock din acea perioadă, dar reuşeşte să editeze câteva discuri importante: Phoenix cu Cei care ne-au

dat nume, Mugur de fluier şi Cantafabule, Sfinx cu Zamolxe ş.a.

Tot în centrele studenţeşti se naşte, la sfârşitul anilor `60, şi fenomenul folk din România. Pentru

promovarea lui au fost inventate tot felul de gale şi festivaluri, serios organizate, în cluburile

bucureştene, unde mulţi dintre folkiştii români şi-au început cariera.

În paralel cu muzica folk cântată de Marcel Saftiuc, Vali Sterian, Mircea Florian ş.a., în vara anului 1972

este organizat Cenaclul Flacăra de poetul Adrian Păunescu. În prima fază, cenaclul era găzduit de casa

de cultură sectorului I, apoi de săli de sport din licee, ajungând la apogeul lui la spectacole pe stadioane.

În perioada de început Cenaclul promovează avangarda şi poeţii clasici. Alături de tineri actori care

recitau erau invitaţi muzicieni în vogă ai momentului: Mircea Florian, Doru Stănculescu, Nicu Vladimir,

Vali Sterian, Marcela Saftiuc, Dan Chebac şi formaţiile Sfinx, Pro Musica, Phoenix.

Cu timpul relaţia dintre Adrian Păunescu, creatorul fenomenului Cenaclul Flacăra şi muzicienii

consacraţi se deteriorează.

Deceniul opt aduce un alt gen de muzică rock şi mutarea centrului de greutate al fenomenului la

Bucureşti. Conmpetiţia dintre Timişoara (locul de naştere al unora dintre cele mai valoroase trupe rock)

şi Bucureşti a fost câştigată la mijlocul anilor `80 de Bucureşti care devine capitala muzicii rock. Între

1985 şi 1987 se desfăşurau, în cluburile studenţeşti, la Casele de cultură ale studenţilor sau în săli

închiriate de la teatre, bisăptămânal concerte, unde evoluau formaţii din întreaga ţară (concertele erau

organizate nu atât din dragoste pentru acest gen muzical, cât pentru că se trecuse la „autofinanţare”,

iar formaţiile rock umpleau sălile până la refuz). La Sala Polivalentă erau organizate aşa numitele Gale,

unde erau invitate doar trupele consacrate.

Cluburi

Noţiunea de club pentru anii `70-`80 este diametral opusă celei din prezent. În general cluburile erau

locuri unde se asculta muzică live, se recita, se jucau piese de teatru. Majoritatea ţineau de mediul

universitar, purtând numele de „Case de cultură ale studenţilor”. Tinerii acelei perioade îşi amintesc cu
nostalgie de „303” (al Institutului Politehnic), Casa studenţilor „Grigore Preoteasa”, „Universitas”,

„Sanitas”, „Moxa”, „Vox” (al Facultăţii de medicină), dar mai ales de „Club A”, locul unde rock-ul

românesc era la el acasă.

Club A – deschis în 1968 pentru studenţii de la arhitectură şi invitaţii lor. În afară de rock în club se

ţineau spectacole de dans în spaţiu neconvenţional, poezie, muzică folk, poezie şi jazz.

Un an mai târziu, în timpul directoratului lui Mac Popescu, este organizat primul festival club sub forma

unei competiţii între formaţiile rock. Festivalul a ţinut 6 zile şi s-a desfăşurat la Casa de cultură a

studenţilor Preoteasa. Au participat Phoenix, Olympic 64, Sideral, Modal Quartet, Sfinx, Sincron,

Modern Grup, Romanticii, Cristal, Carusel, Coral, Roşu şi Negru – care va obţine şi marele premiu

pentru concepţie muzicală şi solist vocal (Liviu Tudoran), în timp ce Mondial câştigă premiul de

popularitate.

Cea de-a doua ediţie a festivalului are loc în 1971, în timpul directoratului lui Mac Popescu, sub

titulatura Festivalul naţional de muzică pop, folk şi jazz (cuvântul rock dispare de pe afiş pentru a nu

deranja autorităţile), la care participă: Olympic 64, Phoenix, Sfinx, Chromatic Grup,Metronom, Roşu şi

Negru,Carusel, Dentes, Clasic XX, Modern Grup, Mondial, dar şi o serie de folkişti: Mircea Florian,

Adrian Giuroiu, Mircea Popa, Marcela Saftiuc. Premianţii ediţiei sunt: Marcela Saftiuc, Mircea Florian,

Phonix, Roşu şi Negru, Metronom, Modern Grup, Olympic 64, în timp ce Chromatic Grup primeşte

marele premiu. Festivalul a fost urmat de un scandal imens pentru că formaţiile prezente nu au ţinut

cont de indicaţiile venite de la partid privind ţinuta şi comportamentul. Ca pedeapsă, ediţia următoare a

festivalului s-a izbit multă vreme de refuzul autorităţilor.

Cea de-a treia ediţie a festivalului a avut loc în timpul directoratului lui Dizzy Rosentveig, între 5-8 iunie

1979 la Sala Palatului, participând formaţiile: Atlas, Academica, Basorelief, Opus 1.61, Experimental Q,

Modal Q, Redivivus, Statuar, Quadrat, Nimbus, Pro Musica, Test, Transfer.

În 1981 are loc cea de-a patra ediţie a festivalului. Singura trupă exclusă de cenzură de pe lista de

participanţi a fost Iris, suspendată temporar în urma concertului pe care-l susţinuseră la Sala Palatului.

Este prima ediţie la care participă şi trupe din afara graniţelor: Generacija 5 (Iugoslavia), M. Efekt

(Cehoslovacia), Piramis (Ungaria). Printre invitaţi îi regăsim şi pe Alexandru Andrieş, Harry Tavitian,

Johnny Răducanu.

Un an mai târziu, la cea de-a 13-a aniversare a clubului, printre invitaţi regăsim atât trupe rock, jazz, cât

şi interpreţi de muzică folk şi actori: Alexandru Andrieş, Nicu Alifantis, Anda Călugăreanu, Ion Caramitru,

Horaţiu Mălăiele, Florin Piersic, Amza Pelea ş.a. sunt invitate, pentru prima dată, şi formaţiile de hard

rock: Iris, Domino, Pro Rock, Icar, Ana, Jad, Quartz.

Cea de-a cincia ediţie a festivalului va avea loc în 1990, sub forma unor recitaluri, ideea de concurs

dispărând.
Alături de festivaluri, numele clubului este legat şi de unul dintre cele mai bune albume de muzică rock

din acei ani. Albumul de concert, intitulat Club A, reuneşte şapte formaţii reprezentative ale momentului,

cu piese selectate inspirat: Basorelief, Domino, Accent, Pro Musica, Sfinx, Semnal M şi Post Scriptum,

pentru unele dintre ele rămânând, din păcate, singura mărturie a talentului lor, Electrecordul neoferindu-

le posibilitatea unor albume proprii.

Casa de discuri Electrecord

Ca întreaga existenţă, şi producţia muzicală şi modalităţile de divertisment ale tinerilor erau atent

urmărite şi cenzurate de către autorităţi. Cu toate acestea, casa de discuri Electrecord s-a implicat în

fenomenul rock din România.

Între 1975 şi 1989 a scos 12 compilaţii, în format LP, sub titlul Formaţii rock (primele trei volume poartă

numele Formaţii de muzică pop). Pe fiecare se află o selecţie de piese ale unei formaţii cunoscute la

nivel naţional, dar şi local, aceasta fiind unica apariţie discografică a unora dintre ele. În total 51 de

formaţii au figurat pe aceste discuri.

Primul LP apare în 1975, neputându-se vorbi de un model sau de o coerenţă a celor care făcuse selecţia

pentru album. Erau reunite 10 piese a nouă formaţii (Phoenix, Mondial, Magic, Progresiv TM – cu două

piese, Stereo, Experimental Q, Roşu şi Negru, Savoy, Cristal) multe dintre ele puţin cunoscute publicului

larg.

Cel de-al doilea disc, un an mai târziu, în 1976. Se observă deja, din modul de selecţie şi de a aranjare

a materialului, o „profesionalizare” şi un salt calitativ faţă de prima compilaţie. Pe acest album au fost

incluse: Dopold (Arad),Azur (Ploieşti),Catena (Bucureşti), amicii (Timişoara), Acustic T 74 (Cluj-

Napoca), Glikon (Constanţa), Curtea Veche 43 (Bucureşti), Magic (Mediaş), Cristal (Galaţi), Miraj

(Oradea), Ethos (Iaşi),

Cel de-al treilea volum intitulat Formaţii de muzică pop, apare în 1978, reunind formaţiile bucureştene:

Basorelief, Iris, Columna, Holograf, Academica, Cromatic, dar şi pe Cristal (Galaţi),Betta (Lugoj).

Între 1979 şi 1990 apar alte 10 albume, sub titlul, de această dată, „Formaţii de muzică rock”, unde sunt

incluse piesele formaţiilor: vol. IV – Sfinx, Roşu şi Negru, Academica, Cristal, Semnal M, Savoy; vol. V

– Metrock, Redivivus, Rodion G.A., Dan Bădulescu (fiecare cu mai multe piese); vol. VI – Compact şi

Grup 2005; vol. VII – Barock, Hardton, Kripton, Prefix 990; vol. VIII – Celelalte Cuvinte şi Evolutiv; vol.

IX (considerat de specialişti ca fiind cel mai reuşit din întreaga serie) – Pro Musica şi Accent; vol X –

Medusa, Modul; vol. XI – Contrast şi Timpuri Noi; vol. XII – Autostop şi Mioriţa.

Formaţii rock

Academica (Bucureşti)

Trupă a Conservatorului, adeptă a rock-ului progresiv, fondată în 1981, în componenţa: Dinel Tolea,

Mircea Romcescu, Radu Răducan, Mihai Elekes, Ionel Tudor. În 1976 se alătură formaţiei şi Eugen
Tegu şi Sorin Scurtu, ajungându-se în 1979 ala un quartet compus din Mircea Romcescu,Ionel Tudor,

Eugen Tegu, Sorin Scurtu.

Accent (Tulcea)

Grup rock, mai apropiat de folk, înfiinţat la Tulcea în 1979. Formaţie ce se plasează într-o zonă de

avangardă a rock-ului românesc, care nu caută să copieze modele occidentale, ci să-şi găsească o

exprimare artistică autentică. Din trupă au făcut parte: Paul Prisada, Nicolae Sava, Gheorghe Torz (fost

Progresiv TM), Florin Lefter, Mihai Morar, Monica Nicula. Premianţi ai festivalului rock din 1981 pentru

piesele Oul dogmatic (versuri Ion Barbu), Cîinele Enot, Alarmă falsă, Drum bun, Şarpele.

Volumul 9 din „Formaţii rock”, în care Accent (în componenţa Paul Prisada, Gygy Murariu, Florin Lefter,

Mihai Morar, Ionuţ Ştefănescu, Carol Nucu Popa şi Gheorghe Persăruş) a primit una din feţe, este

considerat cel mai reuşit al seriei.

Basorelief

Debutul trupei are loc în Club A, pentru ca în 1979 să participe la Festivalul de jazz&rock de la Braşov

şi să câştige Marele premiu al Festivalului rock organizat de Club A. Deşi considerată o formaţie a

studenţilor la arhitectură, trupa avea un singur arhitect în componenţă, Iulian Vrabete, la care se

adăugau Dan Brucher (Conservator), Aurel Biţulescu (Arte plastice),Eduard Bălaşa (Medicină)

În 1981, Basorelief avea să obţină din nou trofeul festivalului organizat de Club A, în componenţa: Doru

Căplescu, Nicolae Mantu, Cristian Teodorescu, Edwin Surin.

Primul album apare în 1984, sub titlul Interioare.

Cargo

Formaţie creată în 1985 la Timişoara, în componenţa Carol Bleich (baterie), Octavian

Iepan (chitară), Tibi Gajdo (chitară bass), Dinel Tollea(clape), Nae Ionel Tarnotzi (voce) și Adrian

Bărar (chitară). Devin cunoscuţi abia peste câţiva ani, după mai multe schimbări de componenţă şi după

cooptarea lui Leo Iorga ca solist. După plecare acestuia din urmă la Compact, este organizat un concurs

pentru postul de vocal, câştigat de cel al cărui poreclă va deveni sinonimă cu brandul Cargo: Ovidiu

Ioncu, cunoscut drept Kempes. Gloria formaţiei va veni însă după 1990, cu albumul Ziua Vrăjitoarelor.

Celelalte Cuvinte (Oradea)

Debutează ca o formaţie hard-rock cu influenţe etno, intersectate pe alături cu progresiv, din

componenţa căreia făceau parte: Călin Pop, Leontin Iovan, Radu Manafu, Marcel Breazu, Ovidiu Roşu.

Se lansează în 1981 la Casa de Cultură din Timişoara, în 1982 colaborând cu Cenaclul Flacăra. Primul

concert la Bucureşti îl susţin în 1985 în sala Victoria a Teatrului Constantin Tănase, cu opera rock Umbre

şi ziduri(din motive de cenzură, doar o parte a acestei opere va fi editată pe primul lor album). Devin

repede cunoscuţi şi apreciaţi, câştigând Marele premiu al Festivalului „Primăvara Baladelor” în 1987. În

acelaşi an le apare şi primul LP Celelalte Cuvinte.

Chromatic Grup (Cluj)

Formaţie creată în 1968 în campusul universitar de la Cluj. La începutul anilor `70 ţin concerte, câştigând

o ediţie a festivaluri: Microrama TV (organizat de Televiziune), festivalul artei tinereşti şi Marele premiu

al festivalului din club A în 1971 (Iuliu Merca câştigă premiu pentru cel mai bun solist al festivalului, Sorin

Tudoran pentru cel mai bun chitarist, iar Zodia Capricornului pentru cea mai bună compoziţie). Din

păcate, în 1971, după finalizarea studiilor şi repartiţii, formaţia se destramă.

Compact (Bucureşti)

În decembrie 1977 la galele „Săptămâna” din Bucureşti se lansează formaţia Compact (Marius Luca,

Cornel Moldovan, Ladislau Balasz,Constantin Cămărăşan, Teo Peter) cu piesa „Spaţii”. După ce în

1979, Luca, Moldovan și Balasz sunt înlocuiţi cu Radu Marpozan, Guzu Pap, Nelu Jecan şi Marian

Corjan, un an mai târziu formaţia câştigă Marele premiu al festivalului „Perpetuum Vox Transilvaniae”.

În 1981, Paul Ciuci se alătură formaţiei, Compact obţinând marele premiu al Festivalului rock de la

Costineşti. Prima apariţie discografică are loc în 1982, cu o jumătate de LP în seria „Formaţii rock” (vol.

VI). Perioada de glorie a formaţiei Compact este între 1982-1986, când susţin între 100-400 concerte

anual, verile petrecându-le la Costineşti unde concertau în fiecare seară la restaurantul „Tineretului”.

Anul 1985 este cel mai bun pentru formaţia Compact; îi apare primul LP, intitulat Fata din vis (în

componenţa Paul Ciuci-voce, chitară, Constantin Cămărăşan-chitară, Teo Peter-bass, Leluţ Vasilescu-

tobe, Mircea Octavian Kiraly-clape), participă la Festivalul Rock de la Dresda. Un an mai târziu

efectuează turnee în U.R.S.S. şi Bulgaria şi cooptează un nou membru Vladimir Cnejevici (fost membru

al formaţiei „Progres”). Urmează un nou album Cântec pentru prieteni (1988) şi pregătirea unui

important turneu în U.R.S.S. Cum Paul Ciuci nu primeşte viza, deoarece avea depuse actele pentru

emigrarea în S.U.A., se apelează la Leo Iorga, vocalul formaţiei „Cargo”, care va rămâne la Compact

până în 1996

Cristal (Galaţi)

Formaţia fondată la Galaţi de Bebe Hostiuc, Anghel Drăguş, Vasile Şeicaru, Tiberiu Cazan. Este una

dintre trupele incluse pe mai multe dintre LP-urile cu muzică rock de la Electrecord, în componenţa:

Puiu Creţu, Dan Toma, Nicolae Hostiuc, Aurel & Marian Schwarz, Vasile Şeicaru, Monica Lazăr,

Gabriela Gheorghiu. Între 1970-1979 a fost laureată la toate ediţiile Festivalului Artei Studenţeşti, dar

prea puţin mediatizată pentru că le era „peste mână” să vină la Bucureşti la emisiuni radio sau Tv. Cu

toate acestea a reprezentat România la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din Havana

(1978).

Domino (Bucureşti)

Grup înfiinţat de Sorin Chifiriuc, din care făceau parte: Marty Popescu, Bogdan Stănescu, Radu Mihai

Răsucanu.
La festivalul rock din 1981 primeşte premiu pentru concepţia rock a operei Prefaţa (pe versurile lui Tudor

Arghezi) care va fi editată şi pe albumul de Electrecord.

Entuziaştii (Bucureşti)

Trupă apărută în 1963 în Bucureşti. Prima formulă a formaţie a cuprins cinci colegi de clasă de la Şcoala

Centrală. Printre componenţii îi găsim, de-a lungul timpului, pe Şerban Ciurea, Radu Tănase, Dimitrie

Cădere, Emil Siara, Şerban Ciurea, Franky Marian, Dan Slăvescu, Alexandru Cazaban, Costin Dobrin,

Mihai Ivanovici, aproape toţi emigrând în Occident în anii `70.

Discografie: Entuziaştii (1965); Entuziaştii II (1968).

Evolutiv (Focşani)

Creată în 1973 sub numele de OZN, schimbat ulterior în IZN, iar din 1984 în Evolutiv. Componenţă:

Puiu Şiru, Neonilă Băjenaru, Toni Iankevici, Viorel Iepureanu, Mircea Iankevici,, Marcel Ghinea, George

Bălan. Chiar dacă a rezistat ani buni, formaţia nu are anvergura celorlalte din epocă, specialiştii

considerând că alăturarea ei cu Celelalte Cuvinte pe volumul VIII al seriei Formaţii rock, nu a fost cea

mai fericită alegere.

Experimental Q (Bucureşti)

O primă piesă îi apare 1975, în primul volum din seria Formaţii rock scos la Electrecord, în componenţa:

Eugen Tunaru, Valentin Farcaş, Nicolae Bucaciuc, Nicolae Delioran, Gheorghe Marcovici. La festivalul

din 1979, organizat de Club A, câştigă premiul pentru compoziţie originală cu piesa Marş funebru la

moartea unui astronaut.

Grupul original s-a dizolvat când membrii componenţei iniţiale au primit repartiţii, odată cu absolvirea

Conservatorului. (Nicolae Bucaciuc şi Puiu Delioran, primind repartiţii la Braşov se implică în activitatea

trupei Grup 74, unde activa şi tânărul, pe atunci, Andi Ordean).

Reînfiinţată (Valentin Fărcaş, Ion Gherman, Torino Tudorache, Marius Marchiş, Cornel Arion, Majo

Zoltan) participă, sub acelaşi nume, la festivalul rock organizat de din Club A, în 1981.

Grup 2005 (Drobeta Turnu Severin)

O formaţie ce cântă o muzică la confluenţa rock-ului progresist cu jazz-ul. Jumătatea de LP din 1981 o

datorează talentului a doi muzicieni: compozitorului Doru Tufiş şi textierei Roxana Popescu.

Componenţa din 1981: Doru Tufiş, Victor Turkl, Gheorghe Aliniti, Vasiel Liscovici.

FFN (Acronim pentru Formaţia fără nume)

Formaţie care s-a bucurat de succes în anii `70-`80`, imprimând trei LP-uri (ceea ce reprezintă o

performanţă pentru muzica românească) şi două single-uri. S-a înfiinţat în 1971, la Club A, în

componenţa: Cristi Madolciu (ex Sfera), Florin Dumitru (ex Modern Grup, Phoenix, Mondial), Doru

Donciu (ex Coral), Gabi Litvin (ex Mondial), Sorin Olaru, Radu Stoica, Şerban Bolintineanu. Ultimii doi

pleacă imediat după înfiinţare, grupul activând în cinci, neschimbat, până în 1978.
Discografie: Chemare/ Îndemn (1974) – single, 10 paşi (1975), Zi cu zi (1977), Noi/ Primăvara 1979 –

single, Un joc (1982).

Holograf (Bucureşti)

Una dintre cele mai longevive formaţii din România, alături de Iris. Înfiinţată în 1978 de cinci studenţi:

Mihai Pocorschi, Eugen Sonia, Boris Petrof, Cristian Lesciuc, Ştefan Rădulescu. În anul următor sunt

cooptaţi alţi doi membri, Edi Potroşel şi Tino Furtună (care sunt şi astăzi în componenţa formaţiei).

Câştigă Premiu pentru concepţie muzicală la festivalul rock din 1981, iar pentru o scurtă perioadă

activează la Piteşti.

Cu unele modificări de componenţă, pleacă Cornel Stănescu, Ştefan Rădescu şi Eugen Sonia, sosesc

Sorin Ciobanu, Nikos Temistocle, Gabriel Cotabiţă, lansează în forţă, în 1983, albumul de

debut, Holograf I, care este considerat unul dintre cele mai reuşite dintre albumele apărute înainte de

1989.

În 1985 formaţiei i se oferă şansa de a cânta în afara graniţelor. Cum Gabriel Cotabiţă nu primeşte viză,

alege să se retragă de la Holograf. Apar nume noi în trupă (Dan Bitman devenind între timp sinonim cu

Holograful) şi se lansează un nou album Holograf 2 (1987). Odată cu cooptarea lui Iulian Vrabele, în

1987 se cristalizează o formulă care va rămâne neschimbată mulţi ani. Urmează o perioadă extrem de

fastă cu turnee, festivaluri, apariţii Tv. Cel de-al treilea album Holograf III s-a vândut în 200.000 copii

devenind probabil cel mai mare succes al anilor `80.

Iris (Bucureşti)

Formaţia s-a format în 1976 ca trio – Nuţu Olteanu, Emil Lechinţeanu, Nelu Dumitrescu. Primul concert

a avut loc un an mai târziu, în vara lui 1977, la Sala Polivalentă din Bucureşti, iar prima modificare de

componenţă în 1978, când Emil Lechinţeanu emigrează, fiind înlocuit cu Sorin Chifiriuc.

Prima apariţie discografică este pe un album colectiv, cu piesa Corabia cu pânze,(Sorin Chifiriuc –

vocal). Marele succes al trupei vine odată cu cooptarea solistului vocal Cristian Minculescu (1980) şi

imprimarea primului lor album, Iris I, în 1984, în componenţa: Cristi Minculescu, Florin Ochescu, Nuţu

Olteanu, Nelu Dumitrescu.

În 1986 Nuţu Olteanu pleacă la Holograf, iar locul lui este luat de Mihai Alexandru. Un an mai târziu se

lansează cel de-al doilea album Iris II.Dar, la 19 aprilie 1988, din cauza unui reportaj făcut după un

spectacol susţinut la Miercurea Ciuc, formaţia este suspendată de cenzură.

Kripton (Bucureşti)

Formaţie de rock (new wave) înfiinţată în 1982 de Eugen Mihăescu, Gabi Golescu, Mihai Rotaru şi

George Lungu.
Prima apariţie discografică are loc pe volumul 7 din Formaţii rock (1982), cea de-a doua în 1985 cu

albumul 30 de minute. Între timp componenţa trupei suferise modificări, fiind cooptaţi, alături de Eugen

Mihăescu, Dragoş Docan, Cristi Sandu şi Niky Dinescu.

Cel de-al treilea album Krypron apare în 1988, sub numele Fără teamă şi este înregistrat în

componenţa: Manuel Savu, Dragoş Docan, Răzvan Lupu, Vali Stoian, Gabi Nicolau. Eugen Mihăescu,

fondatorul formaţiei, plecase la studii în Germania.

Metropol (Oradea)

Este una dintre puţinele formaţii care până în 1988 (anul când au părăsit ţara) a reuşit să imprime patru

albume, număr foarte mare, în condiţii în care trupe bune n-au nici măcar un LP.

Formaţie înfiinţată la sfârşitul anilor `60 la Oradea de Tibor Vajda, Csaba Elekes, Attila Viranyi şi Sergiu

Cornea (înlocuit la scurt timp după debut cu Bela Raduly). În 1968 au primul concert. Dacă în primii ani

cântă cover-uri la balurile organizate la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, începând cu 1970

încep să-şi interpreteze propriile compoziţii. Sunt invitaţi să înregistreze emisiuni la Radio şi Tv,

obţinând, în 1971, premiul U.T.C. la Festivalul muzical în limba maghiară Siculus de la Odorheiul

Secuiesc (unde va mai lua premii şi în 1972 şi 1973). Aşa îi apar şi primele piese pe disc, în

compilaţia Siculus `72.

Sunt premiaţi şi la Festivalul Artei Studenţeşti de la Iaşi din 1972.

În 1973 are loc o modificare de componenţă: Vajda şi Elekes fiind înlocuiţi cu Andras Orban şi Laszlo

Trifan, membrii formaţiei devenind protagoniştii unui „musical” rock la Teatrul de Stat din Oradea.

Începând cu 1974 sunt din ce în ce mai prezenţi pe scenele din Bucureşti (Sala Palatului, Club A). Acum

îi apare şi primul material discografic Metropol, cel de-al doilea în 1978, sub titlul Egig erhetne az

enek/ Sunetul în zbor, în componenţa: Orban Andras, Trifan Laszlo, Raduly Bela, Viranyi Attila, Elena

Abagiu (voce), cel de-al treilea, Metropol 3(în 1981) şi ultimul Din nou împreună (1986). Între 1980 şi

1986 prin trupă mai trec: Alexandru Bica, Marius „Bubu” Luca, Ildiko Fogarasi-Iordănescu, Zoltan Stier

şi Attila Weinberger.

Mondial (Bucureşti)

Formaţie înfiinţată în 1966 de studentul la Politehnică, Iuliu Merca, alături de Mihai Constantinescu, Dan

Panaitescu, Horia Bădău, Gabriel Drăgan, Dragoş Vasiliu, Florin Dumitru.

O primă apariţie discografică o constituie un single din 1969 compus din piesele: Romanţă fără ecou/

Primăvara/ De va veni la tine vântul/ atât de fragedă, pe versurile poeţilor: Ion Minulescu, George

Topârceanu, Octavian Goga şi Mihai Eminescu.

Componenţa a fost extrem de variabilă în perioada 1966-1979, printre membrii ei regăsindu-se: Radu

Stoica, Gabriel Drăgan, Gabriel Litvin, Dragoş Vasiliu, Mircea Drăgan, Filip Merca, Florin Dumitru, Iuliu

Merca, Nicolae Enache, Puiu Haţeganu, Romeo Vanica, Mihai Cernea şa. Poate fi considerată chiar o
matrice pentru muzicienii epocii, mulţi dintre cei care la un moment dat al carierei lor au activat la

Mondial, ajungând apoi la formaţii de mare succes: Sincron, Romanticii, FFN, Semnal M.

După turneul de 45 de zile din U.R.S.S. desfăşurat în 1970, au loc noi modificări la nivelul componenţei,

Gabriel Litvin părăsind formaţia pentru a înfiinţa FFN (Formaţia fără nume). Cu toate acestea trupa este

din ce în ce mai cunoscută şi mai apreciată, înregistrând albumul Codrul şi romanţa inimii (1971) – care

va fi inclus într-un top al vânzărilor din Europa de Est, dar şi piese pe compilaţii cu muzică europeană

(două discuri editate în Germania).

Au loc noi „remanieri”, în 1973 formaţia Mondial fiind compusă din Mihai Cernea, Nicolae Enache, Filip

Merca şi Iuliu Merca. Dacă Mircea Drăgan plecase pentru a înfiinţa Romanticii, Mişu Cernea va pleca

la Sfinx, (1973), iar Nicu Barbu la Roşu şi Negru(1976). În locul lor sunt cooptaţi Idu Barbu şi Doru Tufiş.

Formaţia se va desfiinţa în 1976 când Filip Merca emigrează în S.U.A., membrii ei rămânând activi la

alte formaţii.

Olympic 64 (Bucureşti)

Formaţie creată în 1964, a cărei singură apariţie discografică o constituie un single din acelaşi an, cu

doar două piese Cîntic de haiduc şi Ziua bradului de noapte (în componenţa: Dimitrie Inglessis, Mircea

Marian, Dan Dimitriu, Alexandru Preda, Costin Petrescu, Dorin Liviu Zaharia). Cu toate acestea este

una dintre cele cunoscute, Doru Liviu Zaharia (vocalul) impunându-se în conştiinţa cunoscătorilor, ca

unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni ai vremii, realizând, alături de Dan Andrei Aldea, coloanele sonore

ale filmelor: Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel Bun.

Opus 1.61 (Bucureşti)

Formaţia Clubului A compusă din Cristi Ciosu, Iulian Racu,(1979)

Phoenix (cunoscută în Occident ca Transsylvania-Phoenix)

Purtând iniţial numele Sfinţii, formaţia s-a constituit în 1962 la Timişoara, în jurul lui Nicu Covaci. Din

formaţie au făcut parte: Ovidiu Lipan „Ţăndărică”, Mani Neuman, Mircea Baniciu, Florin (Moni)

Bordeianu, Gűnther Reininger, Kamocsa (Kamo) Béla, Costin Petrescu ş.a.

În primii ani cântă într-un club muncitoresc, câştigând în 1968 „Marele premiu” al festivalului naţional

studenţesc.

În 1971 are loc o schimbare de stil, formaţia optând pentru „o sinteză organică şi convingătoare a muzicii

străvechi, de datini şi ritualuri precreştine cu groov-urile şi instrumentaţiile moderne tipice muzicii rock”.

Autorităţile nu rămân indiferente faţă de stilul şi amploarea fenomenului Phoenix, cenzurând întreaga

activitate a formaţiei, confiscând manuscrisului operei rock Meşterul Manole. Cu toate acestea, „ceea

ce a rămas a fost încă îndeajuns de calitativ şi totodată incendiar, încât să creeze o adevărată noua

mişcare în muzică”.
După trei albume cu un succes imens de public (Cei ce ne-au dat nume, Mugur de

fluier şi Cantafabule – vândut în 500.000 exemplare), în 1974 are loc un concert gigant la

Sarmisegetuza Dacia, filmat de televiziunea română, dar care cenzura a interzis să fie difuzat.

După o serie de interogatorii la poliţiei, Nicu Covaci renunţă la cetăţenia română şi, în 1976, pleacă în

Olanda stabilindu-se la Amsterdam. Un an mai târziu se întoarce pentru a-i lua şi pe colegii săi. Astfel

că, în noaptea de 2 iunie 1977, camionul în care membrii formaţiei erau ascunşi în boxe părăseşte ţara,

prin vama de la Porţile de Fier. Despre acest moment, Nicu Covaci avea să povestească cum vigilenţa

grănicerilor iugoslavi a fost adormită cu bani şi discuri cu muzică.

Stabilită în Germania, formaţia are un succes efemer, ajungând la dizolvare. Se va reuni după 1989,

cântând şi în prezent.

Discografie:1968 Vremuri, 1969 Floarea stîncilor, 1972 Cei ce ne-au dat nume, 1973 Meşterul Manole,

1974 Mugur de fluier, 1975 Cantafabule.

Post Scriptum (Timişoara)

Formaţie de pop/ rock cu influenţe jazz care a activat la începutul anilor `80. Lansarea la Bucureşti are

loc în 1981, la a IV-a ediţie a Festivalului Clubului A. Primul LP al formaţiei apare în 1981 şi îi poartă

numele, fiind scos în componenţa: Doru Apreotesei, Mircea Marcovici, Mihai Farcaş, Tiberiu Ladner,

Toni Kuhn, Emil Zoltan.

În scurta lor activitate participă la Festivalul de jazz de la Sibiu (1981), dar apar şi la Tv, acompaniind

solişti de muzică uşoară sau în emisiunea Portativul fulgilor de nea.

În 1982 Doru Apeutesei pleacă la Sfinx.

Progresiv TM

Formaţie de muzică rock din Timişoara, înfiinţată în octombrie 1972. Iniţial s-a numit Clasic XX. În

formula originală îi regăsim pe Harry Coradini (Harald Kobl), Ladislau Herdina, Zoltan Kovacs, Helmuth

Moszbrucker. Ştefan Pentek. Ca şi celelalte formaţii din epocă, şi Progresiv TM s-a implicat în domeniul

teatral, punând în scenă spectacolul pop „Acest pământ”, la Teatrul Maghiar din Timişoara. În 1975 are

loc o modificare a componenţei, fiind incluşi în formaţie: Ilie Stepan, Mihai Farcaş şi Gheorghe Torz. În

acelaşi an apare şi primul LP intitulat Dreptul de a visa. Un an mai târziu, doi dintre membrii săi, Coradini

şi Herdina părăsesc formaţia alcătuind o nouă trupă: Roşu şi Negru, pentru ca în 1979, după apariţia

discului Puterea muzicii, formaţia să se destrame. Grupul este reînfiinţat de Herdina, prin trupă

perindându-se numeroşi artişti, care vor face parte din alte formaţii celebre în epocă.

Pro Musica (Timişoara)

Formaţie considerată ca aparţinând zonei blues a rock-ului clasic din anii `70. Se simt elementul etno în

muzica lor, dar şi izvoare comune cu Pheonix.

Înfiinţată în 1973, Pro Musica a existat pe scena muzicii româneşti până în 1993, printre membrii ei

aflându-se de-a lungul existenţei sale: Ilie Stepan, Mircea Stratan, Mario Florescu, Tiberiu Baku, Dieter

Krauser, Nicolae Krakowski, Erwin Ţarfulea, Zoltan Homok ş.a.

În 1986, când formaţia primeşte o jumătate de LP din volumul 9 al ciclului „Formaţii rock”, doar Ilie

Stepan mai rămăsese din vechea componenţă. Acestuia i se alăturaseră: Vasile Dolga, Grigore Hariga,

Ionel Tarnoczi, Richard Schoring, Anton Furtună.

Un prim album integral Pro Musica apare în 1988, sub titlul Rockul baroc, iar cel de-al doilea, şi ultimul

însă, un an mai târziu.

Redivivus (Craiova)

Formaţie creată în 1975 de Gabriel Cotabiţă, avându-i în componenţă pe: Gelu Morar, Iliuţă Dumitru,

Costel Ghermanschi, Relu Ajorca. Primul lor „concert” are loc în acelaşi an la Braşov, la Casa de Cultură

a Studenţilor. Anul următor participă la Festivalul Artei Studenţeşti din Galaţi, Gabriel Cotabiţă fiind

premiat pentru cel mai bun solist vocal, pentru ca începând din 1977 să fie solicitaţi să participe la

înregistrări la radio şi televiziune.

Prin formaţie au mai trecut: Erwin Surin, Aurel Bitulescu, Nichi Temistocle, Doru Ohota, Valentin Vătuiu,

Mihai Drăgoescu.

Sfârşitul trupei survine în momentul în care n-a mai putut fi considerată o trupă studenţească, nemaifiind

acceptată la festivaluri, iar concertele devenind din ce în ce mai puţine.

Roşu şi Negru (Bucureşti)

Formaţie creată în 1963, al cărei prim disc, care-i poartă numele, deşi e un single cu trei piese

(Leopardul/ Cântecul pădurii/ Cadrane), rămâne unul dintre cele mai bune albume ale genului rock.

Prezenţa şi talentul lui Nancy Brandes (plecat ulterior definitiv în Israel) se simte în toate cele trei piese.

Compoziţia a fost fluctuantă, de-a lungul existenţei formaţiei: Ovidiu Lipan, Florin Ochescu, Dan

Bădulescu, Nicky Dorobanțu, Mihai Muncioiu, Nicolae Enache, Puiu Brec, ş.a., cu Mirabela Dauer, Dan

Mutaşcu şi Anda Călugăreanu ca vocali în perioada bucureşteană.

La prima ediţie a Festivalului Club A din 1969, câştigă Marele Premiu pentru concepţie muzicală, orgă

(Nancy Brandes) şi solist vocal (Liviu Tudan).

O bună perioadă de timp, formaţia a activat pe două paliere, cu un stil mai pop şi versuri accesibile la

radio şi televiziune (pentru a se putea întreţine financiar) şi în concerte interpretând un rock progresiv.

În 1976 are loc o „fuziune” cu Progresiv TM, în această formulă înregistrându-se albumul Puterea

muzicii. Doi ani mai târziu, Roşu şi Negru devine trio: Liviu Tudan, Florin Ochescu, Dorel Vintilă-Zaharia.

După mai multe schimbări de formulă, Liviu Tudan fiind constanta perioadei, în 1981 înregistrează LP-

ul Pseudofabula, în 1985 Culori, iar în 1988 Semnul tău.

Sunt din ce în ce mai cunoscuţi, mai ales datorită apariţiilor la Tv şi participării la diverse festivaluri, dar

cu toate astea, în 1988 trupa se sparge: Adrian Ordean pleacă la Compact, Valentin Stoian la Krypton,

Dorel Vintilă Zaharia emigrează în Suedia, iar Cornel Cristei se angajează ca dirijor al orchestrei teatrului

din Oradea.

Sfinx (Bucureşti)

Formaţie de rock progresiv creată în Bucureşti în 1963 de liceenii Octav Zemlika, Bibi Ionescu şi Cristian

Valica. Până în 1984, când începe declinul formaţiei, au loc modificări repetate de componenţă, prin

trupă trecând: Idu Barbu, Silviu Hera, Petre Iordache, Sergiu Zagardan, Toni Niculescu,Marian

Toroimac, Dan Bădulescu, Mihai Cernea, Nicolae Enache, Sorin Chifiriuc, Edwin Surin, Doru Apreotesei

şi Dan Andrei Aldea.

Debutul a avut loc la casa de cultură „1 Mai”, formaţia cântând la casele de cultură, la seratele

studenţeşti sau pe litoral (Mamaia şi Eforie Sud). Devin cunoscuţi în 1966, ca urmare a participării la

emisiunea concurs “Micro – rama TV”, când formaţia ajunge până în semifinală, dar consacrarea are

loc un an mai târziu, după cooptarea tânărului de numai 17 ani, la acea dată, Dan Andrei Aldea.

Alături de compoziţii proprii, trupa cânta în cluburile bucureştene cover-uri Hendrix, Ten Years After,

Doors, Velvet Underground.

Urmează o diversificare a activităţii muzicale, Dan Andrei Aldea compunând, alături de Dorin Liviu

Zaharia (solistul formaţiei Olympic` 64), muzica pentru filmul Nunta de piatră al debutanţilor, pe atunci,

Dan Piţa şi Mircea Veroiu. Urmează apoi o lungă perioadă de colaborare cu Teatrul Bulandra în cadrul

unor spectacole de muzică şi poezie, dar şi prin compunerea coloanei sonore pentru piesele “A 12-a

noapte” si “Elisabeta I” de Shakespeare şi “Noile suferinţe ale tânărului W.” de Goethe.

Din anul 1975, Sfinx începe colaborarea cu Dida Drăgan, participând la festivaluri (Berlin, Sopot) şi

având turnee în Germania Democrată şi U.R.S.S.

Şi cum succesul nu vine de fiecare dată singur, formaţiei Sfinx i-a adus ca „bonus” o mai mare atenţie

din partea cenzurii, care avea să interzică înregistrarea marelui proiect al formaţiei, opera

rock Zamolxe inspirată din miturile arhaice româneşti. Abia în 1979, după trei ani de la prima

reprezentaţie, Electracord editează un album cu fragmente din poemul Zamolxe.

Ochiului vigilent al cenzurii avea însă să-i scape single-ul Zece arici înamoraţi/ Noi nu ne temem,

înregistrat la Electrecord, care parodia Festivalul Cântarea României şi Cenaclul Flacăra. Materialul

discografic va fi însă retras de pe piaţă însă la doar câteva zile de la apariţie.

În urma unui turneu în Belgia, Dan Andrei Aldea alege calea exilului, solicitând azil politic în Germania,

unde s-a dedicat muzicii de studio.

A existat şi o perioadă post-Aldea a Sfinx-ului, cu un nou LP scos în 1984, în care se simte amprenta

lui Sorin Chifiriuc. După plecarea acestuia din urmă din trupă, Sfinx a mai colaborat cu Florin Ochescu,
Mircea Romcescu, Paul Csucsi, Adrian Ordean, Doru Căplescu, Cristian Rus, Laurenţiu Cazan, Elena

Perianu, Crina Mardare, Zoe Alecu şi mulţi alţii.

Discografie: Lume albă (1975), Zamolxe (1978), Sfinx (1984; mini-discuri: Şir de

cocori (1974), Coborâse primăvara – Ziua ta – Fiii soarelui – Peste vârfuri (1974), din nou acsă – Zmeul

– Fetele albine (1980), Focuri vii (single, 1980)

Stereo (Sibiu)

Formaţia nu a avut o existenţă îndelungată, dar este cea care l-a impus în lumea rock-ului pe Adi

Ordean. A fost inclusă pe primul volum al compilaţiei Formaţii de muzică pop cu piesa Copii ai

vieţii. Componenţă: Adrian Ordean, Adrian Orlea, Kurt Vass, Ioan Opriţă.

Timpuri Noi (Bucureşti)

Debutează în forţă, cu un stil nou, alternativ, cu elemente avangardiste într-o zonă culturală rock

puternic legată de anii `60-`70, în componenţa: Adrian Pleşca, Răzvan Moldovean,Dan Iliescu, Radu

Cartianu.

De la înfiinţare şi până la începutul anilor `90, formaţia Timpuri Noi a fost o veritabilă trupă underground,

mai ales datorită versurilor şi subiectelor abordate, considerate subsersive de regim. Erau interzişi la

radoi, la Tv, dar şi în unele cluburi, care se temeau de riscul de a fi închise.

Transfer (Iaşi)

O trupă mai mult axată pe jazz decât pe rock. Componenţă: Laurenţiu Ulnici, Eugen Amarandei, Romeo

Tabeică, Ion Leonte, Marcel Maxim, Bogdan Mihai, Valeriu Pavel, Stelian Andronic.

Voltaj (Bucureşti)

Formaţie creată în 1982 de chitaristul Adrian Ilie şi Cristi Minculescu (ambii veniţi de la Iris) şi completată

cu Nikki Dinescu şi Dan Cimpoieru. Primul lor concert are loc la casa de cultură Mihai Eminescu din

Bucureşti. Despre această perioadă, Adrian Ilie povesteşte că au fost şantajaţi să intre în Cenaclul

Flacăra (el având depuse actele pentru a pleca în S.U.A). Au loc numeroase schimbări de componenţă,

ceea ce a dus la sfârşitul primei perioade Voltaj.

Revigorarea trupei are loc în 1986, în formula: Cristi Ilie, Amedeo Bolohoi, Dan Mateescu, Doru Istudor,

Adrian Ilie. După retragerea lui Adrian Ilie, trupa începe să bată la uşile studiourilor de înregistrări, dar

este refuzată. Au noroc de Silviu Chiriuc care, cumpărându-şi un banc de înregistrări, se oferă să-i ajute

să înregistreze şase piese. Toate piesele vor fi difuzate la radio (prezentate ca imprimări radio) şi vor

intra în Top „Săptămâna”.

Lucrurile sunt însă pe departe de a se linişti. În 1988 are loc o scindare a formaţiei care dintr-o dată se

transformă în trei formaţii, toate cântând pe litoral: Voltaj 88 (Bogdan Cristea, Eugen Sălceanu, Doru

Bobeică, Manuel Savu, Florin Ionescu), Voltaj (Doru Istudor, Cristi Marinescu, Cristi Ioniţă, Lenţi Cristea)
– ajutată de cei de la Iris care erau suspendaţi în acea perioadă, Voltaj (de fapt formaţia Quartz, căreia

i se schimbase numele, pentru a atrage publicul).

Muzica folk

Alături de rock, la începutul deceniului `7 începe şi ascensiunea muzicii folk.

Alexandru Andrieş

Debutează în 1974 la Club A, participă la Festivalul de iazz&rock de la Braşov din 1979, alături de

formaţia Basorelief.

Discografie: 1984 – Interioare; 1985 – Interiors (varianta în engleză a albumului din 1984); 1986

– Country and Western Greatest Hits III; 1987 – Rock`n`Roll; 1988 – Despre distanţe; 1989 – Trei

oglinzi.

În luna ianuarie 1990 apare poate cel mai cunoscut disc al lui Alexandru Andrieş, cu piese scrise între

1976 şi 1982 dar care n-au putut fi incluse pe albumele anterioare din cauza versurilor „subversive”.

Despre ele autorul mărturisea „n-au fost difuzate până în prezent, nici la radio, nici la televiziune, nici

pe disc n-au putut să apară. Eu însă le-am cântat – la început aşa, la câţiva prieteni – să văd care le e

părerea, apoi mai des sau mai rar, în concerte. (…) Cel mai des le-au auzit cei de la Club A”.

Discul s-a făcut cu înregistrări vechi, nu de studio, care îi dă un aer de naturaleţe şi de autenticitate. De

exemplu, Blues-ul Generalului Pacepa e o piesă compusă în 1978 şi înregistrată la Festivalul de Jazz

de la Sibiu, Blues paranoic, Bluesul magazinului, Nouă meşteri mari, cu Vasile zece au fost înregistrate

în concert la Timişoara undeva în 1985 sau 1986, Am pneumonie, Mă doare măseaua, Ce oraş

frumos, Mie mi-a somn, Am întrebat un miliţian au fost cântate într-un concert la Costineşti.

Marcela Saftiuc

În timpul studenţiei de la Cluj, participă la o audiţie la Casa de cultură, unde Teo Peter, încântat de

vocea ei o promovează. Este inclusă în programul artistic al judeţului, „Dialog la distanţă” şi începe să

apară în spectacole. Este invitată la Bucureşti să participe la concertele din Club A, alături de nume

consacrate la acel moment. Câştigă. Peste ani rămâne întrebarea: succesul s-a datorat imensului ei

talent sau pentru că era prima voce feminină care se implicase în muzica folk?.

În anii `70, lansează un disc cu doar trei piese: Fii lacrimilor tale (preluare folclor), Vânt de seară (versuri

proprii), Trăim atâta vreme (versuri Nicolae Labiş). Apoi şi pe al doilea. Este invitată să cânte la Cenaclul

Flacăra. Are un conflict cu Adrian Păunescu care îi reproşează că a scos albumul fără să-l consulte.

Refuză să mai participe la spectacolele Cenaclului. Doi ani mai târziu la C.C. al U.T.C. se discută

„situaţia” Marcelei Saftiuc şi i se cere să se întoarcă la Cenaclu. Acceptă cu condiţia să nu i se dea texte

impuse. Şi U.T.C.-ul acceptă cererea ei. Cu toate acestea, în 1981 părăseşte ţara, cu contract, pentru

a preda la Universitatea din Lyon.

De departe cea mai cunoscută piesă a ei rămâne Fii lacrimilor tale, singurul cântec bisericesc care a

fost difuzat la radio înainte de 1989.

Mircea Baniciu

La începutul anilor `70 cânta prin cluburile din Timişoara. Este văzut de Nicu Covaci care îl cooptează

în Phoenix, unde debutează în 1971. Cântă alături de aceştia până în 1977, când membrii trupei fug din

ţară. Deşi făcuse parte din unul dintre cele mai în vogă grupuri rock ale perioadei, Mircea Baniciu alege

o carieră solo, în folk, scoţând în 1980 single-ul Călătorie/ Hanul ulciorului nesecat/ Hai la joc/ Dacă ai

ghici. Albumul Tristeţi provinciale a apărut fără titlu pentru că regimul credea că cetăţenii României

socialiste nu aveau motive să fie trişti. Până în 1989 mai apar încă două albume: Ploaia şi Secunda 1.

Mircea Florian (cunoscut şi sub numele de Florian din Transilvania)

A început să cânte folk în anii `70, trecând mai târziu la muzica electronică şi cea expermentală. A fost

lider al formaţiei Ceata Melopoică, unde a cântat alături de Sorin Chifiriuc, Andrei Oişteanu, Alexandru

Beno, Dorin Liviu Zaharia ş.a.

În 1975 lansează single-ul Pădure liniştită, La Făgădăul de piatră/ Cu pleoapa de argint, iar un an mai

târziu albumul Tainicul vârtej.

Mircea Vintilă

Debutează ca folkist la primul festival studenţesc folk din 1971. Cântă alături de Mircea Florian, Marcela

Saftiuc, Doru Stănculescu în clubul 303, la clubul Universitas sau la Casa de cultură a Studenţilor, dar

şi la Cenaclul Flacăra. La cea de-a doua ediţie a festivalului „Primăvara baladelor” câştigă marele

premiu.

În 1974 lansează single-ul Mielul/ Pământul deocamdată, iar în 1975 single-ul Hanul lui Manuc/ Bade

Ion. Primul LP îi apare în 1976, sub titlul Crezul meu (multe dintre piese fiind orchestrate de Dan Andrei

Aldea), cel de-al doilea în 1982, Peripeţii noi, iar în 1986 un album eponim (titlul original Se retrage la

Vatra Luminoasă, nu a fost acceptat de cenzură).

Nicu Alifantis

Debutează scenic în 1973, doi ani mai târziu fiind angajat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. În 1976 la

Electrecord îi apare primul single, Cântec de noapte, iar în 1979 primul albumul După melci, construit

în manieră „simfonică” pe versurile poetului Ion Barbu. La realizarea albumului au contribuit artişti

valoroşi ai perioadei: Costin Petrescu (Phoenix), Nicolae Enache (Sfinx), Sorin Minghiat ş.a.

Face parte din Cenaclul Flacăra, melodiile lui fiind incluse pe compilaţiile Electrecors, Folk 1 li 2 apărute

în 1977 şi 1978.

Valeriu Sterian

În clasa a XII-a este exmatriculat pentru două săptămâni din liceu, pentru că a cântat Beatles în cadrul

unui festival-concurs, iar tatăl său este chemat la Securitate pentru a da explicaţii. În 1972 părăseşte
Buzăul natal, fiind admis la Facultatea de Psihologie din Bucureşti. Formaţia sa din copilărie (Copii

florilor) se destramă, iar Vali Sterian şi Carmen Marin formează grupul folk Vali şi Carmen. În martie

1973, cei doi participă la prima ediţie a festivalului „Primăvara Baladelor”. Câştigă premiul de compoziţie

pentru piesa Nopţi, care ulterior va fi cenzurată. La sfârşitul anului, Carmen Marin se retrage fiind înlocuit

cu Carmen Cula, fostă basistă a grupului Catena. Împreună au concerte în cluburi studenţeşti şi apar la

televizor. Duetul nu are o viaţă lungă, aşa că, începând din 1975 Vali Sterian cântă singur, participând

la popularizarea Cenaclului Flacăra, în care fusese inclus. Părăseşte cenaclul la începutul anilor `80,

nemulţumiţi de turnura pe care o luase, de la spectacole underground la o mişcare populistă.

Din această perioadă rămân două piese pe un single intitulat Muzică folk (1975) şi celebra Amintire cu

haiduci, cuprinsă pe o culegere folk din 1978.

Primul LP Vali Sterian este datat 1979 şi poartă numele Antirăzboinica, fiind făcut în colaborare cu

Nicolae Enache şi Dan Andrei Aldea de la Phoenix. Coperta iniţială a discului a fost respinsă de cenzură.

În acelaşi an fondează Compania de Sunet, alături de Iulian Constantinescu, Bebe Teodorescu, Gabi

Vulpe, cu care va concerta sub numele de Vali Sterian şi Compania de Sunet, atât în ţară, cât şi în

Bulgaria, Ungaria, U.R.S.S., Polonia etc.

Un prim album, alături de band apare în 1982 sub numele Veac XX. Chiar dacă este consacrat ca folkist,

va cânta însă (la jumătatea anilor `80) şi un prog-rock. Este o perioadă cu multe concerte, alături de

Mircea Vintilă, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Doru Stănculescu, dar şi prezenţe la festivaluri alături de

Roşu şi Negru, Iris, Holograf, Voltaj, Compact, în timp ce vara cântă pe litoral, la restaurantul „Bucureşti”

din Mamaia.

Multe din piesele scrise de Valeriu Sterian sunt pline de trimiteri fine, insidioase la situaţia politică din

România, pe care cenzura nu a putut să le interzică.

http://www.formula-as.ro/1999/360/lumea-romaneasca-24/sfinx-experience-538

http://bucurel.wordpress.com/2007/10/14/biografie-sfinx/

http://www.transsylvania-phoenix.de/ro/band.html

http://www.carteadenisip.ro/articole/articol-festivalurile-club-a/id-1617.html

http://www.muzicisifaze.com/interviu.php?id=5

http://www.muzicisifaze.com

http://www.carteadenisip.ro/articole/articol-festivalurile-club-a/id-1617.html

http://www.holograf.ro/

http://www.scribd.com/doc/43435399/Grupuri-Si-Formatii-Muzicale

http://thegig.ro/2011/01/a-fost-odata%E2%80%A6-cornel-chiriac-sideral-olympic-64-sincron-mondial-

sfinx-ceata-melopoica/

www.wikipedia.ro
 SHARE THIS POST

Filmele anilor `70 – `80

Brigadieri