Universitatea „Al.I.

Cuza” Iaşi
Facultatea de Geografie şi Geologie, Departamentul de Geografie

GEOGRAFIE CULTURALĂ
Note de curs pentru studenţii anului III, specializarea Geografia Turismului

Scurtă introducere
Încă de la Herodot, geografii au fost interesaţi de extrema diversitate a popoarelor şi culturilor
acestora. Această diversitate se manifestă nu numai din perspectiva culturii populare, a obiceiurilor şi
credinţelor ci şi din aceea a specificului lingvistic, a formelor de exprimare artistică, a gastronomiei etc.
Cum apar aceste contraste?
Mult timp au fost acceptate răspunsuri simple :
-natura este responsabilă pentru modurile diferite prin care o populaţie se hrăneşte, se îmbracă,
îşi construieşte o casă. Ea le impune sedentarismul paşnic sau nomadismul agresiv. Ea explică diferenţa
dintre Nordul temperat şi bogat pe de o parte şi Sudul tropical şi sărac pe de altă parte. Acest
determinism sumar nu rezistă unui examen;
-rasa este aceea care impune diferenţe biologice fundamentale de ordin fizic (forţă şi aptitudine
pentru muncă, inteligenţă) antrenând diferenţele culturale majore. Albii sunt superiori celorlalţi. Nu e nimic
deosebit în faptul că ei au descoperit puşca, drumul de fier şi sclavia! Această teorie dramatică este şi ea
dezminţită de bunul simţ şi de către ştiinţă. Ideea unicităţii şi unităţii speciei umane s-a impus durabil. Şi
totuşi, de unde vin aceste diferenţieri culturale?
-evoluţia istorică, spun mulţi alţii este aceea care le determină. Încă din preistorie, societăţile
europene au cunoscut transformări şi mutaţii importante, în sensul stăpânirii unor tehnici tot mai
avansate, încununate de revoluţia industrială. Ideea existenţei unui necesar progres, de la epoca de
piatră la cea postindustrială, s-a impus la fel de durabil. Astfel, diversitatea culturilor ţine de poziţia
fiecărei comunităţi în cadrul acestei unde de progres, unele sunt mai „înapoiate”, altele mai „avansate”.
Este un gest umanitar în această viziune, ajutarea societăţilor „înapoiate” în scopul propulsării lor pe
calea progresului. În acest mod a fost justificat colonialismul şi este încă justificată orice intervenţie a
lumii „civilizate” în societăţile „retrograde”, „nedemocratice” etc. Atunci când nu au fost complet
distruse, culturile extra-europene, sunt judecate ca un fel de laborator viu de către oamenii de ştiinţă
(etnologi mai ales). Producţiile lor artistice sunt admirate, expuse în muzee chiar dacă se pierde din
vedere utilizarea şi sensul acestora. În practică, orice grefă de cultură europeană prinde greu încât natura
problemelor puse de diversitatea culturală se schimbă permanent;
-cultura este o realitate superioară care se impune grupurilor, condiţionându-le susţin alţii. Este
un fel de superorgansim care fasonează individul şi grupurile. Acceptată de antropologi dar şi de
geografii culturalişti nord-americani, această teză mai degrabă creează probleme decât le rezolvă. Evită
piedicile determinismului fizic sau biologic dar nu explică schimbările, transformările şi progresul care
au un loc important în viaţa culturală;
-lumea actuală se găseşte prinsă într-o mişcare contradictorie de unificare şi destrămare
concomitentă. Progresul telecomunicaţiilor permite difuzarea imaginilor şi sunetelor în orice punct al
planetei. Transporturile rapide, sigure şi ieftine permit amestecul populaţiilor, contactele tot mai intense
între acestea ca şi generalizarea economiei de consum. Ne îndreptăm spre o nivelare culturală a lumii?
Răspunsul nu poate fi decât negativ, pentru că dincolo de aparenta uniformizare, comportamentele
rămân foarte diverse, performanţele tehnice şi economice extrem de inegale. Identităţile culturale renasc
sau se afirmă într-o ambianţă pasională şi adesea agresivă. Supremaţia culturală occidentală este tot mai
mult pusă în discuţie. Alte modele, încărcate adesea cu nostalgia unui trecut mitizat, seduc mulţimi
considerabile, resuscitând antagonisme vechi şi generând confruntări sângeroase.
Cum identificăm o cultură? Cum putem înţelege limitele extinderii sale şi formele pe care le ia
inserţia sa în spaţiu? Care este natura şi importanţa barierelor şi frontierelor culturale, raportul
acestora cu frontierele politice? Sunt tot atâtea teme de reflexie care formează o parte din obiectul de
studiu al geografiei culturale.
Care sunt principiile de analiză reţinute de geografi atunci când încearcă să răspundă la întrebări
de genul celor formulate anterior?
 Cultura este un câmp de studiu comun tuturor ştiinţelor socio-umane, fiecare abordând acest
imens domeniu din propriul punct de vedere. Geograful se remarcă prin aceea că el nu disociază grupul
de teritoriul pe care şi l-a însuşit, amenajat şi transformat pentru a conveni principiilor specifice de
organizare a vieţii. Structura şi întinderea spaţiilor în care se încastrează o cultură, bazată pe
intercomunicare, modul în care grupurile triumfă în faţa obstacolelor şi distanţei, adesea întărindu-le,
sunt în centrul reflecţiei geografice.
Parte componentă a geografiei umane, geografia culturală completează astfel studiul repartiţiei
spaţiale a oamenilor şi activităţilor acestora, al interacţiunilor complexe dintre om şi mediu, în principal
a modurilor specifice prin care comunităţile aleg dintre numeroasele posibilităţi pe care mediul le pune
la dispoziţie, antrenând astfel consecinşe diferenţiate spaţial. Legăturile dintre indivizi, baza
instituţionalizării şi organizării societăţilor dar şi a identificării teritoriilor sunt alt subiect urmărit cu
interes de către geografi.
Ponderea culturii este decisivă în toate aceste domenii : cum percep şi concep oameniii mediul,
societate, lumea? De ce le valorizează mai mult sau mai puţin şi de ce încarcă ei locurile cu semnificaţii?
Care sunt tehnicile cu care se dotează grupurile pentru a stăpâni mediul în care trăiesc, făcându-l productiv
sau agreabil? Cum au imaginat, pus la punct, transmis şi difuzat cunoştinţele lor practice? Care sunt
legăturile care structurează ansamblurile sociale şi cum sunt ele legitimate? În ce fel contribuie miturile,
religia şi ideologiile la atribuirea unui sens vieţii şi cadrului în care aceasta se desfăşoară?
Cultura este un intermediar între om şi natură
Omul actual nu este niciodată în contact direct cu natura, el trăieşte într-un mediu artificial creat de
el însuşi : veşminte şi case care-l apără de rigorile climatului; drumuri şi poteci care-l ajută să se orienteze
în spaţiu. Vegetaţia naturală este distrusă şi înlocuită cu o vegetaţie secundară (păduri, păşuni, culturi etc.).
De multă vreme omul este secondat în activităţile sale de energii furnizate de animale, de lemn, vânt sau
curenţi. Chiar combustibilii fosili sau energia atomică care servesc la acţionarea mecanismelor şi utilajelor
asigură grupurilor umane un control tot mai puternic, dar niciodată total, asupra mediului de viaţă. Cultura
care interesează geograful este înainte de toate constituită din ansamblul de artefacte, de cunoştinţe,
deprinderi şi aptitudini care intermediază relaţiile omului cu mediul.
Cultura este o moştenire şi un joc al comunicării
Nu toate societăţile dispun de acelaţi arsenal de cunoştinţe şi tehnici, de acelaşi registru de
interpretare şi motivare. Indivizii şi grupurile sunt condiţionaţi de educaţia primită : cultura apare astfel
ca o moştenire. Modalităţile de transmitere de la o generaţie la alta sau de la un loc la altul, prin schimb
sau migraţie, depinde de mediu şi de nivelul tehnic, fiind la originea diversităţii societăţilor. Cum se
formează memoria colectivă care identifică un grup? Cum se trasnsmite informaţia de la o generaţie la
alta? Cum se stabileşte comunicarea împotriva distanţei şi a depărtării? Diversitatea culturală este
datorată obstacolelor fizice sau realităţilor şi barierelor psihologice? Geografii care se specializează în
realităţile culturale se ocupă astfel de modul de difuziune a informaţiilor şi analizează toate aspectele
care ţin de comunicare.
Cultura este o experienţă a prezentului dar şi o proiecţie în viitor
Cultura nu este trăită pasiv de cei care o primesc drept moştenire : ei acţionează asupra sa
continuu, modificând-o. Interiorizează anumite traiectorii şi renunţă la altele. Inventează în cursul vieţii
noi moduri de exprimare corespunzătoare unor aspiraţii profunde.
Modelele oferite de culturi nu sunt imuabile. Inovaţiile intervin permanent, unele sunt respinse de
mediu, altele se impun în timp iar altele se impun foarte rapid. Culturile sunt realităţi în continuă mişcare.
Graţie culturii, fiecare se proiectează în viitor şi lucrează pentru a crea un cadru mai bun decât cel prezent.
Lumea sfârşeşte prin a prinde conturul unei lumi dorite de către om : acolo se înrădăcinează valorile, acolo
sunt legitimate alegerile, mediul pe care-l fasonează devin conforme preferinţelor şi aspiraţiilor.
Cultura este în mare măsură facută din cuvinte, articulată de discurs şi jucată pe „scenă”
Lumea în care trăim este compusă în aceeaşi măsură din cuvinte pe cât este făcută din apă, aer,
piatră şi foc. Mediul în care evoluează societăţile este o construcţie care se exprimă prin cuvinte : logica
pe care oamenii i-o atribuie provine în pare din regulile care ordonează construcţia discursului lor.
Practicile care modelează spaţiul sau cele desfăşurate pentru a-l utiliza amestecă destul de strâns actul,
reprezentarea şi discursul. Ele vizează atât mediul material cât şi mediul social. Cultura este constituită
din realităţi şi semnificaţii care au o încărcătură simbolică. Repetate continuu, anumite gesturi capătă
noi semnificaţii, se transformă în ritualuri şi creează celor care le acceptă sentimentul comunităţii. În
măsura în care amintirea acţiunilor colective se suprapune capriciilor topografiei, arhitecturii,
monumentelor create pentru susţinerea memoriei tuturor, spaţiul devine teritoriu.
Cultura este un factor esenţial al diferenţierii sociale
Modul în care fiecare asimilează cultura grupului din care face parte este puternic individualizat.
Nu toată lumea primeşte acelaşi bagaj de cunoştinţe, nu le interiorizează în acelaşi fel şi nu le utilizează
în aceleaşi scopuri. Astfel, cultura devine un factor esenţial în diferenţierea socială şi în atribuirea unui
statut specific fiecăruia dintre noi. În societăţile complexe, nu toată lumea împarte aceeaşi moştenire :
există un model general acceptat de majoritate, al cărui prestigiu îl impune ca atare dar acesta este
contrabalansat de mişcări disidente, de contra-culturi sau de sub-culturi.
Peisajul poartă amprenta culturii şi îi serveşte drept matrice
Caracteristicile peisajului sunt imprimate de acitivităţile productive ale oamenilor şi de efortul
lor de a locui spaţiul ocupat, adaptându-l nevoilor specifice. Marcat de tehnici materiale pe care
societatea le modelează conform unor convingeri de natură religioasă, ideologică sau estetică, acest
peisaj este documentul-cheie necesar înţelegerii culturilor, singurul care subzistă adesea ca martor al
societăţilor trecute.
Copiii asimilează cunoştinţele, atitudinile, valorile, imitând ceea ce văd în jurul lor. Lecţiile
adulţilor sunt impregnate de simboluri spaţiale, specifice unui anumit loc. Peisajul devine astfel o
matrice a culturii, constituind un obiect de studiu fascinant pentru oricine se ocupă de această ramură a
geografiei chiar dacă interpretarea sa nu este facilă, suprapunându-se elementele actuale celor mai vechi
sau celor corespunzătoare unor aspiraţii ori unui trecut greu de datat.

Partea I : GENEZA ŞI EVOLUŢIA ABORDĂRII CULTURALE ÎN GEOGRAFIE

Tema nr.1 : Apariţia geografiei culturale

Geografia este destinată descrierii Terrei, sublinierii diversităţii sale. La finele secolului al
XVIII-lea, sub influenţa filozofului german Herder, geografii încearcă să răspundă la o nouă întrebare :
în ce măsură destinul popoarelor este legat de ţara în care trăiesc? Există o influenţă a mediului asupra
omului sau o armonie subtilă între ordinea naturală şi ordinea socială?
Revoluţia darwinistă din a doua parte a secolului al XIX-lea impune o atenţie deosebită
legăturilor dintre grupurile umane şi mediu. Astfel sunt atribuite contrastele observate pe hărţile
densităţii populaţiei ca şi inegala dezvoltare a grupurilor umane, intensităţii acestor legături. Relaţiile
societate-mediu devin astfel centrale în geografie, termenul de geografie umană însuşi afirmându-se în
acest context.
Optica evoluţionistă focalizează atenţia asupra relaţiilor verticale pe care le întreţin grupurile
umane cu cadrul natural. Aceste relaţii sunt opuse celor care erau observate între grupuri sau în
interiorul acestora, considerate orizontale şi mai puţin importante din perspectivă geografică decât
raporturile de natură ecologică.
Omul diferă de animal prin arsenalul de unelte şi tehnici pe care le dezvoltă în scopul protecţiei
faţă de excesele climatice sau exploatării unor resurse. De la o civilizaţie la alta, aceste mijloace diferă,
sunt mai complexe şi mai eficiente în unele cazuri, mai rudimentare şi mai ineficiente în altele.
Geografia umană avea imprimată în acest context de idei o puternică componentă culturală, cu diferenţe
formale sensibile de la o ţară la alta, mai ales în Germania, Statele Unite şi Franţa, cele trei state în care
gândirea geografică se afla atunci într-un progres rapid.
Ratzel şi introducerea culturii ca factor-cheie al geografiei umane
Friedrich Ratzel (1844-1904), urmează studii de istorie naturală la Heidelberg în contextul
publicării de către Darwin a lucrării Originea speciilor (1859). Ideile acestuia, difuzate de Ernst
Haeckel, fondatorul ecologiei şi ideilei lui Moritz Wagner, zoolog care accentua în plus rolul migraţiilor
în evoluţia speciilor, l-au îndreptat pe Ratzel spre geografie. Astfel, în 1880 el propune deja termenul de
geografie culturală iar în 1882 pe cel de geografie umană (Antropogeographie) pentru a desemna acea
parte a geografiei care răspunde problemelor puse de teoria evoluţionismului :
-geografia umană descrie ariile în care trăiesc oamenii şi le cartografiază;
 -ea încearcă să stabilească şi să fundamenteze cauzele geografice ale repartiţiei omului pe pământ;
-în fine, ea trebuie să studieze influenţa naturii asupra corpului şi spiritului (Buttmann, 1977).
Grupurile umane depind în această concepţie de mediul în care sunt instalate, de aici
extrăgându-şi o mare parte din necesităţile subzistenţiale. Ca orice vieţuitoare, omul nu încetează să se
mişte, mobilitatea devenind un element fundamental pentru înţelegerea vieţii indivizilor şi a
colectivităţilor. În acest scop, colectivităţile trebuie să dispună de spaţiu. Relaţiile dintre om şi mediu,
problemele suscitate de mobilitate, depind de nivelul tehnicilor utilizate de fiecare comunitate. Ratzel
ajunge astfel la o clasificare a popoarelor, la bază punând Naturvölker, incapabile să se proteje faţă de
mediu, să-l transforme şi să-l stăpânească efectiv, acesta influenţând în mare măsură modul lor de viaţă.
În partea superioară a ierarhiei, Ratzel aşează Kulturvölker, grupurile care practică o agricultură savantă,
mai puţin sensibilă la hazardele climatice, care dispun de mijloace de transport ce le permit o economie
de schimb capabilă să completeze necesarul de produse prin importuri de la mari distanţe. Instrumentul
esenţial de care dispun aceste grupuri în scopul stăpânirii efective a spaţiului este Statul. Astfel se naşte
geografia politică, latură considerată de Ratzel indispensabilă înţelegerii distribuţiei spaţiale a populaţiei
şi ale caracteristicilor sale socio-culturale.
Ratzel recunoaşte existenţa unui atribut esenţial specific tuturor popoarelor, mobilitatea,
diferenţiată în funcţie de ansamblul de tehnici care le permite stabilirea unor relaţii bine articulate cu
mediul apropiat. Astfel, geografia trebuie să acorde o importanţă deosebită faptelor de cultură, mai ales
celor materializate sub forma unor artefacte. Accentul pus pe finitudinea spaţiului, pe barierele care separă
grupurile aflate într-o nevoie de continuă expansiune conduce la acordarea unei atenţii deosebite
frontierelor care în contextul ideilor darwiniste ale luptei pentru existenţă îl va conduce spre conceptul de
spaţiu vital (Lebensraum) şi-l va orienta excesiv spre aspectele politice ale geografiei. Substituind teorie
selecţiei speciilor cu teoria selecţiei societăţilor prin gradul lor de adaptare la spaţiu, culturalul capătă
valenţe politice la Ratzel, generând o filieră de gândire din care se va naşte într-o bună măsură şi nazismul.
Otto Schlüter şi raporturile dintre peisaj şi cultură
Orientarea lui Ratzel spre analiza relaţiilor cauzale nu asigura geografiei un obiect de studiu
unitar necesar justificării acesteia ca ştiinţă de sine stătătoare. Astfel a apărut dorinţa unor geografi
germani să definească disciplina în aşa fel încât să evite suprapunerile cu disciplinele conexe. Otto
Schlüter (1872-1959), specializat în studiul aşezărilor umane a redactat în 1907 o scurtă broşură în care
identifica peisajul drept obiect de studiu al geografiei. Ecoul stârnit de această idee a fost imens pentru că
peisajul a fost văzut drept element unificator al geografiei, fiind modelat atât de forţele naturale cât şi de
acţiunea umană. Se evita astfel, parţial, capcana determinismului imputabilă viziunii ratzeliene. Astfel,
Landschaft, termen care în germană semnifică atât peisajul cât şi regiunea, se impune ca un termen mai
cuprinzător. Impunerea Landschaftkunde (ştiinţa peisajului) ca sinonim al geografiei a avut ca efect
concentrarea eforturilor de cercetare săre identificarea şi explicarea modalităţilor prin care grupurile
umane modelează spaţiul pe care-l ocupă. Studiul aşezărilor umane devine elementul central al disciplinei,
constituind ceea ce autorii germani numeau Kulturlandschaft, peisajul culturalizat sau umanizat. Pentru
Ratzel, geografia culturală se confunda cu artefactele utilizate de către om în scopul stăpânirii spaţiului,
pentru Schlüter conta mai mult amprenta lăsată de om asupra unui peisaj iniţial natural.
Viziunea acestuia era de fapt o continuare a unor cercetări mai vechi ale lui August Meitzen
(1822-1910), bazate pe o bună cunoaştere a terenului, urmare a unor îndelungi călătorii prin spaţiul
germanic. Formele de locuire şi planurile cadastrale au servit acestuia pentru decriptarea modurilor de
ocupare a solurilor, structurilor agrare, raporturilor dintre grupurile umane şi dispersia/concentrarea
habitatului. Meitzen atribuia astfel slavilor frecvenţa cătunelor cvasicirculare şi a câmpurilor neregulate
iar germanilor aşezările concentrate bazate pe asolamentul colectiv, considerând că peisajele agrare sunt
expresia culturii grupului etnic care le creează. Deşi această interpretare este eronată, ea a prezentat
avantajul de a sublinia dimensiunea culturală a peisajului.
Un rol important în creionarea geografiei culturale germane l-a avut şi Eduard Hahn (1856-
1928), preocupat de problema originii agriculturii. Rezultatele sale au fost remarcabile mai ales
eliminarea concepţiei care vedea sedentarizarea populaţiei ca un rezultat direct al unei evoluţii de la
stadiul economiei de pradă (vânat-pescuit) la cel al vieţii pastorale nomade şi apoi la acela al agriculturii
sedentare. Hahn a subliniat originile multiple ale agriculturii, diferenţele care separă agricultura bazată
pe plug de aceea bazată pe săpăligă şi importanţa religiei în domesticirea animalelor. Ideea că geografia
găseşte cea mai valoroasă expresie sub forma Landschaftskunde datorează mult geomorfologului
Siegfried Passarge (1866-1958) care o va impune şi îi va asigura dominanţă până spre 1960.
Geografia culturală americană : Carl Ortwin Sauer şi şcoala de la Berkeley
În timp ce majoritatea geografilor germani se interesau de raporturile dintre cultură şi spaţiu,
având în centru conceptul de peisaj, geografii americani rămâneau fideli separaţiei dintre elementele
naturale şi cele culturale, bazându-se în mare parte pe colectarea şi cartografierea unor informaţii
diverse, geografia culturală confundându-se astfel cu cea umană.
Sauer (1889-1975), provenit dintr-o familie de emigranţi de origine germană, instalată în
Missouri, cu studii în Germania, devenit profesor la la Berkeley a început să se intereseze de populaţiile
amerindiene, atât din Statele Unite cât şi din Mexic. Criticând civilizaţiile moderne pe care le găsea
lipsite de sensibilitate şi indiferente faţă de natură şi adoptând o viziune similară cu aceea a lui Hahn,
Sauer orientează geografia culturală spre câteva idei mai clar conturate : cum acţionează grupurile
umane asupra vegetaţiei naturale şi cum o transformă? Prin foc, prin păşunat, prin incendiere şi
cultivare? Care sunt speciile vegetale care prezintă interes pentru cules? Care sunt cele pe care le vor
cultiva?Care sunt animalele vânate şi care vor fi domesticite?
El considera că pentru a face geografie culturală este nevoie de o solidă formaţie naturalistă, mai
ales botanică. Pentru el, cultura este mai mult decât un ansamblu de artefacte şi raporturi între om şi
mediu, fiind compusă şi din complexe vii pe care societăţile învaţă să le mobilizeze pentru a modifica
mediul natural şi a-l face mai puţin ostil şi mai productiv. Aceste transformări nu sunt inocente, atunci
când sunt făcute cu prudenţă nu ameninţă echilibrul natural spre deosebire de situaţiile în care devin
iraţionale şi conduc la catastrofe ecologice. Aptitudinea de a gestiona mediul este pentru Sauer o trăsătura
majoră a culturii. Este motivul pentru care nu agrea societatea americană din timpul său considerând-o
brutală, risipitoare. Printre procesele culturale, Sauer considera că difuziunea este capitală.
Lucrările şcolii lui Sauer au încercat să reconstituie America dinaintea colonizării, pentru el şi
discipolii săi geografia culturală nefiind abordabilă la scara societăţilor moderne, singure societăţile
tradiţionale fiind adaptate acesteia. Societăţile industrializate prezentau interes doar din două
perspective: modul în care distrugeau mediul prin poluare şi utilizarea unor specii vegetale şi animale
pentru satisfacerea nevoilor subzistenţiale. Andrew Clark încerca să surprindă astfel în 1949 istoria
pasionantă a distrugerii unor ecosisteme unice în timpurile moderne precum cele din Insula de Sud a
Noii Zeelande prin invadarea unor plante şi animale aduse din Europa ori eterogenizarea unor peisaje
bine personalizate precum cel de pe Coasta de Azur prin utilizarea în exces, cu scop decorativ, a unor
specii vegetale mexicane, australiene sau est-asiatice. Toate aceste preocupări au rezistat până în prezent
în discursul specific geografiei culturale.
Dimensiunea culturală a geografiei umane franceze : genul de viaţă şi peisajul
Având ca model o serie de geografi germani (Humboldt, Ritter, Ratzel), geografia franceză, prin
Paul Vidal de la Blache(1845-1918) a inaugurat o nouă direcţie de studiu, accea a influenţei mediului
asupra societăţii umane. Ca şi geografii germani sau americani, de la Blache considera că geografia
trebuie să vadă cultura ca o combinaţie între instrumentele utilizate de către societate în scopul
transformării cadrului de viaţă şi peisajele astfel rezultate. Pentru el însă, acestea nu au un sens geografic
decât privite ca şi componente ale genului de viaţă. Această noţiune permite o privire sintetică asupra
tehnicilor, uneltelor şi modului de locuire a diverselor civilizaţii, subliniind întrepătrunderea dintre
obiceiuri, îndeletniciri şi peisaje. Analiza genului de viaţă arată modul în care elaborarea peisajelor
reflectă organizarea socială a muncii.
Sezonalitatea muncilor sau disjuncţia între timpul de lucru şi cel de repaus implică şi o
componentă socială, indisolubilă faţă de cele culturale. Obligaţiile sociale sunt diverse : unele mai dure,
constrângătoare, mai mizerabile; altele mai plăcute. Oamenii apreciază diferit aceste componente ale
genului de viaţă, comparându-le, unele fiind considerate mai umilitoare, altele mai dure sau dimpotrivă
purtătoare de beneficii. În acest mod genul de viaţă este marcat de valori.
Ca şi la Ratzel, la Vidal şi la discipolii săi, cultura este un intermediar între om şi mediu, ea fiind
aceea care umanizează peisajul. În plus însă, ea este şi o structură în general stabilă, compusă din
comportamente şi mentalităţi care trebuiesc descrise şi explicate. Vidal o făcea în stilul unei optici
neolamarckiene, sensibilă la rolul obişnuinţei. Astfel, logica ecologică a agriculturii furniza explicaţii
funcţionale pentru majoritatea trăsăturilor create de această activitate. Studiul difuziunii tehnicilor
permite înţelegerea arsenalului aflat la dispoziţia fiecărui grup. Dimensiunile sociale şi ideologice ale
grupurilor sunt şi ele indisolubil legate de aspectul ecologic. Accentul naturalist, încă dominant la
începutul secolului al XX-lea, se îmbogăţeşte cu această viziune umanistă.
O figură aparte printre elevii lui Vidal a fost Jean Brunhes (1869-1930), prin publicarea în 1910
a primei lucrări sintetice intitulată Géographie humaine, axată pe studiul peisajului. Aşa cum este
concepută lucrarea, ea minimalizează importanţa culturii preferând să vorbească despre rolul istoriei în
evoluţia peisajului, încercând să definească geografia istorică, subliniind raporturile strânse ale acesteia
cu etnografia. Influenţat de mediul elveţian (era profesor la Fribourg) a încercat să codifice analiza
genului de viaţă prin imaginarea unor scheme riguroase de anchetă. Opera sa va fi continuată de Pierre
Desffontaines care a condus din 1932 colecţia de geografie umană a editurii Gallimard, o deschidere
spre lucrările consacrate ale unor geografi germani şi americani mai ales.
O altă figură importantă a geografiei franceze, cu un aport deosebit în conturarea geografiei
culturale a fost Albert Demangeon. Acesta a preluat ideile lui Meitzen asupra necesităţii analizei
modului de organizare a spaţiului agricol, sistematizând pe baze funcţionale analiza habitatului fără să
avanseze mai mult în direcţia raporturilor dintre formele habitatului şi tipul de structură agrară. După
1930, Marc Bloch va fi cel care va fundamenta acest lucru, încercând să propună o grilă de analiză
pentru reconstituirea peisajului rural francez din Evul Mediu până în prezent.
Eforturile de aprofundare a temelor geografiei culturale s-au multiplicat în perioada interbelică
graţie unor geografi precum Pierre Gourou (1902-2001) care a insistat asupra importanţei organizării
sociale în analiza genului de viaţă prin instituţii fundamentale cum sunt familia sau comunitatea.
Cultura înceta astfel să mai fie analizată exclusiv prin prisma raporturilor om-mediu, devenind o
variabilă autonomă care poate explica prin ea insăşi distribuţia spaţială a populaţiei, în afara aptitudinilor
naturale ale mediului. Gourou rezuma aceasta la capacitatea de organizare a grupurilor, vorbind chiar de
un determinism cultural.
O altă temă predilectă de studiu a fost aceea a genezei peisajelor agrare, continuând eforturile
lui Metizen sau Bloch. Autori ca Roger Dion sau Annelise Krenzlin au demonstrat că pe de o parte,
fiecare societate are soluţii specifice compatibile cu propria cultură, iar pe de altă parte, există trăsături
care transcend frontierele etnice, lingvistice, religioase sau politice. Cultura pare astfel mai complexă
decât se imagina anterior, variabilă în timp dar şi în spaţiu, inclusiv în teritoriile considerate omogene în
virtutea apartenenţei la aceeaşi comunitate.
După 1950, o atenţie deosebită a fost acordată reprezentărilor spaţiale. Elementele care ţin de
religie devin astfel foarte importante pentru înţelegerea comportamentelor, preferinţelor. De exemplu
Xavier de Planhol (1957) explică predilecţia populaţiei musulmane pentru mediul citadin prin
comandamentele religiei islamice (cele cinci rugăciuni cotidiene etc.) mai uşor de respectat în oraşe. Se
încearcă în acest context explicarea bazei geografice a sistemelor religioase.
Concluzii
Geografia umană a acordat încă de la început o atenţie deosebită realităţilor culturale dar într-o
optică reducţionistă cu accentul pus pe tehnici, unelte şi transformarea peisajelor. Singurul mod de
abordare a transimterii culturii este difuziunea. Germanii au focalizat atenţia asupra morfologiei
peisajelor, americanii asupra impactului culturii asupra lumii vii iar francezii au creat un mijloc de
analiză suplu, genul de viaţă, care permite luarea în calcul a componentelor sociale şi ideologice ale
peisajului. Preocuparea excesivă pentru decriptarea structurilor agrare, în perioada interbelică,
minimalizează importanţa faptelor culturale în geografie, cel puţin în Europa, aruncând geografia
culturală într-un con de umbră.

Tema nr.2 : Criză şi reânnoire în geografia culturală

Modul de abordare a faptelor de cultură de către geografi era atât de limitat încât aceştia erau
condamnaţi la o viziune superficială a problemelor puse în discuţie. Ei ignorau de exemplu modul de
transmitere a cunoştinţelor, diversitatea formelor prin care acesta se manifesta în rândul aceleiaşi
societăţi în funcţie de legăturile şi straturile sociale, neglijând aspectele normative ale civilizaţiei.
2.1. Criza şi declinul geografiei culturale
Perioada postbelică a fost la început marcată de o scădere a interesului geografilor pentru
faptele de cultură, în contextul decolonizării şi al competiţiei între Est şi Vest. Deşi nu lipseau lucrările
interesante, acestea se înscriau într-o notă uşor demodată dublată de faptul că tot mai mulţi istorici şi
antropologi se ocupau acum cu descifrarea raporturilor dintre om şi mediu sau decriptarea peisajelor,
adesea cu o metodologie mai eficientă şi mai adaptată ştiinţei contemporane, adoptând în bună măsură
direcţiile şcolii geografice a lui Sauer de la Berkeley. Putem menţiona astfel istoricul A.W.Crosby care în
1986 consacra un studiu amplu imperialismului ecologic şi expansiunii biologice a Europei.
Uniformizarea lumii
În trecut, geografii se ataşau de studiul celulelor elementare ale societăţii, surpinzând
diversitatea lor. Modernizarea tehnică, extinderea reţelelor de comunicaţii şi telecomunicaţii, dispariţia
progresivă a meşteşugurilor şi a industriei casnice în favoarea producţiei de serie a redus această
diversitate. Acest fapt a fost observat încă de la începutul secolului al XX-lea în statele dezvoltate dar
nimeni nu putea să prevadă atunci rapiditatea cu care se va manifesta. Standardizarea elementelor care
stăteau la baza unei analize care încerca să surprindă tocmai diversitatea acestora a golit de interes acest
subiect. Declinul geografiei culturale era determinat de imposibilitatea explicării distribuţiei populaţiei
prin cultura materială specifică.
Inadaptarea genului de viaţă pentru analiza mediilor urbanizate şi industrializate.
Societăţile tradiţionale erau foarte omogene din punct de vedere profesional. Constrângerile
impuse de mediu şi de structurile funciare erau atât de puternice încât domina economia de subzistenţă.
Pentru a înţelege astfel de societăţi era suficient de descris modul de organizare a muncii. Modernizarea
economiei a redus ponderea sectorului primar, modificând şi utilizarea timpului, dând o mai mare
importanţă timpului liber, consumat tot mai mult prin forme de turism sau de loisir, standardizate,
contrarii genului de viaţă tradiţional. Practic se constata dispariţia societăţilor care dispuneau de un gen
de viaţă propriu ceea ce condamna geografia culturală, cel puţin în Franţa unde acest concept se
impusese cu succes.

2.2.Deschiderea unor noi piste de cercetare în anii 1970

Noul context şi dschiderea spre conceptul de reprezentare spaţială
Dispariţia geografiei culturale clamată în perioada postbelică nu a avut loc chiar dacă
uniformizarea vieţii materiale a atins cote nebănuite (aceleaşi camere de hotel in orice imobil din lanţul
Hilton, aceiaşi jeanşi purtaţi de aproape toţi tinerii planetei etc.). Naţionalismele care păreau
minimalizate de războaiele mondiale au renăscut, mişcările ecologiste militante apar şi se manifestă
zgomotos, criza religiei lasă loc proliferării sectelor sau mişcărilor spiritualiste, sub cele mai diverse
forme, impunând noi ritualuri, toate generează un nou interes al geografilor pentru geografia culturală.
Postmodernismul a impus gustul pentru kitsch ca decor obişnuit al vieţii cotidiene şi libertatea de a
amesteca stilurile, în toate domeniile. Trăim într-o lume a consumului cultural de masă, a dominaţiei
culturii maselor. Acest context obligă geografii să se adapteze şi să orienteze curiozitatea spre noi
direcţii : tehnicile au devenit prea uniforme pentru a reţine atenţia dar ceea ce pare a fi mai interesant
sunt reprezentările, extrem de diferite de la o societate la alta.
De la realităţile economice, sociale şi politice la cultură
În ultimele patru decenii, cercetarea geografică s-a concentrat pe dimensiunile sale economice,
sociale şi politice. În aceste domenii s-a dorit găsirea unor regularităţi capabile să explice fenomene şi
procese specifice. Acest deziderat a fost atins : modelul gravitaţional explică structurarea reţelelor de
transport, de comunicaţie dar şi apariţia locurilor centrale sau organizarea aureolară a zonelor de
influenţă urbană. Regularităţile datorate distanţei mascau însă diversitatea obiectivelor urmărite de
agenţii economici, în acest fel profilându-se dimensiunea culturală.
Strângerea legăturilor cu discipline precum antropologia şi sociologia a modificat viziunea
geografilor despre genul de viaţă. Instrumentul imaginat de Vidal era prea sintetic şi prea global pentru a
sesiza structura diversificată a societăţilor contemporane. În loc să considere utilizarea timpului sau
deplasările indivizilor drept unităţi indisociabile s-a ajuns la analiza rolurilor, subliniind diversitatea
relaţiilor dintre oameni şi a informaţiilor pe care aceştia le acumulează. Cultura nu mai apare astfel
monolitică, fiecare dintre noi primeşte o copie diferită pe care o modifică de-a lungul existenţei.
Geografia timpului (time geography) dezvoltată de Thorsten Hägerstrand reconstituie
traiectoriile individuale în spaţiu şi reperează locuri şi momente în care diferitele roluri sunt asumate.
Viaţa apare astfel ca o succesiune de secvenţe asumate rând pe rând. Genul de viaţă corespundea unui
tip de secvenţă standardizată, uşor de evidenţiat în orice societate tradiţională. În lumea urban-
industrială, sunt necesare studii mult mai fine, întrucât fiecare combină rolurile elementare în moduri
diferite. Rolurile sunt complementare : tată, mamă, copil, definind familia; patron, inginer, maistru,
muncitor, definind întreprinderea. Raporturile sociale astfel structurate sunt adesea instituţionalizate şi
constituie armatura socială proprie fiecărui grup, având o organizare specifică a spaţiului.
Lucrările de geografie economică, socială şi politică au condus la două tipuri de constatări:
-viaţa socială şi economică reflectă diversitatea comportamentelor culturale. Un climat de încredere
este necesar pentru buna funcţionare a anumitor instituţii : o organizaţie este cu atât mai performantă cu cât
toţi membrii săi sunt convinşi de importanţa misiunii specifice şi aceptă să lucreze cu entuziasm.
-explicaţiile propuse de aceste ramuri ale geografiei nu sunt universale pentru că acţiunea
umană nu este în totalitate previzibilă, scăpând standardizării.
Aceste rezultate au venit în întâmpinarea unor teorii mult timp dominante, marxismul mai ales,
pentru care totul se reducea la raporturile de producţie, restul neconstituind decât...folclor. Astfel se
impun în noua geografie a anilor 1960-1970, chestiunile de natură culturală.
Sensul locurilor şi literatura
Reânnoirea geografiei culturale după 1970 s-a manifestat peste tot la fel : locurile nu mai aveau
doar o formă şi o raţionalitate funcţională sau economică, devin încărcate cu sensuri pentru cei care le
populează sau le frecventează. Cercetările asupra percepţiei spaţiului şi mediului efectuate de psihologi
devin astfel utile şi în geografie. Romanul devine un document, intuiţia subtilă a scriitorilor descoperă
lumea prin ochii personajelor.
Lucrările asupra sensului locurilor şi asupra importanţei literaturii în atingerea acestui scop
devin numeroase în lumea anglo-saxonă dar şi în cea franceză unde Armand Frémont publică în 1976
La région, espace vécu, demonstrând că populaţia unei provincii (Normandia în cazul său) nu o
percepea în acelaşi mod.
Apariţia preocupărilor umaniste
Născută ca o ramură a ştiinţelor naturale, geografia umană a generat după 1950 reacţii care au
îndepărtat-o de aceste origini. Astfel, Eric Dardel (1952) considera că punctul de plecare al analizei
geografice trebuie să fie nevoia omului de a da un sens existenţei lor şi lumii în care trăiesc. Trecută
neobservată, această idee a fost reluată în Canada, după două decenii, de Yi-Fu-Tuan care se interesa de
ataşamentul oamenilor pentru ţara lor de origine, propunând iniţial termenul de geosofie iar în 1976 pe
cel de geografie umanistă. Noul curent, bazat pe demersul fenomenologic devine indispensabil oricărui
demers geografic contemporan. Insistând asupra sensului locurilor, pe importanţa trăirilor, a credinţelor
religioase, acest curent face indispensabil studiul reprezentărilor culturale.
Cultura ca discurs
Modul în care geografii abordau cultura la începutul secolului al XX-lea nu era deloc diferită de
aceea a etnografilor sau a etnologilor. Ca şi etnografii, erau orientaţi doar spre descrierea inventarului de
unelte şi ocupaţii fără să ia în calcul însă, asemenea etnologilor, miturile, credinţele, ritualurile. După ce
Claude Lévy-Strauss a publicat lucrările sale despre mituri (1962) au apărut astfel de preocupări şi în
rândul geografilor. Un alt moment l-a constituit imaginarea unor noi tipuri de anchetă etnologică de
către Clifford Geertz (1993), aşa numita thick description, descrierea în profunzime, bazată pe discursul
celor intervievaţi şi pe reacţiile lor în diverse circumstanţe. Rolul discursului în viaţa colectivă, semnalat
şi de filozofi precum Michel Foucault sau Jacques Derrida au impus o nouă viziune asupra culturii, de
care geografii nu au cum să facă abstracţie.

2.3.Structurarea noilor abordări în anii 1980

În ţările anglo-saxone, în jurul anului 1980, noile forme de abordare a domeniului cultural în
geografie au început să se structureze sub forma New Cultural Geography.
New Cultural Geography în ţările anglofone
Eforturile de modernizare a geografiei culturale au fost relativ timpurii în aceste state. David
Sopher, elev al lui Sauer la Berkeley a impus astfel în anii 1960 geografia religiei, prin studierea unităţii
şi diversităţii culturale a Indiei, impuls urmat ulterior şi de alte universităţi precum cea din Syracusa sau
din Columbia Britanică iar mai târziu şi în Marea Britanie unde importanţa reprezentărilor culturale este
ferm subliniată. O influenţă deosebită a exercitat-o Raymond Williams, un istoric al literaturii marxiste
pentru care cultura era un sistem de semnificaţii al căror scop constă în buna funcţionare a societăţii
globale. Pornind de la aceste idei, geografii culturalişti au încercat să înţeleagă interpretarea simbolică
pe care grupurile şi clasele sociale o atribuie mediului, justificările estetice şi ideologice pe care le
propun. Unii autori, ca Denis Cosgrove (1984) au ajuns să studieze astfel modul în care aristocraţia
veneţiană din secolul al XVI-lea sau nobilimea engleză din secolul al XVIII-lea au conceput, modelat şi
perceput peisajul în care trăiau pentru a-şi legitima puterea. Cu Peter Jackson (1989) orientarea devine
tot mai radicală : geograful nu explorează diviziunile pe care natura sau realitatea în ansamblul său le
impun grupurilor umane ci pune în evidenţă decupajele operate de oameni în continuumul mediilor sau
societăţilor succesive. Manifestând o vie curiozitate pentru postmodernism, temă devenită la modă,
această orientare va deveni foarte fecundă, simbol al renaşterii geografiei culturale fiind revista
Ecumene (lansată în 1994).
Reânnoirea geografiei culturale în Franţa
Şcoala geografică franceză a preferat iniţial să îmbogăţească şi să integreze într-o perspectivă
globală lucrările din prima parte a secolului al XX-lea. Paralel cu interogaţiile asupra sensului locurilor,
după 1970 se impune o primă lărgire a cadrului de aplicare a instrumentelor tradiţionale, trecându-se de
la studiul genului de viaţă la acela al rolurilor, reuşind instituirea unei metodologii necesare abordării
sintetice a aspectelor materiale, a ritmurilor şi concepţiilor care prevalează în societăţile industrializate şi
urbanizate. Interesul acordat reprezentărilor spaţiale triumfă cu Joël Bonnemaison care continuă tradiţia
studiind populaţiile din arhipelagul Vanuatu sau cu Augustin Bercque, bun cunoscător al spaţiului nipon,
preocupat de modul în care japonezii trăiesc spaţiul lor şi concep natura observând legătura intimă dintre
urbanitatea niponă şi relaţiile sociale specifice.
Geografia culturală franceză nu renunţă la studiul aspectelor materiale ale culturii însă din
unghiuri noi fie că este vorba de studiul peisajelor, pasiunilor şi gusturilor (J.R.Pitte, 1991) sau de
dimensiunea etnogeografică. Interogaţiile asupra naturii identităţii şi a legăturii teritoriale conduc la
studiul lumilor paralele, „de dincolo”. Revista Géographie et Culture, publicată din 1992 a servit ca
forum acestor idei care păstrau accentul pe procesele culturale.
Reânnoirea geografiei culturale în alte state
Evoluţiile observate în statele anglo-saxone sau în Franţa s-au resimţit şi în alte ţări. În
Germania, conceptul de Landschaft continuă să fie obiectul de studiu privilegiat dar se constată o
orientare vizibilă spre fenomenologie. Geografii italieni explorează în direcţii diferite interesându-se de
codurile semiologice ale culturii dar şi asupra semnificaţiei peisajelor. Geografii japonezi, interesaţi de
multă vreme de formele tradiţionale ale culturii lor au descoperit noi piste de cercetare, influenţaţi de
geografia americană.

2.4. Cotitura culturală în geografie

Apariţia interpretărilor radicale : postcolonialism şi studiul politicilor culturale (cultural policies)
Geografia umanistă, ca formă de manifestare a celei culturale era interesată de gusturile, trăirile,
aspiraţiile indivizilor. Un curent radical apare din anii 1980 în lumea anglo-saxonă : dorinţa de creare a
unor peisaje armonioase era un mod de asigurare a puterii claselor dominante. Această orientare
devine mai vizibilă după 1990 sub influenţa lui J.Derrida sau a lui M.Foucault, în cadrul aşa-numitei
deconstrucţii a discursului geografiei clasice. Studierea realităţii nu ar mai trebui să fie obiectivul
geografiei dată fiind imposibilitatea de a-l atinge. Această iluzie a modernităţii ar trebui înlăturată
servind doar la argumentarea poziţiei dominante a unor categorii (bărbaţii asupra femeilor, ţările
dezvoltate asupra celor în curs de dezvoltare etc.), conform noilor curente feministe şi postcolonialiste.
Această orientare a pus la punct noi arme : studiul consacrat politicilor culturale, văzute ca pârghie prin
care se asigură dominaţia, sunt create inegalităţile, sunt generate injustiţiile.
Abordarea culturală ca fundament al reânnoirii geografiei în ansamblu
Curentul radical nu este singurul care s-a răspândit în anii 1990. În acelaşi timp au apărut idei noi
despre rolul abordării culturale în geografie, văzut ca bază a unei noi epistemologii a disciplinei. Este de
fapt capătul unei evoluţii : dacă la începutul secolului al XX-lea modelul era constituit de ştiinţele naturale
iar în anii 1950-1960 de ştiinţele sociale, în vogă pe atunci, după 1990 au fost luate ca model ştiinţele
socio-umane. Modelele anterioare încercau să ascundă aspectele subiective ale realităţii, presupunând a
priori raţionalitatea deciziilor umane. Refuzau să ţină cont de simboluri, ideologii, vise, aspiraţii mistice
etc. Explicau prezentul prin forţele trecutului sau, în cazul fenomenelor retroactive, simultane.
 Abordările actuale dau o mai mare importanţă sensului pe care oamenii îl dau cosmosului,
mediului în care aceştia sunt integraţi sau în care se inserează societatea lor, toate servindu-se de cultură
ca şi element de analiză. Lumea în care trăiesc grupurile sociale nu rezultă numai din cauze anterioare
sau simultane, reflectă şi jocul unor anticipări, modul în care oamenii proiectează viitorul. Astfel,
lumile de dincolo, care furnizează oamenilor valorile cu care ei investesc propriile proiecte, orizonturile
de aşteptare cu care se dotează pentru a se orienta în cursul existenţei, trebuiesc explorate.
A spune că prezentul reflectă alte lumi imaginate de spirit înseamnă a interveni cu un tip de
cauzalitate care nu are nimic mecanic şi a rupe cu tradiţia ştiinţifică pozitivistă. Viitorul nu este niciodată
o realitate tangibilă, el nu există decât sub forma discursului, imaginilor, simbolurilor. Aceste elemente
multă vreme neglijate devin integrate discursului geografic sub forma abordării culturale.
Această mutaţie în curs nu priveşte doar geografia culturală ci întreaga disciplină.
Compartimentele care divizau vechile câmpuri de interes ale acesteia, considerate rigide, se deformează,
se deplasează, devin poroase. Nu mai putem înţelege geografia economică dacă uităm că atât consumul
cât şi producţia sunt construite din start pe baza unor preferinţe culturale. Nu mai putem analiza
geografia politică neglijând rolul guvernării sau geografia socială neglijând arhitectura socială şi valorile
fondatoare ale acesteia.
Teme a căror actualitate devine arzătoare
Iată cum teoriile construite cu mult adaos statistico-matematic se dovedes inapte să explice
transformările pe care le suportă lumea. Actualitatea este marcată de crize care scapă determinismului
material pe care se insista acum trei-patru decenii. Crizele rezultă din resurecţia naţionalismelor, din
emergenţa fundamentalismelor, din căutarea, de către o mare parte a populaţiei mondiale, a unei
identităţi care pare să-i scape. Regimurile marxiste încercaseră să uniformizeze culturile reducându-le la
un folclore sărac. Istoria s-a răzbunat, tocmai în aceste societăţi observându-se resurgenţa valorilor
menţionate anterior. Intelectualii marxişti din ţările dezvoltate au contribuit mult la declinul studiilor
culturale, pentru ei economicul explicând totul. Căderea zidurilor i-a privat însă de credit.
Mondializarea economiei şi progresul comunicaţiilor bulversează condiţiile de viaţă, rupând
echilibrul care caracteriza multe societăţi rămase multă vreme în afara istoriei. Modernizarea s-a derulat
atât de rapid în ultimii treizeci de ani încât readaptarea psihologică pe care o reclamă nu s-a produs încă.
Problemele culturale nu au făcut parte niciodată atât de mult din neliniştile omului modern.
Toate acestea reclamă o viziune coerentă asupra geografiei culturale moderne.

Partea a II-a : CULTURĂ, VIAŢĂ SOCIALĂ ŞI ORGANIZARE A SPAŢIULUI

Cultura este o creaţie colectivă, reânnoită de către oameni. Ea modelează indivizii şi defineşte
cadrul vieţii sociale care este în acelaşi timp un mijloc de organizare dar şi de stăpânire a spaţiului. Ea
întemeiază individul, societatea, teritoriul în care se dezvoltă un grup social. Identităţile colective care
rezultă de aici limitează împrumuturile exterioare şi explică de ce coexistă diverse sisteme de valori în
acelaşi spaţiu. Toate aceste chestiuni esenţiale fac obiectul unor abordări distincte.

Tema nr.3 : Comunicarea, transmiterea experienţei colective şi geneza culturilor

Cultura este suma comportamentelor, aptitudinilor, cunoştinţelor, tehnicilor şi valorilor
acumulate de indivizi pe timpul vieţii şi, la o altă scară, de grupurile din care fac parte. Este o
moştenire transmisă din generaţie în generaţie, dar nu este fixă : comunicarea dintre grupurile sociale o
transformă fără încetare.
Cultura generează fluxuri de informaţie care permit societăţii să funcţioneze şi să se transforme.
Aceste fluxuri o modelează, asigurând difuziunea inovaţiilor, impunând noi atitudini, provocând reacţii de
acceptare sau de refuz. Ceea ce se transmite depinde de mijloacele pe care le are la dispoziţie grupul :
societăţile care comunică prin gesturi şi cuvinte sunt diferite de cele care dispun şi de scriere sau de
mijloace moderne de trasmisie la distanţă. Aceste procese de comunicare sunt la originea caracterului
dinamic al culturii.
Conţinutul fiecărei culturi este original dar, totuşi, componentele esenţiale se regăsesc
pretutindeni. Membrii aceleiaşi culturi împărtăşesc aceeaşi limbă şi acelaşi cod de comunicare.
Obiceiurile cotidiene ale acestora sunt similare, având în comun şi un stoc de tehnici de producţie şi
proceduri de organizare socială care asigură supravieţuirea şi reproducerea grupului. Ei aderă la aceleaşi
valori, justificate de o filozofie, o ideologie sau o religie comună.
Toate acestea se traduc prin amenajări vizibile ale spaţiului locuit, prin peisaje pe care geografia
culturală încearcă să le analizeze.

3.1.Transmisie, suport şi coduri de comunicare

Transmisia cunoştinţelor implică sisteme de comunicare eficiente. Fiecare cultură mobilizează
suporturi de informaţie care depind de nivelul tehnic, de codurile care îi sunt proprii
Comunicarea orală şi gestuală
Constituie modul natural de comunicare, utilizabil de oricine, fără să necesite vreun instrument.
Mişcările gestuale însoţite de vorbire permit achiziţionarea unor practici. În situaţii simple gestul poate
suplini limbajul. Regulile abstracte ale moralei, credinţele, cunoaşterea raţională nu au însă alt suport în
afara discursului.
Mijloace de transmisie naturală, gesturile şi cuvintele, nu au decât o portanţă foarte scurtă,
apropierea de cei cu care comunici fiind esenţială. Zonele în care cunoştinţele şi tehnicile sunt
transmise în acest mod sunt restrânse. Pentru a le lărgi este necesară deplasarea.
Scrierea
Invenţia codurilor grafice pentru a traduce limbajul a constituit o cotitură esenţială în eficienţa
transmiterii la distanţă a mesajelor, în îmbogăţirea culturilor. Scrierea prezintă avantajul transmiterii atât
în spaţiu dar şi în timp. Păstrarea experienţelor trecutului nu mai depinde astfel de memoria indivizilor.
Comunicarea locală, privilegiată până atunci, este estompată de posibilitatea transmiterii la
distanţă odată cu inventarea unor suporturi tot mai rezistente şi mai uşoare (fig.1). Se pot distinge acum
două cercuri de difuziune : unul al cunoştinţelor tehnice, care necesită observaţii directe asupra
gesturilor care le însoţeşte, limitate la arii restrânse; altul al cunoştinţelor de ansamblu, generale, uşor de
înţeles care se transmit aproape intacte la mari distanţe.
Controlul puterii se poate exercita în acest nou context până la marginile statelor formate în
Antichitate, între formarea marilor imperii şi scriere existând o legătură certă. Mesajul scris permite
difuzarea elementelor unei culturi intelectuale pe arii extinse. De exemplu, Europa este un mozaic de
popoare care nu utilizează acelaşi limbaj, au creat peisaje diverse, distincte, dar unitatea culturală a
continentului este în afară de orice îndoială. De la Atlantic la Urali, textul Bibliei şi al Evangheliilor,
tradiţia greco-romană care au hrănit spiritele şi sufletele, constituie fundamentul. Tradiţia iudeo-creştină
şi raţionalismul ştiinţific sunt omniprezente.
Transcrierii limbii vorbite i se adaugă aceea a numerelor. Cifrele pot în aceeaşi măsură ajuta la
difuziunea puterii : înregistrarea persoanelor din fiecare loc, a bogăţiilor, prelevarea impozitelor etc.
Conturile fac posibile schimburile complexe, dincolo de simplul troc : mărfuri contra bani.
Membrii unei societăţi în care domneşte cultura orală, au acces la aceeaşi cultură. Odată cu
apariţia scrierii situaţia se modifică. Costul învăţării şi suportul limitează accesul la educaţie la un
număr restrâns de iniţiaţi. Culturilor populare, care continuă să formeze individul numai pe cale orală şi
prin gesturi se opun culturii elitei, transmisă prin scriere. Dualismul social şi cultural de fond
caracterizează toate societăţile care au depăşit stadiul tribal.
Hârtia din cârpe este cunoscută în China din Antichitate iar imprimeria cu caractere mobile
apare tot aici în epoca Tang (sec VII-X). Aceste invenţii ajung treptat în Europa unde sunt perfecţionate.
Imprimeriile vor multiplica rapid cărţile începând cu 1460 dar vor trebui să treacă patru secole pentru ca
şcoala sa devină obligatorie. Astăzi cele mai multe state fac eforturi enorme pentru şcolarizarea copiilor
dar alfabetizarea generaţiilor vârstnice rămâne slabă încă. Astfel se produce o ruptură de generaţii,
cultura familială a vârstnicilor intră în conflict cu cea a tinerilor alfabetizaţi.
O bibliotecă nu este un simplu depozit de conservare, o memorie moartă. Cititul permite călătoria
în spaţiu, cunoaşterea altor moduri de viaţă, altor concepţii şi idei despre aceasta. Cititul şi scrisul sunt
activităţi subversive adesea, accesul la aceste mijloace elementare fiind la baza revoluţiei culturale.
Desenul şi artele plastice
Anumite forme de desen foarte vechi au anunţat scrierea. Pictogramele, hieroglifele,
ideogramele egipteme sau chineze reprezentau iniţial lucruri şi acţiuni, adesea foarte schematic înainte
ca scriere feniciană şi derivatele sale să atingă abstracţia semnelor alfabetice.
 Desenul figurativ şi expresia sa plastică în basorelief sau în sculptură sunt deasemenea capabile să
transmită mesaje inteligibile de către oricine. Desenatorii sau sculptorii au ajuns astfel să surprindă
vânătoarea de animale sălbatice pe pereţii unei grote sau să reprezinte zeităţi şi eroi ori lumea
transcendentă, ideală. Arhitecţii şi decoratorii palatelor şi templelor prin statuile, frescele sau
basoreliefurile lor provocau mulţimilor analfabete emoţii, extaz şi respect pentru puterea divină şi terestră.
Desenul tehnic
Această formă de
desen se distinge prin dorinţa
de a reprezenta la o anumită
scară (cât mai mare posibilă)
realitatea, indiferent că este
vorba de hărţi, planuri,
crochiuri, schiţe etc. Maeştrii
perspectivei au jucat un rol
imens în apariţia
maşinismului în cultura
occidentală. Cartografia a
însoţit şi a incitat totodata la
cucerirea spaţiului.
Precizia desenelor şi
mijloacelor de reproducere au
difuzat multe cunoştinţe
tehnice, popularizând reguli
de construcţie în arhitectură.
Publicarea acestora în
volume, sub formă de planşe
(ca în Enciclopedia lui
Diderot) marchează o dată
importantă în istoria
transmiterii şi difuzării
tehnicilor occidentale. Secolul
al XVIII-lea descoperă
puterea desenului şi utilizarea
sa ştiinţifică, urmat de
litografie, fotografie (din
1837), facilitând transmiterea
informaţiei vizuale, asigurând
circulaţia elementelor culturii
până atunci accesibilă unui
număr restrâns de persoane.
Imaginea, înaintea şi mai mult decât scrierea, a asigurat propagarea culturii occidentale.
Importanţa noilor mijloace de comunicare
Sistemele de comunicare apărute în ultimul secol au devenit prezente în toate colţurile lumii
dovedindu-şi maxima eficacitate. Înregistrarea vocii, telefonia, trasmisia în spaţiu prin unde
electromagnetice sau prin cablu, inventarea radiodifuziunii au bulversat monopolul scrierii începând cu
anii 1920. Cinematografia a adăugat imaginea în mişcare şi odată cu înregistrarea simultană a sunetului
şi imaginii au revoluţionat transmiterea mesajelor conducând la apariţia televiziunii, generalizată în
perioada postbelică. Formidabila putere a telematicii este ultima achiziţie a umanităţii care contribuie
din plin la uniformizare, distrugând aproape tot ce mai rămăsese din tradiţia comunicării orale.
Cunoaşterea, credinţele religioase, informaţii dintre cele mai diverse se răspândesc mai rapid ca
niciodată reducând rolul transmiterii prin scriere care devine subordonată transmiterii vizuale. Cu toate
acestea oralitatea nu îşi pierde din importanţă, nevoia de indentificare cu un grup social, cultural
menţinând-o în actualitate, chiar dacă aceasta poate fi satisfăcută şi de mijloacele moderne.
 3.2.Forme de comunicare, cultură şi viaţă socială
În funcţie de forma pe care o îmbracă, comunicarea atinge cercuri tot mai largi şi dă o formă
specifică relaţiilor dintre oameni, condiţionând viaţa socială.
Schimb de informaţie şi comunicare simbolică
Comunicarea nu are totdeauna aceeaşi finalitate. În multe cazuri scopul său este acela de a oferi
informaţii sau ştiri. Distanţa constituie în acest caz un obstacol redutabil pentru că o parte din ceea ce se
doreşte a fi transmis se pierde pe drum. Această pierdere este mai mare pentru transmisia orală decât
prin scriere sau mijloace moderne.
În alte cazuri scopul comunicării este acela de a cultiva sentimentele apartenenţei la un anumit
grup, mobilizând simboluri ale unor valori comune (crucea, drapelul, sloganul etc.). Comunicarea
simbolică nu are aceleaşi proprietăţi geografice ca aceea care implică mesaje complexe. Rolul
imaginilor, al iconografiei în construcţia solidarităţii politice este foarte important.
Comunicarea simbolică se sprijină adesea pe amenajarea spaţiului. Megaliţii, templele,
palatelor, decorul urban constituie precursorii mijloacelor moderne de comunicare. Acestea trasmiteau
mesaje concrete, imediat lizibile de către oricine, provocau emoţii emise de o minoritate care deţinea
monopolul puterii.
Locurile au şi ele o valoare simbolică uneori, prin memoria care le este ataşată. Pentru a o simţi
trebuie sa vizitezi acel loc susceptibil de a transmite emoţii. Adesea singur numele locului respectiv este
evocator, fie că are conotaţii sacre sau comune.
Comunicarea asimetrică : televiziunea, societatea de consum şi cultura de masă.
Mass-media moderne sunt mijloace de comunicare disimetrică : un grup restrâns de profesionişti
stăpânesc fabricarea programelor difuzate spre milioane de auditori şi de spectatori. Marile firme şi
guvernele văd în aceste mijloace o posibilitate de influenţare a opiniei publice.
Puternicele mijloace de difuzare oferite de media moderne depăşesc frontierele culturale şi
politice având un impact important asupra aculturaţiei tinerilor sau chiar a unor populaţii întregi.
Modelele culturale difuzate de radioteleviziune provoacă o concurenţă inegală modelelor
transmise în cadrul familiei sau prin sistemele de educaţie. Posibilitatea să se adreseze ansamblului
populaţiei dă acestor mijloace o importanţă politică şi strategică considerabilă.
Multe firme private sunt interesate să plătească sume enorme pentru timpi de antenă, fie pentru a
influenţa direct opinia publică fie subversiv prin intermediul publicităţii. Aceasta a ajuns de fapt o
combinaţie între tehnică şi psihologie, fiind plasată în cadrul unor emisiuni de maximă audienţă,
utilizând tot ceea ce provoacă emoţii de la sentimente precum râsul sau plânsul la violenţă şi impudoare.
Modelele de consum mai mult sau mai puţin simplificate sunt seducătoare, media moderne făcând
posibilă imitarea gesturilor dar nu şi a aptitudinilor care sunt mai greu de transmis. Acestea necesită
cunoştinţe teoretice care nu pot fi însuşite decât prin studiu. A imagina desfiinţarea şcolii şi înlocuirea
acesteia prin cursuri televizate sau prin casete este prin urmare, utopic. O astfel de situaţie există în
Australia pentru a deservi familiile din fermele dispersate dar cu o supraveghere atentă a unuia dintre
membrii familiei, format în prealabil de către persoane calificate.
Lărgirea vieţii relaţionale şi mijloacele de comunicare interactive
Mijloacelor de comunicare în masă li se opun mijloacele de comunicare interactivă. Telefonul
şi faxul, conectate la ordinator (telematica) pun în relaţie directă, la distanţă, indivizii, persoane
private sau întreprinderi. Transmiterea atât a cuvintelor dar şi a scrierii sau imaginilor permit o
comunicare tot mai apropiata de cea normală. Aceste sisteme de transmisie sunt mondializate dar
densitatea echipamentelor este mult mai mare în ţările dezvoltate. Telefonul permite comunicarea
simetrică conservând o mare parte din avantajele comunicării faţă în faţă, cu excepţia gesturilor şi
mimicii sau mai ales a privirii. Telefonul poate fi privit ca un mijloc de păstrare a contactelor la mare
distanţă, favorizând dispersia membrilor unei familii, eliminând multe dintre dezavantajele migraţiei
internaţionale. Poate fi privit şi ca un mijloc de păstrare a identităţii native, a culturii tradiţionale.
Rolul său în funcţionarea instituţiilor este de asemenea colosal deşi ultimele decenii l-au eclipsat prin
extinderea telematicii car epermite stocarea, clasificarea, prelucrarea şi expedierea unei cantităţi
enorme de informaţii. Aceste media interactive au mai multă influenţă decât televiziuna în emergenţa
noii culturi mondiale, cel puţin pe plan economic.
 Monopolul accesului la informaţie şi autoritatea
Efectele de asimetrie, de influenţă sau de putere în relaţiile umane sunt generate de accesul
inegal al actorilor sociali la Adevăr. În societăţile orale, oamenii cred că la începutul timpului, lumea
era transparentă, lucrurile, fiinţele puteau conversa în mod natural iar sensul vieţii era evident. Accesul
la Adevăr, însemna a cunoaşte ceea ce se petrecuse la momentul indefinit al creaţiei, un moment
imemorial, indatabil. Bătrânii deţineau astfel o poziţie privilegiată pentru că erau purtătorii memoriei
lungi a grupului, aceea născută din mărturiile raportate de cei care trăiseră anterior sau provenită din
imemorial. Autoritate revenea firesc celor care puteau vorbi despre timpurile trecute. În viaţa socială,
vechimea şi tradiţia confereau ideilor, practicilor şi credinţelor validitatea.
Scrierea a conferit noi configuraţii. Profetul primeşte mesajul de la Dumnezeu, îl transcrie şi îl
transmite oamenilor. El este instrumentul sacrului, primind astfel autoritatea. În societatea greacă şi în
cele inspirate de către aceasta, filozoful a jucat un rol similar pentru că numai el avea acces la sfera
Raţiunii metafizice.
Rezultatele obţinute în secolul al XVII-lea graţie demersurilor ştiinţifice au arătat că Adevărul
nu se află în altă lume ci în aceasta : este suficient, pentru a-l cunoaşte, să observăm, să formulăm
ipoteze şi să le experimentăm. Reflecţiile asupra societăţii se înscriu în noul context ştiinţific dar se
sprijină pe câteva texte scurte incluse printre marile texte fondatoare precum Leviatanul lui Th Hobbes
sau Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii oamenilor a lui J.J.Rousseau. Acestea
propuneau o filozofie a progresului situând Adevărul în viitorul Utopiei. Pentru o vreme, autoritatea s-a
situat astfel de partea istoriei, a ştiinţelor sociale.
Nu mai este posibil astăzi să urmăreşti cursul ştiinţei, al cercetării pentru că acestea au devenit
tot mai complexe. Autoritatea revine astfel vulgarizatorilor, jurnaliştilor care profesează traducerea
rezultatelor ştiinţei într-un limbaj simplu. Pe web autoritatea o exercită adesea cercetătorii
„independenţi”, neremuneraţi, mai ales în cazul discursului ecologic. Procesul de comunicare nu se
mulţumeşte să mai acorde unora mijloacele de a influenţa opinia, conferă celor care fac comerţ direct cu
Adevărul un statut de excepţie : le acordă puterea de a da un sens vieţii şi morţii.

3.3. Ce se transmite?
Gesturi, atitudini, ritualuri, îndemânare
Cultura este constituită din atitudini şi gesturi. Ea comportă şi tehnici de întreţinere a corpului
(spălat, pieptănat etc.), inclusiv cele care ţin de sport. Bunele maniere sunt inoculate din fragedă
copilărie iar viaţa cotidiană implică o multitudine de atitudini şi gesturi repetitive, diferenţiate pe vârste,
sexe, profesii etc. Tehnicile domestice moderne nu pot înlătura complet treburile casnice iar ştergerea
diferenţelor ocupaţionale dintre sexe conduce la o implicare mai activă a bărbaţilor în acest sens,
obligându-i la o veritabilă iniţiere în domeniu.
Activităţile agricole cuprind şi ele un număr impresionant de cunoştinţe necesare asigurării
succesului, depinzând de o sumă de elemente naturale dar şi de obişnuinţe. La fel se întâmplă şi în cazul
meşteşugarilor sau al comercianţilor, în toate profesiile care presupun existenţa unui algoritm de lucru şi
a unor abilităţi necesare eficienţei muncii.
Gesturile şi tehnicile transmise sunt inseparabile de unelte, de echipamente specifice fiecărei
activităţi. Ele se repetă indefinit, viaţa cotidiană fiind astfel umplută cu automatisme, obişnuinţe.
Gesturile care le însoţesc sunt specifice, au un sens precis, un ritm adaptat corpului. În societăţile
tradiţionale se ajungea în momentul recoltei de exemplu, la mobilizarea muzicanţilor pentru a asigura
acelaşi tempo lucrătorilor.
Repetiţia poate lua adesea o coloratură morală : gestul are o valoare prin simplul fapt că este
repetat, devine un ritual pentru cei cărora le este transmis din generaţie în generaţie. Secvenţele gestului,
memorizate, ocupă un loc important în viaţa religioasă dar nu numai. Viaţa familială este punctată de
momente precum mesele însoţite de o serie de automatisme : aceleaşi persoane servesc, meniul se
succede în secvenţe identice, conversaţiile au aceeaşi tipologie ca şi comentariile sau criticile. Nevoia de
ritual este resimţită chiar şi în situaţii inedite, sunt suficiente două-trei zile pentru ca membrii unui grup
ocazional să-şi distribuie un loc precis, atribuţii precise.
Cunoştinţe teoretice, norme abstracte, sisteme religioase sau metafizice
Ceea ce este transmis aparţine în largă măsură modului în care vedem sau vorbim. Înţelegerea
lumii şi a societăţii din care facem parte este posibilă numai prin intermediul simţurilor. Vederea este
esenţială pentru situarea obiectelor şi fiinţelor în spaţiu, pentru reperarea mişcărilor; auzul dă o
dimensiune sonoră mediului, ajută (imperfect) vederea să perceapă întinderea şi colorează viaţa cu
momente de armonie, emoţie, groază sau panică; mirosul ne informează asupra particularităţilor
materiei şi împreună cu gustul transformă băutul şi mâncatul în plăceri.
Senzaţia nu este niciodată pură, individul trăieşte într-o societate, utilizează un vocabular de
forme şi culori care predetermină ceea ce resimte, percepând lumea prin intermediul unei grile de
lectură însuşite anterior. Privirea caută să repereze decupaje care evocă pe cât posibil cuvintele însuşite
şi construcţiile mentale care le completează. Cultura face astfel să treacă de la o persoană la alta
reprezentările colective. Ceea ce descifrăm în lume, în societate este cea ce am învăţat să observăm,
enunţând aserţiuni în termeni deja cunoscuţi. Unele persoane sunt mai perspicace, au un spirit mai
curios, privirea lor poate observa detalii, configuraţii care scapă altora. Modul în care câmpul vizual este
baleiat, sunetul analizat şi parfumul rememorat poartă însă marca unui cadru comun.
Contactul cu realitatea presupune totdeauna o dimensiune socială, reprezentările colective ajută
individul să structureze şi să gândească mediul, dându-i un sens dar îl împiedică să vadă totalitatea
trăsăturilor acestuia.
De la reprezentări se trece la ansambluri de idei care organizează lumea, la reprezentări
abstracte, teorii care stau la baza ştiinţei. Fiecare cultură se caracterizează printr-un sistem original de
reprezentări şi construcţii intelectuale care influenţează afectivitatea şi activitatea. Pentru unii, tunetul
poate fi manifestarea mâniei zeilor pentru alţii este doar un fenomen electric de care ne putem proteja
printr-un paratrăsnet.
Noi primim din anturaj un sistem ierarhizat de preferinţe şi valori care dictează atitudinea
noastră şi ne ghidează alegerile. Bine şi rău, frumos şi urât, permis şi interzis, înţelept sau nebunesc sunt
cupluri antagonice care variază de la o cultură la alta. Multe neânţelegeri şi atitudini de dispreţ,
respingere sau condescendenţă au originea în această realitate.
Valorile se structurează în sisteme de credinţe şi norme abstracte de comportament care fac
obiectul religiei sau al metafizicii. Frontierele religioase între popoare sunt cele mai sensibile adesea.
Ideologiile se doresc a fi construcţii laice, raţionale care dau un sens istoriei şi garantează
ordinea socială şi fericirea popoarelor. Cu toate pretenţiile lor universaliste ele suscită adesea pasiuni şi
blocaje comparabile cu cele datorate religiilor.
Construcţia realităţii prin cultură
Categoriile sociale care ne sunt familiare în virtutea unor convenţii şi a unor norme specifice
culturii noastre nu sunt universale. Modul de definire a grupurilor de înrudire, responsabilitatea rolurilor
pe sexe şi vârste, autoritatea celor vârstnici sau a adulţilor, statutul copiilor sau al adolescenţilor, variază
de la un loc la altul. Una dintre sarcinile geografiei culturale este tocmai scoaterea în evidenţă a modului
în care sistemele de valori se traduc prin articulaţii specifice ale spaţiului social.
Acest gen de analiză este foarte des utilizat în ţările anglo-saxone (Anderson şi Galle, 1991),
considerat a fi modul în care oamenii îşi construiesc propria geografie. De obicei interesul principal este
acordat incluziunii şi excluziunii, raporturilor dintre cultură şi capital, dintre cultură şi natură, modului
în care lumea este înţeleasă. Frecvente sunt şi studiile care scot în evidenţă modul în care rasa, sexul sau
devianţa prin structurile spaţiale formate se constituie ca date sociale construite. Analiza discursului care
stă la baza acestor fenomene, justificarea unor comportamente şi a unor limite este principalul
instrument de lucru. Succesul acestei abordări este garantat, debuşând într-o viziune critică a realităţii,
subliniind injustiţia care afectează categorii precum femeile, tinerii, vârstnicii sau minorităţile (inclusiv
homosexuale). Această viziune nu reţine decât un aspet al geografiei culturale, lăsând deoparte practicile
spaţiale specifice şi ignorând aspectele materiale sau implicaţiile biologice ale faptelor de cultură. Este
scoasă în evidenţă geografia aşa cum o relatează indivizii şi nu aşa cum o fasonează fluxurile de schimb
şi sistemul de relaţii instituţionalizate.

3.4.Memoria şi formele sale

În măsura în care acţiunea umană nu este fondată direct pe instincte ci pe instinctele încadrate,
normalizate şi canalizate de cultură, ea presupune memorarea unor scheme de conduită, atitudini,
practici şi cunoştinţe. Formele acoperite de memorie sunt multiple.
Unele provin din dresajul care inoculează reflexelor noastre răspunsuri mai mult sau mai puţin
automatice. Scopul nu are nimic intelectual, plasat în anumite circumstanţe individul reacţionează fără
să aibă nevoie de deliberare, gesturile sale se înlănţuie, atenţia sa este liberă să se concentreze asupra
sfidărilor puse de situaţia dată. În multe domenii, interiorizarea secvenţelor gesturilor şi memorizarea lor
până la nivelul la care devin automatisme implică o ucenicie prin repetarea unor exerciţii simple. Este
cazul copiilor care pentru a învăţa să scrie petrec ore întregi cu repetarea unor semne.
Memoria utilizată în transmiterea culturii este verbală. Ceea ce este învăţat pe de rost este extrem de
eterogen, de la proverbe si anecdote la reguli morale sau norme de conduită ori, prin şcoală în prezent, la
calcule matematice, formule chimice, legi ale fizicii etc. La unele populaţii pentru care structurile elementare
de înrudire sunt esenţiale, copiii învaţă de mici genealogia lor pentru zece-cincisprezece generaţii în urmă.
Cel mai adesea, miturile, basmele şi povestirile fondatoare se transmit cel mai fidel.
Proprietăţile ritmice ale limbii constituie un auxiliar important al memoriei, de obicei aserţiunile
exprimate în versuri sunt mai uşor reţinute. În societăţile fără scriere, capacitatea mentală de înregistrare este
cultivată până la un punct care poate mira un reprezentant al culturii moderne, unii indivizi fiind capabili să
recite cuvânt cu cuvânt lungi mesaje pentru care nu au consumat neapărat mult timp pentru a le învăţa.
Încărcarea memoriei scade odată cu scrierea, la ce bun să ţii minte genealogii stufoase atâta timp
cât există documente care pot fi consultate? Miturile pot fi prezervate perfect atunci când sunt redactate.
Nimeni nu mai este capabil (interesat) sa asimileze instantaneu lungi texte. Comunicarea mesajelor
complexe este mult mai uşoara în scris, prin telefon sau prin mijloace telematice.
Memoria vizuală cere, pentru a fi dezvoltată, o întreagă gimnastică a privirii. Ea se poate sprijini
pe procedee verbale, învăţând să decupeze câmpul vizual, să-l parcurgă într-o anumită ordine pentru a
repera direcţii structurante. Cel mai eficient pentru a fixa ceea ce vedem este desenul, adesea până la
reconstituirea din memorie a feţelor în prealabil schiţate sau a peisajelor fixate.
Memoriei vii subiective a reflexelor câştigate, a cuvintelor şi imaginilor i se adaugă memoria moartă,
obiectivă. Indicaţiile funcţionale care trebuie reţinute sunt înscrise adesea în unelte, case sau peisaje
pentru ca au fost concepute pentru o utilitate care le condiţionează.
Obiectele nu sunt simple suporturi ale memoriei funcţionale. Ele pot fi încărcate adesea cu
semnificaţii, simboluri (de genul păstrării, altădată, a unei cosiţe din părul persoanei iubite, înlocuită
apoi de portret sau de fotografie). Altarele, templele, răstignirile de la răscruci simbolizează spirite
invizibile care populează lumea sau divinitatea care prezidează destinul acesteia. Monumentele
comemorative au acelaşi rol.
Memoria nu se obiectivează cu adevărat decât odată cu scrierea şi cu avântul desenului, picturii
şi mijloacelor de reproducţie. Cultura unui grup nu se confundă cu suma cunoştinţelor şi practicilor pe
care oamenii le prezintă la un moment dat, fiind un ansamblu prea fragil şi limitat. Ea comportă şi
întreaga ştiinţă latentă depozitată în cărţi, posibil a fi reanimată în orice moment. Achiziţiile Antichităţii
s-au risipit în epoca invaziilor dar au fost resuscitate treptat odată cu apariţia unor structuri politice şi
mai ales cu Renaşterea propagată de mediile umaniste ale secolului al XIV-lea.
La contactul cu societăţile dotate cu scriere, societăţile orale se modifică. Membrii lor învaţă să
se sprijine pe documentele elaborate şi conservate de către alţii pentru a accede la putere sau pentru a-şi
impune influenţa.
Memoria obiectivă este extrem de diversă din perspectiva suportului, semnificaţiilor şi
simbolurilor pe care le mobilizează. Progresele informaticii permit acum o mai bună estimare a fondului
său comun. Procedeele binare de notare sunt universal aplicabile, pot traduce vocea la fel de bine ca şi
imaginea. Posibilităţile deschise astfel de tehnică au implicaţii geografice considerabile. Memoriile
obiective tradiţionale erau mobile dar trebuia un timp oarecare pentru a trimite o scrisoare, o carte sau o
partitură. Conservarea documentelor presupunea construirea unor clădiri adaptate acestora ca şi în cazul
muzeelor, galeriilor sau bibliotecilor.
Noile tehnologii asigură transferul instantaneu al conţinutului memoriei obiective, practic la
orice distanţă. Este posibilă comunicarea atât a textelor cât şi a imaginilor sau sunetelor. Geografia
culturală este în acest mod profund afectată.

3.5.Codurile, regulile şi plasticitatea culturii

Cultura ca ansamblu de coduri şi reguli
Progresele înregistrate în domeniul informaţiei şi al comunicării ne ajută să înţelegem inegala
dificultate a transmiterii cunoştinţelor şi aptitudinilor în funcţie de conţinutul şi suportul primit. Ele
clarifică şi natura profundă a culturii.
 Elementele transmise nu sunt situate toate pe acelaşi plan. Ceea ce învaţă oamenii mai întâi sunt
codurile. Aceste sisteme permit notarea informaţiilor de un anumit tip şi, aplicând reguli proprii de
compunere, înlesnesc crearea mesajelor. Lingvistica poate servi ca model, limba fiind constituită din
sunete individualizate şi contrastate (fonemele) care articulează cuvintele (morfemele). Plecând de la
cuvinte, regulile gramaticii conduc la fraze (seme) al căror conţinut şi sens poate varia la infinit.
Structura fonemelor, morfemelor şi semelor permite formularea mesajelor al căror sens este clar pentru
toţi cei care dispun de aceeaşi cheie. Cultura ne este transmisă dar ea nu ne condamnă la reproducerea
indefinită a enunţurilor deja stabilite, a atitudinilor receptate.
Codurile fac informaţiile transmisibile şi le structurează într-un aşa mod încât ele pot descrie nu
numai ceea ce există ci şi situaţii noi sau imaginare. Faptul că oamenii se înscriu într-o continuitate şi
sunt totdeauna moştenitori nu îi privează de creativitate. Codurile pe care le stăpânesc le permite
clasificarea şi denumirea fiinţelor, plantelor, artefactelor, a oamenilor înşişi ca şi sesizarea modului în
care acestea se combină sau sunt legate din raţiuni fizionomice sau genetice. Astfel, omul învaţă să
organizeze experienţa, să observe regularităţile, raporturile de succesiune sau de cauzalitate, să fasoneze
unelte sau să structureze relaţii între oameni.
Limba este un cod care permite exprimarea unui număr nelimitat de alte coduri, mai ales
tehnice : transmiterea şi mânuirea acestora sunt legate de mijloacele verbale de expresie. Rezistenţa unor
dialecte sau a unor graiuri la unificarea lingvistică durează atât cât acestea sunt indispensabile utilizării
tehnicilor tradiţionale. Ele dispar odată cu difuziunea utilajelor industriale moderne.
Atunci când unele populaţii recurs la două limbi, acestea nu sunt utilizate în aceleaşi
circumstanţe, pentru că nu sunt în mod egal adaptabile, în funcţie de nivelul lor de evoluţie sau de
statutul social al celor care le practică, exprimând astfel diverse registre ale limbajului. În Québec la
începutul secolului al XX-lea, franceza era utilizată doar în familie şi în viaţa religioasă, problemele
tehnice sau cele legate de desfăşurarea vieţii publice fiind abordate în engleză. Astfel de situaţii de
diglosie sunt foarte frecvente în lume, mai rare fiind cele de poliglosie.
Creaţie şi schimbare
Natura culturii face ca societăţile să nu fie niciodată imobile, ceea ce a primit omul în mod
esenţial ca moştenire serveşte ca justificare primordială pentru a subzista într-un univers în continuă
schimbare. Codurile pe care le stăpâneşte şi regulile pe care le aplică le asigură în cele mai multe cazuri
mijloace de a face faţă imprevizibilului. Plecând de la aceleaşi elemente de bază, numărul combinaţiilor
este cvasiinfinit iar strategiile posibile, considerabile.
Procesul de creaţie este astfel inerent oricărei culturi. Atâta timp cât problemele rămân
familiare, transformările se efectuează fără ca oamenii să aibă impresia că trăiesc într-o lume
schimbătoare, având în continuare aceleaşi coduri şi aplicând aceleaşi reguli. Faptul de a se conforma în
toate circumstanţele nu împiedică pe nimeni să fie inovativ. Cel care cunoaşte cel mai bine ansamblul
gramaticii şi combinaţiilor în circulaţie într-un anumit mediu are cele mai mari şanse de a provoca
inovaţii absolut originale.
Culturile dau dovadă adesea de un nivel foarte ridicat de plasticitate, nimic nu împiedică
încorporarea unor elemente noi atâta timp cât acestea se prezintă ca substitute sau complemente ale celor
care există deja. Vocabularul se îmbogăţeşte şi evoluează. Grilele de clasificare aplicate lumii se
transformă. Noi secvenţe de cauzalitate sunt puse în evidenţă şi permit o cunoaştere mai bună a mediului.
Codurile şi regulile în vigoare nu permit însă depăşirea oricărei situaţii. La un moment dat,
practicile comune pot decădea, obligând la o reexaminare a condiţiilor în care acestea au fost elaborate
şi aplicate. O bulversare a jocului intelectual, a valorilor şi sistemelor de credinţe poate să se impună
pentru a face faţă dificultăţilor pe care codurile în vigoare nu permit să fie surmontate (conform teoriei
lui Kuhn, în domeniul ştiinţific). Repunerea în cauză poate rezulta din reflecţia datorată celor care au
drept obiect de activitate acest lucru, prin noi prescripţii morale (preoţi, filozofi, jurişti). Cultura se
transformă astfel conform celor două moduri de evoluţie şi schimbare bruscă : mutaţia sau revoluţia.

Tema nr.4 : O geografie a omului însuşi

Cultura nu există decât prin intermediul indivizilor cărora le-a fost transmisă din copilărie şi care
o utilizează, o îmbogăţesc, o transformă şi o difuzează la rândul lor. Fără ea am fi dezorientaţi, instinctul
nu este suficient pentru a ne ghida. Oamenii au nevoie de arme pentru a se proteja şi a.şi procura
resursele de hrană, de unelte pentru a produce, a locui şi a se îmbrăca etc.
 Cultura este pentru individ o realitate dinamică care îi leagă de trecut (fiind o moştenire) înscriindu-i
în experienţa unei tradiţii. Ea se hrăneşte din experienţa cotidiană, profită de oportunităţi şi se transformă
pentru a face faţă asperităţilor realităţii şi dificultăţilor vieţii. Ea este şi o proiecţie spre viitor, permite
construcţia unui orizont de aşteptare, purtător al aspiraţiilor colective dar şi individuale. Acest orizont este cel
care dă semnificaţie existenţei individului şi asigură coeziunea societăţii din care face parte.
4.1.Cultura şi etapele vieţii
Pentru individ, cultura este în primul rând o moştenire. Fiecare este expus într-o manieră
specifică la atitudinile, valorile şi aptitudinile mediului în care trăieşte, primindu-le într-o formă diferită,
cu un dozaj original al componentelor pentru ca fiecare trăieşte într-o familie, înconjurat de anumite
persoane, într-un anumit timp şi în anumite circumstanţe. Într-o familie tradiţională, mezinul nu este
plasat în condiţii identice ca primul născut, apărut atunci când părinţii erau mai tineri. El creşte sub
privirea părinţilor şi a fraţilor mai mari devenind de obicei mai alintat. În familiile moderne situaţia se
schimbă însă odată cu generalizarea modelului familiei restrânse. Timpurile se schimbă, şcoala însăşi nu
mai este cea de altădată, bazată pe instrucţie încât fiecare individ se raportează la cultură prin
experienţele proprii. Această realitate face obiectul geografiei timpului (tymes geography la
Hägerstrand, 1970) care pleacă de la existenţa unor regularităţi în acest sens : orizonturi de aşteptare,
medii frecventate, relaţii posibile, toate specifice unei anumite vârste.
Prima copilărie
Nou născuţii au nevoie de protecţie şi educaţie, ambele preferabil a fi asigurate de către părinţi.
Simţurile sale descoperă prin explorare mediul : recunoaşte prin văz persoanele şi obiectele, distinge
apropiat de depărtat, mirosurile, gusturile mai mult sau mai puţin agreabile, caldura şi frigul, moliciunea
şi rugozitatea, distinge vocile şi identifică zgomotele. Încă de la primul ţipăt care amorsează respiraţia,
el stabileşte legături multiple cu mediul, indispensabile supravieţuirii. Copilul nu este ghidat de instinct,
încă de la început acomodarea sa cu mediul este socializată. Mama îşi însuşeşte ritmurile specifice,
punctate de veghe şi somn, îl obişnuieşte cu îmbrăcămintea şi îl hrăneşte.
Mobilitatea mâinii introduce foarte timpuriu o dublă funcţie a gestului : gestul tehnic (atingere,
prindere etc.) şi codul gestual. Mersul este o etapă importantă pentru explorarea lumii, fascinantă dar
plină de pericole, instalând în universul copilăriei un maniheism elementar : plăcere şi durere, bine şi
rău, permis şi interzis etc.
Foarte rapid, imitaţia permite copilului să dobândească tehnicile gestuale utile (cum să ţină
lingura, cum să urce scările etc.) ca şi codurile de expresie corporală (degetul care poate indica ceva,
mâna care poate preveni căderea sau cu care poate să ceara ori sa ameninţe chiar. Mişcările sunt
totdeauna însoţite de cuvinte care desemnează obiecte şi acţiuni. Limba vorbită în familie intră astfel în
memoria copilului.
În sânul familiei, copilul află că nu este singur, beneficiind de căldura celorlalţi şi întărindu-şi
sentimentul de securitate. Învaţă astfel că este dependent şi nu poate face sau spune orice. Grupul familial
este ierarhizat, fiecare membru având un loc precis şi atribuţii specifice, funcţionând în virtutea unui cod
de gesturi, atitudini. Spaţiul social este redus ca şi spaţiul teritorial (familia lărgita, casa) dar constituie un
nucleu care pregăteşte individul pentru a înţelege tot ce se întâmplă dincolo de ferestre sau pe stradă.
Copilăria
Până la cinci-şase ani, transmiterea cunoştinţelor se face prin imitaţie şi impregnare. Capacitatea
de atenţie a copilului nu este suficientă pentru a-i permite eforturi prelungite. Jocul rămâne unul din
mdourile privilegiate de interiorizare a regulilor, obişnuind copilul cu rolurile sociale. El învaţă rapid să
se pună în locul celor pe care-i imită, să reproducă unele fraze sau să copieze unele atitudini. Întrebările
pe care şi le pune sau le pune celor din jurul său sunt nenumărate fără ca el să fie capabil de interogaţii
asupra sensului vieţii.
Şcoala deschide noi orizonturi prin părăsirea căminului, stabilirea unor relaţii de prietenie cu alţi
colegi. Drumul spre şcoală este o componentă a unui nou teritoriu, un spaţiu de libertate între două
locuri de constrângere. Şcoala oferă o experienţă mai largă de socializare, de întâlnire a unor copii de
aceeaşi vârstă, de prietenii sau rivalităţi, de jocuri multiple. Este mai ales o învăţare sistematică a unor
cunoştinţe precise şi complexe (mânuirea riglei şi a compasului, scrisul şi cititul) care deschide
fantastice posibilităţi de cunoaştere şi comunicare.
 O diferenţă culturală majoră există între societăţile în care toţi copiii merg la şcoală şi cele în
care doar privilegiaţii au acest drept. Pentru unii, orizonturile spaţiale şi intelectuale ale culturii sunt
imense. Pentru alţii, orizontul se mărgineşte la familie şi la vecinătatea apropiată.
Adolescenţa
Adolescenţa constituie un moment decisiv în evoluţia raporturilor dintre individ şi cultură
(Erikson, 1972). Copilului i se cere să vorbească asemenea celorlalţi, să acumuleze cunoştinţe, să înveţe
să-şi mobilizeze priceperea şi îndemânare, să respecte regulile şi convenţiile. Autonomia relaă creşte
odată cu acest parcurs dar copilul niciodată nu este deplin stăpân pe seine : părinţii, profesorii, cei mai în
vârstă, vecinătatea adesea, au dreptul şi datoria să controleze atitudinile sale, vorbele şi actele sale
dându-i sfaturi.
Momentul în care cerinţele pe care anturajul le are faţă de un copil se schimbă coincide cu
debutul adolescenţei când el este sfătuit să aibă grijă singur de el, să-şi asume actele, deciziile, conduita
etc. Regulile sunt acum interiorizate, servesc drept referinţă, ghid pentru alegerea unor soluţii în situaţii
diverse. Chiar dacă nu este membru activ al societăţii el se formează pentru mai târziu, pentru acţiune.
Plecând del la ceea ce a primit până atunic el îşi forjează viitorul, anticipându-l oarecum, cultura
servindu-i ca suport pentru construirea proiectelor sale.
Pentru adolescentul care n-a cunoscut şcoala, învăţarea unei meserii se face în familie, prin
imitarea părinţilor. Scrierea şi cunoaşterea calculului matematic a fost multă vreme apanajul unei
minorităţi capabile să monopolizeze viaţa religioasă, puterea politică şi să domine comerţul.
Astăzi adolescenţii au toţi şansa de a fi şcolarizaţi şi de a accede la o cultură intelectuală sau
tehnică mai complexă (în ţările dezvoltate). Pentru ei, orizontul de aşteptare nu mai este ferma sau
atelierul moştenit de la părinţi. Posibilităţile şi dorinţele se multiplică chiar dacă nu toată lumea poate
deveni campion olimpic, manechit, laureat cu Nobel sau prim-ministru, Acest timp al alegerii este şi cel
al unor tulburări, al unor deziluzii. Adolescenţa nu este o perioadă foarte facilă. Problemelor materiale
legate de locul viitorului adult din punct de vedere profesional li se adaugă problemele primordiale
legate de relaţiile între sexe. Acestea au o dimensiune culturală foarte puternică, de ordin religios
adesea, cu numeroase interdicţii (tabuuri). Regulile de alianţă, endogamia strictă în unele cazuri creează
între tineri frontiere de netrecut.
Timpul reveriilor nu este depăşit, angajamentele pentru care se pregăteşte adolescentul nu sunt
totdeauna definitive putând apărea reorientări. Responsabilităţile apar dar nu sunt deocamdată
copleşitoare, rămân destule posibilităţi de a schimba sensul vieţii. Adolescenţa este un moment dificil,
fiind un moment al îndoielilor, al nesiguranţei, fără de care intrarea în viaţă nu ar avea atâta farmec.
Continuitatea şi ezitările vârstei adulte
Studiile, serviciul militar şi intrarea în viaţa activă aduc schimbări provizorii sau definitive ale
domiciliului şi noi tipuri de deplasări periodice. Mobilitatea şi orizontul bărbaţilor diferă de acela al femeilor,
în multe societăţi deplasările acestora din urmă fiind strict supravegheate sau chiar împiedicate prin reguli şi
interdicţii multiple. O schimbare de domiciliu legată de inserţia într-o nouă comunitate intervine adesea în
momentul mariajului, mai ales pentru femei. Deşi aparent mai puţin mobile, femeile cunosc mai des
experienţa dezrădăcinării şi instalării în afara cercului de relaţii constituit odată cu copilăria. Rolul lor în
difuziunea culturală este adesea esenţial dacă ne gândim la relaţiile dinastice de altădată.
În afara perioadelor de război, viaţa adultului se plasează mai degrabă sub semnul continuităţii
decât sub acela al crizelor. Personalitatea adolescentului este deja conturată în momentul începerii
studiilor universitare sau al intrării în viaţa activă. Ajuns aici a făcut alegeri decisive, posibilităţile pe
care le poate eventual explora ulterior fiind mult mai restrânse şi improbabile. Chiar dacă societatea
actuală obligă individul la o continuă adaptare în oceanul de incertitudine care domină economia există
deja trasate linii clare, date de achiziţiile anterioare în materie de cunoştinţe, aptitudini, posibilităţi de
relaţionare etc.
Relaţiile adultului cu cultura primită şi asimilată sunt diferite de cele ale copilului sau
adolescentului. Ele au o dimensiune practică pentru a face faţă dificultăţilor, pentru a adapta producţia
proprie faţă de cerinţele clientelei, pentru a putea fi acceptat de cei pe care îi frecventează etc. Adultul
trebuie să aibă grijă de nevoile gospodăriei şi să vegheze la buna educaţie a copiilor. Cultura nu serveşte
numai la construit mari proiecte, la orientarea vieţii într-un sens sau altul. Ea trebuie sa ajute la
rezolvarea unor probleme specifice, la existenţa unor scadenţe fără de care nu te poţi descurca. În acest
joc, cultura se adaptează, se modifică. Ea poate lua o dimensiune empirică. Principiile sfârşesc adesea
prin a fi sacrificate, rezultatele contează mai mult decât modul de a le obţine. Evoluţia nu este totală,
putem rămâne fideli unor principii şi valori din adolescenţă. Modul de a le utiliza se schimbă cel mai
adesea. În politică individul devine mai puţin radical, trebuind să fie capabil de consens, aceasta nu
înseamnă că indivizii lipsiţi de scrupule şi fără principii nu pătrund până la vârful ierarhiei politice.
Adultul continuă să îmbogăţească cultura sa cu ceea ce învaţă citind, călătorind sau lucrân dar
timpul achiziţiilor sistematice este în mare parte trecut. Ceea ce contează este să utilizezi eficient şi
creativ ceea ce ştii deja. Să ştii să favorizezi astfel şi pe alţii. Adultul ştie că are responsabilităţi pentru
educarea copiilor, pentru transmiterea cunoştinţelor, pentru mijlocirea contactelor cu persoanele cele
mai adecvate pentru dezvoltarea lor personală, cunoscând rolul imitaţiei în formarea personalităţii.
Accesul la un consum cultural valorizant este o preocupare majoră a vârstei adulte.
Bătrâneţea
Este timpul în care participarea la viaţa activă se reduce. Părăsirea întreprinderii sau a instituţiei,
pensionarea sunt evenimente care marchează profund individul. Singurele îndatoriri sunt cele
domestice, acestea asigurând autonomia vieţii cotidiene şi evitarea dependenţei totale. Mobilitatea,
puternică la vârsta adultă, se menţine într-o primă fază, în scop de recreere dar dispare treptat, se
restrânge la zonele mai accesibile.
Preocupările se schimbă odată cu sentimentul restrângerii timpului de trăit. Implicarea în
proiecte pe termen lung nu mai este atât de facilă, acestea nu mai pot fi duse la bun sfârşit cu acelaşi
aplomb. Astfel de evoluţii pot fi resimţite încă înainte de ieşirea din viaţa activă. Consumul cultural
înlocuieşte adesea, prin caracterul lor pasiv, comportamentul creativ.
La această vârstă individul trăieşte din ceea ce a acumulat deşi în anumite condiţii modificările
ţin doar de scăderea capacităţii de muncă. Interesul se mută de la activitatea profesională la familie
crescând dorinţa de a ajuta, de a se face util, în special pentru cei mai tineri, prelungind astfel
sentimentul că viaţa merge mai departe cu un rost bine definit. Aceasta este latura pozitivă a bătrâneţii
dar multe persoane ajunse la această vârstă nu mai găsesc oportunităţi de a prelungi oarecum viaţa
activă prin ajutorarea celor mai tineri. Trăind din amintiri, marcaţi de singurătate sau de tristeţe, adesea
uitaţi chiar şi de vecini, mulţi bătrâni trăiesc cu sentimentul inutilităţii, al abandonului.
În măsura în care nu se mai confruntă cu problemele vieţii active, cultura perpetuată de această
categorie de persoane nu se mai adaptează, nu mai evoluează, putând vorbi de un fel de scleroză a
creativităţii. O întoarcere la valorile din tinereţe survine adesea ca şi o atenţie mai mare la principiile
înalte, moralizatoare, impunându-se sentimentul că trebuie transmise tinerei generaţii anumite reguli de
conduită, de morală, necesare unei ordini sociale văzute a fi în pericol. Adesea aceste intenţii cad la
examinarea modului în care s-au comportant aceste persoane atunci când au fost tinere.
Sentimentul morţii, mai ales atunci când dispare cineva apropiat, viaţa de dincolo, devin
apăsătoare în orice moment. Locul acordat religiei devine mai important ca niciodată iar timpul destinat
reflecţiei, metafizicii devine dominant.
Itinerariile individuale se înscriu în logica existenţei, explicând raporturile schimbătoare
întreţinute cu cultura. La început acestea hrănesc existenţa, ajută la achiziţionarea cunoştinţelor, a
aptitudinilor şi atitudinilor, principiilor şi valorilor, contribuind la dotarea fiecăruia cu o personalitate.
Cultura este astfel nu atât o moştenire cât un proiect care orientează existenţa, îi dă un sens, ghidează
acţiunea individuală. Momentul în care ceea ce transmitem devine mai important decât ceea ce primim
vine foarte repede, responsabilităţile se insinuează pe nesimţite. De la o anumită vârstă, cultura nu mai
are acelaşi sens, participarea la viaţa activă fiind legată doar de amintiri sau de sursa veniturilor. Ideea
responsabilităţii în transmiterea experienţei acumulate nu dispare dar se înscrie într-un alt registru, cel al
nostalgiei trecutului şi al întoarcerii la vechile principii ale moralei şi religiei.
Riturile de trecere
Pentru ca anume ceva să fie o realitate socială, nu este suficient să existe obiectiv, să-l putem
observa. Trebuie să fie acceptat ca legitim, să fie instituit. Pentru a se bucura de plenitudinea fiinţei sale,
individul trebui să fie recunoscut de societate, itinerarul său fiind jalonat de rituri care dau solemnitate
etapelor vieţii sale, oficializând pasajul de la o categorie la alta şi subliniind succesiunea rolurilor pe care
trebuie să le aibă şi a responsabilităţilor care recurg de aici (tab.1).
Naşterea este totdeauna urmată de rituri care dotează nou născutul cu un statut oficial. Într-o
societate laică, acesta primeşte un nume înregistrat la starea civilă. Creştinii botează copilul (cu excepţia
unor secte). Musulmanii şi evrei au ca substitut, circumcizia.
Tabelul 1 : Etapele vieţii şi riturile trecerii
La stânga, etapele biologice, la dreapta, instituţionalizare lor prin rituri de trecere. Moartea
biologică nu întrerupe destinul social al fiinţei
Evenimentul biologic Riturile de trecere
NAŞTERE Botez. Circumcizie
PUBERTATE Comuniune. Iniţiere
ACUPLARE Căsătorie
DECES Ceremonie funerară. Înmormântare
Întoarcerea morţilor (Spiritism)
A doua mare etapă ritualizată a existenţei coincide cu adolescenţa, marcând sfârşitul educaţiei şi
asigurând solemnitate momentului în care se îndeplineşte ineriorizarea regulilor de conduită, intrarea în
viaţa adultă. Probele la care sunt supuşi tinerii în acest moment sunt destinate a le fortifica
personalitatea, caracterul şi a-i face să însuşească, prin emoţiile cu care sunt încărcate evenimentele,
gravitatea încercărilor care-i aşteaptă în viaţa adultă.
Biologic, moartea opreşte totul. Cultural însă, ea apare ca un pasaj, ce-i drept mai periculos
decît acela care transformă copilul în adult. Semnificaţia sa este puternică pentru apropiaţii dispărutului
dar şi pentru societate care, cel puţin în trecut, era marcată de rituri destinate a asigura liniştea spiritului
defunctului, adesea extrem de fastuoase şi costisitoare (cel puţin în cultul ortodox).

4.2. De la individ la persoană

De la o societate la alta şi de la o epocă la alta, traiectoriile se schimbă, momentele sau riturile de
trecere variază. Sub această diversitate aparentă, similitudinea experienţelor şi a dimensiunilor trăite este
evidentă : este ceea ce permite oamenilor care aparţin unor civilizaţii diferite să se înţeleagă.
Putem spune că oamenii sunt peste tot la fel? Nu, statutul recunoscut unui individ diferă de la un
grup la altul, el nu este decât o rotiţă dintr-un mecanism complex care-l domină, îi ordonează viaţa (fig.2.)

Individul cufundat în grup :

identitatea socială
Există culturi în care primează
colectivitatea. Louis Dumont a demonstrat
acest lucru într-o lucrare asupra
societăţilor holiste în care grupul este mai
important decât individul (Homo
hierarchicus, 1964). Situaţia opusă a fost
tratată ulterior într-o altă lucrare (Homo
aequalis, 1980).
Individul social se formează prin
ineriorizarea codurilor de comunicare
socială, a cunoştinţelor asupra lumii şi a
normelor morale (Erikson, 1972).
În cele mai multe cazuri, acest
individ social nu este o realitate
autonomă, consistenţa sa provine din
faptul că el face parte dintr-un întreg în
care el încearcă să se topească pe cât
posibil în totalitate şi în care i se atribuie
un rol precis. Integrarea în grup îi conferă
individului o identitate socală încă de la
început, confirmată în adolescenţă, atunci
când prescripţiile sunt interiorizate.
Grupul se defineşte prin contrast
şi prin excluziune. Nu avem posibilitatea
să spunem „noi” decât atunci când
formăm o colectivitate care se opune masei celorlalţi, consideraţi „străini”.
 Jocul contrastelor care defineşte identitatea socială a unui individ este relativ : în faţa locuitorilor
din satul vecin, comunitatea devine mai coezivă, face front comun. În oraş, diferenţele micro-locale se
estompează fără să dispară însă.
Identitatea este atât individuală cât şi socială. Aptitudinile, gustul şi experienţa variază de la un
individ la altul dar interiorizarea care îi face conştienţi de necesitatea respectării unor valori tinde să
impună un tipar, un prototip, acceptat ca atare de către toţi (de genul aserţiunilor care atribuie calităţi,
negative sau pozitive, unor comunităţi, de obicei stereotipe). Această uniformizare a percepţiei grupului
nu se constituie fără conflicte. În unele culturi voinţa de a se realiza plenar este valorizată. Dar dorinţa
de a fi tu însuţi riscă să înlăture din conştiinţa individului prescripţiile cerute de viaţa colectivă.
Ruth Benedict (1934, 1946) a demonstrat modul în care stilul de viaţă se integrează într-un tipar
comun : modestie şi simţul solidarităţii la amerindienii Pueblo din Arizona, lăudăroşenie la amerindienii
Kwakiutl de pe coasta pacifică a Californiei, sensibilitate şi simţ exacerbat al onoarei la japonezii care
ezită între crizantemă şi sabie etc.
În aproape toate culturile o lipsă grava a regulilor de bun simţ şi de onoare exclude individul
din comunitate. Regulile morale se încarcă astfel cu o dimensiune socială care îi conferă o mare
pregnanţă. Este convenabil să putem distinge binele de rău, puritatea de impuritate după criterii
acceptate în interiorul unui grup pentru a nu risca eliminarea din acesta. Murdăria, în sensul original şi
religios al termenului, joacă în acest domeniu un rol esenţial pentru că riscă să ameninţe direct grupul
din care face parte individul recalcitrant. Păcatul este individual şi cel care îl comite nu contaminează pe
ceilalţi dar murdăria este contagioasă. Pentru a evita extinderea acesteia nu există altă soluţie decît
respingerea, excluderea, sacrificarea în ultima instanţă, a celui vinovat.

Instituţionalizarea eului : identitatea personală

Culturile diferă foarte mult din perspectiva modului în care ele abordează responsabilitatea pe care
trebuie să şi-o asume indidivul faţă de actele sale (Lhéritier, 1974, fig.3).
Este omul responsabil de faptele sale rele? Este el constrâns în acest sens de forţe exterioare, spirite,
demoni? Răspunsurile sunt foarte variate, natura umană fiind un produs al culturii, purtătoarea căreia este
societatea. Societăţile în care indivizii sunt obligaţi să îşi asume totalitatea actelor lor sunt rare dar printre
ele se numără cele de tradiţie iudeo-creştină. Indivizii care se identifică voluntar cu aceste societăţi trebuie
să acţioneze ca fiinţe coerente şi să aplice principii insuşite, interiorizate. Societatea nu poate fi constituită
din atomi independenţi, autonomi chiar dacă ă astfel de situaţie nu ar împiedica-o să funcţioneze, pe baze
şi cu rezultate diferite însă de cele cu care suntem obişnuiţi (Cl.Lévy-Strauss, 1977).
Există astfel o geografie a naturii umane pentru că aceasta este o creaţie culturală. Valorile se
împletesc într-o construcţie coerentă doar pentru că elementele primite sau imaginate de către oameni
răspunde aceleiaşi logici.
Această geografie a naturii umane asigură o anumită stabilitate în condiţiile unor bulversări
sociale. Capacitatea de rezistenţă la şoc cultural şi aptitudinea de a face faţă noilor situaţii sunt mai
puternice la grupurile în cre indivizii sunt persoane capabile să reacţioneze independent dar conform
spiritului societăţii. Colectivitatea rezistă astfel presiunilor la care este supusă chiar dacă sistemul său de
reglare este scos din funcţie momentan. În alte cazuri se ajunge la prăbuşire ca în cazul societăţilor
amerindiene din Platoul Mexican sau din Anzi, rigidizate de structurile lor excesiv de ierarhizate şi de
sistemele lor de credinţe. Aceasta explică dislocarea lor aproape completă în momentul primului contact
cu invadatorii spanioli, inferiori ca număr şi posibil a fi respinşi în condiţii de coeziune socială.
Dorinţa de a se cultiva, a se realiza
Cultura instituie o ordine ideală la care indivizii încearcă să se conformeze. O buna parte din
energia lor este consumată în acţiuni al căror scop este acela de a-i face cât mai conformi modelelor
valorizate de către societate. Dimensiunea religioasă ori ideologică are în acest sens un rol important dar
nu exclusiv. Performanţele fizice contează totdeauna, dezvoltarea forţei şi a abilităţilor fiind apreciată de
majoritatea culturilor. În Grecia antică, cei care se distingeau în timpul jocurilor olimplice serveau drept
exemplu tinerilor.
Activităţile intelectuale oferă posibilităţi şi mai diverse pentru cei care doresc să se cultive.
Aptitudunea de a raţiona în situaţii dificile, de a judeca rapid a fost şi ea sprijinită de jocuri diverse, de
la cel de şah la cele de noroc. Ramurile cunoaşterii, de la cunoaşterea ştiinţifică la studierea limbilor
străine, asigură câmpul cel mai vast şi mai variat de acţiune pe plan intelectual, cerând pe lângă potenţial
şi pasiune, dăruire. Înţeleptul, savantul, eruditul aparţin, ca şi atletul, arhetipurilor excelenţei sociale.
Voinţa manifestată de indivizi de a urca scara valorilor îi dirijează pe alţii spre stăpânirea
tehnicilor muzicii, picturii sau a scrisului, compunând partituri, tablouri sau poeme. În aceste domenii
reuşita este asigurată în primul rând de creativitate. Arta însă are această particularitate de a bucura pe
oricine, chiar şi pe un neiniţiat în domeniu. Nimeni nu rămâne chiar indiferent în faţa unui tablou
splendid sau în timpul audiţiei unui poem ori a urmăririi unei piese de teatru sau a unui spectacol de
operă. Pentru a le aprecia nu sunt suficiente instinctul şi acuitatea simţurilor. Este nevoie şi de gust iar
acesta se educă.
În societăţile în care dispare sentimentul religios, grija de a se mântui nu mai găseşte expresia în
rugăciune, în meditaţie sau în contemplare. Mulţi refuză îndoctrinarea ideologiilor şi o înlocuiesc cu
filosofia sau cu istoria. În mediile burgheze, grija de a se realiza este transferată spre domeniul artei,
educaţia nu mai este suficientă pentru a oferi deschidere spre domeniul tehnic şi spre administraţie. De
mici, copiii sunt iniţiaţi în pictură, muzică, teatru etc., chiar dacă cei majoritatea nu vor deveni artişti.
În societatea de consum, problema cultivării sau realizării personale este mai importantă decât
oricând dar energia consacrată dezvoltării aptitudinilor creatoare este limitată. Importantă este formarea
gustului pentru arte cât mai diverse şi consumul artistic ca divertisment, distracţia fiind ridicată la
nivelul artelor frumoase.

4.3.Complexitate socială, cultură şi strategii individuale

Cultura nu este o realitate acceptată pasiv de către indivizi, de multe ori existând refuzuri sau
opoziţii iar în unele cazuri atitudini contrarii celor stimulate.
Orizonturile de aşteptare
Cultura este în fiecare moment al vieţii un mod de proiectare în viitor, de imaginare a ceea ce
dorim să fie lumea. Orizonturile de aşteptare sun construite plecând de la ceea ce ştim despre lume şi
societate, despre toate bucuriile şi necazurile acesteia. În cele mai multe societăţi foarte importantă este
şi proiecţia în lumea de dincolo.
 Orizonturile de aşteptare se sprijină pe modele, individul are nevoie de eroi a căror existenţă
doreşte să o copieze. În Evul Mediu aceste modele erau sfântul sau cavalerul, în perioada Marilor
Descoperiri Geografice, misionarul, exploratorul sau savantul. În ultimul secol, tehnica cinematografică şi
industria divertismentului au impus drept model starul (de cinema, de televiziune, din muzică sau din
sport). În unele medii musulmane actuale, de factură extremistă, kamikaze care se sacrifică în lupta pentru
prezervarea unei presupuse purităţi a credinţei suscită entuziasmul unor largi categorii de adolescenţi.
Nu trebuie să înţelegem că orizontul de aşteptare este legat de o anumită modă, acestea sunt
mult mai solide, mai coerente şi mai centrate pe situaţia fiecăruia dintre noi. Aceste orizonturi de
aşteptare nu sunt numai nişte vise irealizabile ci şi proiecte bine gândite care acoperă diverse paliere ale
existenţei noastre : locuinţa, cariera, familia, relaţiile sociale, modul de petrecere a timpului liber etc. Ele
iau în calcul regulile instituite de grup, care trebuiesc respectate sau evitate, normele şi dogmele
prescrise de religie, reinterpretate din perspectiva timpului în care trăieşte fiecare.
Acţiunea umană nu poate fi înţeleasă fără luarea în calcul a acestor orizonturi de aşteptare.
Ştiinţele sociale le-au studiat puţin iar cele economice studiază mai mult efectele. Astfel J.Duesenberry
(1949) a impus ideea că aceste orizonturi de aşteptare se formează mai ales la contactul dintre două
lumi, dintre două culturi, cazul contactului dintre cetăţenii Lumii a Treia şi Occident. Dorinţa de
modernizare resimţită în urma acestui contact este dirijată în primul rând spre accesul la noile forme de
consum care sacrifică de fapt ceea ce este mai important pentru demarajul economic al unei ţări,
economisirea (este exact situaţia României postdecembriste).
Luarea în calcul a orizonturilor de aşteptare asigură o dimensiune dinamică studiului realităţilor
culturale, situându-l într-o perspectivă strategică, demonstrând că viitorul nu este fasonat numai de
normele pe care le adoptă societatea. Lumea viitoare traduce şi jocul anticipărilor pe care fiecare le face,
mai mult chiar decât principiile colective care fixează morala şi religia. Fără aceasta nu putem înţelege
de societăţi care împărtăşesc aceeaşi credinţă pot fi atât de diferite din perspectiva realizărilor proprii şi
sunt într-o continuă schimbare.
Strategii individuale şi societăţi cu cultură statică şi închisă
Multe socieăţi au tendinţa de a considera că valorile, cunoştinţele şi deprinderile pe care s-au
constituit nu trebuiesc modificate sau ameliorate. Este cazul societăţilor fără scriere care nu păstrează
mărturii obiective despre trecutul lor, refuzând să creadă ca sunt supuse schimbării. Membrii acestora
concep societatea ca pe un ansamblu static care se reproduce la nesfârşit.
Oricare ar fi complexitatea cutumelor, bogăţia miturilor şi precizia cunoştinţelor referitoare la
mediu, cultura apare în acest caz ca fiind limitată ceea ce lasă posibilitatea indivizilor sa exploreze, să
experimenteze, acordând o atenţie deosebită detaliilor. Pentru a ameliora statutul său şi pentru a
beneficia de satisfacţii culturale, strategia este simplă : acceptarea unui număr cât mai mare de roluri şi
ocuparea în decursul existenţei a tuturor poziţiilor, mai ales a celor care presupun responsabilităţi.
Câştigă astfel cei care au acumulat experienţa cea mai diversă şi mai extinsă, consideraţia culturală şi
autoritatea devenind astfel privilegiul bătrâneţii care păstrează în memorie tradiţiile cele mai vechi şi
cunoaşte toate dificultăţile pe care le rezervă viaţa.
Atunci când diviziunea muncii se accentuează şi gama de tehnici mobilizate de viaţa materială şi
organizarea socială se diversifică, nu mai este posibilă ocuparea tuturor rolurilor. Multe societăţi
tradiţionale rămân însă fidele unei concepţii închistate, statice, tratând indivizii specializaţi prin
acordarea unui statut special, formând adevărate caste. Este cazul lumii africane unde fierari, olarii şi
alte grupuri specializate formează astfel de caste specializate, recunoscute şi respectate de majoritate dar
lăsate în afara corpului social care trăieşte după alte principii.
Strategii individuale şi culturi deschise : căutarea singularităţii şi împlinirea personală
Condiţiile se schimbă atunci când societăţile se definesc prin culturi deschise susceptibile a
suporta transformări şi a se îmbogăţi. Nu se mai pune problema ca un singur individ să cunoască
totalitatea tradiţiei culturale, vârsta nu mai funcţionează ca un criteriu. Pentru a se afirma în câmpul
culturalm, individul trebuie să aleagă între căutarea singularităţii şi împlinirea personală.
Oamenii imită ceea ce se petrece în jurul lor pentru a se identifica cu grupul în care trăiesc. Grija
de a copia vecinul, mimesis-ul vechilor greci, este, în general, înclinată spre dorinţa de singularizare, de
a deveni unic, de a putea fi uşor distins de ceilalţi. Voinţa de a ieşi din mulţime poate împinge individul
până la excentricitate.
 Imitaţia şi căutarea distincţiei sunt intim amestecate cu existenţa unor modele, a unor mode. Unii
încearcă să se afirme arborând ţinute care ies din obişnuinţă, anticipând gustul în curs de formare. Cum
această motivaţie este împărtăşită de ceilalţi, rezultatul este opus celui scontat, cei care credeau ca se vor
detaşa vor sfârşi prin a se pierde în mulţime. Singura soluţie posibilă este să continue să inoveze până
când se va detaşa clar, cel puţin pentru un scurt moment.
Aceste strategii competitive de singularizare-imitare sunt responsabile de voga şi atracţia care
deţin un rol decisiv în procesele de contagiune socială şi difuziune.
Cultura nu permite numai scoaterea în evidenţă a comportamentelor excepţionale. Atunci când nu
mai este posibil să cunoşti toate câmpurile culturii, aprofundarea şi stăpânirea până la măiestrie a unuia
dintre acestea te pot transforma într-un individ exemplar. Împlinirea şi realizarea de sine care rezultă din
aceasta se materializează în diverse moduri. Ţăranul va fi mândru de frumuseţea vitelor pe care le creşte,
de câmpurile sale îngrijite, de clădirile sale durabile, meşteşugarul de precizia artefactelor sale etc.
Toţi cei care aprofundează formele savante ale muzicii, artelor plastice sau arhitecturii, trec prin
aceleaşi faze austere ale uceniciei. Sentimentul împlinirii încercat la capătul unui drum de cele mai
multe ori anevoios este mai profund decât în alte sectoare mai abordabile. Bucuria dată de contemplarea
frumosului sau de găsirea adevărului este mai pură şi mai exaltantă. Stăpânirea aspectelor teoretice şi
normative ale culturii, conferă celor care o deţin, autoritate morală, intelectuală şi artistică.
Situaţiile de contact şi privilegiul intermediarilor
Posibilităţile de contact multiplu oferă alte strategii culturale indivizilor. Problema pe care o
întâlnesc toţi cei aflaţi în această situaţie provine din faptul că nu posedă sau nu stăpânesc codurile şi
convenţiile grupurilor din care nu fac parte. O parte din ceea ce ar dori să împărtăşească nu este înţeles iar
în sens invers înţeleg parţial ceea ce le comunică celelalte grupuri, având sentimentul că sunt ignoraţi sau
înşelaţi. Individul familiarizat cu contactul cultural se bucură de avantaje, el poate schimba grupul în
funcţie de activităţile sale, de relaţiile pe care doreşte să le stabilească, de libertăţile de care are nevoie.
El serveşte ca intermediar celor rămaşi de cealaltă parte a barierei codurilor specifice fiecărui grup.
Stăpânirea codurilor multiple îi conferă un anumit prestigiu, intervenţia sa este indispensabilă pentru
multe relaţii ceea ce îi asigură influenţă şi putere.
Adesea, asimilarea a două sau mai multe culturi nu este o alegere individuală ci o necesitate.
Este cazul metişilor care beneficiază de bagajele culturale ale ambilor părinţi, având mult mai multe
şanse să se adapteze în astfel de situaţii, fiind pregătiţi în acest sens din familie. Există şi cazuri în care
accesul la cultura celuilalt este o decizie autonomă. În cazul raporturilor coloniale, mulţi indigeni au ales
să asimileze cultura occidentală în scopul precis al asigurării unei poziţii sociale superioare.
Experienţa relativismului cultural şi formarea elitelor
Frecventarea mai multor grupuri permite descoperirea faptului că toate convenţiile, normele şi
regulile caracteristice unui grup sunt relative. Atâta timp cât rămâi prizonier unei culturi, totul apare ca
fiind marcat de pecetea necesităţii, totul pare legitim. Moravurile, instituţiile, miturile, credinţele vin de
la sine şi par a descinde atât din registrul naturii cât şi al creaţiei umane.
Libera dezrădăcinare permite comparaţii, dincolo de o anumită logică comună instituţiilor.
Aceste comparaţii permit legitimarea unor dispoziţii imaginate pentru a face faţă unor necesităţi sau
pentru a facilita împlinirea unei anumite funcţii dar nimic nu permite să afirmăm a priori că o soluţie
este superioară altora.
Situaţiile de contact cultural deschide calea punerii în discuţie a propriilor coduri. Descoperind
alte sisteme de reguli şi alte coduri eşti practic invitat să reflectezi asupra bazelor universului în care
trăieşti. În faţa pericolului unei eventuale reconsiderări a propriilor convingeri, reacţia poate fi şi la polul
opus, de închidere în propriul sistem şi de condamnare a acelora cu care eşti confruntat. Aceasta este
logica fundamentalismului.
În societăţile în care cultura este diversă şi deschisă pentru a apărea grupuri specializate în
manipularea aspectelor abstracte, filosofice, ştiinţifice, religioase sau artistice, dezrădăcinarea face parte
din tehnicile de formare a indivizilor. Încă din timpul Renaşterii, elitele europene au fost iniţiate atât în
tainele societăţii timpului lor cât şi în cele ale societăţilor antice. Recitirea perpetuă a textului biblic,
permisă tot mai mult odată cu Reforma a oferit o altă direcţie de evadare din propria cultură.
Plasticitatea culturii occidentale, capacitatea sa de a schimba codurile, regulile şi normele fără a-şi
pierde unitatea şi inspiraţia profundă provine, fără îndoială, din acest context.
 Concluzie
Individul este modelat prin cultură : tot ceea ce ştie să facă, felul său de a simţi, de a vedea lucrurile,
aspiraţiile sale, au fost primite din anturajul său cultural. Putem afirma astfel că oamenii sunt roboţi al căror
comportament este programat de societate sau de cultură? Categoric nu! Tot ce a achiziţionat fiecare individ
se rezumă la aptitudini de acţiune, proceduri pentru a face faţă în situaţii diverse, reguli de urmat sau modele
de imitat. Aceasta nu îl închide însă în repetarea la infinit a aceloraşi reţete.
Caracterul individului depinde în largă măsură de mediul cultural în care trăieşte acesta. Ideile
pe care şi le construieşte fiecare despre autonomia şi responsabilităţile proprii, modalităţile prin care
concep să se împlinească în această lume sau în cea de dincolo, variază foarte mult. Există o geografie a
omului însuşi care rezultă din cultură şi care i-a fost transmisă şi prin ereditate biologică.
Individul reacţionează la condiţiile de viaţă, foloseşte experienţa proprie pentru a transmite
cunoştinţe diferite de cele de care a beneficiat în copilărie. Cultura nu este o realitate de esenţă
superioară care ar sta undeva fixată, în afara aşteptărilor istoriei. Ea se schimbă chiar şi atunci când
populaţiile care se reclamă de la o anumită cultură o cred fixată. În societăţile care concep cultura ca un
tot deja constituit, incitarea la inovaţie este slabă şi schimbarea prost văzută. În societăţile deschise,
acestea sunt acceptate cu uşurinţă, crezând în dinamica istoriei.
În toate cazurile, există oameni care repun în cauză ideile primite, propun noi reguli, inventează
noi proceduri etc. Unii din aceşti indivizi sunt capabili să schimbe în profunzime stilul şi fondul culturii
pe care o împărtăşesc dar mesajul lor nu găseşte un ecou favorabil decât atunci când corespunde unor
nelinişti latente şi rezolvă dificultăţi percepute ca atare de comunitate. Inovatorul este adesea un
interpret al societăţii. Aceasta nu-i ştirbeşte meritele, el înţelegând mai profund ceea ce majoritatea
resimte fără să o poată exprima. El propune soluţii acolo unde toţi folosesc numai reţete depăşite.
În culturile deschise, structurarea eului este de aşa natură că individul filtrează tot ce i se propune.
El rejectează ceea ce afectează echilibrul lor psihologic şi ordinea socială care le apare drept garant,
aceeptând tot ceea ce fortifică sau elimină obstacolele apărute în viaţa cotidiană sau în speculaţiile
intelectuale. Difuziunea inovaţiilor şi capacitatea de a inventa nu se explică numai prin diversitatea şi
densitatea fluxurilor de informaţie primite. Inovaţiile reflectă modul în care oamenii îşi asumă un rol bine
definit în scopul devenirii societăţii în care trăiesc, fiind o funcţie a culturii pe care o transformă neâncetat.

Tema nr.5 : Cultură şi viaţă socială

Copiii oamenilor au nevoie de o lungă perioadă de învăţare pentru a fi capabili să-şi satisfacă
necesităţile. Formarea tinerilor este o întreprindere reânnoită la fiecare generaţie. Societăţile umane sunt
construcţii culturale ale căror rădăcini sunt adânc înfipte în istorie.
Dincolo de moştenirea comună a codurilor care permit comunicarea, transmiterea cunoştinţelor,
aptitudinilor şi tehnicilor se repartizează inegal printre membrii unei societăţi. Fiecare este obligat să
joace un rol diferenţiat pe sexe, vârste, capacităţi tehnice sau intelectuale, într-o anumită meserie sau
funcţie. Fiecare este legat de toţi ceilalţi printr-o reţea complexă de relaţii, fiind posibile diverse
arhitecturi sociale. Acestea implică configuraţii spaţiale specifice şi sunt capabile să asigure funcţionarea
şi dinamica ansamblului dar nu cu aceeaşi eficacitate şi stil.
Bunul mers al comunicării între membrii unei societăţi se sprijină pe organizarea reţelelor de
relaţii. Instituţionalizarea legăturilor regulate dă acestora o forţă care se impune tuturor şi o coerenţă
ncesară asigurării funcţionării societăţii şi prevenirii conflictelor.
Două tip de relaţii pot fi distinse : cele care se stabilesc între parteneri egali (care pot fi figurate
schematic într-un plan orizontal) şi cele care sunt ordonate conform unei scheme ierarhice (într-un plan
vertical) (Claval, 1974) (fig.4).
Primul tip de relaţii necesită o încredere reciprocă, o simetrie a schimburilor şi un sentiment
puternic al apartenenţei la un grup cimentat prin legături strânse, puternic solidare. Este o fraternizare,
o comuniune care poate aminti, în societăţie complexe, „reci”, căldura vieţii familiale. Al doilea tip se
impune din raţiuni funcţionale. Autoritatea şefului face ca acţiunea de încadrare să fie mai eficientă.
Transmisă în lungul unor niveluri ierarhice, autoritatea poate asigura coeziunea unui grup numeros.
5.1. Cultura şi structura de bază a vieţii sociale : familia şi sistemele de înrudire
Familia şi comunitatea locală asigură transmiterea unei părţi esenţiale din viaţa socială. Este
motivul pentru care înţelegerea sistemelor de înrudire devine importantă în geografia culturală.
 Individul se înscrie biologic la confluenţa între două descendenţe (filiaţii), cea a tatălui şi aceea
a mamei. Această realitate este regândită în plan cultural; ea oferă atât imaginea ierarhiei (raporturile
dintre părinţi şi copii) cât şi a comunităţii (familia este în general trăită ca un tot solidar).
Etnologia a descoperit diversitatea sistemelor de înrudire, pe parcursul secolului al XIX-lea,
când Lewis Morgan (1870) îşi dă seama că termenii utilizaţi de irochezii din Canada pentru a desemna
părinţii nu sunt descriptivi ca la europeni (tată, mamă, soră, frate, fiu, fiică etc.) ci clasificatorii (toţi
părinţii din generaţia tatălui sunt numiţi la plural părinţi). Care sunt raţiunile acestui mod surprinzător de
desemnare a relaţiilor de rudenie? Societăţile cu capital tehnic redus manifestă în acest domeniu o
inventivitate deosebită. Sub influenţa lucrării lui Cl.Lévy-Strauss, Structurile elementare ale înrudirii
(1949), au fost intensificate cercetările în acest domeniu. Cercetările recente ale lui Emmanuel Todd
(1983) atestă faptul că diferenţele de comportament legate de tipul de familie rămân mai importante
decât am crede în contextul postmodernismului.
Sistemele de înrudire implică :
-reguli respectate de fiecare dintre soţi; acesea codifică raporturile dintre descendenţe şi exclude
mariajul între rude;
-alegerea unui mod de filiaţie privilegiat : patriliniar (pe linia tatălui), matriliniar (pe linia
mamei) sau biliniar (pe ambele);
-locul de reşedinţă al soţilor : la părinţii soţului (regim patrilocal), în clanul soţului (virilocal), la
părinţii soţiei (matrilocal), în clanul soţiei (uxorilocal) sau într-un loc nou (neolocal);
-definirea regulilor de moştenire.
Importanţa sistemelor de înrudire este dată de faptul că acestea determină circulaţia femeilor
(deci potenţialul de fecunditate) şi a bogăţiei între descendenţe (prin jocul cadourilor, al dotei sau al
altor forme de plată legate de mariaj) sau între generaţii (ca urmare a moştenirii).
Prohibiţia incestului, universală în lume are o finalitate simplă, este „mai puţin o regulă care
interzice căsătoria cu mama, sora sau fiica decât o regulă care te obligă să o încredinţezi pe mama, sora sau
fiica ta altuia” conchide Lévy-Strauss (1949). Sistemele elementare de înrudire ajung adesea să indice
modalităţi precise de căsătorie. De exemplu în multe comunităţi primitive atunci când apartenenţa la o
descendenţă este reglată pe principii patriliniare, este interzisă căsătoria verilor aparţinând clanului
patriliniar (veri paraleli) dar este permisă căsătoria cu fiicele unchilor maternali (veri încrucişaţi). Acesta
este cazul societăţilor structurate pe jumătăţi inegale (descendenţa tatălui fiind considerată superioară celei
a mamei). În societăţile în care aceste jumătăţi sunt egale se ajunge la un schimb reciproc de descendenţă
de la o generaţie la alta. Obligaţia de a lua în căsătorie verişoara matrilaterală (fata unchiului maternal)
conduce la un schimb generalizat de femei între descendenţe : descendenţa B furnizează soţii descendeţei
A putându-le primi în schimb numai de la descendenţa C etc.
În societăţile în care alegerea soţului nu este limitată decât de câteva interdicţii referitoare la
consangvinii ceii mai apropiaţi, semnificaţia regulilor de reşedinţă şi de moştenire devin preponderente.
În societăţile patrilocale sau virilocale, femeile sunt condamnate să trăiască în afara mediului în care au
crescut şi departe de cei apropiaţi lor. Reciproca ese valabilă în cazul bărbaţilor din sistemele matrilocale
sau uxorilocale. Aceasta creează probleme umane şi cântăreşte mult în conţinutul culturii transmise
generaţie de generaţie.
O altă clasificare a familiilor a fost făcută de Le Play încă din 1850 care distingea trei tipuri :
familia patriarhală, în care toţi fiii căsătoriţi rămân în căminul părintesc, familia-suşă care păstrează
alături de părinţi copilul instituit drept moştenitor asociat şi familia instabilă redusă la cuplu şi la copiii
neemancipaţi. Importanţa acestor structuri în formarea tinerilor este foarte mare.

5.2.Cultură şi coeziune socială. Comunitatea

Viaţa socială implică faptul ca partenerii să aibă sentimentul apartenenţei la acelaşi ansamblu
faţă de care fiecare se simte responsabil şi solidar. Acesta poate lua o formă afectivă, aceea a
comunităţii. În alte cazuri, construcţia socială are fundamente raţionale : interesul, eficienţa, grija
asigurării apărării şi securităţii colective etc. Este sensul propus de mai une de un secol de către
Ferdinand Tönnies (1887) între comunitate (Gemeinschaft) şi societate (Gesellschaft).
Un model : comunitatea
Comunitatea serveşte de model unei întregi serii de unităţi sociale şi culturale. Un mic grup
social sudat, ai cărei membri snt legaţi prin relaţii de încredere reciprocă, se poate multiplica prin
dispersie sau să se întindă prin înglobarea unui număr mare de persoane legate prin trăsături
fundamentale de cultură.
Comunitatea de bază poate fi construită plecând de la legăturile de sânge şi de alianţă care
unesc membrii aceleiaşi familii. Ea poate fi formată şi după un model analog de către membri uniţi de
acelaşi ideal, un proiect comun sau aceeaşi credinţă. O comunitate poate rezulta şi din coabitarea unor
mici grupuri în acelaşi loc.
Viaţa unei comunităţi are nevoie de o bază teritorială, distanţa creând un obstacol relaţiilor
pe care se bazează aceasta. Popoarele fărmâţate în comunităţi diasporeice îşi păstrează identitatea
amintind totdeauna locul lor de origine (de exemplu, evreii care repetă ritualic „Anul viitor la
Ierusalim”).
Comunitatea familială joacă un rol central în toate societăţile tradiţionale. Ea se poate lărgi
până la talia unui clan format din toţi descendenţii unui strămoş comun. Solidaritatea lor clanică
funcţionează atunci când genurile de viaţă li resursele familiale sunt similare. Sistemul de într-
ajutorare, ospitalitatea reciprocă, cadourile reciproce devin în această situaţie modalităţi eficiente.
Comunitatea de proiect :societatea utopică
Comunitatea bazată pe un contract sa un proiect nu este impusă indivizilor dar rezultă dintr-o
adeziune conştientă a membrilor săi. Ea poate fi analizată pe două nivele :
-un nivel parţial atunci când este vorba de o asociaţie sportivă sau caritabilă, pentru care
membrii consacră o parte din timpul liber;
-un nivel global atunci când este vorba despre un proiect de viaţă comun, după un model
mai mult sau mai puţin utopic, diferit de cel oferit în mod obişnuit de societate.Tipul cel mai fecund
este cel care a prevalat la originile naţiunii americane însăşi, începând cu comunitate pelerinilor,
adepţi ai unei morale creştine severe şi ai economiei liberale. Avataruri ale acestui mod de
organizare socială s-au răspândit şi în alte părţi ale Americii : Quakerii şi Mennoniţii (Amish) din
Pennsylvania, Mormonii din Utah etc. În aceeaşi idee a evoluat şi mişcarea sionistă, care a condus
la crearea comunităţilor de tip kibboutz sau moshav, expresie a unei voinţe comune.
Comunitatea ideologică şi religioasă
În toate comunităţile, interogaţiile asupra realităţii tragice a destinului individual sunt curente.
Dacă perpetuarea comunităţii se poate derula din generaţie în generaţie, eventual pe acelaşi teritoriu,
oamenii mor şi se întorc în Pământ. Cultele şi ritualurile necesare pentru a rămâne în contact cu
strămoşii, cu forţele lor originale sunt universale. Împărtăşirea aceloraşi credinţe religioase sau
metafizice şi participarea la rituri care apropie credincioşii constituie un liant solid. Cei care, în numele
raţiunii, golesc cerurile de zei, resimt nevoia, în cursul mitingurilor (omoloagele marilor slujbe
religioase) să celebreze miturile fondatoare ale ideologiilor proprii, vârsta de aur revolută şi viitorul
luminos care îi aşteaptă.
Credinţa fidelilor se exprimă cel mai bine în timpul marilor rugăciuni, a adunărilor diverse cu
scop religios, unde gesturile rituale codifică existenţa acestui tip de comunitate. În acest fel s-au şi
răspândit marile religii universaliste, din biserică în biserică, din moschee în moschee sau din ashram în
ashram. Comunităţile caste de călugări creştini sau budişti aăar mai degrabă ca şi modele de viaţă
spirtuală decât ca modele de organizare socială globală.
Comunitatea de loc
Satul tradiţional sedentar apare ca un model al comunităţii localizate. Născută din coabitare, se
remarcă prin stilul comun de viaţă, întrajutoarea mutuală, intermariaj frecvent sau înrudire reciprocă.
Sentimentul locului, al moşiei ca patrimoniu comun, indiferent de forma proprietăţii aproape
este întărit de împărtăşirea aceloraşi experienţe : botezul la aceeaşi biserică, frecventarea aceleiaşi şcoli,
sfârşind cu înmmormântarea în acelaşi cimitir.
Plecând de la aceste unităţi esenţiale, cercurile de apartenenţă la un loc din ce în ce mai vast
se lărgeşte : fiecare se simte mai apropiat de locuitorii din zona, regiunea sa, având acelaşi dialect,
acelaşi model de consum alimentare la care se adaugă un trecut comun, exemplificat prin
monumente-reper.
Dincolo de comunitatea de loc se întinde naţiunea, în sensul secolului al XIX-lea. Expresia
politică a naţiunii, teritoriul pune probleme dificile. Această schemă de identificare a locurilor este o
modalitate simplificată şi idealizată, realitatea fiind mult mai complexă.
 5.3. Cultură şi relaţii ierarhice
Nu este suficient ca toţi membrii unei societăţi să împărtăşească aceleaşi convingeri şi proiecte
pentru ca aceasta să funcţioneze convenabil. Trebuie organizată şi viaţa colectivă, divizate sarcinile,
repartizate responsabilităţile, controlate rezultatele. La aceasta se ajunge prin constituirea unor relaţii
ierarhizate în interiorul grupului.
Ierarhiile simple
Ierarhiile simple se stabilesc în mod natural în viaţa familială. Tatăl şi mama, fraţii mai mari sau
mai mici, formează o piramidă a cărei dimensiune iniţială este biologică. Legăturile verticală decurg din
necesităţile vieţii, afectivitatea formând un liant solid, autoritatea fiind acceptată firesc. Forma familiei
variază de la o cultură la alta, dar forţa sa ţine totdeauna de faptul că este percepută ca o instituţie
ancorată în natură şi în care fiecare are locul său, de drept.
Piramida simplă constituită astfel devine un model pe care-l regăsim sub diverse forme la şcoală
între maestru şi discipoli sau în atelier între meşter şi ucenic.
Ierarhiile complexe cu rol atribuit din naştere
Caracterizează cea mai mare parte a societăţilor, asigurând coeziunea unui număr mare de
grupuri, chiar şi în condiţile diversităţii acestora ori la mare distanţă. În multe cazuri, rolul şi statutul
individului sunt atribuite prin naştere, fiind transmisibile urmaşilor. În culturile indo-europene de
exemplu, cele trei mari funcţii esenţiale, autoritatea morală a preoţilor, forţa războinicilor şi prestarea
muncilor de jos de către agricultori, comercianţi şi artizani, sunt concepute ca inegale. Astfel au apărut,
ca în India, caste funcţionale, endogame. Schimburile indispensabile dintre grupuri sunt reglementate
prin cutume severe, neaplicarea acestora fiind sancţionată prin eliminarea fără drept de apel în categoria
celor din afara castelor (intangibili).
Sistemul societăţilor bazate pe ordine din Europa tradiţională este asemanător dar mai suplu.
Ordinul nobililor este ereditar dar nu în totalitate închis iar ierarhia ecleziastică nu este obligatoriu legată
de originea socială.
Ierarhiile complexe în care rolurile şi statutele sunt legate de competenţa indivizilor
În paralel cu ierarhiile miştenite, care se reproduc automat, foare timpuriu au apărut şi sisteme
pur funcţionale, în care rolul şi statutul indivizilor sunt legate de competenţele acestora. Mobilizarea
unui număr mare de indivizi pentru realizarea unui proiect care depăşeşte posibilităţile unui grup
restrâns implică :
-o misiune precisă definită de un decident;
-o organizare ierarhică foarte puternică în interiorul căreia hotărârile emise la vârf sunt
recepţionate şi executate la bază.
Locul fiecăruia dintre membri este legat de competenţele recunoscute. Fidelitatea sa este
asigurată de remuneraţia obţinută, de posibilităţile de promovare, de controlul la care este supus şi de
riscul de a fi exclus atunci când nu se conformează obiectivelor atribuite.
Ordinele verbale şi controlul fără înregistrare scrisă rezistă greu în timp şi în spaţiu. Marile
organisme, birocraţia în primul rând apar odată cu scrierea. Legate mai întâi de cult, de puterea politică
şi de formarea statelor, se dezvoltă într-un sistem foarte complicat de instituţii. Adesea prima instituţie
organizată ierarhic a fost armata.
Administraţia birocratică se distinge prin combinaţia între o ierarhie a funcţiilor de
comandament şi execuţie cu o structură teritorială în care competenţele se exercită la diverse eşaloane,
asigurând încadrarea populaţiei. Ea operează controale, ridică impozite, previne şi corijează devianţele,
încearcă să regleze conflictele făcând dreptate. Mai târziu, aceste structuri au penetrat şi în comerţ, în
activitatea bancară şi în întreprinderile industriale.
Viaţa socială a grupurilor numeroase şi complexe nu se poate derula eficient şi nu poate învinge
obstacolul distanţei decât într-un cadru instituţionalizat. Grupurile, hoardele, clanurile familiale ale
umanităţii primitive puteau, graţie co-apartenenţei continui a membrilor, să supravieţuiască. Odată ce
societăţile devin numeroase şi diverse, încercând să funcţioneze pe teritorii vaste, situaţia se complică.
Coerenţa de ansamblu şi obligaţia fiecăruia de a-şi atribui un rol sunt determinate de :
-tehnicile de organizare a spaţiului, de comunicare şi de circulaţie a bunurilor;
-adeziunea tuturor membrilor la valori colective, interiorizarea acestora în aceleaşi regul de
comportament şi existenţa sentimentului de solidaritate şi responsabilitate.
 Colectivităţile cu roluri omogene : formarea claselor şi grupurilor de presiune
Pe măsură ce se adânceşte diviziunea muncii şi importanţa sistemelor ierarhice în funcţionarea
societăţii creşte, sensul comunităţii se limitează, indiferent de dimensiunea acesteia, la câteva atitudini
convenite. Comunitatea nu dispare dar îşi schimbă obiectul.
Toţi cei care ocupă acelaşi post sunt confruntaţi cu aceleaşi probleme şi au interese comune,
formând colectivităţi aproape omogene. Atunci când acestea comunică uşor apare şi conştiinţa
similarităţii poziţiei lor şi a avantajelor pe care le pot avea din apărarea intereselor comune.
Comunităţile se transformă astfel în clase, contextul geografice de proximitate şi relaţiile rapide
condiţionând această transformare.
Comunicaţiile moderne au lărgit ideea de clasă la toate grupurile de oameni care ocupă poziţii
analoge în piramida socială chiar daca acestea nu au decât rare ocazii de a se întâlni. Această evoluţie
este frapantă în timpurile noastre, mobilizând categorii precum femeile, tinerii sau unele grupuri
marginale precum homosexualii. Utilizând toate mijloacele de care dispun, manifestaţii de stradă,
presiuni politice, caută să impună soluţii la unele probleme reclamate, obţinând satisfacţie la multe
dintre revendicările lor.
Clase şi cultură
Clasele nu diferă numai prin activităţile lor sau prin poziţia ierarhică ci şi prin venituri. Cei care
le compun nu acced în acelaşi mod la cultură. În mediile modeste ale societăţii tradiţionale, părinţii nu
au mijloacele necesare susţinerii studiilor copiilor, aceştia acumulând cunoştinţe şi deprinderi prin
contactul direct cu membrii familiei, cu strada, cu prietenii. În acelaşi timp copii din clasele de mijloc
erau şcolarizaţi iar cei din clasele superioare erau pregătiţi de perceptori. Formarea acestora din urmă era
mai lungă, trecea prin însuşirea scrisului, a cititului, a aritmeticii, a studiului limbilor vii sa moarte, a
ştiinţelor, accentul căzând pe preceptele morale ale tehnicilor de încadrare socială. Contrastele se
stabileau între cultura de masă şi cultura tehnică, savantă, menţinând dimensiunea culturală a
diferenţelor sociale. În prezent această opoziţie se manifestă între cultura populară şi cultura elitistă, care
nu mai sunt atât de rigide, fiind accesibile, sub diverse forme oricui.
Aspectele culturale ale claselor sociale sunt esenţiale pentru a înţelege cum se formează
conştiinţa apartenenţei la o anumită categorie. Apropierea este mai facilă între cei care utilizează acelaşi
registru lingvistic, practică aceeaşi religie sau împărtăşesc aceeaşi ideologie.
În toate societăţile, grupurile care au ca menire crearea şi transmiterea valorilor constituie o clasă
distinctă, aceea a intelectualităţii (silimară celei a preoţilor din societăţile tradiţionale). Teoreticienii
marxişti au negat existenţa acestei clase dar au folosit-o cu brio în justificare politicii partidelor
comuniste.

5.4.Cultura şi funcţionarea societăţii

O societate nu se poate menţine decât atunci când ajunge să furnizeze membrilor săi cele
necesare subzistenţei şi ordine, pace civilă, securitate. Ea trebuie să răspundă şi aspiraţiilor spirituale,
transmiterii bunurilor culturale şi bunei funcţionări a instituţiilor.
Modul în care aceste îndatoriri sunt îndeplinite şi amenajările ncesare îndeplinirii acestui scop,
sunt puternic marcate de cultură.
Mecanica statutelor şi rolurilor, instituţionalizarea diviziunii muncii
La toate nivelurile, chiar la cele mai simple, supravieţuirea grupului cere o diviziune a sarcinilor
şi responsabilităţilor între indivizi după vârsta, sexul sa capacităţile acestora.
Indiferent că este vorba despre comunităţi restrânse în care toată lumea participă la muncile
esenţiale sau de societăţile moderne în care munca este atomizată la extremis, sistemul nu poate
funcţiona decât dacă fiecare îşi desfăşoară onest rolul sau rolurile multiple care îi sunt repartizate : soţ,
tată, agricultor, primar etc. Personalitatea individului este desenată de poziţia pe care o ocupă în
societate. Comportamentele sale sunt astfel extrem de standardizate, conform unor convenţii formând
ceea ce etnologii numesc personalitatea de bază. Eficacitatea comportamentelor este asigurată atât de
valorile interiorizate cât şi de statutul şi remuneraţia acordată de către societate. Aceasta trebuie să
prevadă şi o scală de sancţiuni pentru contravenienţi. Presiunea colectiva are aşadar un rol major chiar
dacă rolul său scade în marile oraşe. Între dimensiunea unei aglomeraţii urbane şi manifestarea unor
devianţe, generate de libertatea indivizilor şi de atmosfera propice invoaţiilor este o strânsă legătură.
 Dimensiunea economică şi ecologică a vieţii sociale
Aptitudinile şi îndemânarea necesară valorificării resurselor propuse de mediu formează această
dimensiune esenţială pentru viaţa socială : oamenii au nevoi de resurse subzistenţiale şi de energie care
reclamă amenajarea unor locuri de extracţie, producţie sau prelucrare la care se adaugă cele de
desfacere, legate de circulaţia mărfurilor. Consumatorul, aflat la capătul acestei filiere necesită produse
elaborate, cu mici excepţii, ceea ce implică o relaţie directă între cultură şi cerere, aceasta din urmă fiind
o imagine a celei dintâi. Conform nivelului şi tipului de cultură, grupurile au recurs la strategii foarte
diverse de organizare, de la nivelul cel mai simplu (familia, clanul) la nivelul cel mai complex, specific
societăţilor actuale, bazate pe o diviziune extremă a muncii. Aceasta este însoţită de o organizare
ierarhică fondată pe statutul diverselor sarcini. Prelevari obligatorii sunt operate între producătorii de
bunuri şi servicii pe de o parte şi clasa care deţine puterea (politică, militară, religioasă etc.). În cazul
organizării în caste, se desfăşoară un troc instituţionalizat. Istoricul şi economistul Karl Polanyi arăta în
1944 că emergenţa economiei ca sector autonom al vieţii sociale este recentă şi incompletă. Trecerea de
la o economie controlată de stat la una dictată de piaţă rezultă din confruntarea între ofertă şi cerere, pe o
piaţă transparentă.
Critica socialistă a opus dreptul la muncă, pieţei muncii, concept care îl însoţeşte pe cel de
economie de piaţă. În faţa dezordinii şi a risipei provocate de căutarea profitului şi de concurenţă,
socialismul propune planificare raţională, utilizând toate mijloacele disponibile. Eşecul experienţei
gestiunii socialiste centralizate a condus la relansarea liberalismului şi a teoriei lui homo oeconomicus,
omul aflat în căutarea profitului. Calităţile morale, forţa caracterului, simţul responsabilităţii sunt văzute
a fi esenţiale ca şi respectarea contractelor de livrare, a calităţii produselor sau căutarea continuă a unor
noi soluţii. Exactitudinea, conştiinţa profesională, competenţa, dorinţa de muncă alături de creativitate şi
inovaţie economică reflectă o atitudine colectivă, bază a culturii moderne. Mulţi cercetători subliniază
rolul esenţial jucat de protestantism în impunerea acestei atitudini, în special în lansarea revoluţiei
industriale, dar discuţiile sunt deschise.

Dimensiunea politică a vieţii sociale

Intervenţiile politicului în viaţa economică derivă din responsabilitatea guvernării : asigurarea
autorităţii pe teritoriul unui stat, pacea şi justiţia în interior, securitate la frontiere.
Instituţiile care încadrează viaţa politică nu au nimic natural. Ele au fost elaborate în decursul
istoriei, reflectând preferinţele, priorităţile şi valorile fiecărei populaţii. În perioada modernă, statele de
tradiţie „iacobină” plasează Statul deasupra tuturor, spre deosebire de cele de tradiţie descentralizată
(Olanda, Germania de ex.) în care statul trebuie să fie în serviciul comunităţilor care compun o naţiune.
Tentaţia constantă a puterilor dictatoriale este aceea de a impune prelevări excesive, permiţând
astfel drenarea resurselor spre cei care permit menţinerea puterii, implicând astfel o inegalitate extremă.
Sistemele democratice asigură un control mai bun şi mai sigur al veniturilor şi cheltuielilor, evită risipa
şi inegalităţile flagrante (cel puţin pe hârtie). Puterea este emanată în acest caz de către popor prin
procedura de vot.
Dacă, în general, conceptul de Stat, ca teritoriu populat având în frunte un guvern, este mai clar,
conceptele de popor şi naţiune sunt mult mai vagi. Condiţiile care trebuiesc îndeplinite pentru ca o
populaţie oarecare să fie considerată popor sau naţiune, cu drepturi exclusive asupra unui teritoriu pe
care-l ocupă sunt greu de definit, în acest caz geografia culturală împletindu-se cu cea politică.

5.5. Cultură, control social, libertate

Orice sistem social devine opresiv dacă este perfect. Structurile sociale şi preceptele morale pot
deveni în acest caz rigide, obligând astfel societatea să adopte schimbări capabile să asigure un grad mai
ridicat de libertate individuală şi un control social acceptabil.

Formele de sociabilitate şi controlul colectiv

În general se disting două forme : izolaţioniste, care limitează relaţiile familiei cu vecinatatea ,
situaţie frecventă în Europa (spaţiul germanic, Franţa), prezentând avantajul prezervării libertăţii şi a
intimităţii individuale; comunitare, deschise dimpotrivă, relaţiilor cu vecinătatea, care prezintă avantajul
solidarităţii colective. În multe cazuri a doua categorie ia naştere tocmai prin segregaţia spaţială a unor
grupuri etnice, confesionale sau marcate de acelaşi mod de viaţă şi nivel de trai (cazul nord-american în
mod deosebit). Dincolo de această clasificare extrem de generală, societăţile sunt în fond organisme
extrem de complexe în care raporturile comunitare se combină cu cele de izolare, atât la nivel colectiv
cât şi individual.

Spaţiile de distracţie şi recreere

Energia indivizilor nu este mobilizată în totalitate pentru scopuri utilitare. Dintotdeauna oamenii
au simţit nevoia destinderii, fie într-un cadru privat, familial, fie într-un cadru organizat, comunitar.
Formele pe care aceasta le poate lua sunt diverse şi se pot întrepătrunde cu scopurile utilitare : hobbyuri
(grădinărit, reparaţii, broderie etc.); activităţi sportive; spectacole; vizitarea muzeelor; agrement iar în
ultimele decenii, cumpărăturile. Nevoia de evadare din cotidian începe de obicei la omul modern cu
lectura care de multe ori incită la inventarea (căutarea) unor forme tot mai variate de divertisment.

Sărbătoarea : inversiune socială şi catharsis

Sărbătoarea marchează de obicei o ruptură semnificativă în derularea timpului, ritmând timpul
vieţii familiale, punctat de aniversări, căsătorii, naşteri, decese, comemorări etc. Mai importante sunt
sărbătorile colective, religioase de regulă dar şi de factură civică, organizate la date fixe, ocazionate de
date importante pentru comunitatea respectivă şi având drept sens asigurarea (păstrarea) coeziuni
sociale. Sărbătorile se pot manifesta diferit, prin procesiuni, dans, muzică, spectacole etc. În general sunt
momente de participare sinceră, detaşată, de comuniune şi de evaziune din cotidian. În multe cazuri
acestea ocazionează şi modificarea regulilor comune de conduită, până la inversarea ierarhiilor, după
modelul carnavalului catolic (care presupune deghizarea). Aceste manifesaţii, cu toate excesele inerente,
au virtuţile unei terapii colective, permiţând eliminarea tensiunilor sociale existente. Participanţii trăiesc
în aceste momente situaţii noi, diferite de cele cotidiene care îi eliberează de agresivitate. Rolul acestor
manifestări colective în unele civilizaţii justifică amenajări specifice, grandioase adesea : promenade,
bulevarde, pieţe monumentale, construcţii gigantice etc.

5.6. Spaţiu, cultură, creativitate şi subversiune

Existenţa repausului, a recreerii şi a sărbătorilor este esenţială pentru buna funcţionare a
grupurilor sociale. Aceasta nu exclude însă existenţa unor margini, a unor spaţii care scapă controlului.

Rolul spaţiilor marginale

În general, la periferia unei societăţi regulile se impun cu mai puţină rigoare, sunt mai puţin
respectate, abaterile fiind mai rar sancţionate. Punerea în cauză a unor practici considerate normale,
inventarea unor noi forme de expresie, constituie regula, opunându-se practic majorităţii. În unele
situaţii, existenţa unor astfel de spaţii nu periclitează echilibrul social de ansamblu, menţinând adesea
specificul unor minorităţi dar în unele cazuri se ajunge la exploatarea sau parazitarea societăţii în care se
integrează. Spaţiile marginale sunt la fel de bine structurate ca şi cele dominante chiar dacă de multe ori
controlul este asigurat de grupuri delincvente, în contradicţie cu legea, fie că este vorba de mafiile si
găştile juvenile urbane sau de bandiţii la drumul mare din zonele rurale. De obicei, orice încercare a
societăţii „normale” de control în aceste spaţii este sortită eşecului din cauza unei solidarităţi locale
puternice sau funcţionării legii tăcerii.
În alte situaţii astfel de spaţii marginale sunt destinate căutării unor noi valori, experimentării
unor soluţii inedite menite să combată deficienţele societăţii „normale”. Este cazul în care marginalitatea
devine productivă, cazul unor mişcări culturale din marile oraşe occidentale din perioada postbelică
(hippies, punk etc.). În unele cazuri aceste contra-culturi se mnaifestă în zonele centrale ale
aglomeraţiilor unde este facilitată evadarea dintr-un mediu social constrângător, localizat la periferie.
Toate aceste mişcări au un net caracter subversiv şi pot modifica substanţa culturii de ansamblu, aşa cum
se pare s-a întâmplat în lumea occidentală pe parcursul ultimelor decenii.

Crize, catastrofe şi inovaţii culturale

Pentru ca schimbarea să fie posibilă, este necesară dizolvarea cadrelor existente, aşa cum se
întâmplă la marginea societăţii sau atunci când sunt repuse în cauză principiile fondatoare. În trecut
schimbarea era ocazionată de multe ori de evenimente naturale (erupţii vulcanice, cutremure, inundaţii
etc.) care lăsau autorităţile descoperite, făcând să apară noi lideri pe fondul lacunelor de autoritate.
Situaţia devine similară în contextul unor crize social-politice, traumatismele care pun în cauză sistemul
social conducând la o reânnoire profundă a culturii. În trecut, geografia se ataşa mai ales de perioadele
de prosperitate, crizele periodice fiind considerate apanajul ştiinţelor sociale. În prezent atitudinea este
complet diferită, situaţiile de criză focalizează la maximum atenţia pentru că arată slăbiciunile
sistemelor existente şi accelerează evoluţia acestora.

Revoluţii, restructurări şi mutaţii culturale

Schimbările nu sunt totdeauna legate de inegala presiune a societăţii asupra spaţiului pe care-l
controlează ci poate rezulta şi din repunerea în cauză a elementelor fondatoare ale acesteia.
Reânnoirea nu îşi mai are originea în experienţele marginale ci rezultă din criza profundă a
legăturii sociale, din restructurarea generală a vieţii economice sau este urmarea unei revoluţii care
bulversează instituţiile politice şi relaţiile instituţionalizate la care se poate adăuga criza unor valori
spirituale. Răspunsul la chestiuni care derivă din aceste evoluţii nu este totdeauna categoric. Cine este
responsabil cu exactitate de zdruncinarea unei ordini existente? Ce împinge oamenii să accepte o formă
de organizare în defavoarea altora? Este tocmai ceea ce fascinează geografia culturală : situaţiile
instabile, modificările bruşte, convertirea la noi valori etc. Acestea fiind însoţite de lideri inspiraţi, şefi
carismatici, profeţi etc.

Concluzie
Societatea nu aparţine domeniului naturii ci celui al culturii, sprijinindu-se însă pe suportul
natural. Ea implică solidarităţi afective şi structuri funcţionale, adesea ierarhice explicate şi legitimate de
valorile diminate. Ea nu este o maşinărie, lăsând totdeauna să se manifeste marginalitatea.
Geografii au tendinţa de a considera implicite categoriile care caracterizează viaţa socială şi
modul ei de organizare. Curentul radical al geografiei culturale impune o viziune diferită insistând
asupra jocului de interese şi a efectelor de dominaţie care decurg din acesta : discursul asupra condiţiei
feminine a justificat mult timp exploatarea care avea ca obiect femeia; învinuirea unor minorităţi de
toate păcatele unei societăţi serveşte tocmai întăririi şi păstrării unor privilegii de către majoritate.

Capitolul 6
Instituirea societăţii şi miturile fondatoare

6.1.Cultura ca ordine instituită

Dimensiunea instituantă şi prescriptivă a discursului

O cultură este făcută în mare măsură din cuvinte care traduc realitatea, o structurează şi o
organizează. Aceste cuvinte au o valoare descriptivă, acordând semnificaţii unor locuri, fiinţe, unelte etc.
Conotaţiile pe care le obţin în timp le asigură o încărcătură emotivă, dându-le o existenţă socială.
Anumite enunţuri construite din cuvinte au o dimensiune prescriptivă, indicând nu ceea ce există deja
dar, ceea ce ar trebui să fie, să devină sau ceea ce este bine. Facultatea de a judeca, de a discerne
categoriile opuse (frumos/urât, bine/rău) permite instituirea eticului şi a esteticului.
„Cultura” celor mai complexe dintre societăţile animale se rezumă la practici imitative. Ea nu
comportă altă dimensiune prescriptivă decât cea impusă prin dresaj membrilor tineri, ignorând valorile.
În capitolul precedent a fost analizat rolul culturii în funcţionarea societăţii. Demersul era atât cel al
naturalistului, curios să repereze multiplicitatea formelor vieţii sociale dar şi acela al fizicianului, mai
atent la înţelegerea modului în care pornind de la instituţii atât de diferite, pot fi îndeplinite aceleaşi
funcţii. În acest capitol problema este pusă diferit : din ce motive instituie oamenii, prin puterea de
structurare pe care le-o acordă cuvântul, o ordine simbolică? Trecerea de la existent la posibil
determină idealuri, aspiraţii, scopuri care îndeplinesc destinul fiecărei fiinţe umane.

Dimensiunea morală a vieţii sociale

Nici un stat nu poate funcţiona dacă nu beneficiază de o puternică legitimitate. Nici un tiran nu
se poate menţine la putere în condiţiile unei revolte generalizate, nici o poliţie nu poate învinge anarhia
sau acţiunile teroriste de amploare. În societăţile europene occidentale ameninţate de delincvenţă, crimă
şi corupţie, cifrele oficiale atestă o pondere de 0,3-1% persoane încarcerate dar în S.U.A. atinge 3% iar
în unele state latino-americane chiar mai mult.
Instinctual sau în virtutea păcatului original, omul poate fi mai rău ca un lup pentru el însuşi
(cum afirma Hobbes), supravieţuirea colectivă impunându-i respectarea unor principii însuşite încă din
copilărie : respectul faţă de părinţi, abţinerea de la furt, de la a ucide pe altcineva, îndeplinirea
angajamentelor etc. Dacă aceste reguli sunt instinctive sau cultivate este încă un subiect nerezolvat chiar
dacă toate culturile au făcut din el un obiect al dezbaterii. Drepturile universale ale omului, în pofida
impunerii lor rămân încă un deziderat, realitatea diversităţii culturale impunând raporturi conflictuale
sau de dependenţă între comunităţile care compun umanitatea.

Asigurarea ordinii lumeşti şi naturale : dimensiunea religioasă a vieţii sociale

Morala nu este singura „necunoscută” a culturii umane. Observaţia empirică a naturii revelează,
în optica multor culturi, o armonie profundă între fenomenele naturale, viaţa umană participând la un
întreg coerent, reglat de forţe obscure. Ciclurile naşterii, creşterii, morţii sau renaşterii (mai ales în ceea
ce priveşte vegetaţia şi unele fenomene cereşti precum mişcările aştrilor) dau un sens deplin fiecăruia :
jocul eternei reântoarceri, muncile şi zilele care se repetă ciclic, moartea şi speranţa renaşterii (Eliade,
1947). Dar, dintr-odată, armonia este întreruptă fie de mişcări telurice sau atmosferice, bulversând
ordinea lumii, ca expresie a mâniei divine. Pentru a le calma este nevoie de rituri şi de sacrificii,
eventual de pedepsit vinovaţii.
În plină epocă ştiinţifică, lupta împotriva ameninţărilor care apasă asupra ciclurilor naturale şi a
ansamblului ecumenei implică o ardoare quasi misionară a „sectelor” ecologiste : trebuie să folosim
energii reânnoibile, să consumăm „bio”, să creăm rezervaţii pentru a garanta supravieţuirea tuturor
speciilor etc.
Fiecare religie, fiecare ideologie laică, aduce în prim plan un principiu social egalitar sau
ierarhizat, o morală care cuprinde datorii şi interdicţii, un model politic care legitimează puterea şi
ghidează relaţiile omului cu natura.

Aiurea, dincolo şi construcţia ordinii valorilor

Pe ce se fondează demersul care impune o ordine a valorilor şi instituie societate pe aceste baze?
Observaţia ne poate spune ce există şi atunci când este bine condusă, ce devine dar nu ne permite să
trecem de la constatare la prescripţie.
Imaginaţia poartă spiritul dincolo de orizont, fie că este vorba de copilul care călătoreşte în ţările
reprezentate pe timbre poştale sau de credinciosul care aspiră la fericirea eternă a paradisului, temându-
se de proba purgatoriului (în lumea catolică) şi mai ales, de căderea în infern.
Spaţiul frecventat de către oameni nu se limitează niciodată la cel revelat de observaţie fiind
dublat de spaţii virtuale, înzestrate de oameni cu calităţi superioare. Munţii locuiţi de spirite invizibile şi
puternice, paradisul şi infernul promis sufletelor celor dispăruţi, iau forme diferite în funcţie de cultură.
Cuvinte, imagini, idei, povestiri transmise din generaţie în generaţie ca o moştenire esenţială formează
un ansamblu distinct în cadrul oricărei culturi. Inaccesibile simţurilor, aceste tărâmuri aparţin
universului discursului. Cu toate acestea lumea de dincolo este dotată cu sensuri şi realităţi cel puţin la
fel de mult ca aceea în care trăim. Ea revelează, prin comparaţie, deficienţele, injustiţiile şi defectele
ordinii existente. Spiritul care a explorat aceste tărâmuri are privilegiul unui punct de vedere de
ansamblu care îi permite să observe lumea noastră, să o privească cu simţ critic şi să indice modalităţile
de acţiune necesare îndeplinirii aspiraţiilor de genul celor exprimate în sintagma evanghelică „precum în
ceruri aşa şi pre pământ”. Regulile de conduită, modelele de comportament, formele dezirabile de
manifestare a mediului însuşi sunt astfel construite, prin raportarea la o lume ideală, de dincolo.
Topologia realităţilor ultime care dau un sens universului, naturii, societăţii, individului însuşi nu este
atât de diversă, culturile exprimându-le aproximativ prin aceleaşi mijloace (Eliade, 1963, fig.4.).

Imanenţă, politeism şi ubicuitatea sacrului

Unele culturi consideră că în fiecare cultură şi în fiecare fiinţă, există o esenţă care îi conferă
consistenţă şi densitate, explică natura, mişcările, comportamentele şi evoluţia sa. Energia
fundamentală a lumii este în această viziune imanentă pentru că forţele sale se ascund în fondul
materiei inanimate sau în formele vii. Aceste forţe, concepute ca spirite întrupate sau încastrate în
diversele forme ale materiei, pot părăsi locul vremelnic, se pot deplasa sau reântrupa. Lumea
păgânismului este o lume vrăjită, sacralitatea fiind multiformă şi ubicuă. Fiinţele supranaturale sunt
atrase de lumea noastră, migrând spre ea, adunându-se şi reproducându-se aici. Natura colcăie de genii,
elfi sau nimfe care par a copia oamenii în înfăţişare dar nu se supun legii gravitaţiei. Forţele care
acţionează în lumea noastră sunt adesea generale, în loc să fie specifice unui obiect. Geomanţia chineză
de exemplu, reperează astfel în topografie canalele parcurse de yin şi yang, încercând să le respecte
pentru o mai bună amplasare a monumentelor, caselor sau mormintelor (cu reverberaţii actuale în
curentul feng-shui).

Transcendenţa şi celelalte lumi : religia, metafizica şi fabula

Alte sisteme de gândire situează universul ultim dincolo de ceea ce poate fi atins cu simţurile
noastre, în ceruri, în lumea subterană sau în spaţiul abstract al revelaţiei sau al Raţiunii. Concepţia lor
despre adevăr se bazează pe ideea transcendenţei. Lumea este dublată de un spaţiu unic, animat de o
forţă generală care guvernează totul. Aici, universul încetează să mai fie eterogen, fiind conceput de o
divinitate (în principiu unică). Cele două lumi comunpică în locuri privilegiate în care se manifestă
puterea divină. Ontologia spaţiului nu este uniformă, unele puncte sau anumite zone sunt dotate cu o
realitate în care aflorează lumea de dincolo, încărcată cu o putere sacră, misterioasă şi neliniştitoare
(Eliade, 1965, fig.5).
În multe culturi ale lumii, sacrul tranzitează prin axis mundi, axa lumii, centrul, privilegiat astfel ca şi
loc (tipic în spaţiul chinez care se şi pretinde a fi imperiul „de mijloc”).
Formele pe care le ia interpretarea
transcendentă a universului sunt
multiple : religioase în cazul
monoteismelor; metafizice,
insistând asupra neantului ca
fundament al înţelepciunii, în
budism; reflecţie asupra
tranzitivităţii şi nepermanenţei care
asigură coerenţă taoismului şi
şintoismului japonez; bazate pe
ideea unei Raţiuni universale în
cazul filozofiei greceşti,
transformată în raţionalism
metafizic în perioada Renaşterii prin
combinaţie cu gândirea creştină. De
la un sistem cultural la altul,
principiul explicativ se schimbă dar
structura gândirii rămâne identică, sprijinindu-se pe acceptarea existenţei unei alte lumi, fiind o gândire
axiologică.

Universul fabulei şi al valorilor estetice

În multe cazuri, universurile imaginare nu sunt ataşate de valori morale sau metafizice fiind
apreciate pentru graţia, frumuseţea, armonia sau exotismul lor.
Scara de valori care armează cultura nu priveşte numai morala. Tărâmurile care îi servesc drept
fundament îmbracă şi alte forme decât cele ale revelaţiei. Spaţiile fabulei, ale reveriei sau contemplării
artistice completează astfel pe cele ale credinţei religioase sau ale Raţiunii metafizice dând imaginarului
o dimensiune poetică şi estetică. Topologia lor este calchiată pe aceea a lumii de dincolo religioase sau
metafizice (fig.6).

Imaginile şi muzicile care încântă spiritele şi inimile nu sunt ele inspirate dintr-un univers
imaterial cu care geniile comunică într-o măsură pe care nu o cunoaştem? Umaniştii Renaşterii credeau
în acele sfere accesibile acelor spirite suficient de bine formate pentru a penetra universul Raţiunii
metafizice după modelul platonician. Ei plasau formele antice pe un pisc de care încercau să se apropie
prin reînnodarea legăturilor cu o presupusă vârstă de aur elenistică sau romană. În momentul în care
filozofiile istoriei triumfă în secolul al XIX-lea, modernitate devine referinţa ultimă a creaţii artistice :
lumea de dincolo din care se inspiră este de data aceasta aceea a viitorului, a utopiei. Artistul devine cel
care pătrunde tendinţele încă în gestaţie şi extrage formele picturilor sale sau ritmurile şi temele operelor
sale : avangarda este referinţa unică a modernităţii.
Activitatea artistică a fost multă vreme intim legată de viaţa religioasă : tragedia greacă este o
artă sacră, la fel şi misterele medievale, construite pe acelaşi model, ambele prefigurând teatrul clasic.
Pictura şi sculptura au avut adesea ca funcţie primordială aceea a comemorării revelaţiei sau a
întruchipării divinităţii într-o formă inefabilă, ceea ce explică pasiunea declanşată în aria bizantină
pentru cultul icoanelor şi furoarea iconoclaştilor.

Transcendenţă, Vârstă de Aur, Tărâm lipsit de Rău şi Utopie

Lumea perfectă a visurilor, debarasată de Rău şi de mizeria lumii este adesea concepută ca un
paradis pierdut (Eliade, 1965). Mitul vârstei de aur este împodobit cu toate elementele pozitive ale
societăţilor trecutului. Tărâmul lipsit de Rău există adesea în lumea concretă şi în timpul aferent fiecărei
civilizaţii, undeva dincolo de orizontul apropiat. Amerindienii Guarani din Paraguay concep acest tărâm
ca pe ceva concret, dincolo de un lanţ de munţi, îndreptându-se în migraţiile lor spre acea direcţie fără a-
l putea atinge, cu fiecare deplasare el devenind tot mai îndepărtat.
Aceste concepţii paseiste, exotice, despre o lume ideală par adesea paralizante. Se opun
concepţiilor fondate pe credinţa în progres, într-un mâine perpetuu în care-şi plasează speranţele.
Această certitudine a unui mâine mai bun stimulează energia şi obligă indivizii să clădească o lume
concretă, mai bună pentru urmaşii lor.
Revoluţia ştiinţifică a condus gânditorii europeni, începând cu secolul al XVIII-lea, să nu mai
caute dincolo de lucruri şi de fiinţe explicarea acestei lumi ci în ea însăşi. Este un retur la imanenţă, dar
sub o formă diferită de aceea a păgânismului antic sau al gândirii chinezeşti. Pentru noul spirit ştiinţific,
forţele care explică lumea sunt incluse în materie, în fiinţe sau în oameni şi pot fi descifrate prin
observarea fenomenelor. Acestea iau alura cauzalităţii mecanice de la evoluţia vieţii la sensul istoriei.
Raţionalismul ştiinţific se înscrie într-un spaţiu omogen de unde sacrul este exclus, dar ideologiile
extrase de aici valorizează sensul evoluţiilor şi forţele care le ghidează. Este cazul filosofiei istoriei
asociată ideii de progres ştiinţific.

6.2.Putere şi ordine normativă

Puterea nu poate deveni stabilă decât dacă este acceptată. Ea apare ca atare dacă îşi trage
legitimitatea din lumea de dincolo acceptată de societate. În societăţile politeiste, regele apare ca mare
preot, intermediar al puterilor supranaturale. Forţând nota, şeful poate accede la statutul de semizeu sau
chiar de zeu, devenind împărat.
În religiile revelate suveranul este acceptat ca fiind delegat (uns) de către divinitate, explicându-
se astfel diversele forme de subordonare dintre Biserică şi Stat. Cearta legată de investitura papală a
dominat astfel relaţiile conflictuale dintre Roma şi Sfântul Imperiu Romano-Germanic.
Odată cu laicizarea lumii, în secolul al XVII-lea, sursa puterii încetează a mai fi transcendentă,
derivând din voinţa poporului care prin reprezentare desemnează guvernul.
Exerciţiul puterii este legat de lumea de dincolo, de formele prin care culturile sunt convinse că
aceasta este guvernată. În trecut, exercitarea puterii era mai facilă din locurile considerate a fi legate de
transcendent (lumea de dincolo), locuri în care se concentrau funcţiile religioase, fie că ne situăm în
Egipt, Mesopotamia, estul Asiei sau America centrală. Impregnarea puterii cu religiozitate conduce
astfel la ideea sacralităţii acesteia care nu dispare nici chiar în societatea modernă marcată de divizarea
acesteia între puterea executivă (guvern), cea legislativă (judiciară) şi cea consultativă (parlament).
Dorinţa de a impune armonia şi echilibrul între cele trei puteri este vizibilă în peisajul urban al unor
capitale dominate de funcţia administrativă (Washington, Canberra, Brasilia sau New Delhi). Legitimată
astfel, puterea impune respect în întreg spaţiul aflat în subordinea sa.

Miturile fondatoare
În fiecare societate, geneza sistemelor de valori este ilustrată de învăţături extrase din texte
considerate fundamentale. Acestea sunt calificate drept mituri fondatoare şi pot lua forme diverse. În
societăţile primitive acestea se raportează la origini, ilustrate de timpul revolut al unor eroi civilizatori,
epocă în care forţele care modelează lumea (zeii) se aflau în relaţii mai apropiate cu muritorii. Structura
cosmosului, a naturii nu prespunea atunci nici un secret, totul era accesibil, controlabil pentru oamenii
obişnuiţi. Amintirea acelui timp explică rostul oamenilor pe pământ, promiţând o reântoarcere la timpul
original după moarte. Miturile astfel prezentate definesc o sacralitate complexă şi difuză.
În societăţile mai avansate, bazate pe religii revelate, divinitatea însăşi a dictat legile şi dogmele
unor profeţi. Aceasta garantează autenticitatea mitului fondator şi forţa sa de penetrare.
În societăţile care au permis gândirea liberă, miturile fondatoare devin abstracte, bazate pe Idei
considerate esenţiale. Platon a imaginat astfel mitul cavernei printr-un text care nu se raporta la un timp
precis ci la o experienţă din care trăgea o lecţie filozofică. Platon îşi imagina un şir de sclavi înlănţuiţi
într-o cavernă, care nu cunoşteau despre lume decât umbrele mişcătoare proiectate de un foc pe un
perete. Ceea ce luau ei drept realitate era în fond reflectarea palidă a a realităţii la care aveau acces
oamenii liberi. În acelaşi mod, spunea filozoful, aparenţele pe care le percepem nu sunt decât imaginea
deformată a Ideilor reprezentate de esenţa lucrurilor. Acesta este mitul fondator al raţionalismului
metafizic grecesc, preluat şi dezvoltate ulterior de civilizaţia europeană modernă.
Filozofii istoriei din secolul al XVII-lea au vehiculat şi ei mituri fondatoare, pentru a explica
originea societăţii. Hobbes a lansat mişcarea în cunoscuta lucrare Leviatanul în care încearcă să explice
geneza umanităţii : omul primitiv era un lup pentru om (homo homini lupus). Istoria este astfel o
succesiune de perioade de instabilitate care mai de care mai infernală. Pentru a ieşi din acest cerc vicios,
oamenii au înţeles într-o zi că ei trebuie să renunţe la dreptul de a recurge la violenţă pentru a se apăra,
în favoarea Leviatanului care asigură din acel moment pacea civilă. În acest scop a fost necesară
semnarea unui Contract Social care marchează debutul civilizaţiei, intrarea într-un timp mai puţin
tumultuos, evitând chinurile istoriei.
Semnificaţia Contractului Social s-a schimbat la J.J.Rousseau, în secolul al XVIII-lea. Pentru el,
omul natural (primitiv), trăieşte în inocenţă, doar civilizaţia îl corupe. Pentru a ieşi din aceastp situaţie
deplorabilă, oamenii trebuie să se unească printr-un pact care să îi elibereze de mizeria actuală. Plasând
semnătura contractului social în viitor şi nu în trecut, Rousseau a situat momentul în care oamenii vor fi
în sfârşit eliberaţi de povara unei societăţi opresive într-un viitor ipotetic. Mitul contractului social ia
astfel o dimensiune revoluţionară.

6.3. Raporturile dintre lumea noastră şi lumile de dincolo

Puterea carismatică şi puterea intelectuală
Lumea devine mai clară în momentul în care avem acces la lumile de dincolo în care pot fi
desluşite fără dificultate principiile care o determină, atunci când ştim să reperăm spiritele care
populează locurile şi animează fiinţele sau când ajungem să comunicăm cu tărâmurile în care domneşte
divinitatea sau, după caz, oficiază Raţiunea.
Societăţile au nevoie de indivizi capabili să străpungă misterele universului pentru a fundamenta
interpretările simbolice propuse ca şi norme de comportament. Sistemele normative se sprijină astfel pe
mărturia unor vizionari care au avut acecs la resorturile profunde ale lumii. Mulţimile îi urmează adesea
orbeşte, comportament care se află la baza carismei care distinge într-o mulţime anonimă, personajele
ieşite din comun fără de care lumea ar fi altfel.
Vizionarii sunt obsedaţi de locurile care nu pot fi vizitate, situându-se în afara normalităţii,
adesea la limitele nebuniei. Şamanul primitiv îşi trage puterea din capacitatea sa de a călători în timpul
reveriilor sale, utilizând adesea substanţe psihotrope.
În unele civilizaţii, divinitatea însăşi preia iniţiativa de a se adresa umanităţii, încredinţând unui
profet învăţăturile sale (cazul monoteismelor).
Lumea de dincolo care dă semnificaţie lumii noastre nu este totdeauna cea a religiei ci şi aceea a
unor eroi care au curajul de a înfrunta pericole neobişnuite, semn al unui destin particular. Ei sunt astfel
întruchipări ale unor zei sau semizei, aşa cum era cazul în Grecia antică, cu reverberaţii în epoca noastră
unde campionii sportivi, capabili de performanţe neobişnuite beneficiază de un prestigiu care în
principiu are aceeaşi origine.
În civlizaţiile în care ideologiile au înlăturat religiile, intelectualul capabil de înţelegerea
mecanismelor care fasonează materia, transformă fiinţele şi orientează istoria este receptorul carismei.
Adesea, el împărtăşeşte această carismă cu artistul care revelează frumuseţea, geniul fiind considerat de
multe ori ca fiind o manifestare particulară a unei alte lumi, inaccesibile majorităţii.
Liderii carismatici sunt cei cărora le revine sarcina rsponsabilităţii de a institui sistemen de
valori pe baza cărora se sprijină societatea. Forţa creatoare se epuizează însă odată trecut timpul geniilor
fondatoare. Autoritatea trece atunci în mâinile celor care menţin tradiţia, păstrează integritatea acesteia şi
o pot reinterpreta pentru a o adapta circumstanţelor şi problemelor lumii actuale. Personajele cheie
devin înţeleptul, preotul şi intelectualul. Viaţa socială nu poate exista fără astfe de personaje care o
legitimează sau o transformă.

Ruga, meditaţia, reculegerea, militantismul, angajarea

Orice credincios trebuie să se retragă din lume, să se reculeagă, să mediteze asupra sensului
lucrurilor, asupra forţelor care modelează lumea, asupra zeilor, spiritelor, divinităţii, Raţiunii care îl
ghidează. Pentru a se adresa divinităţii credinciosul întrerupe cursul existenţei sale pentru a da o
structură religioasă sau filozofică perioadei de reculegere. Dorinţa de calm, de solitudine îl conduce la
izolarea fie în spaţii concepute în acest scop (mănăstiri, temple) fie în zone îndepărtate de lume
(deşerturi, munţi etc.). Meditaţiile şi rugăciunile necesită o atmosferă solemnă astfel încât locurile în
care acestea sunt susţinute nu sunt alese la întâmplare ci în funcţie de modul în care spaţiul este investit
cu o anumită sacralitate. În cazul în care spaţiul este unul obişnuit va fi consacrat. Sacralizarea spaţiului
merge până la amenajarea unor colţuri din locuinţă în acest scop (pentru altare, sanctuare, la unele
religii) deşi existenţa unui spaţiu comun asigură o mai mare coeziune grupului religios, cazul
musulmanilor care, în fiecare vineri se adună în moschei pentru rugăciune. În acest fel se ajunge la
opoziţia dintre cei care îşi permit participarea la astfel de manifestări şi cei care sunt obligaţi să se
conformeze unor condiţii speciale (de ex. în religia musulmană se ajunge până la desconsiderarea
beduinilor care, din raţiuni obiective, nu au posibilitatea să se roage într-o moschee).
Sacralitatea locurilor în care au fost îngropaţi strămoşii fondatori (mausolee) sau în care s-a
desfăşurat o revelaţie ori a avut loc un martiraj(frecvent în creştinism) atrage credincioşii determinând
manifestări ample de genul pelerinajelor.
Dorinţa de izolare de toate păcatele lumii nu are totdeauna o dimensiune morală. Unele culte
(precum cel catolic în primul rând) consideră că cel care caută izbăvirea nu prin retragerea în pustietate
o va găsi ci prin implicarea activă în rezolvarea unor probleme sociale prin angajare totală în numele
unei credinţe. Este de altfel o latură privilegiată şi încurajată în perioada contemporană. Marile religii
încearcă de obicei să combine cele două variante, catolicismul de exemplu a generat ordine călugăreşti
specializate (fie meditative fie caritative).
Rugăciunea, meditaţia şi reculegerea sunt intim legate de grija păstrării memorii celor plecaţi.
Raporturile dintre lumea noastră şi aceea a celor dispăruţi trece astfel şi prin instituţii amenajate pentru
acest scop (cimitire). Atitudinea faţă de moarte diferă de la o religie la alta : înmormântare, cu sau fără
fast, incinerare şi conservare a cenuşii, expunere. Schimbarea de atitudine este un bun indicator al
mutaţiilor sociale în curs, cazul societăţii occidentale unde tradiţia creştină a înmormântării pierde teren
în favoarea incinerării.

Timpul primoridial, spaţiul original şi riturile

În multe sisteme de gândire, adevărul nu se manifestă în locuri şi timpuri banale precum cele în
care trăim ci într-un timp primordial şi într-un spaţiu considerat original (în unele cazuri într-un viitor
ipotetic). Eliade afirma că Lumina (ca sursă a adevărului) se situează într-o durată şi o întindere detaşată
de timpul nostru, fără materialitate şi fără o scurgere a clipelor : in illo tempore.
Lumea area nevoie totdeauna de o reânnodare a relaţiilor cu puritatea clipelor de la începutul
lumii ori în acest sens trebuiesc înţelese riturile, momente în care credincioşii se apropie de sursa puterii
şi a adevărului. Unele rituri fac apel exclusiv la oralitate, altele implică şi dansul ori sacrificiile, devenite
simbolice în religiile monoteiste. Importanţa sacrificiului rezidă în alianţa pe care o instituie cu forţele
care guvernează lumea, captându-le atenţia, calmându-le mânia şi atrăgându-le bunăvoinţa prin ofrande
sau jertfind o fiinţă al cărei sânge are darul de a răscumpăra greşelile tuturor (expresia supremă este
sacrificiul lui Hristos în religia creştină).
Adesea există impresia că aceste structuri mentale aparţin trecutului, unor societăţi dominate de
religie şi că laicizarea însoţită de expansiunea unor noi ideologii (democraţia este printre ele) ar fi
permis marginalizarea acestor practici retrograde. Se pare însă că resorturile intime ale existenţei noastre
au nevoie, mai devreme sau mai târziu totuşi, de aceste manifestări.
Sistemele de gândire dezvoltate odată cu triumful raţionalismului în secolul al XVII-lea au
impus noi mituri. Nu de genul celor care conţin eroi mai mult sau mai puţin imaginari ci orientate spre
explicarea societăţii, a naturii. Răul, păcatul nu au dispărut dar se manifestă la altă scară, avându-şi
originea în inegalităţile sociale care privează o parte din populaţie de drepturile sale elementare. Răul
rezultă din pervertirea umanităţii şi pentru a restaura puritatea este nevoie de schimbarea esenţială a
lumii. Nu prin sacrificiul unui singur individ (ca în creştinism) ci prin sacrificarea unor întregi categorii
sociale. Ritualul şi-a schimbat numele, devenind revoluţie dar funcţiile sale sunt identice, restaurând un
timp considerat primordial şi inserând o ruptură în evoluţia anterioară considerată nocivă (a aminti
aserţiunea emisă de Ion Iliescu referitoare la faptul ca moartea celor cateva mii de cetăţeni în decembrie
1989 ar fi avut acest scop cathartic). În acest fel se oferă societăţii şansa unui nou început.

6.4.Identităţile colective
Lumea de dincolo care fondează gândirea normativă justifică atât existenţa culturilor (care
grupează şi împărtăşesc aceeaşi credinţă) şi a societăţilor (care adună pe cei supuşi aceleiaşi puteri).
Identitatea unui grup se exprimă printr-un simbol, de obicei derivat din credinţa însăşi. Acest simbol
reuneşte, elimină diferenţele între membrii aceleiaşi culturi subliniind elementele comune. Crucea
aminteşte astfel tuturor creştinilor esenţa credinţei lor la fel ca şi drapelul care înflăcărează oştile sau
astăzi stadioanele.
 Printre simbolurile care ajută la structurarea identităţii colective, teritoriul joacă un rol central,
constituind baza materială a existenţei comune, furnizând o parte importantă din resursele existenţiale
indispensabile. Teritoriul este un cadru comun, format din locuri încărcate cu semnificaţii la care toţi
membrii unei societăţi au acces : sanctuare, câmpuri de bătălie, monumente, pelerinaje etc. Este locul
unde generaţiile trecute au trăit, au luptat ori s-au sacrificat în numele acelor simboluri comune.
Există societăţi legate atât de mult de teritoriul lor încât nu dispun de alte simboluri. De la
Pacific până în Africa meridională, trecând prin Australia şi Madagascar, oamenii trăiesc în spaţii
mitizate, simbolice prin ele însele.
Identităţile instituite de o cultură nu există numai şa nivelul global al societăţii. Ele dau
consistenţă şi unor celule intermediare ale construcţiei sociale (clanuri, triburi, ginţi, familii etc.).
Aceasta explică forţa structurilor elementare de înrudire în societăţile politeiste, unde fiecare grup de
descendenţi dispune de propriile altare şi rituri (cazul Indiei). Spaţiul sacru nu este compus numai din
locuri publice, dispunând şi de locuri private. În Roma antică, forţa familiei era confortată de cultul
zeilor lari (ai casei), situaţia nefiind prea diferită în mediile tradiţionale din China sau Japonia.

Concluzie : lumea de dincolo şi orizonturile de aşteptare

Lumea de dincolo este o reprezentare împărtăşită de grupuri sociale de dimensiuni diverse.
Oferind o viziune despre lume elaborată plecând de la un loc inaccesibil, subliniază ceea ce ar trebui să
fie prin opoziţie cu ceea ce există.
Pentru a explica dinamica societăţilor, este preferabil să ştim de ce şi cum se proiectează acestea
în viitor. Cea mai mare parte a lucrărilor pune accentul pe imperativele pe care interpretările religioase şi
ideologice asupra realului le propun : graţie valorilor pe care şi le-au impus grupuri ajung să parvină la
eliminarea tiraniei aici şi acum. Această perspectivă nu este falsă dar ignoră componenta dinamismelor
colective : orizonturile de aşteptare ale indivizilor. Oamenii şi femeile devin conştienţi de poziţiile lor,
de nevoile şi aspiraţiile profesionale specifice. Sunt conştienţi că vor trebui să colaboreze cu instituţiile,
regulile şi apăsările societăţii în care trăiesc. Ei cunosc regulile moralei şi prescripţiile religioase dar le
aplică în situaţii concrete, conform intereselor şi preferinţelor proprii, adaptându-le şi reinterpretându-le
adesea. Libertatea umană se naşte din confruntarea constant reânnoită care se manifestă între normele
colective şi orizonturile individuale de aşteptare.

Capitolul 7
Arii culturale, culturi şi civilizaţii

7.1.Cultura este o realitate în continuă mişcare, fiecare individ primeşte un bagaj propriu, în
funcţie de epoca şi locul în care trăieşte dar şi de itinerariul pe care-l parcurge. Experienţa fiecăruia îi
permite să adapteze şi să îmbogăţească ceea ce a moştenit. Procesul de transmitere şi reinterpretare tinde
să diferenţieze formele culturii, pentru că indivizii care compun societatea nu urmează aceleaşi
traiectorii, nu întâlnesc aceleaşi persoane şi nu sunt implicate în aceleaşi cercuri de intersubiectivitate
(Hägerstrand, 1970, Giddens, 1984).
În anumite arii, similitudinea mijloacelor de expresie intelectuală, a atitudinilor şi aspiraţiilor
individuale este totuşi frapantă, explicându-se prin existenţa unor factori de omogenizare care
contracarează fragmentarea.
Este normal ca oamenii care trăiesc în acelaşi loc să împărtăşească moduri comune de acţiune şi
de comportament datorită imitaţiei şi a existenţei unui limbaj comun (chiar în zone multietnice) care
transmite practicile şi cunoştinţele necesare supravieţuirii. În grupurile tradiţionale, coabitarea şi
oralitatea favorizau reproducerea aceloraşi teme culturale. Condiţionarea creată de modelele de
percepţie şi de discurs erau suficiente pentru a menţine unitatea grupului. În acelaşi timp, diferenţele nu
întârziau să apară acolo unde intervenea distanţa sau lipseau relaţiile dintre grupuri.
Stabilirea facilităţilor de comunicare favorizează difuziunea inovaţiilor astfel că odată cu
schimburile se deplasează şi tehnicile. Ansamblul reţetelor utilizate în diverse locuri începe astfel să
devină asemănător. În acest fel apar ariile culturale care desemnează ansmblurile care rezultă din
mobilitatea oamenilor, informaţiilor, bunurilor şi tehnicilor. Întinderea lor depinde de obstacolele care se
interpun, fie cele naturale fie cele impuse de convenţiile de comunicare, de exemplu de existenţa unor
arii etno-lingvistice.
 Traiectoriile vieţii sunt mai variate în cazul populaţiilor mobile, în acest caz informaţiile fiind
mai diverse, pătrunzând cu mai mare uşurinţă. Forţele care tind să diferenţieze culturile îşi păstrează
importanţa în lumea contemporană, factorii care împing oamenii la acceptarea unor noi atitudini,
practici şi valori sau la respingerea acestora după caz nu mai acţionează automat ci sunt dependente de
sentimentele identitare, de grija prezervării fundamentelor culturii proprii. Sentimentul de apartenenţă la
o cultură devine cu atât mai pregnant cu cât această permite individului accesul la o condiţie superioară
în plan social şi civilizaţional.

Rolul distanţei în formarea ariilor culturale

Care sunt efectele pe termen lung ale comunicării? Unele probleme cu care se confruntă oamenii
sunt universale (asigurarea educaţiei copiilor, structurarea relaţiilor sociale şi controlul
comportamentelor deviante) dar altele depind de condiţiile geografice : nu putem cultiva aceleaşi plante
peste tot, materialele utilizabile diferă de la un loc la altul etc. Numărul răspunsurilor posibile este
identic cu acela al unităţilor naturale care pot fi detaşate şi în sânul cărora, de obicei, se ajunge la o
omogenitate. Acolo unde condiţiile naturale sunt similare, soluţiile sunt adesea multiple, fiecare grup,
sau comunitate, având posibilitatea să aleagă, conducând astfel la o structură mozaicată a trăsăturilor
culturale. Difiziunea poate estompa adesea aceste diferenţe, în cazul unor inovaţii radicale, inventării
unor proceduri mai eficiente, a unor instrumente mai performante. Cel care reuşeşte primul să facă faţă
unei dificultăţi deţine avantajul întâietăţii, conducând la adoptarea unor caracteristici specifice la mare
distanţă. Inovaţiile se extind în ariile geografice omogene în pată de ulei, omogenizarea spaţiului fiind
astfel mult uşurată. Mijloacele de comunicare rapidă implică o tendinţă de omogenizare la fel de rapidă,
artefactele tradiţionale fiind abandonate în favoarea producţiei de serie chiar şi atunci când produsele
standardizate sunt adaptate unor condiţii locale (un tractor rămâne în principiu un tractor indiferent că
este folosit în câmpiile cerealiere ale Europei, în orezăriile Asiei Musonice sau în grădinile de lugume
ale bazinului mediteranean).

Difuziunea din aproape în aproape

În lumea de altădată, difuziunea se supunea unor procese simple, uşor de modelizat aşa cum a şi
încercat Hägerstrand (1968) în Suedia, în momentul în care spaţiul rural tradiţional este pătruns de
progesul societăţii industriale. Difuziunea progresului tehnic are în acest caz drept prim agent (vector)
familiile mai instruite, cu resurse economice mai importante. Masa celor care ar putea beneficia de pe
urma inovaţiei rămâne iniţial ezitantă. Pentru a se decide nu este suficient să cunoască existenţa unui
anumit echipament performant sau a unui material genetic selecţionat ci trebuie să se convingă ei înşişi
de avantajele adoptării inovaţiei şi să măsoare eventualele efecte perverse. În acest scop exemplul şi
reuşita celor care au iniţiat difuziunea este capital. Urmând aceste idei, Hägerstrand a putut studia modul
în care în Scania (sudul Suediei) s-a difuzat succesiv, la câţiva ani distanţă, utilizarea păşunilor
artificiale, introducerea creşterii bovinelor în stabulaţie şi utilizarea automobilului.
Atâta timp cât societatea este puţin diferenţiată sociale iar deplasările oamenilor şi ideilor se
desfăşoară în ritmul mersului pe jos, difuziunea se produce în valuri concentrice în jurul centrelor de
inovare (fig.7). Pe această idee se sprijină de altfel şi cercetarea arheologică atunci când se încearcă
reconstituirea difuziunii unei culturi. Propagarea este mult mai rapidă în lungul unor căi de transport mai
lesnicioase şi mai frecventate, implicând masiv factorii geografici (fig.8). Se ajunge astfel ca unele
ţinuturi îndepărtate să fie atinse de progres mai rapid decât cele din imediata vecinătate a centrului de
difuziune, dezavantajate de izolare (geografică sau politică).
De exemplu, cultura cerealelor prin utilizarea plugului şi domesticirea bovinelor, ovinelor şi
caprinelor apare în Semiluna fertilă (Orientul Apropiat) în cursul mileniilor VII-VI ante Cristos,
difuzându-se în câteva direcţii preferenţiale : India, Asia Centrală şi Extremul Orient, spre est şi bazinul
mediteranean şi Europa spre vest. Între Asia Mică şi vestul Europei, procesul de difuziune a acestei unde
de progres a durat circa trei milenii, într-un ritm de 100 km pe secol sau 30 de km pe generaţie
(cf.C.Renfrew, fig.9).

Difuziunea ierarhică
Propagarea schimbării este mult mai rapidă iar conturul ariilor de difuziune este mai neregulat în
cazul societăţilor avansate. Atunci când continuă să depindă de contactele directge, nivelurile superioare
ale ierarhiei urbane sunt atinse primele sau în cazurile în care marile metropole nu coincid cu locul de
reşedinţă al claselor superioare, acesta poate servi ca releu.

Studiul lui Hägerstrand este util şi pentru a înţelege ce se petrece la nivelul categoriilor care
beneficiază de lărgirea orizontului prin educaţie. Atenţia acestei elite deschise spre nou poate fi
atrasă şi de lucruri aparent fără importanţă dar care pot deveni foarte rapid sursa unor inovaţii.
Circulând mai mult, această categorie are un rol important, concentrarea lor în marile centre urbane
implicând şi o mai rapidă circulaţie a informaţiei. Această difuziune ierarhică este canalizată de
către sistemele de transport şi comunicaţie, care sunt în general polarizate (fig.10). Aceste sisteme
reflectă şi structura piramidală a societăţii, informaţia răspândindu-se în cascadă, de sus în jos.
Difuziunea aspectelor tehnice ale culturisme este mai uşor de analizat. În acest domeniu au fost
puse în evidenţă cu regularitate, ritmuri, fronturi sau modalităţi ierarhice de difuziune.

Analiza trăsăturilor culturale şi cartografierea lor

Studiile culturale au fost impuse pe parcursul secolului al XIX-lea de către etnografii
fascinaţi de societăţile pe care le descopereau în călătoriile întreprinse în ţinuturi exotice. Timpul
scurt şi necunoaşterea limbii locale îi determina să acorde o atenţie mai mare aspectelor materiale
ale culturisme. Aceasta cu atât mai mult cu cât muzeele etnografice, tot mai multe şi mai complexe,
cereau tot mai multe exponate originale. În acest context, culturile erau concepute ca o colecţie de
trăsături distincte, independente unele de altele : artefacte (unelte, veşminte, locuinţe), limbi (o
atenţie deosebită era acordată cuvintelor însuşi), basme şi legende, ritualuri şi ceremonii. Scopul
principal consta în repertorierea şi cartografierea acestora. Cei orientaţi spre lingvistică erau
interesaţi mai ales de vocabular şi au observat că este mai dificil de cartografiat particularităţi
lingvistice. Traseul unor izoglose nu este decât rareori foarte clar în interiorul unei arii lingvistice
(de exemplu, palatalizarea unor consoane în unele graiuri româneşti nu urmează o limită clară, fiind
caracteristică şi în ansamblul Moldovei dar şi în Banat sau în unele zone din Muntenia sau Oltenia).
Mediul geografic nu este niciodată perfect omogen. Societăţile nu au decât o influenţă
fragilă asupra mediului, tehnicile adaptate la un anumit mediu devenind inutilizabile atunci când
condiţiile se schimbă. Nu este nimic surprinzător astfel în a observa că extinderea unor spaţii
cultivate, a unor sisteme agricole, materiale şi moduri de construcţie, a unor elemente de vocabular
care permite definirea acestora, coincide cu compartimentarea lumii naturale. De aici încercarea de
definire a ariilor culturale (Wissler, 1924) şi de editare a unor materiale cartografice de anvergură.
Limitele acestora nu sunt totdeauna clare, încât impun obligatoriu reprezentarea unor zone de
tranziţie care nu coincid totdeauna cu discontinuităţile naturale. Adesea mult mai importante sunt
discontinuităţile lingvistice (de exemplu, în Franţa de Est, consumul de varză roşie este calchiat
aproape perfect pe aria dominată de dialectul alsacian al limbii germane).

Luarea în posesie, migraţiile, substituirile şi amestecurile

Mărturiile arheologice, resturile mortuare şi uneltele folosite de către o cultură, se suprapun
adesea altora pe care le înlătură. În acest mod unele culturi se pot extinde la scară largă. Atunci când
înlocuirea este brutală sau totală, rareori aceasta s-a produs pacific prin jocul clasic al difuziunii.
Migraţia unor popoare întregi sau invazia unor grupuri bine înarmate sau mai avansate material este
mult mai frecventă.
Dacă un popor A se pune în mişcare spre alte teritorii deja ocupate de cultura B ( de exemplu
helveţii împinşi de germani spre sud în epoca lui Cezar) se pot desprinde mai multe situaţi:
-Cultura B şi semnele sale distinctive sunt totalmente distruse;
-Cultura A înlocuieşte cultura B, dar se îmbogăţeşte cu câteva trăsături pe care le conservă
ulterior ca fiind proprii (toponimie, elemente lingvistice), putând vorbi astfel de persistenţa
substratului;
-O fuziune şi o îmbogăţire reciprocă va conduce la formarea culturii AB, aşa cum a fost
cazul culturii dacilor sau galilor romanizaţi de ex.;
-O juxtapunere a celor două comunităţi şi o prezervare a particularităţilor proprii, chiar în
condiţiile în care elementul autohton pierde puterea politică. Aceasta pune probleme de toleranţă
reciprocă şi de subordonare, aşa cum se întâmplă în Balcani sau în Orientul Mijlociu.

7.2.Barierele culturale : schimbarea codurilor şi barierele politice

Rolul codurilor : limba şi scrierea
Comunicarea culturală încetează a mai fi uşurată atunci când se schimbă codurile. Invers,
uşurinţa raporturilor instituite între cei care nu au de surmontat nici un obstacol multiplică similitudinile.
Pentru a învăţa să consumi un aliment, să mânuieşti o unealtă sau să o fasonezi este necesar ca
difuziunea artefactului să fie precedată sau însoţită de comunicarea lingvistică. Importanţa schimburilor
în ariile în care comunicarea este uşoară sfârşeşte prin a impune aceleaşi uzanţe şi acelaşi mod de
abordare.
Comunitatea lingvistică ajută şi la conştientizare colectivă. O arie culturală este înainte de toate
o realitate obiectivă, devenind adesea o reprezentare consimţită. Ceea ce rămâne mai important este, la
limită, ideea pe care şi-o face o colectivitate despre ea însăşi mai mult decât similitudinea observabilă a
trăsăturilor culturale.
Limba este sistemul de codificare fundamental al oricărei culturi dar nu este singurul. Scrierea
este un cod care presupune un sistem de comunicare prin intermediul unor semne însuşite în prealabil.
Scrierea alfabetică a cunoscut cea mai largă difuziune fiind adaptată sub forma latină şi în afara
bazinului mediteranean. Sistemele ideografice care nu transcriu sunetele ci asociază concepte unor
semne, au avantajul de a putea fi utilizate în pofida barierei lingvistice. Scrierea chineză profită din plin
de acest avantaj într-un context multicultural. Aceasta şi explică absenţa unei unificări lingvistice a
spaţiului chinez.

Frontierele politice ca bariere culturale

Modul de constituire a statelor şi politicile duse de către acestea favorizează mişcările şi
schimburile în interiorul graniţelor, limitând şi controlând legăturile cu spaţiile vecine. Frontierele au
astfel un efect analog celui al limitelor lingvistice : favorizează uniformizarea trăsăturilor teritoriului
naţional, marcând diferenţele faţă de teritoriile vecine. Multă vreme opinia publică s-a manifestat
exclusiv în interiorul spaţiilor politice structurate de statele moderne.
Lărgirea atributelor şi domeniilor de intervenţie a puterii publice a întărit efectul cultural al
frontierelor. Dialectele au fost cel mai adesea înlocuite de limbille oficiale, impunând o mai mare
uşurinţă în comunicare, la scara teritoriului naţional. Instrucţia publică, reponsabilă de această unificare
a generat şi ea atitudini comune. De la un capăt la altul al unui stat se formează deprinderi comune
legate de organizarea timpului de muncă sau a celui liber. Presa naţională, radioul, televiziunea
accentuează această omogenizare şi fac mai sensibile discontinuităţile impuse de frontiere.
De la o ţară la alta, obişnuinţele vieţii cotidiene se modifică : englezii conduc cu volanul pe
dreapta, francezii cinează la ora 19, spaniolii la ora 22 etc. Legislaţia cântăreşte mult în formarea unor
relaţii instituţionalizate : poate determina o mai mare stabilitate a căsniciei în unele situaţii, în altele
limitează dreptul la succesiune sau facilitează transmiterea patrimoniului de la o generaţie la alta, toate
aceste măsuri fiind menite să întărească familia. În alte ţări este favorizată iniţiativa individuală,
antreprenoriatul spre deosebire de cele în care privilegiată este viaţa asociativă.
La nivelul cadrului instituţional, conceptul de stat este cel care se schimbă cel mai adesea. În
ţările de tradiţie latină, cetăţeanul aşteaptă de la stat protecţie, de unde importanţa intervenţiilor statului
în toate domeniile, de la cultură la economie. Într-o ţară ca Olanda, responsabilitatea statului este aceea
de a asigura un echilibru între comunităţile componente, dându-le o largă autonomie în domenii precum
educaţia, informarea, cultura.
În multe cazuri, barierele politice suprapun efectele lor pe frontierele lingvistice. Atunci când
vorbim de cultura franceză, italiană sau germană, nu ştim niciodată dacă aceasta este delimitată de
politică sau de limba vorbită. Într-un anumit sens însă, cultura franceză cuprinde şi Valonia, Elveţia
romandă sau Québec. Între aceste teritorii există o anumită solidaritate la nivelul superior al literaturii
sau artei dar nu şi în acela al vieţii cotidiene. De exemplu locuitorii din Québec au mai multe în comun
cu canadienii anglofoni sau cu vecinii din S.U.A. din perspectiva vieţii cotidiene. În cazul statelor
divizate de bariere lingvistice, unitatea culturală nu poate fi decât parţială. De ex. în Elveţia, cantonul
Ticino seamănă mult mai mult cu Italia decât cu orice canton din partea germană a ţării, în afara
similitudinilor din domeniul civic şi a existenţei unei solide conştiinţe naţionale, a unor valori comune.

Cum pot fi surmontate barierele de cod sau frontierele politice

O schimbare de cod (limbă, scriere) impune o decriptare prin traducere sau adaptare la un sistem
de reguli gramaticale, limitând volumul informaţiilor, încetinind schimburile şi introducând distorsiuni.
Frontierele limitează volumul de fluxuri de bunuri şi informaţii, privilegiind anumite categorii.
Întreprinderile nu sunt însă împiedicate de barierele lingvistice sau de frontiere, nevoile lor de desfacere
a produselor sau de procurare a materiilor prime fiind mult mai importante. Aspectele economice ale
culturii, tehnicile de producţie şi concepţia întreprinderilor sunt astfel mult mai puţin afectate de
frontiere.

7.3. Factorii pozitivi ai omogenizării : identitatea, cultura şi civilizaţia

Analiza difuziunii ne ajută să înţelegem geneza ariilor culturale, termen care desemnează
spaţiile în care sunt utilizate aceleaşi tehnici, forme de organizare socială, valori etc.

Rolul relaţiilor instituţionalizate şi codurile de onoare

Grupurile sociale au pus la punct coduri care indică cu cine pot fi întreţinute relaţii, sub ce formă
şi pentru care gen de tranzacţii, precizând avantajele car revin fiecărei părţi. În acest fel au fost
instituţionalizate majoritatea tipurilor de relaţii care asigură o anumită logică societăţii prin conformarea
indivizilor la aceste scheme stereotipe. Cultura ajunge să standardizeze astfel, comportamente chiar dacă
acestea rămân de faţadă.
Sentimentele de identitate joacă un rol profund în uniformizarea atitudinilor în interiorul
majorităţii grupurilor sociale. Dacă dorim să fim recunoscuţi ca membri cu drepturi depline, trebuie să
acceptăm atitudinile dominante şi să ne conformăm acestora. Astfel apar codurile de onoare, specifice
multor societăţi, în principal celor mediteraneene. Morala nu este astfel individuală, în sânul comunităţii
fiecare este solidar cu comportamentul celorlalţi. Dacă cineva refuză să se plieze dezonoarea poate lovi
întreaga sa familie.
La originea sentimentului de identitate se află adesea ideea unei descendenţe comune, a unei
istorii asumate sau a unui spaţiu cu care individul înnoadă relaţii aproape mistice. În societăţile
tradiţionale acest sentiment este mai puternic, prin participarea la aceleaşi activităţi, mai ales la
comunităţile care exploatează o nişă ecologică. Teritorialitatea este fundamental legată de acest tip de
identitate, însoţită de multe ori de o grijă aproape patologică de a evita contaminarea cu influenţe
externe. Prezenţa străinilor în ţară este percepută atunci ca o ameninţare sau adesea ca o „mizerie”, de
aici până la purificarea etnică nemaifiind decât un pas. Identităţile construite pe imaginea pe care un
grup şi-o creează sunt bazate adesea pe stereotipe simple, care se perpetuează chiar şi în statele
contemporane, în condiţiile unor tehnici avansate sau a unor societăţi cosmopolite.
Coerenţa culturii asumată din interior : adeziunea intimă la valori
În anumite societăţi, oamenii nu au decât să se conformeze regulilor implicate de jocul
instituţiilor şi să acepte conduita aferentă identităţii colective pentru a se integra fără probleme în viaţa
comună. Aceasta nu implică adeziunea intimă la credinţe, fiind expresia unui anumit formalism.
Procedurile de control al comportamentelor culturale merg mai departe atunci când cerem
fiecăruia să-şi însuşească credinţele şi valorile care garantează instituţiile, cimentează identitate dar o
transcende în acelaşi timp. Controlul exercitat de colectivitate asupra câmpului cultural nu este numai
conformism ci şi o motivaţie profundă sau o convingere personală. Riscul refuzului conformării la
valorile partajate este considerabil implicând excomunicarea sau ostracizarea.
Procesele care tind să diversifice culturile sau, dimpotrivă, să conducă la convergenţa lor,
demonstrează faptul că rareori culturile au aceeaşi consistenţă. În multe cazuri omogenitatea lor rezultă
doar din caracterul sedentar al comunităţilor aferente, din lipsa unor contacte cu exteriorul. În cea mai
mare parte a cazurilor însă, coerenţa culturii vine din necesitatea indivizilor de a se conforma la valorile
care stau la baza sistemului instituţional care le asigură avantaje.
Din momentul în care grupurile devin conştiente de ceea ce datorează culturii lor, identitatea
acestora se sprijină pe elemente specifice, fie elemente materiale (costum, limbă, unelte, gesturi) fie
forme de comportament (solidaritate, asociativitatee etc.). Natura culturii se schimbă atunci când ele
sunt clădite pe un corp de principii care trebuiesc interiorizate şi aplicate de fiecare, de multe ori aceste
principii fiind contrare intereselor imediate ale individului.
O cultură este cu atât mai coerentă cu cât valorile vehiculate sunt mai intim adoptate de
populaţia pe care o defineşte. Contactele cu exteriorul modifică prin împrumut unele elemente ale
culturii dar substanţa acesteia nu este modificată. Aceasta asigură integritatea culturală , de multe ori
prin obligaţii specifice : căsătoria în interiorul grupului, interdicţii alimentare.
În concluzie ceea ce numim cultură nu este de multe ori decât un denominator al unor atitudini,
aptitudini, abilităţi, obiceiuri şi deprinderi sau credinţe care prevalează într-o arie geografică. La un
nivel mai înalt, cultura implică accpetare unor reguli comune şi a unor proceduri care controlează
respectarea acestora. La extremitatea spectrului, cultura este cimentată de principii care împing individul
sau grupul la depăşirea propriilor interese, devenind o civilizaţie.
Civilizaţia
Cea mai mare parte a lucrărilor contemporane despre civilizaţie pleacă de la bilanţul efectuat de
Arnold Toynbee in A Study of History (1933-1958). Civilizaţiile au emers din masa culturilor care le
înconjurau în neolitic, aproximativ în jurul anului 3000 î.e.n. Acestea comportau elemente de noutate
precum oraşul, care demonstra că societăţile respective aveau o bază ecologică suficient de largă pentru
a permite o diferenţiere a rolurilor. Apariţia unor forme de gândire care pun în cauză ideea
transcendenţei constituie efectiv pasajul de la cultură la civilizaţie.
Identitatea personală este de altă natură decât aceea generată de trăsăturile materiale sau de
instituţii. Ea nu se mai sprijină pe încrederea oarbă în constrângerile colective ci pe conformarea la un
anumit tip de arbitraj moral al alegerii : a fi creştin de exemplu, înseamnă să ierţi aproapele şi să ai ca
ideal dragostea şi caritatea, aplicând comandamentele divine, precum în Ceruri aşa şi pe Pământ. A fi
demn de o civilizaţie a progresului, înseamnă a respecta libertatea fiecăruia, inclusiv pe plan religios, a
recunoaşte drepturile imprescriptibile ale celorlalţi, a acţiona în aşa mod încât să asiguri tuturor o
participare la bunăstarea colectivă.
Culturile, care au drept principiu adeziunea individului la un sistem de valori centrale, acceptă să
integreze pe oricine respectă cutumele proprii. Convertirea permite astfel oricui să intre într-un sistem
religios la fel cum acceptarea ideii de progres şi a obligaţiilor morale legate de acesta permite intrarea în
cultura modernă, liberală în esenţă.
Identităţile fondate pe autonomia individului, delimitează cu maximă precizie grupul dar
permite individului să iasă din acesta. În acest fel este acceptată prezenţa, în acelaşi spaţiu, a mai multor
confesiuni sau este permis prozelitismul. Această diversitate nu elimină unitatea la nivelul superior al
idealului laicităţii, dând posibilitatea culturilor naţionale să se manifeste coerent. Aceste atitudini au
marcat profund identitatea Europei occidentale, explicând posibilitatea realizării unor construcţii
supranaţionale.
Declinul religiei şi al moralei personale ca şi critica ideii de progres reduc rolul identităţilor
deschise cu tendinţă universalistă. Aceasta explică manifestarea unor forme retrograde, mai egoiste,
bazate pe naţionalismulcel mai dur sau pe fundamentalisme diverse care nu reţin din religie decât
ritualul şi exaltă temeri diverse, de la poluare la demonizarea celuilalt.
Identitate şi coabitarea grupurilor : diasporele
Sentimentele de identitate au consecinţe geografice aparent contradictorii : favorizează, prin
sentimentul de teritorialitate, emergenţa unor spaţii culturale omogene şi, în acelaşi timp, permit
indivizilor sau grupurilor menţinerea specificităţilor. Grija de păstrare a identităţii nu împiedică relaţiile
cu ceilalţi dar introduce borne care interzic acceptarea oricărei valori exterioare, văzute ca o ameninţare
pentru propriile valori.
Atunci când o parte dintr-o populaţie se găseşte ruptă de teritoriul originar prin hazardul
migraţiilor, al războaielor sau persecuţiilor, dificultatea menţinerii tradiţiilor sporeşte. Contactul cu ţara
de origine poate fi întrerupt dar unele societăţi se pot acomoda cu uşurinţă acestei situaţii, membrii săi
rămânând fideli limbii, religiei sau principiilor morale specifice.
Un grup care trăieşte departe de rădăcinile sale culturale, amestecat printre populaţii diferite şi
mai numeroase supravieţuieşte cu atât mai uşor cu cât relaţiile cu acestea fac obiectul unui control
riguros, limitat la aspecte ale existenţei (schimb de bunuri, servicii, împrumuturi tehnice, cunoştinţe care
nu au o incidenţă directă asupra identităţii colective). Endogamia restrânge relaţiile şi conduce la
păstrarea unor strânse legături între membrii diasporei din diverse locuri, aceasta devenind tot mai
sudată.
Concluzie : componentele culturii
O concluzie în trei puncte se degajă:
-în măsura în care culturile nu sunt decât ansambluri cu trăsături autonome şi independente,
distanţa explică suficient de clar distribuţia acestora : difuziunea tinde să creeze atâtea arii şi limite câte
focare de inovaţie există;
-întrucât civilizaţiile nu utilizează aceleaşi coduri, trăsăturile lor specifice se opresc adesea pe
liniile de demarcaţie a limbilor sau ale scrierii;
-cum construcţia eului şi vigoarea sentimentelor de identitate fac imposibilă adoptarea altor
atitudini, credinţe, obiceiuri, culturile pot coabita în acelaşi loc, se pot amesteca, întrepătrunde, fără a-şi
pierde specificităţile.
Două forţe structurează culturile şi ajută grupurile să fie conştiente de originalitatea civilizaţiei
lor : pregnanţa codurilor (limba, scrierea etc.) şi adeziunea la aceleaşi valori centrale. Modul în care
acestea se diferenţiază fac ca decupajele spaţiale recunoscute de oameni ca pertinente să nu fie singurele
posibile. De exemplu, de ce elveţienii, indiferent că sunt romanzi, romanşi, alemani sau ticinezi, catolici
sau protestanţi au decis să trăiască împreună, în condiţiile în care în Germania sau în Franţa actuale,
catolicii şi protestanţii au purtat războaie sângeroase?
Emergenţa unei identităţi culturale este un produs al istoriei şi grupul care rezultă poate fi
oricând supus unor noi fracturi care pot conduce la sciziuni.
 Configuraţiile culturale nu sunt fixe. Valorile acceptate pot fi puse în discuţie dacă nu mai
corespund cerinţelor vieţii economice sau necesităţii vieţii relaţionale. Valorile tradiţionale s-au
schimbat şi ele fiind specifice societăţilor rurale. Pentru a structura societăţile urbane, mai vaste şi mai
compozite, au fost necesare noi motivaţii.
Strategiile dezvoltate în societăţile multiculturale nu vizează totdeauna integrarea individului,
aculturaţia sau protecţia identităţii. Ele pot încerca să creeze norme noi, comune în scopul construcţiei
unor identităţi originale (cazul american).
Perioadele de instabilitate politică şi de efervescenţă religioasă sau ideologică sunt foarte
favoraile unor evoluţii precum cele menţionate anterior, rolul fronturilor pioniere în fondare identităţii
unor naţiuni fiind foarte important (Vestul Mijlociu pentru SUA sau partea central-vestică a Mexicului
pentru statul omonim).
Anumite grupuri demonstrează de-a lungul istoriei şi în spaţiu, o surprinzătoare capacitate de
păstrare a culturii proprii. Grecii au fixat atât de bine limba încât este posibil chiar şi astăzi ca un grec să
înţeleagă fraze din textele redactate în linearul B, acum 3500 de ani. Sentimentul continuităţii directe cu
aceste popoare antice sau chiar preistorice devine astfel foarte puternic chiar dacă trecerea la creştinism
a bulversat complet civilizaţia greacă dar a asigurat un statut privilegiat limbii, devenită sacră şi având
capacitatea de a rezista chiar şi sub otomani.
Diversitatea culturală a lumii rezulta în mod tradiţional din coexistenţa grupurilor care nu trăiau
în acelaşi ritm pentru că nu stăpâneau aceleaşi tehnici şi aveau moduri specifice de a-şi exprima
religiozitatea. Revoluţia comunicaţiilor multiplică în prezent contactele şi precipită în modernitate
grupurile cărora le era refuzată asocierea cu progresul.

Partea a treia
Cultură, mediu, peisaj
Cultura furnizează oamenilor mijloacele de orientare, de decupare a spaţiului şi de exploatare a
mediului. Relaţiile pe care le întreţine grupul cu mediul de inserţie sunt mijlocite de tehnicile cu care
acesta este dotat şi cu modul în care acesta îşi asigură subzistenţa (se hrăneşte). În mediile umanizate,
mediul devine componentă a culturii, ajutând la transmiterea şi fixarea acesteia.

Capitolul 8
8.1.Orientarea şi recunoaşterea
A marca, a decupa, a instituţionaliza şi a-şi apropria spaţiul. Nimic nu este mai rău decât să te
regăseşti singur, pierdut într-un loc necunoscut, fără posibilitatea de întoarcere la baştină. A recunoaşte şi
a te orienta devin astfel demersuri indispensabile oricui.
-a recunoaşte, înseamnă a memoriza imagini concrete, repere vizuale (adesea şi mirosuri sau zgomote),
care permit să ştim dacă am trecut de un anumit loc.
-a se orienta consistă în situarea locurilor în spaţiul de referinţă mai larg şi mai abstract.
Toate locurile ocupate de om dar şi alte situri caracteristice de pe suprafaţa pământului sunt
numite. Toponimia devine o moştenire preţioasă a culturii tradiţionale. Botezarea coastelor şi a
golfurilor a fost prima sarcină a navigatorilor. Botezarea spaţiului şi a tuturor punctelor remarcabile ale
acestuia a devenit astfel şi o modalitate de stăpânire simbolică a acestuia.
Recunoaşterea
La oraş sau la ţară, cercul practicilor cotidiene, parcurse încă din copilărie devine familiar în
toate aspectele şi în toate detaliile sale. Reţin atenţia mai ales detaliile semnificative, diferite de la o
cultură la alta. Vânătorii reperează urmele, amprentele, ierburile mişcate. O mică gaură în banchiză
semnalează unui tânăr eschimos prezenţa unei foci care respiră. Vegetaţia nu este un veşmânt neutru,
distingem arborii fructiferi, roiurile de albine, plantele utile sau cele veninoase etc. Calitatea terenurilor,
pantele, microclimatele furnizează indicii preţioase comunităţilor ţărăneşti.
În oraş, şcoala devine singurul element care permite diversificarea traseelor cotidiene în
copilărie, dorinţa de exploarare şi de descoperire nu prezintă aceleaşi atracţii ca într-un sat. Strada
devine locul tuturor pericolelor. Spaţiul familiar se limitează la câteva itinerarii bine balizate, cu repere
uşor de descifrat (fântâni, pieţe, statui, monumente etc.). În oraşul tradiţional, în special în lumea
musulmană, spaţiile închise nu oferă tot atât de multe repere. Sentimentul general de pierdere în
mulţime face ca înrădăcinarea spaţială şi socială să fie mai slabă decât la ţară. Adesea totuşi, cartierul
devine o nişă familiară, mai ales daca stilul arhitectonic sau statutul ocupaţional îi conferă o anumită
specificitate sociologică.
Dincolo de primul cerc de practici cotidiene, spaţiul devine mai vag, memorizarea şi
recunoaşterea fiind legată de frecvenţa deplasărilor cotidiene sau ocazionale. De multe ori, reperele
vizuale, identificabile la orizont devin esenţiale şi pot lua o valoare simbolică.
La ţară, o colină, o clopotniţă sau un arbore falnic pot fi astfel de repere. Locurile sunt cunoscute
şi numite. Dincolo de orizont se desfăşoara spaţiile necunoscute (aiurea).
În oraş cartierele se opun în funcţie de gradul lor de modernitate şi de densitatea construcţiilor,
de obicei spaţiile marcate de largi bulevarde, cu planuri ortogonale sunt mai uşor de memorizat decât
cele dezordonate, cu străzi înguste. Monumentele prestigioase din cartierele centrale şi animaţia
comercială specifică pot contribui la forjarea unei imagini valorizante a oraşului, comună tuturor
cetăţenilor. Sky line-ul cartierelor centrale americane se impun cu o forţă simbolică impresionantă.
Dimpotrivă, clădirile cu locuinţe colective de mari dimensiuni, înghesuite acordă o dimensiune inumană
cartierelor specifice.
Dacă recunoaşterea rezultă dintr-o relaţie senzorială cu spaţiul, aceasta depinde de modul de
locomoţie utilizat. Drumeţul sau călăreţul este mai atent la prim-planuri, la obstacole. Călătorul într-o
diligenţă resimţea mai degrabă disconfortul produs de drumurile proaste. Drumurile de fier au modificat
raporturile cu peisajul, permiţând admirarea panoramei, cu o derulare tot mai rapidă, prim-planul
devenind secundar, derulându-se prea rapid pentru a putea fi descifrat. Automobilul fixează
conducătorul pe axul şoselei, atenţia fiind dirijată spre descifrarea semnelor de circulaţie, pasagerii fiind
mai avantajaţi prin libertatea alegerii unor repere laterale. Avionul, atunci când norii nu maschează
suprafaţa terestră, dă posibilitatea urmăririi unei prodigioase imagini a structurilor spaţiale, cel puţin pe
durata decolării şi a aterizării.
Orientarea
Recunoaşterea presupune o apropriere a spaţiului prin intermediul simţurilor. Este o
întreprindere individuală chiar dacă aculturaţia şi cunoştinţele colective pot participa semnificativ.
Pentru a merge către un altceva îndepărtat, invizibil şi necunoscut, trebuie să ne orientăm, adică
să fim capabili să dezvoltăm un sistem general de structurare şi reperare a spaţiului fasonat de către
societate. Operaţia implică un evantai de direcţii fundamentale şi de moduri de măsurare a distanţelor
care permit definirea poziţiilor.
Grila impusă de societate spaţiului diferă de la caz la caz. Pentru multe civilizaţii, lumea se
ordonează în jurul unui ax esenţial, cel în jurul căruia stelele se rotesc noaptea şi care definesc cele patru
puncte cardinale. Pentru alte culturi, direcţiile fundamentale nu sunt legate de observarea aştrilor. De
exemplu, tribul Yurok care trăieşte în lungul râului Klamath din California, într-o vale îngustă şi
împădurită are o viziune originală a spaţiului, văzut ca o structură tubulară, cu două capete, centrul lumii
lor fiind râul. Structurarea spaţiului de către un ax fluvial nu este rară la populaţiile amerindiene sau din
Oceania şi Insulinda.
Odată cu emergenţa sistemelor de orientare astronomică, universul concret înceatează de a mai
servi drept sprijin pentru construcţia intelectuală a lumii : observarea soarelui şi a mişcărilor sale
aparente pe cer ca şi aceea a unor aştri precum steaua polară în emisfera nordică.
De la un loc la altul, direcţiile devin comparabile atunci când dispunem de repere imuabile
comune. Lumea se structurează în jurul a două axe perpendiculare : nord-sud, cel al polilor şi est-vest.
Aceste orientări permit situarea prin raportarean reciprocă a locurilor : astfel poţi să fii la nord de B
astăzi dar la sud de acesta mâine.
Cele mai multe culturi utilizează pentru orientare punctele cardinale. Cele care au ajuns la
utilizarea coordonatelor sunt rare : e suficient să măsori distanţele care separă locurile două câte două
faţă de un loc de origine pentru a putea situa toate punctele, unele în raport cu altele şi pentru a le
cartografia. Pasul a fost făcut de Eratosthene din Alexandria în secolul III ante Cristos.
Sistemele de orientare care se sprijină pe trăsăturile majore ale reliefului sau pe configuraţii ale
mediului nu cer un efort de abstractizare, culturile populare recurg la fel de des ca şi cele savante la acest
mod. Reprezentările geometrice utilizate în cartografie se bazează pe o conceptualizare mai sofisticată :
-elaborarea unui astfel de document presupune cunoaşterea reperelor (latitudine, longitudine);
-implică o scară de reprezentare, un raport arbitrar între distanţele din teren şi cele reprezentate.
Legătura dintre experienţa directă obţinută prin explorarea locurilor şi grila de reprezentare
cartografică se manifestă diferit : la populaţiile continentale, familiarizarea cu un teritoriu se produce din
aproape în aproape pe când la cele maritime se produce prin explorarea unor repere succesive.
Orientarea în zonele maritime este astfel mai complicată presupunând stăpânirea cât mai multor
elemente de reperaj. Este ceea ce au reuşit de exemplu polinezienii, popor fără scriere, fără hărţi şi
busole dar care au înfruntat imensitatea Pacificului cu mult înainte ca europenii sa fi ajuns acolo.
Sistemele locale care se sprijină pe datele locale ale configuraţiei spaţiului nu sunt extensibile.
Ele se pot adapta societăţilor statice, închise în ele însele. Astfel, culturile venite din India în arhipelagul
indonezian au dat naştere unui reperaj concentric al locurilor, având drept ax cel mai impozant munte
local (identificat cu miticul Meru) sau palatul princiar. O astfel de concepţie nu permitea cunoaşterea
eficientă a unui vast spaţiu ocupat de o succesiune de regate. Aceasta explică rapida cucerire a
arhipelagului de către comercianţii musulmani, orientaţi spre exterior.
Reperele astronomice şi posibilităţile de reprezentare pe care acestea le deschid au avantajul că
sunt universal aplicabile şi ajută grupurile să se orienteze spre exterior. Marile descoperiri geografice nu
ar fi fost posibile fără busolă, cartografie şi o bună cunoaştere a bolţii cereşti.
8.2.Numele locurilor şi calificarea spaţiilor
Botezul locurilor
Recunoaşterea şi orientarea nu este suficientă. Exploratorul doreşte să conserve memoria
pământurilor descoperite, să o transmită tuturor. Pentru a putea vorbi de alte locuri şi medii nu există alt
mijloc decât botezul acestora şi elaborarea unui vocabular propriu calificării diverselor faţete ale
spaţiului.
Există şi societăţi care ignoră aceste modalităţi. De exemplu eschimoşii din nordul Canadei nu
denumesc vastele spaţii pe care la traversează pentru vânătoare sau pescuit pentru că posedă o
cunoaştere intimă a acestora încă din copilărie, obişnuindu-se să observe, să distingă mediile, să şi le
întipărească în spirit şi astfel să le recunoască de fiecare dată când intră în contact cu acestea. Situaţia
este diferită atunci când au de-a face cu locurile în care revin regulat, de care se leagă amintiri (X a
murit aici, în locul acela s-a născut Y etc.). În astfel de societăţi nomade, unele denumiri se deplasează
odată cu tabără. În jurul fiecărei tabere există locuri în care va fi procurată apa sau alte resurse esenţiale,
care vor purta acelaşi nume.
Societăţile sedentare, organizate au nevoie de o toponimie fixă. Relaţiile complexe nu sunt
posibile decât în condiţiile în care indivizii şi grupurile pot fi localizaţi iar drumurile sunt ghidate de
repere vizibile în peisaj. Orice putere îşi apropriază teritoriul, înregistrând în documente, planuri, hărţi, o
colecţie de nume de locuri.
Toponimia devine astfel o trăsătură a culturii şi o moştenire culturală. Ea este marcată adesea
de conservatorism, denumirile vechi fiind păstrate, modificate doar de evoluţia limbii chiar dacă
semnificaţia originală a numelor se pierde. În aceeaşi măsură numele de locuri se schimbă brutal odată
cu instaurarea unei noi puteri, a unei invazii sau odată cu impunerea unei noi mode. A denumi locurile
înseamnă a le impregna de cultură şi putere.
Numelor de locuri li se adaugă regionimele care traduc memorizarea unui spaţiu perceput ca
unitar de către un grup, la diverse scări. Acelaşi tip de peisaj se poate repeta sub diverse nume, de
exemplu în Franţa, Brenne, Sologne, Dombes evocă regiuni împădurite, cu relief domol şi întrerupt de
iazuri la fel cum în spaţiul românesc pentru a defini o înălţime medie, izolată există mai multe
denumiri : măgură, muncel, grui etc. În unele cazuri diminanţa unei culturi agricole este aceea care
explică denumirea : Segala, Châtaigneraie în Franţa de exemplu sau diferenţa între o regiune agricolă şi
una pastorală, aşa cum se întâmplă în unele zone carpatice, unde ţara reprezintă depresiunea cultivată,
opusă zonei înalte, împădurite a „pădurenilor”, „moţilor”, „mocanilor” etc. În multe situaţii, regionimele
sunt o extensie a denumirii oraşului care polarizează zona respectivă : Lyonnais, Toulousain în Franţa.
Marcarea spaţiului : fixarea itinerariilor
Cum putem cunoaşte un spaţiu în care nu dispunem de nici un reper? Itinerariile terestre
combină cărările cu firul apelor, întrerupte de pasaje obligatorii care ghidau orientarea pe spaţii vaste :
vaduri, confluenţe, intersecţii etc. În acest fel a fost cucerit şi Vestul sălbatic, pornind de la cărările
utilizate de populaţiile amerindiene locale şi de la o bună însuşire a elementelor cadrului natural.
Itinerariile frecventate cereau în trecut o echipare cu staţii de poştă pentru animale şi oameni, dispuse
regulat la 20-30 km cât reprezenta o etapă zilnică de parcurs. Această structură de bază a permis
difuziunea unor elemente culturale încă din vechime cu toate rupturile impuse de istorie, cel puţin în
Lumea Veche.
Mijloacele de transport şi revoluţia industrială au impus noi căi de comunicaţie, strict ierarhizate
şi marcate. Viteza şi necesitatea securităţii impun o semnalizare sofisticată care uşurează deplasarea.
Politicile de echipare a teritoriului cu infrastructuri de transport s-au dezvoltat de cele mai multe ori
într-un cadru naţional, cu rupturi vizibile marcate de frontiere chiar dacă în ultima vreme acordurile
internaţionale reduc importanţa acestora şi introduc un codaj universal de semne, adaptabile vitezei care
interzice descifrarea mesajelor complexe.
Orientarea în oraş, mai ales în marile aglomeraţii urbane, a devenit tot mai dificilă, reţelele fiind
tot mai dese, suprapuse pe diverse niveluri încât punctele de reper sunt insuficiente. Sistemul aplicat de
americani în Manhattan, simplu şi eficace, bazat pe o grilă ortogonală care permite reperarea uşoară a
străzilor, bulevardelor şi clădirilor nu poate fi aplicat oriunde. Lectura unei astfel de structuri este atât de
facilă încât nu necesită o denumire a străzilor, fiind suficientă numerotarea.
În cea mai mare parte a lumii însă planul urban este mult mai complex, obiceiul de a denumi
fiecare stradă, piaţă fiind adânc înrădăcinat chiar dacă încarcă memoria cetăţenilor, mai ales atunci când
face uz excesiv de numele unor personalităţi sau evenimente. Denumirile nu sunt în acest caz numai un
reper ci şi o grilă culturală care simbolizează adesea preferinţele politice sau culturale.
Adresele individuale cer un reperaj şi mai fin. În trecutul medieval, reperele vizau doar străzile şi
pieţele, clădirile private fiind reperate în raport cu acestea dar şi cu o serie de însemne heraldice. Statul
modern a impus numerotarea în special pentru a facilita controlul. În unele state este preferat un sistem
mai vag de reperare, prin denumirea fiecărui cvartal, cazul Japoniei sau al Arabiei Saudite unde din
acest motiv nu este posibil să expediezi un plic decât la post restant.
Calificarea mediilor
Cunoaşterea lumii se sprijină şi pe distingerea mediilor. În acest domeniu avem de-a face cu
denumiri comune, generalizate. Fiecare popor dispune de un vast inventar de denumiri pline de
semnificaţii care sunt atribuite fiecărei porţiuni din teritoriu în funcţie de trăsăturile acestora. Astfel
pentru a desemna un loc defrişat pentru culturi agricole există o sumedenie de denumiri, în funcţie de
tehnicile specifice : runc, curătură, laz, arşiţă, seci, secătură, jarişte etc.
Numele de locuri şi categoriile de peisaj astfel descifrarea lumii, transformând universul fizic
într-unul socializat.

8.3.Instituţionalizarea locurilor şi a teritoriilor

Instituirea locurilor şi a teritoriilor
Nu există societate fără spaţiu care să-i servească drept suport. Instituţia societăţii este
inseparabilă de cea a spaţiului. Ea poate lua forme variate, în funcţie de nivelul de dezvoltare,
instituirea sa fiind legată fie de cultul strămoşilor, de mituri fondatoare etc. Legătura dintre individ şi
spaţiu este reânnoită prin angajamente sau prin comemorări, sărbători (cele naţionale sau locale). Oraşul
se distinge de alte forme de organizare a a spaţiului printr-o umanizare mai avansată care presupune
proceduri specifice de instituţionalizare, vizibile în modul de organizare a planului.
Impunerea cadrelor culturale ale spaţiului
Instituţionalizarea socială a se rezumă la trasarea limitelor care care pot separa : sălbaticul de
umanizat, pădurea de câmpul cultivat, satul de oraş sau sacrul de profan. Aceste separaţii generează
complementarităţi, alternanţe fără de care armonia societăţii nu s-ar putea instaura. Limitele
compartimentează spaţiul acordând fiecărei componente calităţi specifice. Adesea grupurile şi
categoriile sociale sunt cele care ghidează compartimentarea. Inegalităţile sociale se manifestă astfel şi
pe plan teritorial, cea mai vizibilă opoziţie fiind aceea dintre centru şi periferie.
Instituţionalizare, identitate şi luare în posesie
Unii autori (J.P.Raison de ex.) au propus termenul de societăţi geografice pentru grupurile care
nu pot exista fără o referinţă la teritoriul pe care trăiesc. Astfel de exemple pot fi extrase şi din
Madagascar, din estul Africii sau din Melanezia. Societăţile moderne sacralizează şi ele teritoriile,
rădăcini vechi, istorice, mitice, etnice conferă poporului drepturi asupra teritoriului. Dimensiunea
cvasireligioasă a naţionalismelor se exprimă prin monumente, prin cultul eroilor sau prin sărbători
ritualizate. Fundamentul identităţii grupurilor nu este totuşi exclusiv teritorial încât atributul geografic
nu poate fi aplicat acestor societăţi.

8.4.Însuşirea şi marcarea spaţiului

Spaţiul încetează să mai fie res nullius (obiect abandonat, inutil în lat.) din momentul în care se
desfăşoară viaţa socială. Grupul îşi apropriază spaţiul mai întâi colectiv. Atunci când anexează un
teritoriu nelocuit sau presupus gol, reprezentanţii săi organizează o ceremonie, ridică un monument
pentru a marca astfel pasajul, pentru a solemniza evenimentul şi a face faţă unor eventuale contestaţii.
Într-un spaţiu populat, luarea în posesie se exprimă prin delimitarea frontierelor, multiplicarea
mărcilor care reamintesc identitatea comună : cruci, răstigniri, monumente etc. Este ca şi cum ar fi
rescrisă peste tot aceeaşi proclamaţie de independenţă.
Alături de aproprierea colectivă a unui teritoriu se pune şi problema aproprierii individuale, fie
urmând o logică simbolică fie una utilitară, de punere în valoare şi amenajare a teritoriului. Caracterul
sacru acordat proprietăţii private în unele societăţi (cea romană de ex.) se datora logicii simbolice
derivată din cultul strămoşilor. Raţiunile religioase au impus astfel proprietatea privată ca fundament al
dreptului roman şi prin imitare, a dreptului european contemporan. Odată cu proprietatea privată a
devenit necesar cadastrul, pentru a putea înregistra orice parcelă, identificată prin dimensiuni, suprafaţă,
calităţi etc. Este cazul extrem de instituţionalizare a spaţiului. Aproprierea este marcată cel mai adese în
teren, prin borne, ziduri, garduri, liziere de vegetaţie etc. Dreptul la proprietatea privată în sensul
occidental al termenului stă la originea individualismului, apărând în Declaraţia drepturilor omului ca
fiind imprescriptibil şi sacru, la egalitate cu libertatea (proprietarul poate face ce vrea cu pământul).
Grupurile umane învaţă să exploreze spaţiul şi să-l insereze în sisteme de reprezentare care
permit stăpânirea acestuia. Botezând locurile şi mediile, oamenii transformă spaţiul într-un obiect al
discursului. Impunându-i marcaje şi instituindu-l îl transformă într-o categorie socială.

Capitolul 9
Raporturile grupurilor cu mediul : rolul de mediator al tehnicilor
Spaţiul care interesează geografii nu este suprafaţa abstractă a hărţii ci este constituit din medii
de viaţă cu care oamenii întreţin relaţii ecologice. Acestea impun constrângeri (frig, cald, arid, abrupt,
mlăştinos, muntos etc.) dar furnizează şi hrană, materiale necesare fabricării uneltelor etc. Oriunde în
lume, frumuseţea şi generozitatea naturii ca şi puterea fenomenelor acesteia inspiră comunităţile şi le
fascinează.
Mediul nu are existenţă socială decât prin modul în care grupurile umane le concep, le
analizează şi îi percepe posibilităţile, totul mijlocit de tehnicile specifice. Astfel, medierea tehnologică
este esenţială în raportarea grupurilor umane la lumea înconjurătoare.
Nevoile oamenilor nu sunt determinate într-o manieră precisă de fiziologia acestora. Gama de
produse care pot intra în alimentaţie este foarte lungă şi este susceptibilă a fi modificată. Nevoile
instrumentale sunt chiar mai flexibile, îmbrăcămintea şi locuinţa nu răspund unor imperative fiziologice
specifice ci sunt răspunsuri elaborate cultural cu trăsături de generalitate : a dormi în siguranţă, a te
adăposti de vânt, ploaie, fluctuaţii ale temperaturii etc.
Universul în care trăiesc oamenii, ecumena, este un spaţiu transformat pentru a răspunde
nevoilor materiale ale grupului şi a permite funcţionarea acestuia. Implică valorificarea resurselor şi
conştientizarea constrângerilor şi a riscurilor. Aceasta necesită cunoştinţe, tehncii mateirale şi o definire
adecvată a diviziunii şi a aproprierii spaţiului.
9.1.Influenţa omului asupra ambianţei şi cunoaşterea mediilor şi a vieţii
Cunoştinţele tradiţionale asupra mediilor au o finalitate practică, utilitatea lor fiind cu atât mai
mare cu cât ajută la înţelegerea dinamicii geosistemului, a componentelor acestuia. Studiate de către
etnoştiinţe, aceste abordări tradiţionale sunt tot mai bine cunoscute.
Cunoaşterea mediilor şi a dinamicii acestora : etnoclimatologia
Activităţile umane sunt cu atât mai dependente de mediu cu cât se desfăşoară în aer liber,
mobilizând elemente ale mediului natural. Meteorologiei fruste care ajută la aprecierea stărilor de
vreme, i se adaugă o cunoaştere mai solidă a succesiunii sezoanelor, fluctuaţiilor termice, distribuţiei
precipitaţiilor etc.
 Creşterea plantelor necesită căldură şi apă. Căldura nu serveşte la nimic dacă apa lipseşte. În
ţările tropicale, cele afectate de muson sau pe faţada estică la latitudini temperate, precipitaţiile cad în
plin sezon cald ceea ce favorizează dezvoltarea rapidă a vegetaţiei. În zonele mediteraneene, ploile rare
din sezonul cald obligă la adaptări ale culturilor agricole prin utilizarea irigaţiilor. La limita nordică a
ecumenei, durata sezonului vegetativ este restrânsă şi impune restricţii care favorizează culturile de
primăvara, mai ales pe cele cu o durată redusă de vegetaţie. În acest mod societăţile agrare au acumulat
un volum impresionant de cunoştinţe care reglează raporturile lor cu ritmurile climatice şi riscurile.
Importanţa acestor cunoştinţe poate fi observată în situaţiile în care colonişti ajunşi în regiuni cu un
climat extrem au trebuit să abandoneze terenurile din cauza unei slabe cunoaşteri a climatului local, ca
în America de Nord sau Australia unde cerealicultura comercială a compromis suprafeţe extinse în afara
unor corelaţii corecte cu mediul.
Cunoaşterea mediilor şi a dinamicii acestora : etnoecologia
Vânătorii şi pescarii au nevoie de cunoştinţe precise depsre deplasările speciilor de care depinde
existenţa lor. La fel se întâmplă cu crescătorii de animale fie ca se adaptează la un sistem nomad (în
zonele aride) sau transhumant (în zonele semiaride).
Problemele esenţiale cu care se confruntă agricultorii sunt legate de necesitatea protejării
culturilor agricole faţă de paraziţi şi dăunători dar şi de protecţia calităţii terenurilor. Soluţiile imaginate
au variat de-a lungul timpului, dând naştere unor asolamente ingenioase şi unor tehnici tot mai
elaborate.
Etnobotanică şi etnozoologie
Bogăţia cunoştinţelor acumulate la contactul societăţii cu natura este impresionantă. În zonele
tropicale, unde biodiversitatea este extremă, oamenii sunt capabili să identifice un număr considerabil
de specii vegetale şi animale (1625, din care 500-600 comestibile si 406 medicinale la tribul Hanuno din
Filipine de ex.). Un asemenea inventar ese indispensabil atunci când grupul depinde de cules,
cunoaşterea speciilor comestibile fiind esenţială. Societăţile agricole îşi reduc interesul la acele plante
utile medicinal sau cu proprietăţi psihotrope sau excitante. În mediile dificile necesitatea explorării
biodiversităţii este chiar mai mare, cazul populaţiilor de pe platoul bolivian (Aymara) care pot distinge
250 varietăţi de solanacee comestibile!
Vânătorii ajung să cunoască toate detaliile referitoare la speciile utile, fie pentru carne, piele,
pene, lână etc. dar şi la cele periculoase (înmulţire, hrană, trasee cotidiene etc.). Crescătorii de animale
ajung în acelaşi mod la o aprofundare extremă a speciilor crescute, controlând modul de hrană al
acestora, maladiile la care sunt supuse etc. Vocabularul specific este extrem de complex, mergând până
la nuanţe care scapă neiniţiaţilor.
În societăţile urbanizate, cunoştinţele etnobotanice şi etnozoologice nu mai sunt o necesitate.
Majoritatea citadinilor nu cunoaşte decât foarte vag compoziţia florisitică sau relaţiile biotice din mediul
învecinat, totul fiind lăsat pe seama specialiştilor. Odată cu aceasta un întreg vocabular şi o experienţă
milenară dispare.
De la etnoecologie la cunoaşterea ştiinţifică
Cunoştinţele menţionalte se exprimă prin clasificări taxonomice, favorabile memorizării şi
transmiterii. Inventarele tradiţionale sunt în acest sens extrem de bogate, asigurând o descriere detaliată
care poate deveni o bază indispensabilă abordării ştiinţifice.
Ştiinţa este preocupată în primul rând de determinările cauzale şi utilizează alte moduri de
clasificare, bazate pe evidenţierea unor proprietăţi morfologice sau pe funcţionarea unor ecosisteme.
Legăturile pe care le scoate în evidenţă indică locul în care trebuie intervenit pentru gestionarea
mediului şi materiile necesare fabricări instrumentelor. Într-o societate tradiţională, cunoaşterea
abstractă a mediului nu ajută deloc la interventia asupra acestuia. Gândirea ştiinţifică permite,
dimpotrivă, să ghideze acţiunea. Etnoecologia reflectă diversitatea cunoştinţelor imperfect raţionalizate.
Ştiinţa modernă conduce la unificare metodelor de acţiune asupra realului.
9.2.Tehnologie şi mediu : stăpânirea lumii vii
Activitatea umană implică mobilizarea unor tehnici foarte variate pentru producerea hranei
(inclusiv cea destinată şeptelului) sau pentru obţinerea materiilor prime necesare creării de unelte, utilaje
şi artefacte. Prin tehnologie este desemnat ansamblul mijloacelor combinate în vederea fabricării unui
produs. De obicei tehnologiile sunt integrate în filiere :
 -producţia de bunuri agricole (inclusiv animale)
-mineritul şi exploatarea în carieră
-transformarea materiilor prime
-transportul bunurilor
Se adaugă metodele utilizate pentru construcţia locuinţelor şi a altor edificii de interes public sau
privat. Studiul tehnologiilor preindustriale demontrează faptul că nu există tehnică, sau lanţ tehnologic
fără acţiuni de concepţie şi control al etapelor succesive. Sunt necesare astfel scheme secvenţiale care
cuprind activităţile necesare punerii în practică a oricărei idei, bazate pe operaţii precise, materializate
prin gesturi bine codificate care au drept rezultat obiectul dorit.
De la piramidele ecologice naturale la piramidele ecologice cultivate
Omul este inserat în piramide ecologice din care îşi extrage hrana şi materiile prime necesare
subzistenţei. Oferta acestor materii prime este aparent diversificată, unele dintre ele fiind esenţiale, cazul
lemnului, multă vreme unica sursă de energie. Domesticirea animalelor a oferit o nouă formă de energie,
cea a animalelor care a stat multă vreme la baza dezvoltării agriculturii.
Grupurile primitive se mulţumesc să preleveze din mediu ceea ce pot consuma direct (esenţial,
lemn şi hrană). Indiferent de productivitatea ecosistemelor, partea pe care o prelevează este derizorie.
Modul de stăpânire a mediului se rezumă la propagarea speciilor favorabile şi eliminarea celor
concurente sau dăunătoare. Totuşi, apariţia omului a indus de la început o anumită formă de selecţie care
a condus adesea la rărirea speciilor utile şi la proliferarea celor dăunătoare. Focul a fost prima formă de
transformare masivă şi, adesea, pozitivă a mediului.
Stăpânirea lumii vii nu se afirmă decât odată cu domesticirea plantelor şi animalelor. În cazul
plantelor au apărut încă de la început două tipuri de tehnici : recoltarea grăunţelor din care o parte este
oprită pentru a fi însămânţata; prelevarea unui fragment (tijă, rădăcină) care ulteiror este plantat.
Adaptarea plantelor la anumite condiţii edafice determină necesitatea omogenizării, în limitele
posibilităţilor, mediilor naturale în curs de transformare prin lucrări specifice. Există o diferenţa între
cele două tehnici menţionate : în primul caz sunt necesare suprafeţe uniforme în al doilea caz, speciilor
pot fi asociate în funcţie de condiţiile specifice, ca şi cum această asociere ar fi spontană. Aşa au apărut
cele două tipuri esenţiale de agricultură : cu bază cerealieră, mai profund transformatoare pentru mediu,
necesitând utiliaje mai grele (plugul); cu bază horticolă, mai puţin transformatoare, necesitând utilaje
manuale. Lumea s-a divizat astfel, încă din Antichitate, în două blocuri : primul, în jurul Orientului
Apropiat, mai precoce, patria cerealiculturii şi tehnicilor agricole care utilizează masiv forţa animalelor,
extins din vestul Europei până în Japonia, sub forme foarte variate; al doilea, mai tardiv, cel al
agriculturii exclusiv manuale (cu săpăliga) care caracterizează încă Africa Subsahariană şi unele zone
mai izolate din sud-estul Asiei şi America Latină (înaintea marilor descoperiri acoperea întreg
continentul american).
Civilizaţiile sunt profund marcate de plantele şi animalele pe care se bazează, fie că este vorba
de civilizaţiile orezului, ale bananei ensat (în Etiopia) sau ale castanului comestibil (altădată în unele
regiuni mediteraneene).
Crearea şi menţinerea piramidelor ecologice cultivate
Trece totdeauna prin defrişare, efectuată fie prin ardere, care prezintă avantajul eliminării
complete a speciilor nedorite şi al fertilizării terenului, fie prin înlăturarea efectivă a vegetaţiei
(despădurire, desţelenire) care necesită unelte mai avansate, folosind mai eficient resursele mediului.
Stăpânirea piramidelor ecologice a fost de timpuriu ritmată de utilizarea rotaţiei culturilor (asolament),
unele forme ale acesteia fiind foarte sofisticate având avantajul fertilizării naturale prin utilizarea unor
plante fixatoare de azot (cazul Africii de Vest unde este utilizata Accacia albida, sau al leguminoaselor
perene în bazinul mediteranean). Mai târziu, utilizarea gunoiului de grajd a perfecţionat tehnicile de
fertilizare, îmbunătăţind calitatea utilizării terenurilor agricole, mult înaintea chimizării moderne.
Tehnicile de creştere a animalelor
Domesticirea animalelor presupune stăpânirea prealabilă a spaţiului pentru a izola animalele, a
le obişnui cu prezenţa umană şi a putea controla înmulţirea lor. Îngrădirea păşunilor şi supravegherea
turmelor sunt activităţi la fel de importante din perspectiva acţiunii asupra mediului. Unele specii au
devenit de timpuriu auxiliare esenţiale în domesticirea propriu-zisă (a speciilor efectiv utile), cazul
câinelui fiind cel mai evident. Domesticirea implică şi fabricarea hranei pentru animale, fie în sezonul
rece fie în cel secetos (de la caz la caz), activitate care se împleteşte astfel agricultura propriu-zisă.
Atelarea animalelor de povară, mulgerea vacilor, caprelor şi oilor ca şi elaborarea produselor lactate ori
tunsul sunt tot atâtea activităţi aparent banale dar în realitate complexe şi extrem de personalizate.
Fiecare dintre acestea presupune o intervenţie asupra mediului de inserţie fie şi numai prin amenajarea
de spaţii.
Transformarea produselor
Produsele furnizate de cultura plantelor şi creşterea animalelor nu sunt totdeauna direct
consumabile ci trebuie supuse unor procedee de transformare mecanică (măcinat, filtrat, cernut etc.) sau
unor procedee chimice (coacerea). Mutaţiile pot surveni şi în urma unor procedee biologice :
fermentarea lactică, etilică, acetică sau conservarea unor produse etc. Plantele textile necesită la rândul
lor operaţii aparte (topire, separare a fibrelor, tors etc.).
Mobilizarea energiei mecanice a animalelor se sprijină pe dispozitive care transmit mişcările
direct maselor antrenate pentru a nu le forţa excesiv. Pentru a nu risipi energia calorică (dată de lemn în
principal) sunt necesare incinte special amenajate.
Stăpânirea piramidelor ecologice se sprijină, în consecinţă, pe tehnici de divizare a spaţiului, de
control al vegetaţiei şi de standardizare a solurilor. Implică transformarea unor suprafeţe imense,
inclusiv prin activităţi de ameliorare (terasare, înlăturare a materialului mineral etc.).
9.3.Tehnicile de terasare şi construcţie
Tehnicile de terasare
Topografia este în mod firesc diversă (aflorimente, meandre, mlaştini etc.). În acest mod de
timpuriu, activităţile agricole au presupus tehnici de terasare pentru a facilita utilizarea terenurilor în
pantă, amenajarea canalelor de irigaţii ori trasarea drumurilor şi potecilor de exploatare. Terasarea este
mai facilă, evident, în roci moi decât în roci dure dar tocmai în acest ultim context sunt cele mai tipice
terase antropice, dacă ne gândim la sud-estul Asiei sau la lumea mediteraneană, mai ales în condiţiile
unei densităţi ridicate a populaţiei.
Construcţiile
Pentru a se proteja de intemperii, omul a construit clădiri care îl izolează de lumea exterioară.
Volumul de spaţiu obţinut depinde de materialul de construcţie utilizat şi de modul în care este
structurată clădirea. Piatra şi cărămida au fost materialele cele mai răspândite, din vestul Europei până
în Orientul Mijlociu, asigurând o protecţie superioară, mai ales în absenţa unui lemn de calitate dar
având dezavantajul (iniţial) imposibilităţii construcţiei unor spaţii largi (maximum patru metri), de unde
importanţa curţilor interioare (fie în Spania fie în Iran). Importanţa zidurilor este maximă în acest
context.
Acolo unde lemnul de construcţie este abundent, dimensiunile camerelor devin mai generoase.
Înaintea inventării şemineelor atunci când viaţa se derula într-o hală acoperită direct de un acoperiş,
lărgimea sa putea atinge opt-zece metri. Inventarea şemineului a schimbat şi funcţiile şarpantei,
permiţând divizarea verticală a spaţiului acolo unde pereţii suportă sarcina principală. În unele situaţii
sarcina principală o susţine şarpanta, pereţii având doar rol despărţitor (cazul Europei de Nord). Astfel
de clădiri sunt în general mai rezistente şi mai uşoare decât cele din piatră sau cărămidă. În multe situaţii
s-a ajuns la combinarea lemnului cu piatra sau cărămida (cazul Europei Centrale, inclusiv în estul
Franţei).
Acoperişul comportă soluţii diferite : lemn (şindrilă), ţiglă, olane, ardezie sau paie ori stuf, toate
ingenios asamblate pentru a evita infiltraţiile, mai ales în zonele ploioase. În zonele aride acoperişul este
practic absent transformându-se în terasă.
Tehnicile de climatizare
Pentru a crea un microclimat favorabil vieţii domestice nu este suficientă construcţia unei case.
În vestul Europei, multă vreme tehnicile de climatizare au fost mai rudimentare decât în partea centrală
a continentului, supusă unui climat mai aspru în sezonul hivernal (soba este o invenţie central-asiatică,
adusă, pare-se, de migraţiile populaţiilor turco-tătare). Atunci când au ajuns în Lumea Nouă, coloniştii,
originari din vestul continentului s-au confruntat cu rigorile unui climat mult mai rece impunând ca
primă soluţie construirea a două şeminee, faţă în faţă în camera principală. Soluţionarea problemei
încălzirii a venit din regiunile continentale ale Europei unde, pe lângă soba tradiţională a fost inventată
de timpuriu, soba de fontă iar ulteriori instalaţia de încălzire prin calorifere.
 Climatizarea pune probleme mari şi în sezonul cald, mai ales acolo unde variaţiile termice
cotidiene sunt foarte mari. Construcţiile cu o inerţie termică mai mare sunt ideale în aceste condiţii,
explicând masiva utilizare a calcarului în regiunea mediteraneană. Aici şi ferestrele au alt rol decât în
zona temperată, unde sunt destinate izolării cât mai ermetice, fiind construite în aşa fel încât să evite
efectul de seră. În zona tropicală, mai ales acolo unde domină musonul, temperaturile nu coboară mult
pe timpul nopţii iar umiditatea ridicată impune ca necesară ventilaţia, singura capabilă să creeze senzaţia
de confort. Casa însăşi este confecţionată aici din materiale uşoare care asigură o bună ventilaţie. În
ţările cu vară caldă şi uscată, evaporaţia scade temperatura cu câteva grade şi dă sentimentul unei răcori
agreabile. Este principiul casei iraniene cu şemineu de aerisire : aerul care circulă prin acesta, trece mai
întâi printr-o cisternă instalată în sub-solul casei unde se răceşte, penetrând apoi camerele în timp ce
aerul cald este eliminat prin şemineul de aerisire.
Toate aceste sisteme tradiţionale au devenit caduce în faţa extinderii materialelor moderne care
combină avantajele celor tradiţionale şi sunt adaptabile la diverse situaţii climatice.
9.4.Constituirea universului instrumental
Celelalte tehnologii nu au o relevanţă spaţială la fel de mare ca agricultura şi construcţiile.
Ineresul geografiei pentru acestea derivă din rolul lor în calitate de unelte indispensabile prelucrării
pământului, produselor agricole sau construirii locuinţelor.
Prelucrarea corpurilor solide
Forma unui corp solid şi rigid nu pate fi modificată decât prin spargere, rotunjire, perforare sau
crăpare. Procedura generală este simplă presupunând impactul cu un corp dur, fie punctual, liniar sau
areal. Precizia impactului depinde de calitatea corpului dar şi de particularităţile acestuia : un cuţit este
mai util pentru o incizie iar un topor asigură mai multă forţă necesară pentru crăpare. De timpuriu,
oamenii au creat o gamă diversă de unelte în acest scop şi au imaginat soluţii pentru eficientizarea
utilizării acestora, observând posibilitatea concentrării energiei în jurul unui ax, transformând o mişcare
liniară într-una circulară (principiul polizării). Dificultăţile de prelucre a unor materiale solide, rezistente
şi rigide, ca de exemplu piatra, a redus posibilităţile de acţiune spre deosebire de materialele ma moi
(lemnul) sau care pot fi modelate termic (metalul). La fel de timpuriu au fost puse în practică tehnici de
prelucrare a lutului, olăritul devenind o activitate în sine, cu valenţe practice şi cu utilizări foarte largi.
Ţesutul este o altă activitate elaborată, prin tehnici diverse şi utilizând materiale dintre cele mai diferite
(de natură animală sau vegetală), similar fiind împletitul.
Transformarea materiilor prime
Proprietăţile materiilor prime (rezistenţă, elasticitate)se modifică sub acţiunea căldurii : metalul
se topeşte, argila se transformă în ceramică etc. Amestecul de materiale conduce la reacţii chimice ca de
exemplu reducerea minereurilor, baza obţinerii metalului, prelucrabil prin topire. Gama de produse
aflate la dispoziţia omului se extinde astfel exponenţial până la maxima varietate cunoscută astăzi.
Procedeele bazate pe utilizarea temperaturilor înalte conduc la posibilitate sudurii, baza unor construcţii
metalice de anvergură sau, în cazul materialelor de construcţie, la obţinerea unor materiale superioare
calitativ (porţelan, faianţă, sticlă).
Unelte şi maşini
Uneltele combinate în scopul măririi eficienţel stau la baza mecanismelor cunoscute generic
drept maşini. Atunci când un artizan fabrică o unealtă, o modelează astfel încât aceasta să poată diviza,
perfora, lovi, sfărâma etc. El are în cap forma pe care doreşte să o obţină. Unealta este comandată pentru
o utilizare precisă iar fluctuaţiile formei (în funcţie de îndemânarea fiecăruia) nu compromit utilizarea
dorită. Atunci când există o grijă suplimentară pentru linii armonioase, ornamentaţie şi fineţe apare şi
dimensiunea estetică, fără utilitate practică dar prezentă de timpuriu.
Din momentul în care piesele elementare sunt asamblate pentru a forma o maşină, gama de
combinaţii se lărgeşte la infinit. Mai multe soluţii pot fi imaginate pentru acelaşi tip de unealtă, de multe
ori difuziunea acestora ţinând de ariile lingvistice sau culturale.
Fundamentele tehnice ale marilor arii de civilizaţie tradiţională
Marile civilizaţii din Lumea Veche, din vestul Europei până în Japonia îşi datorează existenţa
unor vechi relaţii bazate pe partajarea unor tehnici similare : utilizarea tracţiunii animale, a plugului şi a
roţii. Pot diferi culturile de bază şi modalităţile de construcţie.
 Civilizaţiile din Africa Subsahariană ignoră tracţiunea animală (dar nu şi creşterea acestora) şi
plugul (cu excepţia Etiopiei unde este vorba de un import din sudul peninsulei Arabice) iar în transport
roata este absentă (nu şi în olărit). Sistemele agricole, mai rudimentare, sunt mari consumatoare de
teren, necesitând defrişarea permanentă a unor noi terenuri sau pârlogirea celor deja secătuite.
Civilizaţiile precolumbiene nu dispuneau nici de animale de tracţiune, nici de plug şi ignorau
complet rulajul şi metalurgia. Eficacitatea agriculturii practicate cu unelte rudimentare (săpăliga) se
datora mai degrabă productivităţii native a plantelor (porumb, cartof, manioc etc.).
9.5.Evoluţia sistemelor tehnologice
Progresul materialelor
Posibilităţile de acţiune şi de transformare a mediului se schimbă atunci când o civilizaţie
oarecare dispune de unelte diverse, capabile să transforme materialele dure (piatră, metal). Astfel,
semnificaţiile progresului tehnic legat de foc devin esenţiale, cu fiecare treaptă a stăpânirii
temperaturilor tot mai înalte, s-a modificat şi fabricarea uneltelor (de la bronz la fier) sau producţia
ceramicii. Punerea la punct a noi mareriale a trecut prin inventarea unor aliaje tot mai sofisticate prin
sintetizarea unor produse, chimia jucând în acest sens un rol major.
O lungă perioadă, producţia de materiale necesare construcţiei de unelte şi maşni a rămas la un
stadiu empiric, fără o cunoaştere efectivă a fundamentelor ştiinţifice ale procedeelor utilizate.
Dezvoltarea fizicii şi a chimiei în ultimii 150 de ani au modificat această stare de lucruri, tehnologiile
noi sprijinindu-se pe o bază raţională, experimentală, uşor de reprodus oriunde pe Glob, cu condiţia
existenţei specialiştilor. Standardizarea materialelor care stau la baza producţiei de unelte şi maşini
constituie unul din factorii esenţiali ai uniformizării tehnologice a lumii contemporane.
Rolul mecanizării
Uneltele şi maşinile sunt făcute pentru operaţii repetitive. Utilizarea lor este cu atât mai facilă cu
cât sunt utilizate în condiţii similare, de standardizare.
Atât timp cât maşina nu mobilizează forţa omului, puterea sa este limitată şi repetitivitatea
operaţiilor nu este totală. Recursul la surse de energie externe modifică aceste condiţii : operaţiile
realizate cu ajutorul maşinilor se succed în cicluri succesive, la nesfârşit.
În măsura în care este posibilă dezvoltarea unor echipamente care mobilizează forţe mult mai
puternice, dinamica transformărilor progresează ca şi standardizarea.
Maşina pusă în mişcare de un motor necesită un operator pentru a o dirija atâta timp cât este în
stare de funcţionare. Odată cu posibilitatea retroacţiunii asupra forţei care alimentează sistemul,
prelevând o cantitate mică de energie la ieşirea din acesta, supravegherea nu mai este permanentă,
apărând automatizarea al cărei efect principal constă în reducerea necesarului de forţă de muncă.
Tehnicile de transport
Atâta timp cât transportul este dificil, grupurile umane trebuie să producă pe loc tot ce au
nevoie. Aceasta le obligă să exploateze resurse mediocre, să cultive plante în condiţii improprii sau să se
mulţumească cu unelte şi maşini ineficiente. Facilitarea transportului fac inutil acest efort de autarhie şi
declanşează o creştere a productivităţii. Progresul tehnicilor de transport devine astfel unul din factorii
esenţiali de transformare a raporturilor dintre grupurile umane şi mediul lor de viaţă.
Transporturile au evoluat sun impactul a doi factori:
-mobilizarea energiilor exterioare omului, animale pe pământ şi forţa vântului pe mare iar odată
cu revoluţia industrială, motorizarea;
-utilizarea roţii, reduce considerabil energia depusă pentru deplasarea terestră.
Oamenii şi animalele de povară se acomodează pe orice suprafaţe şi la orice pante, fiind
suficientă degajarea unei poteci. Cursurile de apă nu constituie un obstacol insurmontabil, putând fi
traversate prin vaduri sau cu bărcile, rareori fiind indispensabile podurile. Roata nu poate fi utilizabilă
decât atunci când căile prezintă suprafeţe dure şi plane. Ea mobilizează tehnici de amenajare a spaţiului
(deblee, ramblee, tuneluri, terasamente etc.).
Universul instrumental : de la diversitate la uniformitate
Geografia tradiţională a tehnicilor este diversă în multe aspecte, formele uneltelor sau ale
obiectivelor imaginate putând fi uşor copiate pe loc, dar se difuzează cu dificultate. Scheme mentale
diferite permit adesea construcţia unor echipamente suficient de performante pentru a dura în timp fără
nevoia de a imita ceea ce se întreprinde în alte părţi.
 Diversitatea universului instrumental şi a obiectivelor construite derivă din multiplicitatea
materialelor utilizate. Atâta vreme cât transportul rămâne oneros şi tehnicile de sinteză chimică lipseau,
fiecare trebuia să se descurce cu materialele locale. Diversitatea tehnicilor a cedat în faţa progresului
care a impus o generalizare a anumitor forme de transport, o mobilitatea a materialelor şi modurilor de
construcţie. Călătoriile lărgesc universul mental al agenţilor sociali paralel cu progresul comunicaţiilor.
9.6.Tehnicile sociale şi raportul dintre grupurile umane şi mediu
Relaţiile grupurilor cu mediul şi dreptul funciar
Transformările implicate de punerea în valoare a resurselor conduc la amenăjări necesare
locuirii, activităţilor economice etc., diversificând şi specializând spaţiul geografic. Mediile umanizate
juxtapun zone concepute pentru viaţa personală sau familială şi zone concepute pentru activităţi
colective. Suprafeţele amenajate şi construcţiile cer întreţinere iar aceasta cere un cost asumat.
Tehnicile care permit structurarea societăţii şi îi conferă o arhitectură spaţială nu privesc numai
relaţiile dintre oameni ci şi condiţiile de utilizare a fiecărei porţiuni de mediu prin definirea drepturilor
de proprietate şi utilizare.
Viaţa familială, producţia şi schimbul se derulează în medii specializate. Acestea necesită o
delimitare şi o protecţie faţă de evenutalele perturbări. Atribuirea dreptului de utilizare privată către
indivizi sau familii şi instituirea spaţiului public csare cuprinde clădirile de interes public, spaţiul de
circulaţie şi zonele protejate sau păstrate în stare naturală.
Societăţile de vânători-culegători se pot mulţumi cu un drept de utilizare colectivă, legat mai
mult de resurse decât de pământ. Nomazii crescători de animale sunt ataşaţi de proprietatea asupra
turmelor şi nu a vastelor păşuni (în anumite limite). Tehnicile de agricultură itinerantă nu necesită decât
un control temporar al unor suprafeţe.
Agricultura sedentară şi urbanizarea sunt două realităţi social-economice pentru care terenul nu
mai este un simplu suport. Acesta se îmbogăţeşte amendare, standardizare, amenajare sau, în cazul
proprietăţilor urbane prin mobilare. A cere întoarcerea la proprietatea comună ar însemna în această
situaţie, descurajarea iniţiativei individuale (ceea ce s-a şi întâmplat în statele comuniste).
Pentru a ajunge la intensificarea exploatării solului, drepturile individuale trebuie întărite iar
transmiterea bunurilor bine reglementată. Asigurarea unei exploatări intensive poate fi încredinţată şi
unor organisme colective care urmează o logică specifică întreprinderilor (cooperativă, colhoz, chibuţ).
Pe hârtie, proprietatea privată şi proprietatea socialistă devin echivalente. Exemplu sovietic a demonstrat
că principiile au fost departe de realităţi.

Dubla natură a dreptului funciar

Sistemele funciare corespund unei logici funcţionale. Aproprierea are de multe ori o origine
religioasă sau simbolică : asigurarea continuităţii cultului strămoşilor în cadrul proprietăţii private de ex.
Valorile investite de colectivităţi într-un anumit sistem juridic, jenează sau interzic evoluţiile în
unele cazuri. În Mexic, în America Centrală în general, comunităţile metise sau amerindiene au refuzat
totdeauna să renunţa la controlul colectiv al terenurilor care le asigură subzistenţa. Ei nu au putut
menţine viu acest obicei într-un sistem occidental care privilegiază proprietatea individuală decât
supunându-se unor protectori, marii proprietari pâna la 1920, Partidul Revoluţionar şi sindicatele
ulterior. Populaţiile rurale din acest spaţiu practic fac un troc cu libertatea lor în schimbul unei relative
securităţi pe care le-o asigură controlul colectiv.
Sistemele funciare reflectă atât exigenţele funcţionale implicate de punerea în valoare, de
idealurile fiecărui grup uman, fiind la intersecţia dintre marcajul simbolic şi imperativele utilitare. De
aceea sunt atât de complexe şi atât de rezistente la schimbare.

Capitolul 10
Raporturile dintre om şi mediu : medierea alimentară
Raporturile ecologice dintre om şi mediu se exprimă direct în consumul alimentar. Produsele
oferite de natură sunt, în cea mai mare parte, improprii consumului motiv care a obligat omul să
imagineze nenumărate tehncii de producere a hranei.
Alimentaţia reflectă structura societăţii. Cei care dispun de putere sau au venituri ridicate, scapă
de spectrul foametei sau al penuriei. Abundenţei i se adaugă calitatea, varietatea şi exotismul produselor
consumate.
 Ne alimentăm pentru a trăi dar motivele pentru care omul este atât de preocupat de ceea ce
mănâncă sau bea, consacrând o parte importantă din timp, din energia şi veniturile de care dispune, nu
ţin neapărat de psihologie. Mâncatul şi băutul sunt plăceri iar plăcerile trebuie împărtăşite. Astfel
explicăm rolul cheie al convivialităţii în societate. De exemplu, cuvantul companion sau companie (in
sens social) derivă de la cuvântul pâine (cel cu care împărţim pâinea). Pentru a mulţumi pe cineva
pentru un serviciu i se dă o recompensă a cărei denumire este foarte sugestivă în unele limbi (pourboire
in franceză dar şi sensul original al lui bacşiş este similar în arabă).
Anumite alimente sunt supuse unor tabuuri şi interdicţii din raţiuni religioase. Anumite produse
nu pot fi consumate decât preparate conform unor rituri iar în unele societăţi este interzis să stai la masă
cu persoane care pot „impurifica” hrana. Mâncărurile şi băuturile joacă un rol esenţial în ierarhizarea
formelor de sociabilitate, în deschiderea sau refuzul contactului dintre grupurile umane.
Într-o epocă dorită areligioasă, multiplicarea interdicţiilor în numele igienei sau al ecologiei,
marchează emergenţa unor noi religii fruste care se sprijină mai mult pe respectarea unor interdicţii
decât pe interiorizarea unor reguli etice.

Fiziologia alimentaţiei şi fundamentele gustului

Alimentaţia asigură un aport de apă, elemente minerale şi materii organice necesare întreţinerii,
reânnoiri sau creşterii ţesuturilor ca şi energie indispensabilă activităţilor la care se adaugă menţinerea
temperaturii constante în organism. Glucidele sunt sursele de energie dar lipidele au un rol simila;
proteinele sunt indispensabile constituirii celulelor din corpul uman. Cele obţinute din vegetale nu
conţin toate elementele utile, reproş adus unui regim vegetarian. Mici cantităţi de fosfor, iod, calciu şi o
gamă complexă de vitamine sunt indispensabile echilibrului alimentar. Sodiul din sare este de asemenea
esenţial, asigurând savoarea mâncărurilor.
Virtuţile excitante ale alcoolului şi beţiei au atras dintotdeauna oamenii şi explică intrarea lor în unele
ritualuri sau dimpotrivă, interzicerea sa. Substanţele halucinogene (alcaloizi în general) sunt foarte
căutate dar în general sunt prohibite. Unele comunităţi primitive sau tradiţionale, le utilizează însă fără
restricţii din raţiuni magice, de exemplu mescalina obţinută dintr-o ciupercă (peyotl) la unele populaţii
mexicane sau substanţele haluciongene exrase din agaricus muscarius în Asia centrală ori fumatul
cânepei indiene. Unele produse sunt apreciate pentru caracterul stimulativ : ceai, cafea, cacao. Acaloizii
conţinuţi (teobromina sau cofeina) asigură o stare de trezie şi de claritate a conştiinţei. O parte
importantă din dimensinea religioasă şi socială a alimentaţiei ţine de efectele psihologice ale multor
substanţe.
Plăcerea fundamentală extrasă din alimentaţie se datorează excitării gustului şi, într-o largă măsură,
mirosului. Sărat sau dulce, acid sau acru, gusturile şi mirosurile asociate prăjitului, afumatului pot varia
la infinit senzaţiile, combinate cu fructe, băuturi sau mijlocite de temperatura la care sunt servite.
Fiziologia gustului ţine şi de aptitudinile fiecăruia dar, obiceiurile alimentare sunt cultivate din copilărie,
fiecare privilegiind anumite gusturi. Aceasta explică dificultatea popoarelor din Extremul Orient de a
aprecia brânzeturile europene, mai ales pe cele franţuzeşti, reputate pentru savoarea lor.

Conservarea alimentelor
Produsele consumate de către om rezultă din cules, pescuit, vânătoare, cultura plantelor sau creşterea
animalelor. În zonele cu climat ecuatorial umed, creşterea şi fructificarea sunt permanente, nefiind
nevoie de adunarea proviziilor. În alte contexte climatice, producţia alimentară este sezonieră, obligând
la gestionarea recoltei de aşa manieră încât să asigure consumul necesar în orice moment.
Conservarea după zvântare este procedeul cel mai general, atât pentru cereale cât şi pentru leguminoase
ale căror boabe se conservă mult timp dacă sunt ţinute la adăpost de umiditate sau sunt protejate de
rozătoare. În unele cazuri se conservă ştiuletele (porumbul). Grăunţele şi boabele au şi avantajul că se
pot transporta fără probleme la mari distanţe, motiv care a şi impus un intens comerţ cerealier încă din
antichitate. Alte substanţe se consumă prin uscare, aşa cum este cazul celor conţinute în legume,
ciuperci, fructe, peşte, carne. Condiţiile necesare acestei operaţii ţin de o anumită higrometrie,
temperaturi specifice etc. Astfel, în ţările tropicale acesta nu poate fi aplicat în sezonul umed iar în cele
cu climat rece deloc. În zonele montane temperate, dimpotrivă, este o operaţie foarte des întâlnită.
Pentru a o facilita, produsele sunt în prealabil curăţate şi tranşate.
Conservarea prin afumare garantează păstrarea hranei foarte perisabile, uscării asigurate de temparatura
fumului adăugându-i-se efectul gudroanelor conţinute în acesta. Procedeul este extrem de eficient pentru
carne şi peşte fiind foarte răspândit în ţările temperate, în special în sezonul hivernal.
Sarea asigură prezervarea produselor din carne indiferent de temperatură şi umiditate, motiv pentru care
este un procedeu general. Este motivul pentru care sarea era în trecut una din principalele mărfuri
exportate. Astăzi încă, ea constituie principala marfă transportată de caravanele transsahariene.
Aciditatea opreşte în cele mai multe cazuri alterarea. Procesele de fermentare care conduc la aciditate
pot fi utilizate în două moduri :
-murarea, foarte utilizată pentru varză, castraveţi, ardei, tomate etc, prezentă în special în Europa
Vestică, Central-Estică şi în Estul Asiei;
-imersiunea fructelor sau a legumelor în oţet care le prezervă calităţile, modificîndu-le gustul, mult mai
frecventă în zona mediteraneană şi prin extensie în America Latină. Ambele procedee presupun
adăugarea unor mirodenii (strâns legate de comerţul colonial în trecut), a sării etc.
Fermentarea lactică este alt procedeu care poate conduce la obţinerea unor produse variate : iaurt, chefir,
brânză sub diverse forme (închegată, scoaptă, grasă, degresată etc.). Diferenţierea acestor produse
reflectă extraordinara inventivitate a comunităţilor ţărăneşti şi rolul distanţei faţă de piaţă.
Un alt procedeu constă în edulcorarea unor alimente. Creşterea concentraţiei de zahăr poate stopa
fermentarea de la un anumit punct în cazul fructelor (mai rar şi al legumelor). Păstrarea recoltei de fructe
(parţial şi legume) sub forma dulceţurilor, gemurilor, compoturilor este larg răspândită în perioada
contemporană când producţia de zahăr rafinat s-a generalizat. Interesul acestei tehnici este absent în
ţările subtropicale şi tropicale unde se produc fructe tot timpul anului fiind în mare parte apanajul ţărilor
temperate unde extinderea procedeului s-a manifestat în strânsă legătură cu economia colonială,
începând cu secolul al XVII-lea, atunci când unele insule tropicale (Antile mai ales) s-au specializat în
cultura trestiei de zahăr.
Fermentarea alcoolică este alt procedeu prin care zaharurile se transformă în alcool. Procesul se
stopează instantaneu, indiferent de conţinutul inţial în alcool al lichidului, atunci când concentraţia
atinge 16˚. Lichidul obţinut se poate păstra, cu condiţia neexpunerii la oxidare, începând cu o
concentraţie de 4-5˚. Procesul de distilare, care conduce la depăşirea pragului de 16˚ a fost obţinut prima
dată de către arabi, cărora le datorăm termeni precum alcool, alambic sau rachiu. Produsele astfel
obţinute au fost imediat foarte căutate pentru presupusele calităţi medicinale dar şi pentru rapiditatea cu
care conduc la beţie, pentru gustul lor şi pentru conservarea timp îndelungat.
Procedeul de conservare prin sterilizare este mai complicat, de obicei păstrându-se timp îndelungat dacă
ferim produsul de contactul cu aerul. Tehnica zaharisirii (confierii) este o variantă, alte variante fiind
utilizate pentru carne (prăjirea şi păstrarea în grăsime, temperatura ridicată distrugând germenii, ulterior
etanşând recipientul).
Procedeele de conservare s-au modificat profund în ultimele două secole prin intermediul câtorva
invenţii epocale : rafinarea zahărului începând cu secolul al XVIII-lea, inventarea procesului de
sterilizare la cald (1790), a conservării anaerobe (punctul de plecare al conservării moderne), fabricarea
cutiilor din tablă, începând cu 1840, inventarea procesului de pasteurizare, odată cu observarea rolului
bacteriilor în fermentaţie (constând în fierberea rapidă la temperaturi moderate - 95˚ sau joase - 63˚,
timp de 30 de minute), procedeul având avantajul de a nu distruge vitaminele.
Păstrarea prin refrigerare este un alt procedeu, extins în trecut doar în statele cu ierni reci, geroase. În
1876, Charles Tellier a pus la punct maşina frigorifică, utilizabilă inclusiv în transportul maritim. Astfel
fructele şi legumele sau carnea se pot păstra, la temperaturi de maximum 4˚ timp de mai multe zile iar la
- 18˚ timp de luni de zile. Gama de tehnici specifice s-a lărgit în ultima vreme prin utilizarea congelării
rapide care evită alterarea gustului sau a uscării prin sublimare la temperaturi foarte joase care previne
modificare gustului. Se adaugă o gamă variată de procedee chimice care oferă nenumărate
microorganisme, antibiotice, anti-oxidanţi, atigerminativi etc., care conduc la păstrarea calităţilor
produselor proaspete (cunoscute ca E-uri în general, unele cancerigene sau cu efect încă insuficient
studiat).
Tehnicile de conservare sunt extrem de diverse şi cu o eficienţă inegală. Întreţin modificări
organoleptice cu alimentele, unele componente fiind distruse sau modificate. Modificările privesc şi
textura sau aspectul. A înţelege astăzi alimentaţia fără a cunoaşte procedeele de conservare este practic
imposibil, acestea fiind şi la baza generalizării unor moduri de consum.
Tehnicile de transformare şi preparare
Cele mai multe produse necesită o transformare şi o preparare înainte de a fi consumate. Cele
consumate în stare proaspătă trebuie spălate iar unele nu pot f consumate decât coapte.

Transformarea boabelor
Măcinatul este cele mai frecvent mod, specific cerealelor dar utilizabil şi pentru unele leguminoase sau
tuberculifere. De obicei sunt separate mai multe fracţiuni, diferite calitativ şi cu utilităţi diverse
(panificaţie, alimentaţia animalelor şi păsărilor de curte, prepararea unor produse locale etc.). Unele
cereale necesită lucrări suplimentare precum orezul care mai întâi trebuie decorticat pentru a obţine
boabele (paddy). Similară este şi prelucrarea orzului. Produsele de panificaţie au o veche tradiţie dar
utilizarea drojdiilor pentru obţinerea unor produse superioare calitativ a fost multă vreme apanajul unor
categorii privilegiate, azima (pâinea nedospită) fiind mult mai frecventă, astăzi cu o utilizare restrânsă
doar la unele ritualuri (în iudaism, creştinism, islamism). Unele produse rezultate din prelucrarea
cerealelor sunt specifice unor arii culturale distincte : cuscus, obţinut din grâul măcinat grosier (sau din
sorg la sud de Sahara) specific nordului Africii dar extins şi la ariile vecine; fierturile din făină de
porumb, specifice unor populaţii central-americane sau în unele arii din Europa (caracteristice în bazinul
dunărean – mămăliga- sau în Italia –polenta-). De o mare varietate sunt şi produsele prelucrate dintre
care cele mai cunoscute sunt cele originare din Italia (macaroane, lasagne, tagliatelle etc.) dar cu
numeroase variante locale, din diverse cereale, în estul Asiei.

Pregătirea legumelor, cărnii şi a peştelui pentru consum

Legumele şi fructele sunt de obicei mai puţin transformate, înlăturându-se de obicei părţile
necomestibile (frunze, sâmburi, seminţe, coji), fiind consumate în mare parte în stare brută. Sacrificarea
animalelor capătă de multe ori semnificaţii religioase, fiind legată de sărbători importante (de ex.
sacrificarea porcului la unele populaţii creştine sau a ovinelor la cele musulmane). În general
sacrificarea se poate face prin două moduri tradiţionale : prin înjunghiere (la populaţiile creştine) şi prin
jupuire (la musulmani şi evrei). Aceste două moduri sunt separate de semnificaţia acordată în aceste
culturi scurgerii sângelui. Odată ucise, animalele sau păsările de curte sunt supuse unui proces de
tranşare cu numeroase variante locale în funcţie de destinaţia anumitor porţiuni sau de preferinţe).
Produsele rezultate după tranşare sunt de obicei supuse unor procese diverse de conservare (în afara
consumului imediat). Gama de produse astfel obţinute este extrem de variată, multe dintre acestea
devenind de uz internaţional chiar dacă prin difuziunea lor au dat naştere la noi varietăţi, dovadă a
creativităţii, spiritului de imitaţie şi abilităţilor de combinare a unor diverse reţete.

Transformările termice : coacerea (fierberea) şi îngheţarea

În multe cazuri astfel de transformări sunt absolut necesare pentru ca alimentele să devină consumabile
(cazul tuberculilor de ex.). Aceste transformări pot determina însă şi distrugerea unor vitamine şi săruri
minerale, un sacrificiu necesar atunci când primează savoarea, obţinută de obicei prin procesare termică.
În multe culturi numai fructele sunt consumate crude, toate celelalte produse trebuind supuse unui
minim de prelucrare termică. În altele, chiar şi produse perisabile precum carnea, peştele sau unele
legume sunt consumate crude. În lumea occidentală, legumele şi verdeţurile sunt cel mai adesea
consumate neprelucrate (sub formă de salate, specifice acestei culturi). Îngheţarea prezintă avantajul
păstrării calităţilor organoleptice ale produselor dar pot determina modificări texturale sau gustative.
Obişnuinţa consumului de produse supuse unui proces de îngheţare vara a devenit foarte răspândită
odată cu tehnologiile care permit producerea gheţii în familie.
Modurile de coacere (fierbere) sunt foarte diverse, fie în apă (foarte frecventă, inclusiv la culturile
tradiţionale), fie prin prăjire, la fel de frecventă, în absenţa unor vase de uz casnic rezistente la
temperaturi înalte fie în cuptoare (la diverse temperaturi). În acest fel, vatra devine un element central al
căminului, cunoscând nenumărate variante, unele elaborate (în ţările europene şi asiatice), altele mai
puţin elaborate (de genul pirostriilor). Sobele cu plită metalică sunt în uz de foarte multă vreme în estul
Asiei, fiind construite de multe ori din ceramică (inclusiv de factură fină, ca de exemplu faianţa, masiv
utilizată în Europa centrală încă din perioada Renaşterii), la fel ca şi cuptoarele care asigură un avantaj
incontestabil populaţiilor din zona temperată nordică. În perioada modernă au fost inventate noi
procedee bazate pe utilizarea unor combustibili (cărbune, gaz, curent electric etc.) sau a microundelor
care dau posibilităţi extrem de variate utilizatorilor, exprimate şi prin multiplicarea reţetelor. În unele
cazuri aceste inovaţii s-au orientat spre operaţii secundare, cazul cuptoarelor cu microunde utilizate în
primul rând pentru încălzit.
Gheaţa a fost dintotdeauna „idealul” confortului termic pentru locuitorii din zonele calde. Este şi
motivul pentru care s-au dezvoltat de timpuriu tehnici de păstrare a gheţii peste vară, prin prelevarea de
bucăţi de gheaţă în timpul iernii, din zonele montane (îndeosebi din lacuri sau râuri), izolând-o în restul
anului cu paie. Comerţul cu gheaţă a fost multă vreme o formă specializată de schimb în bazinul
mediteranean, din Spania până în Iran, având ca puncte centrale zonele de prelevare (masive precum
Sierra Nevada, Canigou, Etna, Liban, Pelion, Uludag sau lacurile alpine) şi ca puncte de desfacere mari
metropole precum Istanbul, Cairo, Napoli, Barcelona etc.

Asezonarea
Prepararea alimentelor implică şi această operaţie care are drept scop îmbunătăţirea gustului (chiar daca
de gustibus non disputandum). În unele cazuri are drept scop obţinerea unui gust dorit sau considerat
agreabil. Adăugarea de săruri este forma cea mai banală dar oamenii au inventat diverse forme prin
combinarea unor legume sau produse cu proprietăţi specifice. Astfel, prepararea sosurilor, a salatelor, a
saramurii, utilizarea maionezei, a mujdeiului, a muştarului, a papricăi etc., au devenit foarte comune.
Numărul plantelor aromatice sau al condimentelor utilizate este foarte mare, de la cele mai banale (de
genul usturoiului, cepei) la unele specifice doar unor zone restrânse (frecvent în estul Asiei).

Bucătăria : rolul reţetelor

A pregăti un meniu presupune a transforma o serie de produse prin transformare termică şi chimică.
Melanjul ingredientelor este cel care explică gustul şi aspectul dar şi modul în care au fost pregătite şi
păstrate acestea. Elaborarea meniurilor presupune cunoştinţe precise, ingredientele nu se amestecă la
întâmplare, la orice temperatură, în orice succesiune. Fiecare practic poate fi la originea creării unei
reţete proprii fiind suficientă o modificare minoră a parametrilor menţionaţi. Multe reţete sau produse
celebre au fost iniţial „greşeli” generate de nerespectarea altora (cazul maionezei este celebru dar şi
acela al multor produse de cofetărie). Nu toate reţetele necesită o respectare strictă a parametrilor, de
obicei marja de „eroare” fiind destul de largă, ca şi gusturile. Transmiterea reţetelor s-a bazat multă
vreme pe imitarea gesturilor şi a sfaturilor orale dar şi al unor tratate de gastronomie, unele foarte vechi
precum cele ale lui Archestrate, Apicius în lumea greco-romană sau ale lui Guillaume Tirer ori
Taillevent în Evul Mediu. Astfel de lucrări demonstrează grija omului pentru hrana sănătoasă, dorinţa
acestuia de a avea o alimentaţie cât mai diversificată. Din păcate nici una din acestea nu oferă indicaţii
precise asupra cantităţilor necesare încât rămâne la latitudinea unor maeştri contemporani să le resuscite.
În epoca modernă, rolul unor astfel de lucrări a sporit considerabil, odată cu inventarea unor posibilităţi
de apreciere exactă a cantităţilor necesare (chiar dacă încă mai abundă indicaţii vagi, de exemplu, e greu
de apreciat ce înseamnă o linguriţă de cafea, o ceaşca sau o lingură de supă).
De timpuriu s-au individualizat două bucătării : ce a maselor (populară) şi cea a elitelor. Deşi se
transmite oral, modul de preparare a alimentelor depinde larg de mediul social. Gustul pentru bucătăria
de calitate şi gastronomie a fost mult timp (J.Goody subliniază acest lucru în 1984), apanajul elitei, fie în
Egipt fie în China antică sau în lumea greco-romană. Paradoxal, de multe ori, bucătăria elitei era
rezultatul imaginaţiei unor persoane provenite din popor, de multe ori analfabete.
Difuziunea unor elemente de cultură culinară elitistă s-a produs în moduri deosebite : gusturile s-au
răspândit în bună măsură prin intensificarea contactelor, a călătoriilor, ceea ce conferă turismului, în
prezent, un rol esenţial. Curiozitatea culinară a fost mai mare în anumite culturi care şi-au dezvoltat de
timpuriu o gastronomie bine fundamentată, cazul francezilor care au ştiut să profite de tradiţiile, de
multe ori foarte vechi, din bazinul mediteranean, mai ales din Italia, de unde proveneau cea mai mare
parte a specialiştilor în perioada renascentistă. Un rol major l-au avut personaje ca Mazarin sau
Catherina de Medicis, extrem de exigente din acest punct de vedere si foarte atente cu bucătarii veniţi
odată cu ei din Italia.
Formele populare şi cele elitiste se împletesc adesea, moda unor preparate tipice comunităţilor ţărăneşti
fiind extrem de caracteristică perioadei moderne. Bucătăria elitistă a avut totdeauna avantajul
promovării prin restauraţie spre deosebire de cea populară. O altă diferenţă constă în faptul că bucătăria
populară este mai degrabă o „afacere” a femeilor din familie, fiind transmisă de la bunică le nepoate, cea
elitistă este dominată de maeştri bucătari bărbaţi.
Modul de servire
O masă bine servită presupune o mizanscenă minuţioasă demonstrând încă odată importanţa
gastronomiei în existenţa noastră. Diferenţa esenţială în ce priveşte manierele de servire constă în
separarea populaţiilor care se servesc de propriile degete pentru a consuma alimentele şi cele care
folosesc tacâmuri. Un caz particular este cel extrem-oriental, unde beţişoarele au condus la dexterităţi
nebănuite în consumarea fierturilor de orez. Utilizarea degetelor nu este exclusă complet nici în a doua
situaţie, acestea rămânând indispensabile pentru anumite operaţii, chiar dacă eticheta de multe ori
prevede evitarea unor gesturi considerate necivilizate.
Un rol important în inventarea unor instrumente specifice consumului alimentar şi în stabilirea unor
reguli l-au avut bizantinii. De aici au plecat de exemplu furculiţa sau lingura spre vestul Europei în Evul
Mediu (impusă în Franţa decisiv abia în secolul al XVII-lea, în Marea Britanie chiar mai târziu după ce
italienii o adoptasera deja în sec. al XII-lea), atunci când chiar şi la casele regale hrana era consumată
direct de pe o masă, fără ca aceasta să fie acoperită măcar cu un prosop. Multe dintre aceste reguli
veneau chiar mai de la răsărit, din Persia, care din acest punct de vedere, ca şi Bizanţul, apăreau mult
mai civilizate în epocă, cel puţin la nivelul claselor superioare. Tot în lumea persană au fost inventate şi
modalităţile de emailare a vaselor din lut care a uşurat spălarea acestora dar a şi diversificat formele lor,
dându-le utilizări precise. De aici, prin arabi au pătruns spre Europa trecând prin peninsula Iberică sau
prin cea Balcanică. Cuţitul a fost un instrument utilizat de mult mai multă vreme, fiind mai general la fel
ca şi lingura (tradiţional din lemn).
Un rol important în rafinarea modului de servire l-au avut marile descoperiri, în special călătoriile spre
Asia care au adus în Europa porţelanul, devenit pentru câteva secole mândria saloanelor nobiliare.
Posibil a fi produs şi în Europa (Bernard Palissy, sec. XVI) a marcat o cotitură importantă în civilizarea
maselor, ajungând astăzi un element comun. Franţa a avut un rol important în ultimele secole în
modelarea unor maniere de servire a mesei, inclusiv de organizare a meselor în timpul zilei.

Spirit naţional şi gastronomie

Forţele care au împins societatea spre rafinament în modul de alimentare sunt relativ uşor de evidenţiat.
Ele s-au manifestat vizibil începând cu Evul Mediu, în Europa Occidentală, unde (în limita
posibilităţilor) s-au extinse viile de calitate (de exemplu în Spania în regiunile Navarrra şi La Rioja, mai
clemente climatic sau în zona Bordeaux ori în Burgundia în Franţa ori în Toscana şi Piemont în Italia.
Negoţul cu vin, dezvoltat pentru a satisface necesităţile familiilor burgheze din Ţările de Jos şi Marea
Britanie au impus de timpuriu vinurile de Porto, Cadix-Jerez sau Bordeaux.
În acelaşi mod, grija pentru gastronomie se manifestă mai întâi la casele regale apoi şi la curţile
nobiliare, Franţa în mod predilect acordând o atenţie uşor excesivă. Difuziunea stilului de viaţă de la
Curte, cu tot fastul de rigoare s-a produs rapid, atingând şi Europa Centrală, iar din secolul al XVIII-lea
şi curtea ţaristă. Comparabile, până la un anumit punct, erau şi evoluţiile de la curţile marilor puteri
musulmane (Imperiul Otoman, Persia, India marilor moguli etc.).
Au suscitat discuţii raţiunile pentru care ţările catolice în general, cele meridionale în special, au
prezentat un mai mare interes pentru rafinamentul gastronomic. J.R.Pitte a demonstrat (1991) că
originea acestui comportament este de natură religioasă : în nordul protestat, morala şi etica au făcut din
lăcomie şi din consumul de mâncăruri fine un mare păcat. Doar liberalismul secolului al XIX-lea
modifică treptat aceste concepţii (subliniate în cartea scriitoarei Karen Blixe, Cina lui Babette, din
1988). În măsura în care consumul de vin era, cel mai adesea, o afacere a bărbaţilor, în confrerii sau în
asociaţii, rigorismul fiind mai puţin evident în interiorul lor, ne explicăm rolul ţărilor nord-vestice în
evoluţia producţiei vinicole, prin dezvoltarea unor gusturi elitiste în materie de băuturi alcoolice..
În ţările Contrareformei catolice (Germania, Spania, Italia) condamnarea păcatului cărnii era mai puţin
rigoristă decât în Franţa de unde dezvoltarea, în aceasta din urmă, a comportamentului care viza mai
degrabă cunoaşterea rafinamentelor gastronomice decât consumul exagerat (altfel spus, puţin, bun şi în
cunoştinţă de cauza, cu savanterie dacă se poate, à la française).
În general, obiceiurile alimentare şi modul de servire s-au fixat cu un anumit specific naţional, formând
anumite stereotipuri. Spaniolul prânzeşte la 2 după amiază şi cinează după 10 seara, italianul este văzut
ca un consumator de pizza şi paste, trecând cu vederea faptul că mâncărurile italiene au stat, de multe
ori, la baza celor franţuzeşti sau central-europene.
Evoluţia formelor particulare de cultură înaltă sub forma bucătăriei fine trimite la structura socială a
populaţiei, la tradiţiile populare specifice, la diversitatea acestora şi la modurile lor de combinare. În
general, rolul mediului aristocratic în calitate de iniţiator şi a celui burghez ca vector de transmisie este
valabil în toate societăţile, snobismul jucând un rol important. Arhetipul savanteriei gastronomice este
considerată Curtea Regelui Soare de la Versailles, model imitat cu mare repeziciune din Spania până în
Rusia. La o scară teritorială locală însă, preferinţele naţionale pot transgresa acest spirit imitativ.
Nu trebuie neglijat nici rolul creşterii veniturilor şi facilităţile de aprovizionare care deschid maselor
largi calea spre imitarea aristocraţiei sau a micii burghezii. O lungă perioadă clasele de jos au rămas
complet în afara acestor evoluţii. Astfel, în spaţiul românesc multe preparate considerate „naţionale” au
fost până recent apanajul unor categorii înstărite (cozonac, sarmale, ciorbe etc.). Ţăranul român se
hrănea în mare măsură cu făină de porumb şi fierturi din verdeţuri şi legume, carnea fiind rezervată
sărbătorilor. Deschiderea spre consum în perioada comunistă, a determinat şi la noi (ca şi în alte state
comuniste) o exagerare a consumului unor alimente considerate până atunci „de lux” (pâinea, produsele
din carne etc.) fiind în bună măsură responsabile de o morbiditate specifică, mai ales în ce priveşte
bolile cardio-vasculare.
Evoluţia tehnică, industrializarea alimentaţiei şi noua bucătărie
Modurile de consum alimentar s-au transformat rapid după 1950, odată cu creşterea productivităţii
agricole şi dezvoltarea fără precedent a comerţului alimentar. Această evoluţie a fost rezultatul unei
standardizări a producţiei care a presupus şi renunţarea la o serie de produse ale căror calităţi erau
remarcabile dar care aveau o productivitate redusă.
Industrializarea a pătruns masiv în bucătărie, produsele cumpărate sunt condiţionate, aşa fel încât ele cer
tot mai puţine operaţii pentru preparare (filet de peşte, biftec gata pregătit, pudră de piureu, cartofi prăjiţi
congelaţi etc.). Odată cu mâncărurile gata preparate, congelate, singura operaţie din bucătărie a rămas
apăsarea butonului cuptorului cu microunde.
Evoluţia a atins şi restauraţia, cea mai uşor de influenţat în condiţiile globalizării. Fast foodul a devenit
vârful de lance al acestui avânt, pentru această formă de consum alimentar contând mai mult metrul
pătrat de teren cu vad decât confortul clientului sau calitatea produselor. În multe cazuri fast-foodul
înlătură ustensilele devenite tradiţionale (furculiţă, cuţit etc.) determinând o revenire la consumul cu
propriile degete (e adevarăt cu măsuri de protecţie). Consumul vinului la masă este considerat un moft
pentru fast-food, este preferabil consumul de băuturi edulcorate (care mai de care mai naturale), de ape
minerale sau de bere pasteurizată.
Bucătăria de masă distruge în acest fel bucătăria familiala, populară dar în paralel, gustul pentru
prepararea hranei renaşte ca o activitate ludică pentru care nimic nu este scump, atât de mult contează
calitatea ingredientelor. Nici timpul nu contează pentru că activitatea este excepţională, ocazională.
Reţetele nu sunt niciodată complexe, sunt nenumărate ghiduri, iar produsele necesare nu mai sunt rare,
fiind disponibile în orice supermarket. Televiziunea a intrat şi ea în acest siaj, cu emisiuni de specialitate
şi cu reclame care îndeamnă (măcar ocazional) la practicarea acestei vechi ocupaţii.
În faţa producţiei de masă există loc şi pentru circuite restrânse, bazate pe calitate, fără tratamente
chimice, destinate unei noi elite. Modul sănătos de consum (încă nedefinit, chiar dacă cei mai mulţi
susţin că bucătăria mediteraneană este cea mai sănătoasă, alţii că cea chineză) este privilegiat. Teama de
colesterol reduce consumul de grăsimi iar cunoştinţele gastronomice sunt difuzate peste tot în lume, în
aşa măsură că chiar şi bucătăria franceză s-a lăsat inspirată de influenţe extrem-orientale mai ales în ce
priveşte prezentarea artistică. O nouă bucătărie, mondializată, s-a născut astfel.
Ponderea femeilor care lucrează, în creştere peste tot în lume, este un factor care restrânge continuu
numărul gospodinelor clasice. Chiar şi în weekend, când teoretic au timp, este preferat restaurantul sau
pizzeria de la colţ de unde poţi comanda la domiciliu...fast food! E adevărat că în unele state (Italia de
ex.) s-a inventat şi slow food-ul, consumul pe îndelete, fără prea mult...stress!
Cu toate acestea restauraţia niciodată nu a fost atât de activă. Motivul? Unul singur, mobilitatea
populaţiei, turismul în primul rând. Oamenii doresc să iasă din cotidian, să evadeze, să descopere, de
multe ori în spirit de turmă, noutăţi în materie. Există loc şi pentru restauraţia de nivel înalt, de multe ori
cu specific etnic (de fapt cu specific burghez clasic, fixat ca „naţional”).
Transformarea contemporană a obcieiurilor alimentare arată până la ce punct culturile se pot schimba
sub impactul mondializării şi al noilor tehnici de preparare.