Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cercetare Istorica - Metodologia PDF
Cercetare Istorica - Metodologia PDF
Repere bibliografice:
1. N. Iorga, GeneralităŃi cu privire la studiile istorice, ed. a IV-a, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
2. Fernard Braudel, Les Ambitions de l'histoire, Paris, Editions de Fallois, 1997.
Ce mai înseamnă istoria astăzi?! – mulŃi se pot întreba şi pot considera chiar, după
cum şoca un titlu destul de recent, că trăim timpuri ale… sfârşitului ei. Însă Istoria un este nici
pe departe aproape de sfârşit. Experimentăm numai noi situaŃii, fenomene, cazuri… Şi, totuşi,
sunt ele cu totul şi cu totul noi?!
Misiunea istoricului este tocmai aceea de a retrezi pasiunea pentru trecut, prin care,
apoi, prezentul să prindă alte conotaŃii. „Istoria nu este, nu trebuie să fie o simplă povestire a
trecutului. Ea îndeplineşte o funcŃie critică, întrucât e în stare să ofere cititorilor săi resurse ce
le îngăduie să se delimiteze de certitudinile spontane sau de imaginile impuse. O carte de
istorie, reuşită şi folositoare este aceea care oferă o mai bună înŃelegere nu numai a trecutului,
care este obiectul ei, ci şi a prezentului“ (Roger Chartier, Lecturi şi cititori în FranŃa
Vechiului Regim1).
O scurtă parcurgere a unor consideraŃii, mai vechi sau mai noi, româneşti sau
europene, poate să ne ofere răspunsuri... Şi, poate, chiar să atragă adepŃi pentru o mult
aşteptată reconsiderare a Istoriei.
Pentru filosofi, definiŃia istoriei pare destul de clară: ea reprezintă o disciplină distinctă
a temporalităŃii, având ca obiect de cercetare obiecte individuale. Ea se distinge, astfel, de
celelalte discipline ale evoluŃiei, ce investighează clase generale de obiecte.
Două obiective majore par a fi vizate în demersul istoric – reconstituirea trecutului şi,
respectiv, explicarea acestuia. Şi, mai ales din prima perspectivă, pentru filosoful istoriei apar
numeroase subiecte de dispută: al cui trecut?; este vizată o reconstituire totală sau una
parŃială? Tipurile de răspunsuri variază în funcŃie de numeroase, la rândul lor, necunoscute, ce
vizează fie tipul discursului istoric utilizat, fie epoca în care a fost elaborat demersul, fie,
chiar, de personalitatea istoricului în sine.
Putem considera, deci, că istoricul este cel care întreprinde un efort imens de
generalizare şi tipologizare pentru a pune tocmai în evidenŃă formele stabile, repetabile de
comportament şi de relaŃii.
Dar care este baza demersului istoric?! Răspunsul poate veni relativ facil -
evenimentele istorice. Căci, istoria este legată în mod organic de conceptul de eveniment
istoric.
Ce înseamnă însă un eveniment istoric? Există vreun set de condiŃii ce trebuie
îndeplinite pentru a intra în această categorie generală?! Autorii consideră că, de-a lungul
timpului, s-au impus două asemenea condiŃionări:
a) Să reprezinte un fenomen relativ bine determinat în timp.
2) Să marcheze un moment important în dinamica de ansamblu a obiectului în cauză.
1
Roger Chartier, Lecturi şi cititori în FranŃa Vechiului Regim1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 15
Filosofii istoriei diferenŃiază, din nou, două tipuri de fenomene importante:
evenimente cauzativ importante şi, respectiv, simbolice.
Primele sunt cele care au o influenŃă semnificativă asupra desfăşurării ulterioare a
istoriei, în timp ce cele simbolice pot fi interpretate ca momente cheie, unice, de top ale unui
proces2.
Pentru a reconstitui trecutul, istoricul are nevoie însă de informaŃii despre acesta, cu
alte cuvinte, de fapte istorice. Deci, trebuie făcută distincŃia dintre evenimentele istorice şi
faptele istorice, ultimele reprezintă informaŃiile culese de istoric despre realitatea trecută,
inclusiv despre evenimentele istorice.
Numai că procesul de culegere a faptelor istorice generează numeroase dificultăŃi,
legate fie de volumul efectiv al faptelor istorice găsite sau care pot fi găsite; fie de modalitatea
de selectare a acestora. După cum sublinia, de pildă, cunoscutul filosof al istoriei Henry Steele
Commager (1902-1998), necazul cu faptele istorice este că ele „sunt prea multe şi prea puŃine
totodată”.
Istoria nu a atins încă limitele sale absolute în reconstituirea trecutului. Mereu se fac
noi descoperiri de urme ale evenimentelor trecute. Sunt inventate noi tehnici de analiză a
diferitelor urme pentru a detecta în ele noi fapte istorice.
Nu numai lipsa de fapte, ci şi abundenŃa lor constituie adesea o dificilă problemă
pentru istoric. Complexitatea societăŃii umane face ca sarcina reconstituirii complete a
trecutului să fie practic imposibilă.
În procesul reconstituirii, istoricul trebuie să dea dovadă, tocmai de aceea, de
selectivitate. El alege unele informaŃii, lăsând la o parte o mulŃime de alte informaŃii. În acest
sens, Iacob Burckhardt (1818-1897) definea istoria: „ceea ce o epocă consideră că merită să
reŃină dintr-o altă epocă”.
Mai mult chiar, există multe perioade istorice caracterizate tocmai prin raritatea
faptelor. Astfel, o simplă urmă, nesemnificativă pentru altă epocă, poate constitui un fapt
istoric extrem de important. (ex. fragment ceramic, fragment osos, cimitir...)
Doar atunci când sunt prezente urme abundente este generată, în mod firesc, o
orientare selectivă. Cele mai reprezentative dintre urmele descoperite sunt conservate. Iar, din
această perspectivă, după cum o arată noii specialişti, şi tehnicile tipice altor domenii, precum
sociologia, de pildă, au început să fie aplicate şi în istorie.
De exemplu, dacă se doreşte reconstituirea stării opiniei publice, la un moment dat, în
legătură cu un eveniment anumit, este recomandat să fie investigate şi ziarele publicate. Dar,
apare o problemă – pot fi prea multe de asemenea publicaŃii! Tehnica eşantionării devine, în
acest caz, un instrument foarte eficace. Prin realizarea de eşantioane, istoricul poate face faŃă
numărului imens de fapte, reŃinând doar minimumul reprezentativ. De asemenea, aşa-numitele
condensări statistice, de diferite tipuri, pot fi şi ele frecvent utilizate.
O altă mare problemă generată în legătură cu faptele istorice este cea a chiar
constituirii lor. Deoarece realitatea investigată nu mai există, ea trebuie reconstituită, element
cu element. Urmele trecutului – mărturii scrise ale contemporanilor asupra unor evenimente,
documente produse de o societate sau alta, resturi materiale, ale construcŃiilor, ale bunurilor,
operele artistice ale epocii, produsele spirituale ale ei – constituie unicele izvoare de
informaŃii ale istoricului. Însă urmele sau izvoarele nu reprezintă încă fapte istorice, ci doar
sursele acestora. Ele trebuie transformate în fapte istorice. Astfel, faptele istorice pot fi
definite ca informaŃiile semnificative, extrase de către istoric, din urmele lăsate de trecut. Ele
devin, astfel, rezultatul unei interpretări.
2
o foarte interesantă arhivă electronică a unor asemenea momente simbol, care au schimbat cursul istoriei, din
perspectiva unei naŃiuni – şi la http://momentsintime.libsyn.com/ sau interactiva arhivă
http://www.historicmoments.com/.
Vechile metode sunt oare depăşite, este nevoie de altele cu totul şi cu totul inovatoare
pentru a recontura trecutul?! O definiŃie destul de recentă subliniază aspectul transformator
impus de secolul XXI: „Istoria, cunoaştere a trecutului uman, îşi vede astăzi dezvoltarea
accelerându-se brutal: multiplicare de urme şi lucrări; expansiune în motivaŃii şi recurs la
ştiinŃele auxiliare; demitizare şi repunere continuă în chestiune a propriilor explicaŃii.“ (Jean
Baptiste Duroselle, „La connaissance actuelle du passé“, în Revue des sciences morales et
politiques, 139, 1, 1984, p.7) Şi, totuşi, dacă ne aducem aminte cuvintele lui Nicolae Iorga,
parcă nimic nu pare atât de depăşit: „M-am oprit asupra oricărui eveniment, oricărei situaŃii,
oricărei psihologii, ca şi cum întâia oară ar fi fost vorba de dânsele. Am căutat a convorbi cu
ele şi cu şi fără interpret, şi astfel socot că nu o dată le-am smuls măcar o parte dintr-o taină
pe care, întreagă, n-o vor destăinui nimănui. Chiar dacă m-am oprit la părerea obişnuită, ea s-a
înnoit prin aceea că am căutat să aflu ceva nou într-însa.“ (N. Iorga, GeneralităŃi cu privire la
studiile istorice, ed. a IV-a, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 70)
Însă, şi ieri, ca, poate mai ales, astăzi, sentimentele partizane nu au ce căuta în
discursul istoric. Acelaşi Iorga se declara foarte ferm în această privinŃă: „Dar pentru a scrie
istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură; îmi trebuiesc numai izvoare şi minte sănătoasă în
atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a lumina.“ (N. Iorga, Istoria poporului românesc,
Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985)
Căci numai astfel, „putem folosi trecutul în mod rodnic numai atunci când înŃelegem
că a moşteni înseamnă şi a transforma (...) Istoria nu poate niciodată provoca moartea
trecutului, căci fiecare acŃiune pe care o întreprindem, fiecare plan pe care îl facem, implică
reevaluarea, revizuirea şi recrearea mai mult sau mai puŃin conştientă a trecutului.“ (David
Lowenthal, Trecutul e o Ńară străină, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 451).
Este normal ca „fiecare generaŃie să îşi refacă istoria, nu pe ruine, ci pe câştigurile
generaŃiei precedente. Fiecare clipă a prezentului clarifică, sub un alt unghi, trecutul,
suscitând reliefuri neprevăzute.“ (Henri Irénée Marrou, în Charles Samarran, ed.L’histoire et
ses mèthodes, Edition Gallimard, Paris, 1961, p. IX) Însă lecŃia istoriei nu trebuie uitată sau
nici măcar diminuată în importanŃă niciodată!
Unii dintre autorii contemporani identifică însă şi posibile crize prin care ar trece,
astăzi, ştiinŃa istorie3. Cu predilecŃie vizibile în cazul românesc, după cum o demonstrează, de
pildă, lucrarea unui cunoscut specialist în domeniu, Bogdan Murgescu4, ce considera că
istoriografia naŃională se prezintă “ca o nebuloasă cu mai multe straturi”.
În opinia sa, se pot identifica cel puŃin patru cauze ale acestei crize. În primul rând,
lipsa criticii şi a autoreflecŃiei în interiorul disciplinei istorice ar putea reprezenta primul
motiv. Pentru mulŃi istorici români, critica are drept unic înŃeles exclusiv critica izvoarelor şi
nicidecum atitudinea critică faŃă de alte lucrări, care, eventual, ar putea oferi explicaŃii diferite
sau chiar o atitudine critică faŃă de propriul subiect.
Al doilea motiv este determinat de faptul că însuşi istoricul este cel care alege,
selectează sursele de importanŃă istorică de cele lipsite de importanŃă, fără însă a oferi o
explicaŃie bine argumentată asupra alegerii făcute, respectiv, folosirea ilustrativă şi nu
argumentativă a surselor.
Al treilea ar fi generat tocmai de o posibilă lipsă a conceptelor utilizabile în noul gen
de discurs istoric. Autorul vorbeşte chiar de un anarhism conceptual şi metodologic care şi-a
găsit terenul fertil în istoria politică.
Parohialismul istoriografiei contemporane – cum îl denumeşte B. Murgescu – ar fi
ultimul motiv al acestei crize. Istoria a rămas aproape exclusiv politică, factologică şi
3
foarte interesante puncte de vedere în prestigioasa publicaŃie History and Theory, şi la
http://www.historyandtheory.org/toc.html
4
Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Editura All, Bucureşti, 2000.
românocentristă, ceea ce a însemnat tot mai mult „studiul faptelor individuale şi refuzul net al
modelelor teoretice“, ca şi „izolarea cvasi-deplină faŃă de celelalte discipline socio-umane“.
Dar, într-o asemenea conjunctură, ar mai putea exista şi un alt fel de discurs istoric, cel
... ideal. Istoricul german Jörn Rüsen (n.1938), în articolul „Manualul ideal. ConsideraŃii
asupra fundamentelor educaŃiei istorice“5, numeşte această competenŃă drept competenŃă
narativă, prin care prezentul devine inteligibil şi experienŃa proprie dobândeşte o perspectivă
în viitor. Aceasta este o competenŃă fundamentală a conştiinŃei istorice, care se dobândeşte
prin educaŃie şi are trei nivele de bază: percepŃia, interpretarea şi orientarea, fiecare necesitând
amptitudini specifice. CompetenŃa percepŃiei istorice consistă în perceperea distanŃei şi
diferenŃei prezentului faŃă de trecut; cea a interpretării istorice reprezintă abilitatea de a indica
un înŃeles acestui trecut în contextul prezentului, şi, în sfârşit, competenŃa orientării istorice
vizează tocmai acea capacitate de a da, în cadrul culturii istorice dobândite, un sens propriei
experienŃe.
Un foarte dezbătut subiect, astăzi, ca şi în trecut, este legat de prezentarea,
comparativă, istorie – filosofia istoriei. După cum sublinia şi istoricul american Hayden White
(n. 1928), „the principal difference between history and philosophy of history is that the latter
brings the conceptual apparatus by which the facts are ordered in the discourse to the surface
of the text, while history proper (as it is called) buries it in the interior of the narrative, where
it serves as a hidden or implicit shaping device...”
Lansat de specialiştii din domeniul istoriei mentalităŃilor, conceptul de microistorie a fost
apoi consacrat de antropologi şi etnografi. El reprezintă una dintre cele mai uzitate metode de
reconstituire a trecutului istoric, cu precădere folosit de către istoria orală, dar nu numai.
Microistoria poate fi astfel considerată astăzi una dintre direcŃiile de cercetare „la modă” în
istoriografia românească şi străină (alături de alte domenii, mai vechi sau mai noi, precum
istoria mentalităŃilor, istoria culturală, psihoistoria, demografia istorică, istoria economică,
istoria orală, hermeneutica, istoria ideilor şi antropologia istorică).
Efectiv, microistoria vizează studiera societăŃilor, accentul căzând pe diferenŃele
înregistrate şi pe schimbările intervenite la nivelul fiecăreia, de-a lungul timpului.
Repere bibliografice:
5
Jörn Rüsen, „Das ideale Schulbuch. Überlegungen zum Leitmedium des Geschichtsunterrichts“, Internationale
Schulbuchforschung 14 (1992), pp. 237-250.
• ComentaŃi următoarele definiŃii ale istoriei, din perspectiva contemporană:
„Istoria este martorul care confirmă trecerea timpului; iluminează realitatea,
vitalizează memoria, oferă călăuzire în viaŃa de zi cu zi şi ne aduce ştiri din antichitate.”
(Cicero)
„Istoria este o galerie de tablouri în care sunt puŃine originale şi multe copii.” (Alexis
de Tocqeville)
„Istoria este un tribunal în care se judecă popoarele si naŃiunile.” (Nicolae Iorga)
• ComentaŃi definiŃia evenimentelor istorice în viziunea lui Fernand Braudel şi
încercaŃi să creionaŃi propria dvs. definiŃie a evenimenului istoric.
„Evenimentele ne sufocă, provoacă zgomot dar nu îşi pot dovedi importanŃa decât prin
conse-cinŃele lor în timp: "nu ne povestesc o întreagă istorie, o anunŃă, o sugerează"; sunt
"imagini instantanee, imperfecte, prea rapid schiŃate, prost asamblate unele cu altele". Totuşi,
această mişcătoare suprafaŃă a istoriei este şi cea mai facilă, mai atractivă, pentru că oamenii
se recunosc în ea, dându-le iluzia participării. "Una din forŃele acestei victorii a evenimentului
este tocmai aici: lasă de înŃeles că destinul depinde de voinŃa noastră, că, modeşti sau iluştri,
ne făurim propriul destin". Nu putem deci exila evenimentul în afara istoriei, nu îl putem
neglija. Dar în sine "nu este suficient". Are nevoie şi de consecinŃele sale, care nu sunt imediat
vizibile ci sunt "fiicele timpului". Singura posibilitate de valorificare a evenimentului ar fi
deci extra-gerea sa din actualitatea care i-a dat naştere, respectiv a istoricului din vâltoarea
actualităŃii.” (Fernard Braudel, Les Ambitions de l'histoire, Paris, Editions de Fallois, 1997, p.
30-49).
Repere bibliografice:
1. Guy Thuillier, Jean Tulard, La methode en histoire, Presse Universitaire du France, 1986.
2. Jacques Le Goff, Pierre Nora (eds), Faire de l'histoire. Nouveaux problemes, Paris, Ed.
Gallimard, 1974.
3. Fr. Furet, Atelierul istoricului, Bucureşti, Editura Corint, 2002.
4. Martha Howell and Walter Prevenier, From Reliable Sources: An Introduction to
Historical Methods, Cornell University Press, Ithaca, 2001.
5. http://labyrinthe.revues.org/index287.html#text
6. Mucchieli, Alex (coord.), DicŃionar al metodelor calitative în ştiinŃele umane şi sociale,
Iaşi, Polirom, 2003.
Scrierea sintetică (ideogramatică) redă prin simbol o idee, un obiect sau un gând, sensul
acestora.
Primele manifestări ale unui limbaj concretizat l-au constituit picturile rupestre din
paleolitic ale căror imagini sunt pline de conŃinut magic.
Scrierea analitică (de cuvinte) notează o idee sau o silabă.
Cele mai vechi scrieri din această categorie sunt cele sumeriene, egiptene şi chineze.
Scrierea fonetică (alfabetică) este aceea în care fiecărui sunet îi corespunde un semn.
Cele mai vechi inscripŃii cu acest tip de scriere sunt cele de pe muntele Sinai (Egipt)
descoperite în 1905, urmate apoi de cele feniciene.
La rândul lor, şi suporturile grafice au variat de-a lungul timpului.
Pe scoarŃa de copac sau pe miezul de lemn se putea scrie fie pe lemnul crud, fie după ce
a fost acoperit cu un strat de ceară. În cazul din urmă, se utiliza un stil, instrument ascuŃit la
un capăt şi plat la celălalt. De asemenea, erau utilizate şi tăbliŃe duble, legate între ele printr-
un sistem de balamale – aşa-numitul codex. De aici, termenul a definit volumele (pachetele de
coli) din papirus şi pergament.
Argila, preparată în maniera unei paste, aşezate sub forma unei plăci. Erau utilizate
vergelele de lemn sau de trestie, ce lăsau urme de forma unei pene sau a unui cui, de unde şi
denumirea de scriere cuneiformă (lat.: cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuŃit).
Piatra, din diverse roci, pe care s-a putut scrie, folosindu-se dalta.
Metalul, mai ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul, a fost folosit ca suport grafic.
Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. Papirusul creştea
din abundenŃă în regiunile mlăştinoase ale Deltei Nilului, devenind chiar simbolul regiunii.
Planta (Cyperus papyrus) prezintă aspectul unei trestii fără frunze, înaltă de la 2 până la 4 m.
La fabricarea papirusului servea numai partea îngropată a plantei, lungă de 30 - 40 cm.
Lungimea medie a unui sul de papirus era de 10 m, iar lăŃimea de 30 cm. Papirusul a fost
utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 î.Hr. şi până în secolul IX d.Hr. Cel mai bun
papirus era cel fabricat la Alexandria. La Roma se aflau ateliere specializate în finisarea
papirusului brut.
Pergamentul se făcea din piei de animale: oi, capre, viŃei, iepuri şi chiar din pieile
mieilor nenăscuŃi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de tabăcire. Cel mai
important centru de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam din Asia Mică. Romanii numeau
acest suport de scris membrana sau charta pergamena, în amintirea acestei cetăŃi.
Când pergamentul era făcut din piele de viŃel purta denumirea de vellum. La fel şi pentru
cel făcut din piele de miel sau ied nenăscut. Vellum-ul era un pergament foarte fin, de foarte
bună calitate dar foarte scump. Termenul există şi astăzi: hârtie velină.
Pergamentul putea fi şi reutilizat prin răzuirea textului vechi. Pergamentul rescris se
numeşte palimpsest sau rescript. Cu ajutorul unor tehnici moderne, astăzi, se pot citi ambele
texte.
Hârtia a fost preparată prima dată în China, în anii 104 - 105 d.Hr. În sec. VIII, arabii
au preluat secretul fabricării, răspândindu-l în Europa islamică. În sec. XII Spania şi Italia
fabricau hârtie. Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi
în Anglia.
Hârtia se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă de coli (frunze de dud, in,
cânepă, bumbac, cârpe recuperate). Până în secolul al XVII-lea, tehnica de preparare era aceea
manuală, singurul utilaj era moara de măcinat fibrele (mori de hârtie).
Cele mai vechi cărŃi pot fi socotite tăbliŃele cuneiforme din argilă arsă din Mesopotamia
şi sulurile de papirus din Egipt.
Cartea AntichităŃii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea
forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen, inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare
circulară).
În Evul Mediu, forma generală a cărŃii este codexul (lat. codex, cis = scoarŃă, trunchi de
copac), tăbliŃă de scris, carte, condică, având ca model tablele romane legate cu balamale.
În Grecia şi la Roma cărŃile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte, plasaŃi în
fiecare oraş într-un loc fix, care va deveni editură. Lectorul le dicta scribilor, astfel
explicându-se existenŃa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi opere. Urma operaŃia
de verificare a textelor copiate (colaŃionarea).
Antichitatea a fost preocupată intens de carte, sub forma bibliofiliei (a dragostei de
carte), constând în strângerea manuscriselor frumoase şi rare şi a textelor originale ale unor
scriitori consacraŃi. În secolul V d.Hr. funcŃionau deja instituŃii de învăŃământ superior în
centrele culturale importante: Antiohia, Gaza, Nisibis (azi în Turcia), Cezareea (Palestina),
Siracuza, Roma, Atena, Beirut.
CărŃile erau de format mai mic până în secolul al XIV-lea, legate în scoarŃa de lemn
îmbrăcate în piele, uneori cu gravuri şi decoraŃiuni. Principalele centre de copiere ale
manuscriselor, erau în evul mediu mânăstirile, dintre care s-au remarcat: Cluny, Limoges,
Ličge, Köln, Salzburg, Canterbury, York, Malmesbury, Yarmouth, Monte Cassino.
În łările Române, în secolele XIV - XV, se copiau manuscrise religioase, mai ales în
mănăstirile Peri (Maramureş). Tismana şi NeamŃ. Acestea erau împodobite cu miniaturi de o
rară frumuseŃe, executate uneori chiar de copişti, distingându-se Nicodim de la Tismana
(Oltenia) şi Gavril Uric de la NeamŃ. Activitatea a continuat în perioadele următoare la
mânăstirile de la Dragomirna, BistriŃa (Oltenia), Hurezi, Râmnicu Vâlcea, distingându-se
Popa Grigore din Măhaci, Anastasie Crimca, Ioan şi Grigore Râmniceanu şi alŃii.
În secolul al XV-lea germanul Johann Genschfleisch, supranumit Guttenberg (? - 1468)
a introdus tiparul.
În perioada Renaşterii, cartea s-a individualizat şi a crescut din punct de vedere al
numărului, astfel că în anul 1500 în Europa existau peste 40.000 de exemplare.
Biblioteca a existat, după cum s-a putut observa deja, încă din Antichitate. În epoca
antică existau biblioteci, dar ele se confundau cu arhivele.
Cea mai veche bibliotecă cunoscută este aceea de la Ninive, datând din secolul VII î.Hr.,
biblioteca regelui Asurbanipal, care cuprindea două încăperi cu numeroase lăzi în care s-au
găsit peste 22.000 de tăbliŃe de lut. Aceasta avea şi un bibliotecar şi chiar cataloage din care,
fragmente, au ajuns până în epoca contemporană şi au putut fi studiate cu ajutorul
calculatoarelor.
În Grecia au funcŃionat, de asemenea, biblioteci. La Atena existau în şcoli, în temple sau
funcŃionau biblioteci personale, cum a fost cea a lui Aristotel sau aceea a lui Pisistrate (600 -
527 î.Hr.).
În epoca medievală, în Europa au continuat să se creeze biblioteci personale ale
intelectualilor vremii, precum şi biblioteci de curte ale împăraŃilor, regilor, seniorilor. Pe de
altă parte, au cunoscut o largă înflorire bibliotecile clericale şi cele ale universităŃilor.
Cele clericale (ale mănăstirilor, ale papilor, patriarhilor, episcopilor etc.) au lăsat un fond
de carte deosebit de bogat. S-au remarcat, în secolele VI-VIII: biblioteca Vaticanului, cea de
la mănăstirile Monte-Cassino, Luxeuil, Canterbury, Saint Gallen, Westminster, Saint-Denis,
Corbie, Fulda, Athos, Patmos, a Patriarhiei din Alexandria, din Ierusalim, din Antiohia şi
BizanŃ.
În perioada secolelor XIV-XVI bibliotecile publice şi cele personale au cunoscut o
dezvoltare deosebită. De pildă, Biblioteca Corviniană de la Buda, creată de Matei Corvin
(1458-1490), ce a conŃinut între 1000 şi 1500 codexuri, în special italiene.
În ceea ce priveşte łările Române, primele biblioteci au fost de asemenea cele
mănăstireşti, care s-au format pe lângă mănăstirile benedictine în secolul XI în Transilvania.
În secolele următoare s-au alăturat cele ale mănăstirilor franciscane, dominicane şi cele ale
catedralelor. Oraşele Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Cluj erau renumite în Europa pentru colecŃiile
acestor biblioteci în secolele XIV-XVI.
O atenŃie deosebită s-a acordat bibliotecilor din łările Române în secolul al XVIII-lea,
remarcându-se în acest sens: Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Antim Ivireanu (?-1716),
stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Constantin
Mavrocordat (1741-1743). Iar în Transilvania, în această perioadă, s-au creat marile colecŃii
particulare ale căror fonduri se pot consulta şi astăzi la Biblioteca Battyanaeum (Alba Iulia),
Biblioteca Brukenthal (Sibiu), Biblioteca Teleki (Târgu Mureş).
Repere bibliografice:
1. Albert Flocon, Universul cărŃilor. Studiu istoric de la origini până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică Enciclopedică, 1976.
2. Elisabeth Hering, Povestea scrisului, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1960.
3. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaŃiei, vol. II, Bucureşti, Editura
ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1987.
4. Agnes Herich, Istoria cărŃii de la semnele mnemotehnice la cartea electronică,
Bucureşti, Editura Bibliotheca, ColecŃia Universitaria, 2008.
5. Albert Labarre, Istoria cărŃii, Iaşi, Editura Institutul European, 2002.
Temă de casă:
• PrezentaŃi, la alegere, un tip de scriere, de suport grafic sau istoria unei biblioteci,
insistând pe elementele definitorii, novatoare, dar şi subliniind contribuŃiile
specialiştilor asupra elucidării unor aspecte mai mult sau mai puŃin cunoscute sau
controversate din istoria elementului selecŃionat.
• AccesaŃi adrea http://www.bibnat.ro/Arhiva-istorica-s195-ro.htm şi analizaŃi, la
alegere, unul dintre documentele prezentate. ÎncercaŃi să realizaŃi un mic eseu,
plecând tocmai de la respectiva sursă istorică.
Repere bibliografice:
1. Carr, Edward Hallett, What is History? Macmillian et Co. Ltd, Londra,
2. 1962.
3. Demoule, Jean-Paul, La préhistoire actuelle et ses mythes, în Annales
4. ESC, 1982, 5-6.
6
Alexandru Zub, Istorie şi finalitate, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 11.
7
Edward Hallett Carr, What is History? Macmillian et Co. Ltd, Londra, 1962, p.24.
8
Alexandru Zub, op. cit. , p. 38.
9
Jean-Paul Demoule, La préhistoire actuelle et ses mythes, în Annales ESC, 1982, 5-6, p. 744.
10
R. Vulcănescu, Mitologia română, Bucureşti, 1985, p. 33.
5. Schaff, Adam, Istorie şi adevăr, Bucureşti, Editura Politică, 1982.
6. Vulcănescu, R. Mitologia româna, Bucuresti, 1985, p. 33.
7. Zub, Alexandru, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, 1985.
8. Zub, Alexandru, Istorie şi finalitate, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1991.
Teme pentru casă:
• CitiŃi şi comentaŃi următoarea definiŃie a mitului:
„La fabuleuse et mystérieuse histoire de l'homme révélée et narrée par lui-même, telle
pourrait être, telle devrait être la définition de tout mythe. Un mythe, diront les savants, est un
récit sacré sur l'homme et sur le monde, faisant appel aux dieux ou aux forces cosmiques.
C'est bien ainsi, en effet, qu'il fut perçu, conçu depuis les temps les plus anciens. Mais comme
ces dieux ou ces forces cosmiques étaient des inventions humaines, on peut dire que le mythe
est un récit entièrement œuvré par l'homme sur tout ce qu'il ignore par la force des choses, à
savoir ce qui s'est passé avant lui et ce qui passera après lui sur la terre et le reste du monde.
Et pour qu'un tel récit ait une valeur véri-dique et convaincante, force est de l'attribuer à des
êtres ou des puissances qui échappent aux contingences du temps et de l'espace, autrement dit
à des divinités supra-humaines et éternelles. Elles seules peuvent conférer au poème, au chant
ou au récit mythique la force et l'autorité nécessaires pour qu'au-delà de son pouvoir et de sa
portée esthétiques il ait valeur d'enseignement, de message, voire de credo.” (Jacques
Lacarrières, Au coeur de mythologies, Gallimard 2002, p. 11-12).
• PrezentaŃi ideile definitorii ale uneia dintre lucrările istoricului Lucian Boia, insistând
pe analiza unui mit istoric (selectat la alegere).
VI. Trecutul din jurul nostru. Peisaj şi memorie publică (surse tradiŃionale; surse
orale; surse vizuale). AplicaŃii.
Teme de casă:
• CitiŃi şi comentaŃi, din perspectiva elaborării unui propriu chestionar de istorie orală,
pe problematici selectate personal, Step-by-Step Guide to Oral History, autor Judith la
http://dohistory.org/on_your_own/toolkit/oralHistory.html
• Plecând de la principalele lucrări de specialitate din domeniu (Pastoureau M., O
istorie simbolică a evului mediu occidental, Editura Cartier, 2004; Bolvig A., Lindley
M. (ed.), History and Images. Towars a New Iconology, 2003; Peter Burke,
Eyewitnessing: the use of images as historical evidence, London, 2001; Mitchell
J.W.T., Iconology, Image, Text, Ideology, Chicago Press, 1986; Le Goff J., Schmitt J-
Cl., DicŃionar tematic al Evului Mediu occidental, Polirom, 2002 (Cap. „Imaginile”).;
Le Goff J., Imaginarul medieval, Bucureşti, 1991 („PrefaŃă”); StoichiŃă Ieronim
Victor, Creatorul şi umbra lui, Bucureşti, 1981; Meyer Schapiro, Words and
Pictures. On the Literal and the Symbolic in the Illustration of a text, La haye, Paris,
1973; Francastel Pierre, Pictură şi societate, Bucureşti, Meridiane, 1970) analizaŃi, la
alegere, o imagine reprezentativă pentru o epocă istorică şi o zonă distinctă.
• PrezentaŃi, la alegere, un film istoric (românesc sau străin), analizându-l din
perspectiva real-imaginar – mit şi adevăr istoric.
VII Teorie şi practică în elaborarea unei lucrări ştiinŃifice. Tipologii. Etape. AplicaŃii
Orice lucrare ştiinŃifică poate fi prezentată spre valorificare într-o formă explicită prin
redactare.
Redactarea lucrărilor ştiinŃifice reprezintă una dintre cele mai importante etape ale
cercetării ştiinŃifice, devenind o metodă de apreciere rezultatul investigaŃiilor ştiinŃifice.
Redactarea constituie o comunicare a rezultatelor cercetărilor ştiinŃifice. În ea se
regăsesc obiectivele propuse, metodele şi tehnicile folosite şi comunicarea propriu-zisă a
rezultatelor obŃinute.
A realiza o lucrare de cercetare înseamnă (în viziunea lui Umberto Eco):
1. a identifica o temă precisă.
2. a strânge documente despre acea temă.
3. a ordona aceste documente.
4. a reexamina subiectul în lumina textelor adunate.
5. a da o formă unitară tuturor reflecŃiilor precedente; a face astfel încât cine
citeşte să înŃeleagă ceea ce s-a spus şi să poată să găsească aceleaşi surse spre a relua subiectul
pe cont propriu.
Cele mai des întâlnite lucrări ştiinŃifice utile şi mai practice lucrări pregătitoare sunt
referatele. Ele se deosebesc de lucrările ştiinŃifice propriu-zise prin aceea că prin ele nu se
urmăreşte obŃinerea unor rezultate novatoare, ci însuşirea eficientă a metodei de lucru, ca şi,
de asemenea, dezvoltarea interesului pentru cercetare.
Referatele reprezintă acele lucrări practice – cu un număr stabilit anterior de pagini, în
funcŃie de subiectul ales.
Tot asemenea exerciŃii ştiinŃifice sunt şi rezumatele unor lucrări (studii, monografii,
sinteze). Ele permit deprinderea tehnicii redactării, pe scurt, a unei analize de lucrare
ştiinŃifică din domeniu, fără însă a emite opinii personale.
O etapă superioară a unei asemenea analize de lucrări de specialitate este reprezentantă
de realizarea unei recenzii. DiferenŃa de rezumat este oferită tocmai de observaŃiile şi
interpretările personale, chiar şi critice a lucrării supuse analizei.
Din categoria lucrărilor ştiinŃifice efective fac parte, în funcŃie de problemele abordate
sau de prezentarea propriu-zisă: articolul; studiul; monografia; sinteza; culegerea de
documente, regeste şi rezumate de documente, antologia de texte şi lucrări.
Articolul reprezintă cea mai scurtă şi uşor de realizat lucrare ştiinŃifică, adesea
concepută fără trimiteri la sursele citate sau prezentate. El poate viza o prezentare generală a
unei probleme sau a unui fenomen (perioadă istorică, etc.).
Asemănător articolului, studiul reprezintă o lucrare de mai mare întindere, aparatul
critic fiind indispensabil. El abordează fie un aspect mai puŃin cunoscut al unui fenomen
(problemă, etapă istorică, etc.), fie repune în discuŃie surse sau opinii mai vechi, fie prezintă o
nouă problematică de cercetare, noi surse, noi idei, etc.
Monografia reprezintă pragul spre lucrările de specialitate de sine stătătoare, având o
mărime variabilă, în funcŃie de natură şi complexitatea subiectului. Autorul (sau autorii) îşi
propun ca, pornind de la cercetările anterioare, să le dezvolte şi să aducă noi contribuŃii în
domeniu.
Subiectele monografice sunt, la rândul lor, diverse: un loc istoric, o instituŃie, o
localitate, un monument, o familie, o personalitate, o cultura istorică, o ocupaŃie, un fenomen
cultural, etc.
Sinteza este o lucrare ştiinŃifică de mari dimensiuni, care lansează problematici de
natură generală, insistând pe metoda prezentării sintetice a rezultatelor cercetărilor anterioare.
Există şi alte tipuri de lucrări, de autor sau colective: culegerea de documente, regeste
şi rezumate de documente, antologia de texte şi lucrări.
Lucrările metodico-ştiinŃifice constituie o categorie aparte din domeniul lucrărilor
ştiinŃifice propriu-zise. Ele sunt elaborate însă cu scopul de a proba gradul de acumulare şi de
utilizare a cunoştinŃelor.
Lucrarea de licenta este elaborată de un absolvent la terminarea studiilor universitare,
sub îndrumarea unui profesor aparŃinând specialităŃii în care este tratat subiectul lucrării. Ea
trebuie să aibă o anumită structură (planul lucrării), un aparat critic şi anexe; de asemenea, un
număr minim de pagini.
Lucrarea sau teza de disertaŃie reprezintă o lucrare ştiinŃifică prin care absolventul
cursului de masterat îşi expune, public, opinile asupra unei probleme studiate şi îşi susŃine,
argumentat, punctul de vedere.
Alte lucrări metodico-ştiinŃifice sunt şi lucrarea metodico-ştiinŃifică pentru obŃinerea
gradului didactic I sau teza de doctorat.
Procesul de elaborare a unei lucrări ştiinŃifice cunoaşte mai multe etape:
• alegerea temei;
• parcurgerea bibliografiei orientative;
• adunarea şi fişarea materialului;
• stabilirea titlului şi a planului orientativ al lucrării;
• redactarea lucrării;
• selectarea anexelor lucrării şi alcătuirea lor;
• finalizarea şi valorificarea lucrării (susŃinerea ei).
11
În Cum se face o teză de licenŃă, Umberto Eco propune zece reguli pentru citare unui fragment din alt autor:
1. Fragmentele-obiect de analiză să aibă o mărime rezonabilă (nu mai mare de jumătate de pagină).
2. Textele din literatura critică sunt citate numai când autoritatea lor se coroborează ori confirmă
afirmaŃia noastră (lucruri importante spuse)
3. Citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat, exceptând cazul când fragmentul este
precedat şi urmat de expresii critice.
4. Din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită sub formă de manuscris (notă,
publicarea între paranteze).
5. Citarea surselor primare se face referindu-se numai la ediŃia critică sau la ediŃia cea mai acreditată.
6. Atunci când se studiază un autor străin, citatele trebuie să fie în limba originală.
7. Trimiterea la autor şi operă trebuie să fie clară.
• Se poate utiliza parafraza, prin afirmaŃii de tipul „problema a fost analizată de...;
autorul afirmă...”.
Concluziile constituie partea finală a unei lucrări. Ele rezumă rezultatele la care a ajuns
cercetătorul, dar, mai ales, importanŃa acestora în cadrul istoriografiei problemei tratate,
precum şi perspectivele pe care le deschide cercetarea sa. De asemenea concluziile nu trebuie
să depăşească câteva pagini; ele vor fi succinte, reprezentând o trecere în revistă a rezultatelor
cercetării.
Aparatul ştiinŃific sau critic constituie o altă parte integrantă a unei lucrări. Acesta poate
fi ataşat fie la sfârşitul fiecărui capitol, fie la sfârşitul lucrării, fie în subsolul fiecărei pagini.
Între note şi text se va face distincŃie prin:
- spaŃiu liber marcat de =====, pe o anumită distanŃă;
- caracterul diferit al literelor care sunt mai mici decât cele din text;
Cuprinde, efectiv, trimiterea exactă la lucrările şi la izvoarele folosite. Tot în aceste note
se mai pot oferi şi alte indicaŃii bibliografice, se pot reproduce fragmente din diferite
documente sau alte lucrări, se pot face diferite completări, care, în text, ar strica fluenŃa
expunerii. Pentru aceste trimiteri se foloseşte sistemul de numerotare de la 1 la n, pe fiecare
pagină, capitol sau lucrare în întregime.
Trimiterea la sursă trebuie să cuprindă: prenumele şi numele autorului, titlul, ediŃia,
volumul, locul de apariŃie, editura, anul apariŃiei, pagina.
Este bine, dar nu obligatoriu, ca numele autorilor să se scrie cu majuscule pentru a se
deosebi de restul indicaŃiilor bibliografice, iar titlurile lucrărilor să se scrie cu litere cursive.
De asemenea, citatul se va pune între ghilimele şi se va scrie cu litere cursive. El poate fi dat
şi în text, situaŃie în care la notă se va indica doar autorul, lucrarea şi pagina unde se afla
citatul şi eventuale comentarii pe marginea lui.
În cazul periodicelor se va adăuga şi numele periodicului, locul de apariŃie (mai ales
pentru cele mai puŃin cunoscute), anul de apariŃie, anul calendaristic, numărul, ziua şi luna,
pagina.
În cazul documentelor se va specifica arhiva unde se află depozitate, fondul, pachetul,
fila.
În cazul manuscriselor se va specifica autorul (dacă e cunoscut), titlul, locul unde se
păstrează, fondul, numărul manuscrisului, fila.
În cazul în care sunt citate obiecte de muzeu trebuie să se menŃioneze instituŃia care
păstrează obiectul, colecŃia şi numărul de inventar.
Pentru simplificarea trimiterilor, în practică se foloseşte un întreg sistem de prescurtări:
Op. cit., se foloseşte când trebuie să cităm o singură lucrare a unui autor. Prima oară
trimiterea se face în întregime, aşa cum am arătat mai sus. A doua oară folosind acest opus
citatus (opera citată) prescurtat în op. cit., cu subliniere.
Ibidem se întrebuinŃează când se face trimitere succesivă la acelaşi autor şi aceeaşi
lucrare. Poate fi aceeaşi pagină, dar dacă este alta, se indică exact pagina. Dacă între prima
trimitere şi următoarea s-a intercalat o altă notă, menŃiunea ibidem nu mai este valabilă.
8. Atunci când un citat nu depăşeşte 2-3 rânduri se poate introduce în cadrul unui paragraf, între
ghilimele; când citatul este mai lung, el trebuie retras cu un spaŃiu înăuntrul paginii pentru
evidenŃiere.
9. Citatele trebuie să fie fidele, transcrise aşa cum sunt; nu trebuie eliminate părŃi din text, fără a
marca acest lucru; interpolările noastre (clarificări, comentarii etc.) sepun între paranteze pătrate
sau unghiulare.
10. A cita este la fel cum ai depune mărturie într-un proces / credibilitatea, referinŃa trebuie să fie
exactă şi punctuală, să poată fi verificată de oricine
Idem se foloseşte în cazul autorului care are mai multe lucrări şi, pentru a evita repetarea
numelui, se foloseşte acest termen, urmând a scrie doar titlurile lucrărilor sau articolelor, cu
indicaŃia cronologică, între paranteze (pentru facilizarea recunoaşterii titlului).
Cf (conferro) se foloseşte pentru a indica o comparaŃie între paragrafe diferite de
izvoare, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare. Atunci când aducem în discuŃie
păreri asemănătoare sau diferite despre aceeaşi problemă şi facem referire la primul autor care
a emis o anume părere, după care îi prezentăm pe ceilalŃi, utilizăm termenul conferro (a
aduce), prescurtat cf., după care urmează numele autorului, titlul lucrării şi celelalte elemente.
Atunci când trimiterea se continuă şi pe pagina următoare a lucrării nu punem o nouă notă, ci
folosim indicativul sequens (care urmează, următorul), prescurtat sq.
Apud (la) se întrebuinŃează când în text se foloseşte un citat dintr-o lucrare sau un izvor
istoric, care nu este citit direct, ci este preluat din altă lucrare, menŃionată în subsol.12
Cu cât aparatul critic este mai mai bine alcătuit, cu atât sporeşte valoarea şi credibilitatea
lucrării.
În aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaŃii, a unor periodice, precum şi a unor
lucrări, a unor colecŃii de documente, repertorii etc. În acest caz, în lucrare trebuie să existe o
listă a acestor abrevieri. Lista abrevierilor se aşează fie înaintea introducerii, fie înaintea listei
bibliografice, în ea fiind incluse toate izvoarele şi lucrările folosite.
Bibliografia poate fi aşezată la sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul lucrării. Oriunde
s-ar afla, ea trebuie să respecte o anumită ordine: lucrări teoretice, izvoare, lucrări generale,
lucrări speciale, periodice. Fiecare la rândul lor pot fi prezentate în ordine cronologică sau
alfabetică. (Criteriul alfabetic este cel mai frecvent folosit.)
Indiferent de felul13 sau forma ei, bibliografia va cuprinde mai întâi sursele, apoi
lucrările cu caracter general şi apoi celelalte lucrări, inclusiv sursele electronice.
O bibliografie generală este împărŃită, de regulă, în trei-patru capitole (în ultima
perioadă, sursele electronice formează un capitol distinc), structurate astfel:
• izvoare şi instrumente de lucru, unde intră:
- surse inedite (dacă este cazul);
- surse needite;
- surse edite: documente de arhivă, presă, surse narative;
- antologii, atlase, bibliografii, catagrafii, dicŃionare;
- enciclopedii, repertorii, etc.
- lucrări generale: monografii şi sinteze cu caracter general;
- lucrări speciale: monografii şi sinteze privind domenii limitate, asemănătoare ca tematică şi
structură cu subiectul tratat;
- studii şi articole atingătoare cu tema în discuŃie;
- surse electronice.
În cazul în care bibliografia este mai restrânsă, cu excepŃia surselor electronice14,
lucrările speciale, studiile şi articolele pot alcătui un singur capitol.
12
Alte prescurtări: art. (articolul) , cap. (capitolul), col. (coloana), d.e. (de exemplu), sau d.ex. (de exemplu), ed.
(ediŃie, nu editura), etc., f. (fila), fasc. (fascicula), fig, (figura), infra (mai jos, informaŃia aflată în paginile ce
urmează referirii directe), loc. cit. (loco citato, în locul citat), lucr. cit. (lucrarea citată), nr. (numărul), p.
(pagina), passim (iciacolo: informaŃie risipită într-un număr mare de pagini), supra (mai sus: afirmaŃii din
propria lucrare anterioare trimiterii), t. (tom), vol (volumul).
13
Există mai multe metode de prezentare a surselor bibliografice. Astfel, cel prezentat anterior este considerat
cel de şcoală franceză. Trimiterea numerică este folosită în lingvistica rusă, cu plasarea imediat după citat, între
paranteze rotunde, a unei cifre, ce reprezintă autorul, titlul cărŃii. Lucrările citate primesc astfel un număr, în
funcŃie de ordinea stabilită de autor. Trimiterile în text sau aşa-numitul Sistem Harvard constă în menŃionarea,
la sfârşitul unui citat sau al unei parafraze, a numelui autorului, a anului de apariŃie, a lucrării şi a paginii.
14
Pentru norme externe cu privire la citarea surselor electronice, consultaŃi şi
http://library.ubc.ca/hss/citelso.html
O trimitere la o operă trebuie să conŃină, în cazul unei bibliogafii complete mai întâi
numele de familie al autorului, urmat de prenume şi iniŃiala tatălui, despărŃite prin virgulă;
dacă lipseşte numele autorului sau volumul este colectiv (are mai mult de trei autori), în locul
numelui se trece formula: „xxx”. Urmează titlul complet al lucrării şi toate celelalte elemente
de identificare ale acesteia: vol., ediŃie, felul ediŃie, cine a îngrijit-o, editura, locul apariŃiei,
anul, numărul de pagini, alte date despre lucrare (hărŃi, planşe etc.)
În lista bibliografică nu pot fi trecute lucrări care nu apar în notele de subsol sau care
nu au fost utilizate pe parcursul elaborării şi redactării lucrării. Bibliografia trebuie să
cuprindă doar lucrările utilizate sau o parte dintre acestea, dar nu lucrări trecute la întâmplare
sau fără legatură cu tema.
Anexele lucrării pot cuprinde:
• izvoare inedite, reproduse integral sau parŃial;
• hărŃi;
• grafice;
• liste cronologice;
• ilustraŃii;
• desene. (Dacă lucrarea are mai multe ilustraŃii sau desene este necesar să se
alcătuiască o listă a lor.)
Unele lucrări, mai ales volumele de documente, trebuie să conŃină şi un indice.
Acesta poate fi: general, onomastic, tematic, toponimic, de titluri etc. Indicele cuprinde
toate numirile în ordine alfabetică şi pagina la care se găseşte, sau numărul de ordine, dacă
este document. Indicele se întocmeşte după ce lucrarea a fost tipărită în pagini sau
dactilografiată.
Unele lucrări, mai ales colecŃiile de documente, pot conŃine şi un glosar de termeni rari,
vechi sau în limbi străine. Acesta este ordonat după criteriul alfabetic.
De asemenea, unele lucrări pot conŃine şi o secŃiune specială destinată eratelor apărute în
text. Erata (adausuri şi îndreptări, addenda et corrigenda), cuprinde lista greşelilor
tipografice sau de altă natură (erori, omisiuni), strecurate în text, precum şi îndreptarea lor.
Erata se pune la sfârşitul lucrării, după cuprins şi se alcătuieşte doar atunci când nu s-a făcut
corectura finală a textului înainte de dactilografiere, procesare ori tipărire, iar numărul
greşelilor şi al omisiunilor este mare.
Pe cât posibil, este indicat să se evite lista eratei, iar dacă aceasta nu poate fi evitată,
atunci să fie cât mai scurtă.
Erata nu poate lipsi atunci când se constată greşeli de fond şi de formă sau alte omisiuni,
care pot afecta valoarea unei lucrări, motiv pentru care, pe parcursul redactării şi tipăririi,
corectura textului trebuie să fie făcută cât mai atent.
„Limita între inspirare, imitare şi contrafacere este foarte dificilă de sesizat. Problema
etică a limitelor imitaŃiei şi ale preluărilor în cultură s-a pus târziu şi s-a legiferat şi mai târziu.
Ea depinde de statuarea şi definirea a cel puŃin două realităŃi obiective: proprietatea
intelectuală şi conceptul de autor.” (Ion SimuŃ15)
Una dintre cele mai sigure metode de depistare a plagiatului vizează investigarea
drepturilor de autor. Astfel, s-a ajuns ca plagierea să reprezinte un domeniu discutat de
sistemul legislativ al fiecărei Ńări în parte. În viziunea legislaŃiei româneşti16, plagiatul
reprezintă însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textul unei
persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obŃinute, prezentându-le drept creaŃie
personală. Conform DicŃionarului Expliativ al Limbii Române, el este definit ca fiind o “operă
literară, artistică sau ştiinŃifică a altcuiva, însuşită (integral sau parŃial) şi prezentată drept
creaŃie personală”.
Originea termenului este latină – de la plagium (a vinde altora sclavi furaŃi sau care nu
aparŃin celui care îi vinde), iar înŃelesul său s-a păstrat acelaşi, din Antichitate17 şi până
astăzi18, fiind, în mare, sinonim cu ideea de furt19.
15
Ion SimuŃ, „Plagiatul universal”, în România literară, nr. 42, 2007.
16
Legea nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinŃifică, dezvoltare tehnologică şi
inovare.
17
Se pare că prima utilizare i-ar fi aparŃinut poetului satiric Martial, într-o epigramă
18
Odată cu utilizarea, din ce în ce mai incorectă a surselor electronice, a fost inventat şi un nou termen, cel de
plagiat online.
19
Filosoful francez Diderot îl considera „cel mai grav delict” care putea apărea în branşa literaŃilor. În unele Ńări,
precum S.U.A., cel care utilizează metode incorecte pentru a primi o notă de trecere la un examen este pedepsit
prin eliminarea din toate universităŃile statului pe teritoriul căruia s-a petrecut plagiatul. Atât de frecvente au
Plagiatul reprezintă, deci, mai ales o formă de fraudă academică şi face parte din
contextul eticii academice, reprezentând o problemă de educaŃie etică.
Frauda academică reprezintă un concept mai larg, care cuprinde, la rândul său şi alte
aspecte, precum: falsificarea unor date sau informaŃii provenite din procesul de cercetare;
sabotarea lucrărilor altora prin împiedicarea acestora să-şi finalizeze lucrarea; înşelarea sau
coruperea în vederea obŃinerii unor avantaje academice; favoritismul aplicat unei persoane în
dauna alteia. În legislaŃia americană referitoare la drepturile de autor, considerată, de altfel,
cea mai dură în domeniu, plagiat se consideră utilizarea repetată a mai mult de 8 cuvinte, fără
precizarea sursei originale, considerând că în acest fel, lucrarea plagiată este prezentată ca o
lucrare originală!
Plagiatul poate fi involuntar, prin utilizarea unor idei sau cuvinte, fără a preciza sursa,
citarea greşită a sursei, fără intenŃie (graba de a realiza un material nu reprezintă o scuză), sau
voluntar, când ideile şi/sau rezultatele cercetării sau muncii altei persoane sunt însuşite
conştient de către plagiator.
Un alt concept a fost foarte dezbătut şi în domeniul istoric contemporan – cel de auto-
plagiat. Conform analistului Patrick Scanlon, auto-plagiatul reprezintă „a term with some
specialized currency. Most prominently, it is used in discussions of research and publishing
integrity in biomedicine, where heavy publish-or-perish demands have led to a rash of
duplicate and “salami-slicing” publication, the reporting of a single study’s results in “least
publishable units” within multiple articles”.
AlŃi autori au oferit chiar şi unele clasificări ale acestui nou tip de plagiere: publicarea
unui acelaşi articol în mai mult de o publicaŃie; împărŃirea unui studiu, iniŃial publicat integral,
pentru mai multe publicaŃii (denumită metoda şi salami-slicing - “tăierea salamului în felii”;
reciclarea unui text.
Pornind de la ideea că „însuşirea cea mai de preŃ a unei literaturi este originalitatea”,
M. Kogalniceanu îndemna, încă de la mijlocul veacului al XIX-lea, la impunerea unui spirit
critic, obiectiv, menit a înlătura mediocritatea: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom
critica cartea, iară nu persoana, vrăjmaşi ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăŃile
noastre literare.”
Astăzi, după cum sesiza şi unul dintre istoricii proveniŃi din şcoala veche – Al. Zub:
„Ne aflăm – scrie el – într-un moment cînd discursul istoric este pus în cauză, istoria
contestată, adesea vehement, un relativism plin de consecinŃe se află în plină expansiune [...]
Pluralitatea discursurilor, legitimă, a putut fi înŃeleasă ca o egală justificare pe linia
adevărului, ceea ce nu este exact. Versiunile de lectură pot fi numeroase, dar nu infinite şi
nicidecum egale ca veridicitate”.
„A împinge relativismul la limită se vădeşte... contraproductiv. Nu oricine se simte
îndemnat să-şi dea cu părerea despre un aspect sau altul din istorie este şi autorizat să o facă
[...] Legitime sunt numai discursurile izvorâte dintr-o anumită experienŃă istoriografică, dintr-
un permanent exerciŃiu al metodei, făcut cu rigoare şi cu analiza cât mai completă a faptelor
[...] Fiindcă, dincolo de vicisitudinile care marchează viaŃa noastră, [de] istoria şi discursul pe
care îl producem, se înfiripă totuşi o anumită certitudine, o apropiere treptată de adevăr, la
care se cuvine a contribui cu toŃii” 20.
Repere bibliografice:
ajuns cazurile de plagiat, încă există chiar şi unele websiteuri dedicate efectiv studierii fenomenului şi
împiedicării răspândirii lui, precum www.plagiarism.org sau www.turnitin.com.
20
Alexandru Zub, Clio sub semnul interograŃiei. Idei, sugestii, figuri, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 41-43
1. Hélène Maurel-Indart, Plagiats, les coulisses de l'écriture, Édition de la
Différence, Paris, 2007 ;
2. Hélène Maurel-Indart, Du Plagiat, PUF, Paris, 1999.
3. http://people.ucalgary.ca/~hexham/study/plag.html
4. http://www.unibuc.ro/uploads_ro/48044/etica_propriet_intel.pdf
Temă pentru casă:
Jean-Luc Hennig
Apologia plagiatului
Editura ART, 2009
Ce mai înseamnă istoria astăzi?! – mulŃi se pot întreba şi pot considera chiar, după
cum şoca un titlu destul de recent, că trăim timpuri ale… sfârşitului ei. Astfel începea
prezentarea de astăzi şi tot astfel doreşte să se încheie... Rotund, în manieră a la Umberto Eco.
Dacă, după cum arăta Fr. Fukuyama, în lucrarea la care am făcut referire anterior21,
„secolul XX, o putem spune cu certitudine, ne-a făcut pe toŃi profund pesimişti în privinŃa
istoriei”, oare ce ne pregăteşte veacul următor...
Menirea istoricului, cu predilecŃie a tânărului istoric, poate părea, din perspectiva celor
analizate în capitolele anterioare, mai uşoară... Sau, mai dificilă! Respectând cu stricteŃe
clasicele rigori ştiinŃifice; preluând vechile metode; impunându-le pe cele
descoperite(redescoperite) de analiştii externi, dar adaptându-le la realităŃile naŃionale şi, mai
ales, la stilul personal; lansând un discurs viguros, independent şi vertical – „produsul” istoric
va căpăta greutatea şi faima mult dorită.
21
Fr. Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1992, p. 15.
Temă pentru casă:
- CitiŃi şi comentaŃi, căutând şi principalele documente citate şi insistând pe noile
direcŃii impuse în predarea istoriei la nivelul Uniunii Europene.
CONSILIUL EUROPEI
COMITETUL MINIŞTRILOR
2. Manipularea istoriei
Predarea istoriei nu trebuie să fie un instrument de manipulare în scop ideologic, de
propagandă sau să fie utilizată pentru promovarea ideilor intoleranŃei, a celor ultranaŃionaliste,
xenofobe sau a antisemitismului.
Cercetarea istoriei şi istoria ca obiect de învăŃământ nu pot fi compatibile, în nici un
fel cu valorile fundamentale şi cu statutele Consiliului Europei dacă acestea încurajează
manupularea istoriei, mai als prin :
– falsificarea sau crearea de dovezi istorice, statistici contrafăcute, imagini falsificate etc ;
– insitenŃa asupra unui eveniment pentru a justifica sau ascunde un altul ;
– distorsionarea trecutului în scopuri de propagandă ;
– o viziune excesiv de naŃionalistă asupra trecutului care poate crea deosebirea între « noi » şi
« ei » ;
– folosirea excesivă a unor documente istorice ;
– negarea unor fapte istorice ;
– omiterea unor fapte istorice.
5. Metode de învăŃare
Utilizarea surselor
Faptele istorice pot fi prezentate, folosindu-se cea mai mare varietate de tipuri de
materiale didactice şi acestea pot fi însuşite printr-o abordare critică şi analitică, în special
prin intermediul :
– arhivelor, deschise publicului, în specil în statele din centrul şi Sud-Estul Europei, care
acum asigură, ca niciodată în trecut, accesul la documentele istorice autentice ;
– filmelor de ficŃiune şi documentare şi a producŃiilor din domeniul audiovizualului ;
– Materialelor obŃinute graŃie tehnologiei informaŃiei, care trebuie studiate în grup şi
individual şi, în care caz, profesorul joacă un rol central ;
– tuturor tipurilor de muzee care funcŃionează în Europa din secolul XX şi a locurilor cu
valoare de simbil, care permit înŃelegerea mai bună de către elebi a evenimentelor recente, în
special din viaŃa de toate zilele ;
– istoriei orale, cu ajutorul căreia mărturia scrisă cu privire la evenimentele recente poate
deveni istorie vie pentru tânăra generaŃie şi care poate oferi puncte de vedere şi perspective
ale acelora care au fost « uitaŃi » din « izvoarele istorice ».
Cercetarea individuală
Elevii ar trebui să fie încurajaŃi să procedeze la cercetări individuale, în funcŃie de
nivelul lor de cunoaştere şi de cadrul general al învăŃării, încurajându-se totodată, în acest fel,
curiozitatea şi iniŃiativa lor în ceea ce proveşte strângerea de informaŃii şi capacitatea lor de a
identifica principalele evenimente istorice.
Cercetarea de grup
Ar trebui încurajate grupurile de elevi, clasele şi şcolile pentru a se angaja în proiecte
de cercetare sau în folosirea metodelor active, pentru a crea stfel condiŃiile pentru dialog şi
pentru un schimb de idei deschis şi tolerant.