ANA-MARIA CĂTĂNUŞ

VOCAŢIA LIBERTĂŢII
FORME DE DISIDENŢĂ ÎN ROMÂNIA
ANILOR 1970-1980

I N S T I T U T U L N A Ţ I O N A L P E N T R U S T U D I U L T O T A L I T A R I S M U L U I

B u c u r e ş t i

2 0 1 4
 C o o r d o n a t o r c o l e c ţ i e : O c t a v i a n R o s k e

R e d a c t o r : D a n C ă t ă n u ş

C o p e r t a : I u l i a n a D u m i t r e s c u

F o t o c o p e r t a 1 : P a u l G o m a - a f i ş d e p r e z e n t a r e

a l E d i t u r i i S u h r k a m p , 1 9 7 1

I n d i c e : F l o r i n - R ă z v a n M i h a i

M a c h e t a r e M i h a e l a M a r i a G a v r i l e s c u

c o m p u t e r i z a t ă :

T i p a r e x e c u t a t la : N E D E A P R I N Ţ S R L

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CĂTĂNUŞ, ANA-MARIA
Vocaţia libertăţii: forme de disidenţă în România anilor 1970-
1980 / C ă t ă n u ş A n a - M a r i a . - B u c u r e ş t i : I n s t i t u t u l N a ţ i o n a l

p e n t r u S t u d i u l T o t a l i t a r i s m u l u i , 2 0 1 4

B i b l i o g r .

I n d e x

I S B N 9 7 8 - 9 7 3 - 7 8 6 1 - 8 0 - 1

3 2 1 . 6 4 ( 4 9 8 ) " 1 9 7 0 / 1 9 8 0 "

9 4 ( 4 9 8 ) " 1 9 7 0 / 1 9 8 0 " : 9 2 9

© I N S T I T U T U L N A Ţ I O N A L P E N T R U S T U D I U L T O T A L I T A R I S M U L U I ,

2 0 1 4

T o a t e d r e p t u r i l e a s u p r a p r e z e n t e i e d i ţ i i s u n t r e z e r v a t e I .N .S . T . R e p r o d u c e r e a

i n t e g r a l ă s a u p a r ţ i a l ă a t e x t u l u i f ă r ă a c o r d u l I .N . S . T . e s t e i n t e r z i s ă ş i s e

p e d e p s e ş t e c o n f o r m l e g i i . D i s t r i b u i r e a î n s t r ă i n ă t a t e f ă r ă a c o r d u l I .N .S .T . e s t e

i n t e r z i s ă .

A f i ş d e p r e z e n t a r e P a u l G o m a , 1 9 7 1 © S u h r k a m p

I S B N 9 7 8 - 9 7 3 - 7 8 6 1 - 8 0 - 1
Profesorului meu,
Ioan Chiper
Profesorului meu,
Ioan Chiper
6
 CUPRINS

Cuvânt înainte............................................................................................................9
Introducere...............................................................................................................11
CAPITOLUL I Disidenţ a în regimurile comuniste. Clarificări conceptuale ..........25
CAPITOLUL II Disidenţ a în Uniunea Sovietică şi Europa de Est.........................31
2.1. De la confruntare la destindere. Dinamica relaţiilor Est-Vest şi
proiectul pentru cooperare europeană ..........................................................31
2.2. Apogeul destinderii: Helsinki, 1975 ........................................................33
2.3. Disidenţa în Uniunea Sovietică................................................................35
2.4. Forme de disidenţă în Europa de Est ............................................................54
CAPITOLUL III Premisele apariţ iei disidenţ ei în România (1965-1977) .............63
3.7. Provocarea „Helsinki”. Regimului de la Bucureşti şi politica
drepturilor omului............................................................................................87
CAPITOLUL IV „Cutremurul oamenilor”, 1977. Începuturile disidenţ ei în
România...................................................................................................................90
4.1. Paul Goma şi mişcarea pentru drepturile omului în România ...........90
4.2. Vlad Georgescu: O istorie complicată ...................................................104
CAPITOLUL V Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.)
...............................................................................................................................112
CAPITOLUL VI Disidenţ a din mediul religios ...................................................119
6.1. Asaltul regimului comunist împotriva vieţii religioase: legislaţie,
reorganizări, represiune.................................................................................119
6.2. Gesturi de contestare a politicii regimului în problema cultelor ......124
6.3. Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Războiul întru cuvânt” ....................130
CAPITOLUL VII Disidenţ a din mediul ştiinţ ific, universitar şi tehnic ...............144
7.1. Înregimentarea trecutului: folosirea istoriei în legitimarea regimului
comunist şi a lui Nicolae Ceauşescu ............................................................146
7.2. Gesturi de disidenţă din mediul ştiinţific, universitar şi tehnic........148
7.3. Mihai Botez şi viitorul lumii comuniste................................................153
7.4. Drumul către libertate. Doina Cornea şi disidenţa românească în anii
1980....................................................................................................................167
CAPITOLUL VIII Disidenţ a din mediul literar ...................................................184
8.1. Cadrul general ..........................................................................................184
8.2. Protocronismul .........................................................................................186
8.3. Reacţiile mediului cultural .....................................................................187
8.4. „Rezistenţa prin cultură” ........................................................................191
8.5. Disidenţa din mediul literar ...................................................................192
8.6. Dorin Tudoran şi condiţia intelectualului român sub comunism.....199
„Frig sau frică? Sau despre condiţia intelectualului român de astăzi” ...206
7
CAPITOLUL IX „Disidenţ a” cu specific etnic ...................................................214
9.1. Regimul comunist din România şi problema maghiară : direcţii
generale ............................................................................................................214
9.2. Disidenţa cu specific etnic: „faza memorandistă”...............................218
9.3. Samizdate, proteste, grupuri de discuţie..............................................220
CAPITOLUL X „Disidenţ a” de partid .................................................................225
CAPITOLUL XI Alte tipuri de opoziţ ie societală...............................................230
11.1 Vocea reprezentanţilor partidelor istorice...........................................230
11.2. Manifeste, sindicate, organizaţii pentru democratizarea României231
CAPITOLUL XII Disidenţ a: între Securitate şi Radio Europa Liberă................234
12.1. Acte legislative în direcţia contracarării acţiunilor ostile la adresa
statului ..............................................................................................................235
12.2. Măsuri şi metode folosite de Securitate pentru descurajarea gesturilor
de disidenţă......................................................................................................237
12.3. „Războiul pe calea undelor”. Posturile de radio occidentale şi Europa
de Est.................................................................................................................239
12.4 Aici Radio Europa Liberă! Secţia română şi susţinerea disidenţei din
România............................................................................................................242
Concluzii................................................................................................................247
Ilustraţ ii .................................................................................................................251
Bibliografie............................................................................................................257
Indice de persoane .................................................................................................278

8
 Cuvânt înainte

O carte de istorie nu are niciodată un singur autor. Există, fireşte, cel care cu
pregătirea specialistului adună materiale, le analizează şi interpretează potrivit
metodelor specifice istoriei şi disciplinelor conexe. Această carte însă nu ar fi existat
dacă eroii ei, disidenţ ii români, nu şi-ar fi manifestat în perioada comunistă vocaţ ia
pentru libertate. De aceea, vreau să mulţ umesc în primul rând celor care prin
alegerea individuală, dar publică în acelaşi timp, de a-şi trăi viaţ a în adevăr, au oferit
atunci şi acum un exemplu societăţ ii noastre.
Mulţ umirile mele merg şi către cei care au acceptat să poarte un dialog cu mine
pe sensibilul subiect al disidenţ ei şi care m-au ajutat în acest demers: Augustin
Buzura, Mariana Celac, Sergiu Celac, Paul Goma, preşedintele Ion Iliescu, acad.
Mircea Maliţ a, acad. Solomon Marcus, Virgil Tănase, profesorul Vladimir
Tismăneanu, Dumitru Ţepeneag, Ion Vianu, Ionuţ Vulpescu.
Doresc să mulţ umesc profesorului Radu Ciuceanu, directorului Institutului
Naţ ional pentru Studiul Totalitarismului, şi domnului profesor Octavian Roske
pentru susţ inerea acordată în elaborarea şi publicarea acestei cărţ i.
Mulţ umesc profesorului Ioan Chiper, conducătorul tezei mele de doctorat,
profesorilor Constantin Buşe, Ion Calafeteanu, Constantin Hlihor, acad. Florin
Constantiniu, care m-au sprijinit în anii de pregătire doctorală, precum şi doamnei
dr. Dorina Rusu, până de curând secretarul ştiinţ ific al Secţ iei de istorie şi arheologie
a Academiei Române.
De asemenea, colegelor de la departamentul tehnic Iuliana Dumitrescu, Mihaela
Maria Gavrilescu, Bianca Niţ u le mulţ umesc pentru eforturile lor pentru ca această
lucrare să apară în cele mai bune condiţ ii grafice.
Colegelor Cristina Diac, Flori Bălănescu, Alina Tudor Pavelescu, Mihaela
Toader le mulţ umesc pentru că mi-au înlesnit accesul la o serie de surse
documentare sau mi-au oferit cu generozitate materiale identificate de ele în
biblioteci sau arhive din străinătate.
Totodată, vreau să mulţ umesc în mod deosebit colegilor mei de la Consiliul
Naţ ional pentru Studierea Arhivelor Securităţ ii Alina Ilinca, Raluca Spiridon şi
Silviu Moldovan, de la departamentul Cercetare, dar şi Mirelei Jianu şi lui George
Vişan de la sala de studiu.
De asemenea, vreau să mulţ umesc prietenilor mei Anca Cătălinoiu, Marius
Dincă, Irina Gridan, Adina Istrate, Irina Paraschiv, Florin Răzvan Mihai, cărora le-am
povestit nu de puţ ine ori despre acest proiect, care m-au încurajat şi mi-au dat
încredere.
Un gând deosebit, de recunoştinţ ă, se îndreaptă către Viorica şi Niculae Oancea
şi Vasile Buga, cărora le mulţ umesc pentru căldura, afecţ iunea şi sprijinul lor
necondiţ ionat.
Nu în ultimul rând le mulţ umesc părinţ ilor mei şi soţ ului meu, Dan Cătănuş,
partenerul meu de călătorie în viaţ ă şi în cercetare.
9
 ***
Această lucrare are la bază teza de doctorat susţ inută în 2012 de autoare la
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, sub coordonarea
profesorului Ioan Chiper. O parte din aceste cercetări au fost finanţ ate în cadrul
grantului pentru tineri doctoranzi, oferit de Ministerul Educaţ iei şi Cercetării prin
Autoritatea Naţ ională pentru Cercetare Ştiinţ ifică derulat în perioada 2006-2007. De
asemenea, părţ i din această lucrare au fost publicate în revista „Arhivele
Totalitarismului”, editată de Institutul Naţ ional pentru Studiul Totalitarismului.
Aprecierile, dar şi observaţ iile primite au fost în măsură să ducă la o îmbunătăţ ire a
materialelor care văd acum lumina tiparului.

10
 Introducere

La un sfert de secol de la revoluţ ia din 1989, în contextul unei democraţ ii tinere

şi deopotrivă fragile, interesul pentru cunoaşterea şi analizarea celor 45 de ani de
istorie comunistă din România rămâne în continuare ridicat. Preocuparea pentru
acest subiect este vizibilă la nivelul publicului larg, dar şi a mediului ştiinţ ific, chiar
dacă perspectivele diferă. În cazul discursului şi percepţ iei publice se poate constata
o abordare maniheistă a trecutului recent. Astfel, ne confruntăm cu aprecieri globale,
generalizatoare, plasate în totală opoziţ ie, fie profund negative, fie exagerat pozitive
faţ ă de regimul comunist. Deşi nu ne propunem să investigăm asupra cauzelor care
au dus la perpetuarea acestor percepţ ii, putem conchide că la baza lor se găsesc o
serie de factori. Pe de o parte, revelarea naturii puternic represive a regimului
comunist, mai ales în primele decenii ale existenţ ei acestuia, nedreptăţ ile la care au
fost supuse categorii sociale întregi, dar şi dificultăţ ile economice din anii 1970-
1980 au făcut ca raportarea la perioada comunistă să fie preponderent negativă. Pe
de altă parte, tranziţ ia îndelungată spre democraţ ie, nedreptăţ ile sociale şi economice
care au urmat anului 1989, incapacitatea puterii politice post-decembriste de a
propune şi implementa proiecte care să ducă la dezvoltarea societăţ ii au alimentat
nostalgia unei părţ i a populaţ iei faţ ă de un regim comunist perceput ca fiind mai just.
În acest peisaj, mediului ştiinţ ific şi, în special, istoriografiei le-a revenit
misiunea deloc uşoară de a oferi o imagine echilibrată şi cât mai obiectivă asupra
unei perioade din istoria României de aproape o jumătate de secol. Pe măsură ce
sursele documentare au devenit mai vaste, incluzând, pe lângă literatura
memorialistică, documente păstrate în arhivele din ţ ară, dar şi în cele de peste
hotare, au fost elaborate numeroase studii vizând istoria regimului comunist din
România sub diferite aspecte: legislaţ ie, metode de represiune, sistem
concentraţ ionar, politici sociale, de gen etc. Trebuie precizat că cele mai multe dintre
aceste studii nu au avut în vedere întreaga perioadă comunistă, ci s-au concentrat pe
anumite segmente temporale, de exemplu epoca Gheorghiu-Dej sau epoca
Ceauşescu. În acest cadru specializat, un loc important a fost rezervat studierii
formelor de opoziţ ie pe care societatea românească le-a dezvoltat în diferite perioade
şi contexte faţ ă de regimul comunist din România. Şi în acest domeniu trebuie
remarcată însă o disproporţ ie la nivelul tratării subiectului. De exemplu, rezistenţ a
din munţ i sau rezistenţ a la colectivizare au făcut obiectul a numeroase cercetări
începând chiar cu anii 1990, în vreme ce opoziţ ia din perioada Ceauşescu a devenit
un subiect de cercetare în special în ultimii ani. Contrapuse rarelor actelor de
opoziţ ie din anii 1970-1980, mărturiile celor care au luptat cu arma în mână
împotriva regimului au suscitat mai mult interes, reprezentând totodată un
contraargument la mult invocata pasivitate a societăţ ii româneşti.
Reticenţ a faţ ă de cercetarea formelor de opoziţ ie din ultimele decenii de
comunism, în special a disidenţ ei, care face obiectul acestei lucrări, a fost alimentată
şi de alţ i factori. Raportată la manifestările similare din celelalte state din blocul
11
sovietic, disidenţ a românească a fost una firavă. Cu toate acestea, după 1989
rândurile disidenţ ilor au fost îngroşate artificial prin includerea/autoincluderea în
această categorie a unor persoane care nu şi-au manifestat public dezacordul faţ ă de
politicile statului comunist, în timp ce unii dintre disidenţ ii autentici au fost trecuţ i
într-un plan secundar cel puţ in, dacă nu ignoraţ i cu desăvârşire.
Despărţ iţ i de anumite realităţ i politice, interne şi internaţ ionale, de metode şi
mijloace de acţ iune, rezistenţ ii, opozanţ ii sau disidenţ ii au avut în comun lupta
deschisă împotriva unui regim represiv sau, altfel spus, au împărtăşit aceeaşi vocaţ ie
pentru libertate.

Rezistenţ i, opozanţ i, disidenţ i

Pentru majoritatea publicului larg, cele trei concepte desemnează o singură

realitate, anume contestarea faţ ă de un regim politic. Acest lucru se datorează în
bună parte utilizării în spaţ iul public de către formatorii de opinie, dar uneori şi de
către istorici, a celor trei termeni rezistenţ ă – opoziţ ie – disidenţ ă drept sinonime
perfect echivalente. Deşi interşanjabili din punct de vedere semantic (cel puţ in
rezistenţ ă-opoziţ ie), odată raportaţ i la o anumită realitate istorică aceşti termeni au
fost generatori de confuzii vizibile atât la nivelul discuţ iei publice, nespecializate,
dar şi a celei ştiinţ ifice.
Clarificările în ceea ce priveşte formele specifice de contestare înregistrate în
timpul regimului comunist au venit pe filiera istoriografiei, care a furnizat o
literatură consistentă în legătură cu rezistenţ a armată anticomunistă, rezistenţ a
ţ ăranilor la colectivizare, revoltele muncitoreşti şi, într-o măsură mai mică,
disidenţ a. Drept urmare, s-a ajuns la impunerea unei terminologii specifice pentru
desemnarea tipurilor de opoziţ ie în funcţ ie de perioada în care s-au produs, contextul
politic intern şi internaţ ional, scopul, mijloacele de acţ iune.
În cele ce urmează, vom trece în revistă principalele trăsături ale formelor de
opoziţ ie menţ ionate mai sus, cele care nu fac obiectul lucrării noastre – disidenţ a.
Rezistenţ a armată anticomunistă, vârful de lance al mişcării de rezistenţ ă1, a
fost alcătuită din grupuri sau persoane care s-au retras în munţ i şi păduri, pentru a-şi
apăra viaţ a şi libertatea cu arma în mână 2. Luptătorii din munţ i s-au numit între ei
„partizani”, iar uneori „haiduci” (membrii organizaţ iei conduse de Gavrilă Olteanu –
„Haiducii lui Avram Iancu” –, ai grupărilor conduse de colonelul Arsenescu,
respectiv maiorul Dabija). În documentele Securităţ ii sunt numiţ i însă „bandiţ i”,
„fugari”, „terorişti”, „duşmani ai poporului”, „contrarevoluţ ionari”, „legionari”3.

1
Adrian Brişcă, Rezistenţ a armată din România, 1948-1958. O încercare de tipologie, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 50-51, 1-2/2006, p. 178.
2
Din rezistenţ a anticomunistă au făcut parte şi grupuri şi organizaţ ii de luptă paramilitare de
rezistenţ ă, care au recrutat membri, s-au organizat, au strâns armament şi muniţ ie, dar nu au intrat în luptă
cu regimul comunist, ci au aşteptat un „moment potrivit”, reprezentat, de regulă, de un viitor conflict între
sovietici şi anglo-americani (cazul „Haiducilor lui Avram Iancu” sau „Grupului înarmat Sinaia”).
3
„Bande, bandiţ i şi eroi”. Grupurile de rezistenţ ă şi Securitatea (1948-1968). Documente, coord.
Florica Dobre, C.N.S.A.S., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 15, 18, 22.
12
 Mişcarea de partizani a avut, în general, două componente: 1) formaţ iunile de
luptători, care aveau un număr restrâns de membri şi acţ ionau în munţ i şi păduri; 2)
reţ eaua de sprijin, formată din locuitori ai satelor din zonă (uneori şi de la oraşe), care
asigurau alimentele, echipamentul, furnizau informaţ ii sau ofereau găzduire, când era
necesar.
Unele organizaţ ii au avut un program sau statut propriu, planuri de acţ iune
elaborate, altele au reacţ ionat mai mult din instinct. Scopul lor era însă acelaşi:
răsturnarea regimului comunist, izgonirea ocupantului sovietic, apărarea tradiţ iilor
naţ ionale, a valorilor democratice, a independenţ ei şi integrităţ ii ţ ării.
Mişcarea de rezistenţ ă a avut un caracter anticomunist, antisovietic, naţ ional şi
creştin. Caracterul naţ ional a fost dat nu numai de obiective, ci şi de răspândirea
organizaţ iilor de rezistenţ ă pe tot teritoriul ţ ării şi de diversitatea socio-profesională
a participanţ ilor la rezistenţ ă. Astfel, grupuri de rezistenţ ă armată au acţ ionat în
Bucovina, Banat, Arad, Braşov, Vrancea, Maramureş, Munţ ii Apuseni, Dobrogea,
Oltenia, Argeş-Muscel, Făgăraş 4. La rezistenţ ă au participat oameni din categoriile
sociale cele mai diverse (ţ ărani, intelectuali, funcţ ionari, foşti ofiţ eri, preoţ i, elevi,
studenţ i etc.), membri sau nemembri de partid (liberali, ţ ărănişti, legionari, social-
democraţ i, nu de puţ ine ori chiar comunişti), tineri şi vârstnici. În schimb, deşi la
mişcarea de rezistenţ ă au participat mulţ i legionari, aceasta nu a avut un caracter
extremist, fascist, antisemit5.

4
O literatură consistentă a fost dedicată mişcării de rezistenţ ă armată şi, în special, grupurilor de
rezistenţ ă care au acţ ionat în anumite regiuni. Câteva dintre acestea sunt: Radu Ciuceanu, Octavian
Roske, Cristian Troncotă, Începuturile Mişcării de Rezistenţ ă în România, vol. I-II, 1945-
1946, I.N.S.T., Bucureşti, 1998-2001; Adrian Brişcă, Rezistenţ a armată din Banat, vol.I, 1945-
1949, I.N.S.T., Bucureşti, 2004 ; idem, Rezistenţ a armată anticomunistă din România, 1944-1962, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 22-23, 1-2/1999; Emil Sebeşan, Ileana Silveanu, Rezistenţ a din Banat,
1949. I, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 18, 1/1998, p. 116-138; Camelia Ivan Duică, Rezistenţ a
armată din Maramureş. Gruparea Popşa, 1948-1949, I.N.S.T., Bucureşti, 2005; Elisabeta Neagoe,
Grupul de rezistenţ ă Leon Şuşman (1948-1957), p. 45-72, Clara Cosmineanu, Eroi fără glorie, eroii
anonimi. Grupul Teodor Şuşman (1948-1958), p. 85-98, în Mişcarea armată de rezistenţ ă
anticomunistă din România, 1944-1962, coord. Gheorghe Onişoru, C.N.S.A.S., Editura Kullusys,
Bucureşti, 2003; Marian Cojoc, Rezistenţ a armată din Dobrogea, 1945-1960, I.N.S.T., Bucureşti,
2004; Radu Ciuceanu, Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia, vol. I-IV, 1947-1976, I.N.S.T.,
Bucureşti, 2001-2007; Radu Ciuceanu, Puica Buhoci, Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia,
vol. V, 1948-1952, I.N.S.T., Bucureşti, 2007; „Bande, bandiţ i şi eroi”. Grupurile de rezistenţ ă şi
Securitatea (1948-1968). Documente, coord. Florica Dobre, C.N.S.A.S., Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003; Vasile Novac, Gheorghe Nicolescu, Grupul de rezistenţ ă Şerban-Voican din Capul
Piscului, Muscel, 1952-1958, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 15-16, 2-3/1997, p. 138-155; Adrian
Brişcă, Radu Ciuceanu, Rezistenţ a armată din Munţ ii Făgăraş. Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu, 1949-
1955, I.N.S.T., Bucureşti, 2007.
5
Excepţ iile în acest sens sunt foarte puţ ine, fiind consemnate la organizaţ ii care au activat în
perioada 1945-1946. „Haiducii lui Avram Iancu” au lansat o serie de manifeste cu caracter antisemit
sau xenofob. Interesant este însă că propunerea de colaborare făcută de Gavrilă Olteanu către Mişcarea
legionară a fost respinsă de Nicolae Pătraşcu, locţ iitorul lui Horia Sima, întrucât autorităţ ile comuniste
promiseseră libertatea legionarilor care încetau să mai activeze. O altă organizaţ ie, „Graiul Sângelui”,
întemeiată în 1945 de Ion şi Mircea Vulcănescu, urmărea crearea unui stat naţ ional, pe baze
corporatiste. Începuturile Mişcării de Rezistenţ ă în România, vol. I, p. 14, 19, 20; Începuturile Mişcării
de Rezistenţ ă în România, vol. II, p. 112.
13
 Amploarea fenomenului a fost semnificativă. Potrivit documentelor Securităţ ii,
în perioada 1945-1959 au fost descoperite 1.196 de formaţ iuni de rezistenţ ă. Numai
în 1949 au fost descoperite 200 de grupări subversive şi 33 de „bande teroriste”
(grupuri de partizani).6
Primele formaţ iuni de rezistenţ ă au apărut în Bucovina, în primăvara anului
1944, în contextul avansului trupelor sovietice pe teritoriul românesc. Este vorba
despre Batalionul Fix Regional „Bucovina” şi grupuri de partizani formate ca reacţ ie
la crimele şi jafurile comise de trupele sovietice împotriva populaţ iei locale. Cele
mai importante grupuri de acest fel au fost cele conduse de Vladimir Macoveiciuc,
Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă şi Petre Maruseac, fiecare cu
efective între 15-120 de partizani. Atât membrii Batalionului Fix, cât şi cei ai
grupărilor de partizani au fost urmăriţ i după 23 august de N.K.V.D., prinşi, torturaţ i,
unii au fost împuşcaţ i, iar alţ ii trimişi în Siberia, unde au dispărut.7
Una dintre cele mai importante organizaţ ii de rezistenţ ă din perioada de început
a instaurării puterii comuniste a fost „Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă” (M.N.R.),
înfiinţ ată în septembrie 1945 de gen. Aurel Aldea, amiralul Horia Macellariu, gen.
Constantin Eftimiu şi lt.col. Eugen Plesnilă.8 Organizaţ ia a fost infiltrată de organele
de informaţ ii ale statului şi destructurată în 1946. În acelaşi an a fost organizat un
mare proces, în care, din motive de propagandă, accentul a fost pus pe celelalte
organizaţ ii membre ale M.N.R., cu nume mai sonore pentru public.
Odată cu înteţ irea de către regimul comunist a prigoanei împotriva celor
consideraţ i duşmani ai noului regim, în anii 1947-1948 s-au înmulţ it grupările de
rezistenţ ă armată înfiinţ ate la nivel teritorial.
Perioada de vârf a mişcării de rezistenţ ă armată a fost între anii 1948-1955.
Atitudinea neintervenţ ionistă manifestată de puterile occidentale în timpul revoluţ iei
ungare din 1956 a pus capăt şi speranţ elor nutrite de membrii rezistenţ ei
anticomuniste din România în posibilitatea unui sprijin din exterior (mitul venirii
americanilor) şi a declanşării unui război care să aibă ca obiectiv eliberarea Europei
de Est de sub dominaţ ia sovietică.
O anumită activare a ultimelor grupări de rezistenţ ă s-a produs în anii 1957-1958,
sub presiunea noilor măsuri de forţ ă luate de regimul comunist. Aceste formaţ iuni au
fost însă lichidate, iar mişcarea de rezistenţ ă armată a luat sfârşit. Col. Arsenescu, cel
care înfiinţ ase „Haiducii Muscelului”, a fost prins în 1960, după ce stătuse ascuns o
perioadă. Ion Gavrilă Ogoranu, care a stat ascuns din 1955, s-a predat în 1976. Ultimul
partizan activ din România, ţ ăranul Ion Banda, a fost împuşcat de Securitate în Munţ ii
Banatului, în 19629.
O altă formă de rezistenţ ă, care a luat aspecte dintre cele mai violente, a fost
rezistenţ a ţ ărănimii la politica de transformare socialistă a agriculturii sau, altfel

6
Cartea Albă a Securităţ ii, vol. III, coord. Mihai Pelin, Serviciul Român de Informaţ ii, 1995, p. 52.
7
Adrian Brişcă, Rezistenţ a armată anticomunistă din România, 1944-1962, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 22-23, 1-2/1999, p. 42-43.
8
Declaraţ ia gen. Aurel Aldea din 30 mai 1946, în Începuturile Mişcării de Rezistenţ ă în România,
vol. I, p. 202-204; Referatul introductiv al Parchetului Militar din 28 septembrie 1946, în Începuturile
Mişcării de Rezistenţ ă în România, vol. II, p. 112-113.
9
Adrian Brişcă, Rezistenţ a armată anticomunistă din România, 1944-1962, p. 49.
14
spus, de construire a comunismului la sate.
Rezistenţ a ţ ărănimii la procesul de colectivizare (1949-1962) a fost de două tipuri,
individuală şi colectivă, şi a avut drept cauze principale impunerea cotelor obligatorii
şi organizarea forţ ată a gospodăriilor agricole colective (G.A.C.).
Nu de puţ ine ori, opoziţ ia ţ ărănimii a luat aspectul unor mişcări de masă, de
revoltă şi chiar de răscoală. Răbufniri violente au avut loc în perioada 1948-1950,
motivele fiind legate de intenţ ia autorităţ ilor de a trece la comasarea terenurilor
agricole, împotriva cotelor obligatorii şi a organizării de gospodării colective10.
Acestea s-au concentrat în judeţ ele din vestul României: Bihor şi Arad, centru,
respectiv în judeţ ele din nord-est, din Moldova: Rădăuţ i şi Roman, în sudul ţ ării, în
judeţ ele, Ilfov, Vâlcea, Ialomiţ a, Gorj.
Pe parcursul anului 1957, autorităţ ile comuniste au decis să reia asaltul în
vederea colectivizării totale a agriculturii româneşti. Ca urmare, în anii 1957-1962
s-au înregistrat noi confruntări de masă între ţ ărani şi autorităţ i, motivul principal
constituindu-l refuzul celor dintâi de a intra în gospodăria colectivă. Fără a mai
atinge amplitudinea din 1949-1950, incidente cu aspect de răscoală au avut loc în
zeci de localităţ i din regiunile Galaţ i, Craiova, Bucureşti, Argeş 11.
Represiunea împotriva celor răsculaţ i a fost de fiecare dată necruţ ătoare şi a
constat în execuţ ii, arestări, deportări, internări în lagăre de muncă, procese
demonstrative.
În ceea ce priveşte rezistenţ a intelectualilor, în primele decenii de regim
comunist în România nu s-au înregistrat acte de opoziţ ie deschisă, la nivelul
intelectualităţ ii faţ ă de politica regimului, ci mai mult un refuz al colaborării cu
regimul.

10
Procesul colectivizării şi rezistenţ a faţ ă de acesta s-a bucurat de un interes crescut din partea
ercetătorilor, fapt concretizat prin numeroase lucrări, dintre care menţ ionăm: Constantin Dobrescu,
Revolte anticomuniste în Prahova, 1948, I, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 11-12, 2-3/1996, p. 115-
135; idem, Revolte anticomuniste în Prahova, 1948, II, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 15-16, 2-
3/1997, p. 123-137; Colectivizarea agriculturii în România. Represiunea, vol. I, 1949-1953, p. 72-118;
Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962, în „Arhivele Totalitarismului”, nr.
1/1993, p. 152-154; Steliana Breazu, Am fost martor la revoltele ţ ărăneşti din judeţ ul Arad, anul 1949, în
volumul Analele Sighet 7, Fundaţ ia Academia Civică, 1999, p. 693-696; Steliana Breazu, Eleonora Criste,
Revolta ţ ărănească anticomunistă de la Ucuriş-Bihor, din anul 1949, în ibidem, p. 697-701; Corneliu
Nicoară, Adevărul despre alianţ a dintre clasa muncitoare şi ţ ărănimea muncitoare, în ibidem, p. 651-659.
Colectivizarea agriculturii în România. Represiunea, vol. I, 1949-1953, p. 72-118; Octavian Roske,
Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1/1993, p. 152-154;
Steliana Breazu, Am fost martor la revoltele ţ ărăneşti din judeţ ul Arad, anul 1949, în volumul Analele
Sighet 7, Fundaţ ia Academia Civică, 1999, p. 693-696; Steliana Breazu, Eleonora Criste, Revolta
ţ ărănească anticomunistă de la Ucuriş-Bihor, din anul 1949, în ibidem, p. 697-701; Corneliu Nicoară,
Adevărul despre alianţ a dintre clasa muncitoare şi ţ ărănimea muncitoare, în ibidem, p. 651-659.
11
Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori), Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare
a agriculturii în România (1949-1962), Polirom, Iaşi, 2005, p. 445-467; Octavian Roske,
Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1/1993, p. 165-
168; idem, Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală, 1957-1962, V, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 10, 1/1996, p. 124-135; Octavian Roske, Ion Bălan, Colectivizarea agriculturii.
Represiunea totală, 1957-1962, VII, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 15-16, 2-3/1997, p. 158-171;
Cicerone Ioniţ oiu, Subjugarea ţ ărănimii. Revolta din comuna Vadu roşca, Analele Sighet 9, Fundaţ ia
Academia Civică, 2001, p. 309-314.
15
 În perioada stalinistă (1948-1953), chiar şi această formă de opoziţ ie a avut
destul de puţ ini „combatanţ i”. Cea mai mare parte a elitei intelectuale româneşti a
fost trimisă în închisori sau unităţ i de muncă, fie pentru colaborarea cu regimul
antonescian sau carlist, fie pentru apartenenţ a la P.N.Ţ. sau P.N.L., fie pentru
originea socială moşierească sau burgheză. Pe de altă parte, un număr important de
intelectuali s-au pus în slujba regimului democrat-popular (Mihail Sadoveanu, George
Călinescu, Traian Săvulescu, Mihai Ralea, Mihai Beniuc etc.). Cei rămaşi între cele
două categorii vor fi marginalizaţ i şi vor ajunge într-o situaţ ie materială precară. Ion
Agârbiceanu, de exemplu, care refuzase să renunţ e la religia greco-catolică, se chinuia
să supravieţ uiască vânzându-şi către puţ inii cumpărători cărţ ile din casă12.
Poate exemplul cel mai clar de refuz al colaborării cu regimul îl constituie cazul
lui Lucian Blaga. După ani de restrişte, în care marele filosof fusese exclus din
Academia Română, „permiţ ându-i-se” doar să deţ ină funcţ ia de bibliotecar, în 1956 i
s-a oferit posibilitatea de a deveni academician în schimbul unei declaraţ ii publice
de adeziune la regim. Blaga a refuzat însă, motivând că trecutul şi literatura sa nu-i
permiteau o asemenea manifestare, neputând să-şi renege o activitate de o viaţ ă
întreagă13. Urmare a acestui refuz, supravegherea filosofului de către Securitate a
fost extinsă, iar restricţ iile la publicare au continuat să fie aplicate 14.
Într-un context diferit, al destalinizării iniţ iate de Nikita Hruşciov, s-a petrecut
luarea de poziţ ie deschisă a lui Alexandru Jar. Scriitor care se afirmase printr-o serie
de lucrări specifice perioadei staliniste, Jar a stârnit o adevărată furtună cu ocazia
unui interviu publicat la 12 aprilie 1956 în „Gazeta literară” – revista Uniunii
Scriitorilor – , în care a vorbit despre „presiunile poliţ ieneşti” la care au fost supuşi
unii scriitori români, care evitaseră să abordeze „temele politice majore”, şi a atacat
clişeele promovate de proletcultism şi aplicarea cultului personalităţ ii în creaţ ia
literară15. Scriitorul şi-a reluat acuzaţ iile în şedinţ a din 12 mai 1956 a activului de
partid al comitetului raional „I.V. Stalin” al Capitalei, organizaţ ie de care aparţ inea
majoritatea intelectualităţ ii artistice şi ştiinţ ifice din Bucureşti 16. Jar a declarat atunci
că scriitorilor li se luase dreptul de a gândi, în ultimii ani spunându-se tot mai des:
„gândeşte pentru noi raionul [de partid], gândeşte pentru noi comitetul orăşenesc,
gândeşte pentru noi Comitetul Central, gândeşte pentru noi Stalin”. Jar a declarat că
teama de represalii îi transformase pe oameni în nişte laşi şi a descris experienţ a
personală a unei vieţ i duble, în care una gândea şi alta era nevoit să declare public.
De asemenea, scriitorul nu s-a limitat numai la situaţ ia din mediul literar şi a pus o

12
Dan Cătănuş (coord.), Mioara Anton, Ana-Maria Cătănuş, Alexandru-Murad Mironov, Nicoleta
Raluca Spiridon, Intelectuali români în arhivele comunismului, Nemira, Bucureşti, 2006, p.199-202.
13
Vezi Planul de urmărire informativă a lui Lucian Blaga realizat de Securitatea Cluj, 31
octombrie 1958, în ibidem, p. 264.
14
La fel de adevărat este că Blaga era conştient că lucrările sale nu erau conforme cu linia
regimului. În 1958, el i-a mărturisit unui apropiat că avea peste 15 volume în manuscris, „lucruri care
nu pot vedea deocamdată lumina tiparului” (ibidem, p. 265).
15
Ioana Boca, 1956. Un an de ruptură, Fundaţ ia Academia Civică, Bucureşti, 2001, p. 64-65.
16
Şedinţ a era destinată prelucrării documentelor Congresului XX vizând problema destalinizării,
iar din auditoriu făceau parte, printre alţ ii, Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu şi Miron Constantinescu.
16
serie de întrebări legate de lipsa autocriticii la Congresul al II-lea al P.M.R.,
desfăşurat în decembrie 1955.17
După această luare de poziţ ie, Jar a fost criticat în şedinţ a organizaţ iei de bază a
Uniunii Scriitorilor din 15 mai 195618 şi, după demascarea în presă, exclus din
partid. Critica a fost extinsă şi asupra celor care încercaseră să-i ia apărarea lui Jar,
Mihai Davidoglu şi Ioan Vitner, care, după ce şi-au făcut autocritica, au primit doar
mustrare.
Un alt caz de dezacord public cu autorităţ ile comuniste l-a reprezentat refuzul
profesorilor Dionisie Pippidi şi Mihai Berza de la Facultatea de Istorie din Bucureşti
de a semna un protest în apărarea lui Manolis Glezos, un comunist grec arestat de
autorităţ ile de la Atena. Gestul celor doi profesori, survenit în timpul „îngheţ ului
neostalinist” care a urmat retragerii trupelor sovietice din România, în vara lui 1958,
a atras demascarea lor (şi a profesorului Ion Nestor, care i-a luat apărarea lui
Dionisie Pippidi) într-o şedinţ ă publică desfăşurată la Universitatea din Bucureşti, în
12 martie 1959, condusă în cel pur stil stalinist de Florian Dănălache, primul secretar
al comitetului de partid Bucureşti19.
La 18 aprilie 1959 s-a organizat o nouă şedinţ ă de demascare, în centrul căreia s-a
aflat studentul Răzvan Theodorescu, care se solidarizase cu profesorii Pippidi, Nestor
şi Berza. Răzvan Theodorescu a fost acuzat cu această ocazie de antisovietism (a
jubilat la retragerea trupelor sovietice), crearea unui „grup spiritualist” (participa la
cenacluri culturale neagreate oficial), împăciuitorism (refuzul de a face delaţ iuni) şi
elitism (încerca să fie la curent cu tot ce era nou pe plan internaţ ional din punct de
vedere ştiinţ ific)20. El a fost exclus din U.T.M. şi din facultate şi trimis ca muncitor
necalificat pe şantierele patriei.
Gestul profesorilor Pippidi şi Berza poate părea relativ minor, dar consecinţ ele
atrase arată că nu a fost deloc aşa.
În aceeaşi perioadă au avut loc şi alte demascări publice ale unor intelectuali de
marcă, precum cele ale compozitorului Mihail Andricu, sculptoriţ ei Miliţ a Petraşcu,
profesorului Marius Nasta, de la Facultatea de Medicină ş.a. Aceştia au fost acuzaţ i
că purtaseră discuţ ii duşmănoase la adresa regimului, dar ele nu avuseseră loc în
public, ci în interiorul cercului lor de prieteni21. Teama autorităţ ilor consta în faptul
că astfel de grupuri, care scăpau controlului partidului, se puteau transforma în nişte
„cercuri Petöfi” incipiente, adică în posibile zone de coagulare a opoziţ iei faţ ă de
regim, aşa cum se întâmplase în Ungaria, în 1956.

17
Intervenţ ia lui Al. Jar din şedinţ a din mai a comitetului raional „I.V. Stalin” este reprodusă în
articolul realizat de Elisabeta Neagoe, Problematica cultului personalităţ ii în mediul literar din
România. Cazul Alexandru Jar, „Arhivele Securităţ ii”, Editura Nemira, 2004, p. 473-481.
18
Notă de la şedinţ a Biroului organizaţ iei de bază de la Uniunea Scriitorilor, 15 mai 1956,
reprodusă de Marin Radu Mocanu, Cazarma scriitorilor, Editura Libra, Bucureşti, 1998, p. 124-131.
19
Vezi Nota informativă privind demascarea profesorilor Dionisie Pippidi, Mihai Berza şi Ion
Nestor de la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, 21 martie 1959, în Intelectuali români în
arhivele comunismului, p. 274-278.
20
Acad. Răzvan Theodorescu, Martie-aprilie 1959 în Facultatea de Istorie a Universităţ ii
bucureştene. Câteva amintiri, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 62-63, 1-2/2009, p. 201-204.
21
Vezi expunerea lui Al. Drăghici, ministrul de Interne, şi notele Securităţ ii pe marginea acestor
demascări din perioada 16-18 aprilie 1959, în Intelectuali români în arhivele comunismului, p. 279-298.
17
 Pe baza acestei suspiciuni, în perioada 1958-1959 au fost arestate şi alte grupuri
de intelectuali, precum grupul Noica-Pillat sau grupul „Rugul aprins al Maicii
Domnului”.
Politica regimului Gheorghiu-Dej faţ ă de intelectuali – recompense pentru
acceptarea colaborării ori represiune dură pentru refuzul acesteia – a încurajat
dezvoltarea unui comportament ambivalent din partea intelectualilor, care s-a
menţ inut şi în epoca Ceauşescu. Deşi în anii 1970-1980 nici recompensele şi nici
represiunea nu au mai atins dimensiunile epocii trecute, marea majoritate a
intelectualilor au rămas ataşaţ i preocupărilor personale sau ale breslei. Din acest
considerent, numărul celor care s-au opus direct regimului sau au denunţ at abuzurile
acestuia a fost destul de mic. Infim a fost şi numărul intelectualilor care în anii 1970-
1980 s-au solidarizat cu muncitorii grevişti din mari centre industriale, precum
Valea Jiului, în 1977, sau zece ani mai târziu, Braşov.
Cauzate de dificultăţ ile economice şi sociale tot mai crescute, mai ales în anii
1980, grevele muncitoreşti au reprezentat adevărate provocări pentru regimul de la
Bucureşti, atât prin numărul mare de oameni implicaţ i, cât şi prin potenţ ialul de
contaminare a altor categorii sociale. Cu toate acestea, în România, nu a putut fi creată
o Solidaritate, asemeni Poloniei. Pe de o parte, având la dispoziţ ie un aparat de
supraveghere şi represiune considerabil, regimul comunist a reuşit să limiteze efectele
acestor răbufniri, fie rezolvând solicitările muncitorilor, fie înăbuşind grevele şi
pedepsindu-i dur pe cei care au luat parte la ea. Pe de altă parte, celelalte categorii
sociale, în special intelectualii, au privit de la distanţ ă evoluţ ia evenimentelor,
refuzând să se solidarizeze cu muncitorii.
Greva minerilor din Valea Jiului, din august 1977, a fost prima mare revoltă
muncitorească de la impunerea regimului comunist. Contestarea deschisă venită
din partea minerilor evidenţ ia prăpastia mare dintre dezideratele proclamate de
partid, un partid care se erija în apărător al clasei muncitoare, şi realitatea dură a
existenţ ei de zi cu zi.
Greva a avut un caracter social şi economic, relevând situaţ ia inacceptabilă în care
ajunseseră să trăiască muncitorii. Detonatorul nemulţ umirilor a fost proiectul legii
3/1977 privind asigurările sociale, în urma căruia veniturile minerilor erau limitate
drastic. La aceasta se adăuga creşterea vârstei de pensionare de la 50 la 53 de ani 22.
Astfel, în primele zile ale lunii august 1977, Lupeni a devenit centrul revoltei.
Aici, în jur de 30.000-35.000 de mineri din Lupeni, dar şi alte exploatări din Valea
Jiului – Paroşeni, Bărbătoasa, Aninoasa, Vulcan, Uricani –, i-au cerut lui Nicolae
Ceauşescu, venit în zonă de la Neptun, să le rezolve revendicările. Prezenţ a lui
Nicolae Ceauşescu la Lupeni, la solicitarea expresă a minerilor, demonstra că la acel
moment, sfârşitul anilor 1977, acesta încă păstra o parte din popularitatea câştigată
în anii liberalizării, muncitorii fiind convinşi că el era singurul care le putea rezolva
problemele.

22
Raluca Nicoleta Spiridon, Greva minerilor, 2-3 august 1977, în „Caietele CNSAS”, nr.
2/2008, p. 313.
18
 În ciuda prezenţ ei în zonă a unui important dispozitiv de asigurare a ordinii,
acesta nu a intervenit împotriva manifestanţ ilor23. Deşi numărul celor urmăriţ i s-a
ridicat la câteva sute, doar 15 persoane au fost arestate şi condamnate pentru delicte
de drept comun, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice şi, în
unele cazuri, pentru vătămare corporală. Pedepsele aplicate au fost de muncă
corecţ ională în alte unităţ i productive şi au variat de la doi la cinci ani.
Deşi s-a vehiculat zvonul că cel mai cunoscut personaj al revoltei, Constantin
Dobre, a fost ucis de Securitate, în realitate acesta nu a fost nici arestat şi nici
condamnat, fiind mutat însă în Craiova.
Dacă revolta din Valea Jiului s-a încheiat într-o manieră paşnică, zece ani mai
târziu, la Braşov, lucrurile au stat cu totul diferit.
La 15 noiembrie 1987, Braşovul, al doilea oraş industrial al ţ ării, a fost martorul
unei uriaşe demonstraţ ii muncitoreşti. Motivul imediat consta în amânarea plăţ ii
salariilor timp de mai multe săptămâni, iar atunci când au fost efectuate, au fost
reduse drastic cu 30%24. Astfel, 200-300 din muncitorii adunaţ i în curtea fabricii au
plecat în grup spre sediul judeţ ean de partid, unde se afla şi Consiliul Popular.
Acestora li s-a mai alăturat pe drum o parte dintre braşovenii care asistau cu uimire
la ceea ce se întâmpla. Spre deosebire de revolta minerilor din urmă cu zece ani, de
această dată participanţ ii au scandat mesaje anti-Ceauşescu, urmate la puţ ină vreme
de mesaje anticomuniste. Strigătele de „Jos cu dictatura!”, „Vrem pâine!”, „Jos cu
Ceauşescu!”, „Jos comunismul” au fost completate de faptul că, la un moment dat,
oamenii au început să cânte „Deşteaptă-te române!”25. Manifestanţ ii au pătruns în
sediul Judeţ enei de partid, de unde au aruncat pe geam portretele familiei Ceauşescu,
dosare, materiale de propagandă, cu care s-a făcut un foc mare în piaţ ă26.
Iniţ ial, pentru dispersarea mulţ imii, autorităţ ile au intervenit în timpul marşului cu
forţ e ale pompierilor şi ale detaşamentul antiterorist al trupelor speciale, operându-se şi
primele arestări27. Ulterior, tancuri ale armatei şi trupe de securitate au înconjurat zona.
Oraşul a fost izolat, timp de câteva zile trenurile n-au mai oprit la Braşov. Legăturile
telefonice cu exteriorul au fost întrerupte, iar din oraş se pleca doar cu aprobare
specială28.

23
Ibidem, 321. Dimensiunile dispozitivului erau justificate şi de vizita pe care Ceauşescu a făcut-o în
zonă. Andreea Iacob, Anti-solidaritatea. Represiunea asupra greviştilor mineri din 1977, în Comunism
şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţ ional, Ruxandra Cesereanu (coord.),
Polirom, Iaşi, 2006, p. 267.
24
O zi de toamnă, cândva... 15 noiembrie 1987, Braşov, Romulus Rusan (editor), Fundaţ ia
Academia Civică, 2004, p. 15.
25
Ibidem, p. 273.
26
Ibidem. Monica Lovinescu, Jurnal, 1985-1988...,p. 248.
27
Nicoleta Raluca Spiridon, Reprimarea mişcărilor muncitoreşti de protest în perioada 1977-
1987: evenimentele din Valea Jiului (1-3 august 1977) şi revolta de la Braşov (15 noiembrie 1987), în
Forme de represiune în regimurile comuniste, Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Institutul
de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Memorialul Rezistenţ ei Anticomuniste din Ţara
Făgăraşului, Polirom, 2008, p. 243.
28
Silviu Brucan, Generaţ ia irosită. Memorii, Editurile Universul & Calistrat Hogaş, Bucureşti,
1992, p. 167; Roger Kirk, Mircea Răceanu, op.cit., p. 203.
19
 Represiunea a fost condusă de Emil Bobu şi Tudor Postelnicu, ministrul de
Interne. Arestările au început chiar din seara zilei de 15 noiembrie şi au continuat şi
în zilele următoare, ajungându-se la 250-300 de persoane.
În anchetarea acestora au fost vizibile două componente: folosirea presiunii
fizice şi psihice asupra arestaţ ilor29 şi dirijarea de către anchetatori a declaraţ iilor
învinuiţ ilor. În cazul celei de-a doua componente, se urmărea transformarea
protestului muncitorilor, în fapt o grevă, într-un act huliganic, o infracţ iune de drept
comun30.
În urma anchetei extrem de dure, incluzând şi tortura (vezi mărturiile lui Iosif
Farcaş, Vasile Anghel, Werner Somerauer), 61 de participanţ i la demonstraţ ie au
fost trimişi la judecată, fiind condamnaţ i pe 3 decembrie 1987 pentru „fapte de
huliganism” şi „grava încălcare a normelor de conduită socială”. Deportaţ i în alte
localităţ i, cei 61 nu s-au putut întoarce la Braşov decât în ianuarie 199031.

Disidenţ a

La sfârşitul anilor 1970, în România au apărut primele manifestări de disidenţ ă.

Era vorba despre un nou tip de opoziţ ie deja în desfăşurare în U.R.S.S., de la
jumătatea anilor 1960, şi care căpătase amploare şi în ţ ările din lagărul sovietic, în
special în cele din Europa Centrală, după semnarea Actului Final de la Helsinki, în
1975. Un protest în primul rând individual, disidenţ a a avut drept destinatar grupuri
de cetăţ eni32, dând astfel glas nemulţ umirii celor mulţ i, dar şi proiectelor pentru
îmbunătăţ irea stării de fapt din societate.
O constelaţ ie de istorii personale, disidenţ a românească a devenit un subiect de
interes cu precădere în ultimii ani. Deşi în ultima perioadă s-au scris destul de multe
studii care au vizat gesturile de disidenţ ă din România 33, aceasta nu a dus la crearea

29
Victimele au vorbit despre bătăi, privarea de mâncare, de somn, aţ âţ area unora contra celorlaţ i,
obligarea de către anchetatori să se lovească între ei. În aceste condiţ ii, unii cercetători au vorbit chiar
despre „piteştizare”, folosirea la scară redusă a metodelor din „experimentul reeducării”. Daniel Iftene,
Braşov, 15 noiembrie 1989..., p. 275. Nicoleta Raluca Spiridon, Reprimarea mişcărilor muncitoreşti de
protest..., p. 239.
30
Nicoleta Raluca Spiridon, Reprimarea mişcărilor muncitoreşti de protest..., p. 239.
31
Daniel Iftene, Braşov, 15 noiembrie 1989...., p. 279.
32
Romain Lecler, Protestation individuelle et dissidence, Master Histoire et Théorie du politique,
Specialité Théorie du politique, IEP Paris, Juin 2005.
33
Una dintre primele lucrări care a abordat subiectul disidenţ ei, de altfel o analiză bine structurată
raportat la sursele documentare existente la acel moment, lucrarea lui Denis Deletant, Ceauşescu şi
Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă în România anilor 1965-1989, Humanitas, Bucureşti, 1998. Dintre
studiile importante publicate pe acest subiect, menţ ionăm: Cristina Petrescu, Romania, în Dissent and
opposition in communist Eastern Europe: origins of civil society and democratic transition, Detlef
Pollack, Jan Wielgohs (editors), Ashgate Publishing Limited, f.l., 2004; Mircea Stănescu, Despre
dizidenţ ă în România comunistă, 1977-1989, în „Sfera politicii”, nr. 106/2004; Capitolul Disidenţ a în
regimul comunist din Raport final, Comisia prezidenţ ială pentru analiza dictaturii comuniste din
România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007; Oana Ionel, Dragoş Marcu, Vasile Paraschiv şi
„Securitatea lui”, în Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul
politic organizat de statul comunist, Polirom, 2005; Mariana Şipoş, Destinul unui disident, Paul Goma,
Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2005; Octavian Coman, Greutatea disidenţ ei asumate. Cazul Doinei
20
unei imagini clare asupra conţ inutului şi dimensiunii pe care fenomenul disidenţ ei l-a
avut în România.
Un motiv care a favorizat această situaţ ie a fost inexistenţ a unor lucrări care să
abordeze într-o manieră ştiinţ ifică cadrul conceptual aferent acestui fenomen 34, dar
care să şi încadreze disidenţ a românească în tabloul mai larg al disidenţ ei sovietice şi
est-europene.
Analiza „disidenţ ei à la roumaine”, aşa cum s-a prefigurat după 1989, a preferat
o raportare la disidenţ a din restul blocului mai mult în formă şi mai puţ in în conţ inut.
Astfel, dacă au fost păstrate comparaţ iile măgulitoare şi legitimatoare, în ultimă
instanţ ă, ale disidenţ ilor români cu figuri celebre ale disidenţ ei sovietice şi est-
europene (Aleksandr Soljeniţ ân, Andrei Saharov, Václav Havel), nu s-a întâmplat
acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte încercările mult mai elaborate de definire ale
fenomenului disidenţ ei din U.R.S.S. sau Europa de Est.
De aceea, am considerat că o lucrare care să abordeze problema disidenţ ei din
România în contextul mai larg al disidenţ ei din blocul sovietic ar răspunde unei
nevoi ştiinţ ifice, dar şi morale. În acest sens, am gândit lucrarea noastră ca o suită de
secvenţ e. Prima vizează cadrul conceptual, prin definirea şi plasarea fenomenului
disidenţ ei într-un spaţ iu geografic, politic şi temporal. A doua, adună laolaltă cele
mai reprezentative manifestări de disidenţ ă din U.R.S.S. şi Europa de Est, scopul
fiind identificarea rădăcinilor acestui tip de opoziţ ie, a conţ inutului şi formelor de
acţ iune, a dimensiunii acestui fenomen, dar şi a impactului asupra societăţ ilor în care
s-au dezvoltat. Considerăm că prezentarea acestor elemente este importantă pentru
crearea unei imagini de ansamblu asupra fenomenului disidenţ ei, a caracteristicilor
sale, dar şi pentru a servi drept comparaţ ie cu disidenţ a românească, pentru stabilirea
similitudinilor şi diferenţ elor cu disidenţ a românească.
A treia, partea cea mai consistentă, analizează în profunzime disidenţ a din
România. În cadrul acesteia – nucleul lucrării noastre –, am ales să realizăm o
tipologie a disidenţ ei din România, construită din perspectiva mediului socio-
profesional al disidenţ ilor, dar şi a specificului etnic. După cum am menţ ionat anterior,
disidenţ a a fost o întreprindere în primul rând individuală, iar în articularea discursului
disident şi apoi a acţ iunii disidente un rol determinant l-au avut trăsăturile sociale,
educaţ ia, dar şi trecutul personal al celui care s-a angajat în acest tip de opoziţ ie. Drept
urmare, am evidenţ iat patru mari categorii: disidenţ a din mediul religios, disidenţ a din
mediul ştiinţ ific, universitar şi tehnic, disidenţ a din mediul literar şi disidenţ a cu
specific etnic. În cadrul fiecărei categorii au fost trasate direcţ iile generale de evoluţ ie
ale domeniului în ultimele două decenii de comunism şi au fost evidenţ iate şi analizate
principalele gesturile de disidenţ ă. Pentru primele trei categorii am ales câteva dintre
figurile reprezentative pentru disidenţ ă – din perspectiva duratei, a discursului şi
acţ iunii disidente – cărora le-am dedicat câte un studiu de studiu de caz aprofundat.
Este vorba despre preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, matematicianul şi viitorologul
Mihai Botez, profesoara Doina Cornea şi scriitorul Dorin Tudoran. Celor patru studii

Cornea, în Ruxandra Cesereanu, Comunism şi represiune în România. Istoria unui fratricid naţ ional,
Polirom, 2006.
34
O excepţ ie în acest sens este reprezentată de lucrarea Cristinei Petrescu, From Robin Hood to
Don Quixote. Resistance and Dissent in Communist Romania, Editura Enciclopedică, 2013.
21
de caz deja menţ ionate li s-au alăturat încă două, cel dedicat lui Paul Goma, din
perspectiva primului gest de disidenţ ă înregistrat în România comunistă, şi cel al
istoricului Vlad Georgescu, într-o dublă ipostază, de disident şi sprijinitor al disidenţ ei,
în calitate de director al departamentului românesc de la Radio Europa Liberă.
De asemenea, am ales să prezentăm sub denumirea de „disidenţ a din partid”
cele câteva luări de poziţ ie împotriva lui Nicolae Ceauşescu venite din partea unor
membri cu o activitate îndelungată în partid (Constantin Pârvulescu, „scrisoarea
celor şase” ş.a.). Am precizat totodată în lucrare că aceste manifestări nu au
reprezentat gesturi veritabile de disidenţ ă, ci mai mult răbufniri determinate de o
anumită situaţ ie şi în special de cultul personalităţ ii lui Nicolae Ceauşescu.
În final, am considerat important să abordăm cei doi factori care au influenţ at
dezvoltarea şi răspândirea disidenţ ei din România: Securitatea şi Radio Europa Liberă.
Din punctul de vedere al metodelor folosite, lucrarea noastră a îmbinat analiza de
ordin istoric cu elemente specifice sociologiei (cadrul conceptual, tipologiile), dar şi
psihologiei. De asemenea, am utilizat metoda comparativă şi metoda biografică, în
fiecare din studiile de caz prezentate existând o solidă componentă de introspecţ ie în
biografiile disidenţ ilor.
Multitudinea de surse la care am apelat în realizarea acestei lucrări, coroborarea şi
încrucişarea acestora, ne-a permis accesul la o imagine cât mai completă asupra
activităţ ii disidenţ ilor despre care am vorbit, dar şi asupra unor subiecte rămase în
suspensie. Pentru a exemplifica importanţ a acestui aspect vom face trimitere la cazul
Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), în care limitarea
doar la folosirea surselor din arhivele Europei Libere ar fi condus la o imagine
distorsionată cu privire la dimensiunile reale ale sindicatului. Încrucişarea acestor
documente cu cele provenite din dosarele Securităţ ii a fost în măsură să releve modul
în care a apărut sindicatul, evoluţ ia sa, dar şi dimensiunile reale.
Baza documentării noastre au constituit-o documentele de arhivă, la care s-au
adăugat documente edite, interviuri realizate de autoare cu foşti disidenţ i sau apropiaţ i
ai acestora, volume de memorii, articole din presa timpului, din ţ ară şi din străinătate,
precum şi o bogată bibliografie dedicată problemei disidenţ ei din România, Europa de
Est şi U.R.S.S.
Cele mai multe documente studiate şi folosite au provenit din arhiva C.N.S.A.S.
şi din arhiva Europei libere aflată la Open Society Archives, la Budapesta. În cazul
primei arhive, documentele extrase din fondurile Documentar, Informativ, Penal,
Reţ ea, S.I.E., Manuscrise au oferit accesul o la gamă extrem largă de informaţ ii:
materiale scrise de disidenţ i, confiscate în urma percheziţ iilor făcute de Securitate,
unele nefiind făcute publice niciodată, planuri de acţ iune elaborate de organele de
Securitate, documente din timpul cercetării penale sau din timpul detenţ iei.
Documentele de la Europa Liberă aflate în subfondul România (Radio Free
Europe/Radio Liberty Research Institute: seria 1, Subject files, seria 2, RFE
Confidential Reports on Romania, seria 3, Records Relating to Romanian Opposition
and Protest Movement, seria 4, Romanian Monitoring) şi subfondul Analytic Research
Department (seria Records of Vlad Socor) s-au dovedit a fi extrem de importante,
oferind accesul la materialele originale trimise de disidenţ i la Europa Liberă sau la
ecourile pe care acestea le-au generat. Totodată, rapoartele de analiză elaborate de
22
Departamentul de Cercetare al Radio Europa Liberă/Libertatea au constituit o
perspectivă extrem de preţ ioasă asupra evoluţ iilor din România, din Europa de Est, dar
şi din U.R.S.S. De asemenea, am folosit documente din Arhiva Diplomatică a
Ministerului de Externe Francez din fondul Europa, subfondul România, precum şi
documente aflate la Rare Book and Manuscript Library, de la Universitatea Columbia.
În completarea informaţ iilor obţ inute din cercetarea fondurilor menţ ionate au
venit documentele aflate la Arhivele Naţ ionale Istorice Centrale. Consultarea
documentelor aflate în Fondul Cancelarie ne-a oferit o perspectivă mai apropiată de
realitate asupra unor decizii de politică internă şi externă promovate de conducerea
P.C.R., iar Colecţ ia Anneli Ute Gabanyi ne-a pus la dispoziţ ie o serie de documente
legate de disidenţ ii din România. Elemente privind activitatea exilului românesc
dusă în sprijinul disidenţ ilor români au fost identificate în Arhiva Institutului pentru
Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
La acest segment dedicat documentelor de arhivă, se cuvine să amintim arhiva
personală a disidentului Mihai Botez, care ne-a fost pusă la dispoziţ ie de sora
acestuia, Viorica Oancea, dar şi documentele produse de disidenţ ii din U.R.S.S. şi
păstrate la Fundaţ ia „Memorial” de la Moscova şi la Fundaţ ia „Andrei Saharov”.
Din categoria documentelor edite pe care le-am folosit în cercetarea noastră,
amintim documentele oficiale de partid (plenare, rezoluţ ii, hotărâri, cuvântări),
documente referitoare la disidenţ i sau la acţ iunile lor 35.
O importanţ ă deosebită au avut-o interviurile pe care le-am realizat cu o serie de
disidenţ i, apropiaţ i ai acestora sau persoane care au fost conectate la gesturile de
disidenţ ă. În acest sens, interviurile sau dialogurile electronice avute cu Mariana
Celac, Radu Filipescu, Paul Goma, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag, Ion Vianu,
acad. Solomon Marcus, Harry Cohn, Viorica Oancea, Mircea Maliţ a, Augustin
Buzura, Sergiu Celac, preşedintele Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu au fost în măsură
să lămurească o serie de aspecte, dar şi să accentueze o serie de nuanţ e absolut
necesare în analiza unui subiect atât de sensibil.
Sursele menţ ionate până în acest moment au fost completate de o literatură
extrem de importantă sub forma jurnalelor, memoriilor sau volumelor de interviuri 36.
În documentarea noastră am folosit deopotrivă presa internă din timpul perioadei
comuniste („Scânteia”, „Scânteia Tineretului”), presa exilului („Lupta”, „Dialog”),

35
Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991; Paul Goma,
Culoarea curcubeului ’77. Cod „Bărbosul”, Polirom, Iaşi, 2005; Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dos. de
securitate, Polirom, Iaşi, 2010; 5 dekabria 1965 goda v vospominania uceastnikov sobâtii, materiala
samizdata, publikaţ ia zarubejoi presî i v dokumentah partinîh i komsomolskih organizaţ ii i zapiskah
Komiteta gosudarstvenoi bezopasnosti v ŢK KPSS, Moskva, Obşestvo „Memorial”- Izdatelstvo
„Zvenia”, 2005.
36
Amintim aici doar câteva dintre acestea: Monica Lovinescu, Seismograme. Unde scurte II,
Humanitas, Bucureşti, 1993; Idem, Jurnal 1981-1984, Humanitas, Bucureşti, 2003; Idem, Jurnal 1985-
1988, Humanitas, Bucureşti, 2002; Doina Cornea, Libertate? Convorbiri cu Michel Combes,
Humanitas, Bucureşti, 1992; Idem, Jurnal. Ultimele caiete urmate de o convorbire între Doina Cornea,
Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţ ia Academia Civică,
Centrul Internaţ ional de Studii asupra Comunismului, Bucureşti, 2009; Vasile Paraschiv, Aşa nu se mai
poate, tovarăşe Nicolae Ceauşescu! Memorii după 20 de ani, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007;
Natalia Gorbanevskaia, Polden. Delo o demonstraţ ii na Krasnoi Ploşadi, 25 avgusta 1968 goda,
Moskva, Novoe Izdatelstvo, 2007.
23
publicaţ ii apărute în samizdat („Cronica Evenimentelor Curente”) sau care au fost
tipărite în Occident („L’Alternative”, „La nouvelle Alternative”, „Index of
censorship”, „A Chronicle of Human Rights in the USSR”).
Deosebit de utile pentru analiza disidenţ ei din Uniunea Sovietică şi din Europa
de Est au fost lucrările publicate în limba rusă, dar şi traducerile în limbi de
circulaţ ie largă ale disidenţ ilor sovietici sau est-europeni, precum şi studii ştiinţ ifice
dedicate subiectului37.
Pentru susţ inea lucrării şi din punct de vedere imagistic am ales să prezentăm în
anexe câteva fotografii din epocă ale disidenţ ilor din România, inclusiv fotografii
realizate de Securitate sau în timpul cercetării penale. Totodată, vom anexa şi o serie
de documente , precum planuri de măsuri elaborate la Securitate, manifeste, copii ale
memoriilor realizate de disidenţ ii români
Lucrarea noastră şi-a propus o privire aprofundată asupra unui subiect încă
sensibil pentru societatea românească. Însă, deşi substanţ ială, ea nu este exhaustivă.
Scopul cercetării noastre nu a fost să-i identificăm pe toţ i disidenţ ii din România.
Nici nu ar fi fost posibil din raţ iuni legate de limitele accesului la un anumit tip de
documente, dar şi de identificarea unor noi surse documentare. De asemenea, nu ne-am
propus să stabilim liste sau ierarhii de disidenţ i. Toţ i cei care au ales să-şi facă
public dezacordul cu regimului comunist au dat dovadă de curaj, de integritate şi
verticalitate morală. Alegerea persoanelor cărora le-am dedicat studiile de caz, pe
lângă componenta subiectivă inerentă, a fost motivată de o serie de factori: durata,
conţ inutul discursului disident, tipurile de acţ iune. Acestora li s-a adăugat reacţ ia
regimului comunist, prin organele represive, care a mers de la hărţ uire permanentă,
la arestare şi chiar trimiterea la închisoare.
În ceea ce priveşte unele cazuri de colaborare cu Securitatea menţ ionate în
lucrarea noastră, nu ne propunem să dăm verdicte sau să indicăm vinovăţ ii de ordin
moral. Rolul nostru se rezumă doar la analizarea unor evenimente, situaţ ii, pe baza
surselor documentare existente, şi la încercarea de a oferi interpretări asupra lor.
Un fenomen devenit deja istorie, disidenţ a anticomunistă, rămâne – poate mai
mult decât oricare alt subiect de istorie recentă – foarte actual pentru societatea
românească. Pentru că, deşi regimul totalitar ţ ine de trecut, istoriile personale ale
disidenţ ilor pot oferi oricând exemple, modele, pentru o conduită bazată pe integritate
morală, respect pentru dialog şi adevăr atât de necesare în societatea noastră.
O istorie a unora dintre noi, dar altfel decât noi, disidenţ a va rămâne un subiect
deschis discuţ iilor, interpretărilor şi analizelor. Un lucru va rămâne de necontestat:
lupta lor cu regimul comunist pentru ceea ce unii dintre ei numeau generic
„libertatea voastră şi a noastră”.

37
Ludmila Alexeieva, Istoria inakomîslia v SSSR. Noveişii period, Moskva, ZAORIŢ „Zaţ epa”,
2001; Joshua Rubinstein, Soviet dissidents. Their struggle for human rights, Beacon Press, Boston,
1985; Cécile Vaissié, Pour votre liberté et pour la nôtre. Le combat des dissidents de Russie, Robert
Laffont, 1999; Detlef Pollack, Jan Wielgohs, Dissent and opposition in communist Eastern Europe:
origins of civil society and democratic transition, Ashgate Publishing Limited, f.l., 2004; Miklós Molnár,
La démocratie se lève a l’Est. Société civile et communisme en Europe de l’Est: Pologne et Hongrie,
Presses universitarires de France, 1990, Alan Renwick, Anti-political or just anti-Communist? Varieties of
dissidence in East-Central Europe and their implications for the development of political society, „East
European Politics and Societies”, vol. 20, no. 2.
24
 CAPITOLUL I

Disidenţ a în regimurile comuniste. Clarificări conceptuale

„Eram perceput ca o persoană care nu a renunţ at la adevărul său, care a fost

dispus să meargă la închisoare de dragul lui, acolo a refuzat oferta de a emigra, apoi
s-a întors şi a continuat să facă exact ceea ce făcuse înainte. O poveste frumoasă şi
pe deasupra foarte uşor de înţ eles.”1 Astfel rezuma Václav Havel experienţ a
disidenţ ei sale din ultimele două decenii de comunism.
„Fantomă care bântuie Europa de Est”, potrivit aceluiaşi Havel, sau „o nouă
maladie mentală”, cum o catalogau medicii psihiatri sovietici, disidenţ a a reprezentat
un tip de opoziţ ie distinct care a apărut şi s-a dezvoltat în regimurile de tip leninist,
în special în ultimele două decenii de existenţ ă ale acestora. Particularitatea
disidenţ ei, ca formă de contestare la adresa regimurilor comuniste diferită de
formele anterioare de opoziţ ie, este dată de segmentul temporal în care a apărut, de
contextul intern al statelor comuniste, dar în egală măsură şi de evoluţ iile
internaţ ionale, de tipul persoanelor angajate în disidenţ ă, de strategiile de acţ iune, de
modalităţ ile de reacţ ie ale regimurilor comuniste faţ ă de aceste manifestări.
Dar ce este disidenţ a anticomunistă şi de ce utilizarea acestui concept a generat
atât de multe confuzii în spaţ iul public românesc?
O explicaţ ie este legată de etimologia cuvântului şi utilizarea înţ elesurilor sale
pentru a desemna aproape orice tip de atitudine contrară regimului comunist.
Termenul disidenţ ă/dizidenţ ă vine din limba latină, dissidentia (subst.) –
dissideo-ere (vb), însemnând opoziţ ie, separare. Atitudinea de disidenţ ă are în
general mai multe accepţ iuni: separarea unei persoane sau grup de o comunitate
religioasă, politică, filozofică, în virtutea divergenţ elor doctrinare; acţ iunea unei
persoane sau a unui grup de persoane care nu mare recunoaşte o anumită autoritate
politică; divergenţ ă doctrinară; separare2.
Dincolo de aceste înţ elesuri generale, care îşi pot găsi exemplificări de-a lungul
istoriei, dar şi în perioada contemporană, în orice societate democratică, trebuie să
precizăm că disidenţ a anticomunistă s-a dezvoltat în interiorul societăţ ilor totalitare,
strategia, acţ iunea disidentă fiind construite în raport cu sistemul politic de tip
leninist şi cu constrângerile aferente acestuia3.

1
Vaclav Havel, Pe scurt, vă rog!, traducere din limba cehă de Helliana Ianculescu,
Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 29.
2
Romain Lecler, op.cit., p. 40.
3
Referitor la tipul de opoziţ ie circumscris anilor 1970-1980, Gabriel Andreescu vorbea
despre „o conotaţ ie internaţ ională [dată] pentru cuvântul disident, care nu este cea tradiţ ională,
de schismă, ci care se referă la opozanţ i sau rezistenţ i care şi-au asumat în mod deschis acest
statut”. Tot el considera că „termenul disident, care a fost reconotat, regândit în termenii aceştia
de prin anii 1960-1970, are suficientă demnitate şi a pătruns ca expresie a demnităţ ii opoziţ iei
la regimurile comuniste şi merită păstrat ca atare. Cei care au spus nu. Oponenţ i şi disidenţ i în
anii ’70-’80, Romulus Rusan (ed.), Fundaţ ia Academia Civică, 2005, p. 189-190.
25
 Din perspectivă cronologică, disidenţ a anticomunistă a fost circumscrisă în
special ultimelor două decenii de comunism, excepţ ie făcând Uniunea Sovietică,
unde fenomenul a apărut la jumătatea anilor 1960. Disidenţ a a constat în acţ iuni
publice menite să atragă atenţ ia asupra abuzurilor puterii comuniste, să impună
respectarea de facto a drepturilor umane fundamentale şi civile, dar să şi creeze
spaţ ii de informare şi educaţ ie alternative la cele oficiale. Caracterizată printr-o
componentă intelectuală pronunţ ată, disidenţ a a fost din perspectiva discursului şi
acţ iunii publice segmentul cel mai elaborat al opoziţ iei din statele comuniste. Având
prin excelenţ ă un caracter intelectual, pe alocuri elitist, disidenţ a s-a dezvoltat în
strânsă legătură cu evoluţ iile interne şi internaţ ionale, fiind influenţ ată de celelalte
manifestări de opoziţ ie societală: revolte muncitoreşti, greve, încercări de creare ale
unor organisme de reprezentare independente, precum sindicatele libere. În cazul
Poloniei, de exemplu, alianţ a dintre intelectualitatea disidentă şi muncitori a creat
premisele unui fenomen unic în blocul sovietic, acela al dezvoltării unei mişcări de
masă de tipul Solidaritatea.
Din punct de vedere terminologic, conceptul de „disidenţ ă”, ca formă de
opoziţ ie anticomunistă, a fost impus pe filieră occidentală la începutul anilor 1970,
cu referire la deja cunoscuţ ii opozanţ i din Uniunea Sovietică. Deşi termenul a fost
preluat şi folosit în limba rusă, sub forma disidenstvo, acesta a fost folosit în paralel
cu un termen tradiţ ional, considerat mai potrivit de o parte a disidenţ ilor sovietici:
inakomîslia (atitudine neconformă)4. Pentru disidenţ i, s-a folosit titulatura de
inakomîsliaşci/disidentî sau, pentru o delimitare şi mai clară, pravozaşitnikii –
luptători pentru drepturile omului5.
Disidenţ a îşi are rădăcinile în Uniunea Sovietică, începuturile sale fiind marcate
de manifestaţ ia din 5 decembrie 1965 din Piaţ a Puşkin din Moscova. Participanţ ii la
această manifestaţ ie au purtat pancarte pe care scria „Respectaţ i Constituţ ia”, cerând
transparenţ ă în procesul intentat scriitorilor Andrei Siniavski şi Iuli Daniel, acuzaţ i
de propagandă antisovietică, după ce publicaseră sub pseudonim în Occident 6.

4
Dilema terminologică este lămurită de Ludmila Alexeieva astfel: „Nu mi-a plăcut
cuvântul „disident”, pentru că a fost inventat special pentru noi. Cineva dintre ziariştii străini
ne-a numit la repezeală „disidenţ i” şi de aici a plecat totul. Pentru că pentru el noi eram de
neînţ eles. Cine mai sunt şi ăştia, de unde au apărut? Şi „disident”, dacă-l traducem în rusă,
asta nu înseamnă inakomîsliaşcii (nonconformist), ci „contestar”. Dar şi acesta e un cuvânt
ciudat. Apoi ce contestam noi? Noi nu atât contestam, cât afirmam. Noi afirmam că omul are
drepturi, are o demnitate umană şi conducătorii oricărui stat ar trebui să ţ ină cont de faptul că
cetăţ enii lor sunt oameni, au drepturi şi demnitate. Ivan Tolstoi, Ludmila Alexeieva, Alfavit
inakomîslia, www.svoboda.org.
5
Ludmila Alexeieva, Istoria inakomîslia v SSSR. Noveişii period, Moskva, ZAORIŢ
„Zaţ epa”, 2001; idem, Pravozaşitnoe dvijenie, dissidenstvo, http:/www.krugosvet.ru
/istoriya/Pravozashchitnoe_Dvizhenie_Dissid.
6
Joshua Rubenstein, Soviet Dissidents. Their struggle for human rights, Beacon Press,
Boston, 1985, p. 37. Vezi şi 5 dekabria 1965 goda v vospominania uceastnikov sobâtii,
materiala samizdata, publikaţ ia zarubejoi presî i v dokumentah partinîh i komsomolskih
organizaţ ii i zapiskah Komiteta gosudarstvenoi bezopasnosti v ŢK KPSS, Moskva, Obşestvo
„Memorial” – Izdatelstvo „Zvenia”, 2005.
26
 La zece ani distanţ ă, în 1975, semnarea Actului Final de la Helsinki şi apoi
apariţ ia doi ani mai târziu a Cartei 77 în Cehoslovacia aveau rolul de a impulsiona
apariţ ia disidenţ ei şi în statele Europei de Est.
Deşi nu se poate vorbi despre o definiţ ie unică a disidenţ ei, o descriere
cuprinzătoare a acestui fenomen are în vedere „totalitatea mişcărilor, grupurilor,
textelor şi acţ iunilor individuale, variate din punct de vedere al scopurilor [în sensul
în care vizau libertatea religioasă, etnică sau de altă natură], desfăşurate în strânsă
legătură cu o serie de principii fundamentale: transparenţ ă, realizarea drepturilor şi
libertăţ ilor fundamentale ale omului, dezideratul respectării legilor”7.
Încercând să explice cine erau sau ce erau disidenţ ii, Vladimir Bukovski, Andrei
Saharov, Valentin Turcin, Ludmila Alexeieva, Roy Medvedev, Václav Havel au
oferit o serie de definiţ ii elaborate în strânsă legătură cu experienţ ele personale sau
cele ale colegilor de disidenţ ă. Prezentarea câtorva dintre ele este importantă pentru
a delimita şi mai clar disidenţ a de celelalte forme de opoziţ ie.
Fizicianul Valentin Turcin, care a activat în cadrul secţ iei de la Moscova a
organizaţ iei „Amnesty International” până în octombrie 1977, când a fost obligat să
emigreze, susţ inea că „disidenţ ii există ca o subcultură în cadrul culturii dominante.
Ei gândesc în alt mod, acţ ionează în alt mod şi astfel sfidează totalitarismul. Vei găsi
întotdeauna oameni care să reprezinte subcultura.”8
În 1978, Vladimir Bukovski vorbea despre disidenţ i ca despre „nişte oameni simpli
care au învăţ at să gândească singuri”. Disidenţ ii sunt acei oameni care, renunţ ând la
dublul limbaj – a gândi una şi a rosti alta – „au atins o armonie între propriile cuvinte şi
propria viaţ ă, pe de-o parte, şi propriile convingeri pe de altă parte”, iar „acest lucru este
deja periculos, pentru că înseamnă asumarea riscului de a merge la închisoare”9.
O definiţ ie similară celei date de V. Bukovski aparţ ine altui disident sovietic,
Roy Medvedev. Potrivit acestuia, „disidentul este un cetăţ ean care nu e de acord cu
fundamentele ideologice, politice, economice ori morale pe care se întemeiază
societatea în care trăieşte, proclamându-şi în mod deschis acest dezacord şi
demonstrându-l în faţ a compatrioţ ilor săi şi a statului”10. Modul în care această
definiţ ie reuşea să ofere chintesenţ a atitudinii de disidenţ ă a făcut ca ea să fie
asumată şi de alţ i disidenţ i, aşa cum a fost cazul matematicianului Mihai Botez11.

7
Disidenţ a avea în vedere o serie de activităţ i sociale: crearea de texte necenzurate,
adresarea de petiţ ii sau scrisori deschise instituţ iilor oficiale, acţ iuni de tipul demonstraţ iilor,
răspândirii de manifeste, declararea grevei foamei. http://www.memo.ru
/history/DISS/HRONVVED.HTM.
8
Tufton Beamish, Guy Hadley, The Kremlin’s Dilemma. The Struggle for Human
Rights in Eastern Europe, London, 1979, p. 22.
9
Cécile Vaissié, Pour votre liberté et pour la nôtre. Le combat des dissidents de Russie,
Robert Laffont, 1999, 11. Vezi şi Vladimir Bukovski, Une nouvelle maladie mentale en
U.R.S.S.: L’opposition, Éditions du Seuil, f.l., 1971.
10
Vezi Roy Medvedev, On Soviet Dissent. Interviews with Piero Ostelino, Columbia
University, New York, 1985, p. 1.
11
Mihai Botez, Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul naţ ional
comunist) – un punct de vedere românesc, Editura Fundaţ iei Culturale Române, Bucureşti,
1993, p. 52.
27
 Václav Havel ne propune la rândul său o imagine cuprinzătoare a ceea ce
reprezenta disidentul: o persoană care „nu caută puterea. [...] nu doreşte funcţ ii şi nu
ademeneşte votanţ ii. Nu oferă nimic şi nu promite nimic. Nu se poate oferi decât pe
sine însuşi şi o face pentru că nu are altă soluţ ie pentru a susţ ine adevărurile sale.
Acţ iunile sale reflectă într-un mod clar demnitatea sa de cetăţ ean, indiferent de cost”12.
Sintetizând aceste definiţ ii, putem conchide că disidenţ ii au fost acele persoane care
şi-au proclamat în mod deschis, public, dezacordul faţ ă de politica statului, de mersul
societăţ ii, în faţ a compatrioţ ilor şi a autorităţ ilor, dovedind constanţ ă şi perseverenţ ă în
discursul şi în acţ iunea lor13. Şi pentru a sublinia o caracteristică din nou supusă
discuţ iilor, vom preciza că disidenţ ii au făcut acest lucru din interiorul statului comunist,
până în momentul în care, forţ aţ i de regim sau din considerente personale, unii dintre ei
au ales plece în exil, optând, în terminologia consacrată de Albert O. Hirschman, pentru
contestare („voice”) în defavoarea abandonului („exit”)14.
Cum apare un disident? Cum poate fi explicată opţ iunea unui individ trăind într-o
societate totalitară pentru disidenţ ă, în condiţ iile în care beneficiilor de ordin moral
la care se reducea această atitudine i se contrapuneau izolarea socială şi profesională,
şicanele regimului, pedepsirea, uneori chiar arestarea, condamnarea sau exilul?
Drumul spre disidenţ ă a reprezentat pentru cei mai mulţ i nu atât o fractură, cât o
evoluţ ie progresivă, de la conştientizarea abuzurilor puterii sau, în cazul unor
oameni de ştiinţ ă, a lipsei de viabilitate a sistemului, la renunţ area la dublul limbaj,
la minciună, culminând cu ieşirea publică şi asumarea dezideratului major: „a trăi în
adevăr”. În condiţ iile acestor transformări, apartenenţ a sau, din contră, neapartenenţ a
la Partidul Comunist a devenit irelevantă, fiind redusă doar la un simplu element
biografic prezent în cazul unor disidenţ i.
Trăsăturile principale ale disidenţ ei au avut în vedere caracterul public – „a spune
deschis ceea ce toţ i ceilalţ i murmură pe ascuns”15 –, legal, nonviolent al acţ iunilor lor.
Conştienţ i de etapa istorică pe care o traversau şi purtând în minte eşecul formelor
anterioare de opoziţ ie, disidenţ ii nu şi-au propus să conteste legitimitatea regimului
comunist şi nici să-l răstoarne16. În schimb, folosindu-se de prevederile documentelor

12
Alan Renwick, op.cit., p. 289.
13
Vezi şi Nicolas Werth, Gäel Moullec, Rapports secrets soviétiques. La societé russe dans
les documents confidentiels, 1921-1991, Éditions Gallimard, 1994; Chantal Delsol, Michel
Maslowski, Joanna Nowicki (coord.), Dissidences, Presses Universitaires de France, Paris, 2005.
14
Contestarea („voice”) este definită ca orice încercare menită a schimba, mai degrabă
decât a evita, o stare de lucruri inacceptabilă, prin solicitări individuale sau colective către
cei aflaţ i la conducere, prin apelul la o autoritate superioară, cu intenţ ia de a forţ a o
schimbare în conducerea lucrurilor, sau prin tipuri variate de acţ iuni şi protest, incluzându-le
pe cele care au în vedere mobilizarea opiniei publice. Albert O. Hirschman, Exit, Voice and
Loyalty. Responses to Decline in Firms, Organizations and States, Harvard University Press,
Cambridge, Massachusetts, 1970.
15
Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki (coord.), op.cit., p. 250.
16
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Humanitas,
Bucureşti, 2003, p. 294. În lucrarea sa, Politics in the Communist World, Leslie Holmes
inventariază domeniile supuse criticii de către disidenţ i: lipsa de răspuns a autorităţ ilor faţ ă de
nemulţ umirile populaţ iei, încălcarea legalităţ ii, distorsionarea sau trădarea ideilor şi idealurilor
28
naţ ionale şi internaţ ionale şi cu sprijinul organizaţ iilor pentru respectarea drepturilor
omului din Occident, disidenţ ii au încercat să diminueze arbitrariul puterii comuniste
şi, în unele cazuri, să creeze premisele unui dialog între cele două părţ i. Gesturile
disidenţ ilor erau publice şi în conformitate cu legile interne, fapt ce ar fi trebuit să-i
apere de eventualele acuzaţ ii venite din partea autorităţ ilor statului. Printre modalităţ ile
de acţ iune ale disidenţ ilor se numărau: trimiterea de memorii/scrisori deschise
autorităţ ilor, acţ iuni de protest sau manifestaţ ii în favoarea unor persoane reprimate,
crearea de grupuri pentru respectarea drepturilor omului.
În plus, prin strategii specifice şi diferite de la stat la stat 17, disidenţ ii au încercat
să smulgă o parte din spaţ iul public de sub controlul partidului-stat. Refuzul politicii,
aşa cum era ea practicată de regimul comunist, sau „antipolitica”, aşa cum a fost
definită de Gyorgy Konrad, nu era un apel la neimplicare, ci la construirea unor
spaţ ii libere de imixtiunea puterii comuniste. „Politica” promovată de disidenţ i avea
un conţ inut în mod distinct moral, unde separarea morală între bine şi rău înlocuia
diviziunea politică între stânga şi dreapta18. „A trăi în adevăr”, mai mult decât o
sintagmă sau un mod de viaţ ă pentru disidenţ i, căpăta valenţ e politice şi
ameninţ ătoare pentru regimul comunist, care nu a ezitat să pedepsească aceste
gesturi19. La scurtă vreme după eliberarea sa din închisoare, într-un interviu acordat
revistei „Index of Censorship”, Václav Havel explica atitudinea sa publică în felul
următor: „Nu mă supun nimănui, cu atât mai puţ in unei superputeri. Dacă mă supun
cuiva, aceea este doar conştiinţ a mea. Nu sunt nici comunist, nici anticomunist, şi
dacă-mi critic guvernul, o fac nu pentru că se întâmplă să fie comunist, ci pentru că
nu e bun. Nu lucrez pentru guvern şi nici nu sunt vreun contestatar de profesie
împotriva oricărui guvern, eu doar ţ in partea adevărului, împotriva minciunii, a
raţ iunii contra prostiei, a dreptăţ ii contra nedreptăţ ii” 20.
În acelaşi timp, prin acţ iunile lor, disidenţ ii au propus şi promovat modele de
gândire alternativă, creând astfel mici breşe într-un regim caracterizat în principal
prin uniformitate. În condiţ iile în care statul deţ inea monopolul informaţ iei, crearea
unei reţ ele alternative de comunicare, de diseminare nu doar a creaţ iilor literare

socialiste, performanţ ele scăzute ale regimului, vizibile în standardul de trai al populaţ iei.
Leslie Holmes, Politics in the Communist World, Claredon Press, Oxford, 1986, p. 272-274.
17
Într-un studiu extrem de cuprinzător Alan Renwick, face o analiză a principalelor
curente manifestate în gândirea disidentă în statele Europei Centrale. Renwick decelează trei
tipuri de abordări, fiecare beneficiind de strategii proprii de aplicare: societatea civilă ignoră
statul (“antipolitica” [Vaclav Havel, Adam Michnik, Georgy Konrad] şi ideea „polisului
paralel” [Vaclav Benda], societatea civilă încearcă să schimbe politicile statului
menţ inându-se în afara acestuia (protejarea drepturilor omului, crearea de forumuri de
gândire critică, disidenţ ii acţ ionează ca nişte grupuri de presiune) şi, în final, societatea civilă
încearcă să schimbe politicile statului din interior (cooperare, revoluţ ie, opoziţ ie politică).
Anti-political or just anti-Communist? Varieties of dissidence in East-Central Europe and
their implications for the development of political society, „East European Politics and
Societies”, vol. 20, no. 2, p. 286-302.
18
Christian Joppke, Revisionism, Dissidence, Nationalism: Opposition in Leninist
Regimes, „The British Journal of Sociology”, vol. 45, no, 4, December 1994, p. 551.
19
Ibidem.
20
Václav Havel, I take the side of truth. „Index of Censorship”, no. 6/1983, p. 3-7.
29
nepublicabile, a luărilor de poziţ ie în anumite situaţ ii, dar şi a ideilor, soluţ iilor
alternative, s-a făcut prin intermediul samizdatului şi tamizdatului21. Activităţ i
clandestine, practicarea celor două modalităţ i de comunicare scrisă au fost aspru
pedepsite atunci când cei implicaţ i au fost descoperiţ i de autorităţ i.
Samizdat (samîi izdatelstvo), însemnând autoeditare, consta în faptul că autorul
sau cititorul unui text devenea el însuşi editor, reproducând materialul în mai multe
exemplare, asigurându-i astfel o circulaţ ie destul de mare.
În această categorie putem menţ iona în primă fază publicaţ iile „Sintaxis” (editor
Aleksandr Ghinzburg), „Bumerang” (editor Vladimir Osipov), apărute în U.R.S.S. la
sfârşitul anilor 1950, în contextul manifestărilor din Piaţ a Maiakovski. Pe măsură ce
activităţ ile disidente au evoluat, asistăm la apariţ ia unor publicaţ ii cu o viaţ ă mai
îndelungată, de tipul „Cronicii Evenimentelor Curente” în U.R.S.S. (1968-1983),
„Beszélő” (1981-1989, editori Miklós Haraszti, János Kis, Ferenc Kőszeg, Bálint
Nagy si György Petri), „Hírmondó”, „Demokrata”, în Ungaria. La fel de importantă
a fost existenţ a editurilor clandestine în Polonia („NOW-a”), în Cehoslovacia
(„Ediţ iile Padlock”), în Ungaria (editura „AB”, condusă de Gabor Demszki)22.
Tamizdatul (tam izdatelstvo) publicarea/trimiterea în exteriorul ţ ării a avut un
rol esenţ ial în publicarea lucrărilor respinse de cenzură în ţ ările de origine, dar care,
astfel, deveneau cunoscute prin difuzarea la Radio Europa Liberă/Radio Libertatea
sau erau tipărite în edituri străine. Acest regim l-au avut şi cărţ ile scrise de Paul
Goma în perioada în care se afla în România şi care au fost publicate în străinătate:
Ostinato, Uşa, Gherla, eseurile Doinei Cornea sau analizele cu valenţ e ştiinţ ifice ale
matematicianului Mihai Botez.
În susţ inerea disidenţ ei, un rol important l-au avut posturile de radio care emiteau
din „lumea liberă” – Vocea Americii, BBC, Deutsche Welle, Radio Europa
Liberă/Libertatea – şi care, preluând şi popularizând gesturile disidente, au acţ ionat ca o
interfaţ ă între contestatari şi compatrioţ ii lor, asigurând totodată „un pod informaţ ional
între Est-Vest”. Astfel, cetăţ enii cunoşteau abuzurile puterii comuniste, iar disidenţ ii
căpătau o notorietate, inclusiv internaţ ională, care, în unele cazuri, a determinat regimul
să se abţ ină de la gesturi extreme în privinţ a lor.
Disidenţ a a fost în principal o mişcare etică, morală. Critica publică, deschisă la
adresa regimului comunist a fost însă doar o parte din activitatea disidenţ ilor, aceea
de a expune tarele regimului, închistarea sa, refuzul de a accepta dialogul, fie că era
vorba despre decizii politice, economice sau care vizau sfera culturală. Cea mai
consistentă parte a disidenţ ei a constat în construirea unor modele alternative de
existenţ ă în comunism, la baza căruia se găseau onestitatea, competenţ a, respectul
pentru diversitatea de opinii.
În funcţ ie de condiţ iile în care s-a dezvoltat, de numărul celor care au ales să-şi
asume această atitudine, disidenţ a a contribuit fie la recâştigarea unor mici fărâme de
libertate, fie la reconstruirea bazelor unei societăţ i civile sănătoase.

21
Vezi Peter Steiner, Introduction: On Samizdat, Tamizdat, Magnitizdat, and other
strange words that are difficult to pronounce, „Poetics today”, Winter 2008, p. 613-629.
22
Vezi Barbara J. Falk, The Dilemmas of dissidence in East Central Europe, Central
European University Press, Budapest, 2003.
30
 CAPITOLUL II

Disidenţ a în Uniunea Sovietică şi Europa de Est

2.1. De la confruntare la destindere. Dinamica relaţ iilor Est-Vest şi proiectul

pentru cooperare europeană

La puţ ini ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, lumea se afla în
faţ a unei noi confruntări – războiul rece – ai cărui actori principali au fost cele două
mari puteri rezultate în urma conflagraţ iei mondiale: Statele Unite, susţ inătoare a
blocului occidental, şi U.R.S.S., având în spate blocul comunist.
Perioada care s-a scurs până la moartea lui Stalin a fost marcată de tensiuni
extrem de puternice între cele două blocuri, exprimate la nivel conceptual prin
doctrina Truman şi doctrina Jdanov (1947), dar şi practic, prin politica de
„containment”, planul Marshall (1947), blocada Berlinului (1948), crearea NATO
(1949), războiul din Coreea (1950-1953).
Definitivarea configuraţ iei politice, ideologice, dar şi teritoriale a celor două
blocuri, cu excepţ ia problemei Berlinului, a făcut ca după 1953 climatul dintre cele
două tabere să fie caracterizat prin alternarea momentelor de încordare cu cele de
destindere.
Astfel, asistăm la o tensionare a relaţ iilor dintre cele două superputeri în 1956
(revoluţ ia ungară, dar şi criza Suezului), 1961 (criza Berlinului), 1962 (criza
rachetelor din Cuba), dar şi o îmbunătăţ ire a raporturilor dintre acestea în 1954
(conferinţ a de la Geneva), în prima parte a lui 1956, în 1959, când Nikita Hruşciov
vizita pentru prima dată Statele Unite sau semnalele pozitive transmise către
U.R.S.S. de preşedintele J.F. Kennedy1 după criza din Marea Caraibilor, fapt ce a
dus la semnarea tratatului de interzicere a testelor nucleare în atmosferă în 19632.
La jumătatea anilor 1960, deşi timid, puteau fi zărite semnele unei destinderi
care va deveni realitate în prima parte a anilor 1970. Destinderea3 a fost un deziderat
1
„Mâna” pe care S.U.A. o întindea U.R.S.S. era prefaţ ată de discursul pe care preşedintele
Kennedy l-a ţ inut la o universitate americană în 1963 şi în care spunea: „Nu dorim să impunem o «pax
Americana» în lume… ci [ne dorim] o pace bazată nu pe o schimbare bruscă a naturii umane, ci pe o
schimbare graduală a instituţ iilor umane… Trebuie să ne conducem politica astfel încât comuniştii să
fie interesaţ i să cadă de acord asupra unei păci autentice… Dacă nu putem pune capăt diferendelor,
măcar putem ajuta ca lumea să devină mai sigură pentru diversitate”. Martin Walker, The Cold War. A
history, Henry Holt and Co., New York, 1995, p. 181.
2
Ibidem, passim. Pentru evoluţ iile care au marcat evoluţ iile războiului rece, vezi Simon Ball, The
Cold War. An International History 1947-1991, Arnold, London, 1998; Jean Ellenstein, La paix froide.
Les relations Etats-Unis – URSS depuis 1950, Londreys, Paris, 1988; André Fontaine, Istoria
Războiului Rece, 4 vol., Editura Militară, Bucureşti, 1992-1994; John Lewiss Gaddis, The United States
and the End of the Cold War. Implications, Reconsiderations, Provocations, Oxford University Press,
Oxford&New York, 1992; Aleksandr Fursenko, Timothy Naftali, Khruschev’s Cold War. The Inside
Story of an American Adversary, W.W. Norton and Company, New York, London, 2006.
3
Pentru o istorie a „destinderii”, vezi şi André Fontaine, Un seul lit pour deux rêves. Histoire de
la „détente”, 1962-1981, Fayard, 1982.
31
al ambelor superputeri, chiar dacă motivate de raţ iuni diferite – Statele Unite
simţ eau nevoia unei replieri în contextul războiului din Vietnam, dar şi o reducere a
„poverii economice” pe care o presupunea poziţ ia de lider al „lumii libere”4, în
vreme ce U.R.S.S. căuta o normalizare a relaţ iilor cu S.U.A. şi Europa Occidentală,
o legitimare în plus pentru blocul sovietic, dar şi o mai largă cooperare în domeniul
economic şi ştiinţ ific.
Destinderea dintre cele două superputeri a fost concretizată la începutul anilor
1970 prin semnarea între S.U.A. şi U.R.S.S. a mai multor acorduri decât în întreaga
perioadă anterioară5.
Negocierile în cadrul SALT (Strategic Arms Limitation Talks) s-au fructificat
prin semnarea în 1972 la Moscova, de către Leonid Brejnev şi Richard Nixon, a
tratatului ABM (Anti-Ballistic Missile Treaty) şi a unui acord pentru limitarea
armelor strategice între cele două ţ ări. De asemenea, s-au semnat acorduri pentru
cooperare economică, culturală şi ştiinţ ifică6.
Destinderea din anii 1970 s-a petrecut la două niveluri: cel al superputerilor, de
recunoaştere a unei poziţ ii de egalitate şi având o agendă globală, şi una la nivel
regional, concretizată prin crearea Conferinţ ei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa şi semnarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975.
Drumul spre Helsinki a fost însă unul anevoios, dezbaterile anilor 1950 şi 1960
privind aşezarea bazelor cooperării europene fiind umbrite de crizele războiului rece.
Astfel, nevoia unei conferinţ e europene s-a regăsit la Geneva în 1955, unde cele
patru mari puteri Marea Britanie, Franţ a, U.R.S.S. şi S.U.A. au discutat despre
limitarea armamentelor, zone demilitarizate, consultări politice în problema
securităţ ii europene7. În cadrul conferinţ ei, participanţ ii au venit cu nişte propuneri
concrete, U.R.S.S. cerând diminuarea restricţ iilor pentru schimburile economice,
culturale, ştiinţ ifice, în vreme ce statele occidentale, mai ales Franţ a, solicitau
reducerea limitelor privind comunicarea şi călătoriile între cele două blocuri 8.
Crizele care au marcat ultima parte a anilor 1950 şi începutul anilor 1960 –
revoltele din Ungaria şi Polonia (1956), ridicarea zidului Berlinului (1961), criza
rachetelor (1962) au făcut ca dezbaterile privind cooperarea europeană să fie reluate
de abia la jumătatea anilor 1960. Un factor care va favoriza destinderea pe plan
european a fost reprezentat de Comunitatea Europeană/Piaţ a Comună, statele
membre implicându-se activ în edificarea acestui proiect.
Declaraţ ia de la Budapesta a statelor participante la conferinţ a Tratatului de la
Varşovia, în martie 1969, cerea organizarea unei conferinţ e europene cât mai curând
posibil, propunând trei teme mari de discuţ ie: renunţ area la utilizarea forţ ei în
relaţ iile dintre statele din Europa; extinderea pe principii de egalitate a relaţ iilor

4
Martin Walker, op.cit., p. 215.
5
Andrei Gromîko, Memoires, Hutchinson, London et al., 1989.
6
Anne de Tinguy, USA-URSS. La détente, Edition Complexe, Bruxelles, 1985, p. 232-234. Vezi
şi Mioara Anton, Provocările destinderii Est-Vest: Richard Nixon şi Europa, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 3-4/2006, p. 216-219. Trebuie să menţ ionăm faptul că vizita lui R. Nixon în
China a impulsionat U.R.S.S. în semnarea acestui acord.
7
Daniel C. Thomas, The Helsinki Effect. International Norms, Human Rights, and the Demise of
Communism, Princeton University Press, Princeton & Oxford, 2001, p. 28.
8
Ibidem.
32
economice, ştiinţ ifice, culturale; formarea unui mecanism de pace şi securitate între
naţ iunile europene. Un element important regăsit în declaraţ ie era cel legat de
problema germană, în principal recunoaşterea inviolabilităţ ii frontierelor R.D.G. cu
Polonia şi R.F.G.9
Acestei invitaţ ii, Occidentul îi răspundea pozitiv o lună mai târziu, propunând
însă prezenţ a în cadrul conferinţ ei a S.U.A. şi Canadei şi accentuând importanţ a
progresului în problema Berlinului.
Interesul statelor occidentale pentru destindere reflecta dorinţ a acestora de a
rezolva o serie de probleme specifice continentului, dar şi de a „evada” de sub umbrela
diplomaţ iei bipolare, susţ inându-şi propriile interese. De aceea, după cum am
menţ ionat şi anterior, statele membre ale Comunităţ ii Europene nu doar că au susţ inut
puternic acest proiect, dar au fost şi cele care, în ciuda reticenţ elor U.R.S.S. şi S.U.A.,
au inclus problema drepturilor omului drept temă pe agenda cooperării europene10.
În drumul spre Helsinki, un element extrem de important a fost destinderea
bilaterală între U.R.S.S. şi R.F.G.
Promovarea de către R.F.G., prin cancelarul Willy Brandt, a Östpolitik (politica
spre Est) a fost în măsură să netezească asperităţ ile care stăteau în calea cooperării
europene şi să asigure participarea U.R.S.S. la acest proces, prin eliminarea
subiectului german de pe lista vulnerabilităţ ilor U.R.S.S.
Prin recunoaşterea existenţ ei R.D.G. şi a frontierelor între aceasta şi Polonia,
R.F.G. nu făcea decât să accepte o realitate existentă. În schimb, prin Östpolitik,
R.F.G. urmărea să depăşească tensiunile acumulate între cele două state germane,
susţ inând în continuare că „deşi există două state germane, acestea nu sunt străine
unul de celălalt, iar relaţ iile dintre ele nu pot fi decât de natură specială” 11.

2.2. Apogeul destinderii: Helsinki, 1975

Cei trei ani de dezbateri în cadrul Conferinţ ei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa (iulie 1973 – august 1975) au fost încununaţ i prin semnarea, la 1 august
1975, de reprezentanţ ii a 35 de state12, a Actului Final de la Helsinki.
9
Declaraţ ia de la Budapesta a fost precedată în anii anteriori de o serie de poziţ ii menite să
încurajeze dialogul european. Astfel, pe această linie se încadra propunerea făcută la O.N.U. în 1964 de
ministrul de externe polonez Adam Rapacki de a se organiza o conferinţ ă cu participarea S.U.A. pentru
a examina problemele securităţ ii europene în ansamblul lor. A urmat declaraţ ia de la Bucureşti a
Comitetului politic consultativ al Tratatului de la Varşovia, din iulie 1966, care accentua principiile
independenţ ei şi suveranităţ ii naţ ionale, neintervenţ ia în afacerile interne, coexistenţ a paşnică a statelor
cu sisteme sociale diferite. Semnale pozitive au venit şi de cealaltă parte a baricadei, unde Raportul
Harmel, 1967, fixa drept una din sarcinile viitoare ale NATO „progresul către o relaţ ie cât mai stabilă
cu Estul”. Ibidem, p. 32-36.
10
Ibidem, p. 41-42.
11
Willy Brandt, Östpolitik, 28 November 1969, în Gale Stokes (ed.), From Stalinism to Pluralism.
A Documentary History of Eastern Europe since 1945, Oxford University Press, Oxford&New York,
1991, p. 158.
12
Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Cipru, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţ ia, Finlanda, Franţ a,
Republica Democrată Germană, Republica Federală Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Iugoslavia, Lichtenstein, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Monaco, Norvegia, Olanda, Polonia,
33
 Considerată de Uniunea Sovietică un succes, prin faptul că era obţ inută
recunoaşterea frontierelor stabilite după cel de-al doilea război mondial în Europa
Centrală şi de Est, dar şi datorită prevederilor care vizau obţ inerea asigurărilor din
partea Occidentului în privinţ a accesului la tehnologii avansate, echipamente
industriale şi credite comerciale, semnarea Actului final de la Helsinki era în măsură
să provoace neplăceri U.R.S.S. şi sateliţ ilor săi prin trimiterile exprese la drepturile
omului care se regăseau în capitolul al III-lea13.
Acordurile de la Helsinki au îmbrăcat forma unei Declaraţ ii de principii, zece la
număr, urmate de propuneri pentru implementarea acestora, grupate în trei capitole
sau „coşuri”, cum au mai fost numite, vizând măsuri care să se ocupe de promovarea
securităţ ii şi dezarmării, cooperarea în domeniul ştiinţ ific, tehnologic, comercial,
industrial şi cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.
Astfel, „Coşul al III-lea”, Cooperare umanitară şi în alte domenii, cuprindea
prevederi referitoare la facilitarea întâlnirilor între membrii familiilor locuind în ţ ări
diferite, reunificarea familiilor, uşurarea călătoriilor în scop personal şi profesional,
facilitarea diseminării libere şi largi a informaţ iilor de toate tipurile, îmbunătăţ irea
relaţ iilor şi schimburilor culturale14.
În afara prevederilor amintite, Actul final mai cuprindea şi alte referiri, cu
implicaţ ii importante, cu privire la problematica drepturilor omului. Grupate sub
principiul al VII-lea se găseau angajamentele de a respecta drepturile umane şi
libertăţ ile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţ ă, religie, credinţ ă,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, libertatea indivizilor de a practica,
individual sau în comun, religii în conformitate cu propria conştiinţ ă15.
Prin semnarea Actului final, statele participante şi-au asumat obligaţ ia de a
respecta aceste principii şi de a le aplica. În urma deciziilor luate în comun, fiecare
stat participant trebuia să publice şi să distribuie textul Acordului, astfel încât acesta
să devină cunoscut poporului său. Totodată, se stabilea ca procesul început la
Helsinki să fie continuat în mai multe conferinţ e ulterioare 16.
Semnarea Acordului final de la Helsinki de către statele comuniste a oferit
cetăţ enilor acestora un argument în plus pentru a revendica respectarea drepturilor lor.
Pe această bază, în anii 1970 în statele comuniste din Europa de Est şi în
Uniunea Sovietică s-au înregistrat manifestări pentru respectarea drepturilor omului,
au apărut „grupuri sau comitete Helsinki”, care vegheau asupra respectării
prevederilor Actului final şi a celorlalte documente interne (Constituţ ia) sau

Portugalia, România, San Marino, Spania, Suedia, S.U.A., Turcia, Ungaria, U.R.S.S. şi Vatican.
Conferinţ a pentru Securitate şi cooperare în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975.
13
Pentru un studiu cuprinzător privind destinderea, Actul Final de la Helsinki şi urmările sale vezi
Daniel Colard, Détente, dissidence, et droits de l’homme, în „Études Internationales”, vol. 8, no. 4,
1977, p. 549-599.
14
Tufton Beamish, Guy Hadley, The Kremlin’s Dilemma. The Struggle for Human Rights in
Eastern Europe, London, 1979, p. 30-33.
15
Ibidem, p. 258. François, Fejtö, Histoire des démocratie populaires, II, Après Staline, 1953-
1979, Éditions du Seuil, f.a., p.371.
16
Belgrad, 4 octombrie 1977-8 martie 1978; Madrid, 11 noiembrie 1980-9 septembrie 1983;
Viena, 4 noiembrie 1986-19 ianuarie 1989. Vezi Patricia Gonzalez Aldea, Helsinki 1975 : începutul
sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990),
Curtea Veche, Bucureşti, 2008.
34
internaţ ionale la care statele comuniste deveniseră parte şi pe care erau obligate să le
respecte.
În strânsă legătură cu înmulţ irea gesturilor disidente în Europa de Est, pe lângă
Congresul American a fost creată Comisia pentru securitate şi cooperare în Europa,
cunoscută sub denumirea de Comisia Helsinki a Statelor Unite, devenită
operaţ ională în toamna anului 197617.
Impusă la Helsinki, problematica drepturilor omului îşi va găsi un sprijin în
noua administraţ ie americană instalată la Washington în 1976. Politica drepturilor
omului promovată de Jimmy Carter a reprezentat un sprijin pentru disidenţ ii din
Europa de Est, dar şi un mijloc de condiţ ionare pe care S.U.A. l-au folosit în relaţ iile
cu statele din blocul sovietic.

2.3. Disidenţ a în Uniunea Sovietică

Disidenţ a sovietică, a cărei perioadă de maximă intensitate a fost înregistrată în

perioada anilor 1965-1982, a reprezentat unul dintre episoadele cele mai interesante
ale istoriei regimului comunist poststalinist din U.R.S.S.
Cuprinzând o varietate de manifestări, de la disidenţ a literară/artistică, mişcarea
pentru afirmarea identităţ ii naţ ionale (evreii, nemţ ii, tătarii), până la mişcarea pentru
respectarea drepturilor religioase sau aceea pentru drepturile omului18, disidenţ a a
avut un rol semnificativ nu numai în expunerea publică a abuzurilor puterii
comuniste, ci şi în crearea şi propagarea unor modele de gândire alternativă la
nivelul societăţ ii.
Totodată, precedând cu aproape zece ani manifestările similare din restul blocului
sovietic, disidenţ a din U.R.S.S. a oferit ţ ărilor din Europa de Est un model intelectual,
teoretic, dar şi unul practic, de acţ iune.

Mugurii disidenţ ei (1956-1964)

Moartea lui I.V. Stalin, la 5 martie 1953, a creat premisele unui dezgheţ 19 cultural –
în primă fază timid –, materializat printr-o serie de luări de poziţ ie în presă în favoarea
unei libertăţ i de creaţ ie sporite. În acest sens se înscria articolul criticului Vladimir
Pomeranţ ev, publicat în decembrie 1953 în revista „Novâi Mir”, condusă în acea
perioadă de Aleksandr Tvardovski, în care autorul se pronunţ a în favoarea unei literaturi
care plasa în centrul său preocuparea pentru latura umană, fiinţ a, nu ideologia20.

17
Daniel C. Thomas, op.cit., p. 129.
18
Mişcarea pentru drepturile omului, în rusă pravozaşitnoe dvijenia, a cuprins elemente specifice
şi celorlalte mişcări: dreptul la liberă exprimare şi diseminarea informaţ iei, dreptul la liberă circulaţ ie,
care includea şi opţ iunea evreilor la emigrare, afirmarea identităţ ii naţ ionale, rezistenţ a la rusificare în
cazul ucrainienilor, a celor din republicile baltice sau din alte republici unionale, libertatea religioasă.
19
Perioada „dezgheţ ului” şi-a luat numele de la romanul cu acelaşi nume (Otepel) al lui Ilya
Ehrenburg.
20
Cécile Vaissié, Pour votre liberté et pour la nôtre. Le combat des dissidents de Russie, Robert
Laffont, 1999, p. 24.
35
 Idei similare exprima şi Ilya Ehrenburg în eseul său intitulat Despre rolul
scriitorilor: „Un autor nu este o piesă a unei maşini. Un autor nu scrie o carte pentru
că ştie cum să o scrie, nu pentru că e membru al Uniunii Scriitorilor şi pentru că
poate fi întrebat de ce nu a mai publicat nimic. Un autor scrie o carte pentru că
trebuie să spună oamenilor ceva despre el însuşi, pentru că a văzut oameni, lucruri,
emoţ ii pe care nu se poate abţ ine să nu le descrie” 21.
Reacţ ia autorităţ ilor sovietice faţ ă de posibilitatea unui dezgheţ susceptibil de a
deveni prea accelerat s-a făcut simţ ită la puţ ină vreme. Astfel, chiar de la începutul
anului 1954 au fost luate măsuri pentru a descuraja manifestări similare: Vladimir
Pomeranţ ev a fost criticat pentru că a îndreptat atenţ ia scriitorilor asupra părţ ilor
întunecate, neprietenoase ale realităţ ii societăţ ii sovietice, iar redactorul-şef al
revistei „Novîi Mir”, A. Tvardovski, a fost schimbat cu Konstantin Simonov 22.
În ciuda obstacolelor inerente, liberalizarea va prinde un contur mai pronunţ at
după Congresul al XX-lea al C.C. al P.C.U.S., din februarie 1956. La sfârşitul
acestuia, primul secretar Nichita Hruşciov a prezentat participanţ ilor Raportul secret,
în care prin denunţ area cultului personalităţ ii lui Stalin, dar şi a crimelor comise de
acesta se dădea semnalul începerii procesului de destalinizare, proces care va fi reiterat
cinci ani mai târziu, la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., din octombrie 1961.
Perioada cuprinsă între Congresul al XX-lea şi octombrie 1964, când Hruşciov
va fi obligat să se retragă de la conducerea partidului, a fost caracterizată printr-o
pendulare a conducerii sovietice între două direcţ ii: o atitudine mai liberală şi
ortodoxismul ideologic.
Prima a fost evidenţ iată prin permisiunea acordată publicării unor lucrări, cum a
fost cea a lui Aleksandr Soljeniţ în, O zi din viaţ a lui Ivan Denisovici. Aceasta era
publicată în 1962 în „Novîi Mir”, după ce primise aprobarea chiar de la Hruşciov 23.
Cea de-a doua direcţ ie a avut în vedere demascarea publică şi pedepsirea tuturor
celor care depăşeau limitele fixate de regim. Cazul Boris Pasternak este grăitor în
acest sens.
După publicarea în Italia a romanului său Doctor Jivago, în 1957, un an mai târziu,
la 23 noiembrie 1958, Boris Pasternak a fost desemnat laureat al premiului Nobel pentru
literatură. Imediat, Pasternak a fost supus de către autorităţ ile sovietice unei campanii
extrem de violente, al cărei scop nu era doar să-l determine pe autor să refuze premiul, ci
şi umilirea publică a acestuia. Astfel, după ce în 25 noiembrie „Literaturnaia Gazeta”
califica atribuirea premiului Nobel lui Pasternak drept un „act de ostilitate politică dirijat
împotriva statului sovietic”24, împotriva lui B. Pasternak s-a declanşat o campanie pe
mai multe fronturi. După ce a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, la 28 octombrie 1958,
Pasternak a fost ameninţ at cu retragerea cetăţ eniei sovietice.

21
Joshua Rubinstein, Soviet dissidents. Their struggle for human rights, Beacon Press, Boston,
1985, p. 5.
22
Ibidem, p. 6.
23
Apariţ ia lucrării a fost lăudată de Nikita Hruşciov însuşi, care spunea că „este scrisă în spiritul
Congresului al XXII-lea”. O atitudine similară a fost promovată în articolele publicate în „Pravda” sau
„Izvestia”. Mai importantă însă a fost reacţ ia oamenilor simpli, unii trecuţ i prin lagăre, care au citit
lucrarea şi i-au trimis nenumărate scrisori de apreciere lui Aleksandr Soljeniţ în. Anne Applebaum,
Gulag. A history, Penguin books, 2003, p. 468-469.
24
Cécile Vaissié, op.cit., p. 50-52.
36
 Pentru a evita expulzarea, Pasternak i-a scris lui Hruşciov o scrisoare în 31
octombrie, cerându-i să nu i se retragă cetăţ enia, exilul echivalând pentru el cu
moartea25. Câteva zile mai târziu, la 6 noiembrie 1958, „Pravda” publica un text al lui
Boris Pasternak în care acesta îşi recunoştea greşelile, reafirma dorinţ a de a refuza
premiul Nobel şi de a recăpăta onorabilitatea numelui său şi încrederea colegilor26.
„Clemenţ a” manifestată de regim faţ ă de Boris Pasternak, în sensul în care i s-a
permis să lucreze ca traducător şi să îşi păstreze reşedinţ a de la Peredelkino, a fost
de scurtă durată, pentru că doi ani mai târziu, în 1960, Pasternak a murit în urma
unui cancer la stomac. Deşi autorităţ ile au încercat să păstreze secretul asupra morţ ii
sale, la înmormântarea scriitorului au participat în jur de 1000 de persoane, printre
cei care au purtat sicriul său numărându-se Andrei Siniavski şi Iuli Daniel.
Dincolo de excesele regimului, în această perioadă putem remarca o serie de
iniţ iative care au avut drept efect încurajarea unei autonomizări a vieţ ii culturale. În
acest registru se înscrie „fenomenul” Piaţ a Maiakovski27. Este vorba despre întâlnirile
care vor avea loc constant acolo începând cu inaugurarea, la 29 iulie 1958, a
monumentului poetului Vladimir Maiakovski, loc care va deveni o „tribună” pentru
expunerea unor lucrări sau puncte de vedere nonconformiste, dar şi pentru afirmarea
unor tineri intelectuali care mai târziu se vor regăsi în mişcarea disidentă. Stabilite
iniţ ial pentru data de 19 a fiecărei luni, întâlnirile s-au îndesit, ajungând să aibă loc în
fiecare sâmbătă şi duminică de la 8 seara până spre ora 1 dimineaţ a. Printre cei care
participau se numărau Vladimir Bukovski, sufletul întâlnirilor din Piaţ a Maiakovski,
Vladimir Osipov, Aleksandr Ghinzburg sau Iuri Galanskov, supranumit prinţ ul
Mâşkin, după personajul lui Dostoievski.
Audienţ a de care se bucurau întâlnirile au determinat autorităţ ile să încerce
stoparea acestora. Interzise o perioadă, întâlnirile au fost reluate în septembrie 1960.
Câteva luni mai târziu, după ce la o întâlnire din 14 aprilie 1961 participanţ ii au
enumerat victimele lui Stalin, autorităţ ile au trecut la represalii. Vladimir Bukovski a
fost exmatriculat de la facultate. Reîntors la Moscova după ce a stat şase luni în
Siberia, ascunzându-se de KGB, Bukovski a fost reţ inut după ce a încercat să
copieze cartea lui Milovan Djilas, Noua clasă, şi a fost internat forţ at într-un spital
de psihiatrie, unde a fost ţ inut prizonier până în februarie 1965. Aceeaşi soartă a
avut-o şi Iuri Galanskov, exmatriculat de la Facultatea de Istorie şi internat pentru
câteva luni la un spital de psihiatrie.
Participanţ i la întâlniri, Vladimir Osipov, Eduard Kuzneţ ov şi Ilya Bokstein au
fost condamnaţ i în virtutea articolului 70 din Codul Penal, care pedepsea activitatea
de agitaţ ie şi propagandă antisovietică, primii doi la şapte ani de lagăr, ultimul la
cinci ani de lagăr.

25
Ibidem.
26
Ibidem. Vezi şi V.I. Afiani, I.G. Tomilin (editori), „A za mnoiu şum pogoni...” Boris Pasternak
i vlasti. 1956-1972 gg: Dokumentî, ROSSPEN, Moskva, 2001.
27
După dezvelirea monumentului lui Maiakovski, la 29 iulie 1958, au fost recitate versuri de către
poeţ ii oficiali. La încheierea manifestărilor programate, tineri din asistenţ ă au început să recite propriile
versuri. Joshua Rubinstein, op.cit., p.16.

37
 Sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60 a marcat apariţ ia primelor publicaţ ii
samizdat din perioada post-Stalin: Sintaksis, editor Aleksandr Ghinzburg, din care au
apărut trei numere, Bumerang, editor Vladimir Osipov, şi Phoenix 61, editată de Iuri
Galanskov. Era vorba despre texte literare, poezii ale Annei Ahmatova, Marinei
Ţvetaieva, Osip Mandelstam sau traduceri din George Orwell, Ernest Hemingway sau
Franz Kafka. În august 1960, Ghinzburg a fost arestat şi condamnat la doi ani
închisoare în lagăr.
Testul maturizării cercurilor intelectuale din Moscova a fost reprezentat în
ultimii ani de conducere ai lui Hruşciov de cazul Iosif Brodski.
Tânăr poet şi traducător, protejat al Annei Ahmatova, Brodski devenise deja
cunoscut la 20 de ani în cercurile literare din Leningrad. Pentru că nu avea un loc de
muncă stabil şi pentru că nu era membru al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.,
Brodski a fost demascat în noiembrie 1963 drept „parazit social” de un ziar din
Leningrad. El a fost arestat în februarie 1964, iar dialogul avut cu judecătorul în
timpul procesului său dădea întreaga măsură a absurdităţ ii regimului sovietic.
„– Judecătorul: Care este ocupaţ ia Dvs.?
– Brodski: Sunt poet.
– Judecătorul: Cine te-a recunoscut pe dumneata ca poet? Cine ţ i-a dat
autorizaţ ia să te numeşti poet?
– Brodski: Nimeni. Cine mi-a dat autorizaţ ia de a face parte din rândul rasei
umane?
– Judecătorul: Ai studiat pentru asta?
– Brodski: Pentru ce?
– Judecătorul: Ca să devii poet. De ce nu ai urmat cursurile unei şcoli unde să te
pregăteşti pentru asta, unde să poţ i să înveţ i?
– Brodski: Nu cred că poezia este ceva care se învaţ ă.
– Judecătorul: Şi atunci, ce e?
– Brodski: Cred că e...un dar de la Dumnezeu” 28.
În final, Brodski a fost condamnat la cinci ani de deportare pentru parazitism.
Mobilizarea intelectualilor pentru apărarea lui Iosif Brodski a însemnat atât
susţ inerea sa de către personalităţ i importante ale culturii sovietice: Anna Ahmatova,
Lidia Ciuhovskaia, Dmitri Şostakovici, dar şi popularizarea transcripturilor de la
şedinţ ele de judecată, reconstituite după notiţ ele Fridei Vigdorova 29. Aceste metode
vor fi diversificate în anii următori, pe măsură ce numărul victimelor abuzurilor
regimului a devenit tot mai mare.
Înlăturarea lui N. Hruşciov de la conducerea P.C.U.S., în octombrie 1964 şi
instaurarea unei conduceri colective alcătuită din Leonid Brejnev, secretar-general al
P.C.U.S., Alexei Kosâghin, preşedinte al Consiliului de Miniştri, şi Nikolai
Podgornâi, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., au adus şi un
suflu nou în lupta împotriva celor care susţ ineau idei neconforme.

28
Anne Applebaum, op.cit., p. 475.
29
Human Rights in the democracy movement twenty years ago. Human Rights today, edited by
David Roberts Evans and Ferenc Kőseg, Hungarian Helsinki Comittee, Budapest, 2006, p. 89.
38
 De cealaltă parte a baricadei se găseau cei care înţ elegeau să lupte nu doar
pentru o libertate de exprimare mai mare, ci şi pentru respectarea drepturilor lor de
cetăţ eni.
În aceste condiţ ii, arestarea scriitorilor Andrei Siniavski şi Iuli Daniel, în
toamna lui 1965, s-a transformat în scânteia care va declanşa conflictul dintre regim
şi disidenţ i.

Manifestaţ iile din Piaţ a Puşkin. De la disidenţ a literară la apărarea

drepturilor omului, 1965-1967

Jumătatea anilor ’60 a fost marcată de debutul oficial al mişcării pentru

drepturile omului, data de naştere a acesteia fiind, potrivit disidentei Liudmila
Alexeieva, 5 decembrie 196530. Atunci, în Piaţ a Puşkin din Moscova a avut loc o
manifestaţ ie de solidarizare cu soarta scriitorilor Andrei Siniavski şi Iuli Daniel. Cei
doi fuseseră arestaţ i în toamnă pentru publicarea de lucrări în străinătate sub
pseudonim.
Un apropiat al lui Boris Pasternak, Andrei Siniavski, critic literar, membru al
Institutului de Literatură Universală „Maxim Gorki” şi profesor la universitate, a
început să trimită materiale în străinătate semnate cu pseudonimul Abram Tertz,
începând cu 1958. Rând pe rând i-au apărut în Occident un eseu despre Realismul
socialist, mai multe nuvele, printre ele numărându-se Procesul începe, Liublimov,
Gânduri nepăzite, reuşind să evite autorităţ ile vreme de cinci ani31.
La rândul său, Iuli Daniel, care nu era o figură atât de cunoscută ca Siniavski, a
publicat sub pseudonimul Nikolai Arzak mai multe nuvele în străinătate: Vorbeşte
Moscova, Mâinile, Omul din Minap.
Manifestaţ ia din 5 decembrie 1965 în favoarea celor doi scriitori a fost
organizată de matematicianul Aleksandr Esenin-Volpin, fiul poetului Serghei
Esenin, cunoscut pentru „obsesiile sale legaliste”, ajutat printre alţ ii de Vladimir
Bukovski şi Iuri Galanskov. Deşi Bukovski a fost arestat la 2 decembrie şi internat
cu forţ a într-un spital de psihiatrie, manifestaţ ia s-a ţ inut la data programată.
Astfel, la 5 decembrie 1965, de ziua Constituţ iei U.R.S.S., la ora 18, în jur de 100-
200 de persoane au fost prezente în Piaţ a Puşkin. Chiar dacă o parte dintre cei prezenţ i
erau simpli trecători opriţ i să vadă ce se întâmplă, manifestaţ ia nu avea cum să treacă
neobservată. Timp de trei minute, cât a durat acţ iunea până când agenţ ii de miliţ ie/KGB
au intervenit să împrăştie mulţ imea, manifestanţ ii au fluturat banderole pe care se putea
citi „Transparenţ ă în procesul Siniavski-Daniel”, „Respectaţ i Constituţ ia” şi „Eliberarea
persoanelor reţ inute în spitalele de psihiatrie, mai ales a lui Vladimir Bukovski”32.

30
Manifestaţ ii în Piaţ a Puşkin vor avea loc timp de mai mulţ i ani în data de 5 decembrie. Acestea
au fost supranumite „manifestaţ ii tăcute”, pentru că participanţ ii se strângeau în piaţ ă şi la 6 fix seara îşi
scoteau pălăriile şi îşi plecau capul în semn de respect pentru Constituţ ie. În 1966, Andrei Saharov a
participat pentru prima dată la o asemenea manifestaţ ie.
31
Joshua Rubinstein, op.cit., p. 33.
32
Cécile Vaissié, op.cit., p. 58. Vezi şi 5 dekabria 1965 goda v vospominania uceastnikov sobâtii,
materiala samizdata, publikaţ ia zarubejoi presî i v dokumentah partinîh i komsomolskih organizaţ ii i
39
 Deschis la 10 februarie 1966, procesul celor doi scriitori s-a încheiat cu
condamnări foarte dure: Siniavski a fost condamnat la pedeapsa maximă, şapte ani
de lagăr în regim sever, iar Daniel la cinci ani de lagăr. Câteva zile mai târziu,
Andrei Siniavski era exclus din Uniunea Scriitorilor cu unanimitate de voturi.
Pedepsele mari pe care le-au primit cei doi scriitori erau în conformitate cu
articolul 70-1 din Codul penal al R.S.F.S. Rusă, care pedepsea „agitaţ ia şi
propaganda antisovietică”33. Confruntate cu o realitate nouă, care însemna
organizarea de manifestaţ ii şi exprimarea punctelor de vedere neconforme prin
intermediul samizdatului sau chiar a scrisorilor publice, autorităţ ile sovietice au
iniţ iat modificări legislative care, deşi prevedeau pedepse mai mici şi mai variate
decât cele din articolul 70-1, au acoperit o gamă mult mai variată de acţ iuni
catalogate drept antisociale.
Acest lucru a fost reglementat în toamna lui 1966 prin introducerea articolelor
190-1 şi 190-3 în Codul Penal al R.S.F.S.R. Astfel, articolul 190-1 prevedea că
difuzarea sistematică pe cale orală sau scrisă sub orice formă a afirmaţ iilor mincinoase
menite să denigreze regimul politic şi social sovietic urmau să fie pedepsite cu
închisoare de până la trei ani sau o amendă în cuantum maxim de 100 ruble. Cel de-al
doilea articol, 190-2, viza organizarea sau participarea activă la acţ iuni colective care
tulburau liniştea publică, însoţ ite de refuzul de a se conforma cererilor reprezentanţ ilor
autorităţ ilor şi prevedea pedepse cu închisoare pentru o durată de trei ani sau mai mult,
însoţ ită sau nu de impunerea domiciliului forţ at pentru o perioadă de un an sau mai
mult sau de o amendă în cuantum maxim de 100 ruble34.
Cazul Ghinzburg-Galanskov, aşa cum a fost cunoscut, a oferit autorităţ ilor un
bun prilej pentru a pune în aplicare noile reglementări din legislaţ ia represivă.
Aleksandr Ghinzburg, cunoscut editor de samizdat din anii ’50, adunase cu ocazia
procesului Siniavski-Daniel mai multe documente constând în articole de presă, petiţ ii,
transcripturi ale şedinţ elor de judecată şi le-a compilat în ceea ce a numit Cartea albă a
procesului Siniavski şi Daniel. Din cele cinci copii dactilografiate, Ghinzburg trimisese
o copie KGB-ului, una în Occident, restul circulând în samizdat35. Pentru acest lucru,
Ghinzburg va fi arestat la 23 ianuarie 1967.
În schimb, Iuri Galanskov, alături de Aleksandr Dobrovolski şi Vera Laşkova, au
fost arestaţ i la 19 ianuarie 1967 pentru publicarea în samizdat a revistei „Phoenix 66”.
În spiritul deja consacrat, câteva zile mai târziu, la 22 ianuarie 1967, mai mulţ i
tineri în frunte cu Vladimir Bukovski, Vadim Delauney şi Evghenii Kuşev manifestau

zapiskah Komiteta gosudarstvenoi bezopasnosti v ŢK KPSS, Moskva, Obşestvo „Memorial”-

Izdatelstvo „Zvenia”, 2005.
33
Art. 70-1 din Codul Penal al R.S.F.S.F.R. prevedea: „Agitaţ ia sau propaganda cu scopul de a
submina sau a slăbi puterea sovietică sau de a provoca infracţ iuni periculoase contra statului, difuzarea
în aceleaşi scopuri de afirmaţ ii calomniatoare denigrând regimul social şi politic sovietic, ca şi
difuzarea, redactarea sau deţ inerea de materiale scrise de aceeaşi factură, sunt pedepsite cu privarea de
libertate de la şase luni la şapte ani, însoţ ită sau nu de impunerea domiciliului forţ at pentru o durată de
la doi la cinci ani.” Vladimir Bukovski, Une nouvelle maladie mentale en U.R.S.S.: L’opposition,
Éditions du Seuil, f.l., 1971, p. 223.
34
Ibidem.
35
Cécile Vaissié, op. cit., p. 61. „Cronica Evenimentelor Curente”, nr. 1, 30 aprilie 1968,
http://www.memo.ru/history/diss/chr/index.htm.
40
la -30 de grade în Piaţ a Puşkin, cerând eliberarea lui Galanskov, Dobrovolski şi Verei
Laşkova, precum şi abrogarea articolelor 70 şi 190 din Codul Penal.
Fiind judecaţ i în august 1967, Vadim Delauney şi E. Kuşev au cedat presiunilor
şi şi-au recunoscut vina. Nu şi Vladimir Bukovski, care a folosit ultimul cuvânt din
proces pentru a face o veritabilă declaraţ ie disidentă, atitudine care îi va aduce
pedeapsa maximă, trei ani detenţ ie.
În alocuţ iunea sa, Bukovski a cerut anularea articolelor 190-1-3 şi reexaminarea
articolului 70. Pentru a susţ ine legalitatea acţ iunilor lor, Bukovski a indicat articolul
125 din Constituţ ia U.R.S.S., care dădea dreptul la libertatea cuvântului, a presei, a
întâlnirilor şi a întrebat: „La ce foloseşte acest articol? Manifestaţ iilor de 1 Mai,
sărbătorilor dedicate revoluţ iei? Un asemenea articol nu era necesar pentru
manifestări organizate de stat. Noi nu avem nevoie de libertatea de a fi pentru, dacă
nu o avem pe aceea de a fi împotrivă”36.
La 8 ianuarie 1968, într-o atmosferă destul de încărcată, a debutat procesul
Ghinzburg-Galanskov-Dobrovolski-Laşkova. Toţ i patru erau acuzaţ i de agitaţ ie şi
propagandă antisovietică, iar Galanskov, şi de trafic de valută. Cele mai mici pedepse
le-au primit Aleksandr Dobrovolski – care a colaborat cu autorităţ ile – 2 ani de lagăr,
şi Vera Laşkova, cea care nu făcuse altceva decât să dactilografieze materialele. În
schimb, Iuri Galanskov37 a primit 7 ani într-un lagăr cu regim sever, iar Aleksandr
Ghinzburg 5 ani38.
Mobilizarea intelectualilor moscoviţ i în apărarea lui Ghinzburg şi Galanskov a
fost complexă, cuprinzând scrisori adresate autorităţ ilor statului, Curţ ii de justiţ ie,
ziarelor care publicaseră articole defăimătoare la adresa celor doi scriitori. Mulţ i
dintre semnatarii (podpisantî)39 acestor materiale erau oameni de ştiinţ ă, colaboratori
ai Academiei de Ştiinţ e a U.R.S.S., arhitecţ i, oameni de litere. Faptul că aceste
persoane îşi făceau publice identitatea, adresele, era o dovadă în plus a
ataşamentului faţ ă de unul dintre principiile importante ale disidenţ ei: transparenţ a.
Cea mai cunoscută dintre aceste scrisori a fost cea semnată de Larisa Bogoraz
Daniel şi Pavel Litvinov, nepotul lui Maxim Litvinov, în ianuarie 1968, şi care a fost
difuzată la BBC în limba rusă. Comparând procesul celor doi scriitori cu cele din
anii ’30, în scrisoare se solicita eliberarea inculpaţ ilor şi organizarea unui proces.
Totodată, autorii scrisorii se adresau cercurilor intelectuale, celor cu „o conştiinţ ă
vie”, să ia atitudine, subliniind adevărata miză: „este vorba despre a avea o
conştiinţ ă şi a trăi în acord cu ea”40.
Dincolo de principii, modalităţ i de acţ iune, această ultimă sintagmă sintetiza
esenţ a disidenţ ei şi motivaţ ia oricărei persoane care intra în disidenţ ă: „a trăi în
adevăr”.

36
Cécile Vaissié, op. cit., p. 64.
37
Iuri Galanskov a murit într-un lagăr din Mordovia, la 4 noiembrie 1971, la numai 33 de ani.
„Human Rights in USSR. Journal of the International Committee for the Defence of Human Rights in
the USSR”, 4, 1973.
38
Cécile Vaissié, op. cit., p. 66.
39
Podpisantî, cei care semnau scrisori deschise, petiţ ii, au ajuns să desemneze un grup în sine, aşa
cum au fost, de exemplu, refuznici, cei cărora li se refuzase de mai multe ori acordarea vizei pentru
plecarea în Israel.
40
Cécile Vaissié, op. cit., p. 67.
41
 „Cronica Evenimentelor Curente”

O consecinţ ă a procesului Ghinzburg-Galanskov41 a fost şi lansarea celei mai

longevive publicaţ ii apărute în samizdat în U.R.S.S. (1968-1983), „Cronica
Evenimentelor Curente” (C.E.C.).
În condiţ iile în care o mulţ ime de oameni din toate republicile sovietice au
trimis lui Pavel Litvinov şi colegilor săi scrisori cu privire la abuzurile săvârşite de
autorităţ i, s-a pus în mod concret problema editării unui buletin care să apară în mod
regulat şi care să prezinte toate aceste lucruri.
Primul număr al revistei a apărut la 30 aprilie 1968, fiind coordonat de Natalia
Gorbanevskaia, traducătoare, colaboratoare a revistelor samizdat „Sintaksis” şi
„Phoenix 61”. Materialele din revistă au împrumutat stilul sobru folosit de Litvinov
atunci când a compilat transcripturile din procesele lui Bukovski, Delauney, Kuşev
şi Haustov din august 1967, optând pentru o prezentare seacă a informaţ iilor,
nealterate de comentarii. Atenţ ia acordată diseminării doar a informaţ iilor sigure,
verificate, a făcut ca atunci când o informaţ ie nu era pe deplin confirmată, să fie
menţ ionat acest lucru.
Ataşamentul redactorilor „Cronicii Evenimentelor Curente” pentru respectarea
principiilor de drept internaţ ional referitoare la drepturile omului era vizibil şi prin
reluarea pe prima pagină a fiecăruia dintre cele 65 de numere ale C.E.C. a articolului
19 din Declaraţ ia universală a drepturilor omului42.
„Cronica Evenimentelor Curente” a reprezentat un instrument central al luptei
disidenţ ilor. Reprodusă la maşina de scris, în câte opt exemplare odată, „Cronica” a
publicat rând pe rând materiale referitoare la abuzurile organelor statului,
represiunea psihiatrică, situaţ ia din lagăre, lupta diferitelor minorităţ i etnice (tătarii
din Crimeea, evreii, nemţ ii), a grupurilor naţ ionale sau religioase.
Legătura cu cititorii era ţ inută într-un mod destul de inedit, însă de înţ eles în
condiţ iile unui regim represiv, precum cel sovietic. Fără a putea publica o adresă a
redacţ iei la care să poată fi primită corespondenţ a, la sfârşitul numărului al cincilea
al „Cronicii Evenimentelor Curente” redactorii dădeau cititorilor instrucţ iuni cum să
procedeze pentru a transmite informaţ ii: „Cronica nu este o publicaţ ie ilegală, iar
condiţ iile dificile în care e produsă sunt determinate de înţ elegerea ciudată a legii şi
libertăţ ii informaţ iei care a fost practicată de anumite organisme sovietice de-a
lungul anilor. Din aceste considerente, „Cronica” nu poate, asemeni unei reviste
obişnuite, să pună adresa poştală pe ultima pagină. Totuşi, oricine e interesat să facă
cunoscut opiniei publice sovietice despre ceea ce se petrece în ţ ară, poate cu uşurinţ ă
să dea informaţ ia editorilor „Cronicii”. Pur şi simplu spuneţ i persoanei de la care aţ i
primit „Cronica”, ea va spune persoanei de la care a primit „Cronica” şi aşa mai

41
Primul număr al C.E.C. cuprindea între materialele sale şi articole dedicate procesului
Galanskov, Ghinzburg, Dobrovolski, Laşkova. http://www.memo.ru/history/diss/chr/intex.htm.
42
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimării; acest drept include libertatea de a avea
opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţ ii şi
idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat. http://legislatie.resurse-pentru-
democratie.org/drepturi_onu.php.
42
departe. Dar nu încercaţ i să stabiliţ i întregul lanţ al comunicării, altfel veţ i fi luat
drept un informator al miliţ iei.”43
Importanţ a publicaţ iei pentru mişcarea disidentă este dovedită şi de faptul că în
ciuda represiunii, arestării redactorilor, colaboratorilor, au existat persoane care să ia
locul celor arestaţ i, asigurând astfel continuitatea revistei până în 1982, cu o singură
întrerupere în perioada 1972-1974.
Astfel, Natalia Gorbanevskaia a fost ajutată să pregătească revista de Galia
Gabai, o profesoară din Moscova, şi soţ ul ei Ilia Gabai, iar după arestarea Nataliei
Gorbanevskaia la sfârşitul anului 196944, Galia Gabai şi-a asumat pregătirea
numărului 10 al C.E.C.
În 1972, autorităţ ile au lansat o campanie – numită de KGB „Operaţ iunea 24” –
împotriva redactorilor şi colaboratorilor „Cronicii”. În acest context au fost arestaţ i
Piotr Yakir şi Victor Krasin, care, în urma presiunilor, ameninţ ărilor cu execuţ ia
pentru trădare, au cedat şi au cooperat cu anchetatorii 45.
În 1973, la New York, la iniţ iativa Hronika Press a început tipărirea versiunii în
limba engleză a „Cronicii”, A Chronicle of Human Rights in USSR, unul dintre
redactori fiind fizicianul şi activistul pentru drepturile omului Valerii Cealidze.
„Cronica Evenimentelor Curente” şi-a reluat apariţ ia începând cu ianuarie 1974,
noii redactori ai revistei, Tatiana Velikanova, Serghei Kovaliov şi Tatiana
Hodorovici prezentând ziariştilor străini cele mai noi numere ale revistei 46.
Conferinţ a de presă a avut loc în apartamentul academicianului Andrei Saharov.
Nici de data aceasta redactorii „Cronicii” nu au avut o soartă mai bună, Serghei
Kovaliov fiind arestat, judecat la Vilnius în 9 decembrie 1975 şi condamnat la şapte
ani de lagăr şi trei ani de exil intern47.

Piaţ a Roşie la amiază

Sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 au adus o maturizare a acţ iunilor
disidente, vizibilă în modul de organizare a manifestărilor, creşterea numărului
petiţ iilor, scrisorilor deschise, publicarea de reviste în samizdat şi chiar organizarea
de grupuri pentru respectarea drepturilor omului. Totodată, rândurile disidenţ ei au
fost îngroşate de figuri noi, uneori cu abordări diferite, dar având acelaşi scop:
respectarea drepturilor omului.
Anul 1968 a fost unul plin de semnificaţ ii, atât din perspectiva relaţ iilor
internaţ ionale – invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia,
mai puţ in România –, cât şi din perspectiva evoluţ iilor interne din U.R.S.S., şi
relevant pentru tema noastră, în ceea ce priveşte evoluţ iile din interiorul cercurilor
disidente moscovite.
43
„Cronica Evenimentelor Curente”, nr. 5, 31 decembrie 1968, http://www.memo.ru/
history/diss/chr/index.htm.
44
Numărul 11 al C.E.C. anunţ a arestarea Nataliei Gorbanevskaia.
45
Conferinţ a de presă de la Casa centrală a ziariştilor, Moscova, 5 septembrie 1973 (În legătură
cu procesul lui Iakir şi Krasin), Editura Agenţ iei de presă Novosti, Moscova, 1973.
46
Joshua Rubinstein, op.cit., p. 149.
47
Ibidem.
43
 Astfel, tipărirea şi circularea în samizdat a memorandumului acad. Andrei
Saharov, Consideraţ ii asupra progresului, coexistenţ ei şi libertăţ ii intelectuale, în
mai 1968, făcea din reputatul fizician o figură de prim rang a disidenţ ei sovietice48.
De asemenea, publicarea în 1968 de către Anatolii Marcenko a lucrării sale
Mărturia mea (în limba rusă, Moia pokazania)49, circulată în samizdat şi apoi
publicată în Occident, aducea în atenţ ia intelectualilor disidenţ i prima mărturie a
vieţ ii din lagărele post-Stalin.
Marcenko a fost unul dintre cei mai atipici membri ai disidenţ ei. Foarte diferit
de majoritatea activiştilor pentru drepturile omului, unii fiind vârfuri în domeniile în
care activau, Marcenko, un om foarte simplu, a dovedit că nu este cu nimic mai
prejos decât ei, fiind repede „adoptat” şi susţ inut de către aceştia.
Provenind dintr-o familie cu părinţ i analfabeţ i, Anatolii Marcenko s-a născut în
Siberia, la Barabinsk. După clasa a VIII-a a renunţ at la şcoală şi a mers să lucreze la
centrala hidroelectrică de la Novosibiirsk, apoi la alte proiecte similare în Siberia şi
Kazahstan. În 1959, după un conflict banal în Karaganda cu ceceni exilaţ i din
Caucaz, Marcenko este arestat şi condamnat la 5 ani de lagăr, pedeapsă redusă
ulterior la 2 ani.
Decis să fugă din U.R.S.S., Marcenko evadează din lagăr, iar la 29 octombrie
1960 a fost arestat lângă graniţ a iraniană. Acuzat de înaltă trădare, Marcenko a fost
condamnat la o pedeapsă de şase ani într-o colonie de muncă pentru deţ inuţ i politici.
În lagărul din Mordovia avea să-l întâlnească pe Iuli Daniel. Între cei doi s-a
legat o prietenie strânsă, un detaliu anecdotic fiind acela că din cauza problemelor de
sănătate – ambii erau aproape surzi – trebuiau să strige unul la celălalt ca să se
înţ eleagă.
Daniel a fost cel care l-a sfătuit pe Marcenko ca la eliberare să meargă la
Moscova şi să ia legătura cu Larisa Bogoraz, fosta soţ ie a lui Iuli Daniel, şi prietenii
acesteia. Astfel, din 1966 Marcenko a intrat în contact cu disidenţ ii moscoviţ i.
Activismul nestăvilit al lui Marcenko îl va apropia de cea de-a treia arestare, la
29 iulie 1968. Cu puţ ină vreme înainte, Marcenko trimisese o serie de scrisori
înalţ ilor reprezentanţ i ai instituţ iilor statului, inclusiv patriarhului, atrăgându-le
atenţ ia asupra condiţ iilor în care erau nevoiţ i să supravieţ uiască deţ inuţ ii politici 50.
Condamnat la un an de lagăr în regim sever, acuzaţ ia iniţ ială fiind încălcarea
regimului paşapoartelor, deşi era grav bolnav, Marcenko va fi eliberat trei ani mai
târziu, după ce pedeapsa i-a fost extinsă cu doi ani. După eliberare, a ales să-şi
execute pedeapsa de un an sub supraveghere administrativă la Ciuna, în Siberia,
alături de Larisa Bogoraz, cu care se va căsători în 1971.
Un „om fundamental onest, care refuză orice compromis pe care îl consideră
ruşinos, puţ in vorbăreţ ”51. Acesta este portretul schiţ at sumar al lui Anatolii

48
Andrei Saharov începuse să-şi facă cunoscute punctele de vedere de la începutul anilor ’60,
participând la manifestaţ iile din Piaţ a Puşkin şi semnând petiţ ii în favoarea celor reprimaţ i sau
împotriva unor iniţ iative ale autorităţ ilor sovietice.
49
Lucrarea a fost publicată şi în limba franceză cu titlul Mon temoignage. Les camps en URSS
apres Staline, Editions du Seuil, 1970.
50
Ibidem, p. 6-12.
51
Cécile Vaissié, op. cit., p. 120.
44
Marcenko, un om pentru care a vorbi despre viaţ a în lagărele sovietice a devenit de o
importanţ ă vitală.
Mărturia sa consemnează raţ iunea pentru care scrie: adevărul trebuie aflat, ştiut,
scris. „Scopul principal al acestor însemnări este de a povesti adevărul despre lagărele
şi închisorile unde astăzi sunt aruncaţ i deţ inuţ ii politici; este acela de a povesti acest
adevăr oricui va dori să-l asculte. [...] Lagărele de concentrare unde astăzi sunt
aruncaţ i deţ inuţ ii politici în U.R.S.S. sunt la fel de terifiante precum lagărele lui Stalin.
Mai bune în unele privinţ e, mai rele în altele. Trebuie ca aceste lucruri să fie ştiute.
Trebuie să le ştie cei care vor să cunoască adevărul şi cărora nu li se dau decât articole
liniştitoare şi mincinoase din ziare care adorm conştiinţ a publică. Trebuie să afle
aceste lucruri şi cei care nu vor să ştie, cei care închid ochii, îşi astupă urechile cu
scopul de a putea să se justifice într-o zi şi să iasă din noroi, încă imaculaţ i, spunând:
Doamne, şi noi care nu am ştiut nimic despre asta!”52.
Devotamentul pentru adevăr al lui Marcenko nu-i va permite să trăiască o viaţ ă
liniştită. Plasat sub supraveghere administrativă de KGB în 1974, când se afla la
Tarusa, Marcenko va fi arestat un an mai târziu şi condamnat la patru ani de exil la
Ciuna. Arestat din nou la 17 martie 1981, Marcenko a fost inculpat pentru agitaţ ie şi
propagandă antisovietică, din cauza publicării de texte, scrisori deschise şi a lucrării
De la Tarusa la Ciuna, circulată în samizdat şi publicată în Franţ a sub titlul O grevă
a foamei.
Povestea lui Anatolii Marcenko a ajuns la final la 8 decembrie 1986, când
acesta a murit în condiţ ii misterioase la închisoarea Cistipol. Soţ iei sale nu i s-a
permis decât să pună o cruce albă pe mormântul său 53.
Vara fierbinte – din perspectiva evenimentelor internaţ ionale – a anului 1968 a
înregistrat un moment cheie al mişcării disidente sovietice. Este vorba despre
manifestaţ ia de solidarizare cu cauza reformiştilor cehoslovaci, care a avut loc în
Piaţ a Roşie la 25 august 1968, doar la câteva zile după intervenţ ia trupelor Tratatului
de la Varşovia în Cehoslovacia.
Mai mult decât afirmarea solidarităţ ii, gestul participanţ ilor la manifestaţ ie
transmitea faptul că, dincolo de graniţ ele politice, culturale, toţ i luptau pentru acelaşi
lucru: respectarea dreptului de a alege, dreptul la diversitate, chiar dacă era vorba
despre a alege un alt tip de comunism, în cazul Cehoslovaciei, unul cu „faţ ă umană”.
Astfel, la 25 august, la amiază, şapte persoane potrivit cifrei oficiale, opt potrivit
disidenţ ilor, au intrat din direcţ ii diferite în Piaţ a Roşie. Aceştia erau Konstantin
Babiţ ki, lingvist, Larisa Bogoraz, filolog, Vladimir Dremliuga, scriitor, Vadim
Delauney, poet, Natalia Gorbanevskaia, poetă şi traducătoare, Victor Fainberg,
specialist în arte frumoase, Pavel Litvinov, fizician, şi Tatiana Baeva, studentă.
Natalia Gorbanevskaia a venit la manifestaţ ie cu copilul ei de numai trei luni, în
căruciorul acestuia fiind ascunse mai multe afişe şi un steag al Cehoslovaciei.
Reuniţ i în faţ a Catedralei Sf. Vasile, manifestanţ ii s-au aşezat pe jos aproape de
platforma circulară, numită Lobnoe Mesto, unde în trecut aveau loc ceremoniile
publice. La un semnal, au fost împărţ ite afişele pe care se putea citi: „Trăiască

52
Anatoli Martchenko, op.cit, p. 15-16.
53
Anne Applebaum, op.cit., p. 498.
45
Ceholsovacia liberă”, „Jos labele de pe Cehoslovacia”, „Libertate pentru Dubček”,
„Pentru libertatea voastră şi a noastră”54.
Manifestaţ ia a durat doar câteva minute, până când agenţ ii de poliţ ie s-au
năpustit asupra lor şi i-au luat la bătaie. Victor Fainberg a fost bătut atât de rău încât
nici nu a putut fi adus la proces, fiind declarat iresponsabil în lipsă şi internat într-o
instituţ ie psihiatrică.
La procesul manifestanţ ilor din Piaţ a Roşie, ţ inut între 9-11 octombrie 1968, au
fost judecaţ i şi condamnaţ i doar cinci participanţ i: Pavel Litvinov, condamnat la
cinci ani deportare, Larisa Bogoraz, patru ani deportare, Konstantin Babiţ ki, trei ani
deportare, Vladimir Dremliuga, trei ani lagăr, Vadim Delauney, doi ani şi şase luni
privare de libertate, plus patru luni din condamnarea anterioară 55. Natalia
Gorbanevskaia, cea care ulterior va scrie povestea manifestaţ iei în lucrarea sa
intitulată Piaţ a Roşie la amiază (Polden), a fost declarată iresponsabilă şi dată în
grija mamei sale, însă va fi arestată un an mai târziu pentru compilarea „Cronicii
Evenimentelor Curente”.
Pe măsură ce autorităţ ile sovietice au intensificat represiunea asupra disidenţ ilor,
aceştia din urmă şi-au diversificat şi ei modalităţ ile de acţ iune. Atunci când nu li se
permitea să participe la procesele prietenilor sau rudelor, disidenţ ii se mobilizau, se
strângeau în faţ a tribunalelor şi strigau mesaje de încurajare. Alteori, cumpărau flori şi la
trecerea inculpatului spre sala de judecată le aruncau înspre acesta56.
O evoluţ ie importantă la nivelul mişcării disidente a constituit-o crearea
grupurilor pentru apărarea drepturilor omului.
Deşi ataşaţ i mai mult de ideea acţ iunilor individuale, disidenţ ii au înţ eles că
existenţ a grupurilor ar da o forţ ă mai mare acţ iunilor lor şi le-ar facilita contactele cu
jurnaliştii străini, oferindu-le totodată o credibilitate sporită în exterior.
Primul dintre aceste grupuri, care era mai mult o listă de persoane 57, a fost
Grupul de iniţ iativă pentru apărarea drepturilor omului, apărut în 1969. Anunţ area
creării sale a fost grăbită de arestarea generalului Piotr Grigorenko şi a lui Ilya Gabai
în mai 1969.
Iniţ iativa a fost preluată de Victor Krasin, care a trecut pe lista membrilor mai
multe persoane, printre care se aflau Tatiana Hodorovici, Serghei Kovaliov, Tatiana
Velikanova, Natalia Gorbanevskaia, Anatolii Iakobson şi alţ ii. Fiind înştiinţ aţ i
ulterior de faptul că sunt membri ai unui grup care şi lansase un apel către O.N.U. şi
media occidentală, persoanele implicate nu s-au dezis de acest grup, pentru a nu
afecta cauza pentru care fusese creat. De fapt, la baza acestuia a stat petiţ ia semnată

54
Natalia Gorbanevskaia, Polden. Delo o demonstraţ ii na Krasnoi Ploşadi, 25 avgusta 1968
goda, Moskva, Novoe Izdatelstvo, 2007.
55
Este vorba despre condamnarea din 1967, când fusese eliberat mai devreme pentru colaborarea
cu autorităţ ile. Participarea sa la manifestaţ ia din Piaţ a Roşie era, în parte, şi o modalitate de a-şi
răscumpăra greşelile anterioare.
56
Aşa s-a întâmplat în cazul Irinei Belogorodskaia, soţ ia lui Vadim Delauney, judecată în 1969
pentru posesie de manifeste în favoarea lui Anatolii Marcenko. Vera Laşkova povesteşte acest moment
emoţ ionant: „toţ i îi zâmbeau, cineva a fugit şi a cumpărat flori şi când a traversat culoarul i-a aruncat
florile, pentru că nu aveau dreptul să se apropie”. Cécile Vaissié, op. cit., p.150.
57
Apelul Grupului de Iniţ iativă adresat Naţ iunilor Unite, 20 mai 1969, în Samizdat. Voices of the
Soviet Opposition, edited by George Saunders, Monad Press, New York, 1974, p. 365-369.
46
de 15 persoane adresată Comisiei O.N.U. pentru drepturile omului. Aceasta atrăgea
atenţ ia asupra abuzurilor organismelor statului, internărilor psihiatrice din raţ iuni
politice, asupra cauzei tătarilor din Crimeea, proceselor evreilor care voiau să plece
în Israel, solicitând totodată organismului internaţ ional să intervină.
Deşi acest prim grup nu a avut un statut sau un program de viitor 58, alta va fi
abordarea în ceea ce priveşte acţ iunile ce vor urma.
Procesul de maturizare a disidenţ ei a însemnat afirmarea din ce în ce mai
pregnantă a laturii legaliste a mişcării, scopul principal fiind să determine autorităţ ile
să respecte legile în litera lor şi nu să le interpreteze potrivit nevoilor de a-i pedepsi
pe eventualii contestatari.
Abordarea legalistă se regăseşte din plin în documentul elaborat în 1968 de
Aleksandr Esenin-Volpin şi Valerii Cealidze, intitulat Memorandum asupra
legalităţ ii59. Dacă Esenin-Volpin făcuse deja carieră în disidenţ ă de la începutul
anilor ’60, Valerii Cealidze s-a apropiat de mişcare la sfârşitul decadei.
Fizician de profesie, Cealidze s-a dedicat studierii dreptului, devenind un
veritabil expert juridic. El considera necesar să demonstreze că „legea poate fi
înţ eleasă aşa cum e scrisă şi nu neapărat aşa cum e interpretată de autorităţ i” 60.
În 1969, Cealidze a scos primul număr al revistei „Probleme sociale”. Un pas
foarte de important pe calea transparenţ ei – principiu esenţ ial al disidenţ ei – a fost că
revista nu publica articole anonime sau semnate sub pseudonim, iar adresa, numărul
de telefon şi numele redactorului apăreau pe pagina de titlu 61.
Un an mai târziu, la 4 noiembrie 1970, împreună cu Andrei Saharov şi Andrei
Tverdohlebov, Cealidze înfiinţ a Comitetul pentru drepturile omului din Moscova.
Grupul se prezenta ca „o asociaţ ie creativă, activând în conformitate cu legile ţ ării;
oferea consultanţ ă guvernului în probleme referitoare la drepturile omului şi
asistenţ ă creativă persoanelor angrenate în cercetarea aspectelor teoretice ale
problemelor drepturilor omului şi mai ales studierea acestor probleme într-o
societate socialistă”62.
Interesat nu doar de probleme teoretice, ci şi concrete, precum internarea abuzivă
în instituţ ii psihiatrice, dreptul la avocat sau dreptul tătarilor de a se întoarce în
Crimeea, grupul a atras o mulţ ime de oameni care le-au cerut ajutorul. În acelaşi timp,
au atras atenţ ia şi organelor represive, astfel încât, în februarie 1971, Valerii Cealidze
şi Andrei Tverdohlebov au fost invitaţ i separat la discuţ ii cu şeful departamentului de
supraveghere al procuraturii Moscovei, prilej cu care au fost avertizaţ i asupra naturii
ilegale a comitetului63.
Hărţ uit de autorităţ i, Cealidze a demisionat în 1971 de la institutul unde lucra şi
a demisionat din Comitetul pentru drepturile omului în septembrie 1972. Plecat
temporar în Statele Unite, a fost informat că i se retrăsese cetăţ enia sovietică. Chiar

58
Cécile Vaissié, op. cit., p. 107.
59
Joshua Rubinstein, op.cit., p. 129.
60
Ibidem.
61
Ibidem.
62
„Prinţ ipî Comiteta prav celoveka”, Andrei Tverdohlebov v zaşitu prav celoveka, sosdavetel
sbornika Valerii Cealidze, Izdatelstvo „Hronika”, New York, 1975, p. 45-46.
63
Ibidem, p.132.
47
şi în aceste condiţ ii, Cealidze nu a abandonat lupta şi, începând cu 1973, a colaborat
la realizarea revistei A Chronicle of Human Rights in USSR, editată la New York.
În anii ’70, Andrei Saharov se afla în prim-planul disidenţ ei sovietice. Evoluţ ia
sa extraordinară de la postura de creator al bombei cu hidrogen sovietice, deţ inător a
trei premii Lenin, la cea de disident, militant pentru drepturile omului şi laureat al
premiul Nobel pentru Pace l-au transformat într-un simbol al mişcării pentru
drepturile omului.
De aceeaşi notorietate se bucura şi Aleksandr Soljeniţ în, creatorul frescei
universului concentraţ ionar sub Stalin, intitulată Arhipelagul Gulag.
Două personalităţ i extrem de puternice, cu evoluţ ii personale şi profesionale
foarte diferite, Soljeniţ în şi Saharov au avut două modalităţ i de a se raporta la
disidenţ ă, dar şi două viziuni diferite în privinţ a viitorului. În ciuda acestor lucruri,
cei doi s-au sprijinit reciproc ori de câte ori a fost cazul.

Efectul Helsinki

Semnarea Actului final de la Helsinki de către 35 de state, inclusiv U.R.S.S., a

dat un impuls deosebit mişcării de disidenţ ă sovietice.
Efectul aproape imediat al parafării Actului final de la Helsinki a fost apariţ ia în
statele din blocul comunist a „grupurilor/comitetelor Helsinki”. Acestea vegheau
asupra respectării prevederilor cuprinse atât în documentul internaţ ional, cât şi în
Constituţ iile propriilor state, monitorizând şi documentând totodată cazurile de
încălcare a drepturilor civile şi umane.
Acelaşi lucru avea să se întâmple şi în U.R.S.S., unde Iuri Orlov punea, la 12
mai 1976, bazele Grupului social pentru sprijinirea aplicării acordurilor de la
Helsinki în U.R.S.S. sau, într-o formulă prescurtată, Grupul Helsinki.
Fizician de profesie, Iuri Orlov lucrase după absolvirea facultăţ ii la Institutul de
fizică teoretică şi experimentală din Moscova. Pentru că în contextul evenimentelor
din 1956 a vorbit despre nevoia de schimbări democratice, Orlov a fost dat afară din
P.C.U.S. şi de la institutul la care lucra. Angajat la un institut de cercetare din
Erevan, Armenia, Orlov a devenit o autoritate în domeniul accelerării particulelor şi
a fost ales membru corespondent al Academiei Armene de Ştiinţ e. Reîntors la
Moscova, Orlov l-a susţ inut pe Saharov, devenit subiectul unei campanii de presă
denigratoare, dar şi pe Valentin Turcin în organizarea secţ iei de la Moscova a
Amnesty International64.
Grupul Helsinki, din care făceau parte şi Elena Bonner Saharov, Liudmila
Alexeieva, generalul Piotr Grigorenko, Malva Landa, Aleksandr Ghinzburg
(administratorul Fondului Soljeniţ ân), Anatolii Şciaranski, dar şi Anatolii Marcenko,
chiar dacă se afla în exil în Siberia, îşi propunea să acorde sprijin pentru respectarea
articolelor umanitare din acordurile de la Helsinki, cu precădere libertatea de gândire,
conştiinţ ă, de religie şi convingere, obiectivul său principal fiind acela de a sesiza

64
Joshua Rubinstein, op.cit., p. 215-216.
48
opinia publică şi pe toţ i şefii de guverne semnatare ale Actului final despre încălcarea
articolelor menţ ionate65.
Abuzurile documentate au fost publicate sub forma unor studii, în cei şase ani şi
jumătate de existenţ ă grupul Helsinki tipărind nu mai puţ in de 185 de astfel de
documente66.
Atenţ ionat în mai multe rânduri de autorităţ i cu privire la caracterul ilegal şi
neconstituţ ional al organizaţ iei, Orlov a fost arestat la începutul anului 1977, un an
mai târziu fiind condamnat la şapte ani de lagăr şi cinci ani de exil intern.
Represiunea a atins şi alţ i membri ai grupului, Aleksandr Ghinzburg a fost arestat şi
el în 1977, în vreme ce Liudmila Alexeieva, activă în disidenţ ă de mai bine de 10
ani, era obligată să părăsească U.R.S.S.
În strânsă legătură cu Grupul Helsinki au apărut mai multe organizaţ ii dedicate
unor cauze mai specifice, aşa cum a fost cazul Comisiei pentru Studierea utilizării
psihiatriei în scopuri politice (1977), Comitetul creştin pentru apărarea drepturilor
credincioşilor (1976), Grupul pentru apărarea drepturilor handicapaţ ilor (1978).

„O crimă împotriva spiritului”: Represiunea psihiatrică

De cealaltă parte a baricadei, autorităţ ile utilizau forme din cele mai variate
pentru a-i pedepsi pe disidenţ i. Se mergea de la hărţ uiri la exclusiuni sociale (darea
afară de la locul de muncă, din uniunile de creaţ ie sau din partid), arestări,
condamnări, trimiterea în exil intern, deportare, internarea forţ ată în instituţ ii
psihiatrice.
Dintre toate acestea, internarea într-un spital de psihiatrie, care putea să fie unul
obişnuit sau un spital de psihiatrie special67, a devenit cea mai de temut pedeapsă
pentru disidenţ i. Aici, în încercarea de a-i determina să-şi recunoască greşelile şi să
declare că vor renunţ a la activităţ ile contrare regimului, disidenţ ii erau supuşi unor
tratamente foarte dure, de la administrarea de neuroleptice, tranchilizante,
electroşocuri până la traumatizarea fizică voită a acestora68.
Declararea disidenţ ilor drept persoane iresponsabile se făcea, de cele mai multe
ori, în virtutea aceluiaşi diagnostic, schizofrenie latentă însoţ ită de delir reformator,
diagnostic destul de discutabil, de vreme ce era descris drept o „maladie psihică fără
semne evidente asupra intelectului sau comportamentului exterior, dar care putea lua
orice formă de comportament asocial”69. În acest sens, medicii de la temutul Institut
de psihiatrie judiciară Serbski au adus o serie de completări, menite să întărească
65
Cécile Vaissié, op. cit., p. 378.
66
Ibidem, p. 379.
67
Aceste spitale se aflau în subordonarea Ministerului de Interne şi semănau foarte mult cu nişte
închisori, regimul fiind unul foarte dur.
68
Dintre aceste pedepse, foştii deţ inuţ i aminteau de aşa numitele „împachetări” sau administrarea
de injecţ ii. Dacă în cazul celei dintâi pacientul era înfăşurat foarte strâns în bandaje ude care pe măsură
ce se uscau îi provocau dureri insuportabile, cea de-a doua consta în injectarea unor substanţ e
pacienţ ilor care provoca creşterea temperaturii corporale până la 40 de grade, însoţ ită de dureri atroce.
Vladimir Bukovski, Une nouvelle maladie...., p. 32.
69
Anne Applebaum, op.cit., p. 488.
49
ideea că disidenţ ii erau într-adevăr bolnavi mintali, susţ inând că „cele mai multe
dintre ideile referitoare la adevăr şi justiţ ie sunt formate de personalităţ i cu structură
paranoică”70.
Apelând la acest tip de pedeapsă, autorităţ ile îndeplineau două obiective: îi
neutralizau pe disidenţ i şi îi discreditau în acelaşi timp. În plus, măsura avea un
caracter profilactic, contribuind la descurajarea celor care ar fi vrut să se alăture
disidenţ ilor.
Exceptând anumite cazuri, când avea loc o singură internare de scurtă durată,
aşa cum a fost cazul biologului Jaures Medvedev71, cei mai mulţ i disidenţ i supuşi
represiunii psihiatrice au fost internaţ i de mai multe ori, o parte dintre ei stabilind
contacte între ei în urma întâlnirilor din spital. De exemplu, Vladimir Bukovski l-a
întâlnit pe generalul Piotr Grigorenko la spitalul din Leningrad, în 1964.
Natalia Gorbanevskaia, Victor Fainberg, Iuri Galanskov, Ivan Iakimovici, V.E.
Borisov, V. Kuzneţ ov au fost doar câteva dintre victimele represiunii psihiatrice,
persoane condamnate pentru ceea ce Bukovski numea „o nouă maladie mintală:
opoziţ ia”.
Prezentarea în continuare a câtorva cazuri de persoane internate forţ at în spitale
de psihiatrie, dar şi a modului în care disidenţ ii au înţ eles să lupte împotriva acestei
forme de represiune, nu face decât să completeze imaginea terifiantă a unuia dintre
cele mai teribile mijloace punitive folosite de regimului sovietic.
Primul redactor al „Cronicii Evenimentelor Curente”, participantă la
manifestaţ ia din 25 august 1968, Natalia Gorbanevskaia a fost internată în mai multe
rânduri în instituţ ii psihiatrice. După o primă internare în aprilie 1968, pe când era
însărcinată, Natalia Gorbanevskaia va fi arestată în 26 decembrie 1969 pentru
compilarea Cronicii şi declarată iresponsabilă în urma unei expertize efectuate la
Institutul Serbski. Următorii ani, Gorbanevskaia îi va petrece în mai multe spitale de
psihiatrie, trecând rând pe rând de la secţ ia de psihiatrie a închisorii Buterskaia din
Moscova, la spitalul special de la Kazan şi apoi la Institutul Serbski. După ce a fost
eliberată, Gorbanevskaia a plecat în 1975 la Paris72.
De acelaşi tratament au avut parte şi Aleksandr Esenin-Volpin, Leonid Pliuşci
sau Victor Fainberg. Ultimul, închis în spitalul psihiatric de la Leningrad, reuşea să
transmită un apel adresat Organizaţ iei Naţ iunilor Unite, în iulie 1970, în care

70
Ibidem.
71
Jaures Medvedev, biolog, fratele geamăn al lui Roy Medvedev. La 29 mai 1970, a fost luat cu
forţ a de acasă de doi psihiatri şi trei poliţ işti, fiind reţ inut 19 zile, interogat, diagnosticat cu dublă
personalitate, pentru că era implicat în două activităţ i diferite: era şi om de ştiinţ ă şi scriitor. Motivele
acestei reţ ineri erau legate de lucrările lui Jaures Medvedev: Ascensiunea şi decăderea lui Trofym
Lysenko, în care denunţ a rolul distrugător al lui Lysenko asupra cercetărilor în biologie şi genetică, şi
Caietele Medvedev. În urma mobilizării intelectualilor din Moscova, dar şi din Occident, în apărarea lui
Medvedev sărind şi Andrei Saharov, dar şi Aleksandr Soljeniţ în, J. Medvedev a fost eliberat. În
ianuarie 1973 a acceptat invitaţ ia unui laborator din Anglia şi nu a mai revenit în U.R.S.S. Joshua
Rubinstein, op.cit., p. 136-138. Scrisoare a lui Aleksandr Soljeniţ în intitulată Vot kak mî jiviom (Iată
cum trăim), în Sobranie dokumentov samizdata, Tom 6, 15 iunie 1970.
72
Ludmila Thorne, Inside Russia’a psychiatric jails, în „New York Times”, June 12, 1977,
ANIC, Colecţ ia Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 160, f. 15 v.
50
prezenta pe larg soarta celor închişi în spitale psihiatrice, felul în care erau maltrataţ i
în scopul abandonării opiniilor lor, ceea ce echivala cu „o moarte morală”73.
Unul dintre cele mai interesante cazuri, datorită biografiei personajului, dar şi a
traseului său disident, a fost acela al generalului Piotr Grigorenko. Născut în sudul
Ucrainei în 1907, Grigorenko se înscria în tinereţ e în Komsomol. Participant la cel
de-al doilea război mondial, s-a remarcat ca un soldat model, a fost rănit de două ori şi
a primit ordinul „Lenin” şi două ordine „Steagul Roşu”. După război, a lucrat 17 ani la
Academia Frunze, mai întâi ca şef al departamentului de cercetare, apoi ca şef al
departamentului de cibernetică. Devenit general-maior în 1959, Grigorenko a văzut în
evoluţ iile de după 1956 semnele apariţ iei unei noi dictaturi personale. Astfel, în 1961,
la o conferinţ ă a partidului la Moscova, Grigorenko a susţ inut că proiectul de program
al partidului nu conţ inea asigurări împotriva afirmării unui nou cult al personalităţ ii.
Totodată, Grigorenko a cerut restaurarea principiilor leniniste, alegeri libere şi garanţ ii
împotriva dictaturii unui singur om.
Drept urmare, Grigorenko a fost suspendat din funcţ ie şi trimis într-un mic oraş
lângă Vladivostok. Acolo a creat o organizaţ ie clandestină intitulată Uniunea luptei
pentru reînvierea leninismului. Sub comanda sa, erau răspândite pamflete legate de
revolta muncitorilor din Novocerkask sau de lipsa pâinii în alte regiuni.
Acuzat de propagandă antisovietică, Grigorenko a fost arestat în 1964 şi internat
într-un spital de psihiatrie. Acolo l-a întâlnit pe Vladimir Bukovski. Eliberat un an
mai târziu, după ce fusese dat afară din partid şi de la locul de muncă, permiţ ându-i-se
doar să fie lector la o şcoală de partid, generalul Grigorenko va deveni foarte activ în
mişcarea pentru drepturile omului, afirmându-se ca un fervent avocat pentru dreptul
tătarilor de a se întoarce în Crimeea.
Noua sa arestare din 1969 a grăbit crearea Grupului de iniţ iativă pentru
apărarea drepturilor omului.
Unul dintre vârfurile luptei împotriva represiunii psihiatrice a fost chiar o
victimă a acesteia: Vladimir Bukovski. Arestat în 1963 pentru încercarea de a face
copii după cartea lui Milovan Djilas, Noua clasă, Bukovski a fost internat la spitalul
de psihiatrie din Leningrad. Eliberat după 15 luni, era rearestat în decembrie 1965 şi
închis pentru opt luni la psihiatrie. În 1967 era condamnat la trei ani de lagăr, fiind
trimis în lagărul de la Perm74.
Eliberat în ianuarie 1970, Bukovski s-a dedicat constituirii unui dosar cu mai
multe expertize psihiatrice, pentru care a încercat să obţ ină contraexpertize atât din
U.R.S.S., cât şi din Occident.
Singurul medic sovietic care s-a arătat dispus să-l ajute pe Bukovski a fost
Semion Gluzman din Kiev, care a analizat dosarul lui Piotr Grigorenko. Acesta a
fost arestat la puţ ină vreme şi trimis în lagăr.
La începutul anului 1971, Bukovski trimitea în Occident dosarul conţ inând
expertizele psihiatrice pentru şase persoane: Natalia Gorbanevskaia, Piotr
Grigorenko, Victor Fainberg, V. Borisov, Iakobson şi câteva documente referitoare
la V. Kuzneţ ov. Bukovski le solicita specialiştilor străini un punct de vedere într-o

73
Vladimir Bukovski, Une nouvelle maladie..., p. 26-40.
74
Ibidem, p. 14.
51
singură problemă: „dacă expertizele citate conţ in date suficiente pentru a
concluziona în legătură cu necesitatea izolării severe a acestor persoane 75”.
Câteva luni mai târziu, 44 de psihiatri britanici şi-au exprimat în revista
„Times” „îndoieli serioase în ceea ce priveşte legitimitatea unui tratament
obligatoriu şi internarea pe timp nedefinit în condiţ iile unui spital închisoare” 76.
Chiar dacă Vladimir Bukovski nu şi-a putut continua activitatea, fiind arestat în
martie 197177, lupta împotriva abuzurilor de acest tip va continua, fie prin
intermediul „Cronicii Evenimentelor Curente”, fie prin iniţ iative ale grupurilor
pentru drepturile omului. Astfel, în septembrie 1971, Comitetul pentru drepturile
omului din Moscova anunţ a că va cere Congresului al V-lea de psihiatrie de la
Mexico City să elaboreze garanţ ii internaţ ionale pentru bolnavii mintal, iar Grupul
de Iniţ iativă s-a alăturat acestui demers.
Semnarea acordurilor de la Helsinki a impulsionat crearea, în ianuarie 1977, a
unei Comisii de studiu a utilizării psihiatriei în scopuri politice, condusă de Aleksandr
Podrabinek78, Viaceslav Bahmin, Irina Kalpun şi Felix Serbrov. Comisia a fost foarte
activă, editând chiar un Buletin de informare, conţ inând liste cu nume ale persoanelor
internate forţ at în instituţ ii psihiatrice. Până la arestarea lui Podrabinek, în 1978,
Comisia a emis mai mult de 100 de declaraţ ii şi apeluri79. Comisia a fost ajutată de doi
psihiatri, Aleksandr Voloşanovici şi Anatolii Koriaghin.
Succesul cel mai important al Comisiei a fost înregistrat cu ocazia Congresului
al VI-lea de psihiatrie de la Honolulu, din august 1977, la care au participat 4 000 de
psihiatri din 40 de ţ ări. Cu această ocazie, Comisia de studiu a cerut participanţ ilor
să condamne utilizarea psihiatriei în scopuri politice. La congres au fost prezenţ i
alături de Leonid Pliuşci, Vladimir Bukovski şi Victor Fainberg, care au depus
mărturie, şi doi psihiatri sovietici care, prin declaraţ iilor lor, au susţ inut adevărul
celor declarate de disidenţ i80.
În urma acestor acţ iuni a fost emisă Declaraţ ia de la Hawaii, care definea
normele etice ale muncii psihiatrilor şi le cerea să nu cedeze organelor de stat dacă
aceasta se dovedea contrară eticii medicale. Declaraţ iei i s-a mai adăugat o rezoluţ ie
propusă de Colegiul regal britanic de psihiatrie, care denunţ a practicile sovietice şi o
alta a delegaţ iei americane, care condamna utilizarea psihiatriei în scopuri politice şi
prevedea crearea unei comisii însărcinate cu studierea acestor cazuri81.
La aceste acuzaţ ii, autorităţ ile sovietice au răspuns declarând că în U.R.S.S. nu
există persoane sănătoase internate în instituţ ii psihiatrice şi că U.R.S.S. era ţ inta
unor campanii orchestrate de adversari ai destinderii, în principal de Radio Europa
Liberă şi Radio Libertatea, instrumente ale C.I.A.82

75
Ibidem, p.24.
76
Cécile Vaissié, op. cit., p. 170
77
Vladimir Bukovski a fost condamnat pentru propagandă şi agitaţ ie antisovietică la şapte ani
închisoare şi cinci ani exil intern. În decembrie 1976, guvernul sovietic l-a eliberat în schimbul liderului
comunist chilian Luis Corvalan. Joshua Rubinstein, op.cit., p. 141.
78
Aleksandr Podrabinek a elaborat o lucrare intitulată Medicina punitivă, care a circulat în samizdat.
79
Cécile Vaissié, op. cit., p.127.
80
ANIC, Colecţ ia Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 158, f. 31.
81
Cécile Vaissié, op. cit., p. 176.
82
ANIC, Colecţ ia Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 158, f. 34.
52
 Anii ’80. Înapoi la leninism

Începutul deceniului al nouălea a stat sub semnul represiunii îndreptate împotriva

disidenţ ilor. Astfel, în septembrie 1982, Grupul Helsinki de la Moscova îşi suspenda
activitatea, iar din 1983 „Cronica Evenimentelor Curente” înceta să mai apară83.
Dintre activiştii pentru drepturile omului, cei mai cunoscuţ i erau fie în exil, fie în
lagăre. Cu toate acestea, cel mai răsunător eveniment de la începutul anilor ’80 a fost
exilarea lui Andrei Saharov la Gorki, la începutul lui ianuarie 1980.
Decizia exilării venea pe fondul întregii activităţ i disidente a lui Saharov, însă
fusese grăbită de ultimele luări de poziţ ie publice ale fizicianului. Acesta
condamnase intervenţ ia sovietică în Afganistan şi, mai mult, ceruse Occidentului să
boicoteze participarea la Jocurile Olimpice de la Moscova84.
În acelaşi timp, pe scena politică a Uniunii Sovietice aveau loc schimbări
semnificative. Moartea lui Leonid Brejnev, în 1982, l-a adus în fruntea P.C.U.S. pe
Iuri Andropov, temutul şef al KGB, cel care orchestrase în principal represiunea
împotriva disidenţ ilor.
În locul acestuia, la conducerea KGB se vor succeda două persoane care au
demonstrat aceleaşi „calităţ i” ca şi predecesorul lor: Vitalii Fedorciuk, fostul şef al
KGB ucrainean, şi, ulterior, Viktor Cebrikov85.
Iuri Andropov a deschis seria secretarilor-generali ai P.C.U.S. de scurtă durată. La
numai doi ani de la desemnarea în funcţ ie, Andropov murea, lăsând în locul lui pe
Konstantin Cernenko, şi el mort la puţ ină vreme după ocuparea funcţ iei.
În aceste condiţ ii, venirea la cârma U.R.S.S. a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov,
un tânăr membru al Politburo, cu un aer mai liberal în comparaţ ie cu predecesorii săi,
a fost în măsură să surprindă în mod plăcut mai ales partenerii occidentali.
Perestroika şi glasnost, promovate de noua conducere, au fost cuvintele cheie,
desemnând giganticul efort de reformare a U.R.S.S. În cadrul acestui proces, cu
componentele sale de politică internă şi externă, s-a regăsit şi intenţ ia de „a face pace”
cu trecutul şi în mod special cu cei consideraţ i duşmanii regimului: deţ inuţ ii politici.
Eliberarea deţ inuţ ilor politici nu s-a făcut însă imediat şi nici fără condiţ ii. Începând cu
a doua jumătate a anului 1986 s-a trecut la reevaluarea situaţ iei fiecărui deţ inut în
parte. Totodată, candidaţ ii la eliberare erau puşi să semneze o declaraţ ie în care îşi
luau angajamentul că nu vor mai recurge în viitor la comportamente ilegale86.
Dacă la sfârşitul lui 1986 lua capăt exilul lui Andrei Saharov, reîntors triumfal la
Moscova , în aceeaşi perioadă Anatolii Marcenko murea în închisoarea de la Cistipol.
Implicarea lui Saharov în ultimii ani de viaţ ă pe scena politică, susţ inând într-o
primă etapă perestroika87 şi apoi devenind, în 1989, deputat în Congresul
Deputaţ ilor Poporului, i-au atras reproşurile foştilor colegi de disidenţ ă.

83
Joshua Rubinstein, op.cit., p. 274.
84
The KGB files of Andrei Sakharov, Edited and annoted by Joshua Rubinstein and Aleksandr
Gribanov, Yale University Press, New Haven and London, 2005, p. 36.
85
Ibidem, p. 38.
86
Ibidem, p. 53.
87
Andreї Sakharov, „L’inéluctable perestroїka”, în La seule issue, Sakharov et 33 intellectuels
sovietiques en lutte pour la perestroїka, sous la direction de Iouri Afanassiev, Flammarion, 1989, p. 391-407.
53
 În condiţ iile în care prezenţ a disidenţ ilor a fost din ce în ce mai firavă, anii ’80
au stat mai mult sub semnul încercării conducerii sovietice de redresare a statului,
căutând surse de „înnoire” şi legitimare în principiile leniniste.

2.4. Forme de disidenţ ă în Europa de Est

În anii care au succedat prăbuşirii regimurilor comuniste au fost publicate sau

au devenit accesibile şi în România numeroase lucrări având ca temă formele de
opoziţ ie, cu precădere disidenţ a, din ţ ările satelit ale U.R.S.S.88 Fie că a fost vorba
despre traduceri în limba română ale operelor disidenţ ilor est-europeni, volume
publicate în limbi de circulaţ ie internaţ ională mai uşor accesibile sau lucrări realizate
de cercetători români, toate la un loc au contribuit la o înţ elegere aprofundată a
transformărilor care au avut loc în aceste ţ ări. De aceea, am ales ca în acest
subcapitol să nu facem o descriere detaliată pentru fiecare ţ ară în parte, ci să oferim
câteva elemente care să explice specificul disidenţ ei în aceste ţ ări, similitudinile la
nivelul strategiilor de acţ iune, dar şi legăturile transfrontaliere care au fost dezvoltate
între disidenţ i, în special cei din ţ ările Europei Centrale. În plus, urmărim să atragem
atenţ ia asupra elementelor, evenimentelor sau personalităţ ilor care au influenţ at
apariţ ia şi dezvoltarea disidenţ ei în România.
În Europa de Est, în anii 1970-1980, disidenţ a a înregistrat o gamă variată de
manifestări, de la crearea unor curente de gândire alternative, incluzând forme
culturale underground, la apariţ ia unor instituţ ii de învăţ ământ, de informare, dar şi
dezbatere paralele, până la includerea disidenţ ei în mişcări de masă de tipul
Solidarităţ ii poloneze.
Dezvoltarea acestor manifestări, formele pe care le-au îmbrăcat, dar şi amploarea
la nivelul societăţ ilor în care au apărut au fost determinate de o serie de factori. Unul
dintre aceştia a fost atitudinea – mai permisivă ori, din contră rigidă – pe care
regimurile comuniste au adoptat-o în raport cu cei care susţ ineau nevoia dezvoltării
unor comportamente sociale autonome. De asemenea, trebuie avute în vedere gradul
de implicare al intelectualilor în asumarea unor poziţ ii critice publice, dar şi în
construirea unor alternative la societatea existentă. La acestea s-au adăugat viziunea şi
disponibilitatea acestora de a crea legături cu alte categorii sociale. Un alt factor care a
sprijinit şi încurajat autonomizarea unor grupuri de sub controlul total al statului
comunist a fost cel religios, fiind binecunoscut rolul Bisericii Catolice în Polonia.
Din punctul de vedere al opoziţ iei la adresa regimului comunist şi apoi a
cristalizării şi dezvoltării disidenţ ei, în R.D.G. şi Bulgaria nu s-a înregistrat un
spectru larg al acestor manifestări.
Aflată în prima linie a frontului războiului rece şi trebuind să reziste atracţ iei pe
care Germania federală o exercita asupra cetăţ enilor est-germani, conducerea R.D.G.
88
Acest subcapitol nu face trimiteri la cazul Iugoslaviei sau Albaniei. Prima a fost exclusă în
1948 din lagărul socialist, în urma conflictului dintre Stalin şi Tito. Albania a fost exclusă la începutul
deceniului al şaptelea din CAER şi Organizaţ ia Tratatului de la Varşovia, din cauza refuzului
conducerii albaneze de a trece la destalinizare şi, mai mult, de plasarea acesteia de partea Chinei în
contextul conflictului sino-sovietic. François Fejtö, op.cit., p. 169.
54
 a adoptat o linie de conduită care a afectat inevitabil şi sfera unei opoziţ ii potenţ iale
a societăţ ii vizavi de regimul comunist.
Astfel, în condiţ iile destalinizării, dar păstrând în parte şi memoria revoltei
muncitorilor din 1953, în R.D.G. s-au auzit, în 1956, mai multe voci cerând reforme
în domeniul educaţ iei, dar şi al economiei89.
De departe, cele mai semnificative şi critice voci au fost cele ale grupului din
jurul lui Wolfgang Harich, profesor de filozofie la Universitatea Humboldt din
Berlinul de Est. Acesta a coordonat elaborarea unui document care a apărut în
1956, cunoscut drept „Programul Harich”, un document care viza probleme la
nivel economic, dar şi politic – eliminarea staliniştilor din partid şi mai multă
putere pentru membrii de rând în defavoarea aparatcik-ilor, solicitând ca R.D.G.
să urmeze un drum propriu spre socialism, să nu mai copieze orbeşte modelul
sovietic90.
Deşi critica sa era făcută dintr-o perspectivă marxistă, Harich a fost arestat un
an mai târziu, fiind condamnat la zece ani de închisoare. Eliberat după şapte ani,
Harich a fost expulzat în R.F.G.
Acest tip de reacţ ie a regimului comunist est-german faţ ă de criticii săi interni
se va regăsi şi în perioada următoare. Ridicarea zidului Berlinului, în 1961, şi odată
cu el stoparea valului de est-germani care luau drumul R.F.G., a fost urmată de o
serie de reforme în special în direcţ ia descentralizării economiei, însă nu a relaxat
limitele în care cetăţ enii puteau aduce critici regimului.
Unul dintre cazurile de opoziţ ie cele mai cunoscute a fost acela al chimistului
Robert Havemann, profesor la Universitatea Humboldt. În cursurile pe care le-a
ţ inut în anul universitar 1963-1964, Havemann a susţ inut nevoia unui tip mai
uman de socialism, în care oamenii să fie liberi să aducă critici constructive
regimului, menite să construiască o societate mai bună. Deşi a fost dat afară din
facultate şi din partid, Havemann s-a menţ inut pe o poziţ ie contestatară până la
moartea sa, în 198291.
În noul context generat de încheierea acordurilor de la Helsinki, conducerea
R.D.G. a luat măsuri să blocheze orice manifestare disidentă. Astfel, doi dintre cei
mai vocali disidenţ i, Wolfgang Biermann, cântăreţ de muzică folk, şi filozoful
Rudolf Bahro, au fost expulzaţ i în R.F.G.92
În dimensiunile reduse ale disidenţ ei din R.D.G., un rol important l-a avut
nivelul de trai destul de ridicat al cetăţ enilor, la bunăstarea acestora contribuind în
mod semnificativ R.F.G., prin acordarea de asistenţ ă tehnică, împrumuturi, credite
avantajoase, dialogul pe care regimul condus de Eric Honecker l-a stabilit cu

89
Leslie Holmes, Politics in the Communist World, Claredon Press, Oxford, 1986, p. 259.
90
Ibidem, p. 259.
91
Ibidem, p. 260. Vezi şi John C. Torpey, Intellectuals, Socialism and dissent. The East German
Opposition and its legacy, University of Minnesota, 1995.
92
Biermann descrisese sistemul politic şi social din R.D.G. drept „stalinism computerizat”, în
vreme ce Bahro ceruse, tot dintr-o perspectivă marxistă, o societate comunistă mai liberală şi mai
descentralizată. Leslie Holmes, op.cit., p. 260. Vezi şi Marc-Dietrich Ohse, German Democratic
Republic, în Detlef Pollack, Jan Wielgohs, Dissent and opposition in communist Eastern Europe:
origins of civil society and democratic transition, Ashgate Publishing Limited, f.l., 2004 p. 73-94.
55
intelectualii93, dar şi aparatul de Securitate, STASI, care a descurajat cele mai multe
dintre acţ iunile cu potenţ ial de opoziţ ie94.
De altfel, în anii 1980, scena disidenţ ei est-germane a fost dominată de
discuţ iile referitoare la militarizarea R.D.G. şi probleme legate de mediu.
Bulgaria a reprezentat un alt exemplu în care opoziţ ia la regimul comunist a fost
destul de firavă.
Relaţ ia pe care Bulgaria o avea cu U.R.S.S., caracterizată printr-o loialitate
totală, politicile promovate de conducerea comunistă în raport cu societatea –
promovarea unui egalitarism la nivel economic, a unui paternalism în domeniul
relaţ iei cu intelectualitatea95 – , dar şi reprimarea gesturilor neconforme cu linia
oficială au fost elemente care au determinat caracterul mai degrabă individual al
opoziţ iei bulgare.
Din perspectiva gesturilor de opoziţ ie, s-au remarcat cele venite din partea
minorităţ ii turco-musulmane, afectată de restricţ iile crescute impuse de autorităţ ile
de la Sofia în domeniul lingvistic şi religios, dar şi luările de poziţ ie individuale.
Unul dintre cei mai cunoscuţ i disidenţ i bulgari a fost Jeliu Jelev, care după 1990 a
devenit preşedintele Bulgariei. Jelev fusese dat afară în 1965 de la Universitatea din
Sofia şi exclus din partid pentru idei neconforme. În 1974, a elaborat o lucrare privind
natura statului totalitar, care a circulat sub formă de manuscris. Deşi a reuşit să-l
publice oficial în 1982, sub titlul Fascism, autorităţ ile şi-au seama că aceasta
reprezenta în fapt o critică la adresa statului comunist şi au retras cartea de pe piaţ ă96.
Disidenţ a bulgară a devenit mai consistentă în a doua jumătate a anilor 1980,
când perestroika lui Gorbaciov a oferit un model de reformare a comunismului, dar
şi un impuls iniţ iativelor venite din partea societăţ ii.
Opoziţ ia din ţ ările Europei Centrale – Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia –, a
fost, fără îndoială, cea mai semnificativă sub raportul curentelor de gândire
dezvoltate, dar şi a tipurilor de organizare şi acţ iune.
În cazul celor trei ţ ări, mişcările de disidenţ ă au apărut ca rezultat firesc al unor
evoluţ ii anterioare. Astfel, deşi înfrânte, revoltele din 1956 din Ungaria şi Polonia,
respectiv reformele „Primăverii de la Praga”, din 1968, nu numai că au zguduit blocul
comunist, dar au influenţ at evoluţ iile interne din aceste ţ ări. Regimurile instaurate
după aceste momente de ruptură au apelat la strategii diferite pentru a menţ ine
controlul asupra societăţ ii, fie că a fost vorba despre tolerarea unor supape care au
diminuat presiunea nemulţ umirii şi au creat atmosfera unor dezbateri mai largi, cu
precădere pe teme economice (Ungaria), fie că au mers pe cartea intimidării şi chiar a
represiunii (Cehoslovacia), pentru a împiedica coagularea unei mişcări de disidenţ ă.
În Ungaria, regimul János Kádár instaurat după octombrie 1956 a pornit la drum
cu un mesaj pacificator: „cine nu este împotriva noastră, este cu noi”. Strategia
93
Unora dintre scriitorii germani mai în vârstă, precum Reiner Kunze şi Stefan Heym, li s-a
permis să-şi publice lucrările de sertar sau care fuseseră publicate doar în Occident. Adrian Pop,
Tentaţ ia tranziţ iei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Corint, Bucureşti, 2002, p.
249-250.
94
Ibidem, p. 250-252. Vezi şi Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, Stasi şi Securitatea, Humanitas,
Bucureşti, 2005.
95
Adrian Pop, op.cit., p. 279.
96
Dimitrina Petrovna, Bulgaria, în Detlef Pollack, Jan Wielgohs, op.cit., p. 165.
56
elaborată viza bunăstarea economică, stabilitatea politică şi pacea socială. În acest
sens s-a produs o regândire a rolului partidului, în termeni mai puţ in rigizi. Acesta
va fi redefinit „ca un monopol asupra tuturor iniţ iativelor economice, politice şi de la
nivelul societăţ ii, dar nu un monopol asupra activităţ ii; partidul nu va mai căuta să
controleze toate aspectele vieţ ii, să penetreze toate formele existenţ ei sociale,
inclusiv familia, şi va tolera o măsură de iniţ iativă nesupravegheată şi
neorganizată”97.
În aceste condiţ ii, limitele activităţ ii intelectuale au devenit mai laxe, iar
exprimarea punctelor de vedere critice a fost permisă în măsura în care nu atacau cei
doi piloni esenţ iali ai regimului– alianţ a cu U.R.S.S. şi rolul conducător al partidului.
Dezbaterea de idei, acceptată şi chiar considerată într-o anumită măsură necesară, a
fost favorizată şi de un regim mai permisiv în ceea ce privea circulaţ ia informaţ iei. În
această privinţ ă, clasificarea tipăriturilor anunţ ată de partid în 1966 – în publicaţ ii
susţ inute, tolerate şi interzise98 – a permis ca o varietate destul de mare de lucrări,
intrând în zona aşa-numit tolerată, să devină accesibilă unui public mai larg.
Acest climat a permis ca în Ungaria segmente largi ale intelighenţ iei să se
constituie în aşa numita paraopoziţ ie99. Alături de această paraopoziţ ie, în Ungaria
s-a dezvoltat un curent care va fi asociat disidenţ ei: Şcoala de la Budapesta sau
Noua Stângă. În acţ iunea lor, membrii acestui grup, sociologi şi filozofi marxişti,
au plecat de la moştenirea intelectuală a lui György Lukács, încercând să aplice o
serie din ideile lor la funcţ ionarea societăţ ii ungare. Abordarea acestui grup a intrat
însă în conflict cu viziunea oficială, iar în 1972 partidul le-a cerut membrilor să-şi
facă autocritica. Refuzul acestora a atras o serie de persecuţ ii asupra membrilor
Şcolii. Niciunul dintre membrii marcanţ i nu a fost arestat, în schimb András
Hegedüs, Mihály Vajda şi János Kis au fost excluşi din partid şi concediaţ i, Mária
Márkus, Ágnes Heller şi György Bence au fost excluşi din viaţ a publică şi daţ i
afară de la locurile de muncă100.
Atitudinea regimului faţ ă de membrii Şcolii de la Budapesta trăda un tratament
sensibil mai îngăduitor faţ ă de potenţ ialii oponenţ i. Un exemplu în acest sens a fost şi
atitudinea faţ ă de scriitorul Miklós Haraszti. Acesta fusese dat afară de la universitate
pentru că scrisese un poem apărându-l pe revoluţ ionarul cubanez Che Guevara.
Haraszti s-a angajat apoi ca muncitor la fabrica de tractoare „Steagul Roşu” din
Budapesta. În urma experienţ ei, Haraszti a scris o carte, care va deveni cunoscută
sub numele de Un muncitor în statul muncitorilor, şi în care susţ inea că în socialism
muncitorii ungari erau exploataţ i într-o măsură similară cu cei din timpul
capitalismului taylorist101. Pentru că a dat prietenilor copii după lucrarea sa, Haraszti

97
George Schöpflin, Opposition in Hungary: 1956 and beyond, în Jane Leftwich Curry, ed.,
Dissent in Eastern Europe, Praeger Publishers, New York, 1983, p. 70.
98
Această direcţ ie a fost cunoscută sub numele de politica celor 3 T. Ibidem, p. 144.
99
George Schöpflin, Opposition and Para-Opposition: Critical Currents in Hungary, 1968-1978,
în Rudolf L. Tőkés (ed.), Opposition in Eastern Europe, The John Hopkins University Press, Baltimore and
London, 1979, p. 142.
100
Ibidem, 158. Vezi şi Gale Stokes, The walls came tumbling down. The collapse of Communism
in Eastern Europe, Oxford University Press, 1993.
101
Barbara J. Falk, op.cit., p. 127.
57
a fost acuzat de „agitaţ ie subversivă contra statului” şi a fost condamnat în ianuarie
1974 la opt luni de închisoare cu suspendare102.
În acelaşi timp, în Cehoslovacia lui Gustav Husak, „normalizarea” de după
1968 a însemnat epurări de proporţ ii la nivelul partidului 103, au fost restabilite
cenzura şi controlul asupra armatei şi aparatului de securitate.
Un ultim ecou al „Primăverii de la Praga” a fost reprezentat de apariţ ia
„Mişcării Socialiste a Cetăţ enilor Cehoslovaci”, o organizaţ ie politică alternativă
creată pe principiile unui comunism reformat. Iniţ iatorii acestei organizaţ ii, foşti
comunişti, câţ iva liberal democraţ i şi opozanţ i religioşi au fost arestaţ i şi încarceraţ i
în urma proceselor din 1972104.
Semnarea Actului Final de la Helsinki, în 1975, şi apariţ ia Cartei 77 în
Cehoslovacia a determinat o activizare a disidenţ ei şi în ţ ările din jur.
Catalizatorul apariţ iei Cartei 77, la începutul anului 1977, l-a reprezentat
arestarea în 1976 a membrilor formaţ iei de rock The Plastic People of the Universe,
devenită în anii 1970 centrul muzicii underground din Cehoslovacia. La nivel
programatic, Carta 77 se prezenta ca „o asociaţ ie liberă, informală şi deschisă a
oamenilor cu opinii, credinţ e şi profesiuni diferite, uniţ i de dorinţ a de a milita
individual şi colectiv” pentru respectarea drepturilor omului şi a libertăţ ilor
fundamentale. Între obiectivele formulate în Cartă se număra: dreptul cetăţ enilor a-şi
exprime liber părerile, dreptul la muncă, la acces în învăţ ământul superior indiferent
de opiniile politice, dreptul de a căuta, a primi şi a răspândi informaţ ii, dreptul la
libertatea de conştiinţ ă. Totodată, în document se cerea să se pună capăt
„subordonării instituţ iilor şi organelor statului directivelor politice ale aparatului de
partid” şi „amestecul arbitrar în viaţ a privată, familie, casă ori corespondenţ ă” 105.
Plecând de la premisa că responsabilitatea respectării acestor drepturi trebuia
împărţ ită între guvern şi cetăţ eni, semnatarii Cartei urmăreau să aibă un dialog
constructiv cu autorităţ ile politice şi de stat, în sensul atragerii atenţ iei asupra cazurilor
de încălcare a drepturilor omului şi a libertăţ ilor civile, aducând probe pentru
reclamaţ ii, sugerând soluţ ii, oferindu-se ca intermediari în situaţ iile de conflict106.
Carta 77 nu era o organizaţ ie, neavând organe permanente sau membri formali,
şi prin existenţ a ei nu se puneau premisele unei activităţ i politice de opoziţ ie. Cu
toate acestea, membrii marcanţ i ai mişcării au fost supuşi unor represalii dure:
profesorul Jan Patočka a murit în urma unui atac de cord, având drept cauză
interogatoriile brutale şi de lungă durată la care a fost supus. Jiři Hájek a trebuit să
102
Gale Stokes, op.cit., p.88.
103
Înainte de „normalizare”, 70-80% din conducătorii economici, 85-90% din înalţ ii funcţ ionari
de stat, 70% din cei care activau în sectorul literar artistic, 55% din institutori şi profesori, 60% din
profesorii din învăţ ământul superior, 40-45% din savanţ i, 30-40% din tehnicieni, 25-30% din medici
erau membri ai Partidului Comunist Cehoslovac. După 1969, cei mai mulţ i dintre aceşti intelectuali
care au sprijinit sau doar au simpatizat cu ideile lui Dubček au fost înlăturaţ i din partid şi din funcţ iile
pe care le deţ ineau. Ibidem, p. 295.
104
Vladimir V. Kusin, Dissent in Czechoslovakia after 1968 în Jane Leftwich Curry, ed., op. cit., p. 49.
Vezi şi idem, Challenge to Normalicy: Political Opposition in Czecholsovakia, 1968-1977, în Rudolf L. Tőkés
(ed.), op.cit., p. 26-59.
105
Charter 77, January 1, 1977, în Gale Stokes (ed.)., From Stalinism to Pluralism. A
Documentary History of Eastern Europe since 1945, Oxford University Press, Oxford, 1991, p. 165.
106
Ibidem.
58
facă şi el faţ ă şicanelor fizice şi psihice, iar Václav Havel a fost arestat. Eliberat în
mai 1977, Havel a primit, câteva luni mai târziu, o pedeapsă de 14 luni de închisoare
cu suspendare pentru contacte cu emigranţ i. În 1979, această suspendare a fost
revocată şi Havel a fost trimis la închisoare, fiind eliberat în martie 1983.
În România, Carta 77 a generat reacţ ia lui Paul Goma, care s-a solidarizat cu
soarta semnatarilor. Mergând mai departe, aceasta a reprezentat o sursă de inspiraţ ie
pentru documentele care au stat la baza creării mişcării pentru drepturile omului în
România, în primăvara anului 1977, dar şi a demersului istoricului Vlad Georgescu,
care, în aceeaşi perioadă, redacta „Programul mişcării disidente din România”.
Disidenţ a ungară a devenit publică la începutul anului 1977, cu ocazia scrisorii
de susţ inere pe care un grup de 34 de intelectuali o trimiteau semnatarilor Cartei 77
din Cehoslovacia.
În această perioadă se poate remarca faptul că eforturile disidenţ ilor din Europa
de Est nu s-au îndreptat înspre adoptarea unor poziţ ii care să vizeze în mod direct
regimul politic, ci spre crearea unui mediu favorabil dezbaterilor la nivelul societăţ ii,
dar şi spre eliberarea unor spaţ ii publice de sub controlul statului. Dacă în
Cehoslovacia sau Ungaria, implicarea în astfel de demersuri a fost asumată şi
limitată în mare parte la intelectuali, în Polonia acest lucru a dus la sudarea a trei
elemente – muncitori, Biserica Catolică şi intelectuali – într-o mişcare de masă de
proporţ ii, sub numele Solidaritatea.
Diferite din perspectiva tipului de regim comunist şi a istoriei confruntărilor
recente cu acesta, cele trei state din Europa centrală au avut abordări similare în
privinţ a mijloacelor autonomizării unor părţ i din societate: producerea şi răspândirea
samizdatului, crearea unor edituri independente, instituţ ii de educaţ ie sub forma
seminariilor independente sau a universităţ ilor volante, formularea unor strategii de
acţ iune socială sau individuală.
Chiar dacă în proporţ ii diferite, samizdatul a fost răspândit deopotrivă în
Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia.
În Ungaria, primele două publicaţ ii în samizdat au fost lansate la sfârşitul anilor
1970. Este vorba despre un volum intitulat Marx în deceniul al patrulea, în care
douăzeci şi unu de tineri intelectuali îşi defineau poziţ ia referitor la marxism. Cea
de-a doua, intitulată Profil, cuprindea lucrările nepublicate a treizeci şi patru de
intelectuali, în majoritate nemarxişti107.
Samizdatul aborda subiecte din cele mai diverse, de la analiza conformismului
religios, la natura economiei subterane, erau publicate interviuri asupra cenzurii şi
luări de poziţ ie ale intelectualilor. De remarcat este faptul că disidenţ a ungară era
interesată atât de cunoaşterea evoluţ iilor din celelalte state din lagăr, de exemplu
jurnalul ocazional „The East European Observer”, cât şi de a-şi face cunoscute
lucrările şi luările de poziţ ie peste graniţ ele Ungariei, exemplul colecţ iei „0,1
Percent” – o selecţ ie din samizdatul ungar pregătită pentru a circula în Polonia.
Samizdatul din Ungaria a cunoscut un avânt considerabil la începutul anilor
1980, când László Rajk şi Gábor Demszky şi-au îmbunătăţ it cunoştinţ ele în materie
de realizare şi difuzare a samizdatului în urma unor vizite făcute în Polonia108.
107
George Schöpflin, Opposition and Para-Opposition, p. 161.
108
Barbara J. Falk, op.cit., p. 130.
59
 Din perspectiva dezbaterii intelectuale şi a furnizării unor proiecte alternative
pentru societate, publicaţ iile samizdat cele mai reprezentative au fost „Beszélő”, a
cărui figură cheie a fost Janos Kis, „Hiromondo”, „Demokrata”.
Asemeni disidenţ ilor din celelalte două ţ ări din Europa Centrală, şi cei maghiari
au fondat edituri independente. Este cazul editurilor AB Press sau Katalizator,
ultima centrată pe recuperarea memoriei şi experienţ elor anului 1956 109.
Distribuirea lucrărilor apărute în samizdat se făcea inclusiv prin intermediul
unui „magazin” improvizat în fiecare marţ i seara în apartamentul lui László Rajk,
fiul fostului ministru de interne, executat în 1949, însă reabilitat.
Un lucru important de menţ ionat este interesul pe care disidenţ ii unguri,
cehoslovaci şi polonezi l-au manifestat pentru a distribui operele colegilor din
celelalte ţ ări. De exemplu, editura independentă ungară AB Press, creată de Gabor
Demzky după modelul editurii poloneze NOWA, a distribuit traduceri în limba
maghiară ale disidenţ ilor polonezi, printre care se numărau Adam Michnik sau Jacek
Kuron110. La fel, eseurile lui Václav Havel au fost publicate în Polonia, existând
chiar o iniţ iativă de a scoate o ediţ ie comună cehoslovaco-polonă111.
Samizdatul a cunoscut în Cehoslovacia şi Polonia cea mai largă răspândire.
În Cehoslovacia, acesta a debutat cu publicarea buletinelor informative ale
Cartei 77, comunicate, scrisori deschise. Cele mai importante eseuri ale disidenţ ilor
cehoslovaci, ale lui Václav Havel, dar şi Polisul paralel a lui Václav Benda au
devenit cunoscute prin intermediul samizdatului. Treptat, s-a ajuns la o industrie
paralelă a presei alternative, fiind publicate lucrări de literatură, istorie, filozofie şi
chiar muzică112.
Cele mai cunoscute edituri independente au fost Edice Petlice, fondată de
Ludvik Vakulik în 1972, şi Edice Expedice, demarată de Václav Havel.
În Slovacia, funcţ ionau de asemenea edituri independente, fiind publicate cu
precădere cărţ i catolice sau periodice teologice113.
Interesul pentru activitatea disidenţ ilor din celelalte ţ ări din blocul comunist a
fost vizibil şi prin crearea de către Petr Uhl, Jan Urban şi alţ ii în 1988 la Praga a
Agenţ iei de Informaţ ii Est-Europene. Aceasta avea secţ ii în Ungaria, Polonia,
Cehoslovacia, U.R.S.S. scopul fiind de a schimba ştiri şi de a le transmite în
Occident114.
În Polonia, samizdatul a fost legat de crearea în 1976, a Comitetului pentru
Apărarea Drepturilor Muncitorilor (KOR), înfiinţ at la iniţ iativa a paisprezece
intelectuali şi care reunea personalităţ i de seamă ale culturii poloneze, precum Jacek
Kuroń sau Adam Michnik115. KOR va constitui nucleul intelectual care va sta la baza

109
Ibidem, p. 134.
110
Ibidem.
111
Václav Havel et al, The Power of the Powerless. Citizens against the State in Central Eastern
Europe, Introduction by Steven Lukes, Routledge, 2009.
112
Barbara J. Falk, op.cit., p. 93.
113
Ibidem.
114
Gale Stokes, The walks came trembling down, p. 153.
115
KOR apela la valori etice şi standarde morale mai degrabă decât la atitudini politice şi
caracterul deschis legalist şi pragmatic al acţ iunilor sale: procurarea de bani, alimente, medicamente şi
avocaţ i pentru cei concediaţ i sau arestaţ i din motive politice. Adrian Pop, op.cit., p. 162.
60
creării Solidarităţ ii, intelectualii marcanţ i membri ai Comitetului de Auto-Apărare
Socială „KOR”, aşa cum se va numi din 29 septembrie 1977, devenind consilieri ai
primului sindicat liber.
Edificatore pentru producţ ia de samizdat din Polonia era existenţ a unei edituri
independente, NOWA, legată de KOR, dar care tipărea nu doar lucrările membrilor
KOR, ci şi ale autorilor care nu proveneau din grup. La sfârşitul anilor 1970, NOWA
publica mai mult de 100 de lucrări, iar acestea erau distribuite printr-o reţ ea specială
de „reprezentanţ i” pentru o răspândire cât mai largă.
Printre cele mai cunoscute publicaţ ii samizdat se aflau Kultura, Rabotnik,
lansată în 1977, Krytyka, Arka.
În rândul iniţ iativelor care urmăreau constituirea unor spaţ ii paralele de educaţ ie
s-au numărat seminariile sau universităţ ile volante. În 1976, a apărut prima
universitate clandestină, care funcţ iona la Varşovia. Unul dintre iniţ iatorii şi
profesorii de la această universitate era filozoful Bronisław Geremek, iar numele de
„universitate volantă (zburătoare)”, preluat de la grupurile educative clandestine de
la sfârşitul secolului XIX, era folosit pentru că practic „se zbura dintr-un apartament
în altul” de teama de a nu fi descoperiţ i116.
Seminarii neoficiale au avut loc şi la Praga, la începutul anilor 1970, dar şi la
Brno, în anii 1984-1989117, în vreme ce în Ungaria, în 1978 versiunea maghiară de
universitate volantă se lansa cu o primă şedinţ ă despre filozoful István Bibó 118.
Mijloacele de diseminare a informaţ iei menţ ionate anterior – samizdatul,
seminariile neoficiale – au reprezentat un instrument important folosit de disidenţ ii
din Europa Centrală pentru a-şi face publice strategiile pe care le considerau cele
mai potrivite pentru asumarea unui comportament autonom în societatea în care
trăiau. Acestea au pendulat între o abordare preponderent etică, morală, şi în acelaşi
timp de refuz al politicului, aşa cum deriva din puterea comunistă (Václav Havel,
György Konrád), sau, din contră, o abordare activă, de implicare în sfera publică
(Václav Benda, Adam Michnik).
Un avocat al curentului favorabil neimplicării în viaţ a publică a fost filozoful
György Konrád, care în eseul său Antipolitica (1984) susţ inea nevoia unei strategii
pur morale, menite să ducă la o întărire a valorilor morale şi demnităţ ii individului.
Din perspectiva sa, disidentul putea scăpa jocului puterii şi să se concentreze pe
existenţ a sa interioară. Konrad era cel care oferea şi soluţ ia pentru a face acest lucru:
„Dacă ne-am întinde viaţ a, asemeni unei planşe, în planul timpului, am avea
revelaţ ia surprinzătoare că petrecem cea mai mare parte a timpului aici în Budapesta,
într-o democraţ ie: ziua de lucru e a lor [statul, partidul], timpul liber e al nostru” 119.
La polul opus, Václav Benda teoretiza în 1978 conceptul „polisului paralel”.
Prin acesta, Benda susţ inea crearea unor organisme paralele capabile să suplinească,

116
Bronisław Geremek, Souvenir d’un Polonais dissident, ministre, european, „L’Histoire”, no.
286, avril 2004, p. 52-57.
117
Barbara J. Falk, op.cit., p. 94.
118
Gale Stokes, The walks came trembling down, p. 89.
119
Alan Renwick, art.cit., p. 290.
61
într-o anumită măsură, funcţ iile necesare care lipseau structurilor de stat existente 120.
Acesta viza crearea unui sistem de educaţ ie paralel, de informaţ ie, de dezbatere
politică paralelă.
Dincolo de curente de gândire alternativă, în cele trei ţ ări au apărut o serie de
organisme care îşi propuneau ajutorarea unor anumite categorii sociale aflate în
dificultate economică sau să ofere un sprijin celor persecutaţ i pe nedrept.
În Polonia, după crearea KOR, au apărut numeroase alte comitete destinate
apărării drepturilor unor categorii sociale specifice: comitete de solidaritate
studenţ ească, comitete de apărare a ţ ăranilor, comitete pentru apărarea
credincioşilor, grupuri pentru cercetare independentă121.
După modelul polonez, au apărut şi în Ungaria şi în Cehoslovacia organizaţ ii
independente. În 1979, în Ungaria era lansat Fondul pentru ajutorarea săracilor, în
vreme ce în Cehoslovacia în 1978 a apărut Comitetul pentru apărarea oamenilor
persecutaţ i pe nedrept (VONS). Această organizaţ ie a apărut pe lângă Carta 77,
propunându-şi să informeze asupra cazurilor de injustiţ ie şi de persecuţ ie politică. La
nici un an de la crearea sa, VONS a fost ţ inta unei ample acţ iuni poliţ ieneşti soldate
cu condamnarea a şase membri la închisoare122
Traiectoriile diferite pe care ţ ările din blocul sovietic s-au înscris în ultimii ani
ai regimului, dar şi în perioada postcomunistă au fost influenţ ate şi de transformările
petrecute în interiorul societăţ ilor. Ţările unde în ultimele două decenii de comunism
au existat iniţ iative de autonomizare a unei părţ i a societăţ ii sau a unor activităţ i de
sub controlul puterii comuniste au fost mai pregătite să ofere soluţ ii paşnice de
trecere de la regimul partidului-stat la democraţ ie. În plus, au propulsat pe scena
politică, de data aceasta oficială, oameni care-şi dedicaseră o bună parte din viaţ ă
căutării, imaginării şi punerii în practică a unor modele, inclusiv economice
(Ungaria), funcţ ionale într-o societate liberă.
Exceptând Solidaritatea poloneză, acţ iunile disidenţ ilor din Europa Centrală nu
au dus în mod direct la prăbuşirea regimurilor comuniste, însă au contribuit la
reconstruirea unor societăţ i civile solide, pe care au putut fi aşezate democraţ iile
postcomuniste. La antipozi, fragilitatea acestor demersuri în România şi Bulgaria, au
făcut ca în cele două ţ ări tranziţ ia spre o societatea democratică să dureze mai mult,
iar reflexele dobândite în perioada comunistă să persiste.

120 Ibidem, p. 291. Vezi şi Parralel Polis, or an Independent Society in Central and Eastern
Europe: An Inquiry, by Václav Benda, Milan Šimečka, Ivan M. Jirous, Jiří Dienstbier, Václav Havel,
Ladislav Hejdánek, Jan Šimsa and Paul Wilson, „Social Research”, Vol. 55, No. 1/2, Central and East
European Social Research—Part 2 (SPRING/SUMMER 1988), p. 211-246.
121
Aleksandr Smolar, From opposition to atomization. Civil society after communism, în „Journal
of democracy”, 7.1, 1996, p. 24-38.
122
Barbara J. Falk, op.cit., p.92.
62
 CAPITOLUL III

Premisele apariţ iei disidenţ ei în România (1965-1977)

Desemnat oficial prim-secretar al C.C. al P.M.R., la 22 martie 1965, Nicolae

Ceauşescu nu a oprit procesul de liberalizare început de Gh. Gheorghiu-Dej,
dimpotrivă, el a continuat şi adâncit acest proces, atât în plan intern, cât şi în plan
internaţ ional. Deschiderea a fost una reală, fiind resimţ ită şi apreciată de societatea
românească în ansamblul său, în ciuda faptului că regimul a menţ inut tot timpul un
control care să nu permită derapaje majore de la modelul comunist. Amplitudinea
reformelor nu a fost aceeaşi pentru toate domeniile şi nici durata lor de aplicare nu a
fost uniformă. Din această cauză, modul în care a fost definită perioada de început a
regimului Ceauşescu a fost diferit, inclusiv în ceea ce priveşte reperele sale
cronologice1.

3.1 Liberalizarea în viaţ a politică

De regulă, în regimurile comuniste, domeniul politic a fost unul dintre cele mai
puţ in predispuse la reforme de tip democratic. Când, din diverse motive, astfel de
măsuri au fost totuşi luate, ele au fost destul de rapid golite de conţ inut şi apoi
abandonate2.
Un fenomen similar s-a întâmplat şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu. Iniţ iativele
sale în domeniul politic au fost destul de numeroase, dar cele cu adevărat
democratice au fost puţ ine. Principala măsură de acest tip a vizat instituirea unei
conduceri colective, prin separarea funcţ iilor de conducere pe linie de partid şi de
stat şi prevenirea acumulării de puteri excesive de către o singură persoană. Ea fost
adoptată chiar la plenara din 22 martie 1965, la care Nicolae Ceauşescu a fost
învestit ca prim-secretar al C.C. al P.M.R. Tot atunci s-a hotărât ca funcţ ia de

1
Vladimir Tismăneanu foloseşte termenul de „pseudoliberalizare”, iar Stelian Tănase de
„liberalizare limitată” (Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Polirom, Iaşi, 2002, p. 117). Vlad
Georgescu preferă termenul de „destindere”, considerând că „liberalism socialist” este un termen prea
generos. În ceea ce priveşte graniţ ele cronologice ale perioadei, el indică anii 1965-1974 (Vlad
Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţ ia a III-a, Humanitas, Bucureşti,
1992, p. 274). Acad. Florin Constantiniu ia ca punct de reper anul 1971 (Florin Constantiniu, O istorie
sinceră a poporului român, ediţ ia a III-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002,
p. 487), în timp ce Dumitru Popescu indică anul 1968 drept „începutul sfârşitului” pentru procesul de
liberalizare (Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: Am fost şi cioplitor de himere,
Editura Expres, f.e., f.l., p.153-154, p. 157)
2
Vezi cazul conducerii colective instituite la Moscova după moartea lui Stalin, în 1953, când s-a
adoptat principiul separaţ iei funcţ iilor de conducere pe linie de partid de cele de stat. Din momentul în
care, în 1954, Nichita Hruşciov a obţ inut preeminenţ a între conducătorii sovietici, acest principiu a
rămas doar unul formal. În 1958 a fost abandonat oficial, prin preluarea de către Hruşciov şi a funcţ iei
de preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe lângă aceea de prim-secretar al C.C. al P.C.U.S.
63
preşedinte al Consiliului de Stat – deţ inută anterior tot de Gheorghiu-Dej – să fie
atribuită lui Chivu Stoica, iar I.Gh. Maurer să păstreze funcţ ia de preşedinte al
Consiliului de Miniştri.
La Congresul al IX-lea al P.C.R. (noua denumire a partidului), din iulie 1965,
principiul separaţ iei funcţ iilor de conducere la vârf a fost transformat în regulă
generală şi introdus în Statutul partidului, sub forma precizării că un membru de
partid nu putea deţ ine decât o singură funcţ ie de conducere politică, ce necesita
activitate permanentă, fie în organele de partid, fie în organele de stat 3.
Prevederea a fost abandonată însă la Conferinţ a Naţ ională a P.C.R. din 6-8
decembrie 1967, sub motivul că producea paralelisme între aparatul de partid şi de
stat4. La o zi după plenară, Nicolae Ceauşescu a preluat şi funcţ ia de preşedinte al
Consiliului de Stat, în timp ce Chivu Stoica a fost trecut în poziţ ia mai „modestă” de
secretar al C.C.5
Posibilitatea cumulării de către o singură persoană a unor funcţ ii pe linie de
partid şi de stat a fost apreciată la următoarea Conferinţ ă Naţ ională, din 19-21 iulie
1972, drept o „experienţ ă pozitivă”, astfel încât s-a hotărât înscrierea acestui
principiu în Statutul partidului6. Noua prevedere urma să folosească drept fundament
pentru introducerea în Statut a încă unui principiu, cel al rotaţ iei cadrelor în funcţ iile
de partid şi de stat, pentru ca acestea să dobândească o „experienţ ă multilaterală” în
rezolvarea problemelor societăţ ii7. Aplicarea acestui principiu va împiedica pe
membrii activului de partid şi de stat să îşi creeze baze de putere în domeniile în care
activau, lăsându-i la discreţ ia secretarului general şi a soţ iei sale, după preluarea
sectorului de cadre de către Elena Ceauşescu.
O altă propunere care ar fi trebuit să întărească democraţ ia din sistemul de stat a
fost avansată de Nicolae Ceauşescu la Conferinţ a Naţ ională din decembrie 1967 şi
viza renunţ area la principiul conducerii unipersonale şi introducerea unor forme de
conducere colectivă la ministere, întreprinderi, instituţ ii etc. Noua măsură trebuia să
ducă la „înlăturarea arbitrariului în luarea deciziilor”, să permită participarea
specialiştilor în conducere şi o rezolvare mai cuprinzătoare a problemelor
întâmpinate. „Viaţ a arată că un singur om, oricât de competent ar fi – spunea
Nicolae Ceauşescu în raportul său la Conferinţ ă – nu poate asigura singur rezolvarea
problemelor atât de complexe pe care le ridică gospodărirea, administrarea şi
conducerea întreprinderii, centralei sau ministerului.”8 Din păcate, Ceauşescu nu va

3
Statutul Partidului Comunist Român, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p. 33-34.
4
Raportul cu privire la măsurile de perfecţ ionare a conducerii şi planificării economiei naţ ionale
şi la îmbunătăţ irea organizării administrativ-teritoriale a României prezentat la Conferinţ a Naţ ională
a P.C.R., 6 decembrie 1967, în Nicolae Ceauşescu, Opere alese, vol. I: 1965-1970, Editura Politică,
Bucureşti, 1982, p. 440-441.
5
Decizia fusese luată în şedinţ a Prezidiului Permanent din 24 noiembrie 1967. Vezi Studiul
introductiv realizat de Nicoleta Ionescu-Gură în volumul Membrii C.C. al P.C.R., 1945-1989.
Dicţ ionar, coord. Florica Dobre, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 12.
6
Conferinţ a Naţ ională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie 1972, Editura Politică,
Bucureşti, 1972, p. 538.
7
Ibidem.
8
Raportul cu privire la măsurile de perfecţ ionare a conducerii şi planificării economiei naţ ionale
şi la îmbunătăţ irea organizării administrativ-teritoriale a României prezentat la Conferinţ a Naţ ională
64
aplica această perspectivă şi la propria persoană, asumându-şi, pe parcursul anilor
următori, tot mai multe responsabilităţ i9.

3.2. Reducerea represiunii

Un domeniu în care liberalizarea a fost mai palpabilă a fost cel al destinderii

interne şi reducerii represiunii. Nicolae Ceauşescu a continuat politica de reintegrare
socială a celor care, sub Gheorghiu-Dej, suferiseră condamnări politice. Au fost
ridicate restricţ iile privind accesul în facultăţ i, angajarea în muncă, dreptul la pensie
etc. Autorităţ ile au început să fie mai receptive la solicitările unor state occidentale
în privinţ a eliberării de vize de ieşire definitivă din ţ ară pentru motive umanitare sau
de reîntregire a familiei. De asemenea, călătoriile în străinătate au devenit mai facile,
aprobările fiind date cu mai multă uşurinţ ă.
Procesul de destindere internă a însemnat şi o deplasare de accent în activitatea
Securităţ ii, de pe acţ iunile represive spre cele preventive, apelându-se mai ales la
supravegherea informativă. Nu se mai făceau arestări pe criterii politice, însă au fost
menţ inute şi îmbunătăţ ite modalităţ ile de urmărire: instalarea de microfoane (tehnică
operativă) acasă sau la serviciu, dirijarea de informatori, recrutaţ i în bună parte din
cercul de prieteni sau colegi10. De asemenea, pentru unii dintre foştii deţ inuţ i politici
consideraţ i mai periculoşi, se folosea metoda convocărilor periodice la Securitate,
pentru a li se da de înţ eles că rămân sub supraveghere 11. Pe ansamblu însă s-au luat
măsuri ca organele de represiune să respecte legalitatea socialistă şi să fie controlate
mai îndeaproape de organele de partid.
În ceea ce priveşte membrii P.C.R., la Congresul al IX-lea s-a accentuat ideea
că excluderea din partid trebuia aplicată numai în cazuri deosebit de grave de
încălcare a liniei politice, fără a exista repercusiuni asupra activităţ ii profesionale şi
cetăţ eneşti a celui exclus, aşa cum se întâmplase în trecut 12. De asemenea, s-a dat
posibilitatea ca aceia care suferiseră o astfel de sancţ iune să poată fi reprimiţ i în
partid şi repuşi în drepturi13.

a P.C.R., 6 decembrie 1967, în Nicolae Ceauşescu, Opere alese, vol. I: 1965-1970, Editura Politică,
Bucureşti, 1982, p. 397.
9
În noiembrie 1968, Nicolae Ceauşescu a fost ales preşedinte al nou-creatului Front al Unităţ ii
Socialiste, iar în martie 1969 a devenit preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare şi comandant
suprem al forţ elor armate.
10
Pentru supravegherea informativă a scriitorilor, vezi Ana-Maria Cătănuş, Scriitorii români şi
limitele liberalizării, 1965-1971, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2005, p. 156. Printre cei
vizaţ i se aflau atât scriitori consacraţ i, precum Marin Preda, cât şi din noile generaţ ii, precum
Augustin Buzura.
11
Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Direcţ ia Generală a Securităţ ii Statului, în România,
1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituţ ii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste,
coord. Dan Cătănuş, I.N.S.T., Bucureşti, 2012, p. 248.
12
Nicolae Ceauşescu, Raportul C.C. al P.C.R cu privire la activitatea partidului în perioada
dintre Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al P.C.R., în volumul Congresul al IX-lea al
Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p. 77.
13
Ibidem, p. 77-78.
65
 Una dintre cele mai importante măsuri luate de Nicolae Ceauşescu a avut în
vedere cercetarea cazurilor şi reabilitarea multora dintre activiştii de partid despre care
s-a dovedit că suferiseră sancţ iuni sau fuseseră condamnaţ i pe nedrept sub regimul
Gheorghiu-Dej. Această tendinţ ă cu caracter reparatoriu va avea ca punct culminant
plenara din 22-25 aprilie 1968, care va da semnalul unui al treilea val de destalinizare,
prin demascarea unor abuzuri comise de Securitate la sfârşitul anilor 1940 şi în anii
1950, revizuirea unor procese şi reabilitarea celor condamnaţ i.
Deciziile plenarei s-au bazat pe cercetările întreprinse de o comisie de partid
organizată în 1966 şi condusă de generalul Grigore Răduică, şeful Secţ iei pentru
controlul muncii la M.Ap.N., M.A.I. şi Justiţ ie a C.C. al P.C.R. Scopul iniţ ial al
comisiei l-a constituit anchetarea împrejurărilor în care Lucreţ iu Pătrăşcanu fusese
cercetat, condamnat la moarte şi executat14. În noiembrie 1967, ancheta a fost
încredinţ ată unei comisii de partid de un rang superior15, care a extins cercetarea şi
asupra altor cazuri.
Raportul final al comisiei a fost audiat şi apoi larg dezbătut de participanţ ii la
plenara C.C. din 22-25 aprilie 1968. În urma discuţ iilor, plenara a adoptat o Hotărâre
prin care au fost condamnate numeroasele „încălcări ale legalităţ ii, abuzuri împotriva
unor activişti de partid şi de stat, arestări şi procese fără vreo bază juridică”16. Printre
principalii responsabili erau indicaţ i Alexandru Drăghici, fostul şef al Securităţ ii de
după 1952, dar şi Gh. Gheorghiu-Dej şi Iosif Chişinevschi17. Plecând de la cercetările
întreprinse de comisia de partid, plenara a hotărât: reabilitarea politică post-mortem a
lui Lucreţ iu Pătrăşcanu, a lui Ştefan Foriş şi a unor activişti ai P.C.R. condamnaţ i la
moarte şi executaţ i în timpul proceselor de la Moscova din 1936-1938; să se
recomande organelor de justiţ ie revizuirea sentinţ ei de condamnare a lui Pătrăşcanu; să
se ia măsuri pentru reabilitarea politică şi juridică a celorlalte persoane din procesul
Pătrăşcanu; să se recomande organelor de justiţ ie reexaminarea proceselor unor
activişti care au lucrat cu Ştefan Foriş; anularea sancţ iunilor de partid şi a celorlalte
măsuri politice luate împotriva lui Miron Constantinescu, Ion Craiu, Ioan Demeter,
Constantin Doncea, Mihai Levente, Vasile Modoran, Dumitru Petrescu, Aurel Vijoli.18
Totodată, plenara a decis scoaterea lui Alexandru Drăghici din Prezidiul
Permanent şi din Comitetul Executiv, excluderea lui din C.C. şi a recomandat
revocarea sa din funcţ ia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri19.
Plenara din 22-25 aprilie 1968 a dat mandat Comitetului Executiv al C.C. să
analizeze şi alte cazuri de abuzuri comise împotriva unor activişti de partid şi de stat20.

14
Grigore Răduică, Crime în lupta pentru putere. 1966-1968: Ancheta cazului Pătrăşcanu, Editura
Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1999, p. 12. Răduică menţ ionează că afirmaţ ia din Hotărârea C.C. din
aprilie 1968 privind faptul că cercetările ar fi început în noiembrie 1965 este neadevărată. Ibidem, p. 23.
15
Comisia era condusă de Gheorghe Stoica, membru supleant al Comitetului Executiv, şi îi avea
ca membri pe Vasile Patilineţ , Ion Popescu-Puţ uri, Nicolae Guină şi Ion Stănescu. Ibidem, p. 22-23.
16
Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la reabilitarea unor
activişti de partid, în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 22-25 aprilie
1968, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 69.
17
Ibidem, p. 68-70, 74.
18
Ibidem, p. 73-76.
19
Ibidem, p. 76.
20
Ibidem, p. 76.
66
Astfel, în perioada următoare, tot pe baza cercetărilor întreprinse de comisia de partid, au
fost reabilitaţ i politic şi juridic Vasile Luca şi celelalte persoane care au fost anchetate şi
condamnate în „lotul Luca”, Ana Pauker şi fiul ei, Vlad Pauker, Teohari Georgescu ş.a.
Cu ocazia prelucrării hotărârilor plenarei din aprilie 1968 în organizaţ iile de partid
din judeţ e şi mai ales în organizaţ iile de partid din M.A.I., Securitate, Miliţ ie, Trupe de
securitate, Penitenciare au ieşit la iveală şi alte cazuri şi situaţ ii mai puţ in cunoscute la
centru: acţ iuni arbitrare, abuzuri şi chiar crime tăinuite mai mulţ i ani21. Colective
formate din ofiţ eri de la direcţ iile de cadre şi activişti de partid au cercetat mii de
scrisori şi de sesizări trimise de cetăţ eni şi, pe baza celor constatate, au dispus
eliminarea din serviciu a celor vinovaţ i22.
Plenara C.C. din aprilie 1968 a avut un ecou deosebit în opinia publică din ţ ară şi
străinătate23. La această impresie au contribuit nu numai măsurile de reabilitare
politică şi juridică, ci şi afirmarea hotărârii de a nu se mai permite abuzurile din trecut,
ca respectarea legii să fie o „obligaţ ie sacră” a organelor M.A.I. şi C.S.S., ca „niciun
cetăţ ean să nu poată fi arestat fără un motiv întemeiat sau dovedit”, iar nimeni să nu
poată da dispoziţ ii – indiferent de funcţ ie – care să încalce legea24.
Măsurile luate de Nicolae Ceauşescu în contextul plenarei din aprilie 1968 nu au
avut la bază doar dorinţ a de afirmare a spiritului justiţ iar al liderului de la Bucureşti, ci
şi un abil calcul politic. Ceauşescu a reuşit astfel să dea o lovitură mitului Gheorghiu-
Dej şi să se relegitimeze pe sine ca lider suprem, să-l scoată din scena politică pe
Alexandru Drăghici, unul dintre adversarii săi cei mai incomozi, să formeze o „nouă
Securitate”, care să se afle sub controlul său absolut, şi, nu în ultimul rând, să câştige
de partea să opinia publică.
Odată atinse aceste obiective, Ceauşescu şi-a pierdut interesul pentru problema
demascării abuzurilor din trecut. Treptat, el a renunţ at să mai dea curs solicitărilor
comisiei de partid de a se trimite noi cazuri către procuratură şi justiţ ie. Gheorghe
Stoica, preşedintele comisiei de anchetă, a primit noi însărcinări pe linia Consiliului de
Stat, iar celorlalţ i membri ai comisiei li s-a sugerat să se ocupe de treburile curente din
activitatea pe linie de partid, respectiv de Securitate25.
Criza din relaţ iile româno-sovietice apărută după august 1968 l-a determinat pe
Ceauşescu să revalorizeze rolul organelor represive în apărarea regimului pe care îl
conducea26. În acest context, pe parcursul anilor următori va deveni tot mai evidentă
intenţ ia secretarului general de a institui un control cât mai strâns asupra Securităţ ii.
După mai multe reorganizări succesive, aceasta a fost readusă în 1972 în componenţ a
Ministerului de Interne, în fruntea căruia, în 1973, a fost numit Emil Bobu, persoană a
cărei principală calitate o reprezenta devotamentul faţ ă de Nicolae Ceauşescu.

21
Ionel Gal, Raţ iune şi represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, vol. I, Do-Minor, Iaşi,
2001, p. 34-35.
22
Ibidem, p. 35. Printre măsurile luate s-a aflat şi desfiinţ area Direcţ iei de Anchete şi a Serviciilor
de Anchete din teritoriu ale Securităţ ii, precum şi a Direcţ iei Generale Politice din M.A.I.
23
Ibidem, p. 34.
24
Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la reabilitarea unor
activişti de partid, p. 77-78.
25
Grigore Răduică, Crime în lupta pentru putere. 1966-1968: Ancheta cazului Pătrăşcanu, p. 182-183.
26
Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: Am fost şi cioplitor de himere, p. 155.
67
 3.3. Creşterea nivelului de trai

Un alt domeniu în care s-au înregistrat progrese a fost cel al nivelului de trai.
Continuând politica începută de predecesorul său, N. Ceauşescu a anunţ at la
Congresul al IX-lea al P.C.R. că pentru perioada 1966-1970 salariile reale urmau să
crească cu 20-25%, să fie majorate pensiile tuturor categoriilor de pensionari, să
crească vânzările de mărfuri către populaţ ie, să se extindă serviciile de turism şi de
deservire a populaţ iei, să se construiască 300.000 de noi apartamente cu un confort
sporit, să se îmbunătăţ ească asistenţ a medicală, condiţ iile de odihnă etc.27 Pentru a
veni în întâmpinarea nevoilor mereu crescânde ale populaţ iei, urma să se acorde o
atenţ ie sporită industriei bunurilor de consum. Se avea în vedere construirea de
fabrici de tricotaje, bumbac, mătase, încălţ ăminte, sticlărie, fabrici de zahăr, de ulei,
întreprinderi de preparate din carne, fabrici de bere, de conserve etc. În acelaşi timp,
sublinia N.C., trebuia să se acorde o atenţ ie sporită pentru îmbunătăţ irea calităţ ii
bunurilor de larg consum, „corespunzător exigenţ elor şi gustului cumpărătorilor”28.
La Conferinţ a naţ ională a P.C.R. din decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu a
criticat politica din trecut privind „fetişizarea” industriei grele şi „neglijarea”
industriei bunurilor de consum şi a agriculturii”. Potrivit lui Ceauşescu, scopul
industrializării trebuia să fie – „în ultimă instanţ ă” – satisfacerea cerinţ elor de
consum ale populaţ iei.29
Preocuparea pentru creşterea nivelului de trai al populaţ iei a continuat să se
manifeste şi în perioada următoare. La Congresul al X-lea, din 6-12 august 1969,
secretarul general al partidului a raportat îndeplinirea în mare măsură a
angajamentelor luate la congresul anterior: salariile au crescut – nominal – cu 26%,
pensiile cu 16,2%, s-au introdus pensiile pentru ţ ăranii cooperatori, bursele
studenţ ilor au fost majorate cu circa 20%, au crescut alocaţ iile pentru copii, au fost
construite aproape 353.000 apartamente etc.30 Chiar dacă majorările de venituri
(salarii, pensii, burse etc.) nu atinseseră nivelul programat şi fuseseră afectate şi de
inflaţ ie31, creşterea puterii de cumpărare a populaţ iei era una reală.
Cu toate acestea, invazia din Cehoslovacia şi eşecul reformelor preconizate de
regimul Dubcek l-au făcut pe Nicolae Ceauşescu să pună capăt şi unora din
deschiderile iniţ iate în domeniul economic. Astfel, tendinţ a de descentralizare a
economiei anunţ ată la Conferinţ a Naţ ională din 1967 va fi abandonată în anii următori,

27
Nicolae Ceauşescu, Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la
activitatea partidului în perioada dintre Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al P.C.R., în
volumul Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, Editura Politică,
Bucureşti, 1965, p. 43.
28
Ibidem, p. 57-58.
29
Raportul cu privire la măsurile de perfecţ ionare a conducerii şi planificării economiei
naţ ionale şi la îmbunătăţ irea organizării administrativ-teritoriale a României prezentat la Conferinţ a
Naţ ională a P.C.R., 6 decembrie 1967, p. 391.
30
Nicolae Ceauşescu, Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la
activitatea P.C.R. în perioada dintre Congresul al IX-lea şi Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale
partidului, în volumul Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969, Editura
Politică, Bucureşti, 1969, p. 47-48.
31
Ibidem, p. 48.
68
când va restrânge libertatea de mişcare a întreprinderilor şi va întări sistemul de
planificare centralizată, concept de bază al modelului economic comunist32.
Un alt semnal îngrijorător îl va constitui intenţ ia anunţ ată de Nicolae Ceauşescu
la Congresul al X-lea în privinţ a păstrării unei rate înalte a fondului de acumulare.
„S-ar putea pune problema – a afirmat liderul partidului – dacă alocarea unui procent
ridicat din venitul naţ ional pentru acumulare nu influenţ ează cumva în mod negativ
creşterea nivelului de trai al populaţ iei şi dacă nu ar fi mai bine să reducem rata
acumulării şi să repartizăm o cotă mai mare pentru fondul de consum. A pune astfel
problema înseamnă a nu înţ elege legile esenţ iale ale reproducţ iei lărgite [...]. Dacă
am diminua fondurile pentru acumulare, desigur că în primii ani ar fi posibil să se
aloce mai mult pentru consum, dar aceasta ar duce ulterior la serioase consecinţ e
negative asupra dezvoltării întregii economii, asupra progresului general al
societăţ ii, ar diminua baza pentru creşterea nivelului de trai al populaţ iei.” 33
Promovarea acestei teorii era un alt pas înapoi din punct de vedere ideologic,
însemnând revenirea la un alt principiu de bază al dezvoltării economice pe
modelul clasic, stalinist. Aplicarea sa nu a avut efecte imediate, dar, pe termen mai
lung, coroborată cu o serie de greşeli de politică economică internă, dar şi cu
impactul unor crize internaţ ionale, va avea consecinţ e nefaste asupra nivelului de
trai al populaţ iei.

3.4. Liberalizarea culturală

Un alt domeniu în care atmosfera liberală şi-a făcut simţ ite efectele a fost cel al
vieţ ii cultural-ştiinţ ifice. Deschiderea manifestată de autorităţ i nu a însemnat
abandonarea principiilor ideologiei marxist-leniniste, ci crearea unui cadru mai
flexibil, în care oamenii de cultură să-şi desfăşoare activitatea: lărgirea libertăţ ii de
creaţ ie, recuperarea unor personalităţ i ale culturii şi ştiinţ ei româneşti, interzise,
marginalizate sau încarcerate în anii 1950, liberalizarea accesului la cultura
occidentală (prezenţ a la manifestări ştiinţ ifice, vizite de documentare, burse,
importul de publicaţ ii occidentale etc.), creşterea bunăstării materiale individuale
(salarii relativ mari la nivelul epocii, tiraje de masă pentru lucrările publicate,
drepturi de autor consistente etc.).
Referitor la această perioadă, istoricul Şerban Papacostea afirma: „O adiere de
libertate relativă s-a făcut simţ ită în posibilitatea de a călători, în posibilitatea de a
procura, de exemplu, presă străină, care se găsea la chioşcuri, ceea ce în vremea lui
Stalin nici nu era de conceput. Presa burgheză, cărţ ile străine au început să pătrundă
în ţ ară. [...] circulaţ ia s-a liberalizat mult. Sigur, nu toată lumea putea circula liber
(oamenii cu trecut politic nu aveau dreptul să călătorească), dar se declanşase totuşi
o circulaţ ie derivată din tendinţ a regimului – aşa sunt înclinat să cred – de a stabili

32
Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: Am fost şi cioplitor de himere, p. 155.
33
Nicolae Ceauşescu, Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la
activitatea P.C.R. în perioada dintre Congresul al IX-lea şi Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale
partidului, p. 37.
69
un echilibru între dominaţ ia rusă, covârşitoare, şi Occidentul care se interesa de
aceste manifestări de independenţ ă relativă ale regimului comunist” 34.
Descrierea acad. Papacostea cuprinde nu numai câteva dintre componentele
liberalizării culturale, ci semnalează şi anumite limite ale acesteia. Într-adevăr,
deschiderea manifestată de autorităţ i a fost una limitată, mergând de la păstrarea
cadrului general al ideologiei marxist-leniniste la controlul cenzurii, de la
necesitatea aprobării din partea organelor de partid superioare a plecărilor în
străinătate până la supravegherea informativă exercitată de către Securitate. Acest
binom libertăţ i/limitări a funcţ ionat în permanenţ ă de-a lungul perioadei liberale a
regimului Ceauşescu, doar că accentele au fost puse diferit: mai mult pe concesii şi
libertăţ i, spre începutul perioadei, pentru ca spre sfârşit să fie scoase mai mult în
evidenţ ă limitările impuse creatorilor.
Nicolae Ceauşescu şi-a expus viziunea asupra modului cum trebuia să evolueze
ştiinţ a şi cultura românească în cursul a două întâlniri pe care le-a avut, la puţ ină
vreme de la instalarea în funcţ ia de prim-secretar, cu reprezentanţ ii elitelor
intelectuale (culturale şi ştiinţ ifice) româneşti. Ambele întâlniri au fost organizate
sub forma unor „schimburi de păreri”, ceea ce însemna că liderul partidului dorea nu
numai să îşi expună punctul de vedere, ci să asculte şi doleanţ ele partenerilor de
discuţ ie.
La întâlnirea din 7 mai 1965, Nicolae Ceauşescu şi-a exprimat preţ uirea faţ ă de
activitatea oamenilor de ştiinţ ă, indiferent de domeniul în care activau (tehnic sau
umanist) şi le-a cerut ajutorul în realizarea programelor de perspectivă pentru
dezvoltarea economiei şi a societăţ ii româneşti în general 35. În opinia liderului
partidului, dezvoltarea ştiinţ ei trebuia să se petreacă într-un cadru nou, care
presupunea „îndrăzneală şi spirit inovator, înlăturarea oricăror rigidităţ i, vederi
înguste şi [a] lipsei de obiectivitate ştiinţ ifică”, confruntarea punctelor de vedere
între toţ i oamenii de ştiinţ ă, în sesiuni ştiinţ ifice şi publicaţ ii de specialitate. El a dat
exemplul abordării eronate care avusese loc în trecut în ţ ările socialiste a unor
probleme precum dezvoltarea ciberneticii, cultivarea porumbului sau teza greşită a
pauperizării clasei muncitoare în capitalism36.
Nicolae Ceauşescu a menţ ionat că întreaga activitate trebuia să se bazeze pe
concepţ ia ştiinţ ifică marxist-leninistă, „dar trebuie să ne debarasăm – dacă se poate
spune aşa – de acest fel rigid, îngust, de a trata problemele”37. El a susţ inut, totodată,
necesitatea contactelor cu străinătatea şi a asigurat că fondurile alocate pentru
cercetare vor creşte în anii următori38.
Ceauşescu a afişat acelaşi stil lejer, deschis, în întâlnirea pe care a avut-o la 19
mai 1965 cu reprezentanţ ii uniunilor de creaţ ie. El a încercat să-şi convingă
partenerii de discuţ ie că suflul înnoitor care se instalase în ultima parte a regimului
34
Şerban Papacostea, Totalitarismul şi istoriografia română, în Romulus Rusan (ed.), Şcoala
memoriei 2004, Centrul Internaţ ional de Studii asupra Comunismului, Fundaţ ia Academia Civică,
Bucureşti, 2004, p. 225.
35
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 63/1965, Stenograma întâlnirii din ziua de 7
mai 1965 a conducătorilor de partid şi de stat cu oameni de ştiinţ ă, f. 4.
36
Ibidem, f. 3-4.
37
Ibidem, f. 4.
38
Ibidem, f. 1-2, 5-6.
70
 Dej va continua şi sub noua conducere. Primul secretar al partidului a vorbit despre
necesitatea diversităţ ii de stiluri în artă, despre folosirea unor „forme de exprimare
multilaterală”, „valorificarea moştenirii culturale naţ ionale”, înlăturarea
manifestărilor de „exclusivism şi rigiditate, de impunere a unui anumit stil”,
importanţ a contactelor culturale internaţ ionale39. Pe de altă parte, N. Ceauşescu a
precizat că în elaborarea oricărui act de creaţ ie trebuia să se plece de la concepţ ia
marxist-leninistă40.
Mai mult decât la întâlnirea cu oamenii de ştiinţ ă, în discuţ ia cu creatorii de
literatură şi artă a ieşit în evidenţ ă faptul că oferta partidului implica o lărgire a
libertăţ ii de creaţ ie, dar cu respectarea unor bariere ideologice. „Nu se poate impune
nimănui un anumit fel de a scrie, de a picta, de a compune – a fost mesajul primului
secretar – , dar ceea ce se poate cere oamenilor de artă este de a exprima întotdeauna
realitatea, adevărul despre viaţ ă şi a sluji poporul din care fac parte.”; „Diversitatea
creaţ iei literar-artistice, exprimarea în diferite forme a realităţ ii trebuie să slujească
ţ elului măreţ al cauzei socialismului şi păcii.”41 De asemenea, necesitatea dezvoltării
contactelor culturale internaţ ionale a fost amendată cu observaţ ia că „schimbul larg de
valori culturale nu presupune atitudine necritică faţ ă de tot ce vine din străinătate”42.
Astfel de întâlniri cu reprezentanţ i ai vieţ ii culturale şi ştiinţ ifice româneşti vor
fi destul de numeroase în anii următori, dar ele vor evolua – în linii mari – pe
coordonatele enunţ ate în primăvara anului 1965 de liderul partidului.
De exemplu, la întâlnirea pe care Nicolae Ceauşescu a avut-o la 30 octombrie
1967 cu membrii Biroului Uniunii Artiştilor Plastici (U.A.P.), din rândul acestora din
urmă s-au făcut auzite voci care exprimau nevoia de a se primi orientări tematice din
partea autorităţ ilor43. Liderul P.C.R. a răspuns că singura orientare care poate fi dată
este aceea ca arta să răspundă la „năzuinţ ele şi doleanţ ele poporului”, la cerinţ ele
societăţ ii din acel moment, la nevoile oamenilor44. El a dat de mai multe ori asigurări
că nimeni nu-i opreşte pe artişti să creeze ce vor (discuţ iile vizaseră arta abstractă), dar
a atras atenţ ia că „nici nu poate nimeni să vină cu pretenţ ia ca să i se asigure existenţ a
şi să i se cumpere tot ceea ce a produs”45. Aceeaşi optică pragmatică a afişat-o
Ceauşescu şi în legătură cu deplasările artiştilor în străinătate: „Eu sunt complet de
acord cu plecatul în străinătate, dar nu în mare măsură pe socoteala statului. [...] Vrea
să meargă pentru o lună, pentru un an? Nu o să întâmpine nicio greutate la viză. [...]
România nu este un loc în care să-l ţ ii pe om cu forţ a. [...] Dar nu poate să vină nimeni
39
Vezi Stenograma întâlnirii conducătorilor de partid şi de stat cu oameni de cultură şi artă, din
19 mai 1965, reprodusă de noi în articolul Cultura şi arta la începutul regimului Ceauşescu, „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 1-2/2004, p. 206-207.
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 206.
42
Ibidem, p. 207.
43
Brăduţ Covaliu, viitorul preşedinte al U.A.P., a spus în acest sens: „Dacă am şti clar ce se cere
de la noi, am şti şi noi cum să răspundem acestor realităţ i.” A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie,
dos. nr. 63/1965, dos. nr. 151/1967, Stenograma întâlnirii tov. N. Ceauşescu cu membrii Biroului
Uniunii Artiştilor Plastici, f. 9.
44
Ibidem, f. 23, 26. „Cât este partidul de forţ ă conducătoare – a spus Ceauşescu – aici este
neputincios, dar societatea poate pretinde ca lucrările de artă plastică să servească intereselor
poporului” (ibidem, f. 24).
45
Ibidem, f. 24. În acel moment, statul achiziţ iona cam 80% din lucrările artiştilor plastici români.
71
cu pretenţ ia că vrea să stea un an în Franţ a şi să-l întreţ ină statul român.”46 Soluţ ia era:
„faceţ i o expoziţ ie şi vindeţ i în Franţ a, în America şi luaţ i dolari pentru picturi, atunci
puteţ i să mergeţ i în străinătate cât vreţ i.”47
Totuşi, începând cu anul 1968, în luările de poziţ ie ale liderului P.C.R. au
început să apară anumite avertismente cu caracter ideologic.
Cu ocazia discuţ iilor care au avut loc la plenara din 22-25 aprilie 1968 pe marginea
reorganizării sistemului de învăţ ământ, N. Ceauşescu a avut o intervenţ ie deosebit de
dură pe teme de ideologie. El a arătat că la catedrele de ştiinţ e sociale se manifestau
„confuzii ideologice” şi „concepţ ii greşite” şi a făcut un apel la lupta împotriva a „tot
ceea ce este retrograd şi învechit, împotriva tuturor concepţ iilor idealiste, mistice,
reacţ ionare”48. De asemenea, a atras atenţ ia presei şi celor care lucrau în radio şi
televiziune, în cinematografie şi alte sectoare ale culturii să nu admită „niciun fel de
concepţ ii străine, de materiale confuze, indiferent sub ce fond [formă?] s-ar manifesta”49.
Ceauşescu a explicat că susţ inerea teoriei coexistenţ ei paşnice între state nu
înseamnă şi acceptarea concepţ iilor burgheze, arătând că realizările partidului din
ultimii ani şi obiectivele sale erau strâns legate de ideologia marxist-leninistă50.
Totodată, a atras atenţ ia liderul P.C.R., recuperarea tradiţ iilor naţ ionale şi a
personalităţ ilor din trecut nu trebuia făcută în bloc, ci cu discernământ, delimitând
ceea ce a fost progresist de poziţ iile retrograde51. El a coborât apoi tonul, arătând că
nu se avea în vedere combaterea unor astfel de greşeli sau confuzii ideologice prin
măsuri de forţ ă, administrative, ci printr-o abordare critică, prin delimitare52.
Totuşi, reacţ ia sa a rămas una surprinzătoare, contrastantă cu ceea ce se
întâmplase până atunci în societatea românească, dar şi cu principalul punct de pe
ordinea de zi a plenarei – dedicat demascării ilegalităţ ilor şi crimelor comise sub
regimul Gheorghiu-Dej. Afirmaţ iile lui Ceauşescu par să fi fost mai mult rezultatul
unor evoluţ ii externe, legate de îngrijorarea cu care era privită „Primăvara de la
Praga” în U.R.S.S. şi în alte ţ ări ale blocului sovietic. Liderul P.C.R. a menţ ionat, de
altfel, chiar în cadrul plenarei, că la recenta conferinţ ă de la Dresda a unor ţ ări
socialiste – la care România nu fusese invitată – se făcuseră „presiuni asupra
cehoslovacilor în legătură cu situaţ ia lor internă”53.
Posibilitatea ca România să devină la rândul ei ţ inta unor astfel de presiuni, cu
atât mai mult cu cât i se făceau voalat reproşuri că se apropia prea mult de Occident
sau că abandona marxism-leninismul54, pare să-l fi determinat pe Ceauşescu să
considere necesar să transmită unele semnale de prudenţ ă.
46
Ibidem, f. 25.
47
Ibidem.
48
Ibidem, p. 28-29.
49
Ibidem, p. 31.
50
Ibidem, p. 29.
51
Ibidem, p. 30-31. Ceauşescu a dat exemplul legionarilor şi pe cel al lui Octavian Goga, despre
care a spus că a fost un poet valoros, dar în unele scrieri ale sale şi în politică s-a situat pe poziţ ii
reacţ ionare.
52
Ibidem.
53
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 67/1968, Stenograma şedinţ ei plenare a C.C.
al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968, f. 143.
54
Vezi Ana-Maria Cătănuş, Tensiuni în relaţ iile româno-sovietice în anul „Primăverii de la
Praga”, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2006, p. 227-237.
72
 Avertismentul ideologic lansat de Nicolae Ceauşescu la plenara din aprilie ar
putea fi interpretat şi ca o temere ca liberalizarea din România să nu iasă de sub
control şi să capete un curs similar celei din Cehoslovacia. Această interpretare pare
totuşi mai puţ in probabilă, întrucât, Ceauşescu privea reformele care aveau loc în
Cehoslovacia în sensul în care procedase el însuşi după 1965, ca o reparaţ ie necesară
a unor stări de lucruri din trecut şi nu ca pe o abandonare a socialismului55.
Relaţ ia cu situaţ ia din Cehoslovacia este susţ inută şi de explicaţ iile oferite de
Nicolae Ceauşescu în timpul întâlnirii pe care a avut-o, la 22 mai 1968, cu conducerea
Uniunii Scriitorilor. Reluând ideile enunţ ate la plenara din aprilie, ba chiar întărindu-le –
„nu ne-am propus vreodată libertate pentru concepţ iile idealiste” – el a oferit apoi
exemplul cehoslovac: „Iată, s-au apucat tovarăşii cehoslovaci să scrie ce vor. Ce-au
scris? Lucruri care le-au dăunat.”56 Liderul român a venit apoi cu o explicaţ ie în spiritul
pragmatismului politic: „Libertatea trebuie folosită în raport şi de condiţ iile politice,
sociale, naţ ionale. Nu tot ceea ce ar trebui spus se poate spune, chiar dacă sunt lucruri
bune, nu întotdeauna se pot spune, chiar dacă este adevăr absolut. Dumneavoastră
spuneţ i – eu sunt scriitor, eu scriu ceea ce gândesc eu. Dar ceea ce gândeşti dumneata,
odată publicat, înseamnă că are şi asentimentul conducerii politice şi nu mai este privit
că este gândit de dumneata. [...] M-am referit la tovarăşii cehi, că au scris lucruri care
le-au dăunat. Numai aparent le-a folosit, în schimb le-a dăunat.”57
Mesajul lui Nicolae Ceauşescu nu trebuia interpretat aşadar ca o reîntoarcere la
ortodoxismul ideologic şi la „metodele administrative” din anii 1950, ci mai degrabă
ca un apel la responsabilitate politică, într-un context internaţ ional complicat. Iar
oamenii de cultură, ca şi restul populaţ iei, au acceptat acest lucru şi au susţ inut
conducerea regimului într-un moment deosebit de tensionat.

3.5. Momentul august 1968 – regimul Ceauşescu la apogeul popularităţ ii

În noaptea de 20/21 august 1968, trupele a cinci ţ ări membre ale Tratatului de
la Varşovia (U.R.S.S., R.D.G., Polonia, Ungaria şi Bulgaria) au intrat în
Cehoslovacia pentru a pune capăt regimului Dubček şi liberalizării cehoslovace.
Imediat după aflarea veştii, conducerea de la Bucureşti s-a întâlnit în mai multe
şedinţ e succesive şi a luat decizia a fost ca România să rămână consecventă principiilor
pe care le promova în politica sa externă şi să denunţ e imediat şi public intervenţ ia
militară din Cehoslovacia, cerând retragerea trupelor de ocupaţ ie şi asigurarea condiţ iilor
ca poporul cehoslovac să-şi poată rezolva singur treburile interne58.
55
Această viziune a fost exprimată de Nicolae Ceauşescu şi în timpul mitingului din 21 august 1968, de
la Bucureşti: „Delegaţ ia noastră de partid şi de stat care a vizitat săptămâna trecută Cehoslovacia s-a convins
că poporul cehoslovac [...] sprijină conducerea de partid şi de stat în efortul pentru a îndrepta stările de lucruri
negative din trecut, pentru a asigura triumful socialismului în această ţ ară.” Cuvântul tovarăşului Nicolae
Ceauşescu în faţ a adunării populaţ iei din Capitală, „Lumea”, nr. 35, 22 august 1968, p. 2.
56
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 86/1968, Stenograma întâlnirii tovarăşului
Nicolae Ceauşescu cu tovarăşi din conducerea Uniunii Scriitorilor, 22 mai 1968, f. 60-61.
57
Ibidem, f. 61.
58
Vezi Protocolul şedinţ ei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., din 21 august 1968, în
„Dosarele istoriei”, nr. 8 (24), 1998, p. 40.
73
 La 21 august, un miting uriaş a fost organizat în Capitală, în cursul căruia
Nicolae Ceauşescu a calificat pătrunderea trupelor celor cinci ţ ări socialiste în
Cehoslovacia drept „o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa,
pentru soarta socialismului în lume” şi a arătat că „nu poate fi acceptat niciun motiv”
ca state socialiste să încalce libertatea şi independenţ a altui stat 59. Totodată,
Ceauşescu a evocat posibilitatea ca România să fie la rândul ei invadată: „S-a spus
că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţ iei: se vor găsi poate mâine unii
care să susţ ină că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţ e
contrarevoluţ ionare.”60 În consecinţ ă, liderul P.C.R. a anunţ at că România era
hotărâtă să se opună oricărei agresiuni venite dinafară, iar una dintre primele măsuri
luate consta în reînfiinţ area gărzilor patriotice înarmate61.
Avea oare motive conducerea de la Bucureşti să se teamă de o astfel de
intervenţ ie?
La 12 iulie 1968, autorităţ ile cehoslovace primiseră o scrisoare avertisment din
partea C.C. al P.C.U.S., care exprima îndoieli asupra capacităţ ii regimului de la
Praga de a ţ ine sub control „liberalizarea excesivă” de pe plan intern şi punea în
gardă asupra pericolului unei reorientări a politicii externe cehoslovace 62.
Dacă prima problemă ridica mai puţ ine semne de îngrijorare în privinţ a
României, al doilea motiv putea fi invocat şi în cazul românesc. Gesturi precum
stabilirea relaţ iilor diplomatice cu R.F.G., la începutul anului 1967, păstrarea
relaţ iilor diplomatice cu Israelul, în timpul „războiului de şase zile”, depunerea unei
coroane de flori de către premierul Ion Gh. Maurer la monumentul mareşalului
finlandez Mannerheim, în aprilie 1968, au stârnit multă iritare la Moscova 63.
Deşi existau motive de teamă destul de întemeiate, condamnarea invaziei sovietice
în Cehoslovacia şi anunţ ul hotărârii de a rezista unei intervenţ ii similare asupra
României a stârnit un uriaş entuziasm în rândul opiniei publice româneşti. Pentru a-şi
demonstra susţ inerea faţ ă de regim, numeroşi intelectuali s-au înscris în acele zile în

59
Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceauşescu în faţ a adunării populaţ iei din Capitală, „Lumea”, nr.
35, 22 august 1968, p. 2.
60
Ibidem, p. 2-3. Pe parcursul discuţ iei cu conducerea iugoslavă, din 24 august, Nicolae Ceauşescu a
menţ ionat că Bucureştiul ia în considerare posibilitatea unei invazii, idee întărită şi de Emil Bodnăraş:
„Faţ ă de faptul cum s-a procedat în Cehoslovacia, noi nu excludem să se procedeze [şi] la noi peste
noapte.” La rândul său, Tito s-a arătat convins că exista un plan mai larg, iar intervenţ ia în Cehoslovacia
nu reprezenta decât primul pas. Stenograma completă a discuţ iilor dintre Ceauşescu şi Tito (Vârşeţ , 24
august 1968), publicată de Ioan Scurtu în „Dosarele istoriei”, nr. 8 (24), 1998, p. 52-53, 56.
61
Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceauşescu în faţ a adunării populaţ iei din Capitală, „Lumea”, nr.
35, 22 august 1968, p. 2.
62
Vezi Nota de audienţ ă şi textul informării transmise la 12 iulie 1968 de ambasadorul U.R.S.S.
la Bucureşti, A.V. Basov, în „Dosarele istoriei”, nr. 8 (24), 1998, p. 35-39.
63
A.M.A.E., Fond U.R.S.S., Problema 220/1968, U.R.S.S.-România, Informare a ambasadorului
român la Moscova, T. Marinescu, 6 aprilie 1968, f. 13. Vezi şi Ana-Maria Cătănuş, Tensiuni în relaţ iile
româno-sovietice în anul „Primăverii de la Praga”, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2006, p.
227-237. Aceste probleme au constituit obicetul unor reproşuri foarte dure din partea conducerii
sovietice, în timpul discuţ iilor bilaterale din 1969-1970. Vezi Vasile Buga, „Dezgheţ ” în relaţ iile
româno-sovietice. Stenograma convorbirilor de la Moscova din mai 1969, I şi II, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 1-2/2013 şi 3-4/2013, respectiv O nouă confruntare la vârf româno-sovietică:
Stenograma convorbirilor de la Moscova din 19 mai 1970, I şi II, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-
2/2014 şi 3-4/2014.
74
P.C.R. sau în gărzile patriotice, fiind decişi să lupte pentru apărarea ţ ării în faţ a unei
invazii sovietice64. La iniţ iativa lui Paul Niculescu-Mizil, au fost contactate zeci de
personalităţ i ale vieţ ii culturale şi ştiinţ ifice româneşti, dar şi din alte domenii, care au
acceptat fără niciun fel de reticenţ ă să exprime public mesaje de solidaritate cu regimul
de la Bucureşti. Aceste mesaje, transmise în principal prin radio şi televiziune, au fost
însă înregistrate şi nu transmise în direct, de teama unor provocări antisovietice65.
August 1968 a fost momentul de apogeu al popularităţ ii lui Nicolae Ceauşescu,
iar formula antisovietismului s-a dovedit cel mai puternic coagulant al simpatiei
populare. Totuşi, această simpatie avea la bază un substrat mai adânc. Anii de
liberalizare creaseră senzaţ ia că se putea trăi mai bine, că se călătorea mai uşor, că
securitatea personală putea fi protejată, că puteai fi din nou mândru că eşti român.
Toate aceste percepţ ii au alcătuit fundamentul pe care s-a bazat popularitatea lui
Ceauşescu, iar decizia de a se opune cu armele marii puteri de la Răsărit a suscitat la
maximum sentimentele antisovietice ale populaţ iei şi a ridicat la apogeu cota de
simpatie pentru liderul regimului66.
Despre sentimente trăite în anul 1968, ca fost deţ inut şi deportat politic, scria
peste aproape un deceniu disidentul Paul Goma:
„Şi apoi a venit un an bun: 1968 [...] În 23 august 1968 am cerut să intru în
partid şi în gărzile patriotice şi am fost primit câteva zile mai târziu. [...] Dar era
bine, mai ales, pentru că era 1968 şi era Ceauşescu. Mă lipisem de el (mai exact aşa,
decât de pildă, aderasem) pentru un motiv care ţ inea şi de structura mea: Ceauşescu
îndrăznea să spună ceea ce gândea, să spună răului nu, să-l vestejească, să spună da
adevărului, dreptăţ ii, libertăţ ii. Era bine. Chiar foarte bine. Pe mine, decretul de
amnistiere din 1964 nu mă atinsese favorabil. Dar 1965 fusese un an de liberare. Îi
eram îndatorat lui Ceauşescu pentru că mă scosese din condiţ ia de deţ inut şi îmi
redase încrederea în mine, în oameni, într-o dreptate care, chiar dacă întârzie tot vine
odată şi odată. Îi eram îndatorat pentru că îmi împrăştiase teama (şi disperarea) că, o
dată intrat pe mâna securităţ ii, chiar liber, nu mai poţ i fi liber. Apoi fusese discursul
în legătură cu Pătrăşcanu. Şi cu asigurarea că asemenea lucruri nu se vor mai repeta.
Şi nu s-au mai repetat. Şi în anii aceia, literatura românească a explodat – cred că
acesta e termenul – mai întâi prin poezia care în momentul de faţ ă, în context nu
doar european, ci mondial, deţ ine, hai să spun supremaţ ie. Venise apoi proza,
serioasă, responsabilă, punând întrebări – fie retorice – pentru care, doar cu câţ iva
ani mai înainte, întrebătorul ar fi intrat la închisoare şi cine ştie dacă ar fi ieşit el sau
64
Printre scriitorii care s-au înscris în partid în acele zile s-au aflat Paul Goma, Alexandru
Ivasiuc, Adrian Păunescu. Istoricii Ioan Chiper şi Florin Constantiniu au participat la exerciţ iile militare
făcute de gărzile patriotice pe Stadionul „Tineretului”, fiind hotărâţ i să lupte cu arma în mână în cazul
unei invazii sovietice („România şi „Primăvara de la Praga”, editor Dan Cătănuş, I.N.S.T., Bucureşti,
2005, p. 86).
65
Vezi intervenţ ia lui Paul Niculescu-Mizil, în „România şi „Primăvara de la Praga”, editor
Dan Cătănuş, p. 79-80. În „Gazeta Literară”, de exemplu, a apărut la 22 august 1968 o declaraţ ie de
solidaritate cu poziţ ia conducerii de la Bucureşti, semnată de 23 de scriitori, printre care Leonid Dimov,
Alexandru Ivasiuc, Petru Popescu, Adrian Păunescu, Dumitru Ţepeneag (Ionel Gal, Raţ iune şi
represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, vol. I, p. 53).
66
Fără progresele aduse de liberalizare, contingenţ a între regim şi societate nu s-ar mai fi creat. În
decembrie 1989, Ceauşescu a încercat să resuscite antisovietismul populaţ iei româneşti, dar nu a mai
funcţ ionat. Regimul de la Bucureşti nu mai era perceput ca unul „liberal”, ci „stalinist”.
75
doar hainele. Apoi înflorise teatrul, acel extraordinar teatru românesc de care, acum,
ne aducem aminte cu nostalgie, de parcă de atunci ar fi trecut un secol. Şi, mai în
ultimul rând pentru unii, mai în primul pentru alţ ii, abundenţ a şi varietatea de
produse prin magazine, strada a început să arate mai colorat, iar chipurile oamenilor
se destinseseră [...] iată, ziceau ei, am redevenit ceea ce ştiam, ştiusem din totdeauna
că suntem: români, dar de o vreme o tăcusem, iată, spuneau ei, că se poate împăca
foarte bine un sistem socialist cu mândria naţ ională, cu demnitatea naţ ională. Iată că
sistemul socialist se poate împăca – încă foarte bine – şi cu bunăstarea materială şi
cu libertatea spirituală. Iată, spuneam noi, că nu se zdruncină în niciun fel, nici
alianţ a dintre clasa muncitoare şi ţ ărănime, nici ideologia, nici regimul însuşi dacă
regimul declară deschis că în trecut s-au comis greşeli. Şi încă foarte grave. Iată,
spuneam noi, începe o eră nouă. De demnitate, de libertate, de sinceritate şi, de ce
nu?, de bunăstare. Acestea se rosteau şi se gândeau. Pe stradă, între prieteni, chiar şi
la şedinţ e, ehe, şedinţ ele de partid de la Uniune. [...] ieşisem la lumină, aveam şi eu
de spus câte ceva în legătură cu „acele lucruri care să nu se mai repete...” 67.
Prima jumătate a ultimei decade a lunii august 1968 a fost una de mare
incertitudine pentru regimul de la Bucureşti. Deşi au căutat sprijin pe plan extern
împotriva unei eventuale agresiuni sovietice, conducătorii români nu au primit nicio
promisiune concretă, ba chiar au fost îndemnaţ i la prudenţ ă68.
În aceste condiţ ii, pentru a nu oferi Moscovei pretext pentru o intervenţ ie
militară, autorităţ ile române au înăsprit cenzura şi au întărit accentul pus pe
ataşamentul faţ ă de ideologia marxist-leninistă69.
Teama de o reacţ ie ostilă a Moscovei s-a menţ inut şi în toamna anului 1968, deşi
criza din relaţ iile româno-sovietice intrase pe o tendinţ ă descendentă. Autorităţ ile
române au continuat să organizeze mitinguri la nivelul întregii ţ ări şi conferinţ e pe
domenii profesionale menite să exprime solidaritatea dintre naţ iune şi regim70.
Elocventă pentru preocupările lui N. Ceauşescu în această perioadă este întâlnirea
pe care liderul P.C.R. a avut-o la 6 noiembrie 1968, cu membri ai conducerii Uniunii
Scriitorilor, cu câteva zile înaintea deschiderii lucrărilor Adunării generale a
scriitorilor. Ceauşescu a subliniat cu această ocazie că viitoarea Adunare generală
trebuia să pună pe primul plan nu neînţ elegerile dintre diversele generaţ ii de scriitori,
ci conţ inutul operelor şi orientarea generală a creaţ iei literare pe baza concepţ iei
materialist-dialectice, întrucât lumea „din ţ ară şi din afară [s.n.] va judeca adunarea
67
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 25, f. 102-103. Rândurile de mai sus au fost
scrise la închisoarea Rahova, la 20 aprilie 1977, în momentul în care Paul Goma se afla încarcerat şi anchetat în
legătură cu mişcarea pentru drepturile omului pe care o declanşase.
68
Despre demersurile României în vederea obţ inerii de sprijin extern, vezi Dan Cătănuş, Romania
– Another Czechoslovakia? On the External Support Issue on a Prospective Soviet Invasion, „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 3-4/2011, p. 116-127.
69
O informare despre aceste măsuri i-a fost prezentată chiar ambasadorului sovietic A.V. Basov,
în timpul discuţ iei cu Nicolae Ceauşescu, din 25 august 1968. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Relaţ ii
externe, dos. nr. 111/1968, Stenograma discuţ iilor dintre Nicolae Ceauşescu şi ambasadorul U.R.S.S. la
Bucureşti, A.V. Basov, 25 august 1968, f. 8.
70
Teoria pe care încerca să o acrediteze Ceauşescu prin aceste adunări era aceea că, „dacă masele
populare îmbrăţ işează cu convingere politica regimului şi o consideră în deplină concordanţ ă cu
interesele sale, regimul nu poate fi răsturnat dinafară, exceptând, bineînţ eles, războiul”. Dumitru
Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: Am fost şi cioplitor de himere, p.151.
76
noastră generală în raport cu poziţ ia în aceste probleme”71. El a dat asigurări că nu se
pune problema libertăţ ii de expresie, dar sunt momente în care trebuie să se ţ ină cont
de interesele generale ale societăţ ii şi a făcut apel la scriitori să aibă în vedere că „ceea
ce spun, ceea ce scriu trebuie să corespundă cu aceste interese”72. De asemenea, a
precizat că nu era cazul să se discute în adunarea generală problema plecărilor în
străinătate – care va fi rezolvată –, cu atât mai mult în felul în care a pus-o Adrian
Păunescu, şi anume că „formarea unui scriitor de valoare trece prin Occident”73.
În încheiere, Ceauşescu a menţ ionat că cenzura rămânea în continuare necesară:
„Se pare că va fi necesară această instituţ ie [Direcţ ia Presei şi Tipăriturilor] până
când şi noi vom ajunge la un anumit punct de vedere cum să scriem şi cum să
discutăm. Spun aceasta ca să nu fie nici aici niciun fel de neclaritate cu privire la
existenţ a acestei instituţ ii şi cu privire la rolul ei.” 74

3.6. „Minirevoluţ ia culturală” – Tezele din iulie 1971

La 10 februarie 1971, N. Ceauşescu a iniţ iat o nouă întâlnire cu oamenii de

cultură şi artă, în fapt ultima dinainte de enunţ area tezelor din iulie 1971. Pe
parcursul discuţ iilor, el a afişat o atitudine relativ destinsă: s-a arătat mulţ umit de
situaţ ia din domeniul creaţ iei literar-artistice, i-a felicitat pe creatori pentru
realizările lor, a susţ inut necesitatea dezvoltării legăturilor externe, pronunţ ându-se
împotriva izolării, s-a arătat dispus să vină în întâmpinarea preocupărilor materiale
ale acestora (salarii, drepturi de autor, condiţ ii de viaţ ă şi de creaţ ie) 75. „Ce mai
contează câteva milioane în plus sau în minus [impozit luat] de la scriitori”, a spus
liderul P.C.R., la un venit naţ ional de 500 miliarde lei76.
În acelaşi timp, el a menţ ionat din nou cele două coordonate pe care creaţ ia
literar-artistică trebuia să le urmeze: pe de o parte – „Suntem pentru o libertate de
creaţ ie largă, dorim să avem o literatură şi o artă diversificată din punct de vedere
a formei şi a stilului şi ne pronunţ ăm hotărât împotriva uniformizării şi a
şablonismului, a rigidităţ ii şi dogmatismului”; pe de altă parte – „suntem
adversarii neîmpăcaţ i ai concepţ iilor reacţ ionare, retrograde în toate domeniile de
activitate, deci şi în literatură şi artă” 77.
Întâlnirea cu scriitorii din februarie 1971 a respectat, în linii mari, coordonatele
schiţ ate la începutul regimului Ceauşescu în ceea ce priveşte domeniul culturii şi, mai
ales, cel al creaţ iei literar-artistice. Chiar dacă pe parcursul timpului a crescut accentul
pus pe respectarea concepţ iei marxist-leniniste şi pe recomandarea de a se urmări cu
71
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 185/1968, Stenograma întâlnirii tovarăşului
Nicolae Ceauşescu cu tovarăşi din conducerea Uniunii Scriitorilor, 6 noiembrie 1968, f. 39.
72
Ibidem, f. 44-45.
73
Ibidem, f. 45.
74
Ibidem, f. 46.
75
Stenograma întâlnirii tovarăşului N. Ceauşescu cu oamenii de cultură şi artă, 10 februarie 1971,
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 14/1971, f. 99-100, 122.
76
Ibidem, f. 104.
77
Stenograma întâlnirii tovarăşului N. Ceauşescu cu oamenii de cultură şi artă, 10 februarie 1971,
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 14/1971, f. 112, 114.
77
precădere tematica realist-socialistă, cadrul general al vieţ ii cultural-artistice nu se
schimbase. Ambele părţ i păreau a fi mulţ umite de compromisul la care se ajunsese:
Ceauşescu – de faptul că oamenii de cultură respectau cerinţ ele sale ideologice şi
sprijineau regimul; creatorii – de faptul că beneficiau de o relativă liberate în ceea ce
priveşte actul de creaţ ie şi contactele externe, dar şi de o anumită bunăstare materială.
La mijlocul anului 1971, în această relaţ ie s-a produs o ruptură. În şedinţ a
Comitetului Executiv din 6 iulie, Nicolae Ceauşescu a prezentat o serie de propuneri
de măsuri cu privire la îmbunătăţ irea activităţ ii politico-ideologice, de educare
marxist-leninistă a populaţ iei78, care vor rămâne cunoscute sub sintagma „Tezele din
iulie 1971”. Ceea ce se avea în vedere prin aceste măsuri era declanşarea unei
campanii de purificare ideologică, în spirit militant-revoluţ ionar, a întregii activităţ i
cultural-educative: de la articolele din presă şi publicaţ iile cultural-artistice la
emisiunile de radio şi televiziune, de la repertoriul instituţ iilor de spectacole, teatru,
operă, balet şi estradă la cel al brigăzilor artistice, de la filmele difuzate în
cinematografe la editarea de carte. Nu erau omise nici măcar gazetele de perete din
întreprinderi şi instituţ ii sau muzica din cluburi, discoteci şi restaurante.
Programul de măsuri prezentat de Ceauşescu prevedea sporirea controlului
politico-ideologic exercitat de organele şi organizaţ iile de partid asupra activităţ ii
cultural-educative, astfel încât aceasta să fie orientată spre combaterea influenţ elor
ideologiei burgheze, a mentalităţ ilor retrograde, naţ ionalismului, misticismului,
manifestărilor de indisciplină, de încălcare a normelor de convieţ uire socială, a
tendinţ elor de parazitism, de indolenţ ă şi superficialitate, manifestărilor de
cosmopolitism din rândul elevilor şi studenţ ilor, tendinţ ei de a împrumuta diferite
mode artistice din lumea capitalistă.
În schimb, trebuia să se scoată în evidenţ ă marile cuceriri obţ inute de poporul
român în socialism, rolul conducător al clasei muncitoare, cultivarea respectului faţ ă
de muncă, a dragostei faţ ă de ţ ară şi partid, a unităţ ii dintre oamenii muncii români şi
cei de alte naţ ionalităţ i, respectul faţ ă de avutul obştesc şi legile ţ ării, importanţ a
muncii patriotice. Astfel, se recomanda ca presa să cultive „figura înaintată a
muncitorului”, publicaţ iile cultural-artistice să promoveze „arta şi literatura
socialistă, militantă”, radioul şi televiziunea să transmită cu precădere filme, piese
de teatru şi muzică din „repertoriul nou, socialist”, la care să se adauge creaţ ii
provenite din ţ ările socialiste şi lucrări valoroase din patrimoniul culturii universale,
care să aibă un „caracter progresist, înaintat”. Se cerea radioului şi televiziunii să
stimuleze creaţ ia de cântece revoluţ ionare, patriotice, muncitoreşti, iar în instituţ iile
de teatru, operă, balet să se promoveze „creaţ ia originală, cu caracter militant,
revoluţ ionar”, pe teme izvorâte din lupta poporului român pentru socialism 79.
Atât în televiziune, cât şi în cinematografe trebuia limitată difuzarea filmelor
poliţ iste, de aventuri, care cultivau spiritul de violenţ ă, vulgaritatea şi propagau
modul de viaţ ă burghez, iar din emisiunile de satiră şi umor să fie eliminate

78
Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţ irea activităţ ii politice-ideologice, de educare marxist-
leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, 6 iulie 1971, în Nicolae Ceauşescu,
România pe drumul construirii societăţ ii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvântări,
articole, mai 1971-februarie 1972, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 185-195.
79
Ibidem, p. 192-193.
78
„producţ iile de prost gust şi dăunătoare sau confuze din punct de vedere
ideologic”80.
Până şi muzica din restaurante trebuia supravegheată, pentru a se transmite cu
precădere creaţ ii româneşti, în timp ce repertoriul străin trebuia supravegheat atent,
pentru înlăturarea „muzicii care exprimă curente decadente”81.
Trei zile mai târziu, Nicolae Ceauşescu a convocat o consfătuire de lucru cu
activul de partid din domeniul ideologiei şi al activităţ ii politice şi cultural-
educative. Cu acest prilej, el a explicat propunerile prezentate la 6 iulie, în şedinţ a
Comitetului Executiv, prin faptul că marile realizări obţ inute în construcţ ia
socialismului au determinat o stare de „automulţ umire” la nivelul aparatului de
propagandă, ceea ce ar fi dus la o „anumită neglijare” a activităţ ii ideologice,
educative82.
Secretarul general al P.C.R. a încercat să prevină, probabil, asocierea măsurilor
propuse de el cu o serie de evenimente recente, precum vizita în China, explicând că
problema organizării unei dezbateri cu privire la activitatea ideologică s-a pus încă
din primăvara anului 1970, iar întâlnirile din ultimele luni cu scriitorii, artiştii
plastici sau cu lucrătorii din cinematografie, televiziune şi presă ar fi făcut parte din
acest program. Mai mult, Secretariatul C.C. ar fi hotărât încă din mai 1971 să se
treacă la pregătirea unei plenare a C.C. pe probleme ideologice, iar propunerile
prezentate la 6 iulie aveau rolul de a orienta dezbaterile ce urmau să pregătească
viitoarea plenară83.
Teza de la care pornea Nicolae Ceauşescu era aceea că activitatea ideologică şi
educativă rămăsese în urmă faţ ă de dezvoltarea generală a societăţ ii socialiste
româneşti. Printre exemplele oferite se afla faptul că, în ultimii ani, se pusese un
accent exagerat pe rolul cointeresării materiale, pe nevoia de a se plăti orice
activitate suplimentară, uitându-se aproape complet de rolul conştiinţ ei în realizarea
programului partidului84. De asemenea, Ceauşescu a criticat neglijarea producţ iei
prin forţ e proprii, apelul la importuri de tot felul şi atitudinea de „ploconire faţ ă de
ceea ce este străin, [...] mai cu seamă faţ ă de ceea ce este produs în Occident” 85.
Liderul partidului şi-a atenuat apoi mesajul, arătând că nu era vorba de naţ ionalism,
îngustime naţ ională sau izolare naţ ională, ci de necesitatea de a se participa la
schimbul mondial de valori de pe poziţ ii egale86.
Principalul aspect asupra căruia a insistat Nicolae Ceauşescu în discursul său a
fost cel al creşterii rolului partidului în societate şi al legăturii dintre factorul politic,
ideologia marxist-leninistă şi orice domeniu de activităţ ii sociale, în special cel
cultural-educativ. El a precizat că rolul conducător al partidului se aplică şi în

80
Ibidem.
81
Ibidem, p. 193-194.
82
Expunere la consfătuirea de lucru cu activul de partid din domeniul ideologiei şi al activităţ ii
politice şi cultural-educative, 9 iulie 1971, în Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii
societăţ ii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvântări, articole, mai 1971-februarie 1972,
Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 199, 206-207.
83
Ibidem, p. 207-208.
84
Ibidem, p. 218.
85
Ibidem, p. 222.
86
Ibidem.
79
învăţ ământ, şi în literatură, şi în artă plastică, muzică sau ştiinţ ă, „statul clasei
muncitoare” având dreptul să admită numai ceea ce corespunde socialismului şi
intereselor patriei socialiste87. Potrivit secretarului general al P.C.R., persoanele aflate
în funcţ ii de conducere pe linie de stat, indiferent de domeniu, erau în primul rând
oameni politici şi abia în al doilea rând specialişti, ceea ce însemna că principala lor
preocupare trebuia să fie îndeplinirea politicii partidului88. De asemenea, Ceauşescu a
lansat un avertisment la adresa celor care considerau că ştiu mai bine decât partidul
ceea ce este de făcut în domeniile lor, anticipând adoptarea principiului de rotaţ ie a
cadrelor: „Niciun sector de activitate nu este feuda cuiva”, iar cel care nu-şi
îndeplineşte misiunea încredinţ ată de partid trebuie dat la o parte şi înlocuit89.
În ceea ce priveşte facultăţ ile umaniste, Ceauşescu a atras atenţ ia că ele erau
destinate să producă înainte de toate activişti de partid şi a cerut ca învăţ ământul
ştiinţ elor sociale să fie strâns legat de învăţ ământul de partid, iar examenul de
cunoştinţ e politico-ideologice să devină obligatoriu pentru toate facultăţ ile, inclusiv
cele tehnice: „În societatea noastră socialistă – a spus liderul P.C.R. – nu poate
deveni inginer cineva care nu are temeinice cunoştinţ e ideologice comuniste” 90.
În problema filmelor, teatrelor, editării de carte etc., Ceauşescu a reluat ideile
cuprinse în documentul prezentat Comitetului Executiv la şedinţ a din 6 iulie, dar a
venit şi cu o serie de precizări suplimentare privind modul de aplicare a acestora.
Astfel, lista cu filme de import, scenariile viitoarelor filme româneşti, punerea în
scenă a spectacolelor de teatru, operă sau balet urmau să fie aprobate în prealabil de
organele de partid şi de stat. De asemenea, secretarul general a cerut să nu se mai
tipărească decât „lucrări care servesc educaţ iei maselor, creării omului nou” şi să se
scoată din librării toate cărţ ile care nu corespundeau acestor orientări. 91
În cadrul consfătuirii de partid din 9 iulie au fost exprimate şi critici dure la
adresa celor responsabili cu propaganda şi activitatea cultural-educativă, unii
nominalizaţ i direct, alţ ii doar indirect: Pompiliu Macovei, preşedintele Comitetului
de Stat pentru Cultură şi Artă, şi ceilalţ i membri ai conducerii C.S.C.A., acuzaţ i de
lipsă de combativitate în îndrumarea politico-ideologică a vieţ ii cultural-artistice;
Mihai Bujor Sion, preşedintele Comitetului de Stat pentru Radio şi Televiziune,
pentru transmiterea de piese, filme, programe muzicale şi satirice care ar fi promovat
„concepţ ii retrograde, influenţ e ale culturii decadente”; Ion Iliescu, secretarul cu
propaganda al C.C. al P.C.R., pentru spirit „intelectualist”, „funcţ ionăresc”; Ilie
Rădulescu, şeful Secţ iei de propagandă al C.C., criticat, de asemenea, pentru spirit
„intelectualist”, „funcţ ionăresc”.92
Printre măsurile care urmau să fie luate în cel mai scurt timp se afla întărirea
rolului ce revenea Academiei de ştiinţ e sociale şi politice în activitatea ideologică,
îmbunătăţ irea învăţ ământului de partid începând cu Academia „Ştefan Gheorghiu”,

87
Ibidem, p. 224.
88
Ibidem, p. 232.
89
Ibidem, p. 225. Ceauşescu a dat ca exemplu directorii de institute sau întreprinderi care se
identificau cu respectivele instituţ ii şi nu acceptau intervenţ ii dinafară, de parcă ar fi fost proprietarii lor.
90
Ibidem, p. 233-234, 241-242.
91
Ibidem, p. 236-237.
92
Ibidem, p. 238, 248, 251-252.
80
întărirea conducerii de către partid a organizaţ iilor de tineret (U.T.C., Asociaţ iile
studenţ eşti, Organizaţ ia pionierilor), reorganizarea Comitetului de Stat pentru
Cultură şi Artă ca organism cu dublă subordonare, de partid şi de stat, legarea
întregului sistem de învăţ ământ de activitatea de producţ ie. Legat de acest din urmă
aspect, Nicolae Ceauşescu a subliniat că „toţ i elevii trebuie să lucreze în producţ ie!”,
renunţ ându-se la învăţ ământul strict de cultură generală93.
În finalul consfătuirii, Ceauşescu a căutat să răspundă temerilor exprimate de
„unii tovarăşi” că prin măsurile preconizate ar avea loc o „întoarcere la trecut”. El a
precizat că nu se punea problema reîntoarcerii la abuzurile din trecut, definitiv
condamnate, ci de ridicarea nivelului ideologic al societăţ ii în vederea înaintării spre
comunism94.
Faptul că liderul partidului a găsit de cuviinţ ă să dea aceste asigurări arată că la
nivelul societăţ ii româneşti apăruse o stare de îngrijorare reală, cauzată de
radicalismul ideologic al măsurilor anunţ ate în ultimele zile, care aducea aminte, pe
alocuri, de chemările la întărirea vigilenţ ei revoluţ ionare din perioada stalinistă şi
campaniile declanşate împotriva cosmopolitismului, misticismului, culturii
occidentale decadente, stilului de viaţ ă burghez etc.95
Ce anume a determinat însă această răbufnire de dogmatism, această deviere
bruscă şi radicală de la liberalizarea pe care Ceauşescu şi-o asumase din 1965?
Aşa cum am arătat, la consfătuirea din 9 iulie 1971, liderul P.C.R. a încercat
să acrediteze ideea că tezele enunţ ate cu trei zile mai devreme nu fuseseră
rezultatul unei decizii de moment, ci făceau parte dintr-un program mai amplu,
început cu un an în urmă, de reorganizare a activităţ ii ideologice. Afirmaţ ia era în
parte adevărată, în sensul că N. Ceauşescu era preocupat de mai multă vreme de o
„strângere a şurubului” în plan ideologic 96, dar nimic nu anunţ a o luare de poziţ ie
atât de radicală. O simplă comparaţ ie între conţ inutul Tezelor din iulie 1971 şi
atitudinea manifestată de N. Ceauşescu la întâlnirea cu oamenii de cultură din
februarie acelaşi an (satisfacţ ie pentru modul în care creatorii colaborau cu
regimul, deschidere faţ ă de cerinţ ele materiale ale acestora etc.) dovedeşte mai
curând o ruptură decât un proces de continuitate.
Pe de altă parte, liderul P.C.R. a oferit doar o explicaţ ie vagă, teoretică, pentru
programul de măsuri anunţ at la 6 iulie: necesitatea de a se corela nivelul de pregătire
ideologică a populaţ iei cu dezvoltarea societăţ ii socialiste.
În ceea ce priveşte adevăratele motive ale declanşării „mini-revoluţ iei
culturale”97 din iulie 1971, acestea au făcut de-a lungul timpului obiectul unor
interpretări dintre cele mai diverse.

93
Ibidem, p. 239-240.
94
Ibidem, p. 255-256.
95
Vezi şi Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, p. 282.
96
Ceauşescu îşi exprimase în cursul întâlnirii cu scriitorii, din 22 mai 1968, intenţ ia de a convoca
în iunie o plenară pe probleme ideologice, dar planul fuseseră probabil abandonat din cauza
evenimentelor din Cehoslovacia. A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 86/1968,
Stenograma întâlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu tovarăşi din conducerea Uniunii Scriitorilor, 22
mai 1968, f. 60.
97
Termenul de „mini-revoluţ ie culturală” a fost folosit de unii observatori analişti occidentali, în
1971, ca urmare a asemănărilor dintre campania ideologică din România şi elemente ale revoluţ iei
81
 O analiză efectuată în toamna anului 1971 de istoricul american Robert R. King
pentru postul de radio Europa Liberă punea la baza Tezelor din iulie în primul rând
considerente de politică internă, şi anume dorinţ a lui Ceauşescu de a genera
entuziasm ideologic şi a întări disciplina de partid, pentru a depăşi indiferenţ a sau
rezistenţ a pe care o constatase la măsurile sale de reformă în anumite sectoare,
precum cel economic sau cultural. Potrivit acestei analize, factorii externi –
presiunile exercitate de sovietici sau vizita în China din mai-iunie 1971 –
influenţ aseră doar alegerea momentului şi anumite elemente de stil ale campaniei. 98
Tot prin prisma elementelor de politică internă explică elaborarea Tezelor din
iulie 1971 doi dintre foştii colaboratori din acea perioadă ai liderului P.C.R. Astfel,
Dumitru Popescu este de părere că Tezele au reprezentat un punct final în replierea lui
N. Ceauşescu – începută încă din 1968 – pe poziţ iile vechi, ale ortodoxismului
marxist-leninist, dar, în acelaşi timp, s-a datorat şi unor factori subiectivi, particulari,
ţ inând de formaţ ia stalinistă a liderului român99. Paul Niculescu-Mizil, la rândul său,
consideră că explicaţ ia pentru măsurile luate în 1971 trebuie căutată în primul rând în
evoluţ ia politică a lui Ceauşescu de după 1965 şi întărirea poziţ iei sale la vârful puterii,
iar în al doilea rând, în acuzaţ iile lansate de sovietici, mai ales în discuţ iile bilaterale
din mai 1970 (rupere a frontului ţ ărilor socialiste, „cochetărie cu puterile imperialiste”
(la primirea lui Nixon, în 1969), apropiere de Occident, antisovietism etc.)100.
Alte interpretări pun însă accentul pe influenţ a factorilor externi. De exemplu,
Vladimir Tismăneanu, în lucrarea sa Stalinism pentru eternitate, consideră că
„înclinaţ iile staliniste ale lui Ceauşescu au fost accentuate de vizita pe care a
efectuat-o în China şi Coreea de Nord în mai 1971. Se pare că el a luat în
considerare posibilitatea de a importa metodele de îndoctrinare folosite în timpul
revoluţ iei culturale a lui Mao”101.
În schimb, academicianul Florin Constantiniu pune declanşarea campaniei
ideologice pe seama ameninţ ărilor militare şi a semnalelor politice venite din partea
Moscovei în prima jumătate a anului 1971 şi vede în Tezele din iulie o „garanţ ie de
fidelitate faţ ă de ortodoxia marxistă”. Potrivit lui Florin Constantiniu, după trecerea
primejdiei, Nicolae Ceauşescu a folosit mini-revoluţ ia culturală pentru a edifica
propriul cult al personalităţ ii102.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că aceste interpretări nu se exclud, ci se
completează. Astfel, refluxul ideologic din 1971 trebuie privit în două planuri: un
plan ţ inând de durata lungă a istoriei, şi care are în vedere evoluţ ia treptată a lui

culturale din China (vezi analiza lui Robert R. King pentru Radio Europa Liberă, în Ana-Maria
Cătănuş, The 1971 Cultural Revolution: Preliminary Assessements, în „Arhivele Totalitarismului”, nr.
58-59, 1-2/2008, p. 197). Ulterior, termenul a intrat în istoriografie, fiind utilizat de istorici precum
Vlad Georgescu sau Florin Constantiniu.
98
Ibidem, p. 196-199.
99
Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: Am fost şi cioplitor de himere, p. 196.
100
Vezi intervenţ ia lui Paul Niculescu-Mizil la conferinţ a I.N.S.T. din 19 noiembrie 2004,
reprodusă în volumul Sfârşitul perioadei liberale a regimului Ceauşescu: Minirevoluţ ia culturală din
1971, editor Ana-Maria Cătănuş, I.N.S.T., Bucureşti, 2005, p. 49, 54-56.
101
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului
românesc, Polirom, Iaşi, 2005, p.241.
102
Vezi intervenţ ia acad. Florin Constantiniu la conferinţ a I.N.S.T. din 19 noiembrie 2004,
reprodusă în volumul Sfârşitul perioadei liberale a regimului Ceauşescu..., p. 16-19.
82
Nicolae Ceauşescu spre autoritarism şi consolidarea puterii personale; şi un al doilea
plan, al duratei scurte, în care influenţ ele externe au avut un rol declanşator.
Un astfel de rol a jucat, fără îndoială, impresia pe care i-a lăsat-o liderului
român vizita efectuată în China, R.P.D. Coreeană, R.D. Vietnam şi R.P. Mongolă,
în mai-iunie 1971. În informarea pe care Nicolae Ceauşescu a prezentat-o la
întoarcere, în faţ a Comitetului Executiv, se regăsesc multe dintre ideile şi chiar
sintagmele folosite în tezele din 6 iulie şi în discursul din 9 iulie 1971.
Impresia cea mai puternică pare să fi fost lăsată de primirea fastuoasă,
organizată până la detaliu, care i-a fost făcută în China şi mai ales de impactul pe
care revoluţ ia culturală îl avusese asupra societăţ ii chineze. Astfel, din discuţ iile
cu Ciu En-lai, Ceauşescu a reţ inut că revoluţ ia culturală fusese declanşată pentru
că „se crease o stare de spirit periculoasă, că erau foarte mulţ i din foştii moşieri,
feudali, care deţ ineau şi posturi de răspundere, că se crease o stare de ploconire în
faţ a străinătăţ ii [s.n.] şi o anumită mentalitate de îmburghezire”, iar scopul
revoluţ iei culturale fusese acela „de a dezrădăcina această mentalitate, de a aşeza
lucrurile ca oamenii să înţ eleagă principiile revoluţ ionare şi să fie educaţ i prin
muncă”103. Apoi, Ceauşescu a fost impresionat de mobilizarea generală a
populaţ iei, de faptul că toţ i munceau, indiferent de vârstă, şi erau disciplinaţ i.
Toate facultăţ ile erau legate de producţ ie – care reprezenta adevărata şcoală –, iar
produsele erau realizate prin forţ e proprii, nu se importa nimic şi era combătută
vechea mentalitate de a se aştepta totul din străinătate 104.
De asemenea, a constatat Ceauşescu, întreprinderile erau conduse de comitete
revoluţ ionare şi, în general, „exista o preocupare foarte serioasă de a se asigura
conducerea de către partid”105.
În ceea ce priveşte activitatea ideologică, chinezii eliminaseră toate mentalităţ ile
mic-burgheze – „poate prea brusc, dar după părerea mea au făcut bine”, a subliniat
liderul P.C.R. – şi au reorganizat pe baze revoluţ ionare toată activitatea culturală, de
balet, de teatru etc.106 Lui Ceauşescu îi plăcuseră şi celebrele piese de propagandă
Fata cu părul cărunt – repusă în scenă din perspectiva revoluţ iei culturale de Cian
Cin, soţ ia lui Mao Tze-dun – şi Detaşamentul de femei. Despre aceasta din urmă,
unii membri ai delegaţ iei afirmaseră că este „simplistă”, dar Ceauşescu a mărturisit
că lui îi plăcuse subiectul şi că „am vrea să avem şi noi aşa ceva”. „Noi am împânzit
cinematografia cu filme de aventuri – a adăugat el –, iar teatrul cu piese occidentale.
Am scos piesele revoluţ ionare şi am introdus piese fără niciun conţ inut, la fel facem
şi la televiziune, unde tot discutăm şi nu s-a schimbat nimic.”107
Impresia de ansamblu cu care Ceauşescu se întorsese din China era că,
dincolo de anumite excese, revoluţ ia culturală avusese rezultate pozitive, ale căror

103
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 72/1971, Stenograma şedinţ ei Comitetului
Executiv al C.C. al P.C.R. din 25 iunie 1971, f.12.
104
Ibidem, f. 20-21. Din Coreea de Nord, Ceauşescu reţ inuse lucruri similare: peste tot se
muncea, era disciplină, încercau să rezolve totul prin forţ e proprii, fără a apela la importuri (f. 31).
105
Ibidem, f. 26. „Cade tot ce s-a spus că acolo nu mai este partid”, a concluzionat Ceauşescu
în această privinţ ă.
106
Ibidem.
107
Ibidem, f. 26-27.
83
învăţ ăminte puteau fi aplicate şi în România, în special în activitatea ideologică 108.
Contactul cu modelul chinez i-a confirmat liderului P.C.R. părerea pe care o avea
deja cu privire la deficienţ ele activităţ ii politico-educative din România109 şi l-a
impulsionat în aplicarea unor măsuri mai radicale.
Cea de-a treia etapă a campaniei ideologice lansate în vara lui 1971 a constituit-o
plenara C.C. din 3-5 noiembrie 1971. Aceasta a fost precedată de numeroase şedinţ e
de prelucrare a Tezelor din iulie la nivelul organizaţ iilor şi comitetelor de partid,
organizaţ iilor U.T.C., asociaţ iilor studenţ eşti, în timp ce la radio şi televiziune, în presa
centrală şi locală, s-au organizat dezbateri în care oameni ai muncii din toate
categoriile sociale şi-au exprimat adeziunea faţ ă de propunerile secretarului general al
P.C.R. de îmbunătăţ ire a activităţ ii ideologice şi cultural-educative110.
De asemenea, au avut loc o serie de schimbări în conducerea frontului
ideologic, printre cei înlocuiţ i aflându-se Ion Iliescu, secretarul cu propaganda al
C.C. al P.C.R., Ilie Rădulescu, şeful Secţ iei de propagandă al C.C., Pompiliu
Macovei, preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (C.S.C.A.). Acesta
din urmă a fost înlocuit cu Dumitru Popescu, secretar al C.C. al P.C.R., care a
preluat şi coordonarea Comitetului de Radiofuziune şi Televiziune 111. La 15
septembrie, C.S.C.A. a fost reorganizat ca organism de partid şi de stat, sub
denumirea de Consiliul Culturii şi Educaţ iei Socialiste.
Modul cum s-a desfăşurat campania ideologică în această perioadă pare să-l fi
satisfăcut pe liderul partidului şi, coroborat şi cu unele reacţ ii negative venite din
Vest, acesta a mai coborât puţ in tonul la plenara din 3-5 noiembrie 1971. În
comparaţ ie cu şedinţ ele din 6 şi 9 iulie, cuvântarea lui N. Ceauşescu de la plenară a
fost ceva mai echilibrată şi mai puţ in stridentă la nivel de limbaj.
Secretarul general al P.C.R. şi-a început discursul cu o secţ iune-bilanţ , menită
să scoată în evidenţ ă progresele înregistrate în anii construcţ iei socialiste de
domeniile culturii, creaţ iei literar-artistice, învăţ ământului, cercetării, presei, în
comparaţ ie cu anul de vârf (1938) din perioada burgheză 112. Schimbările survenite în
aceste domenii au fost definite ca o adevărată „revoluţ ie culturală” 113.
108
Ibidem, f. 29.
109
Ibidem, f. 27. Socialismul nu putea fi construit mergându-se pe concepţ ia burgheză de a se
cere mereu ceva în plus pentru cointeresarea materială, a declarat Ceauşescu, idee care va fi reluată
în tezele din 6 iulie şi în discursul din 9 iulie (ibidem, f. 29-30).
110
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 85/1971, Plan de măsuri privind
organizarea dezbaterii măsurilor de îmbunătăţ ire a activităţ ii politico-ideologice, de educare marxist-
leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, 16 iulie 1971, f. 8-11. Au existat însă şi
reacţ ii negative: Nicolae Breban şi-a dat demisia din funcţ ia de membru supleant al C.C. al P.C.R., alţ i
scriitori au acordat interviuri critice la Europa Liberă (vezi Dumitru Ţepeneag, După dezgheţ , ploaie cu
tunete şi fulgere..., în volumul Sfârşitul perioadei liberale a regimului Ceauşescu..., p. 1118).
111
Şedinţ a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., „Scânteia Tineretului”, 16 iulie 1971.
112
Nicolae Ceauşescu, Cu privire la programul P.C.R. pentru îmbunătăţ irea activităţ ii
ideologice, ridicarea nivelului general al cunoaşterii şi educaţ ia socialistă a maselor, pentru aşezarea
relaţ iilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii şi echităţ ii socialiste şi comuniste, în
volumul Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 3-5 noiembrie 1971, Editura
Politică, Bucureşti, 1971, p. 16-19. Comparaţ ia era una de ordin cantitativ, şi privea numărul de teatre,
cinematografe, muzee, institute de cercetare, biblioteci, abonamente la radio şi televiziune, tirajele
ziarelor şi cărţ ilor, numărul de elevi etc.
113
Ibidem, p. 19.
84
 Ceauşescu a vorbit, de asemenea, despre greutăţ ile întâmpinate în perioada de
început a regimului comunist, despre lupta cu fostele clase stăpânitoare, dar a
reafirmat şi linia de la plenara din aprilie 1968, de condamnare a abuzurilor şi
ilegalităţ ilor comise în acea perioadă, a tendinţ elor de „subapreciere” a tradiţ iilor
naţ ionale şi sociale progresiste, a „greşelilor” comise în organizarea învăţ ământului
şi activităţ ii ştiinţ ifice, a „manifestărilor de rigiditate, închistare, formalism” faţ ă de
activitatea literar-artistică, educativă114.
El a revenit însă brusc la neajunsurile din activitatea politico-educativă de
masă din perioada curentă şi a acuzat lipsa de fermitate ideologică în ceea ce
priveşte importul unor filme şi lucrări artistice care făceau „apologia brutalităţ ii,
modului de viaţ ă burghez”. Noutatea consta în faptul că, faţ ă de consfătuirile
anterioare, spectrul interdicţ iilor era întregit cu „concepţ iile rasiste, şoviniste,
naţ ionaliste”. Pe firul acestor completări, Ceauşescu va ajunge la o justificare
absolut uluitoare a nevoii de purificare ideologică a activităţ ii cultural-educative:
va asocia aşa-zisa permisivitate ideologică din ultimii ani cu atitudinea de tolerare
a propagandei fasciste din anii 1930, punând filmele şi cărţ ile poliţ iste – pentru că
până la urmă despre ele era vorba – în acelaşi plan cu „ideile reacţ ionare” ale
hitleriştilor şi fasciştilor!115
Afirmaţ ia era cu atât mai surprinzătoare cu cât liderul P.C.R. recunoştea, câteva
paragrafe mai jos, că îngăduinţ a şi lipsa de fermitate faţ ă de unele manifestări
retrograde nu reprezentau „o gravitate deosebită pentru dezvoltarea socialistă a patriei
noastre”, dar că astfel de manifestări nu trebuiau trecute cu vederea116. De aceea,
comparaţ ia pare să fi fost făcută mai curând pentru străinătate, impresie întărită şi de o
altă afirmaţ ie a sa, potrivit căreia în presa străină apăruseră unele comentarii care
denaturau „sensul adevărat” al măsurilor politico-educative din România.
Pe ansamblu, Ceauşescu şi-a menţ inut intenţ iile exprimate anterior, de ridicare a
nivelului politico-ideologic al întregului popor, de legare a învăţ ământului de
producţ ie, de impunere a unei tematici realist-socialiste în creaţ ia literar-artistică, în
emisiunile de radio şi televiziune, în cinematografie, teatre, operă etc. 117 Dar, de data
aceasta, şi-a ilustrat expunerea cu citate din Anatole France, George Călinescu,
Nicolae Iorga, şi nu a uitat să precizeze că din noua artă nu trebuia să lipsească
frumosul şi iubirea, umorul, satirizarea defectelor care se manifestă în societate şi în
oameni118. A criticat din nou manifestările de „admiraţ ie şi de ploconire” faţ ă de tot
ce vine de peste hotare, dar a arătat că România nu doreşte izolarea naţ ională şi a
considerat neîntemeiate „interpretările unor comentatori străini” potrivit cărora
România ar fi intenţ ionat să-şi restrângă raporturile culturale cu alte state119.

114
Ibidem, p. 24-26.
115
Ibidem, p. 27.
116
Ibidem, p. 28.
117
Cu această ocazie, Ceauşescu a reabilitat conceptul de realism socialist, arătând că „nu trebuie
să ne fie teamă să mai vorbim despre realismul socialist, ci să aducem clarificările necesare, să facem
să se înţ eleagă că realismul nu presupune impunerea unor tipuri şi şabloane în artă, ci deschiderea
căilor spre o artă înfloritoare”. Ibidem, p. 71.
118
Ibidem, p. 67-68.
119
Ibidem, p. 73-75.
85
 Caracterul ceva mai moderat al expunerii lui Nicolae Ceauşescu, asigurările
date că nu va avea loc o reîntoarcere la abuzurile din anii 1950, că legăturile cu
Occidentul nu vor fi întrerupte erau semnale că mini-revoluţ ia culturală depăşise
faza cea mai acută. Treptat, multe din constrângerile preconizate în Tezele din iulie, în
special cele din domeniul cultural-educativ, îşi vor pierde din radicalism, în timp ce
altele nu vor mai ajunge să fie aplicate în practică.
Principalul efect al campaniei ideologice din vara – toamna lui 1971 va consta în
creşterea controlului politic şi ideologic asupra tuturor domeniilor de activitate şi
întărirea poziţ iei lui Nicolae Ceauşescu. Aceasta din urmă se va reflecta şi la nivelul
mişcărilor de personal, prin promovarea unei noi echipe la conducerea frontului
ideologic, mai apropiată de ortodoxismul marxist-leninist (Dumitru Popescu, Cornel
Burtică, Miu Dobrescu), dar şi prin intrarea într-un con de umbră a lui Ion Gheorghe
Maurer. Acesta din urmă nu numai că a fost criticat pentru lipsa de implicare în timpul
vizitei în China120, dar nu a participat la prelucrarea Tezelor din iulie şi nu a luat
cuvântul nici la plenara din 3-5 noiembrie 1971121. Maurer fusese numit preşedinte al
Consiliului de Miniştri în 1961, când România începea să se angajeze pe drumul
destinderii interne şi externe, şi i se pregătea ieşirea din scenă odată cu revenirea la o
politică mai dură din punct de vedere ideologic.

***

Anul 1968 a reprezentat momentul de vârf al liberalizării şi, totodată, al

popularităţ ii lui Nicolae Ceauşescu. Prăbuşirea regimului Dubček în urma
intervenţ iei militare coordonate de Moscova l-a făcut însă pe liderul P.C.R. să
devină mai prudent şi, pentru a nu se expune acuzaţ iilor de deviere doctrinară, să
renunţ e treptat la experimentele de natură liberală. Dar acest pas înapoi de factură
ideologică a fost perceput mai mult la nivel de discurs şi mai puţ in în viaţ a reală. În
1971, chiar în preajma lansării mini-revoluţ iei culturale, scriitorii români continuau
să circule nestingheriţ i prin Occident. „În vara lui 1971 – povesteşte Dumitru
Ţepeneag – , au venit la Paris Nicolae Breban şi prima lui soţ ie, Maria. Erau aici când
Ceauşescu a lansat celebrele teze din iulie. Reacţ ia lui Breban a fost neaşteptată: mi-a spus
că nu prea mai are chef să se întoarcă în ţ ară. Maria nici nu vroia să mai audă de România.
[...] Cam tot atunci au venit la Paris şi Leonid Dimov şi soţ ia lui, Marina. [...] Era cu noi
şi poetul Gheorghe Pituţ , care obţ inuse o bursă în Germania.”122
Pe de altă parte, relaţ ia deosebit de rece cu sovieticii şi permanenta presiune
venită dinspre Moscova au făcut să se dezvolte în plan intern teoria „solidarităţ ii
totale” cu persoana secretarului general al P.C.R., ca simbol al păstrării

120
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 72/1971, Stenograma şedinţ ei Comitetului
Executiv al C.C. al P.C.R. din 25 iunie 1971, f.46.
121
HU-OSA 300-60-4 (Romanian Monitoring) Radio Free Europe Research, Preliminary
assessment of CC Plenum on Ideology, 11 November 1971, f. 3-4. Potrivit lui Vlad Georgescu, între
Maurer şi Nicolae Ceauşescu existau diferenţ e de concepţ ie în privinţ a dezvoltării economice şi a ritmului
de industrializare, iar campania ideologică a fost ocazia pentru liderul partidului de a-şi impune punctul de
vedere (Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, p. 282-283).
122
Dumitru Ţepeneag, După dezgheţ , ploaie cu tunete şi fulgere..., în ibidem, p. 118-119.
86
independenţ ei faţ ă de sovietici şi al deschiderii123, ceea ce i-a dezvoltat acestuia
apetenţ a spre cumularea de noi puteri şi dezvoltarea cultului personalităţ ii.
Efectele practice ale campaniei ideologice din 1971 nu au fost nici imediate şi
nici atât de radicale cum s-a cerut iniţ ial de către Nicolae Ceauşescu. Momentul
1971 a fost mai curând unul cu o valoare de simbol al sfârşitului perioadei liberale.
Deschiderea manifestată de Ceauşescu în primii ani ai regimului său se va restrânge
treptat pe parcursul anilor 1970, lăsând în loc noi tendinţ e: dezvoltarea cultului
personalităţ ii, înăsprirea dogmatismului ideologic, scăderea nivelului de trai,
reducerea legăturilor culturale cu Occidentul, întărirea măsurilor represive împotriva
celor cu o gândire „neconformă”.

3.7. Provocarea „Helsinki”. Regimului de la Bucureşti şi politica drepturilor

omului.

Dincolo de evoluţ iile interne, la mijlocul anilor 1970 au intervenit şi unele

evenimente internaţ ionale, care la rândul lor au dat un impuls gesturilor de disidenţ ă
în statele Europei de Est, inclusiv România.
Deosebit de importantă în acest sens a fost semnarea în 1975 a Actului Final de la
Helsinki. La adăpostul prevederilor din „Coşul al treilea” al acestui document, cetăţ enii
din statele comuniste au cerut autorităţ ilor din ţ ările lor respectarea de facto a drepturilor
umane şi civile consemnate în documentul internaţ ional. În plus, prin mecanismul de
verificare a implementării actelor adoptate la conferinţ ă (mecanismul post-Helsinki),
opozanţ ii câştigau posibilitatea de a expune public şi într-un cadru internaţ ional modul în
care autorităţ ile comuniste înţ elegeau să nu respecte înţ elegerile parafate.
Prin semnarea Actului Final, statele din blocul sovietic achiesaseră inclusiv la
principiile legate de respectarea drepturilor civile, precum cel la liberă exprimare,
libertatea de credinţ ă, convingere sau cea de mişcare, drepturi care erau prezente
de altfel şi în constituţ iile naţ ionale. După cum vom vedea, însă, perspectiva din
care se raportau regimurile comuniste la aceste drepturi a fost una diferită de cea a
statelor occidentale.
În ceea ce priveşte România, un prim semnal a fost dat de Nicolae Ceauşescu
chiar în discursul ţ inut la 1 august 1975, cu prilejul semnării Actului Final.
Privilegiind în alocuţ iunea sa problemele care ţ ineau de securitatea europeană şi de
schimburile economice, ştiinţ ifice şi tehnologice, Ceauşescu spunea că în ceea ce
privea drepturile umanitare erau „importante toate cele care s-au convenit”,
amintindu-le însă în special pe cele legate de asigurarea călătoriilor şi căsătoriilor124.
În privinţ a drepturilor omului, punctul de vedere al regimului de la Bucureşti,
exprimat pe un glas mai scăzut la Helsinki, însă din ce în ce mai hotărât după aceasta

123
Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie: Am fost şi cioplitor de himere, Editura
Expres, f.e., f.l., p.153-154. Potrivit lui Dumitru Popescu, cel care ar fi exprimat această necesitate în
Prezidiu Permanent ar fi fost Maurer.
124
Cuvântarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu la Conferinţ a pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, Helsinki, 1 august 1975, în Conferinţ a pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Editura
Politică, Bucureşti, 1975, p. 24-25.
87
dată, a mers în direcţ ia accentuării respectării drepturilor economico-sociale. După
cum susţ inea N. Ceauşescu: „[...] Noi avem, într-adevăr, alte înţ elesuri despre
drepturi şi despre libertăţ i; în înţ elesul nostru, principalele drepturi sunt dreptul la
muncă, dreptul la viaţ ă liberă, dreptul de a fi pe deplin stăpân pe munca ta şi pe
roadele ei, dreptul de a putea spune deschis cuvântul şi de a participa activ la
conducerea tuturor sectoarelor de activitate, la conducerea întregii ţ ări” 125.
Aşa cum a reieşit din discursul oficial, celelalte drepturi (o parte a celor civile)
erau privite ca „laturi mărginaşe, formale, ale drepturilor omului”, deseori folosite ca
armă de propaganda occidentală126. La acestea, regimul de la Bucureşti a răspuns
acuzând imixtiunea în afacerile interne ale unui stat suveran, dar şi arătând cu
degetul în direcţ ia tarelor sistemului capitalist: şomaj, exploatarea muncitorilor,
consumul de droguri.
Pe lângă Actul Final de la Helsinki, un factor în plus de presiune la adresa
regimurilor din Europa de Est l-a constituit politica drepturilor omului promovată tot
mai activ de administraţ iile de la Washington, începând cu Jimmy Carter. S.U.A. au
condiţ ionat încheierea şi menţ inerea în vigoare a unor înţ elegeri economice
preferenţ iale de politica statelor comuniste în materie de emigrare şi de respectare a
drepturilor omului. În acest sens, acordarea Clauzei naţ iunii celei mai favorizate
României, în 1975, şi menţ inerea ei pe aproape întreaga perioadă a anilor 1980, a
constituit o pârghie importantă pe care S.U.A. au folosit-o pentru a influenţ a politica
regimului de la Bucureşti în domeniul drepturilor omului127.
Ca urmare a acestei politici, în prima parte a anilor 1980, Bucureştiul s-a arătat
destul de receptiv în privinţ a rezolvării unor cazuri punctuale, inclusiv prin
menţ inerea unui ritm constant de acordare a vizelor de emigrare în special pentru
evrei şi germani.
Nemulţ umirea regimului de la Bucureşti vizavi de condiţ ionările impuse prin
apelul la respectarea drepturilor omului a devenit însă tot mai prezentă la nivelul
discursurilor oficiale. Astfel, conducerea română califica abordările în domeniul
politicii drepturilor omului drept „arme politice în slujba anumitor guverne, ce pot
îmbrăca aspecte dintre cele mai variate, de la trimiterea unor forţ e armate pentru
„protecţ ia” propriilor cetăţ eni până la presiuni de orice natură – sistarea ajutorului
acordat unei anumite ţ ări, retragerea unor facilităţ i [s.n.]”128.

125
Concepţ ia preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, privind drepturile omului, în
Drepturile omului în lumea contemporană. Culegere selectivă de documente (Mikloş Antal,
Constantin Băiaşu, Victor Duculescu, Ion Răduică, Sorin Stanciu, Nicolae Ecobescu), Editura
Politică, Bucureşti, 1983.
126
Ibidem.
127
În conformitate cu amendamentul Jackson-Vanick din 1974, preşedintele supunea Congresului
propunerea referitoare la menţ inerea Clauzei, acesta din urmă fiind cel care lua decizia finală. În
prealabil, subcomisiile pentru comerţ de la nivelul Camerei reprezentanţ ilor şi Senatului programau
şedinţ e publice pentru a permite executivului, dar şi organizaţ iilor internaţ ionale, să-şi prezinte opiniile
înainte ca decizia să fie luată de Congres. Lynne A. Davisdson, Romania and the MNF lever, în
Vojtech Mastny, Helsinki, Human Rights and European Security. Analyis and Documentation, Duke
University Press, Durham, 1986, p. 138-139. Vezi şi Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Relaţ ii
româno-americane, 1940-1990, Institutul European, Iaşi, 2002.
128
Dumitru Mazilu, „Era socialistă”, nr. 8, 25 aprilie 1984, p. 25.
88
 Ameninţ at ani la rândul cu retragerea Clauzei, în 1988, înainte ca preşedintele
american să facă propunerea pentru Congres, regimul de la Bucureşti a renunţ at
unilateral la aceasta.
Din perspectiva disidenţ ei din România, politica drepturilor omului promovată
de S.U.A. a însemnat un sprijin dat opozanţ ilor. Preocupat de imaginea sa în
exterior, regimul de la Bucureşti a tratat cu mai multă atenţ ie cazurile disidenţ ilor
români aflaţ i în atenţ ia organizaţ iilor internaţ ionale, nerecurgând la gesturi de
represiune dure.
Cel mai important mijloc de asigurare a transmiterii mesajelor disidenţ ilor sau a
informaţ iilor despre situaţ ia lor în afara ţ ării a fost însă Radio Europa Liberă.
Denunţ ate de preşedintele Ceauşescu chiar la încheierea conferinţ ei de la
Helsinki drept „organe de dezinformare”129, posturile de radio din Occident, cu
precădere Radio Europa Liberă, au reprezentat unul dintre puţ inele instrumente de a
face cunoscut cetăţ enilor români, dar şi Europei şi Americii, luările de poziţ ie ale
disidenţ ilor români.
În încercarea de a contracara propaganda negativă la adresa regimului de la
Bucureşti, Securitatea a acţ ionat împotriva celor care trimiteau proteste în exterior,
disidenţ ii, dar şi împotriva celor care le aruncau în eter, făcându-le astfel publice,
angajaţ ii Europei Libere.

129
Cuvântarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu la Conferinţ a pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, Helsinki, 1 august 1975..., p. 24.
89
 CAPITOLUL IV

„Cutremurul oamenilor”, 1977. Începuturile disidenţ ei în România

Descrisă deseori drept o constelaţ ie de istorii personale, disidenţ a românească a

fost mai degrabă o constelaţ ie de personalităţ i excepţ ionale, pe alocuri excentrice.
Oameni care şi-au afirmat cu tărie, mai apăsat sau mai discret, dar întotdeauna
public crezurile, disidenţ ii români şi-au asumat consecinţ ele alegerii lor de a se aşeza
contra curentului, chiar dacă asta le-a pus sub semnul întrebării nu doar propria
viaţ ă, ci şi viaţ a celor apropiaţ i.
Disidenţ a nu a purtat în sine vocaţ ia martirajului, cu excepţ ia unor cazuri
speciale, precum cel al preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa. De aceea,
considerăm că orice efort de analiză, de interpretare a atitudinilor disidenţ ilor ar
trebui să fie precedat înainte de toate de un efort de înţ elegere.
Teama, insecuritatea, îndoiala au fost trăiri pe care disidenţ ii, asemeni celorlalţ i
oameni, le-au încercat mai cu seamă în situaţ iile limită cu care au trebuit să se
confrunte. De aceea, declaraţ iile făcute în închisoare, cererile de clemenţ ă, uneori
acceptarea de faţ adă a colaborării cu Securitatea nu au fost atât cedări, cât reacţ ii
naturale, strâns legate de instinctul supravieţ uirii imediate. Ceea ce a fost însă
remarcabil la aceşti oameni este faptul că şi după confruntarea cu situaţ iile limită în
care au fost puşi, ei nu s-au retras din spaţ iul public, ci au avut curajul să-şi asume în
continuare şi public credinţ ele.

4.1. Paul Goma şi mişcarea pentru drepturile omului în România

În memoria colectivă, disidenţ a din România a fost asociată pe drept cuvânt cu

scriitorul Paul Goma. Chiar dacă în urma represiunii la care a fost supus, Paul Goma
a fost nevoit să părăsească România în toamna anului 1977, gesturile sale de
disidenţ ă au fost răsunătoare. În plus, demersul său, la care s-au adăugat şi alte
persoane, a făcut ca în România să se vorbească despre mişcarea pentru drepturile
omului sau mişcarea Goma.
Cea mai importantă voce a disidenţ ei româneşti, potrivit exilului românesc, dar
şi presei occidentale, „scriitor fără talent”, „omul ruşilor”, după aprecierile regimului
de la Bucureşti, dar şi a majorităţ ii colegilor de breaslă, Paul Goma a fost înainte de
toate un om care prin curajul său a inspirat alţ i oameni să ridice glasul împotriva
unui regim care aluneca tot mai vizibil spre dictatură.
Asemeni celorlalţ i disidenţ i, Paul Goma nu a devenit disident peste noapte.
Trecerea de cealaltă parte a baricadei a fost urmarea unei evoluţ ii graduale, a
acumulărilor de experienţ e, apoi a conştientizării naturii reale a regimului comunist.
De aceea, înainte de analiza perioada disidenţ ei sale se cuvine să încercăm să
răspundem la o întrebare: cine a fost Paul Goma?

90
 O incursiune biografică. Paul Goma – drumul spre disidenţ ă

Născut în 1935, de cealaltă parte a Prutului, în Basarabia, Paul Goma s-a

bucurat puţ ină vreme de liniştea unui cămin. „În 1940 (încă nu aveam cinci ani) ruşii
au ocupat Basarabia. Ţin minte totul. Încercarea de refugiu, eşuată, pentru că ruşii
închiseseră graniţ a peste Prut, mult mai devreme decât promiseseră.”1 A urmat
pierderea tatălui, considerat mort, după ce în 1941 fusese ridicat de ofiţ eri NKVD şi
dus în Siberia, şi regăsirea lui în România, în Lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 de
la Slobozia!, refugiul în Transilvania, în 1944, pierderea pentru câteva luni a ambilor
părinţ i, duşi în 1949 la Securitatea din Mediaş.
Perioada liceului nu a fost nici ea lipsită de probleme. În mai 1952, Paul Goma,
elev la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu era convocat şi reţ inut la Securitatea Sibiu
opt zile pentru că vorbise în clasă despre partizani şi păstra un jurnal-intim
codificat2. A fost exmatriculat şi cu greu a reuşit să fie primit la liceul din Făgăraş,
pe care l-a absolvit în 1953.
Admiterea la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”, în
1954, a reprezentat începutul unei noi etape pentru Paul Goma. Însemnările sale
referitoare la această perioadă consemnau: „doi ani frumoşi, plini. Scriam proză,
scriam scenarii de film şi nu mă puteam împăca defel cu întrebările fără răspuns. În
22 noiembrie 1956 am primit un răspuns şi am isprăvit-o şi cu tinereţ ea şi am intrat
în vârsta fără vârstă a puşcăriaşilor”3. În vara anului 1956, Paul Goma era judecat la
rectoratul Universităţ ii pentru afirmaţ iile pe care le făcuse la seminariile de
marxism: moldovenii din R.S.S. Moldovenească sunt români; trupele sovietice din
România sunt trupe de ocupaţ ie; sistemul de cote este descurajant, iar colectivizarea
agriculturii este o eroare economică4.
Izbucnirea revoluţ iei în Ungaria, în toamna anului 1956, nu a rămas fără ecou în
rândurile studenţ ilor români. După încercarea nereuşită de a determina, împreună cu
un coleg, Horia Florian Popescu, declanşarea unei greve în rândul studenţ ilor de anul
V, pentru a protesta împotriva arestării unor elemente „contrarevoluţ ionare” din cadrul
Facultăţ ii de Filologie, Paul Goma recurgea la altă formă de protest. A scris un text în
care eroul principal voia să se solidarizeze cu revoluţ ionarii din Ungaria, intenţ ionând
ca împreună cu colegii de facultate să facă o manifestaţ ie împotriva «amestecului
Uniunii Sovietice în treburile Republicii Populare Ungare». Văzând că nu poate atrage
alţ i studenţ i de partea sa, eroul îşi depunea carnetul de partid. Fragmentul literar,
intitulat „Singur”, va fi citit de Goma la seminarul de măiestrie literară, în 15
noiembrie 19565.
În urma arestării, Paul Goma a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani închisoare
corecţ ională pentru delictul de agitaţ ie publică şi încarcerat la închisoarea Jilava,

1
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, dos. nr. 25, f. 99.
2
Paul Goma, „Cronologie”, în Paul Goma, Ostinato, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 442.
3
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, dos. nr. 25, f. 100.
4
Paul Goma, „Cronologie”, în Paul Goma, Ostinato, p. 443.
5
Ana-Maria Cătănuş, Paul Goma şi experienţ a anului 1956. Începutul biografiei unui disident, în
Dan Cătănuş, Vasile Buga, coord., Putere şi societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării,
1956, Institutul Naţ ional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006, p. 456.
91
ulterior fiind transferat la Gherla. La încheierea perioadei de detenţ ie, în 1958, i s-a
impus domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti, raionul Feteşti, pentru 36 de luni,
pentru ca la expirarea termenului, în 1961, măsura să fie prelungită cu încă 24 de luni6.
Fără îndoială, anii închisorii şi-au pus amprenta asupra omului Paul Goma, iar
cărţ ile pe care le va scrie ulterior vor relua, aproape obsesiv, tema închisorii, în fapt,
tema represiunii. Asemeni lui Anatolii Marcenko, pentru Paul Goma a scrie despre
închisoare nu era doar o eliberare, ci, în primul rând, o datorie: datoria de a povesti,
datoria de a nu uita, o datorie pe care toţ i cei care au suferit, au fost închişi, trebuie să o
îndeplinească tocmai pentru ca cei care vor urma „să ştie”. „E păcat că bătrânii tac. Ar
trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La
urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţ i călăii, să nu mai fie siguri că
victimele lor n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. [...] Fiecare ţ ară are tineretul pe care
îl merită. Iar bătrânii să facă bine să rupă sigiliul de la gură şi să le spună adevărul, nu să
le recomande tăcerea, duplicitatea, «înţ elepciunea» – adică tot tăcerea”7.
Romanul memorialistic Gherla, publicat prima oară în 1976 în limba franceză,
la editura Gallimard, dedicat ultimelor zile petrecute de autor în închisoare, ne aduce
în atenţ ie nu atât viaţ a unui deţ inut politic, cât gândurile sale care prind contur în
spatele gratiilor – reflecţ ii despre frică, libertate, demnitate umană, rezistenţ ă,
tradiţ ie, regimul din ţ ară. Şi, în plus, promisiunea că nu va uita, nu va tăcea: „şi
atunci, pentru prima oară de la arestare, pentru prima oară în viaţ ă, am spus, mi-am
spus, le-am spus: Ei, lasă...Ei, lasă...şi m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor, nu să
mă răzbun, ci să nu-i uit şi mai ales să nu-i tac”8.
Venirea la conducerea P.C.R. a lui Nicolae Ceauşescu a determinat o nouă
schimbare în viaţ a lui Paul Goma. I s-a permis reluarea studiilor şi astfel, din toamna
lui 1965, la 30 de ani, Goma era din nou student la Filologie, în anul I însă, pentru că
nu i se recunoscuseră anii de facultate absolviţ i înainte de arestare. În decembrie 1966,
Goma debuta în revista „Luceafărul”, condusă de Eugen Barbu, iar la începutul anului
1967 aceeaşi revistă îi acorda un premiu pentru povestirea Când tace toba. Se
prefigura un nou început.
Schimbările pozitive din viaţ a lui Paul Goma aveau să atingă apogeul în 1968.
Liberalizarea culturală şi ideologică iniţ iată de N. Ceauşescu influenţ ase în mod
pozitiv toate domeniile vieţ ii, inclusiv literatura, atingându-şi limita maximă în acest
an. La plenara C.C. al P.C.R. din aprilie 1968, N. Ceauşescu denunţ a abuzurile
petrecute sub Dej, precum şi cultul personalităţ ii fostului predecesor. Momentul
august 1968, când autorităţ ile de la Bucureşti au condamnat invadarea Cehoslovaciei
de către trupele Pactului de la Varşovia a determinat un val de entuziasm şi de
susţ inere în rândurile populaţ iei.
În acest context, dornic să intre în Gărzile patriotice, Paul Goma solicita
primirea în P.C.R. La 29 august, devenea membru de partid alături de Alexandru
Ivasiuc, Ştefan Bănulescu, Adrian Păunescu, A.D. Munteanu.

6
A.C.N.S.A.S., Fond Condamnaţ i Politici, dos. nr. 1109, Paul Goma – dosar de domiciu
obligatoriu.
7
Paul Goma, Gherla, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 15-16.
8
Ibidem, p. 221.
92
 În aceeaşi perioadă, lui Goma îi apărea primul volum de povestiri – Camera de
alături9, iar spre sfârşitul anului era angajat la „România literară”.
Înscrisă pe un făgaş al normalităţ ii, Paul Goma ar fi putut să aibă o viaţ ă
asemeni celorlalţ i colegi scriitori. Tipul de personalitate, trecutul traumatic, reacţ ia
viscerală şi imediată faţ ă de nedreptate, injustiţ ie, i-au schimbat traiectoria şi l-au
adus în conflict deschis cu regimul.
Epopeea romanului Ostinato, depus încă din 1966 la Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, un roman despre viaţ a din închisoare şi nedreptăţ ile care s-au făcut
în perioada stalinistă, îl aduce pe Paul Goma faţ ă în faţ ă cu cenzura. Timp de aproape
cinci ani romanul este dat de nenumărate ori la „refăcut” autorului şi de fiecare dată
răspunsul este acelaşi: nu se poate publica10. Dezamăgit, Goma afirma că deşi
răspunsese la chemarea partidului în 1968, partidul nu avea încredere în el şi anunţ a că
va trimite romanul spre publicare în Occident.
În ciuda acestor refuzuri, în 1970 Goma depunea la editura Cartea
Românească un nou roman, Uşa, respins şi acesta de cenzură. Ca şi în cazul
Ostinato, lui Goma i se cere modificarea romanului. În ciuda transformărilor prin
care a trecut romanul, un referat al cenzurii sublinia că „şi în această versiune, o
întreagă perioadă din viaţ a ţ ării noastre apare numai prin prisma greşelilor,
ilegalităţ ilor care au fost săvârşite” 11. Pentru Goma, momentul 1970 este „un
moment cheie al vieţ ii sale”12, iar vinovat, din punctul său de vedere, era fostul
coleg de închisoare, Alexandru Ivasiuc, acum redactor la editura Cartea
Românească. Acesta răspândise zvonul că „decodificase” romanul lui Goma şi
descoperise că în spatele personajelor Iosub şi Florica se aflau Nicolae şi,
respectiv, Elena Ceauşescu. Protestele autorului, explicaţ iile pe care le oferea,
argumentele că nu putea scrie despre Ceauşescu în modul în care i se imputa,
tocmai pentru că îi datora acestuia totul: „dacă izbutisem să respir iarăşi aerul
libertăţ ii, să scriu, să public, să-mi câştig pâinea, asta i se datora lui Ceauşescu 13”,
nu au fost suficiente. Supoziţ iile lui Ivasiuc au fost suficiente pentru ca romanul să
nu vadă lumina tiparului, iar autorul să intre într-un con de umbră.
Respinse de la publicare, romanele lui Paul Goma vor apărea în străinătate,
însoţ ite de o intensă mediatizare. Romanul Ostinato era publicat simultan în R.F.G.
şi Franţ a, iar varianta în limba germană a fost lansată la târgul de carte de la
Frankfurt, în octombrie 197114. Evenimentul a determinat proteste vehemente din
partea autorităţ ilor de la Bucureşti, fiind urmate de retragerea standului românesc de
la târgul de carte.
Reacţ ia pripită a oficialilor români a făcut o publicitate neaşteptat de mare cărţ ii
lui Goma, prima ediţ ie germană, 4000 de exemplare, epuizându-se în două

9
Acesta va fi primul şi ultimul volum publicat în România.
10
A.N.I.C., Fond Comitetul pentru presă şi tipărituri, dos. nr. 13/1971, f. 76-80; dos. nr.
14/1971, f. 60.
11
Ibidem, dos. nr. 13/1971, f. 118.
12
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 25, f. 107.
13
Ibidem, f.108.
14
Romanul Ostinato era publicat de Editura Suhrkamp, în R.F.G., şi de Gallimard, în Franţ a, sub
titlul La cellule des liberables. În 1972, aceleaşi edituri publicau romanul, respins şi el de cenzură în
România, Uşa.
93
săptămâni15. Eşecul autorităţ ilor româneşti de a gestiona criza de imagine în care se
găseau era amplificat şi de campania de presă care însoţ ea apariţ ia volumului.
Astfel, cotidiene prestigioase din Occident titrau: Un semn de viaţ ă, semnal literar
din România. Ostinato – un roman de Paul Goma („Frankfurter Allgemeine
Zeitung”), Primul roman despre închisorile regimului („Le Monde”), Este deja
numit un Soljeniţ în român („Le Figaro Littéraire”), Închisoarea este pretutindeni
(„Der Spiegel”). De asemenea, postul de Radio Europa Liberă transmitea fragmente
din roman, iar Virgil Ierunca publica în revista „Limite” un articol elogios la adresa
lui Paul Goma: „Iată că dintr-o dată, într-un mediu bolnav de confuzie, de
căpătuială, de greaţ ă oficială, un mediu în care «făcutul cu ochiul» e o metodă de
supravieţ uire, se iveşte un scriitor care îşi apără singurătatea şi însingurarea şi care
vorbeşte despre această dimensiune absolut inerentă a regimurilor staliniste:
închisoarea. Paul Goma restabileşte demnitatea memoriei într-o vreme în care a
lumea a învăţ at să uite prea repede”16.
Contrar aşteptărilor, Paul Goma, căruia i se refuzase plecarea pentru a fi prezent
la lansarea cărţ ii, nu a fost arestat. Regimul, care în ultima perioadă se afirmase ca
unul destul de liberal, câştigându-şi astfel şi un prestigiu internaţ ional, apela la
modalităţ i mai subtile pentru a rezolva problemele cu indezirabilii. Potrivit
planurilor întocmite la Securitate, Paul Goma urma să fie pus în discuţ ia organizaţ iei
de partid şi exclus pentru încălcarea disciplinei de partid, să fie scos din funcţ ia de
redactor la „România literară”, să nu mai fie publicat şi nici să nu mai primească
împrumuturi de la Fondul Literar, să fie urmărit penal pentru infracţ iunea de
„propagandă împotriva statului socialist”, fără a fi însă trimis în instanţ ă 17. De
asemenea, urmărirea de către organele de securitate era intensificată. Deja din martie
1971 lui Paul Goma îi era deschis un dosar de urmărire informativă („obiectivul”
fiind numit în feluri diferite: „Bărbosul”, „Grama”, „Gom”) şi îi erau instalate
microfoane la locul de muncă, ulterior şi la domiciliu.
Printre ultimele „isprăvi” ale scriitorului se aflau memoriile trimise lui Nicolae
Ceauşescu, în 15 decembrie 1971, respectiv aprilie 1972, cel din urmă fiind preluat
şi publicat de cotidianul „Le Monde”. Amintind adeziunea sa la Partidul Comunist şi
motivele care au determinat-o, Paul Goma solicita să-i fie analizată situaţ ia şi
afirma: „Am gândit, m-am condus şi am scris într-un mod comunist. [...] Partidul a
cerut membrilor săi să spună adevărul şi am spus adevărul, spun şi îl voi spune
întotdeauna, chiar dacă acest adevăr este supărător pentru unii. [...] Astfel înţ eleg eu
să fiu comunist” 18.
O altă modalitate a regimului de a scăpa de Goma a reprezentat-o oferirea unui
paşaport pentru a pleca în străinătate, în speranţ a că nu se va mai întoarce 19. Astfel,

15
Cf. Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris. Pagini de jurnal (1970-1972), Editura Dacia, Cluj,
1993, p. 138.
16
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 32, f. 202.
17
Notă-Raport, 15 ianuarie 1972. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, Dos. nr. 2217, vol.3, f. 326.
18
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 32, f. 59.
19
Într-un articol publicat în revista „Cahiers de l’Est”, Monica Lovinescu descria comportamentul
regimului de la Bucureşti vizavi de scriitorii nonconformişti: „În acest moment există în România cărţ i
încarcerate, însă autorii lor sunt în libertate. Prima preocupare a puterii este tocmai aceea de a nu crea
victime. Paul Goma, care a trimis şi a publicat romanele sale în străinătate, a primit, în locul unei
94
în perioada 18 iunie 1972 -15 iunie 1973, Paul Goma a întreprins o călătorie în
R.F.G., Austria şi Franţ a. În acest răstimp, autorităţ ile de la Bucureşti, în virtutea
unui alineat din legea 24/1971, studiau posibilitatea retragerii cetăţ eniei române lui
Goma pentru „fapte ostile faţ ă de România, de natură a ştirbi bunul renume al
României”20. În acelaşi context au fost evaluate consecinţ ele şi ecourile unei
asemenea măsuri. La acel moment însă propunerea nu a fost concretizată.
Contactul cu lumea liberă a reprezentat pentru Goma o experienţ ă inedită. În
toamna anului 1972 a participat la a doua ediţ ie a târgului de carte de la Frankfurt,
ocazie cu care era lansat al doilea roman tradus în limba germană, Uşa, publica
articole şi dădea interviuri. Într-un articol publicat în cotidianul „Die Zeit”, Goma
prezenta situaţ ia literaturii române şi a scriitorilor români care se confruntau cu „o
cenzură mai greu de suportat decât cea din vremea lui Stalin” 21.
Deşi perspectivele care i se deschideau în Occident erau mult mai tentante,
Goma alege să se întoarcă în ţ ară. Explicaţ ia pentru decizia sa o regăsim în
însemnările pe care Goma a fost „încurajat” să le facă de anchetatori, în timpul
reţ inerii sale la Rahova, în primăvara anului 1977: „M-am întors. Pentru că, acolo,
nu mi-am găsit locul. Pentru că, acolo, nu mai aveam nici timp, nici chef să adopt o
altă limbă decât româna. Pentru că nu mă satisfăcea situaţ ia de scriitor tradus. Pentru
că nu mă convinsese încă nimeni că scriu atât de prost, încât cărţ ile mele să nu
merite să apară, nici că scriu atât de „duşmănos”, „negru”, încât cărţ ile mele să
constituie un pericol”22. În România însă îl aştepta destituirea de la „România
literară”, interdicţ ia la publicare şi supravegherea Securităţ ii, pentru care devenise
un element extrem de duşmănos.
Până în anul 1977, Goma şi-a câştigat existenţ a prin munci fizice, o perioadă
lucrând chiar în atelierul sculptorului Ion Jalea; continuă să scrie la fel de nepublicabil
şi desfăşoară acţ iuni menite să-i confirme statutul de nonconformist.
Astfel, în 1973, note alcătuite la Securitate avertizau asupra „planului de toamnă”
conceput de Dumitru Ţepeneag şi Paul Goma, în perioada când ultimul s-a aflat la
Paris. Planul urmărea crearea unui aşa-zis „grup de rezistenţ ă” care să provoace un
scandal de proporţ ii în străinătate pe tema „lipsei de libertate” care se manifestă în
România. Goma urma să convingă o serie de tineri scriitori, printre care Virgil Tănase,
Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Sorin Titel, să-şi trimită manuscrisele spre publicare
în străinătate23. Dintre cei menţ ionaţ i, doar Virgil Tănase a acceptat, cartea sa apărând
în 1977.
Un ultim aspect pe care dorim să-l evidenţ iem este legat de solidaritatea pe care
Paul Goma a manifestat-o faţ ă de Dumitru Ţepeneag în 1975, în momentul
excluderii acestuia din Uniunea Scriitorilor. Într-o scrisoare adresată organismelor
de conducere ale Uniunii Scriitorilor, în iunie 1975, Goma protesta împotriva
măsurii, solicitând să i se retragă şi lui calitatea de membru al U.S.R. Folosind un

sancţ iuni, un paşaport: numai de l-ar fi putut determina să aleagă exilul...”. Monica Lovinescu, Où en
est la littérature roumaine?, în „Cahiers de l’Est”, Revue trimestrielle, Janvier, 1975, p. 117.
20
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 2217, vol.2, f. 23.
21
Ibidem, f. 47.
22
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol 25, f. 126.
23
Ibidem, Fond Informativ, dos. nr. 2217, vol.1, f. 162.
95
stil care lăsa să întrevadă în spatele satirei problemele reale cu care se confruntau
scriitorii români, Goma amintea de solidaritatea care trebuia să se regăsească la
nivelul breslei: „În viaţ a literară, administraţ ia închisorilor a impus acelaşi
regulament ca în celule: nimeni nu are voie să folosească pluralul noi, este interzis
cu desăvârşire să vorbeşti în numele altuia, să ceri, să protestezi pentru altul; fiecare
este eu, fiecare vorbeşte de ceea ce îl priveşte pe el şi numai pe el, «orice
manifestare sau tentativă de solidaritate se pedepseşte»” 24.
La 9 aprilie 1977, în momentul în care Paul Goma se găsea în arestul închisorii
Rahova, Comitetul Asociaţ iei Scriitorilor din Bucureşti hotăra în unanimitate
excluderea lui Goma din acest organism pentru atitudinea şi activitatea sa
infracţ ională25.

Paul Goma şi mişcarea pentru drepturile omului

Mişcările protestatare iniţ iate de intelectualii din ţ ările comuniste vecine, în

mod deosebit apariţ ia Cartei 77 în Cehoslovacia, au provocat interes şi preocupare şi
în România. Dovadă în acest sens a fost acţ iunea lui Paul Goma, dar şi a istoricului
Vlad Georgescu, cea din urmă cunoscută mai puţ in.
În analizarea „mişcării Goma” s-a acreditat ideea că aceasta a fost o mişcare a
„paşaportarilor”, a celor care nu reuşeau altfel să obţ ină un paşaport pentru a părăsi
ţ ara. Fără îndoială, acest lucru nu poate fi contestat, în condiţ iile în care o bună parte
dintre aderenţ ii la mişcarea Goma au emigrat în acest context, însă pretextul
paşaportului a fost folosit pentru a minimaliza faptul că în România anului 1977
câteva sute de cetăţ eni s-au alăturat, în forme diferite, chiar prin simpla semnătură pe
un document, unui demers care avea la bază solicitarea respectării drepturilor omului.
La fel, deseori se omit precizările legate de cei care alcătuiau „grosul” semnatarilor şi
care erau muncitori, artişti, ingineri, medici, dar şi câţ iva scriitori, mulţ i dintre ei
adresând lui Goma scrisori de adeziune în care îşi motivau gestul.
Un alt aspect pe care dorim să-l menţ ionăm în acest moment este legat de
terminologia folosită: „mişcarea Goma”/mişcarea pentru drepturile omului. Plecând
de la conţ inutul documentelor, în mod principal Scrisoarea deschisă adresată
Conferinţ ei de la Belgrad, dar şi restul textelor – scrisorile aderenţ ilor la mişcare,
scrisorile lui Paul Goma adresate lui Nicolae Ceauşescu, interviuri acordate de acesta
în străinătate, însemnările lui Paul Goma făcute în arestul de la Rahova – se poate
susţ ine ideea unei coagulări, fie şi într-o stare incipientă, a unei mişcări pentru
drepturile omului, într-o formă similară cu cele care se desfăşuraseră în U.R.S.S. sau
în celelalte ţ ări comuniste. Ideile, principiile au fost aceleaşi: nu se constituiau într-o
opoziţ ie politică, ci solicitau respectarea şi aplicarea întocmai a prevederilor actelor
interne şi internaţ ionale referitoare la drepturile omului.
Personalizarea mişcării, devenită mai cunoscută sub titulatura „mişcarea
Goma”, se datora unor factori care nu ţ ineau atât de esenţ a ideatică a mişcării, cât de

24
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 2217, vol.4, f. 190.
25
Ibidem, Fond Penal, dos. nr. 38, vol. 5, f. 62.
96
notorietatea pe care Paul Goma o câştigase în străinătate prin publicarea cărţ ilor sale
şi prin cea pe care o va dobândi în ţ ară în contextul evenimentelor din 1977.
Pentru cetăţ enii români, acţ iunile lui Paul Goma au devenit cunoscute pe calea
emisiunilor realizate de posturile de radio care emiteau din „lumea liberă”. Radio
Europa Liberă şi altele vor acţ iona ca o curea de transmisie, primind din ţ ară
informaţ ii care circulau în medii foarte restrânse, de regulă câteva persoane, şi
difuzându-le în cadrul emisiunilor realizate, parcurgând astfel drumul înapoi către
români. Cei care ştiau cine este Paul Goma şi ce vrea ştiau în primul rând prin
intermediul acestor posturi de radio, lucru confirmat de rapoartele alcătuite de
Securitate.
În acest context s-a petrecut identificarea persoanei lui Paul Goma cu mişcarea
pentru drepturile omului, ceea ce, credem noi, nu a afectat conţ inutul acestei mişcări,
ci a acţ ionat mai mult ca un factor de întărire şi coeziune.
La începutul anului 1977, Paul Goma a încercat să obţ ină acceptul mai multor
scriitori pentru a redacta o scrisoare de solidarizare adresată semnatarilor Cartei 77 26.
Cum intenţ iile sale nu au fost încununate de succes, niciun scriitor cunoscut
nedorind să se implice într-o asemenea acţ iune, Goma a trimis, în nume propriu, un
mesaj lui Pavel Kohut şi colegilor săi, semnatari al Cartei. „Mă declar solidar cu
voi”, scria Goma, subliniind totodată că românii, spre deosebire de cehi, slovaci,
polonezi, unguri aflaţ i sub ocupaţ ie rusească, sunt supuşi ocupaţ iei româneşti, „la
urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină” 27.
Textul scrisorii atrăgea atenţ ia asupra lipsei drepturilor elementare,
concluzionând: „peste tot sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţ ă,
teroare”28. Câteva zile mai târziu, Paul Goma redacta un text, de data aceasta adresat
lui Nicolae Ceauşescu. Într-un limbaj la limita colocvialului, Goma prezenta
doleanţ ele semnatarilor Cartei 77, accentuând faptul că aceştia nu doreau răsturnarea
guvernului, ci aplicarea legilor interne şi internaţ ionale, şi îi solicita preşedintelui să
trimită o declaraţ ie de susţ inere a Cartei, în speranţ a că şi alţ i cetăţ eni români îi vor
urma exemplul29.
Scrisoarea către Ceauşescu denunţ a rolul nociv pe care Securitatea îl avea
asupra societăţ ii în ansamblu, dar şi „prudenţ a”, ca să folosim un eufemism, unor
oameni care prin prestigiul lor ar fi putut da greutate unei iniţ iative de acest gen:
„Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. Românii
noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor
câştiga – în ciuda Securităţ ii”30.
Scrisoarea prin care Paul Goma se solidariza cu cauza cetăţ enilor cehoslovaci a
devenit cunoscută în străinătate şi în ţ ară prin intermediul Europei libere, la 9
februarie 1977.
26
Unul dintre scriitorii solicitaţ i era Nicolae Breban. Fără a refuza într-un mod direct, Breban nu
şi-a manifestat intenţ ia de a semna un asemenea document. Un motiv îl constituia şi situaţ ia incertă a
cărţ ii sale Bunavestire, oprită de cenzură. Ulterior, cartea va fi publicată.
27
Către Pavel Kohut şi camarazii săi, în Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cutremurul
oamenilor, Editura Flux, Chişinău, 2003, p.29.
28
Ibidem.
29
Ibidem, p.40.
30
Ibidem, p. 39.
97
 Începutul lunii februarie a adus concretizarea primului demers colectiv privind
respectarea drepturilor omului. Este vorba despre Scrisoarea deschisă pe care opt
români, printre care se afla şi Paul Goma, o adresau, la 8 februarie 1977, statelor
participante la conferinţ a care urma să se desfăşoare la Belgrad şi care trebuia să
discute felul în care au fost implementate hotărârile de la Helsinki.
Ideea redactării în comun a unui document apăruse pe fondul dorinţ ei câtorva
persoane de a emigra. Este vorba despre Sergiu Manoliu, Carmen Manoliu, pictori,
Emilia şi Erwin Gesswin, instrumentişti la Orchestra Filarmonică Bucureşti,
Adalbert Feher, muncitor metalurgist, şi Şerban Ştefănescu, toţ i cei menţ ionaţ i
semnând forma finală a scrisorii. Proiectul de scrisoare propus de Paul Goma, mai
larg şi cu valenţ e literare, dar care nu accentua în mod special problema liberei
circulaţ ii, nu a fost acceptat de ceilalţ i membri ai grupului.
Textul care a devenit cunoscut sub numele Scrisoarea deschisă adresată
Conferinţ ei de la Belgrad îi aparţ inea lui Sergiu Manoliu. Fără a agrea în mod
deosebit forma în care era scrisă şi fără a dori să emigreze, Goma semna scrisoarea
acestuia, justificându-şi decizia prin faptul că ar fi semnat orice text care ar fi cerut
respectarea drepturilor omului, chiar şi acela de a se deplasa fără restricţ ii 31.
Formulată într-o manieră concisă şi coerentă, scrisoarea adresată conferinţ ei de
la Belgrad protesta împotriva tuturor formelor de opresiune „fizică, morală,
intelectuală” care se practicau în statele totalitare, împotriva încălcării drepturilor
umane şi denunţ a încălcarea flagrantă, de către autorităţ ile statelor comuniste, a
legilor interne şi convenţ iilor internaţ ionale ratificate de aceste state. Erau expuse
acele articole din Constituţ ia R.S.R. care nu erau respectate: cele referitoare la
drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire (art. 21);
dreptul la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a
demonstraţ iilor (art. 28); libertatea conştiinţ ei (art. 30); inviolabilitatea persoanei
(art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul corespondenţ ei şi al convorbirilor
telefonice (art. 33)32. De asemenea, era amintit faptul că „nu este respectat dreptul la
libera circulaţ ie a ideilor, a informaţ iilor, iar dreptul la cetăţ enie este transformat
într-o obligaţ ie care nu serveşte cauzei progresului”33.
Reacţ iile internaţ ionale vizavi de apelul celor opt români au fost de proporţ ii.
Cotidiene prestigioase, agenţ ii de presă, posturi de radio au transmis ştiri despre cererile
românilor de garantare a drepturilor omului. „International Herald Tribune”, din 14
februarie 1977, titra: „Scrisoarea reprezintă un indiciu că în România există o mişcare
activă pentru drepturile omului, ca în Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Polonia, R.D.G.34”
Dacă până în acest moment regimul acţ ionase doar prin intermediul organelor
de Securitate, urmărindu-l Goma şi pe cei care intrau în contact cu el, acum
autorităţ ile vor lua poziţ ie în mod oficial.

31
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 25, f. 131.
32
Scrisoarea era semnată de opt persoane: Adalbert Feher, Sergiu Manoliu, Carmen Manoliu,
Emilia Gesswin, Erwin Gesswin, Paul Goma, Ana-Maria Năvodaru (Goma), Şerban Ştefănescu.
Scrisoare deschisă adresată participanţ ilor la Conferinţ a de la Belgrad, în Culoarea curcubeului ’77.
Cutremurul oamenilor, Editura Flux, Chişinău, 2003, p.48.
33
Ibidem.
34
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, Dos. nr. 2217, vol.4, f. 326.
98
 Folosind un limbaj acuzator, Nicolae Ceauşescu va aborda problema în
cuvântarea pe care a ţ inut-o la Consfătuirea pe ţ ară a unităţ ilor de control al
oamenilor muncii. Acuzaţ iile vizau pe semnatarii scrisorii, consideraţ i elemente
declasate, trădătoare, puse în slujba intereselor cercurilor străine, dar şi oameni
politici, chiar şi guverne care-i sprijineau pe aceştia, punându-le la dispoziţ ie
mijloacele şi posturile de radio35.
Tactica pe care regimul o folosea în asemenea situaţ ii era mult mai elaborată, un
fel de „alternare a ciomagului cu morcovul”. Atitudinea intransigentă manifestată în
mod oficial era completată cu o abordare mai flexibilă, încercându-se rezolvarea
problemei în linişte. Întâlnirea la care Cornel Burtică îl convoca pe Paul Goma, la 22
februarie 1977, se înscria în această tactică a negocierii.
Desfăşurată la sediul C.C., discuţ ia dintre secretarul pe probleme de ideologie,
C. Burtică, şi Paul Goma urmărea să rezolve eventualele nemulţ umiri pe care le-ar fi
avut cel din urmă. Burtică va trece în revistă evenimentele, subliniind că deşi
partidul nu a fost deranjat de faptul că Goma se solidarizase cu semnatarii Cartei 77,
nu putea fi de acord cu acuzaţ ia că „românii se află sub ocupaţ ie românească”.
Oferta partidului era încurajatoare: i se solicitau manuscrisele pentru a fi citite şi a se
vedea dacă puteau fi publicate, i se dădeau asigurări că se va interveni pentru
tipărirea unei traduceri din Balzac, făcută de Ana-Maria Năvodaru Goma şi i se
oferea posibilitatea lui Paul Goma de a publica reportaje. În urma întâlnirii, Goma
declara: „Mi s-a dat un os pentru mine, nimic pentru ceilalţ i”36.
Deşi aflat sub supraveghere permanentă – intrarea în blocul în care locuia era
păzită de ofiţ eri de securitate, telefonul îi era ascultat şi întrerupt frecvent – ,
acţ iunile „ostile” ale lui Paul Goma vor continua.
Într-o nouă scrisoare adresată preşedintelui României şi datată 22 februarie,
Goma se constituia ca purtător de cuvânt al concetăţ enilor nemulţ umiţ i de felul în
care erau aplicate legile ţ ării şi îi cerea şefului statului să intervină pentru ca
Securitatea să înceteze măsurile brutale luate împotriva cetăţ enilor care şi-au
manifestat acordul cu semnatarii Scrisorii deschise adresate Conferinţ ei de la
Belgrad37. Câteva zile mai târziu, într-un interviu telefonic difuzat la Europa Liberă,
Goma afirma că în România, ca şi în Uniunea Sovietică, se practică represiunea sub
forma internărilor în clinici de psihiatrie pentru delicte de opinie.
Sfidând pericolul represiunii, mişcarea pentru drepturile omului a căpătat zi de
zi mai mulţ i aderenţ i. Oameni provenind din medii foarte diferite veneau acasă la
Goma să semneze scrisoarea deschisă sau chiar trimiteau scrisori de adeziune. Erau
oameni la care, după cum spunea Goma, nu sesizase „nici dorinţ a de răsturnare a
orânduirii, nici dorinţ a de tulburări, ci dorinţ a legitimă ca drepturile cetăţ eneşti să fie
puse în aplicare, să nu rămână doar pe hârtie”38. În acest sens se înscriu şi

35
„Scânteia”, 18 februarie 1977. Reacţ ia lui Nicolae Ceauşescu s-a regăsit şi în depeşele pe care
diplomaţ ii de la Bucureşti le transmiteau guvernelor lor. Vezi Arhiva Ministerului de Externe Francez,
Direction Europe, Serie Roumanie, Dossier 14, Situation intérieure, Dissidence, Sousdossier Paul Goma.
36
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. 2217, vol 5, f. 67.
37
Către conducerea de stat şi de partid a Republicii Socialiste România, 22 februarie 1977.
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 33, f. 85.
38
Ibidem, vol. 25, f. 134.
99
fragmentele pe care le vom prezenta în continuare, fragmente extrase din scrisorile
de adeziune adresate lui Paul Goma.
Muncitorul Vasile Paraschiv, victimă în mai multe rânduri a represiunii
psihiatrice, a semnat scrisoarea adresată lui Pavel Kohut la 20 februarie 1977. În
mesajul său de adeziune, publicat în presa franceză, Paraschiv îşi exprima
„solidaritatea cu lupta pentru respectarea legilor şi drepturilor omului în România” şi
sublinia: „Cauza voastră, a intelectualilor, este şi cauza noastră, a muncitorilor”39.
Marin V. Nicolaescu, muncitor la Laromet scria: „Mă alătur acestei lupte nobile
pentru care nu există în lume o cauză mai sfântă ca aceasta de a lupta cu tot sufletul
şi cu toată fiinţ a noastră pentru respectarea în întregime a acestor drepturi mult
dorite de întregul nostru popor”40.
Dintre personalităţ ile cunoscute, doar două şi-au manifestat susţ inerea pentru
mişcarea Goma: medicul şi eseistul Ion Vianu şi criticul Ion Negoiţ escu, singurul
dintre scriitori care „a înţ eles că drepturile omului pe de o parte erau şi drepturile
scriitorului, şi pe de alta că exact scriitorii ar fi fost primii dintr-o comunitate
obligaţ i să le apere”41.
Ion Vianu, medic psihiatru şi fiul lui Tudor Vianu, publicase în 1976, în „Viaţ a
românească” un articol despre abuzurile care se petreceau în domeniul său de
activitate. La 2 martie 1977, el îi dădea lui Goma o scrisoare sprijinind acţ iunea
iniţ iată de acesta. Ulterior, Vianu a adresat o scrisoare dr. V. Predescu, şeful Clinicii
de psihiatrie a Facultăţ ii de Medicină, dar şi secretarul comitetului de partid, în care
denunţ a practicile de internare abuzivă în spitale psihiatrice a celor care se făceau
vinovaţ i de delicte de opinie42. O lună mai târziu, doctorul Vianu era demascat în
cadrul unei adunări ţ inută în aula Facultăţ ii de Farmacie a IMF Bucureşti, în
prezenţ a a 300 de cadre didactice43. Adunarea a votat în unanimitate excluderea sa
din rândul cadrelor didactice şi trimiterea în faţ a organelor de stat pentru calomnii şi
încălcarea legilor ţ ării.44
În ceea ce-l priveşte pe Ion Negoiţ escu, sub presiunile exercitate de Securitate,
mai precis sub ameninţ area unui proces de moravuri, acesta a fost obligat să-şi
retragă semnătura şi să se dezică de acţ iunile lui Goma. Pentru a-şi demonstra căinţ a,
Negoiţ escu publica în „România literară”, la 15 aprilie 1977, un articol intitulat
Despre patriotism45.
Concomitent, Securitatea desfăşura activităţ i foarte bine organizate în vederea
contracarării şi neutralizării acţ iunilor iniţ iate de Goma, precum şi a celor care intrau
în contact cu acesta. Un plan de măsuri, datat 17 martie 1977, prezenta într-un mod
foarte detaliat modul în care urma să se acţ ioneze împotriva lui Goma: să fie tracasat

39
Oana Ionel, Dragoş Marcu, Vasile Paraschiv şi „Securitatea lui”, în Vasile Paraschiv, Lupta
mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Polirom,
2005, p. 353.
40
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. 2217, vol 6, f. 350, 350 v.
41
Radu Negrescu-Şuţ u, Trădarea exilului ?, „Curierul românesc”, oct.-dec. 2000, p.25.
42
A.C.N.S.A.S., Fond SIE, dos. nr. 38698, vol. 1, f. 31-39.
43
Ibidem, Fond Informativ, dos. nr. 105865, vol. 1, f. 30v.
44
Ibidem, f. 62. Interviu realizat de autoare cu Ion Vianu, 11 martie 2004. Episodul disidenţ ei sale
este povestit de doctorul Vianu şi în cartea sa Exerciţ iu de sinceritate, Polirom, Iaşi, 2009.
45
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 38, vol. 5, f. 63.
100
permanent prin telefon în scopul de a-l timora şi determina să nu mai răspundă la
telefon; să primească aproape zilnic scrisori şi anonime cu conţ inut de intimidare,
descurajare, protest, ameninţ are46; selecţ ionarea a 2-3 psihiatri de încredere care,
eşalonat, să-l viziteze, cu diferite pretexte, în scopul de a prezenta apoi securităţ ii
concluzii cu privire la vulnerabilităţ ile sale, în funcţ ie de care urmau să fie folosite şi
alte măsuri de natură a-l anihila; serviciul Dezinformare urma să pregătească
materiale cu conţ inut denigrator la adresa lui Goma pe care să le difuzeze în
străinătate; compromiterea sa la unele ambasade din Bucureşti 47.
Totodată, Securitatea îi monitoriza cu atenţ ie pe toţ i cei care intrau în contact cu
Goma. Mai multe situaţ ii prezentau la diferite date numărul celor care au avut
tangenţ ă cu Goma, motivaţ iile, mediile din care proveneau 48. O parte dintre aceştia
au fost anchetaţ i la Securitate, „trimişi în munci utile” sau au fost internaţ i în spitale
de psihiatrie.
Paul Goma a fost arestat la 1 aprilie 1977. Cu câteva zile înainte „România
literară” îi publicase un articol legat de cutremurul devastator care avusese loc la 4
martie. Din partea regimului era o încercare de a demonstra străinătăţ ii că în
România nu sunt disidenţ i reprimaţ i, ba, mai mult, li se permite să şi publice.
Pământ de flori, articolul lui Goma, a fost interpretat ca un îndemn la
demobilizare, în condiţ iile în care se făceau eforturi pentru a fi înlăturate efectele
cutremurului. În fapt, Pământ de flori era un apel la umanitate, solidaritate faţ ă de cei
care pierduseră totul: „pământul de flori de pe ochii aburiţ i de durere, de uluire, de
nepricepere, ai semenilor noştri rămaşi suspendaţ i va mai dura. [...] Să nu încercăm
să răzuim pământul de flori de pe viaţ a cu care au mai rămas fraţ ii şi surorile noastre,
prea-grăbindu-ne să pregătim terenul pentru alte poduri, fie ele şi mai frumoase.
Ochii lor, aburiţ i, au nevoie de un răgaz: să priceapă, să dispereze, apoi să lăcrimeze,
liberaţ i. [...] Să-i lăsăm, au nevoie, au voie, au dreptul la un răgaz, la pământul de
flori care încă le mai scrâşneşte între pleoapele înălbăstrite”.

Regimul de la Bucureşti pune capăt mişcării Goma

Arestarea lui Paul Goma se petrecea la 1 aprilie 1977. El era învinuit de „trădare
prin transmitere de secrete”, infracţ iune prevăzută de articolul 157, alin. 2 C.P., şi adus
pentru anchetă la închisoarea Rahova, unde va petrece mai bine de o lună49.

46
Câţ iva „dascăli” de la Liceul industrial din Zalău îi scriau lui Goma despre indignarea şi revolta
pe care le-a provocat-o prin atitudinea sa, spunându-i că „nu este prea târziu să puneţ i mâna pe cârmă şi
să conduceţ i corabia vieţ ii pe apele limpezi ale adevărului, ale cinstei şi onoarei”. O altă scrisoare a
unui intelectual anonim îl califica drept „duşman înrăit al acestui popor”, îl asigura pe Goma că „ura
poporului român vă va zdrobi ca pe o omidă” şi încheia: „Sunt bătrân şi cu răni rămase de la cutremur,
dar aş veni eu să zdrobesc”. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. 2217, vol 6, f.233, 236.
47
Ibidem, f.109-111.
48
O notă a Securităţ ii din 15 martie 1977 aprecia că după ce Europa Liberă a transmis textul
Scrisorii deschise adresate Conferinţ ei de la Belgrad, 146 de persoane au luat legătura direct, telefonic
sau prin corespondenţ ă cu Paul Goma.
49
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. 2217, vol 6, f. 91.
101
 Fost deţ inut politic, „element duşmănos”, Goma va fi supus mai ales în prima
parte a deţ inerii sale la Rahova violenţ elor fizice şi de limbaj. Scopul tratamentului
aplicat de anchetatori era să-l zdrobească în primul rând psihic pe oponent, pentru ca
apoi să-l aducă în situaţ ia de a-şi recunoaşte greşelile şi a-şi face penitenţ a. Acest
lucru a luat forma însemnărilor pe care Goma le-a făcut la solicitarea anchetatorilor,
însemnări intitulate sugestiv Ce am fost, ce sunt, ce voi fi50.
Măsuri represive erau luate şi împotriva persoanelor care semnaseră scrisoarea
deschisă sau aderaseră la acţ iunea Goma. Un raport din 2 aprilie 1977 susţ inea că în
ceea ce priveşte un număr de 59 de persoane din cele 192, semnatari sau aderenţ i la
mişcarea Goma, s-au luat măsurile adecvate, în sensul în care patru erau cercetate
pentru deţ inere de materiale cu conţ inut ostil, trei puse în dezbaterea colectivelor de
muncă, 40 au fost avertizaţ i, din care 14 s-au desolidarizat de acţ iunile lui Paul
Goma, 3 au fost influenţ ate, iar 7 persoane au fost „încadrate într-o muncă utilă”, în
conformitate cu legea nr. 25/197651.
Preocuparea pe care regimul o manifesta vizavi de modul în care acţ iunile lui Goma
erau percepute în diferite medii sociale era dovedită şi de numărul important al
materialelor alcătuite de Securitate şi care vizau înregistrarea/monitorizarea
comentariilor referitoare la Goma. O atenţ ie specială era acordată informaţ iilor şi luărilor
de poziţ ie care veneau din partea scriitorilor. Marea majoritate a acestora se pronunţ au
dezaprobator la adresa lui Goma, o parte manifestându-şi chiar preocuparea ca acţ iunile
lui Goma să nu ducă la o înrăutăţ ire a situaţ iei oamenilor de litere.
Scriitorii cunoscuţ i fie condamnau în mod violent activitatea lui Goma, proferând
cuvinte jignitoare la adresa acestuia, fie păstrau o atitudine mai rezervată. Eugen
Barbu, cunoscut pentru poziţ iile sale radicale, amintea faptul că de mai mulţ i ani
încerca să-l demaşte pe Goma, iar Fănuş Neagu, secretarul Asociaţ iei scriitorilor din
Bucureşti, aprecia că „Goma e un nimic”, exprimându-şi nedumerirea că nu s-a
acţ ionat mai ferm de către autorităţ i. Geo Dumitrescu, membru în Consiliul de
conducere al Uniunii Scriitorilor, şi-a exprimat părerea că „Goma şi Virgil Tănase sunt
indivizi care nu au nimic în comun cu scriitorii români; lipsiţ i de talent, au devenit
subiecte de discuţ ie prin utilizarea lor de către anumite oficine a căror activitate ar fi
putut fi anulată dacă li se publicau în ţ ară aşa-zisele creaţ ii literare. Paul Goma trebuia
expulzat sau închis, căci este o lichea”52.
În schimb, vestea arestării lui Goma, ajunsă în străinătate de abia la 12 aprilie, a
generat un val de proteste, mergând de la articole de presă în cotidiene de prestigiu –
„Le Monde”, „Le Quotidien de Paris”, „L’Express”, „New York Times” – luări de
poziţ ie din partea unor personalităţ i internaţ ionale, până la manifestări de stradă.
Astfel, Liga internaţ ională pentru drepturile omului, cu sediul la New York,
condusă de Brutus Coste, protesta la 13 aprilie 1977 vizavi de reţ inerea lui Goma,

50
Ana-Maria Cătănuş, Disidenţ ă şi represiune în epoca Nicolae Ceauşescu. O analiză
comparativă: Paul Goma – Vlad Georgescu, în Forme de represiune în regimurile comuniste, Cosmin
Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România,
Memorialul Rezistenţ ei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului, Polirom, 2008, p. 256-264.
51
Ana-Maria Cătănuş, Chipuri nevăzute. Represiunea împotriva mişcării Goma, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 3-4/2007, p. 225-239.
52
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. 118, vol. 3, f.251-252.
102
iar Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România lansa un apel
pentru eliberarea lui Paul Goma, semnat de aproape 600 de persoane, printre care se
aflau Eugen Ionescu, Simone de Beauvoir, Jean Paul Sartre, Pierre Daix.
În favoarea eliberării lui Goma aveau loc mai multe proteste de stradă. La 19
aprilie, 26 aprilie, 4 şi 9 mai 1977, pe străzile din Paris se striga: „Eliberaţ i-l pe
Goma”, „Suprimaţ i poliţ ia politică în România”, „Salvaţ i pe Goma şi pe
contestatarii români”53.
După o lună şi câteva zile de detenţ ie, Paul Goma era eliberat la 6 mai 1977, nu
înainte ca acesta să redacteze două documente. Primul, datat 4 mai, era adresat
şefului statului, prilej cu care Goma îşi cerea scuze pentru ofensele aduse. Scrisoarea
reda pe larg contextul care l-a determinat pe Goma să recurgă la „demersurile
îndreptăţ ite, legale, la început” şi exprima „regretul pentru ofensele pe care i le
adusese din eroare”. Aşa cum scria Goma, „nu este deloc simplu, pentru că orbit de
suferinţ ă şi de nedreptate am alunecat în eroare şi jigniri” 54.
Cel de-al doilea document, redactat în 6 mai 1977, era o declaraţ ie în care Goma
îşi lua angajamentul să nu mai repete greşelile comise55.
Cele două documente, solicitând în fond clemenţ a, au fost prezentate după 1990
ca o dovadă a duplicităţ ii şi inconstanţ ei lui Goma. Aprecierile nedrepte au venit
însă din partea unor persoane care în timpul regimului nu au ridicat vocea împotriva
sistemului, ci au ales calea, deloc neglijabilă, însă evident de altă factură, a
„rezistenţ ei prin cultură”.
Aşa cum am menţ ionat în debutul acestui capitol, disidenţ ii nu şi-au asumat
rolul de martiri. Gesturi precum solicitarea clemenţ ei, la care au recurs în situaţ ii cu
adevărat limită, nu au reprezentat renunţ area la credinţ ele lor. Iar spectrul detenţ iei
într-o închisoare comunistă, mai ales pentru cineva care petrecuse deja doi ani în
penitenciar, urmaţ i de restricţ iile domiciliului obligatoriu, avea puterea să
îngenuncheze orice oponent.
Eliberarea lui Goma nu a provocat în rândul colegilor săi scriitori reacţ ii diferite
faţ ă de cele menţ ionate anterior. Dacă au existat sentimente de simpatie la adresa lui
Goma, nu le-am regăsit în documentele Securităţ ii. Poetul Nichita Stănescu i-a
solicitat o întrevedere lui Goma, ocazie pe care a folosit-o pentru a-i spune părerea
despre cele întâmplate: „să ştii că eu m-am despărţ it de tine politic; nu vezi că nici
un scriitor nu-ţ i întinde mâna. Eu am scris un articol în care am spus că nimeni nu-şi
pârăşte pe concetăţ enii săi la străini. Te-au atacat prea puţ in şi la un mod delicat,
meritai mai mult şi mai pe faţ ă...”56.
Împotriva lui Goma s-a dezlănţ uit şi o campanie de presă la care colegii de breaslă
şi-au adus contribuţ ia din plin. În „Săptămâna” din 8 aprilie 1977, Eugen Barbu scria:
„adevărul cumplit că [Paul Goma] este un zero şi nu înseamnă nimic pentru conştiinţ a
românească”, în vreme ce N. Dragoş, în „Luceafărul” din 9 aprilie, afirma „avem datoria
să nu tolerăm până la nesfârşit... actele şi gesturile necugetate ale lui Paul Goma”57.

53
Monica Lovinescu, Seismograme, Unde scurte II, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 211.
54
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 2217, vol. 10, f. 253-255.
55
Ibidem, f. 287v.
56
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. 2217, vol. 4, f. 186, 186v.
57
Monica Lovinescu, op.cit., p. 214-215.
103
 Cu acelaşi spirit de răspundere scriitorii votau excluderea din Uniunea
Scriitorilor a lui Goma la 13 aprilie58.
Tardiv, Nicolae Breban recunoştea comportamentul lipsit de solidaritate al
scriitorilor români: „nu putem decât să ne simţ im vinovaţ i de faptul grav că am
acceptat […] să fie exclus din Uniunea Scriitorilor, deşi ştiam […] că Paul Goma,
nemaifiind apărat de calitatea de membru al Uniunii riscă să fie arestat! În plus, timp
de trei zile cât a durat Conferinţ a Scriitorilor din mai 1977, nici unul dintre noi, cei
care am vorbit la această tribună, nu am pronunţ at numele lui, nu ne-am manifestat
indignarea, revolta, deşi ştiam că este închis pe nedrept, că prin izolarea sa absurdă şi
brutală se reiterează epoca stalinismului, am arătat încă o dată lipsă de imaginaţ ie, de
memorie istorică, de elementară solidaritate umană şi colegială […]”59.
La 19 noiembrie 1977, Paul Goma, însoţ it de soţ ia şi de fiul său, ajungea la
Paris. Regimul le oferise posibilitatea să emigreze, nu înainte de a le aminti că
„braţ ul revoluţ iei este lung”.

4.2. Vlad Georgescu: O istorie complicată

Cunoscut în principal datorită activităţ ii sale de la postul de radio Europa Liberă,

unde, în anii 1980, a ocupat postul de director adjunct, apoi de director al secţ iei
româneşti, istoricul Vlad Georgescu a fost şi unul dintre primii disidenţ i români, în 1977.
Deşi a avut loc simultan cu mişcarea pentru drepturile omului al cărei lider a
fost Paul Goma, fiind influenţ ată totodată de acelaşi eveniment – lansarea Cartei 77
– disidenţ a lui Vlad Georgescu a fost mult mai puţ in cunoscută. Dacă Paul Goma se
bucura de mai mulţ i ani de o notorietate destul de mare, Vlad Georgescu era un om
de ştiinţ ă cunoscut mai ales în mediul academic restrâns. În plus, prin tipul de
discurs şi de manifestare, Paul Goma şi-a propus un demers colectiv şi a reuşit să
atragă numeroşi oameni. Acest lucru nu a fost însă valabil pentru Vlad Georgescu, a
cărui atitudine ducea mai mult cu gândul la un demers solitar, chiar dacă axat pe
aceeaşi problematică a respectării drepturilor omului.
Istoric strălucit, aşa cum a fost descris, disident şi sprijinitor al disidenţ ei
româneşti, istoria lui Vlad Georgescu a fost una complicată de relaţ ia pe care acesta
a întreţ inut-o cu Securitatea în perioada anilor 1963-1974. Deşi aceasta din urmă nu
poate fi ignorată, ţ inând de adevărul istoric, considerăm că ea nu poate impieta
asupra conţ inutului disidenţ ei lui Vlad Georgescu sau a activităţ ii sale împotriva
regimului comunist dusă de la microfonul Radio Europa Liberă.
Cariera de istoric a lui Vlad Georgescu a fost legată de Institutul de Studii
Sud-Est Europene. Astfel, după ce între 1959-1963 a fost muzeograf la Muzeul
Româno-Rus, Georgescu a fost angajat ca documentarist şi, apoi, cercetător la
ISSEE, în anii 1963-197960.

58
La 13 aprilie 1977 avea loc şedinţ a plenară a Consiliului Uniunii Scriitorilor în cadrul căreia s-a
luat hotărârea de excludere a lui Paul Goma din U.S.R. Hotărârea a fost ratificată în unanimitate. Paul
Goma, Scrìsuri, p. 514.
59
Nicolae Breban, op.cit., p. 279.
60
ACNSAS, Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 135v.
104
 Liberalizarea din a doua jumătate a anilor 1960 s-a dovedit benefică şi pentru
tânărul cercetător Vlad Georgescu. Într-o perioadă în care dosarul şi originea socială
nu mai reprezentau argumente pentru discriminarea profesională, Vlad Georgescu,
cu origini burgheze directe, dar şi prin alianţ ă61, şi-a început ascensiunea în
cercetarea istorică. Sprijinit de o serie de personalităţ i ale culturii româneşti, mai
ales de către profesorul Mihai Berza, care-l trata ca pe un fiu, Vlad Georgescu s-a
axat exclusiv pe cercetare, evitând să se înscrie în partid, şi preferând, potrivit
propriilor afirmaţ ii, postura de „tovarăş de drum” 62.
Perioada anilor 1967-1974 au fost „cei mai frumoşi şi mai rodnici ani”63, după
aprecierile sale. A avut ocazia să participe la stagii de cercetare în Austria, Grecia, însă
cel mai cunoscut a devenit în mediile universitare din Statele Unite ale Americii. Aici
a susţ inut mai multe cicluri de conferinţ e, în 1968-1969 la Berkley şi Stanford, în 1971
la Boulder, Colorado, pentru ca în 1973 să deţ ină pentru 6 luni postul de profesor la
Catedra „Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia din New York. Cu acest prilej îl
va cunoaşte pe Zbigniew Brzezinski, cel care va deveni apoi consilier pe probleme de
securitate naţ ională al preşedintelui Jimmy Carter. Totodată, în această perioadă, Vlad
Georgescu a publicat patru cărţ i, obţ inând şi Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei
Române. În plus, numele său va fi vehiculat în legătură cu ocuparea postului de
director al Bibliotecii Române din New York64. Acest lucru nu se va întâmpla însă şi
începând din 1975 trendul ascendent al carierei lui Vlad Georgescu pare să se fi oprit.
Nu i se mai permite să plece în străinătate în scop ştiinţ ific şi nici să mai participe la
proiecte de anvergură. În 1976-1977 era scos de la secretariatul tehnico-ştiinţ ific al
Tratatului de Istoria României, pregătit în cadrul Academiei Române, păstrându-şi
poziţ ia doar în urma intervenţ iei lui Cornel Burtică65.
Explicaţ ia cursului descendent al carierei lui Vlad Georgescu este legată de o
serie de elemente ţ inând de evoluţ ia politicii generale a regimului condus de Nicolae
Ceauşescu, dar şi de relaţ ia lui Vlad Georgescu cu instituţ ii care puteau aproba sau,
din contră, bloca ascensiunea acestuia.
În primul rând, reculul ideologic al regimului a însemnat revenirea în prim-plan a
competenţ elor ideologice. Anunţ ate în iulie 1971, celebrele teze au generat emoţ ie în
rândul intelectualilor. Implementarea lor însă nu s-a făcut imediat, astfel că de abia din
anii 1974-1975 consecinţ ele refluxului ideologic au început să fie din ce în ce mai
vizibile. Aşa cum nota şi Vlad Georgescu în „Mărturisirea” pe care era „încurajat” să o
scrie în arestul de la Jilava, după 1974 s-a revenit la dosar, la originea socială,
tehnocraţ ii au încetat a se bucura de vechea trecere, locul fiind luat de activişti66.

61
Tatăl lui Vlad Georgescu, fusese inginer agronom cu studii la Paris şi Londra. De asemenea,
prima soţ ie a lui Vlad Georgescu, balerina Ruxandra Racoviţ ă, era descendentă a familiei de domnitori
moldoveni Racoviţ ă.
62
A.C.N.S.A.S., Fond SIE, dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.
63
Ibidem.
64
Un raport elaborat în cadrul Securităţ ii, în 1974, menţ iona perspectivele lui Vlad Georgescu de
a fi numit director al Bibliotecii Române din New York, însă concluziona că acesta „nu îndeplineşte
toate condiţ iile necesare pentru a fi numit în posturile din exterior”. Se pare că eşecul în a ocupa acest
post a alimentat şi mai mult nemulţ umirea lui Vlad Georgescu faţ ă de regim.
65
A.C.N.S.A.S., fond SIE, dos. nr. 39, vol. 3, f. 27-39.
66
Ibidem.
105
 Credem însă că un rol mai important în evoluţ ia lui Vlad Georgescu l-a avut
relaţ ia ambivalentă pe care acesta a întreţ inut-o cu Securitatea vreme de mai mulţ i ani.

De-a v-aţ i ascunselea cu Securitatea

Istoria „relaţ iei zbuciumate” dintre Vlad Georgescu şi Securitate67 – recrutările

repetate, la fel şi abandonarea sa ca informator – indică un caracter atipic al
colaborării lui Georgescu cu organele de represiune. Pe de-o parte, lui Vlad
Georgescu îi repugna ideea de a da informaţ ii. În acelaşi timp, era conştient că o
bună relaţ ie cu organele de Securitate era mai mult decât necesară pentru a-şi
construi o carieră pe măsura capacităţ ilor sale intelectuale. Aşa cum vom vedea din
analiza episoadelor de colaborare ale istoricului cu Securitatea, acesta a încercat să
se folosească de Securitate pentru a reuşi să plece cât mai des în străinătate, să
participe la viaţ a ştiinţ ifică internaţ ională şi, de ce nu, să ocupe funcţ ii prestigioase.
Securitatea, la rândul ei, a cultivat acest joc, folosindu-se de Vlad Georgescu ca de
un pion şi renunţ ând la colaborare ori de câte ori istoricul manifesta reticenţ ă.
Analiza acestui joc „de a v-aţ i ascunselea” aşează în lumină cele două piese Vlad
Georgescu – Securitatea, obiectivele şi strategiile folosite, dar şi punctele
vulnerabile. În cazul lui Vlad Georgescu, acceptarea colaborării a fost o dovadă a
slăbiciunii sale, generată de dorinţ a ascensiunii profesionale. În acelaşi timp, este
posibil ca istoricul să se fi amăgit că ar putea păcăli Securitatea, oferind mai puţ in
decât se aştepta de la el şi păstrând astfel aparenţ a unei conştiinţ e curate. În cazul
Securităţ ii, a fost vorba capacitatea extraordinară a unui organ de informaţ ii şi
represiune de a influenţ a şi controla viaţ a unui om care a acceptat la un moment dat
colaborarea. Bunăvoinţ a Securităţ ii s-a manifestat atunci când i-au înlesnit plecările
în străinătate, dar şi când i-au sugerat ideea unui sprijin în cazul ocupării postului de
la Biblioteca Română din New York. În schimb, de câte ori a suspectat un
comportament duplicitar din partea lui Vlad Georgescu, a reacţ ionat în consecinţ ă,
renunţ ând la colaborare şi punându-i piedici în îndeplinirea obiectivelor sale. Prea
sigură însă de ascendentul pe care-l avea asupra lui Vlad Georgescu, Securitatea nu
a reuşit să intuiască virajul acestuia spre disidenţ ă şi astfel să-l blocheze în avans.
Relaţ ia dintre Vlad Georgescu şi Securitate a început la 15 august 1963, când
acesta a fost recrutat ca informator, cu numele conspirativ „Mircea Călinescu”.
Angajamentul olograf din 196368, care confirmă recrutarea, este, de altfel, şi singurul
pe care-l regăsim în dosarele sale de reţ ea, semn că celelalte episoade de colaborare
au fost de fapt reactivări ale informatorului. Vlad Georgescu a fost exclus din reţ ea
în 1965 pentru „refuz de colaborare”69. Însemnările ofiţ erului de Securitate vădesc
nemulţ umirea faţ ă de colaborarea cu Vlad Georgescu şi argumentează propunerea de
încetare a legăturii cu acesta: „Acest agent trebuie considerat un rebut al muncii
noastre încă de la început. Propriu-zis n-a fost şi nu este agent. Deşi tânăr, e foarte

67
În acest sens, vezi şi Liviu Ţăranu, Vlad Georgescu în dos.ele Securităţ ii, în „Magazin Istoric”,
nr. 7, iulie 2008, p. 18-22.
68
A.C.N.S.A.S., dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 11.
69
Idem, fond Reţ ea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 4
106
liberalist în vederile sale, iar faţ ă de lt. Nimara M. are o atitudine de sfidare. După ce
a acceptat să colaboreze cu organele noastre, treptat a revenit asupra angajamentului
luat. Am discutat cu el la întâlnirea de control din 23.07.1965 şi mi-am dat seama că
ne pierdem timpul degeaba.”70
În mai 1970 s-a produs o nouă recrutare71, de fapt o reactivare a informatorului
„Mircea”. Potrivit planului de dirijare din 6 august 1971, Vlad Georgescu, însărcinat
la ISSEE cu problemele de protocol, trebuia să ofere informaţ ii despre vizitele
cercetătorilor din alte ţ ări: scopul vizitei, persoanele cu care au intrat în contact,
discuţ iile pe care le-au purtat. Un alt element vizat era depistarea celor care veneau
în ţ ară, fiindu-le trasate sarcini speciale, deci pe linia spionajului străin 72. Totodată, i
se cerea lui Vlad Georgescu să urmărească starea de spirit din rândul angajaţ ilor,
comentarii duşmănoase, nemulţ umiri73. Potrivit notelor redactate de ofiţ erul de
legătură, acesta remarca reticenţ a lui Georgescu de a da note scrise, dar şi de a se
întâlni cu ofiţ erul în cadrul unui program organizat. Una din temele predilecte
abordate de Vlad Georgescu era cea legată de deplasările peste hotare, mai precis
nemulţ umirea legată de refuzarea unor călătorii 74. Acelaşi ofiţ er remarca însă
atitudinea îmbunătăţ ită a lui Georgescu după întoarcerea după deplasări în
străinătate, furnizarea unor informaţ ii despre comportamentul în exterior a unor
cercetători români în străinătate, dar şi date cu caracter documentar privind
emigraţ ia română75. Un alt lucru remarcat a fost faptul că Vlad Georgescu nu a fost
retribuit în bani sau obiecte de către Securitate. Şi această colaborare a fost de scurtă
durată, fiind încetată doi ani mai târziu, în aprilie 1972, din cauza „atitudinii
răuvoitoare” a lui Georgescu76.
În 1974, asistăm la o nouă reactivare a colaboratorului, sub numele conspirativ
„Sandu”77. Aceasta s-a produs pe fondul posibilei numiri a lui Vlad Georgescu în
funcţ ia de director al Bibliotecii Române din New York şi în cea de profesor la
Catedra „Nicolae Iorga” de la Universitatea Columbia78. De această dată, în numai
câteva luni, Vlad Georgescu a traversat drumul de la extaz la agonie. Convins în
proporţ ie de 99,991% că va primi cele două funcţ ii, aşa cum îi scria soţ iei sale
Ruxandra Racoviţ ă, la 10 mai 197579, Vlad Georgescu îşi va vedea în următoarele
luni visurile spulberate. Rămânerea soţ iei sale în străinătate, care îi afecta propriile
şanse la deplasări în exterior, măsurile organizatorice luate la institut, ne aduc în faţ a
unui Vlad Georgescu timorat şi dispus la mai multe compromisuri. La o întâlnire
solicitată de Vlad Georgescu cu locotenentul Alexandru Chihaia, la 3 aprilie 1975, el

70
A.C.N.S.A.S., fond Reţ ea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 78 v.
71
Referat cu propunerea de a se aproba recrutarea ca informator a numitului Vlad Georgescu. 9
III 1970. Idem, Fond Reţ ea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 2.
72
A.C.N.S.A.S., fond Reţ ea, dos. nr. 41596, vol. 1, f. 10.
73
Ibidem.
74
Ibidem, f. 7.
75
Ibidem, f.8.
76
Ibidem, f.1.
77
Ibidem, vol. 2, f. 2.
78
Idem, dos. nr. 27085, vol 1, partea 1, f. 28.
79
Ibidem, f. 25.
107
se prezintă „destul de frământat, chiar agitat”80. Problema abordată cu predilecţ ie în
cadrul discuţ iei a fost aceea a plecării în Statele Unite şi a nesiguranţ ei că va primi
aprobarea pentru călătorie. Încercând să-l convingă pe ofiţ er că nu va refuza
revenirea în ţ ară, Vlad Georgescu ridică problema încrederii pe care ar vrea să o
primească din partea Securităţ ii: „Acum se pune problema plecării mele. Eu sunt
conştient că dacă mă puneţ i într-un tipar ca pe toată lumea, eu nu încap în acest
tipar. Se pune întrebarea dacă instituţ ia Dvs. poate să aibă încredere în mine ca să
depun sau nu formele de plecare [...]. Sunteţ i dispuşi să ne îmbarcăm pe o colaborare
de lungă durată? O colaborare care să fie utilă atât pentru istoria noastră, cât şi
pentru activitatea dvs.?”81.
Ceea ce nu ştia la acea dată Vlad Georgescu era că decizia privind refuzul
numirii sale la New York fusese deja luată, de vreme ce un raport din 1 iunie 1974
concluziona că „Vlad Georgescu nu prezintă suficiente garanţ ii pentru a i se
încredinţ a postul de director de la Biblioteca română din New York”. În acelaşi
timp, pentru acest post era propus colaboratorul „Gabi ”, om de ştiinţ ă82.
Astfel, ultimul episod al colaborării dintre Vlad Georgescu şi Securitate se încheia
în aprilie 1975, iar la puţ ină vreme pe numele lui Vlad Georgescu organele de Securitate
au deschis dosarul de urmărire informativă cu numele conspirativ „Istoricul”83.
Un ultim angajament îi era luat în 25 mai 1977, înainte de a fi eliberat din
arestul de la Rahova, în prezenţ a gen. lt. Nicolae Pleşiţ ă şi a col. Gheorghe Vasile 84.
Contextul în care a fost luat acest angajament, dar şi precizările dintr-un raport
elaborat la Secţ ia a IV-a85, confirmă ideea că organele de represiune au recurs la o
„falsă recrutare”. Securitatea nu mai avea încredere să-şi asume o nouă legătură de
colaborare, însă acest nou angajament era un instrument foarte bun de presiune şi
intimidare împotriva lui Vlad Georgescu.
Relaţ ia contradictorie a acestuia cu Securitatea arată că pe lângă capacităţ ile
intelectuale deosebite, istoricul avea şi o dorinţ ă nestăvilită de afirmare. Într-un regim
comunist unde portiţ ele spre libertate erau puţ ine şi se puteau închide foarte uşor, Vlad
Georgescu a optat pentru o relaţ ie riscantă cu Securitatea. A încercat să ofere cât mai
puţ in cu putinţ ă şi să obţ ină în schimb cât mai mult. Cele mai multe dintre informările
sale priveau discuţ iile cu oaspeţ i străini sau rapoarte aproape ştiinţ ifice privind
congresele sau colocviile de istorie la care lua parte.
O explicaţ ie posibilă pentru refuzul lui Vlad Georgescu de a da note scrise sau a-i
trage de limbă pe cei cu care intra în contact, aşa cum îi era solicitat de ofiţ erii de
securitate, ar putea fi legată de încercarea sa de a păstra în faţ a propriei conştiinţ e o
minimă aparenţ ă de moralitate. La fel, încercarea de a construi colaborarea în proprii
termeni – de exemplu, contactarea ofiţ erului de legătură doar atunci când va avea ceva
de spus – ne duce cu gândul la faptul că Vlad Georgescu refuza în primul rând mental
calitatea de informator tipic.

80
Ibidem, vol. 3, f. 1-2.
81
Ibidem.
82
Ibidem, f. 64.
83
A.C.N.S.A.S., Fonf Informativ, dos. nr. 15155, 5 volume.
84
Ibidem, f. 559-560.
85
Ibidem, f. 990.
108
 În ciuda acestei complicate istorii cu Securitatea, credem că trezirea de conştiinţ ă
a lui Vlad Georgescu, concretizată în disidenţ a sa din primăvara anului 1977, a fost
una autentică. Ea nu poate fi negată, iar conţ inutul acesteia – percepţ ia asupra realităţ ii
comuniste din România, soluţ iile pe care le imagina – l-au transformat într-un veritabil
adversar al regimului.

Disidenţ ă şi exil

Din ce în ce mai dezamăgit şi conştient de cursul ireversibil al schimbărilor

intervenite în România după 1971, Vlad Georgescu a alunecat spre disidenţ ă. În
aceste condiţ ii, la începutul anului 1977, el punea pe hârtie un „Program al mişcării
disidente din România”, de altfel singurul program de acest fel redactat în România.
Parte a unui ciclu de scrieri din care mai făceau parte „Politică şi istorie, cazul
comuniştilor români”, o analiză a situaţ iei social-politice a României în perioada
1944-1977 şi un pamflet la adresa lui Nicolae Ceauşescu, intitulat „Ciuma lui
Caragea”, „Programul mişcării disidente din România”86 oferea un posibil fundament
programatic pentru orice demers disident.
Inspirându-se după modelul Cartei 77, Programul recunoştea Constituţ ia ţ ării,
precum şi articolele care statuau că România este o ţ ară socialistă şi că forţ a politică
conducătoare a întregii societăţ i e P.C.R., solicitând însă includerea în Constituţ ie a
dreptului la disidenţ ă, recunoaşterea dreptului de a fi de altă părere şi propunând
înfiinţ area unei organizaţ ii legale intitulată Mişcarea pentru sprijinirea democraţ iei.
Aceasta ar fi avut caracterul unei organizaţ ii obşteşti menită „a aminti forţ ei politice
conducătoare propriile sale legi, atunci când ele sunt uitate sau încălcate”87.
Totodată, documentul atrăgea atenţ ia asupra faptului că prevederile unor articole
din legea fundamentală a ţ ării, cu precădere cele care garantau drepturile cetăţ enilor,
erau fie aplicate selectiv, fie încălcate grav: „Românii nu sunt cetăţ eni, ci supuşi,
drepturile au devenit privilegii, ele nu mai sunt naturale, ci se capătă ca răsplată...
România este o mare rezervaţ ie naturală, minunată, dar totuşi înconjurată cu o plasă
selectivă care împiedică libera circulaţ ie, care filtrează oamenii şi ideile”88.
La 28 martie 1977, Vlad Georgescu reuşea să transmită textele ambasadorului
american Harry Barnes, urmând ca acesta să le trimită în străinătate spre a fi
difuzate. A doua zi, la 29 martie, Vlad Georgescu era arestat sub acuzaţ ia de „punere
în slujba intereselor unei puteri străine şi furnizarea reprezentanţ ilor acesteia de date
ce pun în pericol securitatea statului român”89.
Tonul acţ iunilor represive a fost dat chiar de şeful statului, Nicolae Ceauşescu,
care, nemulţ umit de lipsa de eficacitate a organelor de securitate, stabilea, în şedinţ a

86
Documentul era calificat de matematicianul Mihai Botez drept „un exemplu de ţ inută şi măsură
comparabil cu documentele mult mai cunoscute, elaborate în aceeaşi perioadă în alte ţ ări comuniste, ca
celebra Cartă 77”. Cei care au spus nu. Oponenţ i şi disidenţ i în anii ’70-’80, Romulus Rusan (ed.),
Fundaţ ia Academia Civică, 2005, p. 99.
87
Programul mişcării disidente din România, în Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul
comunişilor români, 1944-1977, Jon Dumitru-Verlag, München, 1983, p. 119-123.
88
Ibidem.
89
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 210.
109
C.P.Ex. din 30 martie 1977, măsurile care se impuneau. Limbajul secretarului-
general era edificator în privinţ a felului în care erau percepuţ i opozanţ ii regimului.
Astfel, Vlad Georgescu era catalogat drept „un măgar, aşa, de ultimă speţ ă” 90,
soluţ ia în cazul lui fiind sugerată tot de şeful statului: „să-l trântim 20-25 de ani şi să
muncească până o învăţ a istoria bine”91. În egală măsură, şeful statului era
nemulţ umit de întârzierea de a reacţ iona a Securităţ ii, care ar fi trebuit să ia măsuri
înainte ca întâlnirea dintre Vlad Georgescu şi ambasadorul american să aibă loc.
Reacţ ia defazată a Securităţ ii era de altfel destul de greu de înţ eles dacă luăm în
considerare faptul că aceasta, prin măsurile de filaj şi ascultare a discuţ iilor din casa
istoricului, era curent şi cu relaţ iile apropiate dintre Vlad Georgescu şi diplomatul
american, dar şi cu pregătirea „Programului mişcării disidente”92.
Reţ inut în perioada 29 martie – 25 mai 1977 sub acuzaţ ia de „trădare prin
transmitere de secrete”, prevăzută de art. 157 al. 2 CP, Vlad Georgescu şi-a petrecut
cea mai mare parte a timpului în arestul închisorii Rahova. Tratamentul aplicat lui
Georgescu este interesant sub aspectul atitudinii şi mijloacelor folosite de organele
de represiune pentru a-l determina să-şi recunoască vina şi să-şi reconsidere
atitudinea. Aflat simultan cu Paul Goma la Rahova, Georgescu nu a fost bruscat
fizic, în cazul său anchetatorii recurgând la supraveghere permanentă, intimidare şi
influenţ are psihologică.
Supravegherea şi influenţ area s-au realizat prin „tehnică operativă şi agentura
din cameră”, adică înregistrarea discuţ iilor din celulă şi infiltrarea unui ofiţ er în
cameră, sub acoperirea că ar fi fost un arestat de drept comun. În cazul lui Vlad
Georgescu, acesta a fost „Costel Trandu”, în realitate ofiţ erul Paul Ionescu 93. Notele
realizate de acesta prezintă evoluţ ia stării de spirit a lui Vlad Georgescu, în timpul
reţ inerii sale, dar şi modul în care ofiţ erul a contribuit la modificarea lor. Astfel,
încet, încet, Vlad Georgescu îşi pierde siguranţ a iniţ ială că va fi eliberat în urma
presiunilor americanilor, devenind din ce în ce mai îngrijorat de o posibilă
condamnare, în urma informaţ iilor/părerilor furnizate de Trandu/Ionescu94. O
modalitate de intimidare a lui Georgescu a fost prin difuzarea de informaţ ii despre
cazul Goma, prezentat ca fiind foarte aproape de o condamnare de durată.
Trimiterile la soarta lui Goma erau făcute tocmai pentru a-l determina pe Georgescu
să facă o analogie între cazul său şi al lui Paul Goma, care să-l ducă la concluzia că
va primi aceeaşi pedeapsă. În plus, tot în scop de intimidare, Vlad Georgescu a fost
transferat pentru câteva zile şi la închisoarea Jilava95.

90
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. nr. 42/1977, Stenograma şedinţ ei Comitetului
politic Executiv din 30 martie 1977, f. 2.
91
Ibidem, f. 4.
92
Un transcript al interceptărilor discuţ iilor din casa lui Vlad Georgescu relevă că în data de 16
martie 1977 Vlad Georgescu dădea citire cu voce tare, probabil mamei sale cu care locuia,
„Programului mişcării disidente”. De altfel, discuţ iile din casa lui Vlad Georgescu apar ca fiind
înregistrate pe o perioadă de mai mulţ i ani, între 1975-1979. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dos. nr.
15155, vol. 4 (tehnică operativă), f. 10.
93
Idem, Fond Penal, dos. nr. 38, vol. 3.
94
Ibidem.
95
Ibidem, f. 82.
110
 Vlad Georgescu a fost eliberat la 25 mai 1977, nu înainte însă de a scrie o
Mărturisire şi o cerere de clemenţ ă. Tiparul după care a fost redactată declaraţ ia-
Mărturisire a fost acelaşi ca în cazul lui Goma, semn că sugestiile privind ceea ce ar
fi trebuit să conţ ină proveneau de la anchetatori. Era vorba despre date biografice,
evoluţ ie profesională, ce anume a determinat activitatea contra regimului comunist
şi, fireşte, exprimarea regretului pentru faptele comise. Astfel, în cazul lui Vlad
Georgescu, acesta îşi explica gesturile disidente prin „influenţ ele din afară, relaţ iile
cu ambasada americană nu puteau să nu aibă o înrâurire negativă asupra mea,
facilitată şi de un anumit fond latent decurgând din originea mea socială” 96.
La scurtă vreme după eliberare, lui Vlad Georgescu i s-a permis să-şi reia
activitatea la Institutul de Studii Sud-Est Europene. A fost însă monitorizat cu
regularitate de Securitate în privinţ a atitudinii faţ ă de regim. Deşi vizibil marcat de
perioada reţ inerii, Vlad Georgescu nu şi-a reconsiderat poziţ ia faţ ă de regim,
declarând că „e bucuros că nu s-a lăsat «recuperat » [şi] că e în ordine cu propria sa
conştiinţ ă”97. Acest comportament era confirmat şi de un document din 5 septembrie
1978, în care se apreciau următoarele: „Poziţ ia faţ ă de regim: net alienată şi ostilă.
Consideră că regimul din ţ ară reprezintă o falsificare şi în orice caz, un eşec al
principiilor de la care se reclamă. Că este o dictatură personală ale cărei efecte sunt
însă mult agravate de laşitatea la toate treptele corupţ iei la un număr din ce mai mare
de anonimi”98.
Vlad Georgescu a părăsit ţ ara doi ani mai târziu, ca bursier al Fundaţ iei
„Woodrow Wilson”, după nenumărate intervenţ ii în favoarea sa din partea unor
personalităţ i americane. Ajuns în exil, Georgescu a devenit unul dintre cei care de la
microfonul Europei Libere a acordat un sprijin constant disidenţ ilor din România,
uneori fiind canalul direct care asigura legătura disidenţ ilor români cu media
occidentală.
Chiar şi în aceste condiţ ii, istoria sa complicată cu Securitatea nu s-a încheiat.
Devenit directorul Secţ iei româneşti de la Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu a
devenit din nou o ţ intă a Securităţ ii.
Acest episod va fi analizat pe larg în capitolul al XII-lea, care tratează problema
Securităţ ii şi a Radio Europa Liberă.

96
Idem, Fond SIE, dos.nr. 39, vol. 3, f. 14.
97
Idem, Fond Informativ, dos. nr. 15155, vol. 1, f. 19v.
98
Ibidem, f. 19.
111
 CAPITOLUL V

Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.)

La începutul anului 1979 a fost anunţ ată crearea primului sindicat liber din
România. Venită după mişcarea pentru drepturilor omului iniţ iată de Paul Goma,
protestele credincioşilor neoprotestanţ i, dar şi greva minerilor din Valea Jiului,
apariţ ia S.L.O.M.R. a lăsat impresia că şi în România, încet, dar sigur, începuse să
se articuleze o activitate de opoziţ ie la adresa regimului comunist asemănătoare
statelor din jur.
De la bun început trebuie să precizăm faptul că în multe studii referitoare la
S.L.O.M.R. amploarea sindicatului a fost supradimensionată. Acest lucru a fost
cauzat de faptul că până la un anumit moment, sursele istorice care au fost accesibile
au fost documentele păstrate în arhiva Europei Libere sau mărturii ale unor
participanţ i. Utilizarea documentelor prezente în arhivele Securităţ ii şi coroborarea
cu celelalte tipuri de surse citate anterior ne oferă o imagine mai apropiată de
realitate în ceea ce priveşte dimensiunile reale ale S.L.O.M.R.
Chiar şi aşa, S.L.O.M.R. rămâne prima şi, credem noi, cea mai importantă
încercare de organizare a unui sindicat liber în România comunistă.

5.1.Proiectul S.L.O.M.R.

Ideea înfiinţ ării în România a unui sindicat pe modelul celor neoficiale din
U.R.S.S., Polonia sau Cehoslovacia a apărut în urma discuţ iilor purtate la sfârşitul
anului 1978 de medicul Ionel Cană1 cu preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa2. La
începutul anului 1979, după mai multe întâlniri între dr. Cană şi Calciu-Dumitreasa,
cărora li s-a alăturat şi economistul Gheorghe Braşoveanu 3, Ionel Cană a redactat

1
Medic generalist, angajat la Spitalul Colţ ea – Dispensarul ICAB din 1974, Ionel Cană se afla în
atenţ ia Securităţ ii din 1977, când aderase telefonic la mişcarea Goma, pentru ca un an mai târziu să
trimită postului de radio Europa Liberă o scrisoare cu un conţ inut calomniator la adresa orândurii
politice din România. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 8852, vol. 6, f. 102. Din cauza
atitudinii sale, pe numele lui a fost deschis dosarul de urmărire informativă nr. 105866, sub numele
conspirativ „Cănuţ ă”/„Carol”.
2
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 766, vol. 1, f. 35-36.
3
Gheorghe Braşoveanu era economist, fost salariat la Centrala Industrială Maşini Unelte din
Bucureşti. A fost pensionat medical în 1973, fapt ce l-a nemulţ umit profund. Pe fondul propagandei
religioase pe care o desfăşura, aceasta luând şi forma unor scrisori pe care Braşoveanu le-a trimis mai
multor mitropolii din ţ ară, la 21 aprilie 1976 i s-a deschis dosar de urmărire informativă. În urma
expertizelor medicale, a fost internat la Spitalul nr. 9 din Bucureşti, în conformitate cu decretul nr.
12/1965. Dosarul a fost închis după externarea lui Braşoveanu, care şi-a luat angajamentul de a nu mai
recurge la acte similare. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 105864, vol. 1, f. 1-3. În contextul
mişcării Goma, în februarie 1977, Braşoveanu l-a vizitat pe Goma, manifestându-şi adeziunea faţ ă de
acţ iunile acestuia. Drept urmare, la 2 aprilie 1977 a fost avertizat de Securitate. A.C.N.S.A.S., Fond
Informativ, dos. nr. 105864, vol. 2, f. 28.
112
Declaraţ ia de constituire a S.L.O.M.R. Expediată în străinătate, Declaraţ ia a fost
citită în premieră de către Noel Bernard, directorul departamentului românesc de la
Radio Europa Liberă, la 2 martie 19794.
Legalitatea organizaţ iei nou create era precizată încă din Preambulul
documentului, acesta arătând faptul că S.L.O.M.R. a fost creat în conformitate cu
art. 22 al Convenţ iei internaţ ionale cu privire la drepturile civile şi politice şi cu art.
8 al Pactului internaţ ional cu privire la drepturilor economice, sociale şi culturale,
ambele ratificate prin decretul Consiliul de Stat nr. 212/31 octombrie 1974. De
asemenea, încă de la început era anunţ ată afilierea Sindicatului la Confederaţ ia
Internaţ ională a Sindicatelor Libere5.
Scopul declarat al sindicatului viza protejarea drepturilor umane, în mod
particular pe cele derivând din relaţ iile de muncă. Accentuând ideea că S.L.O.M.R.
nu avea în vedere acţ iuni de natură politică, sindicatul atrăgea atenţ ia asupra
problemelor cu care se confruntau muncitorii: şomajul, cazurile de pensionare
forţ ată „pe motive psihiatrice” a unor angajaţ i, care datorită opiniilor lor au devenit
deranjanţ i pentru superiori, condiţ iile precare de la locul de muncă, problema muncii
patriotice, care ar fi trebuit să fie opţ ională, nu obligatorie6.
Documentul de constituire a S.L.O.M.R. conţ inea şi prevederi care puteau
aduce atingere privilegiilor nomenclaturii comuniste. Astfel, era propusă
integrarea unităţ ilor de aprovizionare ale partidului în reţ eaua comercială generală,
fapt ce ar fi dus la diversificarea şi îmbunătăţ irea calităţ ii hranei pentru populaţ ie.
De asemenea, se propunea transformarea hotelurilor de partid în spitale, azile şi
hoteluri accesibile tuturor cetăţ enilor, precum şi limitarea numărului de maşini
destinate membrilor din eşalonul superior al partidului. Solicitând cetăţ enilor care
se simţ eau nedreptăţ iţ i să-şi facă nemulţ umirile cunoscute în scris pe adresa lui
Ionel Cană sau telefonic, documentul de constituire a S.L.O.M.R. cuprindea şi o
listă cu numele şi adresele primilor 20 de membri ai Sindicatului: Ionel Cană,
Gheorghe Braşoveanu, Nicolae Gugu, veteran comunist şi fost combatant în
Spania, Gheorghe Frăţ ilă, Ioana Grigore, Ilie Blidaru, Costel Haritoian, Endre
Molnar, Romulus Bondea, Nicolae Mutu, Aurelian Păunescu, Vasile Oţ el, Aurel
Mustachide, Nicolae Balamat, Elena Pesmagiu, Victor Ivanovici, Frosa Pesteanu,
Petre Papa, Mihai Gheorghiu, Romică Badiu. Dintre aceştia, 15 persoane figurau
ca fiind din Turnu Severin.
Potrivit Comunicatului curent al S.L.O.M.R. din 6 martie 1979, nucleului
fondator al S.L.O.M.R. i s-au alăturat 1 478 de persoane, toţ i membri ai Sindicatului
neoficial al muncitorilor, ţ ăranilor şi militarilor din judeţ ul Mureş, reprezentaţ i de
purtătorul de cuvânt, frezorul Virgil Chender din Sighişoara7.
În urma acestei adeziuni colective s-a vehiculat informaţ ia că S.L.O.M.R. ar fi
numărat în jur de 2 000 de membri.

4
A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 156, f. 1-4.
5
Ionel Cană, Am avut un sindicat liber în România, în Cei care au spus nu. Oponenţ i şi disidenţ i
în anii ’70-’80, Romulus Rusan (ed.), Fundaţ ia Academia Civică, 2005, p. 43.
6
A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 156, f. 1-4.
7
Ibidem, f. 88-89.
113
 Numărul real al aderenţ ilor la S.L.O.M.R. este dificil de apreciat, dar acesta nu
putea depăşi în mod real câteva sute de persoane 8. În sprijinul acestei afirmaţ ii vin
documentele rezultate în urma anchetelor făcute de Securitate pentru identificarea
semnatarilor, dar şi afirmaţ iile pe care Ionel Cană şi Gh. Calciu-Dumitreasa le-au
făcut în legătură cu acest lucru, în cadrul cercetării penale sau în discuţ iile purtate
anterior arestării lor, şi care fuseseră înregistrate de Securitate9.
Astfel, în cazul sindicatului din jud. Mureş, reprezentantul acestuia i-a furnizat
dr. Cană cifra de 1 478 de persoane, fără a prezenta şi o listă nominală a membrilor.
La insistenţ ele acestuia din urmă, V. Chender a întocmit pe loc o listă cu câteva
nume ale aderenţ ilor, însă aceştia nu au putut fi identificaţ i cu ocazia cercetărilor
întreprinse de Securitate, ajungându-se astfel la concluzia că era vorba despre nume
fictive. În completarea acestei concluzii venea şi declaraţ ia ulterioară a lui V.
Chender, potrivit căreia în jud. Mureş nu exista niciun grup clandestin10, dar şi faptul
că însuşi Cană avea îndoieli cu privire la veridicitatea celor spuse de Chender.
Faptul că, în ciuda acestor rezerve, Cană a declarat public adeziunea la S.L.O.M.R. a
sindicatului din Mureş, se explică prin nevoia de a da S.L.O.M.R. o amploare cât
mai mare.
O incertitudine similară planează şi asupra unor persoane care au apărut pe lista
cu cei 20 de fondatori ai S.L.O.M.R. Potrivit lui Cană, numele muncitorilor din
Turnu Severin au fost furnizate prin intermediul unui delegat. Între aceştia însă au
existat persoane care au negat adeziunea la S.L.O.M.R., susţ inând că nu ştiu cum s-a
ajuns ca numele şi adresele lor să fie difuzate la Europa Liberă, unii constituindu-se
în martori la procesul intentat lui Cană11.
În mai multe discuţ ii pe care Cană le-a avut cu Gh. Calciu înainte de lansarea
declaraţ iei de constituire a S.L.O.M.R., acesta se declara dezamăgit de faptul că nu
reuşeşte să adune aderenţ i, chiar şi cei din Bucureşti refuzând să semneze 12. De
asemenea, tot în cadrul unei discuţ ii între cei doi, Cană vorbea despre posibilitatea
de a nu folosi numele reale ale aderenţ ilor, pentru a nu atrage repercusiuni asupra
acestora, preferând pseudonime13.
Deşi poate fi invocat faptul că, din teamă, unii dintre semnatari şi-au negat
ulterior gestul, cel puţ in în cazul nucleului fondator al S.L.O.M.R. se poate emite
ipoteza că în afara de Cană, Braşoveanu, Gheorghe Frăţ ilă, Nicolae Gugu, Ioana

8
Vezi şi Oana Ionel, Dragoş Marcu, Vasile Paraschiv şi „Securitatea lui”, în Vasile Paraschiv, Lupta
mea pentru sindicate libere în România, Terorismul politic organizat de statul comunist, Ediţ ie îngrijită,
studiu, note şi selecţ ia documentelor de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 368.
9
La domiciliul preotului Gh. Calciu era instalată tehnică operativă, astfel că Securitatea era
informată în timp real de planurile celor doi.
10
O notă a Securităţ ii, nedatată, dar redactată în mod evident în timpul anchetei, relevă faptul că
din cercetările efectuate pentru a identifica persoanele ale căror nume au fost date de Virgil Chender ca
aderenţ i la S.L.O.M.R. a rezultat că numele nu corespund cu adresele date, o parte din aceştia nu
figurează în evidenţ ele populaţ iei din Sighişoara, unul dintre ei, Gabor Eduard fiind identificat drept
procurorul şef al municipiului Sighişoara. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 8852, vol. 6, f. 4.
În cursul cercetărilor, Chender declara că nu există nicio grupare clandestină. Ibidem, f. 201.
11
De exemplu, nu a fost identificat niciun Ilie Blidaru, însă adresa comunicată în dreptul acestuia
corespundea lui Nicolae Blidaru. Aceeaşi situaţ ie o regăsim şi în cazul lui Vasile Balamat.
12
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 8852, vol. 6, f. 219.
13
Idem, Fond Informativ, dos.nr. 155109, vol. 6, f. 51.
114
Grigore şi Elena Ştefănescu, despre care există date potrivit cărora aceştia şi-au dat
acordul pentru a fi trecuţ i pe listă 14, chiar dacă ulterior o parte din ei nu şi-au
recunoscut adeziunea, existenţ a reală a celorlalţ i semnatari poate fi pusă sub
semnul întrebării.
Dincolo de aceste neclarităţ i legate de numărul precis al aderenţ ilor la
S.L.O.M.R., trebuie subliniat faptul că, după anunţ area la Europa Liberă a creării
sindicatului, au existat zeci de persoane care au aderat în mod real la acest organism,
în speranţ a că acesta ar fi putut acţ iona ca un for care să le apere în mod real
drepturile şi să le rezolve problemele, fie că era vorba despre nemulţ umiri legate de
viaţ a profesională, de probleme în relaţ ia cu autorităţ ile sau dorinţ a de a părăsi ţ ara.
Acesta a fost cazul lui Petru Hartău, croitor din Arad, nemulţ umit de condiţ iile
de muncă, Ioan Petho, lăcătuş, din Arad, care s-a adresat S.L.O.M.R. pentru a obţ ine
sprijin în primirea unei locuinţ e, Dumitru Strunga, sudor din Botoşani, care avea o
serie de nemulţ umiri în legătură cu locul de muncă, dar şi Dan Ladico, arhitect, care
avea nemulţ umiri similare15.
În cazul acestor persoane, organele statului au acţ ionat alternând măsurile mai
dure cu unele mai blânde, mergând de la punerea în discuţ ia colectivelor de muncă,
la avertizare şi influenţ are pozitivă, supraveghere informativă, până la aprobarea
plecării în străinătate sau rezolvarea doleanţ elor.
În alte situaţ ii însă, persoanele percepute de regim ca fiind mai periculoase au
fost tratate mult mai dur.

5.2. Vasile Paraschiv: Un simbol al unei dorite mişcări muncitoreşti

Victimă a represiunii psihiatrice din România, cunoscut autorităţ ilor

comuniste datorită îndelungatei sale lupte solitare pentru respectarea drepturilor
muncitorilor în România, Vasile Paraschiv a fost probabil cea mai implicată
persoană în respectarea drepturilor sindicale din România comunistă. Intrat în
partid în 1946, Paraschiv a părăsit rândurile acestuia în 1969, motivându-şi decizia
în felul următor: „eu sunt în principiu de acord cu principiile de bază ale politicii
P.C.R., cu legile ţ ării, dar nu am fost nici atunci [1946] şi nu sunt nici azi de acord
cu modul cum se respectă ele şi se aplică în practică [sic!] de către cei care conduc
şi sunt puşi să aplice aceste legi” 16.
Începând cu anul 1971, a început să redacteze materiale cu idei social-
democrate pe care intenţ iona să le trimită la Europa Liberă.
Pe fondul activităţ ilor sale, Paraschiv a fost internat de mai multe ori în instituţ ii
psihiatrice, prima dată în 1969, la spitalul Urlaţ i, judeţ ul Prahova, iar a doua oară în
1976, la spitalul Voila, din Câmpina17.

14
Ibidem, vol. 7, f. 242.
15
Numele acestor persoane, dar şi multe altele, apar în documentele Securităţ ii. Fiind cercetaţ i,
aceştia şi-au recunoscut adeziunea pe care au dat-o la S.L.O.M.R., prezentând şi motivele care i-au
împins spre acest gest. Ibidem, f. 229-242.
16
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 6200 (Vasile Paraschiv), f. 41-43.
17
Ibidem, Fond SIE, dos. nr. 39986, f. 4.
115
 În ciuda represiunii la care a fost supus, Vasile Paraschiv nu a ezitat să se
alăture demersului lui Paul Goma, în primăvara lui 1977. Ulterior, a fost răpit de
Securitate şi bătut pentru a-şi retrage adeziunea la mişcarea Goma, în schimbul
renunţ ării la „diagnosticul” de boală mintală.
În februarie 1978, a fost invitat în Franţ a de Comitetul pentru Apărarea
Drepturilor Omului de la Paris. Aici, a prezentat în mai multe rânduri soarta
muncitorilor români şi s-a supus unei expertize psihiatrice menite să infirme
diagnosticul pus în România, potrivit căruia suferea de psihoză revendicativă
delirantă18.
La 8 martie 1979, Vasile Paraschiv a citit în cadrul unei şedinţ e de sindicat de la
Fabrica de Prototipuri şi Proiectare Tehnologică din Ploieşti declaraţ ia de constituire
a S.L.O.M.R., pe care o înregistrase de la Europa Liberă. A fost arestat în aceeaşi zi,
în timp ce încerca să ajungă la Gheorghe Braşoveanu, dus la o secţ ie de miliţ ie din
Bucureşti şi bătut. Fără a fi condamnat la închisoare, Paraschiv a fost supus unor alte
forme de represiune: i s-a interzis să părăsească oraşul Ploieşti, a fost bătut în
nenumărate rânduri, iar la sfârşitul lunii mai 1979 a fost răpit din faţ a întreprinderii
la care lucra, dus în pădurea Păuleşti de lângă Ploieşti şi bătut cu bestialitate.
Deşi a fost permanent o victimă a represiunii organelor statului, Paraschiv a
continuat să militeze pe întreaga durată a anilor 1980 pentru drepturile muncitorilor
din România.

5.3. Represiunea

Reacţ ia autorităţ ilor faţ ă de înfiinţ area S.L.O.M.R. a fost rapidă. La 10 martie
1979, Ionel Cană şi Gheorghe Braşoveanu au fost arestaţ i. Alături de ei a fost arestat şi
preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, deşi acesta nu se număra printre membrii
Sindicatului. Acuzaţ i iniţ ial de „trădare prin transmitere de secrete”, încadrare
schimbată ulterior în „complot”, cei trei au fost condamnaţ i prin sentinţ a Tribunalului
Militar Bucureşti nr. 35/4 mai 1979 astfel: Gh. Calciu-Dumitreasa la 10 ani închisoare,
Ionel Cană la 7 ani închisoare şi Gheorghe Braşoveanu la 5 ani şi 6 luni închisoare.
După recurs, ultimilor doi li s-a redus pedeapsa la 5 ani, respectiv 3 ani.
Concomitent cu arestarea iniţ iatorilor, autorităţ ile de la Bucureşti au lansat o
campanie de denigrare a acestora în străinătate. La 11 aprilie 1979, cotidienele „Le
Monde” şi „Frankfurter Allgemeine Zeitung” scriau despre un document care
circula în ambasadele României din străinătate în care se făcea legătura dintre
Calciu-Dumitreasa şi doi membri ai S.L.O.M.R., Ionel Cană şi Gheorghe
Braşoveanu, acuzându-i că „încearcă să relanseze o mişcare fascistă sub pretextul
stabilirii unui sindicat liber al muncitorilor din România” 19.
Arestarea iniţ iatorilor sindicatului nu a dus la dispariţ ia imediată a S.L.O.M.R.
Între 10 martie şi 19 aprilie s-au succedat mai mulţ i purtători de cuvânt ai

18
Vezi Vasile Paraschiv, Aşa nu se mai poate, tovarăşe Ceauşescu. Memorii după 20 de ani,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.
19
A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 156, f. 125.
116
S.L.O.M.R., precum: I. Popovici, A. Nagy, G. Stancu, N. Dascălu20, A. Comşa, R.S.
Ghiţ ă. Aceştia transmiteau către Europa Liberă noile liste cu aderenţ i şi monitorizau
persoanele arestate.
De asemenea, la Timişoara, profesorul Fenelon Sacerdoţ eanu, Carl Gibson,
Erwin Ludwig, împreună cu alte 20 de persoane, puneau bazele unui S.L.O.M.R.
local21. La 4 aprilie, Gibson, Ludwig şi alţ i 16 aderenţ i erau arestaţ i şi condamnaţ i
pentru „organizarea unei grupări anarhice contrară orânduirii socialiste”.
La începutul lunii aprilie, era reţ inut şi Nicolae Dascălu şi condamnat la 18 luni
de închisoare pentru încălcarea legii presei din România. Ulterior, pedeapsa i-a fost
redusă la 10 luni de închisoare.
Valul de represiune declanşat de autorităţ ile comuniste împotriva aderenţ ilor
S.L.O.M.R. a determinat proteste din partea celor mai importante sindicate din Franţ a
(Forţ a Muncitoare, Federaţ ia Educaţ iei Naţ ionale, Confederaţ ia Generală a Muncii)
şi a organizaţ iilor care monitorizau respectarea drepturilor omului în România. La 10
aprilie 1979, FEN, prin vocea liderului său, André Henry, cerea eliberarea imediată a
muncitorilor sindicalişti întemniţ aţ i şi încetarea şicanelor la care erau supuşi ei şi
familiile lor22.
Apelurile organismelor internaţ ionale nu au avut efectul dorit, de vreme ce o
parte dintre aderenţ ii S.L.O.M.R. au suportat în diferite forme, mergând de la
urmărire, percheziţ ii, interogatorii la Securitate până la pedepse privative de
libertate, consecinţ ele opţ iunii lor. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, transformat de
Securitate în autor moral al S.L.O.M.R., a fost eliberat abia în 1984, şi numai
datorită insistenţ ei membrilor de marcă ai exilului românesc şi a unor mari
personalităţ i internaţ ionale, precum Papa Ioan Paul al II-lea sau Margaret Thatcher.
În vederea contracarării propagandei negative care se făcea din Occident la
adresa regimului de la Bucureşti prin prezentarea încălcării drepturilor omului, mai
ales în legătură cu cazul S.L.O.M.R. şi al preotului Gh. Calciu-Dumitreasa,
autorităţ ile române au finanţ at cercetarea „independentă” şi publicarea în limba
engleză a unei lucrări în care să fie expusă „situaţ ia reală” în legătură cu subiectele
precizate, dar şi să expună presiunile la care era supus din exterior regimul din
România. Iniţ iativa autorităţ ilor române era grăbită şi de apropierea conferinţ ei de la
Madrid, a doua din seria celor care urmau semnării Acordurilor de la Helsinki.
Sarcina redactării materialului i-a revenit lui Michael Titus, director al
publicaţ iei „Reminder” din Anglia. Potrivit documentelor Securităţ ii, acesta era o
sursă externă, cu numele conspirativ „John”, iar pentru ducerea la bun sfârşit a
acestei sarcini i s-au pus la dispoziţ ie documente legate de activitatea legionară a lui
Gh. Calciu, s-au organizat întâlniri cu Gh. Braşoveanu şi i s-au oferit pentru
documentare materiale din ancheta S.L.O.M.R. Nota Securităţ ii prevedea că
organele de stat vor asigura cheltuielile pentru publicare, lucrarea urmând a fi

20
Nicolae Dascălu era profesor de limba engleză. În 1977 a aderat la mişcarea Goma. La 22 aprilie
1977 a fost cercetat de organele de Securitate şi avertizat. La 2 martie 1979 a luat legătura cu iniţ atorii
S.L.O.M.R., cerând să fie trecut pe lista sindicaliştilor. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 8852,
vol. 6, f. 2-3.
21
Ibidem.
22
A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 156, f. 8.
117
trimisă la Amnesty International, Europa Liberă, alte organizaţ ii şi personalităţ i care
au intervenit în cazul Gh. Calciu-Dumitreasa23.

5.4. Cronica unui eşec previzibil?

S.L.O.M.R.-ul a fost un organism creat într-un mod atipic. Ne referim aici la

începuturile sale şi, mai ales, la neclarităţ ile existente în componenţ a nucleului
fondator al sindicatului.
Dincolo însă de acest lucru, este o realitate faptul că după anunţ area la Europa
Liberă a creării S.L.O.M.R., mai multe zeci de persoane şi-au manifestat în mod
direct dorinţ a de a face parte din noua structură, iar unii chiar au trimis la Europa
Liberă scrisori de adeziune la sindicat. Se adevereau astfel previziunile făcute de Gh.
Calciu într-una din discuţ iile sale cu dr. Cană, potrivit cărora era esenţ ială anunţ area
publică a creării S.L.O.M.R., după care vor veni şi aderenţ ii.
Numărul celor care s-au grăbit să adere la S.L.O.M.R. şi a căror adeziune poate
fi verificată în urma încrucişării surselor istorice a fost destul de important, date
fiind condiţ iile, fapt ce dovedea existenţ a la nivelul societăţ ii nu doar a unei
categorii substanţ iale de oameni nemulţ umiţ i, dar mai ales a unei categorii dornice
să fie reprezentată de un organism independent de regimul comunist.
Atunci ce a lipsit pentru ca în România să se creeze structuri de reprezentare de
genul KOR-ului din Polonia, de exemplu? Dincolo de absenţ a unei tradiţ ii a mişcării
muncitoreşti comparabile cu cele din Europa Centrală, în România s-a simţ it acut lipsa
unor persoane, intelectuali, care asumându-şi conducerea unei asemenea structuri sau
doar poziţ ia de sfătuitori, să-i poată oferi un program şi un plan de urmat.
Experimentul S.L.O.M.R. de la finele anilor 1970 a avut un rol de model: a
propus un program, o structură de funcţ ionare, chiar dacă aceasta nu a apucat să fie
pusă în practică, însă a şi dat măsura tipului de represiune la care puteau recurge
autorităţ ile.
Deşi în perioada anilor 1980 au existat informaţ ii referitoare la încercarea
creării altor sindicate24, în ciuda deteriorării semnificative a nivelului de trai, acestea
nu au reuşit să capteze atenţ ia şi mai ales susţ inerea publică.

23
Ibidem, f. 421. Lucrarea a apărut sub numele Romania under pressure, Report V, Panopticum
Press, London, 1981.
24
În 1981, Securitatea semnala că în Bucureşti circula un manifest emis de un aşa-numit sindicat
„Unirea”. De asemenea, în ultima parte a anilor 1980, era creat sindicatul „Libertatea”. În acest caz,
membrii fondatori erau cunoscuţ i, o parte dintre ei proaspăt eliberaţ i din închisorile comuniste pentru
delicte de opinie, deghizate însă oficial sub masca infracţ iunilor de drept comun. Era vorba despre
Radu Filipescu, Gheorghe Năstăsescu, Iulius Filip, Carol Olteanu, Marian Iancu, Costică Purcaru,
Victor Totu. HU-OSA 300-60-3- 5.
118
 CAPITOLUL VI

Disidenţ a din mediul religios

Odată instalat la conducere, unul din obiectivele principale ale regimului

comunist a fost acela de a aşeza pe noi baze raporturile dintre puterea politică şi
Biserică, prin cea din urmă înţ elegând totalitatea confesiunilor reprezentate la
nivelul ţ ării.
Plasarea sferei religioase sub controlul total al statului a fost determinată de
raţ iuni ideologice, dar şi de factori foarte concreţ i: eliminarea potenţ ialelor centre de
rezistenţ ă la adresa regimului, dar şi limitarea drastică a influenţ ei pe care Biserica o
avea la nivelul credincioşilor.
În vederea atingerii acestor obiective, regimul proaspăt instalat s-a folosit de
toate mijloacele pe care le avea la dispoziţ ie: modificarea legislaţ iei, crearea de
organisme religioase paralele, menite să submineze poziţ ia clerului care refuza
compromisul cu puterea, epurări la nivelul ierarhiei şi represiune cruntă.
Deşi scopul final era acelaşi, principalelor confesiuni din România – cea
ortodoxă, majoritară, romano-catolică şi greco-catolică (catolică de rit bizantin) – li
s-a aplicat un tratament diferenţ iat, regimul folosind în favoarea sa inclusiv
animozităţ ile existente deja între diferitele biserici, în special între Biserica Ortodoxă
Română (B.O.R.) şi Biserica Greco-Catolică.

6.1. Asaltul regimului comunist împotriva vieţ ii religioase: legislaţ ie,

reorganizări, represiune

În cazul Bisericii Ortodoxe Române, procesul de aservire a debutat la puţ ină

vreme după 1945, prin impunerea unor ierarhi fideli noilor autorităţ i şi desfiinţ area
unor eparhii1. În sprijinul „înnoirii” şi modificării ierarhiei au venit şi cele două legi
date în 1947, din care una prevedea stabilirea vârstei maxime pentru membrii
clerului la 70 de ani, iar cea de a doua viza instituirea controlului statului în alegerea
episcopilor2.
Preconizatele reorganizări ale întregii vieţ i spirituale au devenit oficiale în urma
adoptării mai multor acte normative în cursul anului 1948. Elementul central al noului
eşafodaj legislativ a fost Decretul nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al
cultelor religioase din România. Restricţ ionările ulterioare care au vizat viaţ a
religioasă prindeau glas încă din primul articol al decretului, în care se stipula că în
1
Prima eparhie desfiinţ ată a fost Mitropolia Olteniei, la 20 aprilie 1945. Aceasta a fost reînfiinţ ată
în 1949. Ana-Maria Rădulescu, Biserica Ortodoxă Română, în România 1945-1989. Enciclopedia
regimului comunist. Represiunea, vol. I, A-E, Octavian Roske, coord., Institutul Naţ ional pentru
Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011, p. 195.
2
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţ ienesc, 1948-
1965, Polirom, Iaşi, 2001, p. 77.
119
R.P.R. erau garantate de către stat libertatea de conştiinţ ă, libertatea religioasă, dreptul
oricărei persoane de a aparţ ine oricărei religii sau să îmbrăţ işeze orice credinţ ă, atâta
timp însă cât „exerciţ iul nu contravenea Constituţ iei, securităţ ii şi ordinei publice şi
bunelor moravuri”3. Prevederea obligativităţ ii recunoaşterii cultelor religioase de către
Prezidiul Marii Adunări Naţ ionale, la recomandarea guvernului, oferea regimului
prilejul necesar pentru a interveni în elaborarea unor statute ale cultelor cât mai
favorabile imixtiunii statului, dar şi pentru a orchestra dispariţ ia unora dintre culte, aşa
cum a fost cazul Bisericii Greco-Catolice, înglobate în B.O.R.4
În acest context trebuie menţ ionate alte două acte normative care au premers
legea cultelor şi ale căror prevederi au avut un rol extrem de important în „netezirea
drumului” în direcţ ia impunerii controlului total al statului asupra vieţ ii religioase.
Este vorba despre decretele nr. 175 şi 176 din primele zile ale lunii august 1948,
primul stipulând desfiinţ area sau preluarea de către stat a şcolilor confesionale, în
vreme ce al doilea viza trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericeşti,
congregaţ iilor, comunităţ ilor sau particularilor care serviseră funcţ ionării
învăţ ământului5.
Opţ iunea B.O.R. pentru o supravieţ uire religioasă, fie ea şi schilodită moral, nu
a ferit-o de persecuţ ii, numărul ierarhilor, dar şi al clerului inferior care au fost
arestaţ i şi întemniţ aţ i fiind însemnat. Acest lucru a determinat şi intervenţ ii din
partea patriarhului Iustinian6 în favoarea preoţ ilor ortodocşi, în care solicita
Ministerului Cultelor la finele anului 1948 să verifice justeţ ea măsurilor de arestare 7.
Prigoana religioasă a început în 1945, cu „preoţ ii refugiaţ i din nordul
Transilvaniei reveniţ i în parohiile lor”8. Aceştia, urmaţ i de alţ i preoţ i, au fost
internaţ i în lagărul de la Caracal9. Arestări au avut loc şi în ultimii ani ai deceniului,
însă represiunea a luat amploare deosebită în anii 1950.
În 1952, pe baza ordinului lui Gheorghe Pintilie, sute de preoţ i au fost arestaţ i şi
internaţ i în colonii de muncă, precum cele de la Canal, Poarta Albă şi Valea Neagră, din
Balta Brăilei şi din Delta Dunării10. Un nou val de arestări căruia i-au căzut victime şi
preoţ ii ortodocşi a fost cel declanşat în 1958, după retragerea trupelor sovietice.
3
Decretul nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase din România.
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/177_1948.php (consultat la 17 iulie 2013).
4
O dovadă în plus a controlului statutului era stipularea în lege a obligativităţ ii comunicării către
Ministerul Cultelor a pastoralelor şi circularelor de interes general. Ibidem.
5
http://www.legestart.ro/Monitorul-Oficial-177-din-03.08.1948-(M.-Of.-177-1948-9313). htm
(consultat la 17 iulie 2013).
6
Activitatea lui Iustinian Marina, supranumit Patriarhul roşu, poate fi considerată emblematică
pentru situaţ ia B.O.R. în perioada comunistă, aceea de cultivare a unui climat care să asigure
supravieţ uirea B.O.R., chiar cu preţ ul cedării în faţ a unor măsuri care afectau în mod profund viaţ a
religioasă. Astfel, Patriarhul Iustinian a luat poziţ ie, chiar dacă într-un mod mai puţ in făţ iş, împotriva
desfiinţ ării mănăstirilor, motiv pentru care, timp de câteva luni, i s-a fixat domiciliu obligatoriu la
schitul Dragoslavele. Ana-Maria Rădulescu, op.cit., p. 197.
7
Cristian Vasile, Comunismul şi Biserica: represiune, compromitere şi instrumentizare, în
Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţ ional, Ruxandra Cesereanu
(coord.), Polirom, Iaşi, 2006, p. 170-187.
8
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Curtea Veche,
Bucureşti, 2005, p. 232.
9
Ibidem, p. 233.
10
Ana-Maria Rădulescu, op.cit., p. 198.
120
 Văzută ca o metodă de eliminare şi de intimidare a celor care se arătau ostili
faţ ă de nou regim, arestarea clericilor ortodocşi a avut la bază acuzaţ ii diferite.
Astfel, asemeni multora dintre cei arestaţ i, o parte din preoţ i au fost acuzaţ i pe
nedrept de legionarism, alţ ii, etichetaţ i drept chiaburi, au fost pedepsiţ i pentru eşecul
colectivizării. În contextul rezistenţ ei armate anticomuniste, au existat preoţ i arestaţ i
pentru sprijinul – constând în mâncare, medicamente, adăpost şi consiliere spirituală
– acordat partizanilor11.
O componentă importantă a politicii regimului de la Bucureşti a fost „campania
împotriva vieţ ii monahale”. Privite ca centre de opoziţ ie, cu o puternică activitate
duşmănoasă, mănăstirile au reprezentat şi ele ţ inta acţ iunilor regimului din anii 1950,
care au culminat cu adoptarea Decretului nr. 410 din 28 octombrie 1959. Acesta limita
vârsta de admitere în monahism la 55 de ani pentru bărbaţ i şi 50 de ani pentru femei,
fiind exceptaţ i doar cei care aveau studii teologice şi serviciul militar satisfăcut.
Măsura legislativă de la finele anilor 1950 a fost precedată însă de o serie de
acţ iuni represive care aveau în vedere activitatea din mănăstiri. Astfel, anchetele
desfăşurate la mănăstirea Vladimireşti, regiunea Galaţ i, considerată „un centru de
răspândire a misticismului religios”, au culminat cu arestarea la 30 martie 1955 a
stareţ ei Veronica, a duhovnicului Ioan Iovan şi a călugăriţ ei Mihaela Iordache12.
Situaţ ii similare s-au înregistrat şi la mănăstirile Polovragi şi Tismana, în primăvara
anului 1958, dar şi în cazul arestării membrilor grupării „Rugul Aprins”.
Rezultatul imediat al acestor măsuri s-a tradus prin diminuarea drastică a
numărului de mănăstiri, dar şi a celor care le populau, un număr de 30 de mănăstiri
fiind închise numai în intervalul 1 ianuarie – 28 octombrie 1959, anul următor
înregistrând închiderea a altor 62 de lăcaşuri13.
În procesul de aservire a întregii vieţ i religioase din România, regimul comunist
a acordat o importanţ ă sporită Bisericii Romano-Catolice. Cu aproape 1.500.000 de
credincioşi, împărţ iţ i în cinci dieceze – Alba Iulia şi Oradea, Satu Mare, Banat, Iaşi
şi Bucureşti, Biserica Catolică era văzută de Gheorghe Gheorghiu-Dej drept
„singurul obstacol organizat în drumul instaurării definitive a democraţ iei populare
în România”14. Venind în continuarea viziunii expuse de Dej, la 17 iulie 1948,
guvernul român abroga unilateral Concordatul dintre România şi Vatican, care era în
vigoare din 1927 şi care stabilea statutul Bisericii Catolice.
Actele legislative adoptate în vara anului 1948 au lovit deopotrivă şi Biserica
Catolică, aceasta pierzând şcolile confesionale şi, în plus, văzându-şi numărul de
dieceze limitat de la cinci la două – Iaşi şi Alba Iulia15.
Refuzul episcopilor catolici de a accepta un statut care să subordoneze Biserica
regimului de la Bucureşti a determinat autorităţ ile să treacă la acte de represiune.
Astfel, înalţ ii prelaţ i Aron Marton, episcop de Alba Iulia, Alexandru Cisar, episcop

11
Ibidem, p. 194-204.
12
Cristian Vasile, Comunismul şi Biserica, p. 177.
13
Ana-Maria Rădulescu, op.cit., p. 203.
14
Dănuţ Doboş, Biserica Romano-Catolică, în România 1945-1989. Enciclopedia regimului
comunist. Represiunea, vol. I, A-E, p. 209.
15
Ibidem. Articolul 22 din decretul nr. 177 din 4 august 1948 stabilea ca numărul de credincioşi
pentru alcătuirea unei dioceze să fie în jurul cifrei de 750.000.
121
de Bucureşti, Augustin Pacha, episcop de Timişoara, Ianos Scheffler, administrator
apostolic de Oradea şi Satu Mare, Anton Durcovici, episcop de Iaşi, au fost arestaţ i
şi ulterior condamnaţ i la închisoare, ajungând la Aiud, Gherla sau Sighet16.
Dintre aceştia, episcopul Aron Marton avea să devină liderul apărării Bisericii
Catolice în România, dar şi un susţ inător declarat al reînfiinţ ării Bisericii Greco-
Catolice17.
În acelaşi timp, pentru impunerea unui nou statut al confesiunii romano-catolice,
autorităţ ile s-au folosit de o serie de organisme create sub directa lor îndrumare, aşa
cum a fost cazul Comitetului Catolic de Acţ iune, care în 15 martie 1951 organiza
congresul de la Cluj, anunţ ând decizia de „a încorpora Biserica Catolică în cadrul
ordinii legale de stat”18.
Pe linia eliminării oricăror urme de rezistenţ ă din partea Bisericii Catolice, dar
şi pentru a denunţ a imixtiunile imperialiste, au fost organizate „procesele spectacol”
cu acuzaţ ii de trădare şi spionaj în favoarea Vaticanului, în 28-30 iunie 1950, sau
procesul Legaţ iei Franţ ei, din 11-23 octombrie 195019.
Soarta Bisericii Greco-Catolice a fost de departe cea mai crudă, aceasta fiind
suprimată, iar cei mai mulţ i dintre clericii ei fiind aruncaţ i în închisoare.
Cu toate că presiunile pentru desfiinţ area Bisericii Greco-Catolice se făcuseră
simţ ite din 1945, acest lucru s-a petrecut trei ani mai târziu, în 1948, când Biserica
înceta să mai existe, în urma unirii cu B.O.R. 20 Suprimarea B.G.C. a fost urmată în
anii 1950 de un val de represiune, alături de episcopii greco-catolici – Ioan Suciu,
Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frenţ iu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan şi Vasile Aftenie
– fiind arestaţ i alte câteva sute de clerici greco-catolici. Măsurile extrem de dure
au fost completate de presiuni făcute la adresa credincioşilor greco-catolici de
revenire la ortodoxie21.
Deşi decimată, Biserica Greco-Catolică a supravieţ uit în clandestinitate, în locul
celor arestaţ i fiind consacraţ i şase episcopi auxiliari clandestini: Alexandru Todea,
Tit-Liviu Chinezu, Iuliu Hirţ ea, Ioan Cherteş, Ioan Ploscaru şi Ioan Dragomir, care
la rândul lor au trecut prin închisorile comuniste. Dintre aceştia, Todea era
recunoscut la mijlocul anilor 1980 drept liderul spiritual al greco-catolicilor din
România22.

16
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România..., p. 79. Ovidiu Bozgan, România versus
Vatican. Persecuţ ia Bisericii Catolice din Romania comunistă în lumina documentelor diplomatice
franceze, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 49.
17
Pentru o biografie cuprinzătoare a episcopului Aron Marton vezi Ovidiu Bozgan, Aron Marton
(1896-1980), în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2003, p. 212-219.
18
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România..., p. 81.
19
Vezi Ovidiu Bozgan, România versus Vatican, 2000.
20
„Unirea” a fost decisă în urma congresului de la Cluj din 1 octombrie 1948. Comisia
prezidenţ ială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Vladimir Tismăneanu,
Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 278. De asemenea, B.O.R. a
fost cea care a preluat patrimoniul Bisericii greco-catolice.
21
Mioara Anton, Biserica Greco-Catolică, în România 1945-1989. Enciclopedia regimului
comunist. Represiunea, vol. I, A-E, p. 186-189.
22
Pentru problema greco-catolică, vezi şi Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica
Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Curtea Veche, Bucureşti, 2003; Idem, Istoria Bisericii
Greco-Catolice sub regimul comunist, 1945-1989. Documente şi mărturii, Polirom, Iaşi, 2003.
122
 Nici cultele protestante şi neoprotestante 23 nu au fost ocolite de măsurile
represive ale regimului, valurile de arestări din perioada 1948-1960 lovind clericii,
dar şi membrii acestor culte. Richard Wurmbrand a fost una dintre cele importante
figuri ale acestor culte24. Născut evreu, Wurmbrand s-a convertit la creştinism,
devenind predicator al Bisericii Luterane din Bucureşti în 1940. Arestat în mai
multe rânduri, în 1948, 1956, 1959, acesta a fost amnistiat în 1964 şi lăsat să plece
din ţ ară în 196625.
Represiunea extrem de puternică la care au fost supuse principalele culte din
România a dus fie la slăbirea lor considerabilă, cazul Bisericii Romano-Catolice, fie
la adoptarea unui comportament caracterizat în principal prin conformism, din partea
Bisericii Ortodoxe. Astfel, în contextul diminuării represiunii, în primii ani ai
deceniului al şaptelea, al liberalizării şi ulterior al revenirii la dogmatism, la
începutul anilor 1970, gesturile de contestare din partea acestor culte au fost, cu
excepţ ia, unor cazuri, lipsite de anvergură.
De remarcat în această privinţ ă sunt şi modificările care au intervenit la nivelul
strategiei guvernului comunist de a trata cu potenţ ialele forme de opoziţ ie.
Detaşându-se de perioada Dej şi în ceea ce privea metodele represive, regimul
condus de Ceauşescu a optat pentru forme mai insidioase de represiune: infiltrarea
cultelor religioase cu reţ ele informative, compromiterea acestora, pedepse
administrative (amenzi, sancţ iuni, hărţ uirea familiilor acestora) şi, în unele cazuri,
arestarea.
Astfel, în perioada anilor 1970-1980, deşi au existat manifestări de opoziţ ie şi din
partea clericilor B.O.R., ai B.R.C. sau ai credincioşilor greco-catolici, aflaţ i în
clandestinitate, prim-planul acţ iunilor contestatare a revenit cultelor neoprotestante26.

23
Statul comunist a recunoscut în rândul confesiunilor protestante magisteriale Biserica
Reformată, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană
şi Biserica Unitariană. În privinţ a cultelor neoprotestante, numai patru dintre acestea au primit
recunoaşterea: Biserica Adventistă de ziua a şaptea, Biserica Creştină Baptistă, Biserica Creştină după
Evanghelie şi Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Raport final..., p. 282.
24
Alături de Wumbrand trebuie menţ ionaţ i, printre alţ ii, şi Ferenc Visky, Simion Cure, Vasile
Moisescu, Simion Moţ ori Alexandru Honciuc.
25
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă.., p. 212.
26
Prin termenul de „neoprotestanţ i” avem în vedere cele patru culte recunoscute de regimul
comunist în 1948 – baptiştii, adventiştii de ziua a şaptea, penticostalii şi creştinii după Evanghelie.
Opţ iunea noastră pentru utilizarea acestei denumiri este în acord şi cu opinia pastorului Iosif Ţon, care
considera corectă încadrarea baptiştilor la neoprotestanţ i, susţ inând totodată existenţ a unor asemănări
doctrinare între cele patru culte citate. Marius Silveşan, Bisericile Creştine Baptiste din România între
persecuţ ie, acomodare şi rezistenţ ă (1948-1965), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, p. 92.
Unii istorici au preferat denumirea de „evanghelici” sau „mişcări evanghelice” pentru a desemna o
categorie mai largă de credincioşi, cuprinzând baptiştii, creştinii după Evanghelie, penticostalii, o parte
a Oastei Domnului. Vezi Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae
Ceauşescu. Comitetul Creştin pentru Apărarea Libertăţ ii Religioase şi de Conştiinţ ă (A.L.R.C.), în
Analele Sighet 10. Cronica unui sfârşit de sistem, Fundaţ ia Academia Civică, 2003, p. 206. Pentru
clarificări terminologice în acest sens, recomandăm lucrarea lui Marius Silveşan, Bisericile Creştine
Baptiste din România între persecuţ ie, acomodare şi rezistenţ ă (1948-1965), 2012. Vezi şi Gheorghe
Modoran, Biserica prin pustiul roşu. Rezistenţ ă şi compromis în adventismul din România în perioada
comunistă (1944-1965), vol. I, Editura Viaţ ă şi Sănătate, 2013.
123
 6.2. Gesturi de contestare a politicii regimului în problema cultelor

Deşi am prezentat la începutul acestei lucrări perspectiva din care analizăm

fenomenul disidenţ ei – fenomen circumscris în special anilor 1970-1980,
caracterizat prin manifestarea în mod public a dezacordului cu politicile statului
comunist – considerăm necesară reiterarea şi accentuarea acestei perspective de
analiză în contextul discuţ iei despre contestările apărute în mediul religios. Astfel,
deşi disidenţ a la nivelul bisericii s-a tradus de-a lungul istoriei prin detaşarea, mai
întâi la nivel dogmatic, apoi şi instituţ ional, a unei părţ i dintr-o biserică, în cazul
lucrării de faţ ă disidenţ a se referă la gesturile de contestare apărute în interiorul unui
cult şi care vizau în principal politicile şi abuzurile statului comunist faţ ă de cultul
respectiv sau faţ ă de situaţ ia vieţ ii religioase în ansamblul ei.
Unele dintre cele mai active culte din perspectiva gesturilor de contestare la adresa
politicii regimului au fost cele neoprotestante. Extrem de dinamice, inclusiv sub raportul
atragerii de noi membri, cultele neoprotestante s-au remarcat în ultimele decenii de
comunism prin elaborarea mai multor documente şi rapoarte legate de situaţ ia lor,
prezentând totodată abuzurile la care erau supuşi membrii acestora, dar şi prin crearea
unor organisme pentru apărarea drepturilor credincioşilor, aşa cum a fost cazul
Comitetului Creştin pentru Apărarea Libertăţ ii Religioase şi de Conştiinţ ă (ALRC).
Înmulţ irea numărului de iniţ iative din partea cultelor neoprotestante s-a petrecut
în strânsă legătură cu nevoile unei comunităţ i în vizibilă creştere, fiind legate în
special de necesitatea construirii de noi lăcaşe de cult, nevoia de pastori şi de
materiale religioase27.
În strânsă legătură cu evoluţ ia contestatară a membrilor cultelor neoprotestante,
trebuie menţ ionată revenirea, după 1971, a regimului de la Bucureşti la dogmatismul
ideologic, în care propaganda ateistă ocupa un loc important, dar şi schimbările care
aveau loc în plan internaţ ional, precum semnarea Actului final de la Helsinki şi
accentul pus pe politica drepturilor omului de administraţ ia Jimmy Carter.
Astfel, chiar în primii ani ai deceniului al optulea au apărut texte adresate
autorităţ ilor române, în care se făcea cunoscută situaţ ia cultelor neoprotestante,
cerându-se remedierea unor neajunsuri resimţ ite de aceste comunităţ i confesionale.

27
Preocuparea autorităţ ilor vizavi de cultele neoprotestante recunoscute, dar şi faţ ă de alte secte
era legată atât de continua creştere a numărului credincioşilor, pusă în special pe seama prozelitismului,
cât şi a modului de manifestare a acestora, în sensul în care „vor să dea vieţ ii religioase o extindere, să
angajeze activitatea lor cultică în sectoare care nu le aparţ in, să împiedice buna desfăşurare a
activităţ ilor obşteşti printr-o intensificare specială a serviciilor religioase”. Elis Neagoe-Pleşa, Liviu
Pleşa, Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-1989, în Partidul, Securitatea şi Cultele,
1945-1989, Adrian Nicolae Petcu (coord.), Nemira, Bucureşti, 2005, p. 350-394. De altfel, în întreaga
perioadă comunistă, numărul credincioşilor protestanţ i a crescut, acest lucru fiind vizibil chiar şi în
perioadele de represiune. Raport final...., p. 283. Frânele puse de regim în dezvoltarea acestor culte au
vizat controlarea forurilor de conducere ale cultelor, prin favorizarea numirii unor persoane ataşate
cauzei, sau limitarea numărului de pastori şi a numărului celor admişi să studieze în învăţ ământul
teologic. Astfel, dacă în 1959 existau 540 de pastori baptişti, în 1964 mai erau înregistraţ i numai 140. O
lovitură în plus era dată comunităţ ii baptiste prin închiderea, în perioada 1969-1970, a Seminarului
Baptist, dar şi limitarea, după redeschiderea seminarului, a numărului de studenţ i la 12 şi apoi la 20
pentru un an. Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare..., p. 207.
124
 Seria textelor contestatare era deschisă de pastorul baptist Iosif Ţon, în 1973.
Acesta, rămas ilegal în străinătate în 1969, a studiat teologia la Oxford, prilej cu care
l-a întâlnit pe Richard Wurmbrand28. Deşi acesta din urmă a încercat să-l convingă
să rămână în străinătate şi să se alăture luptei lui împotriva comunismului, Ţon a
refuzat. Nu doar că îşi dorea să revină în ţ ară, însă nici nu împărtăşea teoria lui
Wurmbrand privind o biserica subterană, singura care ar fi putut să reprezinte
nevoile credincioşilor din ţ ările socialiste29.
Întors în ţ ară, Ţon a scris în toamna anului 1973 o lucrare intitulată Principii
baptiste fundamentale – situaţ ia bisericilor baptiste din România, îndreptată
împotriva conducerii cultului baptist, pe care o învinuia de încălcări ale statutului.
Lucrarea a circulat printre credincioşii baptişti şi potrivit conducătorilor cultului „a
produs frământări în cadrul pastorilor şi al bisericii, provocând neîncredere în
conducerea Uniunii”30.
Dacă acest document a fost urmat de o serie de concesii 31 făcute de
Departamentul Cultelor, concesii determinate în bună măsură de procesul C.S.C.E.,
dar şi de negocierile care aveau loc la Washington pentru acordarea Clauzei naţ iunii
celei mai favorizate României, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu următorul document
elaborat de Ţon.
Locul creştinului în socialism a fost redactat de Ţon în 1974, transmis în
străinătate, dar şi preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Lucrarea, abordând în special
relaţ ia dintre marxism şi religie, se încheia cu un apel care nu putea să nu atragă
atenţ ia autorităţ ilor comuniste: „Credem că a sosit vremea – scria Ţon – ca
socialismul să-şi reconsidere atitudinea faţ ă de religie şi lucrarea pe care o înaintăm
aici e menită să semnaleze jaloanele acestei reconsiderări şi să ajute într-o direcţ ie
care se va dovedi de un vital folos pentru societatea socialistă românească” 32
De această dată însă, autorităţ ile au răspuns diferit, prin percheziţ ii la domiciliul
lui Ţon, confiscarea întregii biblioteci, a notiţ elor personale şi a corespondenţ ei 33.
Mai mult, reacţ ia conducerii Uniunii Baptiste, prezentată public sub forma unei
scrisori cu titlul Poziţ ia cultului baptist faţ ă de acţ iunile fratelui Ţon, a fost una
tranşantă, catalogând lucrarea drept una politică, „un amestec din partea unui slujitor
al cultului în problemele interne ale partidului, atacând ideologia sa, fapt cu care nu
e de acord, întrucât e bine ştiut că nici partidul nu se amestecă în doctrina cultului
baptist şi nu propagă ateismul în biserică”34.
Capacitatea de acţ iune comună a neoprotestanţ ilor şi pericolul pe care-l
reprezentau pentru autorităţ i au devenit din ce în ce mai vizibile la jumătatea anilor
1970. Astfel, în iulie 1974 mai mulţ i credincioşi neoprotestanţ i au cerut ministrului
de interne sistarea procesului împotriva lui Vasile Răscol pentru distribuirea de

28
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 12629, vol. 2, f. 92.
29
Ibidem.
30
Ibidem, vol. 4, f. 132.
31
Concesiile vizau ţ inerea mai regulată a slujbelor, anularea practicii anunţ ării la inspectorul
Departamentului Cultelor a botezurilor sau numirii de pastori.
32
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 12629, vol.1, f. 27.
33
Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare..., p. 210.
34
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 12629, vol. 4, f. 134.
125
Biblii35, protestând ulterior pentru condamnarea acestuia la doi ani închisoare. În
acelaşi spirit de solidaritate, Aurelian Popescu, urmărit şi el penal pentru legături cu
asociaţ ii religioase din exterior şi pentru organizarea de adunări religioase
clandestine, reacţ iona vehement într-o scrisoare deschisă faţ ă de poziţ ia oficială a
Uniunii baptiste în problema Ţon: „poziţ ia conducerii cultului exprimă cât se poate
de clar cât de adâncă e prăpastia între Dvs. şi masele de credincioşi pe care le
cârmuiţ i. Declaraţ ia Dvs. e o poziţ ie care nu este nici umană, nici dreaptă, nici
creştinească”36.
Văzute de autorităţ i ca având un „caracter antistatal”37, cultele neoprotestante s-au
aflat constant în atenţ ia organelor de Securitate. Pericolul pe care aceste culte îl
reprezentau pentru autorităţ i era urmarea unei serii de factori interni şi externi. În
plan intern, în ciuda persecuţ iilor la care erau supuşi (amenzi, arestări, hărţ uiri),
membrii acestor culte nu-şi diminuau activitatea, încercările de a controla cultul prin
intermediul forurilor de conducere funcţ ionând doar până la un anumit punct, când
din cauza presiunilor de la bază acestea au fost nevoite să ia partea credincioşilor în
disputa cu Departamentul cultelor38. De departe cea mai îngrijorătoare pentru
autorităţ i era capacitatea dovedită deja de neoprotestanţ i de a coagula acţ iuni de
protest la care să atragă membri unor culte diferite, inclusiv ortodocşi.
În plan extern, politica drepturilor omului şi venirea la Casa Albă a unui baptist
practicant, Jimmy Carter, au constituit elemente care au determinat activizarea
grupurilor protestante, care se bizuiau şi pe o eventuală presiune pe care organismele
internaţ ionale sau administraţ ia americană le puteau exercita asupra regimului de la
Bucureşti39. De altfel, în luările lor de poziţ ie, activiştii neoprotestanţ i nu ezitau să
aducă în discuţ ie orientarea religioasă a liderului de la Casa Albă. În acest sens,
pastorul Iosif Ţon spunea la 4 februarie 1977, cu ocazia Congresului cultului baptist:
„Astăzi, când în mai multe ţ ări din lume baptiştii deţ in poziţ ii proeminente în stat şi
când unele ţ ări, mai mici sau mai mari, au chiar conducători baptişti, cu care
conducerea ţ ării noastre întreţ ine – spre bucuria noastră – relaţ ii de bună prietenie,
este cu atât mai important ca organele de miliţ ie şi tribunalele să înceteze a-i mai
numi pe baptiştii români grupuri parazitare şi anarhice” 40.
În martie 1977 era dat publicităţ ii un raport extrem de cuprinzător referitor la
situaţ ia cultelor neoprotestante. Începând cu enumerarea documentelor
internaţ ionale importante referitoare la problematica drepturilor omului – Declaraţ ia
universală a drepturilor omului, 1949; Convenţ ia privind lupta împotriva

35
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 12629, vol. 2, f. 138.
36
Ibidem, vol. 1, f. 121.
37
Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-1989, p. 16.
38
La congresul Uniunii Baptiste din 4-6 februarie 1977, au fost criticate raporturile dintre cult şi
stat, îndeosebi Departamentul Cultelor, noul Consiliu al Uniunii Baptiste cerând statului să-şi
redefinească atitudinea faţ ă de baptişti. Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare..., p. 211.
39
Interesul extrem de ridicat manifestat pentru situaţ ia cultelor neoprotestante, şi în special a
baptiştilor, este vizibil pe întreaga durată a anilor 1980, trimiteri referitoare la situaţ ia acestora apărând
cu regularitate în rapoarte ale organizaţ iei Amnesty International sau în rapoartele comisiilor din cadrul
Congresului american.
40
Raport „Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România”, martie 1977. A.N.I.C., Fond
Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 161, f. 2-18.
126
discriminării în domeniul învăţ ământului, 1960; Actul Final de la Helsinki, 1975 –,
documentul atrăgea atenţ ia că în România erau menţ inute legi şi au fost luate măsuri
administrative care contraveneau spiritului acestor documente. În acest sens, se
făcea trimitere directă la decretul nr. 153/1970 pentru combaterea actelor de
huliganism şi tendinţ ele unor tineri de a duce o viaţ ă parazitară şi anarhică, decret
utilizat însă de autorităţ i şi pentru a-i pedepsi pe credincioşii neoprotestanţ i41.
Totodată, raportul prezenta cazurile concrete ale abuzurilor la care fuseseră
supuşi unii credincioşi şi familiile acestora: retrogradarea sau destituirea din funcţ ii,
discriminarea la care erau supuşi în şcoli copiii credincioşilor neoprotestanţ i,
amendarea credincioşilor care participau la slujbe42.
Documentul a fost semnat de şase persoane, pastori şi laici evanghelici: pastorii
Iosif Ţon şi Pavel Nicolescu, învăţ ătorul Radu Dumitrescu, inginerul Aurelian
Popescu (baptişti), predicatorul Constantin Caraman (penticostal) şi Silviu Cioată
(creştin după Evanghelie) şi a fost difuzat la 3 aprilie 1977 la postul de Radio
Europa Liberă. La scurtă vreme, toţ i cei şase semnatari au fost arestaţ i43. Eliberaţ i în
mai 1977, semnatarii au fost rearestaţ i în toamnă sub ameninţ area că vor fi
condamnaţ i pentru homosexualitate şi că vor fi internaţ i la psihiatrie 44.
Un an mai târziu au fost puse bazele Comitetului Creştin pentru Apărarea
Libertăţ ii Religioase şi de Conştiinţ ă (A.L.R.C.). Potrivit declaraţ iei de constituire,
din 5 iulie 1978, printre scopurile A.L.R.C. se numărau afirmarea valorilor morale şi
spirituale ale religiei creştine; apărarea libertăţ ii religioase şi de conştiinţ ă; apărarea
şi ajutorarea tuturor celor persecutaţ i din cauza convingerilor religioase; informarea
opiniei publice din România şi străinătate despre persecuţ iile religioase din
România45. În Programul de revendicări elaborat de A.L.R.C. erau solicitate, printre
altele, o independenţ ă mai mare a bisericii în relaţ ia cu statul; reînfiinţ area Bisericii
Greco-Catolice, desfiinţ ată în 1948; reînfiinţ area cultului adventist reformist de ziua
a şaptea46; recunoaşterea oficială a mişcării evanghelice Oastea Domnului 47, în
cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

41
Pe lângă multe alte cazuri citate, în Raport este amintită şi încadrarea în decretul 153 pe care
Judecătoria Rădăuţ i a stabilit-o în cazul membrilor filialei baptiste legal constituite din satul Bivolărie,
comuna Vicovu de Sus. Responsabilul acestei filiale declara în decembrie 1976 la o şedinţ ă a cultului
baptist de la Bucureşti: „Ceea ce ne doare mai rău este faptul că noi, oameni ai muncii din fabrici şi de
pe ogoare, am fost declaraţ i huligani şi paraziţ i şi anarhici, pentru faptul că ne-am adunat împreună să
ne închinăm lui Dumnezeu”. Ibidem.
42
Raportul amintea cazul unor profesori concediaţ i pe motiv că erau adventişti, dar şi greutăţ ile
pe care le întâmpinau copiii neoprotestanţ ilor la înscrierea în unele instituţ ii de învăţ ământ superior sau
la repartizarea unui loc de muncă. Ibidem.
43
Ibidem; Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România…, p. 212.
44
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă..., p. 218.
45
A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 161, f. 66-67.
46
Deşi erau un subgrup al Bisericii Adventiste, adventiştii reformaţ i erau trataţ i de autorităţ i ca
fiind o grupare ilegală şi din cauza atitudinii de respingere a serviciului militar şi a muncii în ziua de
sâmbătă. Raportul Amnesty International pentru anii 1977-1978. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos.
nr. 21, vol. 27, f. 180.
47
Grupare evanghelică înfiinţ ată în 1923 de Iosif Trifa. În 1948 a cerut recunoaşterea statutului de
confesiune independentă, însă a fost declarată în afara legii, iar preoţ ii ei, printre care se aflau Cornel
Rusu din Simeria, Traian Dors din Beiuş, au fost arestaţ i în mai multe rânduri. Represiunea s-a extins şi
asupra altor membri: Ioan Opriş, din Călan, Serghei Paraschiv, din Moldova, Alexandru Codruţ , din
127
 Supravegherea atentă şi persecutarea credincioşilor neoprotestanţ i a continuat şi
în anii 1980, fapt susţ inut de numeroasele rapoarte ale organizaţ iilor internaţ ionale,
dar şi de rapoarte ale Securităţ ii care vizau în special activităţ ile cu caracter cultic,
dar şi circulaţ ia materialelor religioase48.
Caracterul interconfesional al acţ iunilor iniţ iate de neoprotestanţ i este dat şi de
solidaritatea pe care membri ai acestei comunităţ i religioase au manifestat-o faţ ă de
clerici aparţ inând altor culte.
În acest sens, pastorul baptist Pavel Nicolescu s-a afirmat ca unul dintre
sprijinitorii părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, dar şi al Sindicatului Liber al
Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), creat în 1979.
Din raţ iuni care au ţ inut în parte şi de atitudinea conformistă a B.O.R., numărul
clericilor ortodocşi care s-au plasat pe poziţ ii contestare faţ ă de regimul de la
Bucureşti a fost unul extrem de redus.
Cel mai cunoscut caz de disidenţ ă, pe care îl vom prezenta pe larg în studiul de
caz cuprins în acest capitol, a fost acela al preotului Calciu-Dumitreasa.
Supravieţ uitor al reeducării de la Piteşti, Gheorghe Calciu a fost preoţ it la începutul
anilor 1970.
Începând cu anul 1977, preotul Calciu a început să condamne în mod public
propaganda ateistă a regimului comunist şi să ia poziţ ie faţ ă de demolarea lăcaşurilor
de cult. Seria de predici ţ inute la Biserica Radu Vodă în Postul Paştelui din 1978 i-au
atras simpatia a zeci de tineri veniţ i inclusiv de la facultăţ i laice, dar şi excluderea
din învăţ ământul teologic.
În urma susţ inerii pe care a acordat-o iniţ iatorilor S.L.O.M.R., Calciu-
Dumitreasa a fost arestat la 10 martie 1979, condamnat şi eliberat în urma
protestelor internaţ ionale susţ inute în 1984.
Preotul Alexandru Pop, din Banat, a fost un alt caz de disidenţ ă din interiorul
B.O.R. Într-o scrisoare trimisă în Occident în 1985, acesta condamna modul ruşinos
în care ierarhia ortodoxă s-a comportat în cazul Calciu49, dar înainta şi un program în
opt puncte care să ducă la încetarea represiunii religioase din România. Prevederile
acestuia făceau trimitere la drepturi care erau înscrise deja în Constituţ ie, dar care nu
erau respectate – libertatea religioasă şi de conştiinţ ă – , cerând totodată oprirea

Nămoloasa, lângă Galaţ i, Vasile Axinuţ a de la Lipan, în apropiere de Dorohoi, şi alţ ii. Traian Dors a
stat în puşcărie până în 1964, după eliberare i s-a impus domiciliu obligatoriu la Beiuş. În 1978, Traian
Dors a fost ameninţ at cu internarea psihiatrică după ce a scris şi distribuit un document critic la adresa
politicii faţ ă de credincioşi şi în care cerea recunoaşterea cultului. Represiunea împotriva membrilor
Oastei Domnului a continuat şi după amnistia din 1964. În 1965 au fost arestaţ i trei membri, în urma
unei adunări care s-a ţ inut în Banat, fiind condamnaţ i la doi ani de închisoare. Dennis Deletant,
Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă…, p.220-221.
48
În condiţ iile în care Departamentul Cultelor acorda dreptul de tipărire pentru un număr restrâns
de biblii, cărţ i cu cântece religioase şi alte materiale cu conţ inut similar, credincioşii neoprotestanţ i
foloseau materiale introduse clandestin în ţ ară de credincioşi străini sau aduse de români care aveau
legături cu exteriorul. Credincioşii riscau însă acuzaţ ii de complicitate la contrabandă, conform legii nr.
30/1978, sau puteau fi acuzaţ i de difuzare de materiale fără autorizaţ ie, conform legii nr. 3/1978.
Pedepsele cu închisoarea au fost aplicate doar în anul 1980 şi 1981, în cadrul acţ iunilor „Canalul 80” şi
„Canalul 81”. Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-
1989..., p. 22.
49
Gh. Calciu-Dumitreasa a fost caterisit prin decizia întărită de Sinodul B.O.R. din 17.XII.1984.
128
propagandei antireligioase, stoparea intervenţ iilor statului în afacerile bisericii,
oprirea demolării de biserici, dar şi stoparea persecutării preoţ ilor sau credincioşilor
pe motive religioase50.
Problema demolării lăcaşurilor de cult şi a lipsei unei opoziţ ii vizibile din partea
ierarhiei B.O.R. a constituit unul dintre principalele reproşuri care i s-au adus acesteia
după 1989. Indiferent de raţ iunile care au stat la baza acestei tăceri, nu putem să nu
remarcăm că în apărarea bisericilor, unele dintre ele monumente de patrimoniu, au luat
poziţ ie fie preoţ i de rang inferior, care au fost ulterior marginalizaţ i, fie o serie de
intelectuali, cum a fost cazul istoricului Dinu C. Giurescu.
Pe de altă parte, poziţ ia exprimată agenţ iei France Press la 2 ianuarie 1988 de
către episcopul Nifon Ploieşteanul, vicar patriarhal şi secretar al Sfântului Sinod al
B.O.R., vine în confirmarea unei atitudini de compromis pe care conducerea B.O.R.
a înţ eles să o adopte în relaţ ia cu statul comunist. Exprimându-şi regretul pentru că
unele biserici au trebuit să fie demolate „din motive de sistematizare urbană”,
episcopul aprecia că „modernizarea oraşelor cere uneori sacrificii, aşa cum a fost
cazul în secolul trecut, la Paris”, însă amintea sprijinul primit din partea statului
pentru restaurarea a 505 biserici şi monumente istorice, între 1980-1984, şi
construirea a şapte biserici în Bucureşti51.
Deşi nu au avut anvergura protestelor iniţ iate de neoprotestanţ i, în ultimele două
decenii de comunism s-au înregistrat mai multe apeluri în favoarea restaurării
Bisericii Greco-Catolice, dar şi pentru un statut corect al Bisericii Romano-Catolice.
Un astfel de document era şi scrisoarea trimisă de un grup de credincioşi şi
preoţ i romano-catolici Papei Ioan Paul al II-lea, la puţ ină vreme după începutul
pontificatului acestuia. Documentul adresa Papei rugămintea de a numi un episcop
catolic român, alături de cel maghiar, Jakab Antal, solicitând totodată sprijin pentru
a obţ ine respectarea drepturilor religioase52, dar şi reînvierea organizaţ iilor de tip
mănăstiresc suprimate, restituirea edificiilor institutelor religioase, dreptul de aduce
în ţ ară şi a utiliza presă religioasă şi materiale pentru instruire religioasă. Prima
revendicare însă viza relegalizarea Bisericii Greco-Catolice, care, deşi desfiinţ ată,
funcţ iona în clandestinitate, şi includerea ei în cadrul Bisericii Catolice, păstrându-şi
însă cultul ei, ierarhi şi cler propriu, precum şi lăcaşuri de cult 53.
Zece ani mai târziu, un apel adresat tot Papei Ioan Paul al II-lea, de această dată
de disidenta Doina Cornea, solicita repunerea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice
şi recunoaşterea „meritelor spirituale, culturale, istorice pe care le-a dobândit de-a
lungul celor trei secole de existenţ ă zbuciumată”54.
***

Asaltul pe care regimul comunist l-a dat asupra Bisericii chiar din primii ani de
la instaurare, ducând fie la dispariţ ia unor culte, precum cel greco-catolic, fie la
50
Romanian Situation Report. 24 February 1986. A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr.
168, f. 115-115 v.
51
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 20, vol. 3, f. 5-7.
52
A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 162, f. 52-65.
53
Ibidem.
54
HU OSA 300-60-3- 7.
129
aservirea acestora, au făcut ca gesturile de contestare din partea principalelor culte la
adresa politicii faţ ă de viaţ a religioasă să fie relativ puţ ine.
Din acest motiv, activismul care a caracterizat activitatea cultelor neoprotestante
din ultimele decenii de comunism au făcut ca acestea să se impună drept
contestatarii cei mai articulaţ i ai regimului de la Bucureşti.
Excepţ ia care vine însă să întărească această concluzie a fost reprezentată de
activitatea preotului ortodox Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care a devenit simbolul,
recunoscut parţ ial de B.O.R. chiar şi după 1989, al disidenţ ei din mediul religios la
adresa regimului comunist.

6.3. Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Războiul întru cuvânt”

„Uneori, o chemare tardivă este un act de har divin, care operează în noi cu o
forţ ă invincibilă. Ea ne împinge la acte de eroism care, pentru omul comun, par acte
de nebunie. Şi sunt privite sub specia lumii, căci înţ elepciunea lumii acesteia,
cuminţ enia ei se reduc la declararea principiului conservării ca suprem principiu de
existenţ ă.”55
Într-o societate în care individul, topit în colectivitate, a fost supus controlului
cvasitotal din partea regimului comunist, inclusiv în sfera spirituală, biografia
părintelui Calciu-Dumitreasa ilustrează tipul de disidenţ ă autentică provenită din
mediul religios.
Chemarea tardivă de care vorbea părintele Calciu-Dumitreasa nu a fost altceva
decât descoperirea adevăratei sale vocaţ ii: a-şi pune viaţ a în slujba lui Dumnezeu.
Cu această misiune în suflet, părintele Calciu şi-a dedicat cea mai mare parte din
viaţ ă credinţ ei şi propovăduirii acesteia printre semenii săi.
Modul în care a înţ eles să facă acest lucru – refuzând comandamentele ideologice
şi ignorând pericolele care decurgeau din această alegere – a făcut ca în scurta
perioadă în care a slujit ca preot în România comunistă, părintele Calciu-Dumitreasa
să devină un reper al luptei pentru libertatea de credinţ ă, dar şi un adversar redutabil al
regimului.
Înzestrat cu har, Gheorghe Calciu îşi va descoperi vocaţ ia de abia după ce a
devenit victima uneia dintre cele mai crude şi dezumanizante forme de represiune
din timpul regimului comunist: reeducarea prin tortură.
Parcursul traumatic al devenirii sale, întunericul şi, apoi, neaşteptata lumină au
făcut ca la capătul procesului de făurire a omului nou la care fusese supus Calciu,
acesta să fie, contrar scopurilor urmărite de regim, un om liber, eliberat de teamă şi
de constrângeri prin credinţ a în Dumnezeu. Pentru această libertate, dar şi împotriva
ateismului promovat de statul comunist va lupta Gheorghe Calciu în a doua jumătate
a anilor 1970. Această perioadă va fi analizată pe larg în continuare. Înainte însă e
nevoie să amintim golgota lui Gh. Calciu-Dumitreasa, fără de care paşii săi ar fi
putut alege alt drum.

55
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise, Gheorghe-Calciu Dumitreasa, vol. 2, f. 97.
130
 Gheorghe Calciu, al unsprezecelea copil al unei familii de ţ ărani, s-a născut la
23 noiembrie 1925, la Mahmudia, în Deltă. Aşa cum mărturisea, a învăţ at credinţ a
de la mama sa, Elena, o femeie simplă, dar având o conştiinţ ă puternic creştină 56.
Elev al liceului „Spiru Haret” din Tulcea, în 1940, la vârsta de 15 ani, Gheorghe
Calciu a intrat prima oară în contact cu Frăţ iile de Cruce. Potrivit afirmaţ ilor sale,
ceea ce l-a atras spre această organizaţ ie a fost „onestitatea, corectitudinea, relaţ iile
dintre membri”. Ataşamentul lui Gheorghe Calciu faţ ă de ideile legionare va fi un
lucru de care nu se va dezice nici atunci când a fost pedepsit pentru convingerile sale
şi nici după aceea57.
În 1945, Gheorghe Calciu a dat examen la Medicină şi a fost admis, începând
cursurile un an mai târziu. Activitatea sa legionară a continuat şi în timpul facultăţ ii,
Calciu activând în grupul studenţ esc al Frăţ iilor de Cruce, o unitate intermediară în
care, aşa cum povesteşte Calciu, se făceau aceleaşi lucruri ca în liceu: se ţ ineau
adunări se în care vorbea deschis despre educaţ ie, istorie, credinţ ă58.
La 22 mai 1948, în contextul arestărilor masive făcute în rândul legionarilor,
Calciu a fost reţ inut şi judecat împreună cu mai mulţ i colegi pentru „crima de
organizare şi participare la organizaţ iuni de tip fascist, politice şi paramilitare” 59.
Câteva luni mai târziu, Gh. Calciu a fost condamnat prin sentinţ a Tribunalului
Militar Bucureşti nr. 48/ 31 ianuarie 1949 la 8 ani temniţ ă grea şi trei ani degradare
civică60.
După o scurtă perioadă petrecută la penitenciarul Jilava, în 1949 Gheorghe Calciu
a fost transferat la închisoarea Piteşti, rezervată în special studenţ ilor. Această
închisoare a devenit „centrul pilot” al reeducării prin tortură şi a furnizat „cadrele
necesare” pentru extinderea reeducării în închisorile de la Gherla, Târgu Ocna,
Braşov, Canal, Ocnele Mari.

Periplu prin infern: Reeducarea de la Piteşti şi Gherla

„Reeducarea” a fost un proces de anihilare fizică şi morală la care au recurs

organele statului comunist împotriva unor categorii de deţ inuţ i politici, percepuţ i ca
potenţ iali opozanţ i: tineri, în special studenţ i (Piteşti, Gherla) sau vârstnici,
reprezentanţ i ai elitelor fostului regim (Aiud). În cadrul acestui proces s-au distins
două tipuri de reeducare: reeducarea prin tortură, circumscrisă anilor 1949-1952,
pusă în practică la penitenciarele Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Braşov, Canal, Ocnele
Mari, şi reeducarea prin autoanaliză, desfăşurată în perioada anilor 1960-1964, în
penitenciare precum Aiud, Gherla, Botoşani.

56
Viaţ a părintelui Gh. Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţ ie îngrijită la Mănăstirea
Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.
57
Vezi şi Ana-Maria Cătănuş, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006), în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 1-2/2009, p. 239-243.
58
Viaţ a părintelui Gh. Calciu după mărturiile sale şi ale altora, p. 29-30.
59
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos.nr. 766 vol. 1, f. 24.
60
Fişă privind pe Gh. Calciu-Dumitreasa, A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 7, f. 222;
Gh. Calciu, Autobiografie, A.C.N.S.A.S., Fond Reţ ea, dos. nr. 271861, f. 4-7.
131
 Fundamentată, potrivit unor autori61, pe operele pedagogului sovietic Anton
Semionovici Makarenko, reeducarea deţ inuţ ilor prin tortură62 declanşată la Piteşti, în
decembrie 1949, a fost pusă în practică de un nucleu de tineri legionari în frunte cu
Eugen Ţurcanu, transferaţ i de la penitenciarul Suceava la 19 aprilie 1949. Întreaga
operaţ iune a fost însă orchestrată de autorităţ ile comuniste, în timp ce Ţurcanu şi ceilalţ i
deţ inuţ i implicaţ i au fost doar instrumentele punerii în practică a acestui experiment.
Acţ iunea de reeducare lansată la Piteşti a vizat în principal anihilarea tinerilor
studenţ i, în majoritate legionari, şi s-a desfăşurat după un scenariu cu etape bine
stabilite. Prezentarea succintă a acestora este necesară pentru a înţ elege traumele
fizice şi psihice la care au fost supuşi deţ inuţ ii.
Experimentul debuta cu o bătaie, fie la comun, caz în care victimele erau
bătute de agresori cu pumnul, palma, piciorul, bucăţ i de lemn desprinse din priciuri,
cearceafuri ude sau lanţ uri procurate de la gardieni, fie individual, victima fiind
supusă timp de o zi sau mai multe la torturi greu de suportat fizic şi, totodată,
degradante: bătaia la tălpi, obligarea victimelor să mănânce mâncarea fierbinte stând
în poziţ ie porcească, forţ area deţ inuţ ilor să ingereze fecale.
Odată încheiată tortura, victima era lăsată o perioadă să se gândească timp de
câteva ore, uneori chiar zile, de multe ori într-o poziţ ie nefirească (într-un picior,
îmbrăcaţ i cu toate hainele şi încărcaţ i cu bagaje), după care era obligată să-şi facă
demascarea, exterioară şi interioară. Dacă în cazul celei dintâi erau vizate informaţ ii
despre perioada petrecută în penitenciar, dar şi activitatea din libertate, pe care o
ascunsese la anchetă, demascarea interioară urmărea distrugerea psihologică a
deţ inutului. Acesta trebuia să-şi facă autobiografia în faţ a colectivului camerei şi sub
supravegherea comitetului de reeducare. Demascarea interioară era un proces extrem de
traumatizant, prin prisma faptului că victima trebuia să-şi prezinte cât mai negativ
trecutul. Era practic o acţ iune de distrugere morală a individului, care trebuia să denunţ e
toate valorile în care credea: familie, prieteni, profesori, credinţ a în Dumnezeu.
Ultima etapă în procesul de aşa-zisă reeducare consta în transformarea victimei
în agresor, aceasta fiind pusă să conducă procesul de reeducare al unei persoane
apropiate, sub supravegherea celor care îl «reeducaseră ».
În cazul lui Gheorghe Calciu, starea de teroare care a însoţ it debutul reeducării
au făcut ca tânărul student să fie bântuit de gândul sinuciderii. Mesajul în care îi

61
În acest sens, vezi lucrările lui Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-
1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov, Polirom, 2010; Idem, Reeducarea in Romania comunista (1948-
1955). Vol. II: Târgşor, Gherla, Polirom, 2010; Idem, Reeducarea în România comunistă (1949-1955).
Vol. III: Târgu-Ocna, Ocnele Mari, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Polirom, 2012;
62
Experimentul reeducării a făcut obiectul a numeroase lucrări şi studii, acestora adăugându-li-se
volumele de mărturii ale supravieţ uitorilor. Vezi, de exemplu, Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti,
Humanitas, Bucureşti, 1991; Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile
Piteşti, Gherla, Editura Vremea, Bucureşti, 1995; Dumitru Lăcătuşu, Alin Mureşan (editori), Casa
terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti (1947-1977), Polirom, 2010; Alin Mureşan, Piteşti.
Cronica unei sinucideri asistate, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România,
Polirom, 2007; Mircea Stănescu, Titică Predescu, Procesele reeducării (1952-1960). Statul şi dreptul,
instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Editor coordinator Ilie Popa, Fundaţ ia Culturală
Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2008; Mircea Stănescu (editor), Documentele reeducării, vol. I, Editura
Vicovia, 2013.

132
propunea colegului de pat să se sinucidă împreună, scris pe o bucată de săpun, a fost
descoperit de reeducatori în urma unei percheziţ ii, iar Gh. Calciu a fost bătut crunt.
Astfel rememora Gh. Calciu experienţ a: „M-au snopit în bătaie. Îmi pierdusem
cunoştinţ a, nu mai ştiam nici să citesc, nu mai cunoşteam literele, rugăciunea «Tatăl
nostru» am uitat-o complet”63.
La Piteşti, Calciu a fost torturat în camera 4 spital, începând cu 21 ianuarie
1950. Ulterior, a fost selectat de Ţurcanu şi a participat la „şcoala de cadre” 64 de la
camera 4 spital, iar în august 1951 a fost transferat la Gherla. Aici a fost recrutat ca
informator pe bază de convingere. Cu toate acestea, aşa cum se preciza într-un
referat aflat în dosarul de reţ ea al lui Gh. Calciu, deşi acesta a fost folosit ca rezident
până în 1953, când a fost deconspirat din vina ofiţ erilor operativi, până la acea dată
nu i se întocmise dosarul de informator şi nici nu i se luase angajament scris 65.
Deşi a fost acuzat că ar fi fost torţ ionar, nu există informaţ ii certe care să susţ ină
acest lucru66. În schimb, într-o notă informativă dată în 1974 de un informator al
Securităţ ii sub numele conspirativ „Ionescu Nelu”, fost piteştean şi el, acesta preciza
că în închisoare a rămas „surprins plăcut că acesta, Gheorghe Calciu, spre deosebire
de ceilalţ i oameni ai lui Ţurcanu, evita brutalităţ ile, maltratările şi intervenea ori de
câte ori vreunul din tabăra lui Ţurcanu întrecea măsura” 67. Mai mult, de câte ori a
putut, a încercat să-i ajute pe alţ i deţ inuţ i, folosindu-se de cunoştinţ ele sale medicale
sau avertizându-i asupra unor pericole.
Deşi în scrierile sale a evitat să descrie detaliile profund inumane care au
caracterizat reeducarea, Gheorghe Calciu a vorbit despre impactul psihic pe care
acest experiment, greu de înţ eles, l-a avut asupra sa: „Timpul are memorie scurtă.
Carnea doare şi apoi uită. Dar sufletul nu. Şi ştiu că am văzut bătăi şi orori suferite
de alţ ii, care m-au durut şi m-au spulberat mai mult decât propria mea suferinţ ă. M-
au anihilat şi am căzut de pe podiumul umanităţ ii, ca de pe un eşafodaj
înspăimântător, cu vuiet mare, ca un sau ca nişte luceferi”68.
Pentru a arunca întreaga vină a experimentului abominabil asupra legionarilor
din închisori, regimul comunist a organizat două procese. Primul, desfăşurat în
1954, s-a încheiat cu condamnarea şi executarea lui Eugen Ţurcanu şi a altor
şaisprezece deţ inuţ i implicaţ i în reeducare. Al doilea proces, organizat în 1957 şi
care l-a avut ca şef de lot pe Valeriu Negulescu, l-a adus printre inculpaţ i şi pe Gh.
Calciu. Acesta a refuzat să susţ ină varianta Securităţ ii şi Partidului Comunist că
torturile au fost puse la cale de legionari, indicând drept vinovaţ i tocmai autorităţ ile
comuniste. Acest moment a reprezentat pentru Gh. Calciu începutul ieşirii din abisul
în care fusese aruncat.

63
Viaţ a părintelui Gh. Calciu după mărturiile sale şi ale altora..., p. 29-30.
64
Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, p. 117. La „şcoala de cadre” erau
incluse persoane selectate de Ţurcanu. Aici se discutau materiale propagandistice comuniste, iar
membrii beneficiau de un regim preferenţ ial – primeau ţ igări, plimbare o jumătate de zi în curtea
exterioară. Aceştia vor deveni cadrele care în scurt timp vor fi direcţ ionate către alte penitenciare sau
locuri de deţ inere pentru a extinde reeducarea.
65
A.C.N.S.A.S., Fond Reţ ea, dos. nr. 271861, f. 8.
66
Alin Mureşan, op.cit., p. 117.
67
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 2, f. 49 v.
68
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Gheorghe Calciu Dumitreasa, dos. nr. 9, vol. 2, f. 101.
133
 Găsit vinovat pentru „acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţ ii
statului”, Gheorghe Calciu a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică 69, care s-au
comasat cu condamnarea iniţ ială. Următorii ani, Gh. Calciu i-a petrecut la Casimca
Jilavei70, împărţ ind celula cu Marcel Petrişor, Iosif V. Iosif şi Constantin Oprişan,
ultimul, în ciuda eforturilor disperate ale colegilor de a-l salva, murind de
tuberculoză. În ultima parte a detenţ iei a fost transferat la Aiud, iniţ ial la Celular,
apoi mutat la Zarca, pentru că a refuzat să-şi facă autoanaliza.
Eliberat la 15 mai 1963, lui Gheorghe Calciu i s-a fixat domiciliu obligatoriu în
Bărăgan, la Viişoara, lângă Mărculeşti, iar în august 1964 a fost graţ iat71. „Ieşit la
lumină”, lui Gheorghe Calciu i s-a oferit, ca de altfel multora dintre deţ inuţ ii politici
eliberaţ i în anii 1960, posibilitatea de a-şi relua studiile şi a începe o viaţ ă nouă. Gh.
Calciu va profita de acest lucru, însă traiectoria pe care se va înscrie nu doar că nu va
fi aceea dorită de regim, ci mai mult a fost în măsură să-l aducă în conflict cu acesta.

Primele gesturi de disidenţ ă

Tabloul disidenţ ei lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa lasă să se întrevadă două

planuri, cel al evoluţ iei lui Gheorghe Calciu şi cel al Securităţ ii, planuri care
inevitabil se intersectează, ultimul nereuşind însă să-l altereze pe primul.
Astfel, deşi supravegherea lui Calciu-Dumitreasa şi măsurile luate împotriva sa
au fost constante de la încheierea perioadei de domiciliu obligatoriu din 1964 până la
arestarea sa din 1979, şi chiar în perioada detenţ iei din anii 1980, acestea nu l-au
determinat pe Calciu să renunţ e la convingerile sale sau la propagarea acestora
indiferent de consecinţ e.
Revenit în Bucureşti după ridicarea restricţ iilor domiciliare72, Calciu nu şi-a putut
relua studiile la Medicină şi s-a reorientat spre Facultatea de Filologie Franceză,
devenind profesor de liceu. Acest lucru nu l-a mulţ umit. „Am simţ it că sunt fără
rădăcini, fără direcţ ionare, fără tot ceea ce îmi trebuia pentru a merge drept”73, scria
Gheorghe Calciu. Vocaţ ia sa pentru jertfă şi promisiunea făcută în închisoare că se va
face preot i-au îndreptat paşii către Teologie, unde însă nu putea fi acceptat pentru că
făcuse închisoare.
Cu ajutorul patriarhului Iustinian Marina, Calciu reuşeşte să fie admis la facultate
şi tot cu ajutorul acestuia reuşeşte să o şi termine74. În mai 1972, Calciu a fost
exmatriculat din facultate în urma unor verificări făcute de Securitate, însă la sfatul
Patriarhului Iustinian şi-a dat licenţ a mai devreme, reuşind să absolve facultatea75.
69
Extras din Sentinţ a nr. 155/25 iunie 1957. A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 766, vol. 1, f. 25-28.
70
Casimca era o secţ ie specială a Jilavei, o hrubă în pământ în formă de semicilindru în care erau
cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care
erau jos la uşă. Viaţ a părintelui Gh. Calciu după mărturiile sale şi ale altora..., p. 57.
71
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 1, f. 11-14.
72
Gheorghe Calciu s-a căsătorit cu Adriana Dumitreasa, de meserie biolog, în urma căsătoriei
luând şi numele soţ iei.
73
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Gheorghe Calciu Dumitreasa, dos. nr. 9, vol. 2, f. 130.
74
Viaţ a părintelui Gh. Calciu după mărturiile sale şi ale altora..., p. 57.
75
Ibidem.
134
 La începutul anului 1973, Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost hirotonisit la
Biserica Radu Vodă şi şi-a început activitatea de preot profesor la Seminarul
Teologic din Bucureşti.
Peste numai câţ iva ani, părintele Calciu avea să înceapă „cruciada” împotriva
unui regim care propaga agresiv ateismul şi care îşi propusese, folosindu-se de
programul de sistematizare, să demoleze lăcaşuri de cult de o valoare inestimabilă.
Astfel, în toamna anului 1977, vorbind elevilor în Biserica Radu Vodă, părintele
Calciu deplângea demolarea bisericii Enei şi îşi manifesta „stupoarea în faţ a acestui
act barbar şi durerea că niciun om al bisericii nu a zis ‹nu›” 76.
Biserica Enei, monument de secol XVIII, cu o frescă de mare valoare,
supravieţ uise cutremurului din 4 martie 1977, însă a fost avariată de „un macaragiu
neatent” care a scăpat din greşeală o grindă de la dărămăturile de alături peste absida
dreaptă a bisericii, fără însă a-i provoca mari stricăciuni. Cu toate acestea, biserica a
fost demolată, iar părintele Calciu a simţ it că este de datoria sa, în ciuda tuturor
atenţ ionărilor, să atragă atenţ ia asupra unei situaţ ii îngrijorătoare: „Unde vom ajunge
dacă în vreme de stabilitate socială şi de legi care protejează cu străşnicie moştenirea
trecutului, un monument istoric este distrus numai pentru că era biserică? Ce ne mai
aşteaptă? Ce noi acte barbare vom mai fi obligaţ i să vedem şi să nu mai spunem
nimic, de parcă nici nu s-ar fi petrecut?”77.
Şirul „abaterilor disciplinare”, aşa cum au fost descrise actele preotului Calciu
în documentul de motivare a suspendării acestuia din funcţ ia de profesor la Seminar,
în mai 1978, a continuat cu predica rostită de Gh. Calciu la 30 ianuarie 1978 în
Catedrala Patriarhală, o predică vehementă împotriva ateismului şi materialismului:
„Daţ i la o parte aparentul materialism al ştiinţ ei contemporane şi sub el veţ i găsi
ascunsă neliniştitoarea întrebare despre absolut, despre Dumnezeu... Dacă ne vom
pătrunde de adevărurile Dumnezeieşti, dacă vom crede cu toată fiinţ a noastră şi ne
vom putea purta faţ ă de lume ca cineva care crede, cu adevărat vom birui lumea şi
vom sfărâma vălul ateismului, oricât ar fi el de agresiv...” 78.
Consecinţ a imediat următoare a fost interdicţ ia aplicată lui Calciu de a predica
în Catedrala Patriarhală, precum o atenţ ie sporită din partea Securităţ ii.
Din perspectiva accelerării evoluţ iilor care vor contura şi mai mult parcursul
disident al preotului Calciu-Dumitreasa se cuvine să amintim episodul organizării de
către acesta, la 4 martie 1978, a unui parastas în incinta Seminarului, pentru
pomenirea celor trei elevi morţ i la cutremur.
În aparenţ ă o manifestare firească, conformă cu tradiţ iile creştineşti, organizarea
parastasului a generat reacţ ii de dezaprobare din partea conducerii Seminarului, care
a încercat pe mai multe căi să împiedice desfăşurarea acestuia. Astfel, în seara zilei
de 4 martie 1978, după începerea slujbei de parastas, Gheorghe Calciu a fost chemat
în altar, comunicându-i-se interdicţ ia episcopală de a face parastasul şi
procesiunea79.

76
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Gheorghe Calciu Dumitreasa, dos. nr. 2, f. 12.
77
Ibidem.
78
Ibidem, f. 13.
79
Încolonaţ i şi cântând cântece religioase şi funebre, elevii urmau să aşeze pe locul unde muriseră
cei trei colegi o cruce inscripţ ionată cu numele lor. Ibidem, f. 16.
135
 În ciuda presiunilor, ambele au fost duse la capăt şi drept urmare, după câteva
zile, Calciu avea să fie judecat din ordinul episcopului Roman Ialomiţ eanul pentru
„propagandă religioasă în incinta Seminarului”80. La discuţ ia la care au luat parte
părintele Nicolae Bordaşiu, episcopul Roman Ialomiţ eanul, vicarul episcopal
Octavian Popescu, consilierul cultural Ilie Georgescu, precum şi Niţ ă Pascu,
inspector pe capitală la Departamentul Cultelor, lui Calciu i s-a reproşat şi plantarea
crucii cu numele elevilor lângă biserică81.
În urma discuţ iilor, s-a ajuns la concluzia că părintele Calciu a greşit, fără să se
spună însă în ce fel şi faţ ă de cine82.

Sub supravegherea Securităţ ii

Gesturile preotului Calciu au determinat intensificarea şi diversificarea

măsurilor pe care Securitatea le-a luat în scopul urmăririi, documentării acţ iunilor lui
Gh. Calciu şi anihilării acestora.
Identificat ca având manifestări duşmănoase la adresa regimului comunist, în
special din cauza trecutului său legionar şi a legăturilor cu foştii colegi de detenţ ie
(Marcel Petrişor, Dragoş Hoinic, Iosif Iosif, Demostene Andronescu), Gh. Calciu a
fost urmărit constant după ridicarea restricţ iilor domiciliare.
O imagine a dimensiunii supravegherii este dată de ansamblul măsurilor luate
de Securitate în cazul obiectivului Calciu începând din 1966 şi până la plecarea
acestuia din ţ ară, în 1985, a căror descriere o găsim în douăzeci şi şase dosare de
urmărire informativă.
Astfel, din dosarul cu nume de cod „Dobrogeanul”, deschis la 16 mai 1966 şi
închis la 4 august 1969, aflăm despre percheziţ iile desfăşurate în locuinţ a lui
Calciu83, instalarea de tehnică de ascultare la domiciliu, interceptarea
corespondenţ ei, precum şi despre filarea permanentă a lui Calciu, inclusiv în
concediu84.
Chemat periodic la Securitate, Calciu a refuzat să dea informaţ ii despre
activităţ ile sale, altele decât cele profesionale, sau despre alte persoane, afirmând că
nu va furniza niciodată informaţ ii85.

80
Ibidem, f. 23.
81
Cum biserica Radu Vodă era monument istoric, era nevoie de o aprobare de la Comisia
monumentelor, susţ inea Niţ ă Pascu. Ibidem, f. 19.
82
Ibidem, f. 23.
83
Percheziţ iile erau determinate de informaţ iile deţ inute de Securitate că Gh. Calciu intenţ iona să-
şi scrie amintirile din perioada închisorii, precum şi de faptul că acesta deţ inea un caiet manuscris cu
poeziile lui Costantin Oprişan, fostul şef al F.D.C. pe ţ ară, mort în Casimca Jilavei, una dintre figurile
extrem de importante pentru supravieţ uitorii legionari ai reeducării. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ,
dos. nr. 155109, vol. 1, f. 41.
84
Ibidem, f. 126, 167, 194, 258-259.
85
Ibidem, f. 312. Calciu şi-a menţ inut decizia şi în 1977, când în contextul mişcării Goma a fost
chemat la Securitate să dea declaraţ ii împotriva unui fost coleg de închisoare, Vlad Drăgoescu,
semnatar al Scrisorii deschise adresate conferinţ ei de la Belgrad. A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise
Gheorghe Calciu Dumitreasa, dos. nr. 2, f. 52.
136
 Preocuparea Securităţ ii de a fi permanent la curent cu opiniile exprimate de
Calciu, cu legăturile sale din ţ ară, în special persoane cu antecedente politice sau
penale, dar şi din străinătate, reiese din numeroasele planuri de măsuri elaborate la
Securitate în perioada anilor 197086, precum şi din numărul mare de informatori
dirijaţ i către acesta87.
Pe măsură ce gesturile lui Gh. Calciu-Dumitreasa au devenit mai vizibile şi mai
deranjante pentru regim, Securitatea şi-a diversificat şi ea metodele, urmărind
contracararea acţ iunilor lui Calciu şi izolarea acestuia.
Astfel, în scopul compromiterii şi discreditării lui Gh. Calciu în faţ a apropiaţ ilor
săi, a Departamentului Cultelor, ierarhilor B.O.R., dar şi a corpului profesoral şi a
elevilor de la Seminar, la sfârşitul anului 1978 Securitatea a pus în circulaţ ie o
scrisoare anonimă lăsând să se înţ eleagă că provenea de la un grup de elevi de la
Seminar, care îşi manifestau nemulţ umirea faţ ă de comportamentul preotului
profesor Calciu, cerând totodată să se pună capăt acestei situaţ ii. Potrivit planului de
măsuri elaborat la Securitate, scrisoarea urma să fie distribuită şi în rândul preoţ ilor
din Bucureşti, în vederea creării unei stări de dezaprobare generală 88.
Independent de şicanele Securităţ ii, de a cărei implicare se pare că nu era
conştient întotdeauna, preotul Calciu a mers mai departe în a-şi îndeplini menirea, în
viziunea lui nu atât de disident, cât de slujitor pe pământ mai întâi al lui Dumnezeu
şi apoi al bisericii89.

„Şapte cuvinte către tineri”

„Sunt un biet om cu îndoieli şi dureri, legat prin mii de fire de lume şi numai
printr-un fir de aur de Dumnezeu: credinţ a”90.
La 6 martie 1978, părintele Gh. Calciu-Dumitreasa anunţ a public începerea unui
ciclu de predici adresate tinerilor, având ca teme: libertatea credinţ ei, combaterea
86
Pe numele lui Gheorghe Calciu s-a deschis în 1971 un alt dosar de urmărire informativă, la
închiderea acestuia din 1976, dispunându-se ca Gheorghe Calciu să fie urmărit în continuare ca legătură
a lui Marcel Petrişor. La mai puţ in de un an, în iulie 1977, Securitatea a deschis un nou dosar de
urmărire sub numele conspirativ „Cucu Gelu”. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 2,
f. 355, vol. 4, f. 4.
87
„Mironescu Gelu”, „Anghel”, „Nicolae Brana”, „Ionescu Nelu” au fost doar câţ iva dintre
informatorii dirijaţ i către Gh. Calciu, ultimul dintre cei menţ ionaţ i fiind un fost „piteştean”.
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 2, f. 5, f. 49.
88
Notă de analiză în d.u.i. „Cucu Gelu”, 19.XII.1977. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr.
155109, vol. 4, f. 72, 72 v.
89
Într-o analiză extrem de stufoasă elaborată la câteva luni după arestarea lui Gh. Calciu şi a
celorlalţ i iniţ iatori ai S.L.O.M.R. (Ionel Cană şi Gheorghe Braşoveanu), se preciza faptul că unele
dintre „măsurile luate împotriva lui Calciu de către Serviciul 130 al I.M.B. Securitate, în cooperare cu
serviciul de linie din Direcţ ia I-a, dar şi prin Patriarhie şi Departamentul Cultelor, « fără ca legionarul
Calciu să simtă că e mâna Securităţ ii» nu au fost de natură a-l tempera şi izola, ci dimpotrivă, fiind un
element fanatic, pus pe răfuială cu Patriarhia, Departamentul Cultelor şi organele de stat [...] a început o
campanie duşmănoasă, mai făţ işă.” Notă privind principalele aspecte şi concluzii care se desprind din
cazurile „Cucu Gelu” şi „Carol”, 9.07.1979. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 6, f.
253.
90
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Gheorghe Calciu Dumitreasa, vol. 2, f. 98.
137
ateismului şi materialismului – atât ca ideologii de stat, cât şi ca atitudini individuale –
şi protestul împotriva dărâmării bisericilor91. Acestea urmau să fie ţ inute miercurea, în
cadrul rugăciunii în comun de seară, unde, potrivit regulamentului, profesorul de
serviciu trebuia să rostească o scurtă meditaţ ie.
Cele şapte predici – Chemare, 8 martie 1978, Să zidim biserici, 15 martie, Cer şi
pământ, 22 martie, Credinţ ă şi prietenie, 29 martie, Preoţ ia şi suferinţ a omenească, 5
aprilie, Despre moarte şi înviere, 12 aprilie, Iertarea, 19 aprilie92 –, mai mult decât a fi
fost o chemare la rezistenţ ă spirituală, au fost o chemare spre eliberare a individului
prin credinţ ă. Căci, „cum ar putea întunericul să încarcereze lumina, materia să
înăbuşe spiritul, ateismul să anuleze credinţ a sau constrângerea [să anuleze]
libertatea”, spunea Gheorghe Calciu-Dumitreasa 93.
Dacă dărâmării bisericilor sau menirii preotului în viaţ a comunităţ ii94 părintele
Calciu le-a dedicat câte o predică în mod special, îndemnul de a goni ateismul şi
materialismul din sufletele credincioşilor şi-a găsit loc în aproape fiecare „cuvânt”, ca şi
convingerea că acestea nu vor avea sorţ i de izbândă: „[...] nicio ideologie ateistă, nicio
regulă materialistă, oricât de autoritar ţ i-ar fi impusă, nu este în stare să ridice un zid total
impenetrabil între tine şi lumea spirituală. Sufletul nu poate fi făcut prizonier. Este o lege
pe care materialiştii o ignoră, spre pierzania lor. În plan spiritual nu există prizonierat
fără speranţ ă”95.
Adresate tinerilor, cărora „educaţ ia ateistă nu reuşise încă să întunece cerul din
ei”96, predicile au atras un număr impresionant de elevi şi studenţ i, nu doar de la
Seminar, ci şi de la facultăţ ile laice, de la Universitate sau Politehnică.
Întâlnirile preotului Calciu cu tinerii săi ascultători durau destul de mult.
Predicile erau urmate de discuţ ii care se terminau la miezul nopţ ii şi părintele Calciu
era uneori condus acasă, pe jos, de studenţ ii de la alte facultăţ i.
Audienţ a de care se bucurau „cuvintele” părintelui Calciu a determinat pe
responsabilii Seminarului să ia o serie de măsuri pentru a pune capăt acestor
manifestări. Săptămânal, după fiecare predică, părintele Calciu a fost pus în discuţ ie
în cadrul consiliului profesoral97, iar în cadrul şedinţ ei din 10 aprilie 1978 s-a spus,
cu trimitere directă la luarea de poziţ ie a părintelui Calciu faţ ă de ateism, precum şi
faţ ă de dărâmarea de biserici: „Preotul trebuie să înţ eleagă că trăim vremuri grele şi
e necesar să ne resemnăm în faţ a samavolniciilor” 98. Elevii şi studenţ ii la Teologie
au fost şi ei anchetaţ i şi puşi să dea declaraţ ii.
91
Ibidem, f. 30.
92
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii,
Nemira, 2001.
93
Ibidem, p. 35.
94
„Ce înseamnă atunci preoţ ia? Ea înseamnă să fii martorul îndurerat al suferinţ ei umane şi să o
iei pe umerii tăi. Să fii cel care încălzeşte pe lepros la sân şi dă celui mizerabil viaţ ă prin suflarea gurii
lui. Să fii consolatorul tare al oricărui nefericit, chiar atunci când tu însuţ i te simţ i doborât de
neputinţ ă.[...] Să porţ i pe umerii tăi muntele suferinţ ei umane, chiar atunci când fiinţ a ta strigă zdrobită
de propria-i suferinţ ă”. Ibidem, p. 47.
95
Ibidem, p. 44-45.
96
Ibidem, p. 31.
97
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Gheorghe Calciu Dumitreasa, dos. nr. 2, f. 56.
98
Scrisoare a grupului de credincioşi şi credincioase constituit pentru ocrotirea preotului Gh.
Calciu, 1 iunie 1978. A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 161, f. 27.
138
 Mai mult, după o serie de încercări de a descuraja studenţ ii să participe la
meditaţ ia de seară, la al şaselea cuvânt, din ordinul conducerii Seminarului, s-au
baricadat porţ ile seminarului, a fost zăvorâtă uşa de la Biserică şi seminariştii au fost
închişi în dormitoare.
În aceste condiţ ii, studenţ ii şi elevii din oraş au pătruns în Seminar sărind
gardul, seminariştii au ieşit din dormitoare pe fereastră, iar meditaţ ia-rugăciune s-a
ţ inut pe treptele bisericii99.
În faţ a hotărârii părintelui Calciu de a nu abdica de la convingerile sale,
autorităţ ile statului şi-au unit eforturile, recurgând la toate mijloacele de intimidare şi
pedepsire. Preotul Calciu era sunat şi de trei ori pe zi şi voci diferite îl ameninţ au cu
închiderea în azilul psihiatric, cu închisoare sau cu persecutarea soţ iei şi a copilului.
La 17 mai 1978, potrivit hotărârii permanenţ ei Consiliului Eparhial al
Arhiepiscopiei Bucureştilor, părintele Calciu a fost suspendat din postul de profesor
la Seminarul teologic.
În urma acestei decizii, preotul Calciu a depus o cerere solicitând postul de
măturător al dealului Mitropoliei, răspunsul primit fiind acela că „Patriarhia nu are
în schemă un asemenea post”100.
Câteva zile mai târziu, hotărârea Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei
Bucureştilor din 23 mai interzicea accesul preotului Calciu în incinta Seminarului şi
îl obliga să presteze serviciu în postul de funcţ ionar al administraţ iei în cadrul
Cancelariei Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Manifestările de solidaritate faţ ă de soarta părintelui nu au întârziat să apară. În
iunie 1978 a luat fiinţ ă Comitetul de credincioşi constituit pentru ocrotirea preotului
Gh. Calciu. Acesta a redactat o serie de memorii trimise patriarhului Iustin Moisescu,
dar şi în Occident, cerând încetarea persecuţ iilor la care era supus părintele Calciu.
Memoriul trimis la 14 septembrie patriarhului Iustin aducea în prim-plan relaţ ia
de compromis existentă între biserică şi statul comunist şi critica în mod direct poziţ ia
B.O.R. faţ ă de un preot a cărui vină era aceea de a-şi fi îndeplinit cu simplitate şi har
menirea de a propovădui cuvântul Domnului: „Cazul preotului Gh. Calciu face istorie,
întrucât el se opune mentalităţ ii, până deunăzi atotdomnitoare printre preoţ i, că este
inutil şi ridicol să-ţ i rişti situaţ ia şi confortul personal pentru revendicări ce n-au cum să
fie satisfăcute de un regim ateu. Acum, îndemnul făcut întotdeauna de autorităţ i preoţ ilor
de «a-şi vedea de treabă», este urmat în alt sens. Dacă îţ i vezi într-adevăr de misiunea
sacerdotală, ajungi inevitabil în conflict cu cei care pretind a deţ ine monopolul
conştiinţ elor. Căci poţ i să-ţ i vezi de treabă, dar n-ai voie să faci cateheză cu tineretul sau
cu adulţ ii. Poţ i să predici în biserici, dar fără a pomeni de ateism sau de dărâmarea
bisericii Enei. Statul ateu acordă aşadar Bisericii o libertate de compromis. Până unde
îşi poate permite însă Biserica a merge pe calea acestui compromis? Iată întrebarea pe
care o ridică situaţ ia părintelui Calciu. Va merge conducerea bisericii atât de departe
încât să se lase purtată în acţ iuni potrivnice înaltelor ei interese? Îşi poate permite
Biserica Ortodoxă luxul de a se lipsi de un preot ce constituie o făclie în vidul
intelectual şi spiritual de la noi? N-ar fi oare de aşteptat ca atunci când apare o
personalitate ca aceasta, în stare să stăvilească procesul de primitivizare şi
99
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Gheorghe Calciu Dumitreasa, dos. nr. 2, f. 63-66.
100
Ana-Maria Cătănuş, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006).
139
provincializare intelectuală a învăţ ământului teologic ortodox, ea să fie încurajată şi
sprijinită? A înţ eles oare cineva din conducerea Patriarhiei ce au însemnat cursurile şi
predicile părintelui Calciu pentru tinerii teologi dezorientaţ i şi anemiaţ i sufleteşte de
un sistem pedagogic ce-şi propune parcă îndobitocirea omului, iar nu transformarea lui
în sacerdot?”101.
Documentele emise de Comitet atrăgeau deopotrivă atenţ ia asupra presiunilor
exercitate la adresa studenţ ilor care participaseră la întâlnirile cu preotul Calciu.
Aceştia au fost anchetaţ i şi li s-a cerut să-şi declare în scris poziţ ia faţ ă de profesorul şi
duhovnicul lor. Cei care au refuzat să-şi trădeze dascălul au avut fără excepţ ie nota la
purtare scăzută, fapt ce implica pierderea bursei şi îngreuna continuarea studiilor, mai
ales pentru cei provenind din familii sărace102.
Demersurile Comitetului de ocrotire nu au fost însă încununate de succes de
vreme ce, în timpul vacanţ ei de vară, Consiliul de Disciplină al Seminarului teologic
din Bucureşti hotăra, la 15 iunie, desfacerea contractului de muncă103, decizia
devenind definitivă în urma şedinţ ei Sinodului mitropolitan din 5 iulie 1978.
În paralel, măsurile de intimidare dispuse de Securitate nu au încetat nici ele,
ameninţ ările devenind tot mai frecvente şi fiind completate de afirmaţ ii denigratoare
la adresa părintelui Calciu. Astfel, în blocul în care locuia părintele a fost distribuit
un manifest intitulat „Să stârpim parazitul”, semnat „Opinia blocului”, care-l
prezenta pe părintele Calciu drept un „parazit” şi un pericol la adresa locatarilor 104.
În încercarea de a contracara o eventuală campanie a Radio Europa Liberă în
favoarea preotului Calciu, la nivelul Securităţ ii s-a luat măsura difuzării în Vest a
unor „date şi versiuni compromiţ ătoare la adresa preotului Gheorghe Calciu-
Dumitreasa105”. Prin prezentarea trecutului considerat infamant al lui Calciu,
Securitatea urmărea să creeze „în rândul conducerii postului de radio amintit
derută şi suspiciune, care să ducă la deconspirarea şi abandonarea cazului” 106.
Implicarea părintelui Calciu în organizarea primului sindicat liber din România,
S.L.O.M.R., a făcut ca acesta să fie arestat în martie 1979. La treisprezece ani de la
eliberarea din închisoare, Gheorghe Calciu, de această dată preotul Calciu-Dumitreasa,
se întorcea la Aiud, acolo unde îşi va petrece cea mai mare parte din condamnarea
dispusă în urma procesului S.L.O.M.R.

101
Memoriu adresat Patriarhului Iustin. 14 septembrie 1978. A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi,
dos. nr. 161, f. 109-110.
102
Ibidem, f. 111.
103
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 4, f. 211.
104
Memoriu adresat Patriarhului Iustin. 14 octombrie 1978. A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi,
dos. nr. 161, f. 116-117.
105
O dovadă în plus a eficienţ ei maşinăriei de dezinformare a Securităţ ii este dată de stabilirea în
cele mai mici detalii a modului de transmitere a informaţ iilor denigratoare la adresa lui Calciu. Astfel,
pentru ca scrisoarea care trebuia să conţ ină elementele incriminate să pară cât mai veridică, aceasta urma
să fie prezentată ca venind din partea unor „camarazi de suferinţ ă” şi să fie redactată într-un stil
caracteristic şi cu ortografia folosită de persoane mai în vârstă. Notă raport cu propunerea de a se aproba
iniţ ierea şi desfăşurarea unei acţ iuni de influenţ are şi dezinformare pe lângă postul de Radio Europa
Liberă în cazul Gheorghe Calciu Dumitreasa. 4.X.1978. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109,
vol. 5, f. 80-80 v.
106
Ibidem.
140
 Arestarea şi detenţ ia

La începutul anului 1979, în cadrul mai multor întâlniri, Gheorghe Calciu-

Dumitreasa a discutat cu doctorul Ionel Cană şi economistul Gheorghe Braşoveanu
posibilitatea creării unui sindicat liber în România.
Interesat în mod special de problemele religioase, Gh. Calciu nu s-a numărat
printre semnatarii documentului de constituire a S.L.O.M.R.107, sindicat care viza în
special respectarea drepturilor din sfera relaţ iilor de muncă, însă a acţ ionat ca un
„consilier spiritual” al acestuia. De altfel, Gh. Calciu-Dumitreasa a fost cel care a
transmis în Occident declaraţ ia de constituire a S.L.O.M.R. prin intermediul
americanului Bill Crossley, pe care l-a cunoscut prin pastorul baptist Pavel
Nicolescu.
La 10 martie 1979, preotul Calciu şi ceilalţ i doi iniţ iatori ai S.L.O.M.R., I. Cană şi
Gh. Braşoveanu, au fost arestaţ i.
Pe lângă expunerea faptelor, rechizitoriul întocmit la 2 aprilie 1979 ne oferă
percepţ ia organelor statului vizavi de Gh. Calciu, explicând în parte de ce acesta a
primit şi cea mai mare condamnare dintre toţ i învinuiţ ii în proces: „Faptele prezentate
[organizarea S.L.O.M.R.] întregesc portretul de descompunere politică şi morală a lui
Gh. Calciu-Dumitreasa, care nu a renunţ at la concepţ iile sale fasciste legionare, iar
crearea aşa-zisului S.L.O.M.R. este opera nefastă a gândirii sale profund reacţ ionare,
dezbrăcată de orice sentiment naţ ional şi umanitar, dovedindu-se un duşman înveterat
a tot ceea ce poporul muncitor construieşte pe pământul României socialiste”108.
Concomitent, pentru a contracara manifestările de sprijin venite din statele
occidentale, propaganda comunistă şi-a înteţ it campania de denigrare la adresa celor
trei arestaţ i, acuzându-i de încercare de a „relansa o mişcare fascistă sub pretextul
creării unui sindicat liber al muncitorilor”. Mai mult, mergând pe linia discreditării
totale, preotul Calciu era acuzat că în timpul primei condamnări a încercat să
construiască în închisoare un nucleu al Gărzii de Fier, procurând arme, şi că ar fi
întreprins acte violente la adresa colegilor de detenţ ie.
Acuzat de „trădare prin transmitere de secrete”, încadrare juridică schimbată
ulterior în „complot”109, preotul Calciu a fost condamnat prin sentinţ a T.M.
Bucureşti nr. 35/4 mai 1979 la 10 ani închisoare. După recurs, Calciu a fost internat
trei luni la spitalul de la Jilava, de unde a fost transferat ulterior la Aiud.
Pericolul, pe care Gh. Calciu îl prezenta din punctul de vedere al organelor
statului, este evidenţ iat de faptul că, deşi aflat în detenţ ie, Gh. Calciu a fost
supravegheat permanent. Încă de la încarcerarea sa în penitenciarul Bucureşti, la 1
iunie 1979, au fost luate măsuri operativ informative: izolarea într-o cameră
asigurată cu mijloace speciale, încadrarea sa informativă de către informatorii
„Vintilă” şi „Damian”110.

107
Declaraţ ie. Gheorghe Calciu-Dumitreasa. 14. III. 1979. A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr.
766, vol. 1, f. 36.
108
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 3, f. 62.
109
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 766, vol. 1, f. 8.
110
Ibidem, f. 3 v-4 v.
141
 De asemenea, pentru a fi siguri că cei trei „conspiratori” nu intrau în contact,
fiecare din cei trei a fost transferat la alt penitenciar: Gh. Calciu la Aiud, Gh.
Braşoveanu la Galaţ i, I. Cană la Gherla111.
Pentru complexitatea măsurilor luate de Securitate în cazul preotului Calciu este
revelator un document elaborat la sfârşitul anului 1979 şi aprobat de ministrul
secretar de stat Ion Postelnicu şi secretarul de stat, general locotenent Iulian Vlad.
Astfel, Gh. Calciu, aflat la Aiud, trebuia să fie izolat de restul deţ inuţ ilor pentru
o perioadă de 45 de zile. La expirarea perioadei, Calciu Dumitreasa urma să fie
introdus în cameră cu doi-trei deţ inuţ i bine selecţ ionaţ i, printre care şi informatorul
„Alexandru”, inginer, cu experienţ ă în activitatea informativă. În vederea distragerii
atenţ iei preotului Calciu de la activităţ i mistice şi propagandă ostilă, va fi scos la
muncă. În situaţ ia în care preotul se menţ inea pe o poziţ ie refractară, acesta urma să
fie oprit pe secţ ia restrictivă şi introdus într-o cameră cu trei-patru deţ inuţ i cunoscuţ i
cu comportare dură, care să ia în derâdere comportarea mistico-religioasă, să-l
combată în legătură cu atitudinea şi poziţ ia lui în detenţ ie 112.
Pe întreaga perioadă a detenţ iei preotul Calciu a manifestat o inflexibilitate
totală vizavi de organele represive, lucru care a dus la pedepsirea acestuia în
nenumărate rânduri113.
În mai 1981, preotul Calciu a făcut greva foamei timp de 26 de zile, cerând
dreptul de a emigra pentru soţ ia şi fiul său.
În tot acest răstimp, în ciuda eforturilor făcute de autorităţ i, dar şi de familie,
pentru a-l determina să adreseze preşedintelui Ceauşescu o cerere de graţ iere, Calciu
a refuzat să facă acest lucru, motivând că asta ar fi echivalat cu recunoaşterea unor
greşeli pe care nu le făcuse.

Caterisirea şi plecarea în exil

Pe tot parcursul condamnării sale, Gh. Calciu s-a bucurat de susţ inere din partea
unor personalităţ i internaţ ionale, precum Ronald Reagan, Margaret Thatcher sau Papa
Ioan Paul al II-lea, dar şi a unor organisme pentru apărarea drepturilor omului
(Amnesty International, Helsinki Watch Committee, C.I.E.L.), biserici sau
reprezentanţ i ai acestora (Biserica Evanghelică din R.F.G., arhiepiscopul de
Canterbury).
Eliberat din închisoare la 21 august 1984, părintele Calciu-Dumitreasa a fost
scos din rândurile B.O.R. câteva luni mai târziu, când sentinţ a nr. 9/1984 a
Consistoriului Eparhial Bucureşti dispunea caterisirea acestuia 114.

111
Ibidem, f. 6.
112
Plan de influenţ are privind pe deţ inutul „Cucu” din penitenciarul Aiud. 16.XII. 1979. Ibidem,
f. 385-387 v.
113
La 24.10.1979 a fost pedepsit cu retragerea tuturor drepturilor; 20.12.1979 – 10 zile de izolare
severă; 22.03.1980 – 10 zile de izolare severă; 18.08.1980 – 10 zile izolare severă; 30.08.1980 – 10 zile
de izolare severă. Raport, M.I., Aiud. 5.09.1980. Ibidem, f. 382.
114
În urma Sinodului B.O.R. din 17.XII.1984, sentinţ a a rămas definitivă şi executorie.
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 12, f. 223, vol. 13, f. 41.
142
 Decizia venea ca urmare a acuzaţ iilor formulate împotriva lui Calciu-
Dumitreasa: neascultare pe linie bisericească; ca profesor la Seminarul Teologic s-a
dedat la acte indisciplină şi nu s-a supus hotărârilor consiliului profesoral; a
manifestat desconsiderare, dispreţ şi nesupunere faţ ă de autorităţ ile de stat şi a
desfăşurat activitate ostilă intereselor superioare bisericeşti; încălcând învăţ ătura
bisericească care prevede ca clericii „să se supună înaltelor stăpâniri”, preotul Calciu
s-a împotrivit autorităţ ilor de stat şi s-a angajat în grupări care subminează
securitatea statului115.
Urmărit permanent116 şi lipsit de posibilitatea de a mai sluji, preotul Calciu a
luat drumul exilului în 1985, împreună cu familia sa. Ajuns în America şi-a
continuat activitatea misionară, chiar dacă a întâmpinat nenumărate greutăţ i 117.

***

Disidenţ a lui Gh. Calciu s-a construit progresiv şi l-a adus într-un conflict
inevitabil cu un regim care înţ elegea să respecte parţ ial şi selectiv drepturile
religioase, parte integrantă a drepturilor omului.
Scăpat dintr-un iad creat de oameni, Gh. Calciu şi-a descoperit menirea în
preoţ ie şi în practicarea credinţ ei ortodoxe în conformitate cu cele mai profunde
convingeri ale sale. Gesturile disidente ale lui Gh. Calciu, din perspectiva sa nu mai
mult decât nişte gesturi fireşti, nu au fost demonstrative, ci au derivat din înscrierea
preotului Calciu pe o traiectorie incompatibilă cu acceptarea îngrădirilor artificial
impuse de regimul comunist.
Convingerea sa că spiritul nu trebuie şi nu poate fi întemniţ at sau îngrădit l-au
scos pe Calciu-Dumitreasa din tiparul relaţ iei foarte sensibile dintre puterea politică şi
Biserica Ortodoxă Română. Pericolul reprezentat nu atât de Gh. Calciu ca persoană,
cât de audienţ a de care se bucura în rândul credincioşilor, în special cei tineri, a
generat din partea organelor represive măsuri din cele mai complexe, culminând cu o
nouă condamnare a preotului Calciu-Dumitreasa la sfârşitul anilor 1980.
Refuzul, incapacitatea acestuia de a se alinia comandamentelor ideologice
promovate de regimul comunist şi acceptate de BOR, au făcut ca pentru o perioadă
Gheorghe Calciu-Dumitreasa să fie scos din rândurile instituţ iei bisericii, a „bisericii
omeneşti”, dar niciodată din rândurile bisericii lui Dumnezeu.

115
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 155109, vol. 12, f. 240.
116
Un document nedatat, însă despre care putem deduce că se referea la perioada imediat
următoare eliberării lui Gh. Calciu, prezintă lista efectivelor angrenate în supravegherea preotului şi
familiei acestuia: efective de Securitate: a) pentru filaj: trei echipe, în trei schimburi a câte şapte
lucrători, dotate cu autoturisme; patru lucrători filaj detaşate la Predeal pentru supravegherea lui Calciu
Andrei (fiu), venit în permisie 10 zile. b) ofiţ eri operativi din S.M.B. aflaţ i în dispozitiv, câte unul în
două schimburi. Efective de Miliţ ie: trei subofiţ eri în trei schimburi. Total = 36. A.C.N.S.A.S., Fond
Informativ, dos. nr. 155109, vol. 11, f. 183.
117
A lucrat mulţ i ani ca zidar şi tâmplar pentru a-şi susţ ine familia, dar şi activităţ ile misionare.
143
 CAPITOLUL VII

Disidenţ a din mediul ştiinţ ific, universitar şi tehnic

Propunându-şi o întărire a legăturii dintre ideologie şi societate, după scurta

perioadă liberală din a doua jumătate a anilor 1960, revenirea în 1971 la un climat
ideologic restrictiv s-a repercutat în anii 1970-1980 în mod diferit asupra cercetării
tehnice, celei din domeniul umanist, dar şi asupra învăţ ământului1.
Reideologizarea, graduală, dar profundă, a afectat domeniile de activitate
menţ ionate, iar efectele sale au devenit din ce în ce mai vizibile în doua jumătate a
anilor 1970, permanentizându-se în anii 1980.
Modificările de ordin organizatoric de la nivelul instituţ iilor de cercetare,
alinierea conţ inutului cercetării la cerinţ ele ideologice, cu precădere în sfera
ştiinţ elor sociale, au reprezentat doar câteva din efectele schimbării de curs din
1971. O tendinţ ă la fel de negativă însă a fost cea legată de revenirea în forţ ă a
activiştilor de partid în posturile de decizie, în detrimentul profesioniştilor.
Dacă în perioada liberalizării, un accent important fusese pus pe creşterea
nivelului competenţ ei profesionale a membrilor de partid, fiind încurajată inclusiv
promovarea unor persoane neînregimentate politic, fără a se altera în vreun fel rolul
conducător al partidului2, evoluţ iile de după 1971 au făcut ca pregătirea politică să
redevină un factor de condiţ ionare a ascensiunii profesionale.
Anunţ ată în timpul campaniei ideologice din 1971, deplasarea centrului de
greutate pe calităţ ile politice ale celor ce ocupau funcţ ii de conducere în fiecare
segment de activitate a fost întărită ulterior de introducerea principiului rotaţ iei
cadrelor, care presupunea abilitatea acestora de a conduce orice domeniu. Măsura a
fost reliefată încă o dată cu ocazia consfătuirii de lucru de la Mangalia, din 2-3
august 1983. Nicolae Ceauşescu a subliniat cu acest prilej faptul că pe lângă a fi fost
buni specialişti, cadrele de partid şi de stat trebuiau să fie în primul rând buni
revoluţ ionari. Pe lângă calităţ ile profesionale cerute de funcţ ie – remarcă acad. Dinu
C. Giurescu –, comunistul trebuia să aibă o calitate în plus: „să fie gata să
îndeplinească orice însărcinare din partea partidului, în orice domeniu, să fie
revoluţ ionar de profesie. Nu profesionist, un tehnician îngust, care lucrează într-un

1
Acest lucru poate fi explicat şi prin faptul că, la nivel de conţ inut, domeniile tehnice erau mai
puţ in permeabile în faţ a ideologicului decât cele din ştiinţ ele socio-umane. Anii 1980 vor aduce însă
restricţ ii din ce în ce mai mari pentru toate domeniile, generate nu doar de reideologizare, ci şi de
situaţ ia economică din ce în ce dificilă. De exemplu, arhitecta Mariana Celac vorbea despre faptul că în
anii 1980 restricţ iile bugetare duseseră la stoparea aproape integrală a importului de carte străină de
specialitate. Interviu cu Mariana Celac, 1 septembrie 2004. Acest lucru era valabil şi pentru domeniul
istoriei, aşa cum îşi aminteşte academicianul Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucţ ii nr. 6 la
Academia Română: Amintiri, Mărturii, Editura Meronia, Bucureşti, 2008, p. 319.
2
Robert King, The Party and the implications of technology, Radio Free Europe Research, 22
March 1971, http://www.osaarchivum.org/files/holdings/300/8/3/text/51-3-188.shtml.
144
loc sau altul, ci un revoluţ ionar care merge acolo unde o cer dezvoltarea socială a
ţ ării, făurirea comunismului în ţ ara noastră”3.
Enunţ area tezelor din iulie 1971 a fost urmată de mai multe şedinţ e de
instructaj, ideile de bază care decurgeau din acestea fiind: apropierea învăţ ământului
de producţ ie, cercetarea corelată cu producţ ia, testarea cadrelor didactice privind
cunoştinţ ele lor ideologice4, atitudinea autocritică asupra propriei activităţ i5.
În ceea ce priveşte cercetarea de vârf, asistăm la o restrângere treptată a locului
şi rolului Academiei Române în viaţ a ştiinţ ifică şi culturală a ţ ării. Aceasta va fi
subordonată practic Consiliului Naţ ional pentru Ştiinţ ă şi Tehnologie (C.N.Ş.T.),
înfiinţ at în 1965, cu scopul de a asigura înfăptuirea politicii partidului şi statului în
domeniul ştiinţ ei şi tehnologiei, în strânsă legătură cu realizarea obiectivelor de
dezvoltare economico-sociale fixate prin planul cincinal6.
În 1973, C.N.Ş.T. a fost reorganizat ca organ de partid şi de stat aflat sub
conducerea directă a C.C. al P.C.R. şi a Consiliului de Miniştri. Consiliul asigura
finanţ area programelor de cercetare, stabilea politica de cadre din domeniu,
coordona acţ iunile de cooperare internaţ ionale şi trimiterea în străinătate a
cercetătorilor7. În 1980, conducerea C.N.Ş.T. a fost preluată de Elena Ceauşescu,
care a instituit un stil discreţ ionar de conducere a cercetării ştiinţ ifice8.
În acelaşi timp, în perioada 1970-1974, Academia a fost deposedată de
institutele sale de cercetare (cele din domeniul umanist – arheologia, istoria,
psihologia şi cercetările socio-umane – au trecut în subordinea Academiei de Ştiinţ e
Sociale şi Politice), iar tematica reuniunilor ştiinţ ifice a început să poarte tot mai
mult amprenta Secţ iei de propagandă a C.C. În sfârşit, după primirea Elenei
Ceauşescu, în 1974, ca membru titular al Academiei, nu va mai fi permisă primirea
de noi membri. Până la căderea regimului comunist, au mai existat doar trei primiri,
cu caracter excepţ ional, în Academie: George Emil Palade – primul român laureat al
Premiului Nobel – , ales membru de onoare (1975), Ştefan Voitec (1980) şi Nicolae

3
Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucţ ii nr. 6 la Academia Română, p. 315. Redarea unui
pasaj dintr-o cuvântare rostită de Ceauşescu în mai 1968, la Consfătuirea de la C.C. al P.C.R. cu
conducătorii organelor de partid şi al consiliilor populare judeţ ene, este ilustrativă pentru schimbarea de
abordare care a avut loc în doar câţ iva ani: „Trebuie lichidată cu desăvârşire concepţ ia care a domnit un
timp că este suficient ca cineva să aibă origine socială bună sau un trecut bun pentru a putea fi menţ inut
într-o anumită muncă. Desigur, calităţ ile moral-politice au importanţ a lor incontestabilă, dar numai
acestea nu pot asigura rezolvarea marilor sarcini ale construcţ iei noii orânduiri socialiste.” Nicolae
Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţ iei socialiste. Rapoarte, cuvântări, articole,
ianuarie 1968-martie 1969, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 111.
4
Doina Cornea povestea despre adunările cu caracter ideologic care erau organizate la
Universitate şi la care era obligată să ia cuvântul. De altfel, slaba pregătire ideologică a fost unul dintre
motivele care au jusificat oficial excluderea Doinei Cornea din învăţ ământ, în 1983.
5
Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucţ ii nr. 6 la Academia Română, p. 313.
6
Ana-Maria Cătănuş, Consiliul Naţ ional pentru Ştiinţ ă şi Tehnologie, în România 1945-1989.
Enciclopedia regimului comunist. Instituţ ii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, coord. Dan
Cătănuş, Institutul Naţ ional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012, p. 188-192.
7
Decretul nr. 275/15 mai 1973 privind organizarea şi funcţ ionarea Consiliului Naţ ional pentru
Ştiinţ ă şi Tehnologie, publicat în „Buletinul Oficial” nr. 69/15 mai 1973.
8
Radu Voinea, File din istoria Academiei Române, 1948-1989, în „Arhivele Totalitarismului”, nr.
46-47, 1-2/2005, p. 220-227.
145
Ceauşescu, ales membru titular şi preşedinte de onoare al Academiei R.S.R. (1985) 9.
Supusă presiunilor politico-ideologice, restricţ iilor bugetare şi reducerilor structurale,
Academiei i se rezervase un regim de dispariţ ie pe cale naturală.
Schimbările s-au repercutat inevitabil şi asupra domeniilor tehnice, institutele de
profil din subordinea Academiei fiind trecute la ministere, departamente sau
universităţ i.
Nu au fost ocolite de valul ideologic nici instituţ ii create în anii liberalizării,
având ca adresabilitate sfera economică. Un astfel de caz a fost Centrul de
perfecţ ionare a cadrelor de conducere în întreprinderi (CEPECA), creat în 1967 cu
sprijin financiar şi logistic O.N.U.10 Aici, lectori străini şi români, care beneficiaseră
la rândul lor de stagii de perfecţ ionare în Occident, ţ ineau cursuri de management
general, financiar, al personalului, planificarea şi organizarea producţ iei. Succesul
proiectului era vizibil prin aprecierea de care se bucurau programele de perfecţ ionare
oferite de instituţ ie, dar şi de numeroasele contactele pe care aceasta reuşise să le
stabilească cu instituţ ii din străinătate11. În ciuda acestor realizări, CEPECA a fost
trecută la finele anului 1971 în subordinea Academiei Ştefan Gheorghiu.

7.1. Înregimentarea trecutului: folosirea istoriei în legitimarea regimului

comunist şi a lui Nicolae Ceauşescu

Dacă perioada de respiro oferită ştiinţ elor sociale în anii liberalizării crease
premisele unei cercetări ştiinţ ifice relativ autonome, spectrul schimbării de curs din
1971 ameninţ a aceste domenii cu o întoarcere la situaţ ia de anexe ale ideologiei.
Percepţ ia regimului că menirea principală a ştiinţ elor sociale era aceea de a
servi ideologiei devine din ce în ce mai vizibilă prin măsurile organizatorice, dar şi
prin fixarea tematicilor de cercetare. Unul dintre domeniile cele mai vizate a fost
istoria, despre care Nicolae Ceauşescu afirma la 27 mai 1980, în cadrul unei întâlniri
cu istoricii premergătoare organizării celui de-al XV-lea Congres internaţ ional de
istorie, care urma să aibă loc la Bucureşti: „trebuie să o folosim ca pe un instrument
al educaţ iei patriotice, socialiste, al educaţ iei pentru socialism, pentru independenţ ă,
pentru pace”12.

9
Dan Berindei, Declinul Academiei R.S.R., 1970-1989, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 54-55,
1-2/2007, p. 99-114.
10
Contribuţ iile pentru acest proiect au fost împărţ ite între statul român, 5,5 milioane dolari, adică
valoarea bazei materiale şi a facilităţ ilor pentru organizarea programelor în regim rezidenţ ial, salariile
personalului de specialitate şi auxiliar (peste 200 persoane) şi O.N.U., 2,8 milioane dolari, sumă menită
să acopere achiziţ ionarea unităţ ii de calcul (860 mii dolari), salariile a 12 experţ i internaţ ionali, alte
echipamente, stagii de perfecţ ionare în străinătate pentru lectorii români etc. Ion Niculescu, Remember
CEPECA – Centrul de perfectionare a cadrelor de conducere din întreprinderi, în Market Watch, nr.
110, noimbrie 2008. http://www.marketwatch.ro/articol/4130/Remember_CEPECA_-CEntrul__de_
PErfectionare_a_Cadrelor_de_Conducere_din_Intreprinderi/pagina/1.
11
La sfârşitul anului 1969, CEPECA stabilise relaţ ii cu peste 70 instituţ ii şi centre de
perfecţ ionare în domeniul managementului din lumea întreagă, printre care se numărau London
Business School, Pensylvania University – Marketing Faculty, Ford Fondation, YMCA. Ibidem.
12
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţ ia Propagandă şi Agitaţ ie, dos. nr. 24/1980, f. 24.
146
 Altfel, chiar din 1972 se vorbeşte clar despre temele pe care partidul le voia
tratate: luptele sociale şi naţ ionale ale poporului, realizarea unităţ ii, cucerirea
independenţ ei, formarea naţ iunii, deci o limitare a cercetării la un număr fix de
subiecte, cele mai multe de istorie politică13. Pe acelaşi fond se produce şi o
restrângerea treptată a contactelor cu Occidentul, fie că era vorba despre participări
la colocvii, ţ inerea de cursuri sau plecarea la burse, fie că era vorba despre importul
de carte străină de specialitate14.
Motivată de restricţ iile bugetare tot mai evidente în anii 1980, diminuarea
contactelor cu Occidentul avea la bază şi cultivarea unei anumite tendinţ e dezvoltată
la vârful conducerii de la Bucureşti de promovare a unicităţ ii şi valorii excepţ ionale
a poporului român şi a creaţ iilor sale, indiferent de domeniu. Această tendinţ ă a fost
cultivată prin curentul protocronist, acesta fiind întărit prin apelul la o serie de
curente preexistente, aşa cum a fost cazul curentului tracoman-dacic15.
Născut din ideea de susţ ine excepţ ionalitatea unui popor din zorii apariţ iei sale,
curentul tracoman cosmetiza începuturile istoriei poporului român identificând în
traci, alături de daci, una dintre marile civilizaţ ii ale antichităţ ii, având înrâurire
reciprocă cu persanii, grecii, romanii16.
Astfel, pe linia revelării noilor descoperiri, la Bucureşti au avut loc mai multe
congrese de tracologie, unul răsunător fiind acela din 1976. I.C. Drăgan, om de
afaceri locuind în Italia, însă vizitând des România, a publicat în 1976 la Editura
Enciclopedică o carte, Noi tracii. O istorie nouă a poporului român, în care
etnogeneza poporului român începea cu tracii, vorbind în continuare despre
civilizaţ ia dacă, spiritualitatea dacă, medicina dacilor, care a anticipat concepte
medicale moderne17.
Obsesia pentru etnogeneză a devenit vizibilă prin încercarea de a crea mitul
unei societăţ i dacice superioare, egală marilor civilizaţ ii antice. În această direcţ ie,
a avut loc sărbătorirea în 1980 a 2050 ani de la înscăunarea lui Burebista şi în
1986 a 2500 de ani de la prima menţ iune istorică a geţ ilor, cea a lui Herodot18. Pe
lângă susţ inerea preeminenţ ei fondului traco-dacic în dauna celui roman, se insista

13
Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comunişilor români, 1944-1977, Jon Dumitru-
Verlag, München, 1983, p. 48.
14
În această perioadă asistăm la desfiinţ area multor lectorate de limbă, istorie şi civilizaţ ie care au
fost înfiinţ ate în anii 1960 în diverse ţ ări. Vlad Georgescu dădea exemplul lectoratelor din America,
unde în 1973 funcţ ionau trei lectorate de istorie, două în 1974, unul în 1975 şi niciunul în 1976. Ibidem,
p. 109. În privinţ a plecărilor în străinătate, în special în anii 1980 s-a produs o înăsprire a condiţ iilor
pentru obţ inerea aprobării.
15
Traco-dacismul nu a fost o invenţ ie a regimului comunist, rădăcinile sale venind din perioada
interbelică. Astfel, rând pe rând traco-dacismul a fost promovat de Mişcarea legionară, interesată de
strângerea legăturilor cu Germania, de mareşalul Antonescu, dar şi de câţ iva intelectuali – Al. Brătescu-
Voineşti şi dr. N. Lupu – „obsedaţ i de ideea autohtonismului şi a vechimii geto-dacilor”. Pe aceiaşi
linie s-au înscris şi articolul lui P.P. Panaitescu, Destin românesc, publicat în „Convorbiri literare”,
noiembrie-decembrie 1941 ori capitolul final din Istoria literaturii române, a lui George Călinescu.
Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2007, p. 388-390.
16
Vlad Georgescu, Politică şi istorie, p. 50.
17
Ibidem, p. 111.
18
Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, p. 391.
147
asupra respingerii oricăror influenţ e jucate de migratori, în special de slavi, în
procesul etnogenezei19.
Tracomania şi dacomania nu s-au mărginit doar la sfera cercetării istorice,
acaparând treptat sfera culturală20, dar şi pe cea a manifestărilor sportive, aşa cum a
fost cazul înfiinţ ării competiţ iei sportive naţ ionale „Daciada”.
În continuarea tendinţ elor trasate în anii 1970, de plasare a lui Nicolae Ceauşescu
în fruntea unei istorii glorioase, fără fisuri, în anii 1980 s-a produs o acaparare totală a
scenei publice cu imaginea conducătorului şi a realizărilor regimului21.
Urmând conceptul orwellian potrivit căruia cine controlează prezentul
controlează trecutul, istoria a fost rescrisă, reinterpretată şi pusă în slujba legitimării
celui mai progresist regim şi a liderului său.
Cultul personalităţ ii nu s-a mărginit doar la aşezarea lui Nicolae Ceauşescu în
galeria marilor conducători/voievozi ai poporului român deschisă de Burebista, dar
din care lipseau reprezentanţ ii familiei de Hohenzollern, ci şi la realizarea unor
falsuri istorice, precum transformarea manifestaţ iei din 1 mai 1939 într-un
eveniment cu dimensiuni grandioase, cu atribuirea rolului de organizator lui Nicolae
Ceauşescu şi a soţ iei sale, Elena22.

7.2. Gesturi de disidenţ ă din mediul ştiinţ ific, universitar şi tehnic

Sfera mediului ştiinţ ific, fie că era vorba de cercetarea în domeniul ştiinţ elor
socio-umane sau tehnice sau despre învăţ ământul superior, revendică probabil cel
mai important segment de disidenţ i, priviţ i din perspectiva duratei şi constanţ ei
disidenţ ei lor, dar, mai ales, din perspectiva discursului disident.
19
Vlad Georgescu, Politică şi istorie, p. 67. O altă direcţ ie importantă impusă în istoriografie a
fost antirusismul.
20
Sfera creaţ iei culturale a fost şi ea marcată puternic de curentul tracoman-dacic, fapt evidenţ iat
şi prin realizarea unor opere literare uneori de o calitate îndoielnică. Acesta era şi cazul poemului lui
Ion Gheorghe, intitulat Despre Dak, publicat pentru prima dată în 1976 în revista „România literară”.
Acest poem a fost denunţ at de Dorin Tudoran drept un plagiat după Lao Tse.
21
Sesiunile dedicate aniversării unor momente istorice importante cuprindeau în programul lor şi
o parte dedicată prezentării realizărilor regimului. Acesta a fost cazul aniversării a 125 ani de la Unirea
Principatelor, la 24 ianuarie 1984. Aceeaşi situaţ ie era amintită de acad. Dinu C. Giurescu în ceea ce
privea aniversarea împlinirii a 600 de la începutul domniei lui Mircea cel Bătrân. Dinu C. Giurescu,
op.cit., p. 316.
22
Pofesorul Ioan Scurtu relata astfel episodul care transforma acest moment istoric într-un prilej
de elogiere a conducătorului: „Îmi amintesc că un coleg de la Institutul de Istorie a Partidului şi-a axat
activitatea ştiinţ ifică pe reliefarea rolului lui Nicolae Ceauşescu, şi apoi şi al Elenei Ceauşescu, în
organizarea şi desfăşurarea manifestaţ iei din 1 mai 1939. Am discutat cu dânsul, spunându-i că acea
manifestaţ ie a fost organizată de oficialităţ i (cu participarea primului-ministru Armand Călinescu) şi nu
de P.C.R. Mi-a spus că ştie despre ce este vorba, dar că vrea să-şi cumpere un apartament la Şosea
(tocmai se construiau atunci apartamente pentru activiştii de partid) şi avea nevoie de bani. A publicat
mai întâi un serial în „Scânteia Tineretului” şi apoi o carte despre 1 mai 1939, în care a reliefat rolul
„tovarăşului” şi a „tovarăşei”, iar cu banii obţ inuţ i ca drept de autor şi-a cumpărat apartamentul dorit.
Dincolo de acest aspect mercantil rămâne faptul că lucrarea respectivă a devenit „cartea de căpătâi” a
învăţ ământul politico-ideologic, autorul ei fiind răsplătit şi cu un premiu al Academiei Române.” Ioan
Scurtu, A fi istoric în anii 1971-1989, în Ana Maria Cătănuş (coord.), Sfârşitul perioadei liberale a
regimului Ceauşescu: minirevoluţ ia culturală din 1971, I.N.S.T., Bucureşti, 2005, p. 100-101.
148
 O caracteristică a disidenţ ei din sfera ştiinţ ifico-tehnică a fost şi aceea că o parte
dintre cei ce au ales să intre în disidenţ ă şi-au conturat opiniile şi în cadrul discuţ iilor
care se petreceau la o serie de seminarii/cenacluri independente. Departe de
anvergura seminariilor care se ţ ineau în Polonia sau Ungaria, dar inspirate în bună
măsură de acestea, pot fi amintite seminarul neoficial care a funcţ ionat în anii 1976-
1978 şi ai cărui protagonişti au fost Titus Mocanu, Vlad Georgescu şi Mihai Botez,
cenaclul care se ţ inea acasă la academicianul Octav Onicescu şi ulterior cele
coordonate de Solomon Marcus.
Printre cei care au luat parte constant la astfel de manifestări, remarcându-se
ulterior prin activitatea disidentă, s-au numărat arhitecta Mariana Celac şi
matematicianul Mihai Botez.
După o ascensiune impresionantă în domeniul cercetării matematicii şi apoi al
matematicii aplicate la domeniul economic, Mihai Botez a intrat în disidenţ ă la finele
anilor 1970. Studiile ştiinţ ifice dedicate lumii comuniste, memoriile trimise conducerii
de stat şi partid, dar şi eforturile sale pentru stabilirea unui statut oficial, acceptat de
autorităţ i, pentru intelectualii critici români au făcut ca Mihai Botez să devină unul
dintre disidenţ ii români de ţ inută. Demersul său disident, cuprinzând acţ iuni concrete,
dar şi încercări de conceptualizare pe marginea disidenţ ei sau a „lumii a doua”, fac
obiectul unui studiu de caz amănunţ it în continuarea acestui capitol.
Dezvoltată în strânsă legătură cu disidenţ a lui Mihai Botez, activitatea
contestatară a Marianei Celac, pentru o perioadă de timp parteneră de viaţ ă şi de
disidenţ ă a lui Botez, a înregistrat, alături de valenţ ele etice generale specifice
disidenţ ei, un parcurs propriu, legat de evoluţ iile din sfera sa de activitate.
Asemeni altor disidenţ i proveniţ i din mediul tehnic, evoluţ ia graduală a
Marianei Celac spre disidenţ ă s-a produs în strânsă legătură cu conştientizarea
faptului că într-o societate de tip totalitar politicul era cel care decidea inclusiv în
domeniile în care nu avea competenţ a să o facă. Referitor la acest lucru, Mariana
Celac amintea de „iluzia tehnicistă sau tehnocrată pe care au cultivat-o mulţ i
prieteni, aceea că statul-partid îşi va vedea de treburile sale administrative, iar elita
tehnică, tehnologică, ştiinţ ifică va fi aceea care va pune pe planşetă proiectul pentru
România modernă”23.
O investiţ ie personală şi în primul rând morală24, disidenţ a a reprezentat pentru
Mariana Celac o atitudine izvorâtă din nevoia de asumare în plan public a valorilor
interioare, dar şi un mod de a contesta deciziile eronate ale conducerii politice în
domeniul sistematizării spaţ iului urban şi rural.
Definindu-se ca o eternă disidentă, Mariana Celac descria în felul următor contextul
care a dus la evoluţ ia sa contestatară: „o natură rebelă s-a întâlnit cu o anumită capacitate
analitică şi cu o meserie care m-a pus în raport direct cu România reală”25.
Absolventă a Institutului de Arhitectură, Mariana Celac a avut de ales să lucreze în
domeniul arhitecturii de prestigiu, locul cel mai potrivit fiind în acele vremuri Institutul
„Carpaţ i”, sau să se dedice studiilor urbane, angajându-se la Institutul Judeţ ean de
Proiectare Bucureşti („Proiect” Bucureşti). A ales cea de-a doua opţ iune, fapt ce a
23
„Caietele INMER”, anul II, nr. 2, martie 2005, p. 29.
24
Interviu realizat de autoare cu Mariana Celac. 1 septembrie 2004.
25
„Caietele INMER”, anul II, nr. 2, martie 2005, p. 29.
149
adus-o în situaţ ia de a se lovi direct de „aberaţ iile unor calcule sau proiecţ ii demografice
dictate de prostiile evidente ale ideologizării în materie de proiecţ ie spaţ ială şi
inconsistenţ a sau lipsa de rezultate a măsurilor care se iau într-un cadru fix”26.
Chiar dacă trecerea Marianei Celac în prim planul disidenţ ei s-a produs relativ
târziu, în a doua jumătate a anilor 1980, urme ale viziunii sale disidente pot fi
descoperite în luările de poziţ ie exprimate de Mihai Botez 27.
Implicată în egală măsură în activităţ i disidente, M. Celac s-a mărginit în prima
parte a anilor 1980 la elaborarea şi trimiterea către autorităţ ile române a nenumărate
texte pe probleme legate de programul de sistematizare, de demolări, distrugerea
unor monumente arhitectonice deosebite, precum Mănăstirea Văcăreşti 28. Explicaţ ia
pentru faptul că Mariana Celac nu a devenit foarte vizibilă pentru presa occidentală
era legată nu atât de conţ inutul disidenţ ei sale, cât de nevoia, mai mult decât
imperioasă în cazul disidenţ ei de cuplu, ca măcar unul dintre cei doi să fie mai puţ in
expus eventualelor represalii ale regimului29.
Astfel, Mariana Celac a ieşit „la rampă” de abia în septembrie 1987 30, într-un
interviu acordat postului de televiziune France 3. Difuzat după greva muncitorilor de
la Braşov, fapt ce a generat interpretări eronate potrivit cărora reacţ ia Marianei Celac
s-ar fi produs în strânsă legătură cu revolta muncitorilor, interviul aborda o tematică
variată, plecând de la politica regimului în domeniul urbanistic, greutăţ ile cu care se
confrunta societatea românească, dar şi aprecieri referitoare la represiunea din
România.
Susţ inătoare a ideii creării unui spaţ iu în care să se facă auzite şi alte voci decât
cea a puterii, Mariana Celac încerca în 1989 să strângă semnături pentru a organiza o
adunare culturală la care reprezentanţ i de la toate uniunile de creaţ ie din Bucureşti să
discute probleme de ordin profesional şi civic31. Dincolo de raţ iunile care au dus la
eşecul acestei iniţ iativei, refuzul implicării din partea altor intelectuali dovedea, din
perspectiva Marianei Celac, lipsa unui exerciţ iu istoric de gândire critică, de
funcţ ionare solidară faţ ă de structurile de putere32.
În legătură cu problema sistematizării urbane şi rurale, se cuvin menţ ionate
luările de poziţ ie ale istoricului Dinu C. Giurescu, care în perioada anilor 1979-1985
a redactat mai multe articole publicate în presă, dar şi memorii adresate organelor de
stat referitoare la demolările care ameninţ au Bucureştiul 33.
În decembrie 1984, Dinu C. Giurescu, prof. arhitect Grigore Ionescu şi Răzvan
Theodorescu au redactat un memoriu adresat lui Petru Enache, secretar C.C. pe
26
Ibidem, p. 30.
27
Botez recunoştea că multe din textele sale disidente prinseseră contur în urma lungilor discuţ ii
avute cu Mariana Celac, aşa cum tot ei i se datorau multe dintre contactele cu diplomaţ ii străini de la
Bucureşti. Mihai Botez, Românii despre ei înşişi..., p. 98
28
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 20, vol. 3, f. 26-28. „Caietele INMER”, anul II, nr. 2,
martie 2005, p. 30.
29
În 1987, ambasadorul francez Jean Marie Le Breton considera cuplul Botez-Celac drept unul
care îşi manifesta cel mai ferm opoziţ ia. Jean Marie Le Breton, Sfârşitul lui Nicolae Ceauşescu. Istoria
unei revoluţ ii, Editura Cavallioti, 1997, p. 51.
30
La sfârşitul anului 1987, Mihai Botez, grav bolnav, a părăsit România.
31
HU OSA 300-60-3-5.
32
Interviu cu Mariana Celac. 1 septembrie 2004.
33
Dinu C. Giurescu, op.cit., p. 350.
150
probleme de propagandă şi ideologie, având în subordine şi probleme de cultură,
cerând oprirea demolării ansamblului Văcăreşti.
În lipsa oricărui răspuns încurajator, în ianuarie 1985 un memoriu a fost depus la
C.C. al P.C.R. arătând situaţ ia la zi a ansamblurilor Mihai Vodă şi Văcăreşti. Acesta a
fost semnat de Grigore Ionescu, Dionisie Pippidi, prof. univ. Vasile Drăguţ , Dinu C.
Giurescu, dr. Radu Popa, dr. Răzvan Theodorescu, conf. arh. Aurelian Trişcă34.
Muţ enia autorităţ ilor a făcut ca următoarele memorii adresate autorităţ ilor să fie
trimise şi la Europa Liberă, doar unul dintre acestea fiind însă citit de Vlad Georgescu35.
Un semnal de alarmă era dat şi de eseul pe care Dinu C. Giurescu îl redacta pe tema
sistematizării şi care a fost publicat în buletinul RFE Research la 3 februarie 1986.
„Închipuiţ i-vă – scria D.C. Giurescu – o ţ ară în care oraşele sunt demolate în mod
sistematic. Un oraş după altul, o stradă după alta, o casă după alta, pentru a rade de pe faţ a
pământului întregul district, întreaga reţ ea de străzi, tot ce aminteşte de vechiul oraş şi îi
este caracteristic. Pe această pustietate se clădesc ulterior blocuri de locuinţ e de diferite
dimensiuni. Închipuiţ i-vă o ţ ară în care acest proces se aplică fiecărui centru important.” 36
Cel mai relevant exemplu de disidenţ ă provenit din sfera învăţ ământului
superior umanist a fost acela al Doinei Cornea. Asistentă universitară la Facultatea
de filologie a Universităţ ii din Cluj, Cornea a refuzat să se supună canoanelor
ideologie impuse în activitatea didactică, ajungând ca în anii 1980 să dezvolte un
discurs disident cu profunde valori etice, dar, totodată, în strânsă legătură cu
societatea în care trăia. Considerat unul dintre cazurile cele mai reprezentative ale
întregii disidenţ e româneşti, modelul de disidenţ ă dezvoltat de Doina Cornea va fi
analizat pe larg în studiul de caz prezentat mai departe în lucrare.
Unul dintre cazurile de disidenţ ă cele mai semnificative pentru ultimii ani ai
regimului comunist a fost cel al lui Gabriel Andreescu.
De formaţ ie geofizician, Andreescu a fost arestat la puţ ină vreme după greva de la
Braşov, la 24 decembrie 1987. Acuzat de infracţ iunea de trădare prin transmitere de secrete,
pentru că se întâlnise cu diplomaţ i străini şi le furnizase materiale cu conţ inut ostil la adresa
orânduirii socialiste din R.S.R., Andreescu va fi pus în libertate o lună mai târziu37.
Chestionat de organele de cercetare penală în legătură cu motivaţ ia gestului său,
Andreescu îşi explica acţ iunile prin preocupare pentru evenimentele din jurul său şi
încercarea de a le înţ elege38. Ca şi în cazul celorlalţ i disidenţ i, Andreescu a simţ it
nevoia a da glas gândurilor de nespus într-o societate totalitară indiferent de costuri.
De altfel, într-un interviu acordat televiziunii franceze, Andreescu vorbea despre
datoria morală de a se interveni în favoarea drepturilor omului, din interiorul sau
exteriorul ţ ării: „diplomaţ ia românească foloseşte ca pretext dreptul la independenţ ă şi
suveranitate. Ale cui? Actualul regim a fost adus la putere de armate străine... poporul
român nu este independent, nu este suveran. Un grup de persoane particulare a
34
Făcând trimitere la complexele arhitecturale Văcăreşti şi Mihai Vodă, semnatarii memoriului
scriau: „Orice naţ iune îşi legitimează existenţ a prin creativitate. Când dovezile acestei creativităţ i sunt
distruse una câte una, se pierde însăşi identitatea naţ iunii. Generaţ iile actuale şi cele ce vor veni vor trăi
în oraşe care vor păstra puţ ine urme ale istoriei”. A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 168, f.83.
35
Dinu C. Giurescu, op.cit., p. 352.
36
Ibidem, p. 353.
37
A.C.N.S.S., Fond Penal, dos. nr. 68, vol. 1-2.
38
Ibidem, vol. 1, f. 7.
151
acaparat puterea şi a cerut – şi deseori a obţ inut – independenţ ă şi suveranitate proprie,
aceea de a-şi permite să se joace oricum cu soarta acestui popor”39.
Deşi susţ inea necesitatea unei presiuni internaţ ionale în problema drepturilor
omului, Andreescu era convins că regimul trebuia să fie schimbat din interior. În acest
sens, discursul disident al lui Andreescu mergea pe linia unei revigorări morale, o
recuperare a demnităţ ii care s-ar fi produs în primul rând prin refuzul minciunii.
Discursul disident al lui Gabriel Andreescu a fost unul profund filozofic şi cu
puternice valenţ e etice. Susţ inând cu toate forţ ele nevoia implicării sociale,
Andreescu făcea şi inventarul motivelor stării de pasivitate ce caracteriza ansamblul
populaţ iei: „indiferenţ ă, lipsă de solidaritate, absenţ a revelaţ iilor etice, superficiala
judecare a condiţ iei individuale, neaderenţ ă, grabă, încetineală, insensibilitate, uitare
sau orbire, în sfârşit, frica, frica simplă, frica brută sau frica subtilă, frica cenzor,
frica paralizantă, frica crispare, frica stres, frica profanatoare şi frica tâmpă, frica
caraghioasă şi frica tragică; frica din care un tiran mediocru şi o societate poliţ istă au
făcut principalul mecanism reglator al vieţ ii sociale româneşti” 40.
Invitat alături de alţ i disidenţ i români să participe la conferinţ a organizată la
Cracovia, în 1988, de sindicatul Solidaritatea şi neprimind permisiunea să plece în
străinătate, Andreescu a reuşit să transmită o scrisoare deschisă.
În documentul transmis conferinţ ei, el vorbea despre nevoia de sprijin comun
între grupurile pentru drepturile omului aflate în ţ ările guvernate de „sfânta alianţ ă a
autoritarismului în Europa Centrală şi de Sud”, accentuând totodată nevoia unei
strategii de schimbare socială pe termen lung pentru a genera presiune de jos pentru
lărgirea reformelor. O asemenea strategie însă necesita determinare şi participarea
largă a cetăţ enilor. Pentru intelectuali, primii paşi pe această cale însemnau
respingerea minciunilor oficiale, recăpătarea demnităţ ii profesionale. Pe scurt, să
înveţ e să spună adevărul celor de la putere, iar o schimbare la acest nivel al conştiinţ ei
individuale trebuia să preceadă orice efort pentru a asigura sprijinul pentru reforme41.
În urma transmiterii scrisorii, Andreescu era convocat la miliţ ie, fiind ameninţ at
şi punându-i-se în vedere fie să părăsească ţ ara, fie să renunţ e la activităţ ile sale 42.
La 30 mai 1989, Gabriel Andreescu a declarat greva foamei, într-un efort de a
atrage atenţ ia reuniunii C.S.C.E. de la Paris asupra represiunii din România.
Andreescu protesta astfel împotriva ofensivei anti-culturale a regimului, a
xenofobiei aceluiaşi regim, a politicii de identificare a spiritului critic cu trădarea,
împotriva încălcării drepturilor omului şi în semn de solidaritate cu cei care suferă
pentru că se opun într-o formă sau alta acestei politici43.

***

39
HU OSA 300-60-3-4.
40
Gabriel Andreescu, Spre o filozofie a disidenţ ei, Editura Litera, Bucureşti, 1992, p. 126. Vezi şi
volumul său L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţ a, Polirom, 2009.
41
HU OSA 300-60-3-4.
42
Gabriel Andreescu, Impression crepusculaires, în „La nouvelle alternative”, mars 1989, p. 42-43.
43
HU OSA 300-60-3-8. Pentru a evita alte gesturi contestatare, autorităţ ile au decis să-l mute pe
Andreescu din Bucureşti, în toamna anului 1989.
152
 Mediul ştiinţ ific, universitar şi tehnic a furnizat unele dintre cele mai importante
cazuri de disidenţ ă din ultimele două decenii de comunism. Semnalând fenomenele
negative care se făceau simţ ite în domeniile în care activau, disidenţ ii au abordat
totodată probleme de ordin general, care vizau întreaga societate românească.
O componentă regăsită la nivelul discursului disidenţ ilor din această sferă a fost
conştientizarea faptului că proasta funcţ ionare a sistemului nu se datora unor vicii de
punere în practică a proiectului, ci ţ inea chiar de esenţ a acestuia. Structurarea unei
gândiri critice şi afirmarea ei în raport cu puterea a constituit un alt element comun
al acestei categorii de disidenţ i. Din păcate însă, aşa cum remarca Mariana Celac,
angajamentul personal, care a fost disidenţ a, nu s-a putut transforma într-o stare de
spirit sau într-o instituţ ie a gândirii critice.

7.3. Mihai Botez şi viitorul lumii comuniste

Mai puţ in cunoscut publicului românesc de după anii 1990, Mihai Botez a
întruchipat în perioada comunistă disidenţ a ştiinţ ifică, raţ ională, calmă. Formaţ ia sa
de matematician şi cariera în studiile viitorului au imprimat contestaţ iei sale un
caracter aparte, motiv pentru care, nu de puţ ine ori, a fost comparat cu fizicianul
sovietic Andrei Saharov. Discursul susţ inut de Mihai Botez în perioada anilor 1979-
1987 a fost unul care a accentuat nevoia dialogului între conducători şi cetăţ eni, în
contextul înrăutăţ irii situaţ iei economice, dar şi sociale din ţ ară. Mai mult, Botez a
încercat ca prin exemplul său să încurajeze afirmarea cât mai multor intelectuali
critici la adresa regimului, ale căror opinii ar fi putut servi drept punct de plecare
pentru conturarea unei societăţ i civile.
Critica lui Mihai Botez, asumată public şi pentru care preţ ul plătit a fost
blocarea carierei profesionale, hărţ uirea din partea Securităţ ii, dar şi exilul intern, nu
l-a vizat pe Nicolae Ceauşescu, ci tarele regimului comunist. Analizele futurologice
desfăşurate de Mihai Botez în anii 1970-1980 indicau faptul că opţ iunea de
dezvoltare economică aleasă de regimul comunist din România era greşită şi că
ducea inevitabil spre o criză profundă. În acest sens, evoluţ iile anilor 1980 i-au dat
dreptate. Aceleaşi analize au arătat totodată că, deşi stabil, sistemul comunist aşa
cum fusese el impus în Europa de Est nu putea fi reformat.
Disidenţ a lui Mihai Botez s-a asemănat în multe privinţ e cu cea a mult mai
celebrilor disidenţ i din Europa Centrală şi de Est, din perspectiva discursului, a
modalităţ ilor de acţ iune, dar şi a principiilor urmărite. Cu toate acestea, asupra sa
persistă întrebări legate de motivaţ ia, dar şi autenticitatea disidenţ ei sale. De ce un
intelectual cu o carieră strălucită, recunoscut în ţ ară şi peste hotare, decide să intre în
disidenţ ă, periclitându-şi viitorul şi viaţ a? „A trăi în adevăr” era o motivaţ ie suficient
de puternică pentru a contrabalansa izolarea profesională, tracasările Securităţ ii?

O minte sclipitoare

Evoluţ ia lui Mihai Botez dinspre cercul elitei tehnocrate a regimului comunist
din România înspre disidenţ ă s-a făcut gradual.
153
 În momentul în care critica a fost asumată public Botez era deja o personalitate
a cărei valoare fusese recunoscută în plan naţ ional şi internaţ ional 44.
Absolvent al Facultăţ ii de Matematică al Universităţ ii din Bucureşti, în 1963,
Mihai Botez a obţ inut trei ani mai târziu, la 26 de ani, doctoratul sub conducerea
profesorului Gh. Mihoc, la Institutul de Matematică al Academiei Române, pe o
temă legată de teoria probabilităţ ilor, statistică matematică şi cercetare
operaţ ională. Domeniile de specializare în care s-a remarcat au făcut ca tânărul
matematician Mihai Botez să urce pas cu pas treptele unei cariere de excepţ ie.
Botez a fost angajat ca matematician cercetător 45 la Institutul de Matematică al
Academiei Române (1963-1964) şi Centrul de Statistică Matematică al Academiei
Române (1964-1967), devenind ulterior şeful catedrei de Aplicaţ ii ale Matematicii
în organizarea şi conducerea întreprinderilor la CEPECA (1967-1970).
Pasiunea pentru probabilităţ i l-a apropiat pe Mihai Botez de un domeniu care
căpăta din ce în ce mai multă forţ ă de la jumătatea anilor 1960: studiile viitorului46.
„Cercetătorul-fluture” Mihai Botez, cum îl numea Solomon Marcus47, făcea astfel
joncţ iunea între studiile matematice şi ştiinţ ele sociale.
Recomandat de Mircea Maliţ a, la acel moment ministru al Educaţ iei, Botez a
devenit coordonatorul Laboratorului de Cercetări Prospective din cadrul
Universităţ ii din Bucureşti (1970-1974) şi director al Centrului Internaţ ional de
Metodologie a Studiilor asupra Viitorului şi Dezvoltării (1974-1977)48.

44
Mihai Botez a fost membru în comitetele unor renumite organizaţ ii internaţ ionale, precum
Federaţ ia Internaţ ională pentru Studii asupra Viitorului, al Centrului pentru Logică şi Ştiinţ e
Comparative, Bologna, Italia sau în consiliile editoriale ale unor publicaţ ii de specialitate prestigioase,
precum Technological Forecasting and Social Change. HU OSA Records of Radio Free Europe/Radio
Liberty Research Institute (Fonds 300), Romanian Unit (Subfonds 60), Records relating to Romanian
opposition and Protest movement (3), cutia 6 (în continuare HU OSA-300-60-3-6).
45
Mihai Botez a lucrat în domeniul teoriei lanţ urilor cu legături complete, teorie iniţ iată de
Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc în 1935, ca extensie a lanţ urilor Markov. Introduse la începutul
secolului XX, lanţ urile Markov se refereau la modul în care evenimentul produs la o anumită etapă
depindea de evenimentul care a avut loc la etapa imediat precedentă. Cei doi cercetători români au
extins analiza la întreaga istorie a procesului considerat. Solomon Marcus, 30 de ani cu Mihai Botez,
în „România literară”, nr.15, 19-25 aprilie 2000. În 1965, Mihai Botez în colaborare cu Harry Cohn,
a publicat primul articol ştiinţ ific, Une theoreme limite a plusieurs dimensions pour les systemes
aleatoires a liaisons completes. Interviu realizat de autoare cu Harry Cohn, 14 ianuarie 2011.
46
Pentru o analiză asupra evoluţ iei în România, dar şi a contribuţ iei lui Mihai Botez în domeniu,
vezi Ana-Maria Cătănuş, „Official and Unofficial Futures of the Communism System. Romanian
futures studies between control and dissidence”, în The Struggle for the Long Term in Transnational
Science and Politics: Forging the Future, edited by Jenny Andersson and Egle Rindzeviciute,
Routledge, în curs de apariţ ie.
47
Solomon Marcus vorbea despre două categorii de oameni de ştiinţ ă: de tip furnică şi fluture.
„Furnica scormoneşte în acelaşi loc, cât mai adânc, insistă cu încăpăţ ânare”, în vreme ce fluturele simte
nevoia să zboare şi spre alte domenii. În opinia reputatului matematician, Mihai Botez era un caz de
cercetător-fluture, care din când în când lua şi ipostaza de furnică. Intervenţ ie la Colocviul dedicat lui
Mihai Botez, Târgovişte, 1997. Manuscript. Arhiva Viorica Oancea.
48
HU OSA-300-60-3-5-6. Mihai Botez, Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni
şi statul naţ ional comunist) – un punct de vedere românesc, Editura Fundaţ iei Culturale Române,
Bucureşti, 1993, p. 8-10.
154
 Pregătirea lui Mihai Botez a fost completată cu stagii de cercetare în Franţ a,
Austria, Belgia în special în cercetare operaţ ională şi teoria deciziilor 49. În 1976,
Botez a fost primul bursier român al Centrului Internaţ ional Woodrow Wilson de la
Institutul Smithsonian.
Dincolo de pasiunea pentru matematică, considerată „un domeniu autonom de
cunoaştere a realităţ ii”50, Mihai Botez a manifestat o vastă deschidere culturală,
„hrănită” şi de apropierea de trei intelectuali de prestigiu: Octav Onicescu, Dan
Barbilian (Ion Barbu) şi Grigore Moisil.
Pe Octav Onicescu, „bătrânul şi iubitul maestru”, aşa cum îl numea cu afecţ iune,
Mihai Botez l-a avut profesor, au publicat lucrări împreună51, a participat la
„cenaclurile” care se ţ ineau în casa academicianului din strada Şoimăreştilor, i-a
împărtăşit ideile sale disidente şi l-a vegheat la dispariţ ia sa, după datina creştinească52.
În contextul unei evoluţ ii profesionale mai mult decât promiţ ătoare, opţ iunea lui
Mihai Botez pentru disidenţ ă a fost menită să surprindă, mai ales în condiţ iile unei
societăţ i în care o bună parte din gesturile de contestare aveau o puternică nuanţ ă
demonstrativă, urmărind obţ inerea unei notorietăţ i ce avea ca finalitate, de cele mai
multe ori, emigrarea.
În cazul lui Mihai Botez, ca şi al altor contestatari declaraţ i care îşi propuneau să
lupte din interior, publicitatea obţ inută ca disident, dublată de calitatea recunoscută de
om de ştiinţ ă, i-a servit doar ca un eventual scut, preţ ios, care să-l protejeze de
izbucnirile violente ale unui regim politic care nu accepta diversitatea de opinie.

Timpul alegerilor: „închisoarea de catifea” sau disidenţ a

Cum apare un disident? Care sunt resorturile, motivaţ iile în virtutea cărora un
individ alege să se plaseze într-o poziţ ie adversă faţ ă de politica statului al cărui
cetăţ ean este, devenind astfel un disident?
Exceptând cazurile în care a fost folosită ca un vehicul care să faciliteze
emigrarea53, intrarea în disidenţ ă, asumarea statutului de contestatar deschis al
49
Interviu cu Mariana Celac. 14 decembrie 2013.
50
Mihai Botez, În oglinzi paralele. Însemnări despre Ion Barbu, Editura Fundaţ iei Culturale
Române, Bucureşti, 1999, p. 9.
51
În 1985, sub numele lui Octav Onicescu şi Mihai Botez apărea o lucrare referitoare la aspectele
informaţ ionale ale dezvoltării sociale, intitulată Incertitudine şi modelare economică (Editura ştiinţ ifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985). Aşa cum mărturisea însuşi Mihai Botez, academicianul Onicescu nu
s-a sfiit să se asocieze public cu el chiar în perioada disidenţ ei, semnând în colaborare comunicări
ştiinţ ifice sau studii. Temându-se că o parte dintre rezultatele lui Mihai Botez s-ar fi putut pierde,
profesorul Onicescu i-a oferit cu generozitate numele său, aceasta fiind singura modalitate ca
cercetările lui Botez să poate fi făcute cunoscute publicului. Mihai Botez, Dilemele speranţ ei, Editura
Fundaţ iei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 118. Vezi şi Dora Mezdrea (Prezentare, bibliografie,
selecţ ia şi îngrijirea documentelor), Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţ ii, volumul III,
Octav Onicescu, Editura Muzeului Naţ ional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009.
52
Mihai Botez, Dilemele speranţ ei..., p. 120.
53
Aşa cum remarca Mihai Botez: „Unii din cei care vor să emigreze, înainte de, ori ca substitut la
„cererea de emigrare”, trec prin disidenţ ă ca printr-o staţ ie pe drumul ce duce la destinaţ ia aleasă –
emigrarea”. Mihai Botez, Românii despre ei înşişi. O cercetare de comunismologie prospectivă, Litera,
Bucureşti, 1992, p. 96.
155
realităţ ilor specifice statului comunist în care trăia, cu acceptarea costurilor şi
beneficiilor aferente unei asemenea atitudini54, a fost pentru majoritatea disidenţ ilor
un proces gradual, progresiv.
O evoluţ ie similară, graduală, o regăsim şi în cazul lui Mihai Botez. Domeniul
în care activa, în măsură să-i permită semnalarea erorilor de strategie economică şi
implicaţ iile pe termen mediu şi lung ale acestora, precum şi expunerea sa, graţ ie
deplasărilor peste hotare, la „modul de funcţ ionare a lumii libere” au făcut ca decizia
de intrare în disidenţ ă să cântărească mai mult decât aceea a păstrării statutului
profesional şi social câştigat până la acel moment.
În acest sens, experienţ a acumulată în America cu ocazia stagiului desfăşurat la
Centrul Woodrow Wilson al Institutului Smithsonian, în 1976, a fost în măsură să-l
influenţ eze puternic pe tânărul matematician, care conchidea: „Idealurile de libertate
[...] pot fi într-adevăr aduse în viaţ ă de o societate gata să-şi discute cu sinceritate
succesele şi eşecurile, să înveţ e şi să se schimbe” 55.
Întors în ţ ară, Botez a început să exploreze alături de istoricul Vlad Georgescu
modalităţ ile de activare a masei tăcute a intelectualilor români. Astfel a apărut ideea
creării unei universităţ i volante după model polonez, care ar fi organizat cursuri şi
conferinţ e pe subiecte variate, însă suficient de sensibile încât să nu fie abordate
oficial. Cei care ar fi dorit să participe la întâlniri ar fi urmat să fie anunţ aţ i discret,
iar locurile de desfăşurare s-ar fi schimbat mereu: apartamente private, parcuri şi
locuri publice56 .
Pentru a da mai multă greutate şi credibilitate proiectului lor, cei doi ar fi dorit
ca universitatea să fie prezidată de o personalitate recunoscută a vieţ ii culturale
bucureştene. Dintre toţ i posibilii candidaţ i, singurul care s-a arătat dispus să-i asculte
a fost Octav Onicescu, care în final a declinat oferta57.
Reticenţ a profesorului Onicescu era justificată şi de o serie de factori cât se
poate de obiectivi: crearea unei organizaţ ii ilegale, pe lângă faptul că aceasta fi fost
descoperită şi lichidată foarte repede, i-ar fi făcut pe organizatori pasibili de

54
În termeni de costuri, disidenţ a a însemnat marginalizare profesională, însoţ ită de cele mai
multe ori de izolare socială, exil intern, represiune psihiatrică, anchete, interogatorii, arestări şi chiar
închisoare. Cu toate acestea, pentru mulţ i contestatari, beneficiile, deşi exclusiv morale – refuzul
abdicării de la propriile principii, credinţ e, a trăi o viaţ ă în adevăr – au fost suficiente să încline balanţ a
în favoarea disidenţ ei.
55
Mihai C. Botez, U.S.-Romanian Relations between 1968-1984. An Independent Survey from
Bucharest, July 1985. Human Rights Watch records: Record Group 1: Helsinki Watch, Series IV: Janet
Fleischmann Files, 1974-1990, Rare Book and Manuscript Library, Columbia University.
56
Mihai Botez, Dilemele speranţ ei..., p. 99.
57
Decizia profesorului Onicescu a fost determinată nu atât de teamă, cât de reticenţ a de a se
implica într-o acţ iune ce ar fi putut fi interpretată ca având conotaţ ii politice. Cu toate acestea, după
eliberarea din arest a lui Vlad Georgescu în mai 1977, profesorul Onicescu l-a invitat să prezinte la
seminarul de statistică pe care îl conducea la Direcţ ia generală de statistică cartea care îi fusese refuzată
de editură, Istoria ideilor politice. Momentul era rememorat de Mihai Botez: „Şi aşa a avut loc o scenă
suprarealistă pentru Bucureştii acelor ani: în superba sală din strada Stavropoleos, sub preşedinţ ia
autoritară a academicianului Octav Onicescu, care l-a introdus pe conferenţ iar cu cuvinte măsurate, dar
calde, istoricul Vlad Georgescu, ce păstra încă paloarea de neconfundat a puşcăriei şi căruia nu-i
crescuseră încă barba şi părul, tunse în detenţ ie, vorbea unui auditoriu pestriţ , curios şi excitat [...]
despre istoria ideilor politice la români (până în 1978) studiate cu uneltele nestandard pe atunci ale
informaticii”. Ibidem, p. 99-101.
156
pedepse, inclusiv cu închisoarea. În schimb, Onicescu i-a sugerat lui Mihai Botez că
obiectivele pe care le urmărea – formularea unor opinii alternative, diseminarea lor,
o prezenţ ă mai activă a intelectualilor în „viaţ a cetăţ ii” – puteau fi atinse „utilizând
cu îndemânare instituţ iile existente”, deci prin mijloace legale 58.
Evoluţ ia ulterioară a lui Mihai Botez a relevat opţ iunea sa pentru o activitate
deschisă, publică şi cu respectarea legilor în vigoare, în fapt o racordare la principiile
fundamentale ale disidenţ ei, vehiculate de contestatarii din blocul sovietic.
Memoriul redactat de Mihai Botez în primăvara anului 1979 şi difuzat la Radio
Europa Liberă în toamna aceluiaşi an a marcat debutul oficial al disidenţ ei lui Mihai
Botez. De fapt, era vorba despre transpunerea în limbaj natural şi astfel mult mai
accesibil, a opiniilor sale care până în acel moment fuseseră exprimate în special
prin intermediul limbajul logicii formale, în particular a celei matematice59.
Gândit ca o reluare contemporană a Memoriului intelectualilor adresat
mareşalului Antonescu în 194460, textul atrăgea atenţ ia conducerii comuniste asupra
fenomenelor negative care se făceau simţ ite în toate domeniile de activitate. La nivel
economic, pe lângă penuria alimentară, creşterea datoriei externe, Botez remarca
faptul că „strategia de dezvoltare planificată a României, întemeiată pe creşterea
unor ramuri ale industriei total dependente de importurile de materii prime şi de
pieţ ele externe de desfacere în dauna agriculturii, a dus la rezultate cu totul diferite
de cele scontate”61, în vreme ce în plan social „industrializarea grăbită a dus la
depopularea satelor, slăbirea ţ ărănimii [...], fără să întărească cu adevărat o clasă
muncitoare cu profil propriu”62. Nu în ultimul rând, memoriul lui Botez aducea în
discuţ ie situaţ ia precară din învăţ ământ, cultură, ştiinţ ă, precum şi creşterea
alarmantă a celor care doreau să părăsească ţ ara.
Dincolo de formularea punctului său de vedere asupra problemelor cu care se
confrunta societatea românească, memoriul lui Mihai Botez lansa invitaţ ia la un
dialog public, sincer, constructiv, deschis tuturor celor interesaţ i să ia parte la el, şi
care ar fi putut reprezenta un punct de plecare pentru îndreptarea lucrurilor.
La scurt timp după difuzarea memoriului la Europa Liberă, Mihai Botez a fost
„invitat” să dea explicaţ ii organelor de Securitate. Timp de 11 zile, de dimineaţ a de
la ora nouă la ora patru după amiaza, lui Mihai Botez i s-a cerut să dezmintă public
textul, să dea în judecată postul Radio Europa Liberă şi chiar să accepte o colaborare
cu organele de Securitate63. Refuzul de a se conforma l-au adus pe Mihai Botez, cel
care nu cu multă vreme în urmă ţ inea cursuri la diferite facultăţ i, condusese grupuri

58
Mihai Botez, Dilemele speranţ ei..., p. 102.
59
Un exemplu în acest sens era articolul publicat împreună cu Sergiu Celac, „Cooperative
Management of Force-Induced International Situations. An Exercise in Formal Modeling”, Policy
Science, 1977. Interviu cu Sergiu Celac. 10 aprilie 2012. Ana-Maria Cătănuş, „Official and Unofficial
Futures of the Communism System. Romanian futures studies between control and dissidence”.
60
Mihai Botez, Românii despre ei înşişi..., p. 86.
61
Idem, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţ iei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 13.
62
Ibidem.
63
Din punctul de vedere al anchetatorilor, oferta de colaborare ar fi fost pe deplin jusificată, mai
ales în condiţ iile în care maşina de dezinformare odată pusă în mişcare ar fi colportat zvonuri despre o
presupusă colaborare. „Cum toată lumea va fi convinsă că abdici şi mergi cu noi, de ce n-ai şi face-o?”
Ibidem, p. 21-22.
157
de cercetare prospectivă, în situaţ ia de a fi transferat la Centrul de calcul, unde avea
ca sarcină să bifeze pe cartele erorile de înregistrare64.
Eşecul în a determina mai mulţ i intelectuali să se alăture unui proiect disident
comun l-a făcut pe Mihai Botez să conceptualizeze ceea ce s-a numit disidenţ a solitară.
Ce însemna însă disidenţ a solitară? Ce îşi propunea, care erau obiectivele sale?
Conştient de pericolele pe care le-ar fi presupus activitatea unui grup de disidenţ i,
Botez susţ inea posibilitatea ca orice persoană, în nume propriu şi public, să-şi spună
părerea despre neajunsurile societăţ ii în care trăia, să propună soluţ ii alternative.
Astfel, dacă în primă fază, prin afirmarea mai multor persoane care criticau în
mod individual regimul, s-ar fi produs o delimitare în spaţ iul public a celor ce gândeau
diferit, o oficializare a statutului intelectualului critic, aşa cum spunea Mihai Botez,
pasul următor ar fi putut conduce la „crearea unei opinii critice de masă”65.
În acest sens, rolul esenţ ial în propagarea discursului disident al lui Mihai
Botez a revenit Radio Europa Liberă, cea care a asigurat rolul de cutie de rezonanţ ă,
preluând ideile lui Botez şi făcându-le cunoscute în ţ ară prin intermediul
emisiunilor, comentariilor difuzate de acest post. Mai mult, în această ecuaţ ie, relaţ ia
personală deosebită dintre Mihai Botez şi Vlad Georgescu a fost în măsură să
asigure atât publicitatea acţ iunilor disidente ale lui Botez, cât şi o notorietate
internaţ ională în măsură să-l apere de eventualele abuzuri ale autorităţ ilor comuniste.
Pentru a nu fi acuzat de legături cu o organizaţ ie ostilă statului român,
informaţ iile, memoriile, apelurile în favoarea altor disidenţ i români erau transmise
prin intermediul corespondenţ ei personale, adresată nu directorului secţ iei române
de la Radio Europa Liberă, ci prietenului Vlad Georgescu. În condiţ iile în care
scrisorile obişnuite, trimise prin poştă, fie ajungeau foarte greu la destinatar, fie nu
ajungeau deloc, oricum fiind interceptate de Securitate, „căsuţ e poştale” au devenit
diverşi diplomaţ i străini sau oameni de ştiinţ ă veniţ i temporar în România66.
Conştient de dimensiunea reală a schimbărilor care s-ar fi putut produce într-un
regim comunist, de tipul celui românesc, Mihai Botez a manifestat realism şi în
formularea obiectivelor disidenţ ei: „Nimeni nu se gândeşte că vom putea schimba noi
structura puterii, graniţ ele sau politica lumii, dar în spaţ iul acesta, de introdus un pic
mai multă inteligenţ ă, un pic mai multă competenţ ă, eu cred că e posibil”67. Astfel,
dacă introducerea unor structuri politice pluraliste ar fi fost de neconceput, nu acelaşi
lucru ar fi fost valabil în ceea ce privea o pluralitate de punctelor de vedere.
Potrivit lui Botez, stabilirea unui dialog real, în care conducătorii să reînveţ e să
asculte, iar cei conduşi să se exprime liber, diversitatea de opinii, ar fi fost obiective
posibile ale epocii istorice pe care România o traversa.
Una din trăsăturile pe care Mihai Botez le-a manifestat în perioada de disidenţ ă,
dar şi după căderea regimului comunist, a fost aceea a unei mari disponibilităţ i de a

64
Ibidem, p. 23.
65
Ibidem, p. 39-40.
66
Pentru a fi sigur că scrisorile pe care le trimitea erau aceleaşi cu cele pe care le primea Vlad
Georgescu, Botez stabilea un cod al autenticităţ ii. Fiecare scrisoare urma să fie semnată atât de el, cât şi
de soţ ia sa, Mariana Celac. În acest fel, în 1985, Vlad Georgescu identifica o scrisoare falsă,
concluzionând că expeditorul nu era nicidecum Mihai Botez, ci Securitatea din România. Ibidem, p. 16.
67
Interviu cu Mihai Botez (I), în „Lupta”, nr. 86, 22 septembrie 1987.
158
accepta diversitatea ca valoare generală, indiferent dacă aceasta însemna acceptarea
unor puncte de vedere sau atitudini cu care nu era de acord: „După părerea mea,
diversitatea de opinii nu înseamnă neapărat că toate aceste opinii se opun, ci doar că
ele sunt pur şi simplu diferite, că sunt alternative, puncte de vedere deosebite, asupra
aceluiaşi subiect. Nu cred că există unanimitate. Dacă un lucru este trist, apoi e
tocmai această unanimitate artificială. [...] Dacă acceptăm diversitatea ca valoare,
mie mi se pare normal să existe şi acest discurs [în care oamenii aleg să nu se opună
regimului, n.a.], şi această variantă, decât să nu existe. Eu cred că e nevoie de toată
lumea, şi de oameni care gândesc aşa, până şi de aliniaţ i e nevoie: dacă nu ar fi ei, ar
trebui să fie alţ ii”68.
Încăpăţ ânarea lui Mihai Botez de a păstra acţ iunile sale în interiorul limitelor
legale ale statului în care trăia a făcut ca deseori disidenţ a sa să fie catalogată drept
„contestaţ ie cu voie de la poliţ ie”. Departe de a fi aşa, Botez accentua că atitudinea
legală, utilizând mijloace accesibile tuturor cetăţ enilor, este de preferat în faţ a unei
atitudini de confruntare directă cu regimul, care ar fi avut drept rezultat aproape
imediat înăbuşirea oricărei încercări de schimbare. În plus, revendicarea principală a
disidenţ ilor, respectarea legilor, ar fi fost lipsită de orice credibilitate, în condiţ iile în
care cei care o solicitau erau primii care să o încalce69 .
Deşi vizibil dezamăgit de eşecul mobilizării intelectualilor, atraşi mai mult „de
dialogul lor cu eternitatea”70 decât de asumarea unei atitudini care ar fi avut în
primul rând o valoare morală, dar şi ca exemplu, Mihai Botez a manifestat reţ inere
în a califica absenţ a implicării colegilor de breaslă. Dezamăgit de lipsa de interes a
intelectualului român pentru problemele celorlalţ i 71, Botez reuşea să găsească
explicaţ ia pentru această atitudine nu în laşitate, ci mai degrabă într-un sentiment de
inutilitate”72.
Considerat de Mihai Botez drept o investiţ ie personală, apelul la disidenţ ă era
totodată şi un apel la exersarea unor reflexe sociale: libera exprimare, implicare, fără
de care nu se puteau pune bazele unei societăţ i mai sănătoase.

„Lumea a doua”: o analiză teoretică a comunismului

Pe lângă memoriile adresate conducerii de stat şi partid sau luările de poziţ ie

publice, Mihai Botez a desfăşurat o intensă activitate de cercetare având ca scop
explicarea într-un mod cât mai riguros a existenţ ei şi funcţ ionării sistemului
comunist. Inspirat de clasificarea făcută de demograful francez Alfred Sauvy, Botez
vorbeşte despre lumea a doua, lumea comunistă, plasată între prima, cea a
democraţ iilor industrializate, şi a treia, a ţ ărilor în curs de dezvoltare necomuniste.

68
Ibidem.
69
„Nu e vorba de contestaţ ie cu voie de la poliţ ie în bună tradiţ ie caragialească, însă cunoscând
regulile, nu pot cere respectarea legii, atunci când eu însumi o încalc.” Mihai Botez, Scrisori către Vlad
Georgescu....., p. 136.
70
Interviu cu Mihai Botez (I), în „Lupta”, nr. 86, 22 septembrie 1987.
71
Interviu cu Mihai Botez (II), „Lupta”, nr. 87, 7 octombrie 1987.
72
Interviu cu Mihai Botez (I), în „Lupta”, nr. 86, 22 septembrie 1987.
159
 Detaşându-se de abordările anterioare în studiul lumii comuniste 73, Botez
propunea un nou tip de analiză, stabilind noi metodologii, creând modele inspirate
din ştiinţ ele matematice pentru a explica natura şi evoluţ ia modelului iniţ ial de
comunism şi felul în care acesta s-a transformat odată aplicat unor societăţ i cu
tradiţ ii naţ ionale şi stadii de dezvoltare diferite. Din perspectiva lui Botez,
„societăţ ile comuniste erau construcţ ii sociale noi, cu mecanisme proprii de decizie
şi autoreglare, cu noi definiţ ii ale costului şi beneficiului ideologic, politic şi social,
elemente care generau noi scheme de raţ ionament politic şi noi norme de
comportament, introducând o nouă etică şi o nouă logică” 74. De asemenea,
societăţ ile comuniste existente nu erau produse ale dezvoltării istorice inerţ iale, ci
rezultate ale implementării conştiente de mari proiecte sociale ce au întrerupt –
uneori violent – procesele istorice naturale75.
Interesul lui Mihai Botez în elaborarea unei cibernetici a lumii comuniste era
motivat de raţ iuni cât se puteau de clare pentru un prospectolog: orice încercare de
construire a unor scenarii de viitor nu se putea face decât utilizând evaluări cât mai
corecte şi obiective ale prezentului. În acest sens, Botez încerca să se detaşeze de
condiţ ia sa, aceea de intelectual în interiorul unui regim comunist, impregnat
inevitabil de o anumită perspectivă ideologică, şi să privească lumea în care trăia cu
ochii omului de ştiinţ ă, să o înţ eleagă şi să găsească soluţ ii 76.
Necesitatea unui nou tip de cercetare care să abordeze lumea comunistă şi care
să utilizeze instrumente adaptate unei realităţ i precum cea comunistă era
argumentată de Mihai Botez făcând trimitere la carenţ ele care marcau atât analizele
asupra regimului comunist venite din interiorul acestora, fie din medii oficiale, fie
dinspre societate, cât şi cele venite din exterior.
Astfel, Botez accentua faptul că la nivelul statelor comuniste indicatorii
statistici erau supuşi manipulării, informaţ ia venită pe mai multe canale oficiale77 nu

73
Romania: Stalinism in one country. Interview with Mihai Botez, în „Uncaptive Minds”, june-
july-august 1988, p. 21. În acest sens, în lucrarea sa, Lumea a doua. Introducere în comunismologia
structurală, Botez inventariază succint accepţ iunile diferite ale conceptelor „sistem comunist”,
„societate comunistă” din perspectiva profund impregnată ideologic/emoţ ional a regimului, a societăţ ii,
dar şi a intelectualităţ ii disidente. Astfel, Botez remarca faptul că, pe de-o parte, propaganda oficială
prezenta imaginea unui sistem comunist care se identifică cu societatea căreia i se aplică, societate care
se comunizează profund, autentic şi ireversibil. Pe de altă parte, literatura disidentă prezenta imaginea
unui divorţ total între sistemul totalitar şi societatea care îl suportă fără a-l asimila, gata să-l respingă ca
pe o grefă străină ei. Mihai Botez, Lumea a doua. Introducere în comunismologia structurală, Editura
du Style, 1997, p. 10.
74
Ibidem, p. 26.
75
Ibidem, p. 28.
76
„Pentru mine, comunismul nu a fost o opţ iune şi nu m-am simţ it niciodată obligat să o justific.
Mai mult de atât, a fost sistemul politic de neschimbat în care m-am născut. Prin urmare, problema mea
nu este să mă plâng, să pretind sau să învinovăţ esc, ci să înţ eleg această nouă lume şi să fac tot ce pot
să o îmbunătăţ esc. Ca prospectolog, văd actuala lume comunistă nu doar ca rezultat al unui proces
evolutiv, ci, mai ales ca punctul de plecare pentru viitor. Interesul meu vine din aceea că vreau să îmi
petrec restul vieţ ii mele acolo: prin urmare sunt puternic motivat să dezvolt alternative şi să acţ ionez
pentru ca cea mai bună posibil să devină reală”. Romania: Stalinism in one country. Interview with
Mihai Botez, în „Uncaptive Minds”, june-july-august 1988, p.21.
77
Documentele de partid şi de stat, cărţ i şi studii elaborate de cercetătorii oficiali ai realităţ ii, care
construiesc imagini idilice, apologizante, evitând critica regimului, ignorând disfuncţ iile societăţ ii
160
era totalmente conformă cu realitatea şi prezenta realitatea „mai mult aşa cum ar
trebui să fie”. Totodată, analizele disidenţ ilor scăpau rar tentaţ iei de a înlocui studiul
cu pamfletul, manifestul ori atacul, şi argumentul ştiinţ ific cu pledoaria patetică78.
Pe de altă parte, Botez remarca modul în care comentatorii occidentali, utilizând
nişte grile specifice regimurilor liberale şi raportându-se la o serie instituţ ii, cel puţ in
în mod formal similare cu cele din regimurile liberale79, oscilau între analize
impregnate ideologic – în care comunismul era privit ca o plagă de care lumea
trebuie să se apere – sau unele foarte optimiste.
Mergând dinspre general spre particular, lucrările elaborate de Mihai Botez
prezintă construcţ ia teoretică a unui model canonic ideal de comunism, analizând
apoi modul în care acest model a funcţ ionat la nivel real, adică la nivelul societăţ ilor
în care a fost implementat, inclusiv prin mijloace violente.
Astfel, Mihai Botez schiţ ează în virtutea unui proiect teoretic, cel marxist, un
model canonic/abstract de comunism evidenţ iind caracteristicile structurale esenţ iale
ale acestuia: ideologie oficială de tip marxist/marxist-leninist/variante moderne ale
socialismului ştiinţ ific, economii controlate total de stat, putere politică deţ inută de
partidul unic şi liderul său, iar în plan social societăţ i ce-şi exprimă vocaţ ia egalitară
şi în care intelectualitatea critică este aproape inexistentă 80.
În continuare, Botez aprecia că implantarea acestui model ideal pe societăţ i deja
existente, având stadii de dezvoltare economică, politică, socială şi culturală diferite
a fost însoţ ită inevitabil de o serie de perturbaţ ii. Astfel, societăţ ile rezultate, deşi
similare la nivelul structurilor, au înregistrat o variaţ ie de evoluţ ii în „limitele speciei
societăţ ii comuniste”81.
Mihai Botez analizează totodată legătura, aparent imposibilă, dintre naţ ionalism
şi comunism, dar care a generat însă un produs nou – naţ ional comunismul82 – în
care „naţ ionalismul a devenit o sursă majoră de stabilitate a ordinii comuniste”83.
Reevaluarea trecutului, transformarea sa în parte componentă a unei evoluţ ii care a
culminat cu instaurarea comunismului a adus beneficii atât în plan intern –
generatoare de legitimitate şi „asigurând o reală bază populară, practic imposibil de
cucerit pe alte căi”84 –, cât şi la nivelul relaţ iilor internaţ ionale, unde partenerii

comuniste sau considerându-le fenomene trecătoare specifice perioadei „de creştere”, comentatorii
oficiali, analizele şi prognozele asupra societăţ ii comuniste, elaborate de instituţ ii ştiinţ ifice
specializate. Mihai Botez, Lumea a doua..., p. 22.
78
Ibidem, p.23.
79
„Analistul occidental acceptă cu greu ideea că sub aceleaşi etichete: presă, guvern, în lumea
comunistă operează instituţ ii total diferite de cele ce îi sunt sugerate de accepţ iunile curente ale acestor
termeni”. Ibidem, p. 27.
80
Ibidem, p. 82.
81
Ibidem, p. 89. În acest sens pot fi explicate evoluţ iile diferite din Europa de Est.
82
Deşi istoriografia românească a consacrat termenul de „comunism-naţ ional”, am ales să utilizăm
formula avansată de Mihai Botez. Autorul concluziona: „În alianţ ă cu naţ ionalismul, comunismul real se
consolidează atât din punct de vedere al structurilor interne, cât şi al imaginilor pe care le promovează în
viaţ a internaţ ională”. Ibidem, p. 135.
83
Ibidem, p. 127
84
Ibidem, p. 132. Evoluţ iile din societatea românească din perioada conducerii lui Nicolae
Ceauşescu, culminând cu anul 1968, reprezintă câteva dintre exemplele edificatoare.
161
capitalişti erau tentaţ i să vadă în noua structură „mai mult naţ ionalism decât
comunism”85.
O atenţ ie deosebită este acordată transformărilor care au avut loc la nivelul
societăţ ilor unde a fost implementat comunismul. În cadrul acestora a apărut un om
nou, nu atât în sensul preconizat de proiectul iniţ ial, ci în sensul unui individ
caracterizat prin apatie, lipsă de implicare, devenit dependent de stat pentru
asigurarea nevoilor primare/minimale, obedient, din ataşament sau recunoştinţ ă sau
din teama de dizgraţ ie86. Potrivit analizelor lui Botez, o caracteristică a vieţ ii sociale
în comunism era dualismul: ceea ce este versus ceea ce ar trebui să fie 87.
Din punctul de vedere al relaţ iei cu societatea, „haina naţ ional-comunismului”
s-a dovedit a avea rezultate benefice pentru regimurile din Europa de Est, acceptarea
de către societate, şi în special de către intelectuali, a contractului social propus de
regim fiind mult înlesnită de apelul la sentimente patriotice.
În acest sens, regimul de la Bucureşti a reprezentat începând cu a doua jumătate
a anilor 1960 un model de succes, detaşându-se de restul statelor din blocul sovietic.
Analizând relaţ ia regim comunist-intelectuali, Botez distingea la nivelul
intelectualităţ ii, tehnocrate sau culturocrate88, patru opţ iuni de comportament:
susţ inere activă, acceptare pozitivă, acceptare negativă, respingere totală şi activă89.
Realizată din perspectiva analizei cost-beneficiu şi cu precizarea limitelor pe
care o astfel de clasificare le-ar fi avut, Botez încerca să descrie caracteristicile de
bază ale fiecărei atitudini. Astfel, cu un cost moral ceva mai ridicat, susţ inerea
activă asigura ascensiunea profesională şi socială, precum şi accesul la
nomenclatură, poziţ ie din care beneficiarii, care puteau fi valoroşi din punct de
vedere profesional, puteau să-i ajute pe alţ ii sau chiar să creeze insule de
competenţ ă. Fără a permite accesul la nomenclatură, acceptarea pozitivă a
sistemului comunist dar şi disponibilitatea de a contribui la îmbunătăţ irea stării de
fapt ofereau în schimb accesul la o viaţ ă profesională normală, inclusiv participarea
la viaţ a ştiinţ ifică internaţ ională90. Acceptarea negativă, caracterizată printr-un refuz
al implicării şi prin preocuparea de a supravieţ ui, atrăgea după sine marginalizarea,
însă şi tolerarea, în limite foarte stricte, a unei vieţ i profesionale în interiorul ţ ării. În
schimb, respingerea totală şi activă a regimului se solda cu izolarea individului şi
aducerea sa în situaţ ia de a fi exilat intern, pasul următor fiind exilul extern 91.
Încadrarea în ultimele două categorii presupunea şi diminuarea costurilor morale
aferente fiecărei atitudini în parte.

85
Ibidem, p. 133. Este de notorietate faptul că poziţ ia privilegiată în relaţ ia cu Occidentul a
României, cu precădere după 1965, s-a datorat în mare măsură faptului că acesta interpreta politica
naţ ională a regimului de la Bucureşti drept o opoziţ ie făţ işă la adresa Moscovei. Mihai Botez,
Intelectualii din Europa de Est..., p. 43.
86
Mihai Botez, Lumea a doua...., p. 61.
87
Ibidem, p.57.
88
Prin culturocraţ i, Botez se referă la cei care activau în domeniul ştiinţ elor umaniste.
89
Mihai Botez, Intelectualii din Europa de Est..., p.54.
90
Deşi percepută în unele cazuri drept un moft, participarea la viaţ a ştiinţ ifică internaţ ională,
menţ inerea unor contacte ştiinţ ifice, chiar racordarea la direcţ iile noi de cercetare, popularizarea
propriilor rezultate erau elemente de o importanţ ă fundamentală în anumite domenii.
91
Mihai Botez, Intelectualii din Europa de Est..., p. 54.
162
 Conştient de simplificarea pe care o astfel de clasificare ar fi adus-o, Botez
făcea o distincţ ie şi între costurile sensibil diferite pe care asumarea uneia dintre
atitudini ar fi avut-o pentru intelectualii proveniţ i din mediul tehnic şi cei din mediul
cultural. În vreme ce pentru un tehnocrat, de exemplu un matematician, asumarea
unei atitudini critice l-ar fi pus în faţ a unor limitări, pentru un culturocrat, de
exemplu un scriitor, o asemenea decizie l-ar putut condamna la tăcere sau chiar
sinucidere profesională92.
Un accent deosebit în analiza raporturilor regim-societate/intelectualitate, e pus
pe segmentul social destul de restrâns al intelectualilor critici93, rolul lor fiind
considerat unul important, atât din perspectiva dezvoltării unor
comportamente/atitudini autonome faţ ă de puterea comunistă, dar mai ales din
perspectiva rolului lor de „purtători ai unui feedback negativ de reglare la nivelul
societăţ ii”94. Ceea ce susţ ine Mihai Botez este faptul că într-o societate caracterizată
prin lipsa unui dialog real între puterea conducătoare şi cei conduşi, răspunsul venit
pe o filieră informală, chiar considerată ostilă regimului, poate oferi posibilitatea
evaluării realiste a unei politici, asigurând totodată o percepţ ie nedeformată.
În lucrările sale, Botez schiţ a câteva scenarii potenţ iale de evoluţ ie a
comunismului real. Astfel, erau luate în calcul variante de reformare, de liberalizare
în interiorul limitelor sistemului comunist, însă stopate înainte de a se ajunge la o
democratizare a vieţ ii politice. De asemenea, un scenariu potenţ ial, chiar dacă cel
mai puţ in probabil, era acela al dezintegrării puterii comuniste.
Aşa cum aprecia Mihai Botez, infirmat însă de evoluţ iile precipitate ale anului
1989, schimbarea de gardă de la Kremlin din a doua jumătate a anilor 1980, însoţ ită
de politica de glasnost şi perestroika, deşi menită să impulsioneze reformele din
blocul sovietic, era puţ in probabil să ducă la o schimbare dramatică la nivelul
sistemului politic dominant, perceput ca unul foarte stabil.

Un pas mai departe: de la conceptualizarea disidenţ ei la acţ iune

În cazul lui Mihai Botez, conturarea ideilor referitoare la aspectele sociale şi

politice ale societăţ ii în care trăia s-a produs în mediul intelighenţ iei tehnice, aflată
mai puţ in sub presiunea ideologiei.
Trecerea spre disidenţ ă s-a făcut gradual, fiind accelerată de conştientizarea
deciziilor greşite ale conducerii comuniste, dar şi de refuzul acesteia de a lua în
calcul soluţ ii alternative, chiar şi atunci când erau propuse din interiorul sistemului.
Memoriile, scrisorile deschise adresate conducerii de partid şi de stat, luările de
poziţ ie publice au fost doar câteva dintre modalităţ ile utilizate de Mihai Botez pentru
a atrage atenţ ia asupra erorilor de conducere, a fenomenelor negative de la nivelul

92
Ibidem, p. 66.
93
Prin intelectuali critici, Botez înţ elegea acele persoane ale căror opinii sunt fie blocate de către
regimul comunist în drumul lor spre public, fie odată exprimate în presa „clandestină” din interior
(samizdat) ori în exterior sunt reprimate de regimul comunist. Ibidem, p. 82.
94
Ibidem, p. 86.
163
societăţ ii în care trăia, dar şi pentru a-şi exprima punctele de vedere în legătură cu
ceea ce era de făcut.
Începând cu memoriul din 1979, pe aproape întreaga durată a anilor 1980,
Botez a atras atenţ ia asupra cauzelor crizei care se prefigura la toate nivelurile
societăţ ii româneşti.
În 1984, într-un memoriu care urma să fie transmis Congresului al XIII-lea al
P.C.R., Botez scria: „În ultimii şapte ani am declarat în nenumărate rânduri că atât
ca membru al P.C.R.95 şi român, cât şi ca cercetător al problemelor dezvoltării, socot
actuala strategie a dezvoltării economico-sociale a României iniţ iată şi aplicată în
special din 1971 cu atâta consecvenţ ă de actuala conducere a P.C.R. ca având
consecinţ e catastrofale pentru prezentul ţ ării şi urmând a avea implicaţ ii
devastatoare pentru viitorul naţ iunii noastre (poate astăzi mai puţ in vizibile pentru
marele public, dar pentru specialişti ca mine absolut certe)” 96.
Neajunsurile cu care se confrunta societatea românească făceau obiectul unui alt
memoriu cuprinzător trimis în 1985 Comitetului Central, Consiliului de Stat, M.A.I.
Potrivit lui Mihai Botez, dezastrul economic cu care se confrunta România avea la
bază „planurile de dezvoltare întemeiate pe anticipări ce s-au dovedit eronate ale
evoluţ iilor economice mondiale şi pe estimaţ ii fanteziste ale resurselor şi nevoilor
ţ ării”97. Botez vorbea despre investiţ iile uriaşe în ramuri industriale precum
siderurgia şi petrochimia, dar care însă s-au dovedit greşite prin prisma dependenţ ei
de materii prime din import, precum şi a consumurilor mari de energie, care au făcut
iminentă o criză energetică, afectând în mod direct viaţ a tuturor cetăţ enilor 98. În
acelaşi timp, Botez aborda problema plăţ ii datoriei externe, preţ ul pentru
încăpăţ ânarea conducerii comuniste de a rezolva rapid această problemă fiind
condamnarea României la subdezvoltare pentru următoarele decenii 99.
Între eforturile lui Mihai Botez de a stabili care era starea de fapt a societăţ ii
româneşti şi de a schiţ a câteva posibile scenarii de evoluţ ie, se înscria şi elaborarea
studiului intitulat Românii despre ei înşişi100.
Cercetarea întreprinsă de Mihai Botez a urmărit în primă fază determinarea
situaţ iei de fapt din domeniul politic, cultural, economic, social, uman prin obţ inerea
unei reacţ ii de la persoane provenind din grupuri sociale diferite: de la diplomaţ i,

95
Mihai Botez intra în partid în 1970, convins să expertiza sa putea fi de folos, şi părăsea în mod
oficial rândurile acestuia 14 ani mai târziu, mărturisind că şi în noile condiţ ii nu renuţ ase la intenţ ia de a
servi în continuare patria şi poporul. Arhiva personală Mihai Botez (păstrată în parte de Viorica
Oancea), în continuare Arhiva personală Mihai Botez.
96
Memoriu adresat Congresului al XIII-lea al P.C.R., 1984, Arhiva personală Mihai Botez.
97
HU OSA Records of Radio Free Europe/Radio Liberty Research Institute (Fonds 300), Analytic
Research Department Series (Subfonds 5), Records of Vlad Socor (190), cutia 1 (în continuare HU
OSA-300-5-190-1).
98
Botez făcea trimitere la îndemnurile adresate populaţ iei de a reduce consumul casnic de
energie.
99
HU OSA-300-5-190- 1, Mihai Botez, Memoriu, 1985.
100
La baza studiului se afla invitaţ ia pe care o primise Botez să participe la o masă rotundă care
urma să aibă loc la Paris, în primăvara anului 1986, referitoare la viitorul României. Cum nu i s-a
permis să participe la colocviu, Botez a folosit cercetarea pentru un studiu mai larg, finalizat în
perioada în care fusese transferat forţ at la Centrul de calcul de la Tulcea. Mihai Botez, Românii despre
ei înşişi. O cercetare de comunismologie prospectivă, Litera, Bucureşti, 1992.
164
intelectuali, nomenclaturişti, colegi, până la chelneri sau şoferi de taxi. Timp de
câteva luni, din decembrie 1985 în aprilie 1986, utilizând tehnici de investigare
indirectă101, Botez a cules informaţ ii de la interlocutorii săi fără ca aceştia să ştie.
Din dorinţ a de a-i proteja pe cei cu care discutase, Botez a imaginat un întreg sistem
de codificare (folosind steluţ e, puncte şi cruciuliţ e) a persoanelor, întrebărilor,
răspunsurilor, informaţ ii scrise pe foi răspândite printre cărţ i sau dosare din
biblioteca sa102. Din punctul de vedere al scenariilor de viitor, Botez identifica
posibilitatea unui moment de bifurcare la începutul anilor 1990, generat de mai
multe crize103. Scenariul cel mai probabil pentru România era acela al simulării
continuităţ ii pentru o perioadă, urmată de reforme începute mai întâi prin corectarea
greşelilor trecutului apoi prin restructurare şi schimbări104.
Disidenţ a lui Mihai Botez a fost caracterizată şi de o raportare echilibrată, în
fond adaptată la realitate, vizavi de regimul comunist. Conştient de faptul că a
condamna în mod deschis şi global sistemul comunist nu ar fi îmbunătăţ it în niciun
fel lucrurile, ci eventual l-ar fi plasat din start într-o poziţ ie de ilegalitate, Botez s-a
concentrat mai mult pe criticarea din interiorul ţ ării a unor aspecte concrete ale
politicilor regimului. „Nu vreau să părăsesc România – spunea Mihai Botez –
deoarece nu cred în eficacitatea marilor apeluri umanitare lansate din ţ ările lumii
libere. E frumos, e drept să ceri de exemplu reîntoarcerea la alegeri libere, dar e
perfect ineficace. Cred mai degrabă într-o contestare internă, desigur mai dificilă şi
mai puţ in spectaculoasă, dar care îşi concentrează atenţ ia asupra unor grave
deficienţ e economice şi reclamă îmbunătăţ irea condiţ iilor de viaţ ă şi trai”105.
În condiţ iile în care „comunismul era o chestiune de durată”, era important ca
într-o primă fază oamenii să reînveţ e să-şi exprime punctele de vedere,
reconfigurarea unei opinii publice autonome fiind în măsură să acţ ioneze ca un
factor de presiune care să determine modificarea politicilor guvernamentale 106.
Disponibilitatea de a acorda ajutor altor disidenţ i, inclusiv de a lua poziţ ie în
favoarea unor persoane supuse abuzurilor autorităţ ilor, a fost un alt punct
caracteristic activităţ ii lui Mihai Botez, care şi-a oferit sprijinul necondiţ ionat unor
contestatari români precum Ion Puiu sau Dorin Tudoran.
În cazul lui Mihai Botez, disidenţ a a reprezentat o opţ iune asumată, inclusiv
pentru partenera sa de viaţ ă, Mariana Celac107. Implicată şi pe cont propriu în
manifestări de disidenţ ă, Mariana Celac l-a susţ inut pe Mihai Botez pe întreaga
durată când acesta s-a aflat în ţ ară. Din acest punct de vedere, Botez recunoştea că
multe din textele sale disidente prinseseră contur în urma lungilor discuţ ii avute cu

101
Realizarea unei investigaţ ii deschise de tipul celor realizate în regimurile liberale nu era posibilă.
102
Mihai Botez, Românii despre ei înşişi....., p. 13.
103
Criza „la vârf”, legată de vârsta liderului, criza aparatului de partid, cu indicele de satisfacţ ie
coborât, criza economică, lichidarea datoriilor externe neducând neapărat la sfârşitul crizei, criza
tineretului care nu mai are răbdare sau potenţ iale crize externe. Ibidem, p. 74.
104
Ibidem.
105
HU-OSA-300-60- 6.
106
Hu-OSA-300-60- 6, Romanian SR/2, Mihai Botez on Romania’s problems, 6 March 1987.
107
În 1987, ambasadorul francez Jean Marie Le Breton identifica cuplul Botez-Celac drept unul
care îşi manifesta cel mai ferm opoziţ ia. Jean Marie Le Breton, Sfârşitul lui Nicolae Ceauşescu. Istoria
unei revoluţ ii, Editura Cavallioti, 1997, p. 51.
165
Mariana Celac, aşa cum tot ei i se datorau multe dintre contactele cu diplomaţ ii
străini de la Bucureşti108. Se cuvine să amintim faptul că înainte de „a ieşi public” în
septembrie 1987, într-un interviu acordat postului de televiziune Antenne 2,
arhitecta Mariana Celac a produs nenumărate texte adresate autorităţ ilor române pe
probleme legate de programul de sistematizare, de demolări, distrugerea unor
monumente arhitectonice deosebite, precum Mănăstirea Văcăreşti 109. În faţ a
posibilităţ ii de a rămâne în străinătate, în 1987, Mariana Celac a ales să se întoarcă
în România, aceasta fiind singura modalitate prin care Mihai Botez, supus la
nenumărate presiuni şi foarte bolnav, să poate părăsi ţ ara 110.
Notorietatea şi prestigiul internaţ ional de care se bucura Mihai Botez a făcut ca
autorităţ ile să nu recurgă la măsuri drastice de pedepsire, fapt care nu a însemnat că
asupra sa nu s-au exercitat alte tipuri de măsuri. Retrogradat profesional, Botez a
fost hărţ uit permanent, uneori atacat de „persoane necunoscute” în plină stradă.
Începând cu 1 iunie 1987, la câteva zile după publicarea în săptămânalul
„l’Express” a unui interviu acordat de Mihai Botez111, acesta a fost trimis la Tulcea,
în calitate de director al Centrului de Calcul. Exilul deghizat în avansare urmărea să-
l supună pe Botez unui control constant – trebuia să se ştie în orice moment unde
putea fi găsit, nu putea părăsi localitatea fără învoire – , dar şi de a-i tăia toate
canalele prin care ar fi putut să-şi facă publice opiniile disidente112.
***

Ceea ce a propus Mihai Botez într-un proiect disident formulat şi susţ inut cu
coerenţ ă vreme de aproape 10 ani a fost, în esenţ ă, asumarea, cu toate costurile pe
care le implica, a unui statut de „om liber” în propria ţ ară. Diversitatea de opinii,
libera exprimare, dialogul, toleranţ a, competenţ a au fost în viziunea lui Mihai Botez
deziderate realiste, care puteau fi atinse chiar în condiţ iile unui regim comunist.
Părăsind România la sfârşitul anului 1987, Mihai Botez o făcea convins că va
reveni curând113. O va face după prăbuşirea regimului comunist, acceptând să
reprezinte România la O.N.U. şi apoi la Washington, din postura de persoană
neînregimentată politic.

108
Mihai Botez, Românii despre ei înşişi....p. 98
109
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar 20, vol. 3, f.26-28. „Buletin Europa Liberă”, 30 ianuarie
1988. „Caietele INMER”, anul II, nr. 2, martie 2005, p. 30.
110
Caietele INMER”, anul II, nr. 2, martie 2005, p. 31.
111
În articolul publicat în „L’Express”, Mihai Botez descria „regimul de la Bucureşti drept cel
mai tradiţ ionalist din Răsărit, sistemul comunismului clasic, al comunismului anilor 1930 din U.R.S.S.,
unde însă tripticul un popor, un partid, un conducător a cedat locul doar liderului, liderului care se
confundă cu partidul”. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 20, vol. 2, f.69. HU OSA-300-60-3.
Dispoziţ ia rectorului Universităţ ii din Bucureşti, nr. 179/28.05.1987.
112
Într-un articol din 18 iunie 1987, cotidianul „Le Figaro”, vorbea despre faptul că, în contratimp
cu Gorbaciov care îl eliberase pe Saharov din exilul de la Gorki, Ceauşescu, mai fidel ca niciodată
modelului stalinist a decis să se debaraseze de oaia neagră, matematicianul Mihai Botez, trimiţ ându-l la
echivalentul românesc al lui Gorki, Tulcea. „Le Figaro”, 18 iunie 1987.
113
Imposibilitatea de a reveni în ţ ară după plecarea de la finele anului 1987 era legată şi de
procesul de trădare pe care autorităţ ile de la Bucureşti i-l pregăteau. Motivul era trimiterea din
străinătate de către Ion Raţ iu a unei sume de bani pentru organizarea opoziţ iei în România.
166
 Asemeni lui Winston Smith, eroul romanului distopic 1984 al lui Orwell, Mihai
Botez nu a putut să accepte că „doi plus doi fac cinci”. De aceea, contrar curentului
din societate, a ales să critice deschis politicile regimului comunist. Spre deosebire
însă de Winston Smith, Mihai Botez nu a fost înfrânt de regim. Convins că viitorul
poate fi construit numai de cei care acceptă să vadă erorile şi să opereze modificările
necesare, Mihai Botez şi-a construit disidenţ a sa. Pe alocuri complicată, ea poate fi
înţ eleasă mai uşor apelând la un raţ ionament simplu: realitatea constă în ceea este,
nu în imagini despre ceea ce se doreşte a fi sau, cu alte cuvinte, doi plus doi fac
întotdeauna patru.

7.4. Drumul către libertate. Doina Cornea şi disidenţ a românească în anii 1980

Identificată în Occident în anii 1980 drept una dintre figurile emblematice ale
disidenţ ei româneşti, Doina Cornea s-a remarcat în ultimul deceniu de comunism
prin susţ inerea, în principal, a unui tip de discurs plasat în zona filozofico-morală, un
discurs de revigorare spirituală a societăţ ii.
Apropiată atât unui tip de exprimare specific disidenţ ei din mediul religios, dar
şi celei din zona ştiinţ ifică, opoziţ ia Doinei Cornea a dovedeşte un caracter profund
unic, la baza căruia se găseşte un nucleu filozofico-moral, care a constituit axa
centrală a disidenţ ei Doinei Cornea.
Privite din această perspectivă, luările de poziţ ie ale Doinei Cornea de la finele
anilor 1980, vizând aspecte legate de realitatea imediată – sistematizarea satelor,
nevoia de reforme profunde în societate, problemele învăţ ământului sau ale cultului
greco-catolic –, apar ca o prelungire firească a unei gândiri teoretice formulate
anterior114 şi pe care o regăsim în scrisorile deschise redactate de Doina Cornea în
prima jumătate a anilor 1980.
Ca şi în cazul celorlalţ i disidenţ i prezentaţ i în această lucrarea, disidenţ a Doinei
Cornea a fost urmarea unei evoluţ ii graduale. Biografia, dar şi evenimentele cheie
din viaţ a Doinei Cornea, pe care le vom prezenta în continuare au favorizat
transformarea sa în opozantă a regimului comunist. De asemenea, discursul său
disident s-a construit şi dezvoltat în strânsă legătură cu preocupările spirituale, dar şi
profesionale ale Doinei Cornea.
În ciuda obstacolelor cu care a trebuit să se confrunte, din partea organelor de
represiune, dar uneori şi a celor din jur, Doina Cornea şi-a continuat lupta până în
ultimele clipe ale regimului comunist. Motivaţ ia sacrificiilor inerente disidenţ ei
transpare din rândurile pe care le scria, la 1 iulie 1989, în jurnalul său: „Mă mai
întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să rămânem indiferenţ i la oprimare,
minciună, nedreptate. A nu le denunţ a ar însemna oarecum a participa la
consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali” 115.

114
Ariadna Combes, Implicaţ ii filozofice şi morale în gândirea Doinei Cornea, în Doina Cornea,
Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 7.
115
Jurnal. Ultimele caiete urmate de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin
Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţ ia Academia Civică, Centrul Internaţ ional de
Studii asupra Comunismului, Bucureşti, 2009, p. 52.
167
 Începutul

Născută în 1929, în oraşul Braşov, în familia unui funcţ ionar în administraţ ia

publică, Doina Cornea şi-a început studiile primare în oraşul Reghin, în 1936.
Ocuparea Transilvaniei de Nord în urma Dictatului de la Viena a generat
schimbări profunde la nivelul administraţ iei, fiind vizat şi învăţ ământul. Astfel,
Doina Cornea a fost nevoită să treacă de la şcoala germană, ale cărei cursuri le urmase
în anii 1936-1942, la şcoala maghiară, unde va învăţ a în perioada 1943-1944. Un an
mai târziu, a urmat clasa a cincea la Liceul de fete „Unirea”, din Târgu Mureş, liceu
românesc înfiinţ at din strădania preotului greco-catolic Iosif Pop, continuându-şi
apoi studiile la Liceul ortodox de fete din Cluj, 1946-1948116.
Experienţ a vieţ ii într-un teritoriu ocupat a fost pentru Doina Cornea deopotrivă
traumatizantă şi formatoare. Traumatizantă, pentru că asemeni tuturor celorlalţ i
români din Transilvania, Doina Cornea s-a trezit „de la o zi la alta fără patrie, într-o
ţ ară străină, neprimitoare, într-o limbă pe care nu o mai înţ elegea”117. Formatoare,
pentru că atunci „a învăţ at să nu se lase îngenuncheată”, dar şi „cum nu trebuie să se
poarte o majoritate etnică faţ ă de o minoritate conlocuitoare în acelaşi stat” 118.
După încheierea studiilor liceale, D. Cornea a urmat cursurile Facultăţ ii de Filologie
din Cluj, pe care le-a absolvit în 1952. Au urmat şase ani în care a fost profesoară de
franceză la Liceul nr. 1 din Zalău şi, începând din 1958, asistent suplinitor, apoi titular la
catedra de filologie romanică a Universităţ ii „Babeş-Bolyai”119.
Viziunea diferită a Doinei Cornea referitoare la modul în care trebuiau pregătiţ i
studenţ ii a fost vizibilă din primii ani în care a predat la facultate. În condiţ iile unei
programe de studii pe care o vedea insuficientă, dar şi constrângătoare, la începutul
anilor 1960 Doina Cornea a ales să lucreze cu studenţ ii texte care depăşeau graniţ ele
ideologice. Astfel, în plus faţ ă de programă, ea le-a predat studenţ ilor poezie, le-a vorbit
despre simbolişti, romantici, Chateaubriand şi Lamartine120. Drept urmare, a fost
criticată în faţ a colegilor, iar timp de un an a trebuit să-şi lase cursurile pe o măsuţ ă din
sala profesorilor, pentru ca să poată fi răsfoite de cei care doreau acest lucru121.
Peste numai câţ iva ani, venirea la conducere a lui Nicolae Ceauşescu a creat
senzaţ ia unui suflu nou în societate, generând o atmosferă optimistă. În acest
context, în vara anului 1965, Doina Cornea a mers cu o grupă de studenţ i la cursurile
şcolii de vară la Strasbourg, în Franţ a122. Cu acest prilej, a luat contact cu lumea de
dincolo de Cortina de Fier şi cu atributul ei fundamental: exprimarea liberă. Aşa
cum mărturisea ulterior Doina Cornea, aceasta a fost una dintre experienţ ele care au
ajutat la „trezirea” sa, la conştientizarea propriei „nelibertăţ i”.
Apogeul perioadei de liberalizare avea să se petreacă însă în august 1968, în condiţ iile
refuzului regimului de la Bucureşti de a participa alături de aliaţ ii săi din Tratatul de la
116
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 8A, f. 19.
117
Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete..., p. 31.
118
Ibidem.
119
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 8A, f. 19.
120
Doina Cornea, Libertate? Convorbiri cu Michel Combes, Humanitas, Bucureşti, 1992, f. 19.
121
Ibidem, p. 19.
122
Doina Cornea, Faţ a nevăzută a lucrurilor (1990-1999). Dialoguri cu Rodica Palade, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 272.
168
Varşovia la invadarea Cehoslovaciei. Susţ inerea din partea populaţ iei de care s-a bucurat
regimul condus de Nicolae Ceauşescu este rememorată chiar de o parte a intelectualilor
care ulterior au ales calea disidenţ ei. Între aceste rememorări se regăseşte şi cea a Doinei
Cornea referitoare la perioada respectivă: „[...] mai târziu, prin ’68, speranţ ele noastre
păreau să devină realitate. [...] La început Ceauşescu ne-a cucerit pe toţ i. Pe toţ i! Protestul
lui din vremea evenimentelor de la Praga a fost ceva extrem de important pentru noi!
Pentru noi, românii, care fuseserăm atât de umiliţ i de sovietici...”123.
Asemeni multor intelectuali români, impresionaţ i de unda de libertate a anilor
1965-1968, Doinea Cornea a început să resimtă în anii 1970 dezamăgirea provocată
de reîntoarcerea la un regim dogmatic, puternic ideologizat, care-şi făcea simţ ită
prezenţ a în toate domeniile.
Conştientizarea ororilor care au avut loc în închisorile comuniste, ale căror
victime căzuseră nu doar episcopii Bisericii Greco-Catolice, decimată după unirea cu
Biserica Ortodoxă, în 1948, dar şi persoane apropiate Doinei Cornea124, a contribuit
considerabil la înscrierea sa pe o traiectorie opusă politicii oficiale. În acest sens,
Doina Cornea a evocat în nenumărate rânduri discuţ iile revelatoare pe care le-a purtat
la începutul anilor 1970, dar şi în anii care au urmat, cu episcopul Alexandru Todea,
întors la Reghin după ani grei petrecuţ i în închisorile comuniste125.
Începând cu a doua jumătate a anilor 1970, Doina Cornea a devenit din ce în
mai preocupată de evoluţ iile care se petreceau în România şi care o făceau să afirme
într-o relatare făcută fiicei sale, Ariadna: „Ceva nefast pluteşte asupra noastră. Este
nespus de trist când auzi că oamenii de cultură sunt opriţ i să-şi spună gândurile şi
sunt persecutaţ i pentru că încearcă să lupte pentru mai bine, pentru mai riguroasa
aplicare a drepturilor omului. Îngrădirea spirituală în care trăim va duce acest popor
la o sterilitate distrugătoare... Mi-e frică pentru noi”126.
Decizia Ariadnei, plecată în 1976 cu o bursă în Franţ a, de a nu se mai întoarce
în România, dar şi un an mai târziu mişcarea Goma şi represaliile la care au fost
supuşi manifestanţ ii, în frunte chiar cu iniţ iatorul, au reprezentat alte evenimente
cheie în evoluţ ia Doinei Cornea către disidenţ ă.
Un prim pas l-a constituit solidarizarea, într-o manieră proprie, a Doinei Cornea
cu scriitorul Paul Goma. Astfel, în cadrul seminariilor de traducere, D. Cornea a
lucrat cu studenţ ii fragmente din singura lucrare a lui Paul Goma publicată în
România, Camera de alături.
În anii următori, aşa cum reiese şi din numeroasele note întocmite de Securitate,
iniţ iativele Doinei Cornea de a discuta cu studenţ ii materiale ale unor scriitori care
nu erau prezenţ i în programa şcolară au devenit din ce în ce mai numeroase. Astfel,
documentele Securităţ ii menţ ionează faptul că Doina Cornea le vorbea studenţ ilor
despre Mircea Eliade127, Lucian Blaga şi, mai mult, purta cu ei discuţ ii

123
Ibidem, p. 23.
124
Vărul primar al Doinei Cornea, Octavian Metea, executase o pedeapsă de doi ani la Canal.
Doina Cornea, Faţ a nevăzută a lucrurilor…, p. 274.
125
Ibidem.
126
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 2, f. 6v.
127
Doina Cornea a tradus în limba română lucrarea lui Mircea Eliade, Încercarea labirintului, şi a
multiplicat-o în 100 de exemplare. Aceasta şi alte lucrări traduse de Doina Cornea au circulat în samizdat.
169
necorespunzătoare, făcând referire la lipsa libertăţ ii de exprimare 128 sau a curajului
intelectualilor din România.
Ca urmare a abaterilor repetate, la 3 februarie 1982, cazul Doinei Cornea a fost
discutat în cadrul unei şedinţ e cu participarea rectorului Universităţ ii, Ion Vlad, dar
şi a decanului Facultăţ ii de Filologie, a şefului de la catedra de filologie romanică şi
a secretarilor de partid129. Aici, Doinei Cornea i s-a reproşat că în timpul cursurilor a
făcut afirmaţ ii denigratoare la adresa realităţ ilor din ţ ară, că a vorbit despre lipsa de
libertate a scriitorilor români, că a făcut comentarii asupra Jurnalului lui M. Eliade
şi a recurs la afirmaţ ii grave, susceptibile de a determina confuzie ideologică în
rândul studenţ ilor130.
Deşi atacată din toate părţ ile, Doina Cornea a respins toate acuzaţ iile, susţ inând
totodată o pledoarie pentru libertatea intelectualului şi pentru nevoia de a evita
uniformizarea în educarea tinerilor, cei care „ca intelectuali trebuiau să-şi asume
nişte riscuri şi iniţ iative, să se debaraseze de teama generatoare de erori” 131.
În afară de activitatea didactică necorespunzătoare, Doina Cornea intrase în
atenţ ia Securităţ ii şi ca urmare a unor memorii trimise autorităţ ilor locale în 1981,
memorii în care atrăgea atenţ ia asupra lipsurilor în aprovizionarea cu alimente,
precum şi asupra modului discriminatoriu în care unele categorii privilegiate aveau
acces în mod preferenţ ial la o serie de produse, fapt considerat ca fiind „incompatibil
cu principiile democratice ale unei orânduiri socialiste”132.
Ca urmare a activităţ ilor sale, Doinei Cornea i s-a deschis în 1981 dosar de
urmărire informativă, sub numele conspirativ „Diana” 133, a fost înconjurată de o
reţ ea de informatori şi s-a dispus interceptarea convorbirilor telefonice.

„Scrisoare celor care nu au încetat să gândească”

În 1982, Doina Cornea a expediat în Occident prin intermediul fiicei sale un

prim text, intitulat Scrisoare celor care nu au încetat să gândească134. Difuzată la
Radio Europa Liberă în toamna aceluiaşi an, scrisoarea aborda problema
dificultăţ ilor cu care se confrunta societatea românească, identificând, pe lângă
cauzele imediate ţ inând de sistemul economico-social rigid, o cauză mult mai

128
Într-o notă a informatorului „Paul”, acesta relata cum Doina Cornea a adus în octombrie 1979,
la un seminar de literatură franceză, cartea lui Mircea Eliade, Încercarea labirintului, făcând totodată şi
următoarele consideraţ ii: „în România de azi nu se mai pot naşte idei mari pentru că este îngrădită
contradicţ ia; există o frică permanentă; libertatea opiniei este anulată şi astfel progresul culturii noastre
este lent şi anevoios”. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 2, f. 1.
129
Ibidem, f. 17.
130
Ibidem.
131
Ibidem, f. 21.
132
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 12, f.1, 1 v.
133
Dosarul de urmărire informativă al Doinei Cornea, numărând 26 de volume, a fost deschis la
data de 15.10.1981 pentru legături cu profesorul Henri Jaquier, Jean Augerot şi Jeana Comşa,
directoarea Bibliotecii franceze, suspectaţ i de Securitate drept cadre şi agenţ i ai spionajului francez, dar şi
pentru că profesoara din Cluj fusese semnalată cu manifestări ostile la adresa situaţ iei din România,
exercitând influenţ ă negativă în mediul studenţ ilor. Ibidem, vol. 2 A, f. 53.
134
Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, 1991, p. 13-17.
170
profundă: „devalorizarea culturală şi spirituală a societăţ ii noastre, în urma impunerii
unei ideologii reducţ ioniste, sterilizante”135.
Soluţ ia întrevăzută de D. Cornea era „întoarcerea spre spiritual, valoare
maximă, generatoare de inteligenţ ă, de etică, de cultură, de libertate şi de
responsabilitate”136.
Totodată, în textul scrisorii sale, Cornea accentua rolul profesorilor în formarea
tinerelor generaţ ii, îndemnându-i pe aceştia să manifeste curaj şi creativitate în
lucrul cu elevii lor, atrăgând atenţ ia asupra unor neajunsuri care afectau procesul şi
rezultatele din învăţ ământ: promovarea în masă a elevilor, neţ inând seamă de
criteriul valoric, tirajele reduse pentru lucrări ale unor autori români neacceptaţ i pe
deplin, accesul greoi la carte străină137.
Dezvăluirea din greşeală de către realizatorul emisiunii de la Europa Liberă a
identităţ ii autoarei scrisorii a marcat începutul presiunilor asupra Doinei Cornea.
În primă fază, aceasta a fost anchetată de Securitate şi amendată cu 5 000 de lei
pentru trimiterea şi difuzarea scrisorii de către Radio Europa Liberă, conform art. 14
şi 60 lit. e. din legea 23/1971138.
În declaraţ ia dată la Securitate, la 15 septembrie 1982, Doina Cornea nu doar că
nu a retractat ceea ce scrisese în textul său, ci a afirmat o dată în plus că scrisoarea
trimisă la Radio Europa Liberă conţ inea rezultatul concepţ iilor, concluziilor sale de
o viaţ ă referitoare la educarea tinerei generaţ ii şi a criteriilor de apreciere a valorilor
intelectuale, ea nefiind întrutotul de acord cu felul cum acestea erau privite şi tratate
în România139. În opinia Doinei Cornea, gestul său nu era de natură politică, ci de
natură etică, atacând problema falsului, a imposturii la anumiţ i cetăţ eni şi arătând
consecinţ ele acestei atitudini pe plan naţ ional140.
Cum nici punerea Doinei Cornea în discuţ ia colectivului de muncă, în ianuarie
1983141, şi nici ameninţ area că va fi scoasă din învăţ ământul superior nu au dat rezultate,
aceasta „continuând să infecteze masa de studenţ i cu ideile ei nocive şi deosebit de
periculoase”142, s-a dispus înlăturarea definitivă a D. Cornea din postul pe care-l ocupa.

135
Ibidem, p. 14.
136
Ibidem, p. 15.
137
Ibidem, p. 15-16.
138
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 2, f. 25.
139
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 8A, f. 27. În continuarea declaraţ iei sale,
Doina Cornea scria: „În faţ a devalorizării sociale şi spirituale pe care o trăim, scrisoarea mea invită
doar la reflecţ ie pe toţ i oamenii de bună credinţ ă, ca să-şi asume cu responsabilitate partea de vină care
apasă asupra fiecăruia dintre noi. Sunt convinsă că atunci când într-o ţ ară lucrurile încep să meargă nu
tocmai bine nu se poate arunca vina asupra unui singur om, dar nici remedieri nu se pot aduce până nu
ne recunoaştem deplin greşelile. Care este greşeala noastră, a indivizilor mărunţ i? De obicei privim
istoria ca pe o fatalitate, în afara noastră, pe care o suferim fără să ne dăm seama că şi noi, aceşti
indivizi mărunţ i, prin atitudinea noastră spirituală – pozitivă sau negativă – influenţ ăm hotărâtor mersul
lor. Douăzeci de milioane de cetăţ eni, responsabili, demni, iubitori de adevăr şi dreptate, nu pot forma
decât un popor viguros. Din păcate, există şi posibilitatea contrară...” Ibidem, f. 30-31.
140
Ibidem, f. 32 v.
141
Doina Cornea a fost acuzată că „nu face ce trebuie la cursuri, vorbeşte despre Mircea Eliade,
denigrează realizările socialiste, le spune studenţ ilor să nu creadă în intelectuali”, aceştia din urmă fiind, în
percepţ ia ei, generaţ ia compromisurilor. Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete..., p. 178.
142
Aprecierea îi aparţ inea lt.col. Liviu Călian şi însoţ ea textul notei informative furnizate de sursa
„Dan Ionescu”, referitoare la Doina Cornea. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 2, f. 44.
171
 Astfel, în urma deciziei nr. 4696/23 iulie 1983, conducerea universităţ ii i-a
desfăcut contractul de muncă. Motivând decizia prin slaba pregătire politico-
ideologică şi atitudine total necorespunzătoare în procesul de învăţ ământ şi în afara
acestuia, în document se concluziona că prezenţ a Doinei Cornea în calitate de cadru
didactic în învăţ ământul superior era incompatibilă cu misiunea de educator143. În
schimb, i s-a oferit un post de post de bibliotecară la universitate, post pe care l-a
refuzat, rămânând şomeră până la împlinirea vârstei legale de pensionare.
Gândirea Doinei Cornea, neconformă cu principiile impuse de regimul
comunist, s-a manifestat nu doar prin intermediul activităţ ii sale didactice, ci şi prin
crearea şi răspândirea de samizdate. În această formă au circulat mai multe lucrări
traduse de Doina Cornea, începând cu volumul lui Mircea Eliade, Încercarea
Labirintului, şi continuând cu lucrările Pr. Petru Gherman, Ieremia Valahul, Lao-tse,
Tao te king, Gabriel Marcel, Dreptate şi Adevăr, Ştefan Lupaşcu, partea de Trialog
din Omul şi cele trei etici ale sale. În acelaşi registru, Doina Cornea iniţ iase tipărirea
unei reviste samizdat intitulată „Idei”, din care au apărut şase numere şi în care erau
publicate extrase din lucrările traduse de Doina Cornea, dar şi extrase din opera lui
C. Noica sau versuri ale poetei Ileana Mălăncioiu144.
Realizarea şi răspândirea de samizdate în România a fost o practică aproape
inexistentă. Câteva dintre excepţ ii au fost reprezentate de samizdatele făcute de
Doina Cornea şi de publicaţ iile samizdat realizate de reprezentanţ i ai minorităţ ii
maghiare din Transilvania.
Lipsa de apetenţ ă a intelectualilor români pentru implicarea în producerea sau
răspândirea de samizdate, aşa cum se întâmpla în alte state comuniste din jur, poate fi
explicată parţ ial prin teamă, parţ ial prin lipsa de interes pentru acest tip de activităţ i.
Pe Doina Cornea, greutăţ ile întâmpinate sau riscurile la care se supunea nu au
împiedicat-o să producă samizdatele menţ ionate anterior. În viziunea sa, „românii
aveau nevoie mai puţ in de romane cu cheie, cât de texte informative şi formative din
punct de vedere filozofic, moral şi politic”145. Însă sprijinul pentru a duce la capăt
această misiune, costisitoare, dar şi periculoasă, a venit nu din partea unor
intelectuali la care a apelat şi care au refuzat-o, ci din partea fiului său, Leontin
Iuhas, a colegilor acestuia sau a unor foşti studenţ i, care au strâns bani pentru
fotocopierea şi legarea textelor, implicându-se totodată şi în răspândirea acestora146.

Disidenţ a: de la scrisorile filozofico-morale la opoziţ ia politică

În perioada anilor ’80, Doina Cornea a redactat şi trimis la Radio Europa

Liberă, instituţ iilor statului român, redacţ iilor marilor ziare din România,
preşedintelui Nicolae Ceauşescu, diferitelor foruri internaţ ionale, zeci de materiale
în care pleda pentru valorile morale, spirituale, filozofice, dar şi texte în care lua

143
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 14, vol. 1, f. 72.
144
Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete..., p. 190.
145
Eadem, Faţ a nevăzută a lucrurilor…, p. 14.
146
Ibidem. Vezi şi Romulus Rusan, ed., Cei care au spus NU. Oponenţ i şi disidenţ i în anii ’70 şi
’80, Fundaţ ia Academia Civică, 2005, p. 66-67.
172
poziţ ie vizavi de subiecte precum necesitatea unor reforme profunde la nivelul
învăţ ământului, problema sistematizării satelor, statutul minorităţ ilor naţ ionale,
situaţ ia credincioşilor greco-catolici.
Astfel, în cronologia disidenţ ei Doinei Cornea pot fi evidenţ iate două etape: una
în care predomină textele de factură morală, filozofică147, urmată de o a doua, în care
preponderente au fost textele cu o puternică tentă de opoziţ ie politică 148.
Deşi ataşată obiectivului general al celorlalţ i disidenţ i – să determine autorităţ ile
române să respecte drepturile şi libertăţ ile prevăzute în Constituţ ie sau alte
documente interne şi internaţ ionale –, Doina Cornea considera că un asemenea scop
nu putea fi atins decât în condiţ iile în care ar fi fost precedat de un proces de
afirmare a unei libertăţ i interioare care ar fi trebuit să se producă la nivelul fiecărui
individ din societate.
Conturată sub influenţ a filosofiei occidentale, în special a lui Henri Bergson, a
celei româneşti, prin Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, dar şi a celei
indiene şi a credinţ ei creştine, concepţ ia filozofică a Doinei Cornea va reprezenta
fundamentul mesajului disident pe care ea l-a propagat în ultimul deceniu de
comunism.
Astfel, temele centrale ale scrisorilor sale de factură moral-filozofică, în fapt
veritabile invitaţ ii la meditaţ ie şi introspecţ ie, au fost necesitatea revenirii la
spiritual, regăsirea spirituală, reaşezarea individului în adevăr şi în autenticitate,
redescoperirea valorilor şi idealurilor precum adevărul, curajul, iubirea, cultivarea
eului profund în faţ a eului social149.
Adresat unei societăţ i percepute ca fiind în derivă, mesajul Doinei Cornea,
reluat în forme diferite în mai multe scrisori, accentua faptul că schimbarea
destinului comun al românilor nu putea veni din afară, ci trebuia să vină din interior,
de la fiecare om în parte. Astfel, în viziunea Doinei Cornea se impunea „revizuirea
vieţ ii noastre interioare, mutilată de agresiunea atâtor idei care ne-au fost impuse cu
sila [...], o punere de acord a atitudinilor, actelor, gesturilor noastre cu
„interioritatea” noastră, cu adevărul valoric sădit în fiecare din noi”150.
În aceeaşi linie se înscria şi ciclul de texte adresate tinerilor, transmis la Radio
Europa Liberă în 1985151. În cele cinci texte intitulate „Necesitatea întoarcerii la
spiritual”, „Despre libertatea spirituală”, „Despre înstrăinarea de sine”, „Despre
adevăr”, „Despre creativitate”, Doina Cornea făcea o pledoarie pentru
147
Scrisoare adresată celor ce nu au încetat să gândească (1982), Meditaţ ie asupra posibilităţ ii unei
revigorări spirituale (1984), Ciclul de texte adresate tinerilor (1985), Despre Machiavelism (1985).
148
Ne referim aici, în special, la scrisorile deschise adresate lui Nicolae Ceauşescu în ultimii ani
ai deceniului al nouălea.
149
„Eul social” era „eul” ancorat în „a părea”, fiind cultivat prin arivism, oportunism, compromis
cu puterea. Doina Cornea, Libertate?.., p. 28.
150
„Meditaţ ie asupra posibilităţ ii unei renaşteri spirituale”, în Eadem, Scrisori deschise..., p. 27.
151
Cele cinci texte fuseseră transmise direct lui Vlad Georgescu de către Doina Cornea în 1984,
în timpul călătoriei pe care aceasta a întreprins-o în Franţ a. În ciuda faptului că Doina Cornea era deja
cunoscută drept opozantă a regimului, autorităţ ile româneşti i-au aprobat cererea de plecare în Franţ a.
Decizia autorităţ ilor urmărea pe de o parte să determine „temperarea acţ iunilor ei, iar pe de altă parte să
anihileze acţ iunile întreprinse de diferite elemente din străinătate, care prin articole şi scrisori încercau
să arate că în România ar fi oprimată şi chiar reţ inută de Securitate”. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ,
dos. nr. 666, vol. 2A, f. 86.
173
reîntoarcerea la spiritual, oferind şi câteva metode de eliberare în interior, scăpând
de frică şi de minciună152.
Păstrând o componentă morală importantă, textele de natură politică elaborate
de Doina Cornea, în special în ultimii ani ai regimului comunist, au fost dedicate
unor probleme concrete, aducând în discuţ ie respectarea drepturilor omului, dar şi
necesitatea reformelor, mergând de la învăţ ământ până la economie şi sistem politic.
Într-o primă scrisoare adresată preşedintelui Consiliului de Stat, în 1987, Doina
Cornea atrăgea atenţ ia asupra degradării progresive a învăţ ământului, cauzată de
obligativitatea de promovare a elevilor sub ameninţ area că profesorii vor rămâne fără
normă sau diminuarea salariului, programele de învăţ ământ rigide, accentul pus pe
cantitatea de informaţ ie, în detrimentul calităţ ii, aceasta constând în dezvoltarea
judecăţ ii critice la elevi, a gândirii şi a comportamentului lor social şi uman153. În acest
context, D. Cornea vorbea despre necesitatea unei reforme a învăţ ământului, oferind şi
câteva sugestii.
Astfel, în proiectul schiţ at de Doina Cornea154 se regăseau principii precum
depolitizarea învăţ ământului, reconsiderarea disciplinelor care au suferit deformări
sau mutilări, precum istoria naţ ională, ştiinţ ele sociale, filosofia, o mai bună
calificare a profesorilor, modernizarea metodelor de învăţ ământ, reînfiinţ area
liceelor teoretice de profil umanist şi real în centrele urbane, promovarea elevilor pe
criterii de strictă selecţ ie, înfiinţ area mai multor şcoli şi clase speciale pentru
handicapaţ i155.
Luările de poziţ ie ale Doinei Cornea s-au înmulţ it în anii următori, chiar dacă
acest lucru a determinat o intensificare a măsurilor represive.
La 23 august 1988, la doar câteva luni după ce Doina Cornea şi fiul ei, Leontin
Iuhas, fuseseră eliberaţ i din arest, Radio Europa Liberă transmitea o nouă scrisoare
adresată şefului statului.
Redactată într-un stil tranşant, scrisoarea expunea efectele nefaste pe care
modul de conducere al regimului de la Bucureşti156 le-a generat în domeniul politicii
interne şi externe şi oferea liderului două soluţ ii: să renunţ e la putere, împreună cu
nomenclatura, sau să treacă la implementarea unor reforme profunde.
Prezentat ca un prim pas spre stabilirea unui dialog între putere şi naţ iune,
programul propus de Doina Cornea, în fapt un veritabil program politic, susţ inea
introducerea unor reforme care ar fi putut reaşeza societatea pe baze democratice.
Deşi proiectul ar fi fost inacceptabil pentru un regim comunist, punând în
discuţ ie chiar pilonul pe care acesta se întemeia – rolul conducător al partidului –,

152
Disidenţ ă şi exil, III, în „Caietele INMER”, anul II, nr. 4, noiembrie 2005, p. 16.
153
Scrisoare deschisă adresată preşedintelui Consiliului de Stat (în legătură cu necesitatea unei
reforme a învăţ ământului), în Doina Cornea, Scrisori deschise..., p. 59.
154
Doina Cornea a încercat să facă cunoscut acest proiect şi altor disidenţ i. În acest sens a încercat
să trimită câte o copie a acestuia inginerului Ion Puiu şi matematicianului Mihai Botez. Acestea însă nu
au ajuns la destinaţ ie, fiind interceptate de Securitate. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol.
3 A, f. 38.
155
Doina Cornea, Scrisori deschise..., p. 60-61.
156
Scrisoarea aducea în discuţ ie „cultul personalităţ ii paralizant” al liderului, cerându-i acestuia
să-i pună capăt. Scrisoare deschisă adresată preşedintelui Consiliului de Stat (cu privire la necesitatea
unor reforme), în Ibidem, Scrisori deschise..., p. 78.
174
elementele sale componente ne oferă o imagine coerentă asupra viziunii pe care un
disident o avea în privinţ a soluţ iilor pentru viitor.
Amintind de scurta perioadă de liberalizare din anii 1960 şi de speranţ ele devenite
deşarte, scrisoarea Doinei Cornea accentua faptul că starea de lucruri din România nu
putea fi schimbată printr-o atitudine de pasivitate, ci printr-un diagnostic corect şi măsuri
adecvate. Drept urmare, programul de reforme preconiza măsuri concrete în domeniul
economic – descentralizarea economiei, liberalizarea şi trecerea ei parţ ială, treptată, sub
control privat –, cerând totodată să se facă o analiză temeinică a întregii economii, pe baza
părerii exprimate de cei mai buni specialişti157. Totodată, programul solicita respectarea
drepturilor cetăţ eneşti, liberalizarea presei, admiterea pluralismului politic şi de idei ca
fundament al vieţ ii sociale, protejarea mediului înconjurător şi oprirea demolării satelor158.
Ultimul aspect menţ ionat făcea obiectul unei noi scrisori trimise şefului statului
şi difuzată de Europa Liberă în septembrie 1988159. Scrisoarea împotriva demolării
satelor, semnată de Doina Cornea şi de alte 27 de persoane, membri ai sindicatului
„Libertatea” şi ai grupului sindicalist de la Zărneşti, atrăgea atenţ ia asupra
prejudiciilor spirituale, sociale şi economice pe care le-ar fi determinat continuarea
măsurilor: „casa ţ ărănească face una cu sufletul celui care a construit-o. Lovind în
casa ţ ărănească, înlocuind-o cu un meschin apartament de bloc, loviţ i în sufletul
neamului, dar şi într-un patrimoniu ce aparţ ine întregii omeniri”160.
Radicalizarea poziţ iilor Doinei Cornea au determinat un răspuns pe măsură din
partea organelor represive ale statului. Considerându-se că înmulţ irea actelor de
opoziţ ie ale disidentei se datorau şi proastei gestionări a situaţ iei la nivelul organelor
de Securitate judeţ ene, cazul Cornea a fost analizat la nivelul conducerii D.S.S.
Raportul rezultat în urma evaluării scotea în evidenţ ă „superficialitatea manifestată în
urmărirea informativă, atât la nivelul lucrătorilor operativi, cât şi al cadrelor cu funcţ ii
de conducere, a lipsei de cooperare între compartimentele informative T [ascultarea
convorbirilor telefonice] şi F [filaj] şi stabilea ca un număr de cadre din Securitatea
judeţ eană să fie pedepsite disciplinar şi discutate în cadrul organelor de partid161.
Totodată, şefii Securităţ ii de la Bucureşti au dispus măsuri suplimentare pentru
a contracara acţ iunile Doinei Cornea: izolarea completă a Doinei Cornea şi a fiului
său, Leontin Iuhas, prin chemarea la Securitate a tuturor cunoştinţ elor, inclusiv a
celor care şi-au dat acordul ca numele lor să apară printre semnatarii scrisorilor
Doinei Cornea; sistarea posibilităţ ilor de legături prin telefon: se aveau în vedere
posturile telefonice ale Doinei Cornea, fiului său şi ale altor persoane de la care ar
putea apela sau ar putea fi apelată; instalarea la sediul Securităţ ii judeţ ene a unui
post telefonic la care să răspundă ofiţ eri femei ce se vor prezenta în numele D.
Cornea, cu scopul identificării persoanelor care vor să adere la acţ iunile ei;
exercitarea unui control mai riguros asupra trimiterilor poştale interne şi externe162.

157
Ibidem.
158
Ibidem, p. 80.
159
Scrisoare deschisă adresată preşedintelui Consiliului de Stat (cu privire la dărâmarea satelor).
Ibidem, p. 82.
160
Ibidem, p. 84.
161
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666 vol. 9 A, f. 76.
162
Ibidem, f. 76-77.
175
Periodic urmau să fie trimise pe adresa Doinei Cornea scrisori de ameninţ are, unele
cu caracter erotic sau injurios, de natură a-i crea frământări şi complexe psihice163.
Scrisorile Doinei Corneau au abordat şi teme mai sensibile, precum situaţ ia
credincioşilor greco-catolici, în acest sens fiind cunoscută scrisoarea pe care a
adresat-o Papei Ioan Paul al II-lea164, dar şi problemele minorităţ ii maghiare din
România.
În privinţ a ultimului subiect, extrem de sensibil, Doina Cornea a simţ it nevoia
unei clarificări a punctului ei de vedere, clarificare care a luat forma Scrisorii deschise
adresate unei prietene maghiare, difuzată de Europa Liberă în 1989. Aceasta a fost
completată cu o serie de precizări pe care Doina Cornea le făcea în legătură cu
Declaraţ ia comună de la Budapesta, redactată în 16 iunie 1989165.
Recunoscând că poziţ ia de pe care vorbea era aceea a unui om simplu, Doina
Cornea aducea în discuţ ie istoria zbuciumată a celor două comunităţ i, amintind şi
suferinţ ele la care a fost supusă populaţ ia românească în Ardealul de Nord, în
perioada anilor 1940-1944. Pronunţ ându-se pentru justeţ ea revendicărilor minorităţ ii
maghiare legate în principal de drepturile culturale – învăţ ământ adecvat în limba
maternă166, libera circulaţ ie a ideilor –, Doina Cornea sublinia faptul că era necesar
ca ambele comunităţ i, şi cea română şi cea maghiară, să se bucure de respectarea
tuturor drepturilor şi libertăţ ilor lor.
În ceea ce privea discuţ iile referitoare la o eventuală rupere a Transilvaniei de
România, Doina Cornea exprima o poziţ ie tranşantă: „nici nu se poate pune în
chestiune posibilitatea unei reviziuni a frontierelor sau transformării acestei
provincii în corp autonom faţ ă de restul ţ ării”167.

Activismul: Braşov 1987, manifeste, solidarizări

Dincolo de viziunea disidentă, exprimată prin intermediul scrisorilor,

activitatea Doinei Cornea a inclus şi o serie de gesturi concrete, precum răspândirea
de manifeste, solidarizarea cu anumite grupuri profesionale (muncitori, scriitori) sau
cu alţ i disidenţ i.

163
Urmând îndeaproape indicaţ iile Securităţ ii, un cetăţ ean care se prezenta drept rudă a pictorului
Nicolae Tonitza îi scria D. Cornea la 21 septembrie: „Dacă aţ i fi o persoană integră la minte, dacă aţ i
avea măcar un dram de bun-simţ aţ i sta, dracu să vă pieptene, într-un parc, pe o bancă. La bătrâneţ e
vreţ i să debutaţ i, să începeţ i o carieră politică? Râd şi curcile! Am râde şi noi – cu gura până la urechi –
fiindcă sunteţ i ridicolă, dar nefericirea face că sunteţ i şi impertinentă şi scrântită. Sunteţ i o lepră socială
şi o ticăloasă. În numele cui vorbiţ i? Canalie bătrână şi pseudo intelectuală! Nu mai aveţ i pic de
ruşine?[...] Credeţ i că dv., o paraşută, o arevistă [sic!] spurcată, puteţ i înşela, ameţ i lumea? Ruşine!
Baborniţ ă împuţ ită! Cu zdrenţ e franţ uzite, de târfă josnică.” A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr.
666, vol. 11, f. 98-100.
164
Scrisoarea era semnată de Doina Cornea şi de fiul ei, Leontin Iuhas, dar şi de Elvira Paian,
Puiu Neamţ u, Gina Sîmpălean, Dan Sîmpălean şi Viorica Hocia. HU-OSA 300-60-3- 7.
165
Doina Cornea, Scrisori deschise...., p. 89-96.
166
Doina Cornea se pronunţ a în favoarea unui învăţ ământ superior în limba maternă, însă preciza
că avea o serie de rezerve referitoare la facultăţ ile care pregăteau cadre pentru justiţ ie, administraţ ie sau
sănătate. Ibidem, p. 94.
167
Ibidem.
176
 La 18 noiembrie 1987, după greva muncitorilor din Braşov, Doina Cornea a
făcut 160 de manifeste în care se solidariza cu greviştii şi pe care le-a răspândit în
oraş cu ajutorul fiului ei, Leontin Iuhas 168. Ambii au fost arestaţ i a doua zi, împotriva
lor începându-se urmărirea penală.
Astfel, în vreme ce Doina Cornea era urmărită pentru infracţ iunile de propagandă
împotriva orânduirii socialiste, instigare publică şi apologia infracţ iunilor, fiul ei era
urmărit penal pentru complicitate la instigare publică şi apologia infracţ iunii169.
Situaţ ia celor doi învinuiţ i s-a complicat şi mai mult din cauza „descoperirii”, în
urma percheziţ iilor domiciliare, a unor sume în valută 170. Prin urmare, acuzaţ iilor
iniţ iale li s-au adăugat şi cele de deţ inere şi nepredare a unor mijloace de plată
străine, infracţ iune prevăzută şi pedepsită de art. 37 din decretul 210/1960 171.
Doina Cornea şi Leontin Iuhas au fost reţ inuţ i cinci săptămâni, timp în care au
fost interogaţ i zilnic, uneori ore în şir, fără să primească mâncare sau să li se permită
să doarmă.
Chestionată în privinţ a modului în care i-a venit ideea fabricării şi răspândirii
manifestelor, Doina Cornea declara că aflase de la Europa Liberă de revolta
muncitorilor de la „Steagul Roşu”. În ciuda situaţ iei în care se găsea, Doina Cornea
nu a ezitat să-şi manifeste în continuare deplina solidaritate cu muncitorii braşoveni
în felul următor: „Mă solidarizez cu muncitorii, deoarece consider că o orânduire
care pretinde a sluji interesele lor trebuie să se pună realmente în slujba celor ce
muncesc, fără a-i supune la privaţ iuni de hrană, căldură, lumină, îngrijiri medicale
etc. şi de libertatea de a-şi exprima doleanţ ele şi gândurile. Aceasta nu mai ţ ine de
politică, ci de apărarea celor mai elementare drepturi umane” 172.
În ajunul Crăciunului, în urma revocării măsurii de arestare preventivă 173, Doina
Cornea şi fiul ei au fost eliberaţ i. Evenimentul survenea ca urmare a memoriilor
făcute de familie şi prin care se solicita clemenţ ă, dar şi datorită campaniei în
favoarea celor doi declanşată în Occident de fiica Doinei Cornea, Ariadna Combes.
Eliberaţ i sub angajamentul că nu vor mai recurge la acte antisociale şi cu
caracter denigrator la adresa politicii statului, celor doi li s-a pus în vedere că în caz
contrar va fi reluată urmărirea penală împotriva lor.
Aşa cum au demonstrat evenimentele următoare, Doina Cornea nu a urmat
îndemnul autorităţ ilor, chiar dacă acest lucru a avut drept consecinţ ă, începând cu
toamna anului 1988, extinderea măsurilor represive şi de supraveghere, ajungându-
se până la interdicţ ia aplicată Doinei Cornea de a părăsi localitatea şi, în unele
perioade, chiar domiciliul.
În a doua jumătate a anilor 1980, pe măsură ce Radio Europa Liberă aducea în
atenţ ie o serie de cazuri de disidenţ ă în România, Doina Cornea a devenit din ce în
ce mai preocupată să intre în legătură cu aceştia.

168
Pe o parte dintre manifeste era scris „Solidaritate cu muncitorii braşoveni”.
169
A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos. nr. 14 vol. 1, f. 1, 81.
170
Era vorba despre 155 şilingi austrieci şi o marcă vest-germană la domiciliul Doinei Cornea şi
45,20 franci, 0,83 dolari la Leontin Iuhas. Ibidem, vol. 3, f. 1.
171
Ibidem, vol. 1, f. 2.
172
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 9, f. 57.
173
A.C.N.S.A.S., Fond Penal dos. nr. 14, vol. 1, f. 22.
177
 Conform documentelor Securităţ ii, Doina Cornea trimisese scrisori de solidaritate
lui Dorin Tudoran, la 24 mai 1985, inginerului Ion Puiu, în Bucureşti, la 10 august 1985,
lui Ion Brătianu, la 23 iulie 1986, preotului Alexandru Pop din Arad, la 24 martie 1986,
deşi, după cum se preciza în document, nu-i cunoştea pe niciunul personal174.
În 1987, Doina Cornea a încercat să le trimită lui Ion Puiu şi lui Mihai Botez
proiectul său de reformă a învăţ ământului, însă materialele nu au ajuns nici de
această dată la destinatari, fiind interceptate de Securitate.
Pentru a contracara eventualele încercări ale Doinei Cornea de a stabili legături
cu alţ i disidenţ i, Securitatea a recurs la o serie de scenarii preventive.
Un astfel de plan a fost cel realizat în cooperare de Securitatea Municipiului
Bucureşti şi Securitatea Judeţ ului Cluj, la 21 aprilie 1987 175. Acesta urmărea
interpunerea între Ion Puiu şi Doina Cornea a sursei „Mureşan”, care să-i câştige
încrederea D. Cornea, astfel încât Securitatea să fie informată din timp asupra
intenţ iilor sale. Acesta urma să o convingă pe Doina Cornea să nu mai încerce să-i
contacteze pe Ion Puiu sau Mihai Botez, sub rezerva că le poate cauza probleme 176.
Totodată, „Mureşan” trebuia să o convingă pe Doina Cornea să treacă în
clandestinitate, să renunţ e pentru moment la acţ iuni deschise în special prin Europa
Liberă, lăsând-o să înţ eleagă că s-au creat canale mai sigure, prin unii diplomaţ i ai
S.U.A. şi Angliei la Bucureşti, necunoscute de organele de Securitate româneşti 177.
Cu toate eforturile depuse de Securitate, Doina Cornea nu a renunţ at să încerce să
contacteze alţ i disidenţ i, fie şi doar pentru a-şi manifesta preţ uirea faţ ă de aceştia, aşa
cum a fost cazul telegramelor transmise lui Vasile Paraschiv. Acelaşi spirit de
solidaritate l-a manifestat cu soarta unor scriitori precum Ana Blandiana, Mircea
Dinescu ori Dan Deşliu. Situaţ ia lor şi a altor critici cunoscuţ i ai regimului – Gabriel
Andreescu, Mariana Celac, Radu Filipescu – , a făcut obiectul mai multor scrisori şi
proteste adresate preşedintelui Nicolae Ceauşescu, dar şi organizaţ iilor internaţ ionale.
Dincolo de motivaţ ia umanitară care stătea la baza solidarizării Doinei Cornea
cu situaţ ia altor disidenţ i, gesturile ei se doreau o invitaţ ie la exersarea unui
comportament social sănătos. Din păcate, aşa cum constata Doina Cornea, dintre
intelectualii disidenţ i români cu oarecare greutate în cultura română, doar Dan
Deşliu şi Dan Petrescu şi-au manifestat solidaritatea faţ ă de ea178.

Popularizarea acţ iunilor disidente şi sprijinul Occidentului

Dincolo de calitatea discursului disident, posibilităţ ile restrânse de propagare şi

popularizare a acestuia în interior şi în exterior au făcut ca doar o parte a celor ce la
un moment dat au recurs la acte de contestare să se transforme în disidenţ i. Astfel,
sprijinul din partea Occidentului venit fie sub forma transmiterii mesajelor disidente
la posturi de radio precum Europa Liberă, B.B.C., Vocea Americii, fie sub forma
unei presiuni puse pe regimurile comuniste prin organizarea de campanii de presă
174
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. f. 90.
175
Ibidem, dos. nr. 666 A, f. 38-41.
176
Ibidem.
177
Ibidem.
178
Doina Cornea, Faţ a nevăzută a lucrurilor..., p. 10.
178
sau acţ iuni ale unor organizaţ ii pentru drepturile omului în favoarea disidenţ ilor, a
fost un element indispensabil pentru o opoziţ ie coerentă şi de lungă durată.
În cazul Doinei Cornea, susţ inerea a venit în principal din partea copiilor ei.
Leontin Iuhas a fost cel care, din interiorul ţ ării, a ajutat-o la multiplicarea şi
răspândirea samizdatelor, dar şi a manifestelor de solidaritate cu muncitorii de la
Braşov179, iar fiica ei, Ariadna Combes, din Franţ a, asigura canalul prin care o parte
din textele trimise de Doina Cornea ajungeau la Europa Liberă. Totodată, ea era cea
care mobiliza presa occidentală şi organizaţ iile pentru respectarea drepturilor omului
în favoarea Doinei Cornea.
Pentru transmiterea în Occident a textelor redactate de Doina Cornea s-au folosit
metode din cele mai diverse. După ce prima scrisoare a Doinei Cornea a fost scoasă din
ţ ară de fiica sa, Ariadna, Securitatea a devenit din ce în ce mai atentă. Prin urmare, pe
lângă faptul că Ariadnei Combes i-a fost interzisă intrarea în România în 1984, măsură
ce va fi ridicată în 1987, Securitatea a făcut eforturi din ce în ce mai mari pentru a bloca
transmiterea oricăror materiale cu conţ inut ostil, reuşind în fapt să deconspire o parte din
metodele folosite, fără ca Doina Cornea să-şi dea seama de acest lucru.
Aşa s-a întâmplat cu o parte din textele pe care Doina Cornea a încercat să le
expedieze în exterior, folosindu-se, între alte metode, de felicitări convenţ ionale180.
Chiar şi aşa multe din materiale au ajuns la destinaţ ie, fiind duse de turişti
străini, introduse în capul unor păpuşi sau în cutii de chibrituri 181. De asemenea, în
scrisorile către fiica sa, Doina Cornea utiliza un limbaj codificat 182.
Rolul principal în propagarea mesajelor Doinei Cornea a revenit Europei
Libere, care a transmis în perioada anilor 1982-1989 majoritatea textelor acesteia.
Dacă, iniţ ial, textele erau doar prezentate în cadrul emisiunii „De vorbă cu
ascultătorii”, ulterior au fost preluate şi comentate de Nicolae Stânişoară 183.
Interesul ziariştilor străini, dar şi al diplomaţ ilor acreditaţ i la Bucureşti pentru
situaţ ia Doinei Cornea a împiedicat autorităţ ile române să recurgă la măsuri mai
drastice împotriva ei.

Securitatea şi cazul Doina Cornea

Doina Cornea s-a aflat în atenţ ia Securităţ ii cu mult înainte de a deveni un

„caz” în anii 1980. În acest sens, putem remarca faptul că drumul ei s-a intersectat

179
Leontin H. Iuhas, Rezistenţ ă sau normalitate la tinerii din anii ’80?, în Romulus Rusan, ed.,
Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem, Fundaţ ia Academia Civică,
Bucureşti, 2003, p. 91-93.
180
Materialul era scris pe foiţ e de hârtie foarte subţ iri şi era introdus între două felicitări identice.
Utilizând un adeziv special, acestea erau lipite, dând senzaţ ia că era doar una singură şi conţ inând un
mesaj convenţ ional.
181
Disidenţ ă şi exil, III, în „Caietele INMER”, anul II, nr. 4, noiembrie 2005, p. 19.
182
Securitatea a identificat în scrisorile Doinei Cornea către fiica sa utilizarea unui limbaj cifrat.
Astfel „Cristina” desemna Radio Europa Liberă, „desenele”, „schiţ ele” erau materialele destinate
Europei Libere, „Anişoara” era Securitatea, „maşina de tricotat” se referea la un aparat de multiplicat,
xerox, iar „andrelele” erau hârtia şi accesoriile pentru multiplicare la xerox. A.C.N.S.A.S., Fond
Informativ, dos. nr. 666, vol. 2 A, f. 91.
183
Disidenţ ă şi exil, III, în „Caietele INMER”, anul II, nr. 4, noiembrie 2005, p. 17.
179
cu cel a organelor represive atât în perioada de început a regimului, cât şi în perioada
mai liberală a acestuia.
Astfel, în 1949, Doina Cornea a fost interogată mai multe luni pentru că asupra
ei se găsise un manifest religios greco-catolic, de nerevenire la ortodoxie184.
Câţ iva ani mai târziu, în contextul dat de deplasarea Doinei Cornea la cursurile de
vară care se desfăşurau în Franţ a, în 1965, Securitatea a încercat să o recruteze pe
aceasta ca informator185. Potrivit documentelor aflate în dosarele fostei Securităţ i,
recrutarea nu a avut loc din cauza „nivelului politic slab dezvoltat al Doinei Cornea şi
a personalităţ ii sale: „duce o viaţ ă socială redusă, este o fire retrasă şi timidă”. În
sprijinul deciziei de abandonare a recrutării se preciza faptul că Doina Cornea, „cu
ocazia întâlnirii din 27 I a.c. [1966], a mărturisit că nu poate să ne sprijine în
problemele care ne interesează, întrucât posibilităţ i să mai meargă în străinătate nu mai
are şi despre cetăţ enii români nu poate să ne informeze fiindcă îi vine foarte greu”186.
Începând cu a doua jumătate a anilor 1970, Doina Cornea a devenit o
preocupare constantă pentru organele de Securitate judeţ ene şi ulterior, pe măsură ce
activitatea sa disidentă s-a intensificat, pentru direcţ iile superioare ale D.S.S.
Cronologia urmăririi Doinei Cornea poate fi reconstituită dintr-o notă de studiu,
elaborată la 24 octombrie 1986 la Securitatea Judeţ ului Cluj: D. Cornea a fost
lucrată timp de opt ani, în intervalul cuprins între 28 iunie 1976 – 1 aprilie 1986, de
către Serviciul III al Inspectoratului Judeţ ean Cluj al Ministerului de Interne, iniţ ial
prin supraveghere informativă, iar în 1981 prin dosar de urmărire informativă pe
linia problemei contraspionajului francez. În aprilie 1986, dosarul a fost transferat
din ordinul Direcţ iei a III-a la Serviciul de informaţ ii interne I/A pentru continuarea
urmăririi şi neutralizarea activităţ ii ei ostile187.
Pentru urmărirea Doinei Cornea, dar şi a celor apropiaţ i ei, Securitatea a recurs
la un arsenal impresionant de metode şi măsuri. O prezentare succintă a acestora ne
poate da imaginea complexităţ ii maşinăriei Securităţ ii, dar şi a resurselor materiale
şi umane pe care aceasta le avea la dispoziţ ie188.
Pentru documentarea acţ iunilor „antisociale” ale Doinei Cornea, Securitatea a
dirijat spre aceasta o reţ ea de informatori recrutaţ i din rândul foştilor studenţ i, colegi
sau persoane apropiate: „Dinu”, „Mariana”, „Simona” 189, „Tudor”, „Carmen
Stănescu”, „Racoviţ ă”, „Paul”.
Ultimul dintre aceştia, informatorul „Paul”, reprezintă un caz interesant din
perspectiva înţ elegerii modului cum erau recrutaţ i şi folosiţ i informatorii, în funcţ ie
184
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 1, f. 2. După cum povestea însăşi Doina
Cornea, documentul fusese descoperit în urma unei percheziţ ii făcute de Securitate la gazda Doinei
Cornea din Cluj. Interogată timp de o lună, D. Cornea a refuzat să-l dea în vileag pe cel care i-a înmânat
manifestul, un văr al său, susţ inând pe întreaga perioadă a anchetei că acesta i-a fost strecurat în mână, în
îmbulzeală, de către un preot pe care nu-l cunoştea. Doina Cornea, Faţ a nevăzută a lucrurilor..., p. 271.
185
A.C.N.S.A.S., Fond Reţ ea, dos. nr. 91921, f. 1, 1 v.
186
Ibidem.
187
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, nr. 666, vol. 2 A, f. 78-79.
188
Acestea sunt descrise pe larg în studiul lui Octavian Coman, Greutatea disidenţ ei asumate.
Cazul Doina Cornea, în Ruxandra Cesereanu, coord. Comunism şi represiune în România. Istoria
tematică a unui fatricid naţ ional, Polirom, f.l., 2006, p. 281-292.
189
Informatoarea „Simona” o cunoştea pe Doina Cornea din 1975, aceasta fiindu-i profesoară la
Facultatea de Filologie. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, nr. 666, vol. 5, f. 155.
180
de mediul de provenienţ ă, posibilităţ ile lor în a oferi informaţ ii cât mai complete, dar
şi de participarea lor la anumite acţ iuni în scop informativ190.
Astfel, „Paul”, cetăţ ean străin, căsătorit cu o studentă la Franceză, se bucura de
încrederea Doinei Cornea, despre care dădea note informative încă de la sfârşitul
anilor 1970191.
Apreciat de organele de Securitate, „Paul” a fost folosit pentru a crea un canal
prin care Securitatea să aibă acces la materialele pe care Doina Cornea le trimitea în
Occident. Astfel, în 1985, plecat în Franţ a în concediu, „Paul” a transmis o scrisoare
a Doinei Cornea către fiica sa, după ce în prealabil Securitatea văzuse scrisoarea şi
îşi dăduse acordul pentru a fi dată Ariadnei Combes192. Profitând de încrederea
Doinei Cornea în „Paul”, Securitatea a reuşit să intre în posesia mai multor materiale
pe care le-a oprit din circulaţ ie193.
Atenţ ia deosebită pe care Securitatea o manifesta vizavi de menţ inerea
conspirativităţ ii reţ elei informative este dată de faptul că anumiţ i informatori, cum a
fost şi cazul lui „Paul”, erau retraşi din „combinaţ ia informativă” înainte ca cel
urmărit să devină suspicios.
Pe lângă reţ eaua informativă, supravegherea Doinei Cornea era completată prin
măsuri de filaj, ascultarea convorbirilor telefonice (ITC), instalarea de tehnică
operativă (tehnică de ascultare), interceptarea corespondenţ ei.
Aşa au fost identificate persoanele care îşi manifestau solidaritatea faţ ă de Doina
Cornea, dar şi sistemul de codificare folosit de aceasta în scrisorile adresate fiicei sale.
În ceea ce priveşte măsurile luate de Securitate împotriva Doinei Cornea,
acestea au fost diverse, variind în formă şi intensitate în funcţ ie de scopul urmărit,
dar şi de momentul la care au fost luate.
Astfel, după fiecare scrisoare transmisă la Europa Liberă, Doina Cornea era
chemată la Securitate, avertizată şi amendată.
În concordanţ ă cu tactica „bastonului şi morcovului”, în 1984, Doinei Cornea i
s-a permis să-şi viziteze fiica în Franţ a, autorităţ ile mizând pe faptul că astfel Doina
Cornea îşi va diminua criticile la adresa regimului. Cum acest lucru nu s-a întâmplat,
mai mult, Doina Cornea transmiţ ându-i direct lui Vlad Georgescu mai multe
materiale pentru a fi citite la Europa Liberă, autorităţ ile i-au respins cererile
ulterioare de plecare în Franţ a, declarând-o totodată pe Ariadna Combes persoană
indezirabilă şi oprind-o să mai intre pe teritoriul României.
Pe linia influenţ ării pozitive a Doinei Cornea, Securitatea a încercat să se
folosească de membrii familiei sale pentru a o determina să-şi schimbe atitudinea. În
această situaţ ie s-a aflat soţ ul Doinei Cornea, cuscrul acesteia, Ion Brana, director
general la Combinatul minier din Cluj, dar şi alţ i apropiaţ i ai acesteia 194.

190
Acest lucru însemna că informatorul nu era folosit exclusiv pentru a furniza informaţ ii despre
o anumită persoană urmărită, ci era folosit şi în alte acţ iuni, de pildă pentru a intermedia anumite
contacte sau a verifica sinceritatea unui alt informator.
191
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 2, f. 1.
192
Ibidem, f. 58.
193
Ibidem, vol. 12 A, f. 11.
194
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 2 A, f. 85.
181
 Pe măsură ce acţ iunile Doinei Cornea se intensificau, organele de Securitate au
trecut la elaborarea de planuri de măsuri din ce în ce mai complexe.
Într-o notă de măsuri din 10 februarie 1989 se dispunea: „continuarea
supravegherii informative a „Dianei” în vederea cunoaşterii acţ iunilor ei, a
identificării legăturilor şi persoanelor pe care le vizitează şi prevenirii difuzării unor
înscrisuri cu conţ inut necorespunzător; crearea unui dispozitiv format din subofiţ eri
de miliţ ie pe două sau trei schimburi în funcţ ie de necesităţ i, la domiciliul „Dianei”,
în scopul descurajării anumitor elemente autohtone care vor să o viziteze şi în caz de
nevoie pentru a preveni pătrunderea acestora la domiciliul ei; menţ inerea suspendării
telefonului „Dianei” pentru a nu da posibilitatea să fie încurajată ori să ia legătura cu
elemente ostile din ţ ară sau străinătate; prevenirea sau împiedicarea, după caz, a
convorbirilor telefonice, corespondenţ ei, contactelor cu diplomaţ i sau alte categorii
de străini; pentru descurajare, compromitere şi influenţ are pozitivă vor fi
selecţ ionate surse şi alte persoane cu posibilităţ i care, după caz, să acţ ioneze pentru
ridiculizarea acţ iunilor „Dianei” în convorbiri directe, cât şi cu persoane din mediu,
în special intelectual şi cultic. Unii o vor aborda pe stradă, alţ ii o vor vizita la
domiciliu, adoptând o atitudine dură, de combatere, pentru a-i trezi teama Doinei
Cornea de acte violente195.

***

Încadrate de autorităţ i în sfera acţ iunilor antisociale, care urmăreau denigrarea

realităţ ilor social-politice ale ţ ării, gesturile de contestare la care au recurs disidenţ ii
români, deşi plecau de pe o platformă morală comună, au fost destul de diferite, atât la
nivelul scopurilor urmărite, cât şi a motivaţ iilor. În acelaşi timp, chiar dacă măsurile
luate de organele represive au fost similare în cazurile de disidenţ ă – urmărire,
încercări de compromitere, anchetare, arestare –, rezultatele au fost diferite.
Complexitatea cazului Doina Cornea a derivat din mai multe aspecte, dintre
care motivaţ ia interioară spre gesturile de disidenţ ă a fost cea mai puternică. Aşa
cum se preciza într-o notă informativă dată de o persoană care o cunoştea de mulţ i

195
Ibidem, vol. 3A, f. 170-171. În conformitate cu acest plan de măsuri acţ iona şi informatorul
„Grama Mihai”, care relata într-o notă informativă conversaţ ia avută cu Doina Cornea:
„- Dv. sunteţ i profesoara Doina Cornea?
- Da, domnule, mi s-a răspuns.
- Eu sunt un cetăţ ean oarecare în acest cartier şi am vrut de multă vreme să-mi exprim indignarea
faţ ă de minciunile pe care le scrieţ i la Europa Liberă despre România socialistă.
- Domnule, te rog să mă laşi în pace şi dacă nu-ţ i place ce fac să mă reclami tribunalului.
- Doamnă, tribunalul suntem noi, poporul român, care de 45 de ani a ridicat România pe culmi
nebănuite, noi, cei mulţ i, înfierăm atitudinea dv. duşmănoasă şi trădătoare.
- Domnule, văd că ai învăţ at bine lecţ ia şi probabil ai fost trimis de Securitate să mă sperii, eu
primesc multe ameninţ ări, însă nu mă sperii.
I-am răspuns că nu sunt nici membru P.C.R., nu m-a îndemnat nimeni la acest gest, ci numai
conştiinţ a mea de patriot mi-a dictat să-mi exprim indignarea, de altfel majoritatea cetăţ enilor din
cartier condamnă atitudinea dvs. şi în numele cărora vă spunem să încetaţ i a mai denigra ţ ara noastră şi
a scrie scrisori mincinoase la Europa Liberă”. În continuarea notei informative, nota ofiţ erului este
revelatoare: „Sursa a acţ ionat conform instructajului primit, de a riposta la acţ iunile ostile ale „Dianei ”.
Va repeta la indicaţ ia noastră intervenţ ia. Mr. Herţ a Gheorghe”.
182
ani pe Doina Cornea, aceasta „face totul din convingere. Nu este înverşunată, nu are
un ţ el care să fie motivat de sentimente puternic negative. Ideea că este alături de cei
oprimaţ i îi este suficientă”196. Astfel se explica şi încercarea Doinei Cornea de a
intra în contact cu alţ i disidenţ i şi chiar de a-şi oferi sprijinul197.
În plus, Doina Cornea nu a luat în calcul posibilitatea de a pleca în exil, fiind în
fapt unul dintre puţ inii disidenţ i cu activitate îndelungată care au rămas în România
până la prăbuşirea regimului comunist.
În condiţ iile în care nici măsurile luate împotriva Doinei Cornea de către
autorităţ i şi nici presiunile din partea unor membri ai familiei nu au convins-o să
renunţ e la acţ iunile ei, o modalitate de a diminua audienţ a D. Cornea a fost
încercarea de compromitere, cel mai adesea răspândindu-se zvonuri legate de
precaritatea sănătăţ ii ei mintale.
Dincolo de toate aspectele concrete ale activităţ ii sale, explicaţ ia Doinei Cornea
referitoare la gesturile sale, la modalitatea în care a încercat să-şi promoveze ideile,
poartă în sine esenţ a disidenţ ei sale: „Nu mă simţ eam la înălţ imea unor acte culturale
aşa cum le înţ elegea el [Constantin Noica]. Încerca să mă încurajeze, dar îmi cunosc
foarte bine limitele. Mi se părea că aş putea acţ iona într-un mod mai simplu, tot prin
intermediul culturii, în fond, dar fără să am pretenţ ia de a crea o operă. M-am
mărginit, de aceea, să pledez în textele mele pentru valorile morale şi totodată
filozofice – adevărul, dreptatea, respectul celuilalt şi, în sfârşit, credinţ a”198.

196
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 666, vol. 5, f. 156.
197
Aflând de la la Radio Europa Liberă că poetul Dorin Tudoran nu mai avea mijloace de
existenţ ă, Doina Cornea a încercat să-i trimită acestuia o sumă de bani. Pentru că nu a reuşit să facă
acest lucru în mod direct, i-a trimis lui C. Noica, urmând ca acesta să-i folosească pentru Tudoran sau
pentru alţ i tineri talentaţ i. Romulus Rusan (editor), Cei ce au spus Nu..., p. 71-72.
198
Doina Cornea, Libertate?, p. 41.
183
 CAPITOLUL VIII

Disidenţ a din mediul literar

8.1. Cadrul general

Refluxul ideologic intervenit după minirevoluţ ia culturală din 1971 a continuat

să se amplifice în următoarele două decenii.
Unul dintre cele mai afectate domenii a fost cel al creaţ iei literar-artistice, căreia
i se atribuia un rol esenţ ial în ridicarea nivelului de educaţ ie politico-ideologică a
maselor şi în mobilizarea acestora în vederea punerii în practică a deciziilor luate de
conducerea de partid şi de stat1.
Conform Programului Partidului Comunist Român de făurire a societăţ ii
socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, literatura
şi arta aveau menirea de a înfăţ işa cât mai fidel „realizările, preocupările, aspiraţ iile,
gândirea şi simţ irea maselor largi populare”, inspirându-se permanent din realităţ ile
sociale şi naţ ionale ale ţ ării, din „viaţ a şi munca poporului, din idealurile
socialismului şi comunismului”2. Totodată, creaţ ia artistică din toate domeniile –
literatură, muzică, arte plastice, teatru, cinematografie – trebuia să aibă un caracter
militant, revoluţ ionar, de însufleţ ire a maselor în direcţ ia construirii societăţ ii
comuniste. Nu era admisă concepţ ia „artei pentru artă”, creaţ ia ruptă de realitatea
imediată şi nici promovarea „mentalităţ ilor înapoiate, retrograde” 3.
Pe aceleaşi coordonate trebuia să îşi desfăşoare activitatea presa, radioul şi
televiziunea, de promovare a concepţ iei partidului despre lume şi viaţ ă şi de combatere
a concepţ iilor străine, idealiste şi retrograde. Mijloacele de informare în masă aveau
rolul de a informa cetăţ enii în legătură cu activitatea internă şi externă a partidului şi
statului, de educare a acestora în spiritul principiilor eticii şi echităţ ii socialiste, de a
mobiliza populaţ ia în vederea înfăptuirii deciziilor conducerii de partid şi de stat.4
Fiecare instituţ ie cultural-artistică, de la Opera Română, Teatrul Naţ ional şi
până la căminul cultural de la sate, trebuia să devină „un centru al educaţ iei
revoluţ ionare, patriotice, de formare a omului nou”5.
Campania ideologică din 1971 a fost semnalul reluării, de către regimul
comunist, a ofensivei împotriva relativei autonomii pe care cultura şi creaţ ia literar-
artistică o obţ inuseră în perioada liberală a anilor 19606.
1
Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţ ii socialiste multilateral dezvoltate
şi înaintare a României spre comunism, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 160-163.
2
Ibidem, p. 162.
3
Rezoluţ ia Congresului educaţ iei politice şi al culturii socialiste, 2-4 iunie 1976, Editura Politică,
Bucureşti, 1976, p. 19-21.
4
Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţ ii socialiste multilateral dezvoltate
şi înaintare a României spre comunism, p. 163-165; Legea presei din Republica Socialistă România, nr.
3/1974, republicată în „Buletinul Oficial” nr. 3 din 19 ianuarie 1978, p. 3-5.
5
Nicolae Ceauşescu, Cuvântare la Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice şi
politico-educative din 2-3 august 1983, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 23.
184
 Una din direcţ iile pe care s-a purtat această ofensivă a constat în sublinierea şi mai
imperioasă a necesităţ ii de a se promova cu prioritate operele inspirate din teme precum
„epopeea” construirii socialismului în România, activitatea mişcării comuniste în
perioada ilegalităţ ii sau lupta pentru apărarea independenţ ei şi suveranităţ ii naţ ionale7.
O altă direcţ ie de acţ iune a regimului a vizat restrângerea autonomiei
instituţ ionale a vieţ ii culturale.
Semnalul cel mai clar în acest sens a fost dat chiar în timpul campaniei
ideologice din vara-toamna lui 1971. Atunci s-a hotărât desfiinţ area instituţ iei care
juca rolul de Minister al Culturii (Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă) – pentru
faptul că se limitase doar la o conducere de ordin administrativ a culturii – şi
înlocuirea sa cu un organism de partid şi de stat, Consiliul Culturii şi Educaţ iei
Socialiste. Acest organism va veghea în următoarele două decenii la subjugarea tot
mai accentuată a culturii faţ ă de politica partidului.
O situaţ ie similară, de restrângere a autonomiei şi de deposedare de unele atribuţ ii
va avea loc şi în cazul uniunilor de creaţ ie şi editurilor. În 1981, de exemplu,
organizaţ ia de partid de la Uniunea Scriitorilor a fost desfiinţ ată şi tot atunci i s-a luat
Uniunii dreptul de a acorda premii literare.
Situaţ ia materială a creatorilor s-a degradat treptat, în special prin reducerea
tirajelor – fenomen care afecta atât câştigurile autorilor, cât şi veniturile Fondului
literar8. Acest lucru a sporit vulnerabilitatea scriitorilor şi i-a făcut dependenţ i de
aprobările date de autorităţ i pentru o suplimentare de tiraj sau de salariile de la
revistele culturale, arondate diverselor tabere.
În acelaşi timp, atât din considerente ideologice, cât şi din cauza dificultăţ ilor
economice prin care trecea statul român, contactele cu Occidentul se vor reduce destul
de mult, atât în ceea ce priveşte deplasările în străinătate, cât şi în privinţ a importurilor
de literatură occidentală.
La constrângerile cu caracter ideologic şi financiar s-au adăugat presiunile în
direcţ ia dezvoltării cultului personalităţ ii lui Nicolae Ceauşescu şi a soţ iei sale, Elena9.
În anii 1970 şi mai ales 1980, cultul familiei prezidenţ iale s-a ridicat la cote
dintre cele mai ridicate, neatinse pe vremea lui Gheorghiu-Dej. În acest curent au
fost atraşi, de voie sau de nevoie, o mare parte a scriitorilor şi artiştilor.

6
O dovadă a gradului de autonomizare crescândă a vieţ ii literare o reprezentase şi modul în care a
fost organizată Conferinţ a naţ ională a scriitorilor din noiembrie 1968, sub forma unei adunări generale
la care fiecare participant putea să ia cuvântul, dar şi de luările de poziţ ie din cadrul Conferinţ ei. În
acest sens, una dintre cele mai îndrăzneţ e intervenţ ii a aparţ inut lui Miron Radu Paraschivescu, acesta
propunând ca fiecare cerc de opinie din cadrul Uniunii Scriitorilor să aibă dreptul de a-şi exprima
vederile într-o publicaţ ie a Uniunii, pe speze proprii, înfiinţ area unei edituri independente care să
publice operele scriitorilor neînscrişi în Uniunea Scriitorilor, permisiunea ca autorii să poată călători în
străinătate, indiferent de ţ ară. Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă în
România anilor 1965-1989, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 179.
7
Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Congresul al III-lea al educaţ iei politice şi
culturii socialiste, în volumul Congresul al III-lea al educaţ iei politice şi culturii socialiste, 17-18
august 1987, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 20.
8
Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţ a unei dictaturi, Editura Allfa, Iaşi, 2000, p. 206;
Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţ ă. Cultura română sub Ceauşescu, traducere de Mona
Antohi şi Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 94-96.
9
Vezi Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Polirom, Iaşi, 2003.
185
 Treptat, în raportarea la creaţ ia literar-artistică de către conducerea de partid va
apărea însă o tendinţ ă de desconsiderare a activităţ ii desfăşurate de creatorii
profesionişti, punându-se tot mai mult accentul pe creaţ ia de amatori, la nivel de masă.
Această tendinţ ă va fi ilustrată de lansarea, începând cu anul 1976, a
Festivalului Naţ ional „Cântarea României”, festival care va lua o amploare deosebită
în anii următori10. Oferind un cadru de manifestare pentru creaţ iile artistice şi
tehnico-ştiinţ ifice realizate de oamenii muncii de la oraşe şi sate, festivalul avea ca
obiectiv principal reliefarea „geniului creator” al poporului român, considerat
„adevăratul făuritor al culturii” în ţ ara noastră11. Cultura nu mai era, aşadar, apanajul
unei elite, ci un fenomen de masă, „adevărata cultură” fiind aceea produsă de popor,
de oamenii muncii12.
De asemenea, se va răspândi tot mai mult concepţ ia potrivit căreia realizarea
unei producţ ii de bună calitate echivala cu un act de înaltă cultură. „Şi muncitorul
din mină – arăta Nicolae Ceauşescu –, ca şi brigadierii de la Canalul Dunăre-Marea
Neagră, ca şi muncitorii de pretutindeni, fac un act de înaltă cultură profesională-
tehnică.”13
Un rezultat al asalturilor partidului împotriva autonomiei producţ iei culturale a
fost accentuarea împărţ irii în tabere a câmpului cultural şi a luptei pentru obţ inerea
unor poziţ ii de influenţ ă. Astfel de tabere existaseră şi în perioadele anterioare, dar
odată cu apariţ ia protocronismului în anii 1970, acesta va deveni principala arenă de
dispută între diversele grupări culturale şi un factor de polarizare a acestora.

8.2. Protocronismul

Protocronismul s-a manifestat în urma tezelor din iulie 1971, în care Nicolae
Ceauşescu acuzase preluarea necritică a tot ceea ce venea din străinătate şi, mai cu
seamă, din Occident.
În 1974, Edgar Papu a publicat în revista „Secolul XX” un articol intitulat
Protocronism românesc, în care susţ inea că, în ciuda unor opinii larg răspândite,
tradiţ ia literară naţ ională nu era rezultatul influenţ elor occidentale, ci era una
profund originală14. Papu afirma că existaseră cazuri în care creaţ iile literare

10
La ediţ ia din 1979-1980, de exemplu, au participat peste 120.000 de formaţ ii cultural-artistice şi
circa 2,5 milioane de artişti şi creatori. Mic dicţ ionar social-politic pentru tineret, Editura Politică,
Bucureşti, 1981, p. 81.
11
Ibidem, p. 81; Nicolae Ceauşescu, Cuvântare la Congresul al II-lea al educaţ iei politice şi
culturii socialiste, 24-25 iunie 1982, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 11.
12
Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţ ă. Cultura română sub Ceauşescu, p. 94; Nicolae
Ceauşescu, Cuvântare la Congresul al II-lea al educaţ iei politice şi culturii socialiste, 24-25 iunie
1982, p. 11.
13
Nicolae Ceauşescu, Cuvântare la Congresul al II-lea al educaţ iei politice şi culturii socialiste,
24-25 iunie 1982, p. 9. Ideea va fi reluată şi la congresul următor, din 1987. „A realiza maşini, utilaje,
produse de larg consum de bună calitate – a spus atunci liderul P.C.R. – constituie o latură a activităţ ii
de educaţ ie şi cultură.” Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Congresul al III-lea al educaţ iei
politice şi culturii socialiste, p. 17.
14
Edgar Papu, Protocronism românesc, în „Secolul XX” nr. 5-6, 1974, p. 8-11.
186
româneşti anticipaseră o serie de curente din Occident (suprarealismul, dadaismul),
chiar dacă ele nu fuseseră cunoscute şi recunoscute ca atare în străinătate. Peste trei
ani, într-o lucrare mai amplă – Din clasicii noştri. Contribuţ ii la ideea unui
protocronism românesc (Editura Eminescu, Bucureşti, 1977) –, Edgar Papu va relua
şi dezvolta această teorie, extinzând anticipările româneşti şi la alte curente, precum
barocul, romantismul, valorile revoluţ ionare de la 1848 etc.
Scopul protocronismului era acela de a stimula mândria naţ ională prin
cunoaşterea propriilor valori şi de a combate tendinţ a românilor de a se considera ca
apartenenţ i la o cultură periferică, rezultată prin imitarea culturii occidentale.
Apariţ ia protocronismului va determina polarizarea comunităţ ii literare în două
tabere: anti-protocroniştii, care pledau pentru necesitatea importului cultural din
Occident pentru a îmbunătăţ i producţ iile literare autohtone şi a le reintegra apoi în
circuitul internaţ ional, câştigând recunoaştere mondială pentru autorii lor şi pentru
poporul român; protocroniştii, care pledau pentru protecţ ionism cultural şi reducerea
influenţ elor occidentale pe piaţ a românească.15
Bătălia dintre protocronişti şi anti-protocronişti nu era cu totul nouă, ea reluând,
dar la un alt nivel şi într-un alt context, disputele dintre „tradiţ ionalişti” (sau
„autohtonişti”) şi „modernişti” din perioada interbelică 16.
În anii 1970-1980, protocronismul se va intersecta de multe ori cu imperativele
politice ale momentului, venind în întâmpinarea politicii de reducere a cheltuielilor prin
promovarea ideii de oprire a importurilor literare şi economisire a cheltuielilor valutare
pe care acestea le implicau sau prin teoria că independenţ a politică şi economică trebuia
susţ inută de o cultură independentă. De asemenea, spre sfârşitul anilor 1980, când
România a devenit tot mai izolată pe plan internaţ ional, protocronismul a fost folosit de
autorităţ i pentru a susţ ine ideea autarhiei culturale şi politice17.
Deşi teoretic mişcarea protocronistă era îndreptată împotriva influenţ elor
occidentale, susţ inând totodată preeminenţ a românească într-o serie de curente
culturale, în plan practic ea viza deopotrivă Occidentul şi Uniunea Sovietică. Mulţ i
dintre susţ inătorii protocronismului se raportau de fapt la perioada anilor 1950, în
care tradiţ iile şi valorile naţ ionale fuseseră reprimate în mare parte sub asaltul
culturii sovietice şi a internaţ ionalismului proletar.

8.3. Reacţ iile mediului cultural

Enunţ area tezelor din iulie 1971 a reprezentat un moment de şoc pentru mediul
creaţ iei literar-artistice. Deşi semnele unui recul al liberalizării începuseră să se facă
simţ ite încă din 1969, prezentarea noilor propuneri pentru îmbunătăţ irea activităţ ii
ideologice a fost percepută drept o întoarcere abruptă, violentă, la perioada nu chiar
atât de îndepărtată a dogmatismului stalinist.

15
Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţ ă. Cultura română sub Ceauşescu, p. 165.
16
Ibidem, p. 184.
17
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţ iei PRO, Bucureşti,
2003, p. 65.
187
 Chiar dacă în mod real „strângerea şurubului” s-a făcut progresiv, pe durata
anilor care au urmat, impactul imediat pe care anunţ area noi direcţ ii l-a avut asupra
unei părţ i a societăţ ii a fost resimţ it ca o undă de şoc.
Rememorând acel moment, medicul şi eseistul Ion Vianu spunea că simţ ea cum
i se luase o parte din libertate18. Şi mai grăitoare erau reacţ iile venite din partea unor
oameni de litere, care, în contradicţ ie cu conformismul care a caracterizat atitudinea
scriitorilor români în mare parte din perioada comunistă, nu s-au sfiit să se pronunţ e
negativ vizavi de noua orientare anunţ ată.
Astfel, aflaţ i la Paris, Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag au pledat la Radio
Europa Liberă pentru libertatea de creaţ ie19. O reacţ ie mai vehementă a venit din
partea lui Nicolae Breban care, tot din Franţ a, critica tezele într-un interviu acordat
cotidianului „Le Monde” şi îşi dădea demisia din funcţ ia de redactor-şef al revistei
„România literară”20.
Deşi iniţ ial starea de spirit negativă din rândul scriitorilor putea crea premisele
unei opoziţ ii făţ işe faţ ă de noua politică culturală, aceasta a fost curând disipată ca
urmare a măsurilor luate de regim, dar şi a animozităţ ilor din rândul breslei.
Un rol important în „detensionarea constantă” a stărilor de spirit conflictuale de
la nivelul lumii scriitorilor l-au jucat desele întâlniri pe care secretarul general le-a
avut cu scriitori în anii 1970, cu ocazia conferinţ elor acestora sau a audienţ elor pe
care acorda diferitelor grupuri de scriitori.
Fenomenul audienţ ei sau rezistenţ a prin scrisori, aşa cum a fost numit de C.
Stănescu21, privit de scriitori ca o măsură de a obţ ine rezolvarea unora dintre
nemulţ umirile lor, apelând la cel mai înalt om din stat, a reprezentat în fapt o
capcană întinsă de partid şi pe care scriitorii nu au reuşit să o ocolească22.
De altfel, în anii 1980, conducerea superioară de partid a renunţ at să se mai
întâlnească atât de des cu creatorii, un semnal în acest sens fiind şi absenţ a lui
Nicolae Ceauşescu de la Conferinţ a scriitorilor din 1981.
Un alt eveniment care a influenţ at într-o măsură semnificativă evoluţ iile la
nivelul vieţ ii literare din anii 1980 a fost desfiinţ area oficială a cenzurii.
Venită după evenimentele tulburi de la începutul anului 1977 – mişcarea Goma,
cazul Vlad Georgescu –, anunţ area în primăvara anului 1977 de către Ceauşescu a
intenţ iei de a desfiinţ a cenzura a creat iniţ ial impresia unei flexibilizări a controlului

18
Interviu cu Ion Vianu. 11 martie 2004.
19
Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris, Editura Dacia, Cluj, 1993, p. 116.
20
Ca urmare a gestului său, Breban era exclus din partid şi din Biroul Uniunii Scriitorilor.
Nicolae Breban, Sensul vieţ ii: Memorii II, Polirom, Iaşi, 2004, p. 116. Ulterior, revenit în ţ ară, Nicolae
Breban era reinstalat după o perioadă în funcţ ia sa de la „România literară”.
21
Primirea în audienţ ă era privită ca un instrument politic de conducere şi de persuasiune
ideologică, ale cărui rezultate erau mai mult decât semnificative: dictatorul căpăta noi modalităţ i de
manipulare; erau deviate iniţ iative contestatare şi diminua potenţ ialul subversiv al revoltei; cultiva o
mentalitate de „copil rebel”; prin manipulare mediatică, se acredita ideea concordiei dintre dictator şi
elitele intelectuale. Ceauşescu, critic literar, Ediţ ie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţ a, Editura
Vremea, Bucureşti, 2007, p. 7. Vezi şi Cartea Albă a Securităţ ii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989,
Serviciul Român de Informaţ ii, 1995, unde sunt prezentate câteva stenograme ale întâlnirilor lui
Nicolae Ceauşescu cu scriitorii, dar şi discuţ iile acestora anterioare întâlnirilor.
22
Ibidem.
188
exercitat de partid la nivelul creaţ iei literare23. În acest sens, măsura – prezentată ca „un
pas înainte spre noi forme democratice” – a suscitat reacţ ii pozitive în rândul creatorilor.
Astfel, criticul literar Dan Zamfirescu, într-un articol publicat în revista
„Flacăra”, la 7 iulie 1977, afirma că românilor li s-a dat dreptul de „a fi cetăţ eni şi ai
unui univers diferit decât acela al cenzurii şi închisorilor” 24.
Intenţ iile reale ale conducerii de partid au fost însă repede devoalate în cadrul
plenarei C.C. a P.C.R. din iunie 1977, când Nicolae Ceauşescu transmitea clar
mesajul că desfiinţ area cenzurii nu însemna nicidecum renunţ area la controlul
operelor, ci viza modificarea modului în care aceasta se făcea 25. Mai concret,
responsabilitatea principală pentru conţ inutul operei revenea autorului, în vreme ce
responsabilitatea totală pentru tipărire revenea ziarului, revistei, editurii şi organelor
de partid26. Ultimul palier pe lista „evaluatorilor” corectitudinii din punct de vedere
ideologic a operei era Consiliul Culturii şi Educaţ iei Socialiste 27 .
Sistemul nou introdus, combinând auto-cenzura şi cenzura colectivă a
funcţ ionat, însă nu în totalitate, depinzând în mare măsură de opacitatea sau
permisivitatea cenzorului de la fiecare palier în parte, fie că era vorba despre editură
sau C.C.E.S.
În cazul unor lucrări trecute de redactorul de editură, dar în care redactorul-şef sau
cenzorul de la C.C.E.S. identificase „şopârle” (formulări cu un conţ inut ideologic
discutabil), acestea erau retrimise redactorului de carte cu indicaţ ia de a scoate
„materialele cu probleme”. Acesta a fost şi cazul volumului de poezii al lui Dorin
Tudoran, intitulat Uneori plutirea, care a trecut prin mai multe faze, de la modificarea
titlului cărţ ii, numită iniţ ial Erotica, la scoaterea unui număr important de poezii.
În acest caz, redactorul-şef al editurii Junimea îi reproşa, sub ameninţ area
concedierii, redactorului de carte Daniela Crăsnaru, că nu i-a putut semnala
„şopârlele” din poezia Pedeapsă transparentă28.
În alte situaţ ii, redactorii erau pur şi simplu concediaţ i pentru „neîndeplinirea
sarcinilor trasate”. Acesta era cazul Georgetei Naidin, redactor la Cartea Românească,

23
Entuziasmul era determinat şi de promisiunile făcute creatorilor de Nicolae Ceauşescu, prezent
atât la Conferinţ a naţ ională a scriitorilor, în mai 1977, cât şi la întâlnirea cu creatorii din artele vizuale,
în iunie 1977.
24
Aneli Ute Gabany, The new censorship model, in „Index of censorship”, November/December
1978, p. 45.
25
Vorbind despre desfiinţ area cenzurii, Ceauşescu spunea: „Nu se pune problema abolirii
controlului; noi ne ocupăm aici de un anumit tip de control, cu un caracter birocratic. Noi urmărim să
creştem responsabilitatea politică a partidului şi controlul său, responsabilitatea comuniştilor pentru
felul în care scriu, pentru ceea ce au publicat, pentru lucrările pe care le-au publicat, pentru filmele pe
care le-au produs. Trebuie să înţ elegem că prin desfiinţ area cenzurii de tip administrativ, aşa cum a fost
deseori numită, facem loc introducerii unui control revoluţ ionar, de partid, exercitării responsabilităţ ii
şi auto-responsabilităţ ii a fiecărei persoane faţ ă de partid, faţ ă de oameni.” Extras din discursul lui
Nicolae Ceauşescu, publicat în „Scânteia”, 30 iunie 1977, citat de Anneli Ute Gabany, The new
censorship...., p. 45-46.
26
Ibidem, p. 46.
27
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 472/1977 era desfiinţ at Comitetul pentru presă şi tipărituri
iar C.C.E.S., Consiliul naţ ional pentru Radio şi Televiziune şi Agerpress erau reorganizate. „Buletinul
Oficial”, nr. 138 din 26 decembrie 1977. C.C.E.S. îi revenea funcţ ia de a direcţ iona, îndruma şi
controla toate activităţ ile cultural-educaţ ionale din România.
28
Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de securitate, Polirom, 2010, p. 66.
189
demisă la începutul lui 1985 pentru acordarea bunului de publicare pentru romanul
Refugii al lui Augustin Buzura, un roman în care se prezenta o viziune critică asupra
societăţ ii socialiste şi a cărui acţ iune se petrecea în perioada Ceauşescu29.
În funcţ ie de capacitatea sau dorinţ a cenzorului de a identifica „conţ inuturile
discutabile”, erau lăsate să treacă articole, publicate în rubrici permanente în reviste,
sau cărţ i întregi. Astfel, s-a dezvoltat un întreg sistem al „textelor cu cheie” şi
realizarea unei complicităţ i a autorilor cu cititorul, care învăţ a să citească printre
rânduri, având astfel acces la o serie de opinii pe care scriitorul nu le putea exprima
în mod direct.
Privind retrospectiv, „textele cu cheie” hrăneau într-un anumit mod nevoia
oamenilor de a avea acces şi la altă opinie decât cea oficială, aceştia urmărind să
găsească şi într-un limbaj uneori teribil de încifrat semne ale unei realităţ i pe care o
trăiau, dar pe care nu o puteau descrie în mod public.
Nu este mai puţ in adevărat că în unele cazuri cititorul era tentat să identifice
„chei” acolo unde nu existau. O explicaţ ie a acestui comportament o oferă Ana
Blandiana30, atunci când recunoştea că nu toate textele sale publicate în „România
literară” sau „Contemporanul” aveau cheie, deşi cei care le citeau erau obişnuiţ i să le
caute în mod curent: „Uneori se făceau chei care nici nu existaseră în capul meu; ele
erau nişte comentarii metaforice la ceea ce trăiam cu toţ ii şi era un fel de mică
răfuială a fiecăruia, cu ceea ce trăise, să descopere în text aceste şopârle” 31.
Ceea ce este însă foarte important este că în special în anii 1980 utilizarea
acestei grile duble de scriere şi de citire a unui text care permitea, într-o anumită
măsură, ocolirea rigorilor ideologice impuse, a dus la publicarea unui număr
însemnat de opere.
Prezentate deseori drept mărturii ale unei opoziţ ii făţ işe la adresa regimului
comunist, creaţ iile cu un anumit grad de subversivitate 32 din ultimul deceniu de
comunism ar putea fi în mod corect subsumate conceptului numit rezistenţ a prin
cultură.

29
Dennis Deletant, Constrângere şi disidenţ ă..., p. 189.
30
Blandiana a fost supusă în mai multe rânduri interdicţ iei de publicare. După publicarea în
decembrie 1984, în revista „Amfiteatru”, a patru poeme considerate neconforme cu linia oficială, A.
Blandiana nu a mai fost publicată o perioadă. În primăvara anului 1985 însă i s-a permis să aibă o
rubrică de comentarii în „România literară” şi în acelaşi an i-a apărut şi o antologie de poezii. O nouă
interdicţ ie de publicare îi era impusă după ce în 1988 editura Ion Creangă îi tipărise un volum de
versuri pentru copii, Întâmplări de pe strada mea, şi în care se speculase că în spatele motanului
Arpagic s-ar fi aflat o critică la adresa lui Nicolae Ceauşescu. The most famous tomcat in town, în
„Index of censorship”, nr. 6, 1989, p. 36.
31
Ilie Rad, Aspecte ale cenzurii literare, în Marian Petcu (coord.), Cenzura în spaţ iul cultural
românesc, Editura Comunicare.ro, 2005, p. 272.
32
Încercând o clasificare a literaturii române din perioada 1945-1989, criticul literar Ion Simuţ
descifra patru curente distincte: literatura oportunistă, compusă la comandă, după canoanele regimului:
Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Titus Popovici, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu; literatura
subversivă – născută în epoca Ceauşescu, sub semnul devierii de la linia oficială: Marin Preda,
Augustin Buzura, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu; literatura disidentă: Paul Goma,
Dorin Tudoran, Ion Negoiţ escu, Dan Petrescu, Mircea Dinescu; literatura estetică, repezentată de
Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Ştefan Bănulescu. Dennis Deletant,
Ceauşescu şi Securitatea..., p. 197.
190
 8.4. „Rezistenţ a prin cultură”

Vehiculat mai ales după 1990 şi nu de puţ ine ori dându-i-se o conotaţ ie
negativă, conceptul de „rezistenţ ă prin cultură”33 a desemnat modalitatea principală
de reacţ ie a intelectualilor creatori la presiunile ideologice ale autorităţ ilor în
ultimele două decenii de comunism.
Dezvoltarea acestui concept a fost legată într-o anumită măsură şi de încercările
mediului literar de a răspunde acuzaţ iilor referitoare la conformismul care a
caracterizat această categorie socio-profesională în cea mai mare parte a perioadei
comuniste. Astfel, în faţ a criticilor referitoare la absenţ a, cu mici excepţ ii, a
samizdatului sau a literaturii de sertar, elita literară a explicat că în condiţ iile dure
ale ultimelor decenii de comunism, operele pe care le-au realizat şi publicat au
asigurat supravieţ uirea culturii române, oferind totodată o alternativă la creaţ ia
patriotică şi omagială.
În această categorie se înscriau fie lucrări cu conţ inut abstract, filozofic, fie
lucrări, romane, poezii care urmând o tematică acceptată de regim încercau să
transmită cititorilor o imagine mai apropiată de realitate a societăţ ii în care trăiau.
În cazul ultimelor creaţ ii, scriitorii au diversificat metodele stilistice astfel încât
limbajul folosit să fie suficient de ambiguu ca să treacă de cenzură, dar să fie înţ eles
de cititorul învăţ at să citească printre rânduri.
Relevantă pentru „mersul pe sârmă” al scriitorului prins între nevoia de a
publica, dar şi de a-şi spune adevărul, este descrierea făcută de Augustin Buzura:
„Dacă ţ i se dă hârtie liniată, scrie printre rânduri, spunea undeva Jimenez. Pentru cei
cu un acut simţ al momentului, al realului, al adevărului, îndemnul acesta devine
extraordinar de util, numai concretizarea lui fiind în măsură să te iluzioneze că nu ai
încremenit încă între ateroamele conformismului păgubitor, că ai sfidat totuşi
oribilele linii drepte sau strâmbe, atât de utile celor suferinzi de miopie spirituală.
Îndemnul este însă greu de urmat neîntrerupt. Uneori liniile sunt atât de groase încât
urma peniţ ei tale se pierde, iar cel mai adesea limbajul critic, la care inevitabil
ajungi, devine obositor”34.
Folosind un limbaj esopic, scriitorii utilizau în lucrările lor formule din cele mai
diverse: amalgamarea (prin punerea adevărului în gura personajului ponegrit,
negativ) atenuarea, diminuarea conflictelor prin transferarea lor, aluzivă, în alte
perioade istorice, în etapele „clasate” ale comunismului şi în altă ţ ară, scriitura
dificilă care dă „adevărul” pe mâna simbolisticii, oferindu-i curgerea monotonă a
parabolei şi şlefuindu-l până la pierderea pertinenţ ei35.

33
Ana Blandiana vorbeşte despre supravieţ uire prin cultură, cultura fiind un mijloc de a rezista
operaţ iei de „spălare a creierelor” şi de formare a omului nou. Ana Blandiana, Rezistenţ a prin cultură,
o temă polemică, în Romulus Rusan (ed), Anale Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de
sistem, Fundaţ ia Academia Civică, 2003, p. 663.
34
Sorina Sorescu, Scris-cititul printre rânduri, între mitizare şi demitizare. Studiu de caz:
romanele lui Augustin Buzura, în Daniela Micu, Petrişor Militaru, coord., Condiţ ia intelectualului
disident în România comunistă. Colocviile „Mozaicul”, ediţ ia a XV-a, 26-27 octombrie 2012, Craiova,
Aius, 2012, p. 144-145.
35
Eugen Negrici, op. cit., p. 73.
191
 De exemplu, romanul Racul (1976) al lui Alexandru Ivasiuc, prezintă
mecanismul terorii totalitare, dar nu într-o ţ ară aflată în sfera de influenţ ă sovietică,
ci într-o ţ ară din America latină36.
De asemenea, romanele lui Augustin Buzura, mai ales cele publicate în anii
1980 – Vocile nopţ ii şi Refugii, nu fără probleme din partea cenzurii, expuneau tarele
„burgheziei roşii”, incriminând modul de viaţ ă al nomenclaturii comuniste 37.
În 1980, apariţ ia romanului lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,
despre primii cincisprezece ani ai regimului comunist, punea sub semnul întrebării
unele principii teoretice ale marxism-leninismului, colectivizarea agriculturii,
naţ ionalizarea mijloacelor de producţ ie, manipularea legislaţ iei în scopuri politice şi
abuzurile comise de forţ ele Securităţ ii38.
Un veritabil best-seller al ultimului deceniu de comunism a fost Jurnalul de la
Păltiniş al filozofului G. Liiceanu, urmat de Epistolar, ambele inspirate de opera şi
activitatea lui C. Noica. Deşi primite cu entuziasm de elita culturală internă, dar şi de
cea din exil, limbajul specializat, abstract, a făcut ca lucrările să fie relevante doar
pentru o categorie extrem de restrânsă de persoane39.
Crearea unor opere precum cele menţ ionate mai sus era în măsură să dea
sentimentul scriitorilor că îşi îndeplineau rolul care le era destinat, acela de a fi
creatori de cultură în condiţ ii mai mult decât vitrege. Limitarea însă doar la acest rol
a făcut ca numărul scriitorilor care au intrat în disidenţ ă să fie foarte mic.
Câteva dintre motivele refuzului de a se implica în probleme care depăşeau
graniţ ele intereselor de breaslă şi preferinţ a pentru rezistenţ a prin cultură au fost
enumerate de Eugen Negrici: „dorinţ a de a nu pierde avantajele – câte erau – ale
statutului oficial de scriitor, dar de a depune, totuşi, mărturie, de a face – în spatele
Fiarei – semnul negării, spre a fi văzut şi admirat pentru proba ta de cutezanţ ă”40.
Deşi a oferit o modalitate de refulare atât pentru autori, cât şi pentru cititori,
„rezistenţ a prin cultură” s-a dovedit o piedică pentru încercările de a pune bazele
unei disidenţ e organizate în rândul scriitorilor.
În acest sens, eficienţ a „rezistenţ ei prin cultură/literatură” este pusă în discuţ ie
de cea mai ferventă apărătoare din exil a intelectualilor creatori români: „O literatură
aluzivă ducea, e drept, la o complicitate cu cititorul, învăţ at să citească printre
rânduri. Nu şi la solidaritate, ca în Rusia samizdatului, în Cehoslovacia Cartei 77, în
Polonia KOR-ului şi Solidarnisć-ului”41.

8.5. Disidenţ a din mediul literar

Asemeni altor domenii, precum cel ştiinţ ific sau religios, disidenţ a din mediul
literar a avut un caracter restrâns şi profund individual.

36
Ibidem, p. 263.
37
Ibidem, p. 270-274.
38
Dennis Deletant, Constrângere şi disidenţ ă…, p. 197.
39
În acest sens, Matei Călinescu descria Epistolarul drept „o mărturie culturală a irelevanţ ei
sociale”. Ibidem, p. 195.
40
Eugen Negrici, op.cit., p. 73.
41
Monica Lovinescu, Seismograme. Unde scurte II, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 6.
192
 Deşi disidenţ a lui Paul Goma fusese privită, e adevărat, mai mult în exteriorul ţ ării,
ca un început încet, dar sigur pentru manifestarea altor gesturi de disidenţ ă, ea nu a fost
urmată decât de câteva gesturi de opoziţ ie deschisă la adresa regimului comunist.
Motivele pentru lipsa de interes pentru asemenea atitudini din partea scriitorilor
români erau multiple şi legate în principal de riscurile pe care le comporta intrarea în
opoziţ ie făţ işă: teama de organele represive, dar şi teama de eventualele consecinţ e ale
unei acţ iuni disidente, cum ar fi fost marginalizarea profesională sau izolarea socială.
Deşi adusă deseori în sprijinul explicării cvasi-absenţ ei disidenţ ei scriitorilor,
teza represiunii este în măsură să explice doar parţ ial lipsa de apetenţ ă a
scriitorilor români pentru o mai mare implicare socială. În anii 1970-1980,
represiunea nu mai era aceeaşi din anii 1950, metodele de urmărire şi influenţ are
devenind tot mai subtile. Fără a fi lipsite de eficienţ ă, măsurile luate de Securitate
puteau crea neplăceri destul de mari celor ce alegeau să intre în disidenţ ă:
pierderea locului de muncă, hărţ uiri din partea autorităţ ilor pentru disident, dar şi
pentru familia acestuia, însă organele de Securitate se abţ ineau de la gesturi
extreme. La acest lucru contribuia din plin şi preocuparea regimului de la
Bucureşti pentru a păstra o imagine pozitivă în exterior, în contextul tot mai
pregnant al politicii pentru drepturile omului.
Totodată, în decizia de a trece definitiv pe o poziţ ie contrară regimului a cântărit
destul de mult şi posibilitatea pierderii statutului social, dar şi a beneficiilor aferente.
Chiar în condiţ iile constrângerilor economice din anii 1980, pierderea unor drepturi
existente – accesul la împrumuturile de la Fondul literar, veniturile din drepturile de
autor, accesul la casele de creaţ ie sau obţ inerea, chiar cu dificultăţ i, a permisiunii de
a pleca în străinătate cu burse de documentare – nu era de neglijat.
Un factor psihologic demn de luat în seamă ţ inea de modul în care, odată intrat
în disidenţ ă, scriitorul era perceput de colegii săi. În puţ inele cazuri de disidenţ ă
înregistrate în România, cu excepţ ia câtorva manifestări de solidarizare, reacţ ia
mediului de provenienţ ă la adresa disidentului a fost una de respingere, de izolare.
Această reacţ ie venea de multe ori pe fondul temerii că, fiind asociaţ i cu disidentul,
puteau risca la rândul lor să devină victime ale represiunii.
Într-un interviu acordat de Dorin Tudoran lui Vlad Georgescu, cel dintâi oferea
şi o altă explicaţ ie pentru lipsa de solidaritate a intelectualului român, printr-un
foarte ciudat instinct de conservare, de apărare. A spune cu voce tare ceea ce toţ i
ceilalţ i ştiu, dar nu o spun, poate fi perceput ca un act agresiv: „de ce face el lucrul
ăsta? Numai ca să ne dovedească că suntem laşi? […] vedem în curajul celui de
lângă noi nu ceea ce trebuie să vedem: curajul respectiv sau decenţ a respectivă, ci
vedem o acuzare implicită a pasivităţ ii noastre”42.
Dorin Tudoran însuşi trecea prin situaţ ia expusă mai sus în anii disidenţ ei sale
din prima jumătate a anilor 1980.
Acuzând iniţ ial politicile regimului în domeniul cultural, Tudoran a parcurs în primii
ani ai deceniului nouă drumul de la situaţ ia de scriitor nemulţ umit la cea de disident.

42
HU OSA 300-60-3-6.
193
 Eseul său Frig sau frică? Despre condiţ ia intelectualului român de astăzi oferea
o veritabilă frescă a ceea ce devenise societatea românească, aducând, totodată, în
discuţ ie rolul pe care intelectualul ar fi trebuit să-l îndeplinească în societate.
Disidenţ a lui Dorin Tudoran, pe care o vom analiza mai departe în lucrare, în
cadrul unui studiu de caz, a fost cea mai importantă, la nivel de discurs şi
manifestare publică din prima parte a anilor 1980.
Deşi sprijinit moral de câteva persoane, Nicolae Manolescu, Dan Deşliu, Mircea
Dinescu, gestul său nu a fost urmat de manifestări similare decât în ultima parte a
anilor 1980.
Nu mai puţ in semnificativă, disidenţ a altor scriitori precum Mircea Dinescu,
Dan Petrescu, Liviu Cangeopol şi chiar Dan Deşliu se va petrece totuşi într-un
context internaţ ional mult schimbat prin venirea la conducerea U.R.S.S. a lui Mihail
Gorbaciov şi declanşarea unui val de reforme în cea mai mare parte a ţ ărilor din
Europa Răsăriteană. Din documentele redactate de aceştia, precum şi din luările de
poziţ ie publice, transpare imaginea regimului dogmatic de la Bucureşti, în opoziţ ie cu
deschiderea din Uniunea Sovietică şi din alte ţ ări ale blocului, dar şi speranţ a într-o
„contaminare” a României cu perestroika şi glasnost.
Greva muncitorilor de la Braşov a prilejuit ieşirea la rampă a mai multor
disidenţ i. Astfel, la finele anului 1987, scriitorul Dan Petrescu a redactat un text
intitulat Mic studiu despre anatomia răului43, pe care l-a trimis spre popularizare
Europei Libere. Eseul vorbea despre „instalarea solidă a României sub semnul
răului, un rău multiplu şi generalizat, care cuprindea urâţ enia oraşelor, a chipurilor
oamenilor, vorbea despre descurajarea sistematică a valorilor, la apariţ ia unui nou tip
uman, adaptat, printr-o totală lipsă de scrupule şi de complicaţ ie morală
împrejurărilor total improprii, oricărei forme de normalitate socială” 44.
În condiţ iile în care majoritatea cetăţ enilor nemulţ umiţ i îl vedeau pe Nicolae
Ceauşescu drept cauza neajunsurilor din societate, prezenţ a sau dispariţ ia acestei
persoane având legătură directă cu menţ inerea sau modificarea stării de lucruri,
eseul lui Petrescu identifica o altă cauză a crizei de la nivelul întregii societăţ i:
„principala sursă a răului este de natură politică, priveşte întâi sistemul şi abia pe
urmă indivizii pe care-i încarnează”45.
Textul trimis de Dan Petrescu era amintit şi la 15 februarie 1988, cu ocazia
interviului acordat de Petrescu cotidianului „Liberation” 46. Condamnând încă o dată
politicile regimului de la Bucureşti, Petrescu susţ inea că România avea nevoie de o
regenerare morală bazată pe legătura dintre intelectuali şi muncitori şi un program
de schimbare care să fie acceptat de toţ i47.
Deşi a fost supus la nenumărate hărţ uiri după ce a trimis în Occident mai multe
texte critice la adresa regimului din România, Dan Petrescu a refuzat să rămână în

43
HU OSA 300-60-3- 8.
44
Ibidem.
45
Petrescu atrăgea atenţ ia asupra inexistenţ ei unui dialog real între conducerea politică şi
societate, prima mimând dialogul prin trimiterea deciziei spre societate şi organizarea primirii
răspunsului în mod suspect favorabil deciziei politice. Ibidem.
46
Romanian Situation Report, 8 November 1989, HU OSA 300-5-190- 26.
47
Ibidem.
194
exil, chiar şi atunci când a avut posibilitatea să o facă. Plecat temporar în Franţ a şi
Olanda, în 1987, Dan Petrescu a ales să se întoarcă în ţ ară, convins că problemele
ţ ării nu puteau fi rezolvate din exterior.
Continuând seria luărilor de poziţ ie critice la adresa politicii regimului, în
august 1989 Dan Petrescu a trimis autorităţ ilor de la Bucureşti o scrisoare de protest
împotriva represiunii, manifestându-şi speranţ a că scrisoarea lui va determina
aparatul represiv să fie mai circumspect.
În Scrisoare deschisă adresată organelor de represiune, Petrescu vorbea despre
o serie de persoane din anturajul său care fuseseră pedepsite pentru că nesocotiseră
îndemnurile autorităţ ilor să rupă orice contact cu el. În această situaţ ie se afla Luca
Piţ u, lector la catedra de franceză a Universităţ ii din Iaşi, acuzat într-o şedinţ ă
publică de imoralitate şi exclus din rândurile cadrelor universitare. Persecuţ ii
determinate de aceeaşi cauză suferiseră şi Al. Călinescu, Al. Tacu, Sorin Antohi sau
Liviu Antonesei. În finalul neobişnuitei scrisori, Petrescu făcea publică hotărârea ca
în ciuda oricăror presiuni pentru a „face linişte”, atât timp cât realităţ ile nu se vor
modifica în bine îşi va păstra statutul de voce independentă 48.
La 8 octombrie 1989, Dan Petrescu a acordat un interviu telefonic Radio Europa
Liberă49. Aflat în greva foamei pentru că fusese dat afară din postul pe care-l ocupa
ca bibliotecar la Universitatea din Iaşi şi i se refuza deplasarea peste hotare pentru
tratament, Petrescu a folosit prilejul pentru a critica regimul de la Bucureşti şi,
totodată, să-şi afirme opoziţ ia faţ ă de realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţ ia de
secretar general, la Congresul al XIV-lea50. Semnalând schimbările care aveau loc în
restul Europei de Est, Petrescu vorbea despre regimul de la Bucureşti ca despre o
„enclavă a ideilor antireformiste”.
În interviul pentru R.E.L., Petrescu amintea despre petiţ ia 51 pe care împreună cu
Doina Cornea, Gina Sîmpălean, Dan Sâmpălean, Mariana Marin, Eugen Amarandei,
Alexandru Tacu, Liviu Antonesei, Gabriela Iavolschi, Filip Răduţ au circulat-o în
octombrie 1989, protestând împotriva realegerii lui Ceauşescu.
Pe poziţ ii disidente s-a plasat şi un alt scriitor ieşean, Liviu Cangeopol 52. Acesta
a fost arestat prima dată în 1988 după o vizită pe care i-a făcut-o lui Dan Petrescu,
cel din urmă aflat în atenţ ia autorităţ ilor după interviul dat în „Liberation”. De

48
„Lupta”, nr 133, 7 noiembrie 1989, p. 5.
49
Acesta a fost primul interviu integral dat prin telefon Radio Europa Liberă. Interviu cu Dan
Petrescu, 8 noiembrie 1989, HU OSA 60-3- 8.
50
Ibidem.
51
Petiţ ia împotriva realegerii lui Ceauşescu a fost publicată de Gilles Schiller la 10 octombrie
1989, în „Liberation”, într-un articol intitulat „Petition contre le Conducatore”. În textul petiţ iei,
semnatarii afirmau că realegerea lui Nicolae Ceauşescu nu reprezintă nicidecum voinţ a poporului, aşa
cum susţ inea aparatul de propagandă: „Noi spunem Nu acestei realegeri. Când se vorbeşte de voinţ a
poporului într-o chestiune care nu priveşte decât partidul, credem că poporul ar trebui să se pronunţ e cu
adevărat. Este vorba aici de o manipulare grosolană, poporul trebuie să se pronunţ e el însuşi”. HU OSA
60-3- 8.
52
În 1982, Cangeopol încerca să publice împreună cu Liviu Antonesei şi Dorel Spineanu o carte
de poezii în regie de autor la editura Litera. Deşi a primit avizul favorabil al redactorului de carte,
cartea a fost respinsă de cenzorul de la C.C.E.S., pe motiv că poeziile erau prea pesimiste. Din grupul
scriitorilor ieşeni mai făceu parte Dan Petrescu, Luca Piţ u, Sorin Antohi, Al. Călinescu, Mihai Dinu
Gheorghiu. „Lupta”, nr. 133, 7 noiembrie 1989, p. 4.
195
asemenea, înainte de a pleca din ţ ară, în 1988, Cangeopol realizase împreună cu Dan
Petrescu un volum intitulat Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o ţ ară
ocupată, publicat în revista „Agora” din exil şi, după 1989, şi în România 53.
Un punct de vedere interesant susţ inut de Cangeopol a fost acela al necesităţ ii
de implicare a creatorilor în societate, în problemele societăţ ii. Din punctul său de
vedere, acest lucru s-ar fi putut dovedi benefic, pentru că o dată eliberaţ i de frică,
oamenii de litere ar fi putut scrie lucrări mult mai valoroase, care, deşi nu ar putea fi
publicate imediat, odată publicate, într-un orizont chiar mai îndepărtat, puteau servi
literaturii române. Opinia sa, potrivit căreia „era de preferat un gol, lipsa unor lucrări
cu compromisuri, decât un plin precar sau nesincer, neautentic”54, intra într-o
oarecare măsură în contradicţ ie cu orientarea principalilor oameni de cultură din anii
1980, care optaseră pentru rezistenţ a prin cultură.
Un caz extrem de interesant, din perspectiva trecutului stalinist, dar şi a
evoluţ iei contestatare din anii 1980, este acela al poetului Dan Deşliu.
La scurtă vreme de la debutul editorial55, Deşliu s-a afirmat ca unul dintre cei
mai reprezentativi poeţ i ai epocii. Laureat de trei ori cu Premiul de Stat, în 1949,
1950, 1951, Deşliu a devenit un model al poeziei militante, agitatorice, printre
creaţ iile sale cele mai apreciate de conducerea comunistă numărându-se: Lazăr de la
Rusca, Cântec pentru tovarăşul plan, Minerii din Maramureş. Ataşamentul faţ ă de
principiile comuniste, dar şi adoraţ ia pentru Stalin au luat forma unui poem: Reşiţ a
cântă slavă lui Stalin56.
Îndepărtarea progresivă a lui Deşliu de partid a început la jumătatea anilor 1960,
după declaraţ ia de independenţ ă din aprilie 196457, şi a fost accentuată de enunţ area
tezelor din iulie 1971.
Schimbarea de direcţ ie a lui Deşliu a devenit definitivă odată cu demisia sa din
partid, în 1981. Deşi deseori calificată drept oportunistă sau nesinceră, mai ales din
perspectiva unui om profund ataşat regimului în anii 1950, schimbarea de atitudine a
lui Dan Deşliu a fost nu doar reală, ci a îmbrăcat forme din cele mai concrete.
În anii în care mulţ i dintre oamenii de cultură „nepătaţ i” de colaborarea, fie ea doar
intelectuală, cu regimul au preferat să se rezume la sfera creaţ iei, Deşliu s-a solidarizat
public cu puţ inii disidenţ i români şi a ales să iasă la rampă cu luări de poziţ ie critice.
Astfel, Deşliu a fost unul dintre puţ inele persoane care l-au sprijinit pe Dorin
Tudoran în anii disidenţ ei sale, el fiind şi cel care în 16 mai 1985 citea în şedinţ a de
Consiliu a Uniunii Scriitorilor o scrisoare de protest a lui Dorin Tudoran. De

53
Vezi Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o ţ ară
ocupată, ediţ ia a II-a revăzută şi adăugită, Nemira, Bucureşti, 2000.
54
„Lupta”, nr 133, 7 noiembrie 1989, p. 5.
55
Deşliu debuta în 1949 cu volumul Goarnele inimii.
56
Daniel Nicolescu, Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deşliu, Editura Eminescu, 1998, p.
176.
57
Plasându-se pe o poziţ ie favorabilă U.R.S.S., Deşliu afirma referitor la Declaraţ ia din aprilie:
„Nu se poate totuşi să se manifeste atitudini de acest fel. Sunt mulţ i care n-ar trebui să vorbească în
termeni negativi despre U.R.S.S., că nu au dreptul moral să o facă. Te cuprinde tristeţ ea, când constaţ i
că o vreme ai fost sfătuit să vorbeşti într-un fel, iar acum aceiaşi oameni te îndeamnă să vorbeşti în alt
fel”. Notă privind pe scriitorul Dan Deşliu, 9 decembrie 1966. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr.
16195, vol. 1, f. 14.
196
asemenea, nu s-a sfiit să-şi proclame public solidaritatea cu Mircea Dinescu,
protestând totodată faţ ă de persecuţ iile la adresa Doinei Cornea sau vizavi de
uciderea lui Gheorghe Ursu.
Prin implicarea în manifestările de disidenţ ă din anii 1980, Deşliu nu a încercat
să-şi reinventeze o nouă biografie, din care să lipsească greşelile trecutului, ci să dea
glas nemulţ umirilor vizavi de direcţ ia în care se îndrepta România.
Într-un interviu acordat lui Dorin Tudoran în 1988, Deşliu nu ezita să-şi asume
responsabilitatea pentru trecutul său, spunând: „dacă în versurile mele de altădată nu
m-a interesat, din păcate, atât poezia propriu-zisă, cât agitaţ ia şi propaganda pentru
ideile acelei organizaţ ii la care am aderat şi care făgăduia cu totul altceva decât trăim
în prezent, trebuie să spun că măsura în care ideile, lozincile, făgăduinţ ele respective
erau fără temei, precum s-a dovedit, a dat măsura demagogiei scrierilor mele, pe
care o recunosc, la modul obiectiv. Prin aceasta nu vreau să mă lepăd de răspunderea
personală, că doar nu a scris altul cu mâna mea. Vreau doar să precizez raportul între
vina majoră a comandamentului şi cea subsidiară a subordonatului.”58
După ce în 1985 Deşliu a trimis o scrisoare primarului Capitalei, Gheorghe
Pană, relevând mizeria în care au ajuns să trăiască cetăţ enii români, în 1989, Deşliu
i-a trimis o scrisoare preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Acuzându-l că a instaurat un
sistem mai rău decât o monarhie ereditară, comportându-se ca şi cum ar fi avut în
proprietate ţ ara şi reproşându-i totodată eşecul economic59, Deşliu îi scria lui
Ceauşescu că poporul a ajuns la capătul puterilor, iar România, deşi oficial se
îndrepta spre societatea socialistă multilateral dezvoltată, nu era mai mult decât o
societate a absurdului multilateral dezvoltat60.
Cel mai cunoscut disident al anilor de final al regimului comunist în România a
fost, fără îndoială, Mircea Dinescu.
Fire nonconformistă, Dinescu a intrat în atenţ ia organelor de Securitate după ce
în august 1988, în timpul unei vizite în U.R.S.S. ca invitat al Uniunii Scriitorilor, a
dat un interviu la Radio Moscova în care îşi exprima sprijinul pentru glasnost şi
perestroika61.
Reîntors în ţ ară, Dinescu a avut mai multe întâlniri în septembrie 1988 cu Aurel
Dragoş Munteanu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Octavian
Paler, Mircea Iorgulescu, în care au discutat redactarea unui protest colectiv62
adresat organelor centrale de partid şi de stat, precum şi unor publicaţ ii din ţ ară 63.
Protestul viza o serie de măsuri luate de conducerea comunistă, referitoare la
sistematizarea satelor, demolarea lăcaşurilor de cult, scăderea nivelului de trai,
îngrădirea libertăţ ii de expresie şi a conştiinţ ei artistice, dar şi refuzul conducerii de
a se înscrie pe direcţ ia unui program de reforme, asemeni celorlalte state din jur” 64.

58
HU OSA 300-60-3- 5.
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
Dennis Deletant, Crimes against the spirit, în „Index of Censorship”, 9/1989, p. 25.
62
În afară de cei menţ ionaţ i, se urmărea obţ inerea de semnături de la mai mulţ i intelectuali din
Bucureşti, dar şi din provincie.
63
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 118, vol. 2, f. 379.
64
Într-o variantă a textului de protest, identificată în dosarele fostei Securităţ i, iniţ iatorii
documentului scriau: Adânc preocupaţ i de situaţ ia gravă a ţ ării noastre, considerăm că tăcerea este în
197
 Demersul preconizat de participanţ ii la discuţ ii nu a avut însă sorţ i de izbândă.
Fiind la curent cu intenţ iilor intelectualilor menţ ionaţ i, Securitatea a dispus
chemarea lor la instituţ iile unde erau angajaţ i şi atenţ ionarea lor să renunţ e să se mai
angajeze în acţ iuni neconforme 65.
Nemulţ umit de cenzurarea volumului său de poezii intitulat Moartea citeşte
ziarul, Dinescu adresa la 13 martie 1989 o scrisoare preşedintelui Uniunii
Scriitorilor, D.R. Popescu, în care critica condiţ iile de lucru, cenzura şi paralizarea
U.S., ale cărei organe de conducere nu se puteau întruni66.
Câteva zile mai târziu, în cotidianul „Liberation” apărea un interviu cu Mircea
Dinescu în care acesta îl acuza pe Ceauşescu de încălcarea Constituţ iei 67, teroare
exercitată asupra populaţ iei, vorbind şi despre condiţ ia intelectualului român.
Totodată, Dinescu critica lipsa de apetenţ ă a conducerii române pentru reforme,
manifestându-şi în schimb admiraţ ia pentru Gorbaciov şi schimbările din U.R.S.S.
Îmbrăcându-şi criticile într-un amar limbaj de pamflet, Dinescu concluziona că
liderii comunişti concurau Geneza, în sensul în care îşi propuseseră să creeze un om
nou. Din păcate pentru conducerea partidului, continua Dinescu, marea majoritate a
populaţ iei continua să fie alcătuită din oameni de „tip vechi”, care simt foamea,
frigul şi care nu rezistă la condiţ iile austere cerute pentru a deveni „homo
ceauşescus”, care ar trebui să se alimenteze cu ideologie şi să se îmbrace cu retorica
de propagandă68.
O altă problemă discutată pe larg în interviul dat de Dinescu era legată de
rigiditatea regimului de la Bucureşti în a se alinia reformelor care aveau loc în restul
Europei Răsăritene. Fără a-şi ascunde admiraţ ia faţ ă de Gorbaciov şi programul său,
Dinescu făcea trimitere la conceptul vehiculat de Gorbaciov, acela al „casei
europene comune”, constatând cu tristeţ e că acesteia îi lipsea o fereastră: România.
În locul ferestrei se afla un zid în spatele căruia se aflau 23 milioane de locuitori,
care nu înţ elegeau de ce nu pot face parte din noul continent” 69.
Dat afară din partid şi de la revista „România literară”, lui Dinescu i-a fost
impus arestul la domiciliu pe motiv că primise vizite de la diplomaţ i străini şi
jurnalişti din ţ ări socialiste şi capitaliste, fără a avea permisiune.

acest moment un act de demisie morală. Deoarece în cadrul instituţ ional al breslei noastre scriitoriceşti
şi în presă orice formă de expresie este anulată printr-o suspendare a tuturor activităţ ilor fireşti, credem
că absenţ a dezbaterilor publice favorizează proliferarea răului şi permanentizarea lui. Societatea
românească cunoaşte un moment de paralizie generală, care pune în discuţ ie însuşi destinul naţ ional,
capacitatea de supravieţ uire a poporului român. ” În finalul scrisorii, iniţ iatorii adresau un apel la
reformă: „A rămâne impasibili la spiritul de libertate care animă eforturile sociale, politice şi culturale
din celelalte ţ ări socialiste, înseamnă să ratăm o mare şansă pe care istoria ne-o oferă la acest sfârşit de
secol.” Ibidem, f. 382-393.
65
Ibidem, f. 377-378.
66
Dennis Deletant, Crimes against...., p. 26
67
În interviul publicat la 17 martie 1989, Dinescu afirma: „Cineva care ar citi textul Constituţ iei
ar putea să creadă că citeşte o poveste luată direct din O mie şi una de nopti şi asta nu doar pentru că
drepturile omului nu au „permis de şedere” în România, dar şi pentru că instituţ iile care ar trebui să le
protejeze – tribunalele, presa, miliţ ia, Securitatea – au fost transformate în instituţ ii care să intimideze
şi să terorizeze populaţ ia. Romanian Situation Report, 29 March 1989. HU OSA 300-60-3- 8.
68
Ibidem.
69
Ibidem.
198
 În apărarea lui Dinescu, şapte scriitori – Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş,
Dan Hăulică, Octavian Paler, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu şi Mihai Şora – au
redactat şi trimis preşedintelui Uniunii Scriitorilor un apel, cerându-i să facă tot ce îi
stătea în putere pentru a îndrepta o nedreptate ale cărei consecinţ e morale,
profesionale şi umane erau extrem de periculoase” 70.
În continuarea poziţ iilor critice ale lui Dinescu venea o declaraţ ie pe care acesta
a dat-o publicităţ ii la 11 noiembrie 1989. În acest text, Dinescu denunţ a clasele
educate din România, pe care le făcea răspunzătoare de starea jalnică a ţ ării, prin
supunerea lor faţ ă de regim şi linguşirea lui Ceauşescu. Din enumerarea lui Dinescu
nu lipseau Biserica ortodoxă, plină de „sindicalişti în veşminte preoţ eşti”, ziariştii –
„apostoli ai cultului personalităţ ii”, dar şi scriitorii, cei mai mulţ i fiind „slujnicele de
încredere ale partidului”71. Concluzia lui Dinescu era ceea că „singura salvare era
sfidarea organizată a celor care nu au îngenuncheat în faţ a tiranului” 72.
Extrem de complexe, manifestările mediului literar în ultimii ani de comunism
pot fi cu greu subsumate unei singure atitudini. Conformismul majorităţ ii
scriitorilor, deşi real, este insuficient pentru a descrie gama extrem de variată de
manifestări din interiorul breslei. Dincolo însă de realizările culturale, trebuie să
remarcăm numărul destul de mic al celor care s-au îndreptat spre demersuri cu o
relevanţ ă socială sporită.
Având la îndemână mijloace de exprimare speciale, cei mai mulţ i dintre scriitori
au preferat fie să rămână cantonaţ i într-o creaţ ie abstractă, ale cărei legături directe
cu problemele cu care se confrunta societatea erau greu de descifrat, fie să încerce
„să reziste” creând opere cu sensuri ascunse, care să treacă de cenzură şi care,
eventual, să fie descoperite de cititori. Subterfugii absolut necesare într-o societate
totalitară, acestea nu au fost completate decât într-o măsură extrem de mică de
gesturi de disidenţ ă.
Dincolo de „starea de adevăr” declarată, fără echivoc şi mai ales publică pe care
o presupunea disidenţ a, aceasta ar fi avut rolul să ofere oamenilor obişnuiţ i modele
ale unui comportament social diferit, dar şi să creeze spaţ iul elaborării unor proiecte
alternative de evoluţ ie a societăţ ii.

8.6. Dorin Tudoran şi condiţ ia intelectualului român sub comunism

În peisajul firav al contestărilor la adresa regimului comunist venite dinspre

intelectualii români, disidenţ a lui Dorin Tudoran, din prima jumătate a anilor 1980,
rămâne un punct de referinţ ă atât din perspectiva atitudinilor, cât şi a discursului
public asumate de acesta.

70
Deletant, Crimes against.., p. 26. Ca urmare a solidarizării cu Dinescu, Pleşu a fost trimis lucreze
la câteva sute de kilometri de Bucureşti, la un muzeu din comuna Tescani, în apropiere de Bacău.
71
În iarna anului 1989, Dinescu a trimis un eseu şi patru scrisori deschise, protestând împotriva
politicilor culturale şi a persecuţ iei unor personalităţ i culturale . Eseul, intitulat Mamutul şi literatura,
vorbeşte despre spaimă, ce a devenit un produs naţ ional disponibil fără cartelă la orice colţ de stradă.
HU OSA 300- 60-3- 5.
72
Ibidem.
199
 Provenit din mediul celor care stăpânesc cel mai bine cuvântul – scriitorii –,
Dorin Tudoran s-a regăsit în anii 1970 în rândul celor care au criticat, în interiorul
breslei însă, politicile regimului în domeniul cultural. Această etapă va fi depăşită de
Tudoran în primii ani ai deceniului al nouălea, când nemulţ umirilor de ordin
profesional li s-a alăturat conştientizarea adevăratei esenţ e a sistemului comunist.

Ascensiunea în viaţ a literară. Primele ciocniri cu autorităţ ile

Asemănat cu Paul Goma73, prin prisma actelor de disidenţ ă, Tudoran s-a deosebit
însă de acesta atât din perspectiva parcursului literar, cât şi a discursului disident.
Absolvent al Facultăţ ii de limba şi literatura română a Universităţ ii din Bucureşti
în 1968, anul care marca apogeul liberalizării în România, Tudoran şi-a început
activitatea ca redactor la publicaţ iile româneşti pentru străinătate74, iar după un scurt
periplu la revista „Flacăra”, unde a lucrat cu Adrian Păunescu75, Tudoran a ocupat în
1974 postul de redactor la revista „Luceafărul”.
Talentul publicistic şi poetic al lui Dorin Tudoran a fost răsplătit rând pe rând cu
premiul revistei „Flacăra” pentru reportaj, în 1973, şi un an mai târziu cu premiul
revistei „Ateneu” pentru acelaşi gen76.
În ceea ce priveşte opera poetică, Tudoran a obţ inut, pe lângă premiul pentru
debut al Uniunii Scriitorilor, pentru volumul Mic tratat de glorie (1973), încă alte
două premii ale aceluiaşi for pentru volumele de poezii Uneori plutirea şi O zi în
natură, ambele apărute în 197777.
Prezent în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor din 1977 până în iulie
1981, când a demisionat din acestea, Tudoran a luat poziţ ie faţ ă de problemele
culturii şi literaturii, dar şi faţ ă de cazurile de plagiat dovedite şi ai căror autori erau
nume sonore din lumea literară78.
73
În multe din documentele Securităţ ii transpare suspiciunea că cercurile din emigraţ ie, şi mai ales
Radio Europa Liberă, erau interesate să-l transforme pe Tudoran într-un al doilea Paul Goma, folosindu-se
de el pentru a face propagandă negativă statului român. În acest sens, vezi documentele din A.C.N.S.A.S.,
Fond Informativ, dos. nr. 233433 cu 18 volume sau Fond SIE, dos. nr. 48040. Deşi teama autorităţ ilor
române nu era nejustificată, Europa Liberă acţ ionând în mod constant pentru identificarea, promovarea şi
uneori chiar crearea unor cazuri de disidenţ ă în România, acestea omiteau să ia în calcul faptul că fiecare
dintre contestatarii autentici avea o identitate şi un parcurs propriu, asemănările dintre ei ţ inând de cele
mai multe ori doar de susţ inerea unor principii generale.
74
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste,
instituţ ii, organizaţ ii, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 670.
75
Venit la conducerea publicaţ iei, Păunescu a adus cu sine o echipă nouă de redactori cu care să
reformeze revista. Potrivit rememorărilor Silviei Constantinescu, Dorin Tudoran a fost unul dintre
aceşti „reformatori”. Dorin Tudoran, O naţ iune nu poate emigra, dar o naţ iune poate să piară, în Silvia
Constantinescu, Exil. Oameni şi Idei, Editura Curierul Românesc, 1995, p. 112.
76
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coord., Dicţ ionarul esenţ ial al scriitorilor români,
Albatros, Bucureşti, 2000, p. 833-834.
77
Ibidem. Printre volumele publicate de Tudoran înainte de a părăsi România se numărau cele de
poezie: Cântec de trecut Akheronul, 1975; Respiraţ ie artificială, 1978; Pasaj de pietoni, 1979; de
interviuri: Biografia debuturilor, 1978; Nostalgii intacte, 1982; şi cele de reportaj şi publicistică:
Martori oculari, 1976; Adaptarea la realitate, 1982.
78
În acest sens, o notă sinteză realizată de organele de securitate semnala comentariile tendenţ ioase
pe care Tudoran le făcea faţ ă de unele orientări din domeniul culturii, precum şi angrenarea acestuia în
200
 Seria luărilor de poziţ ie publice ale lui Tudoran a început în 1977 când, cu ocazia
Conferinţ ei naţ ionale a scriitorilor, a abordat în discursul său atât starea tinerilor
scriitori, pe care-i considera nedreptăţ iţ i, cât şi degradarea morală vizibilă la nivelul
vieţ ii literare. Mai mult, Tudoran atrăgea atenţ ia asupra problemelor din domeniul
criticii literare, arătând totodată cu degetul înspre cei plătiţ i să găsească „şopârle”79.
Audienţ a de care s-a bucurat Tudoran în rândul scriitorilor a fost demonstrată şi de
alegerea sa în Comitetul Fondului Literar, precum şi în Consiliul Uniunii Scriitorilor80.
Un an mai târziu, cu prilejul Colocviului Naţ ional de Poezie de la Iaşi, în strânsă
legătură cu noile direcţ ii care încurajau creaţ iile patriotice, Tudoran vorbea despre
situaţ ia tragică a poetului român, „nevoit să facă tot felul de concesii şi să scrie, pe
teme date, o poezie care este destinată să moară îndată” 81.
Ultimele opinii exprimate de Tudoran au avut drept consecinţ ă discutarea
atitudinii sale politice la nivelul Uniunii Scriitorilor, precum şi scoaterea sa din
calitatea de membru al Comitetului Fondului Literar82.
Plasarea lui Dorin Tudoran în tabăra celor care contestau noile direcţ ii în politica
culturală, ale cărei trăsături puteau fi subsumate protocronismului şi creaţ iei patriotice,
devenea evidentă odată cu descoperirea plagiatului lui Eugen Barbu, care „se
inspirase” pentru volumul al treilea din romanul său Incognito din lucrările scriitorilor
sovietici L. Paustovski şi I. Ehrenburg.
Denunţ at în revistele literare83 drept plagiator, Eugen Barbu s-a găsit în situaţ ia de
a risca excluderea din Uniunea Scriitorilor, măsură adusă în discuţ ie de o serie de
scriitori cu care acesta se afla în conflict şi printre care se numărau Nicolae
Manolescu, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Dorin Tudoran, Eugen Simion84.
În următorii ani, Eugen Barbu, aşa cum acţ ionase şi anterior, va utiliza revista
„Săptămâna”85 drept platformă pentru atacurile împotriva lui Dorin Tudoran şi a
celorlalţ i scriitori cu care intrase în conflict.
Începutul anilor 1980 a adus o radicalizare a luărilor de poziţ ie ale lui Dorin
Tudoran, care în mai puţ in de cinci ani a parcurs drumul de la contestarea politicii
culturale a statului comunist la opoziţ ia deschisă faţ ă de tot ceea ce însemna regimul.
Ca şi în cazul celorlalţ i disidenţ i, evoluţ ia lui Tudoran a fost urmărită cu atenţ ie
de Securitate. Încadrat informativ încă din 197686, Dorin Tudoran avea să devină în
prima parte a anilor 1980 unul dintre cei mai supravegheaţ i scriitori români, cazul
său fiind urmărit cu atenţ ie de conducerea D.S.S.

polemici neprincipiale cu romancierul Eugen Barbu şi poetul Ion Gheorghe, creând o atmosferă
necorespunzătoare în mediul creaţ iei literare. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 118, vol. 25, f. 39.
79
Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de securitate, Ediţ ie îngrijită şi prefaţ ată de Radu Ioanid.
Postfaţ ă de Nicolae Manolescu, Polirom, 2010, p. 70.
80
Ibidem.
81
Intervenţ ia lui Tudoran cuprindea şi un atac voalat la adresa lui Adrian Păunescu şi a poeziei
patriotice. Ibidem, p. 97.
82
A.C.N.S.A.S., Fond SIE, dos. nr. 48040, vol. 1, f. 3.
83
Marin Sorescu scria în revista „Ramuri” despre acest lucru, iar Nicolae Manolescu, în
„România literară”, îl acuza de Barbu de „furt literar”. Cartea Albă a Securităţ ii. Istorii literare şi
artistice, 1969-1989, Serviciul Român de Informaţ ii, 1995, p. 125.
84
Ibidem.
85
Titul complet al publicaţ iei a fost „Săptămâna culturală a capitalei”.
86
Dorin Tudoran, Eu, fiul lor..., p. 59.
201
 În acest sens, documentele din dosarul de urmărire informativă a lui Tudoran
sunt în măsură să ne ofere, dincolo de gama vastă şi variată a metodelor folosite de
Securitate, imaginea unui război de poziţ ii, în care cele două tabere, deşi inegale,
acţ ionează şi reacţ ionează, fără a avea însă o imagine foarte clară asupra rezultatului
final. Acest bizar echilibru a fost rupt în 1984 de decizia lui Tudoran de a emigra.
Toate măsurile pe care le-a întreprins, refuzul de a da înapoi şi de a accepta o
negociere cu autorităţ ile comuniste au dus la plasarea disidentului român pe o
traiectorie definitivă, aceea a plecării în exil.

„Jocul de-a şoarecele şi pisica”

Pe măsură ce manifestările lui Dorin Tudoran deveneau mai deranjante, prin

opiniile făţ iş exprimate, autorităţ ile luau şi ele măsuri pentru contracararea gesturilor
sale şi limitarea contaminării altor scriitori. Astfel, pentru a diminua în intensitate
sau chiar a stopa acţ iunile lui Tudoran, Securitatea a recurs la metode din cele mai
variate, fie arătând bunăvoinţ ă, fie înăsprind măsurile de urmărire 87.
În vederea limitării audienţ ei lui Tudoran atât în ţ ară, cât şi în exterior,
Securitatea a recurs în special la măsuri de dezinformare, încercând să acrediteze
prin intermediul informatorilor, dar şi pe alte canale, ideea colaborării lui Tudoran
cu organele de Securitate.
Interesată să-l izoleze pe disident atât de mediul profesional, cât şi de cercurile
emigraţ iei, care l-ar fi putut sprijini şi încuraja, autorităţ ile recurgeau uneori la
gesturi de bunăvoinţ ă – acordarea permisiunii pentru plecarea la burse în străinătate
sau publicarea unor cărţ i –, care generau inevitabil suspiciune asupra persoanei în
cauză. Astfel, cunoscută ca având „poziţ ii neconforme”, singura explicaţ ie pentru
„derogările” de care putea beneficia o astfel de persoană erau legate de posibilele
relaţ ii cu organele represive.
Totodată, prin „gesturile de bunăvoinţ ă”, autorităţ ile urmăreau să tempereze
manifestările celui nemulţ umit, dar şi să blocheze eventualele campaniile negative la
adresa ţ ării care puteau fi declanşate de cercurile din emigraţ ie. Astfel pot fi
explicate cele două deplasări pe care Tudoran le-a întreprins în Occident, în 1979 şi
1980, în contextul în care în cazul celei dintâi un raport redactat la I.M.B. Securitate
propunea „acordarea avizului pozitiv de plecare în străinătate pentru documentare,
chiar dacă atitudinea lui şi activitatea politică pledau pentru acordarea avizului
negativ”88. Cea de-a doua aprobare era acordată după ce Tudoran folosise mai multe
prilejuri pentru a pune în discuţ ie directivele partidului în materie de cultură, dar şi
imixtiunea politicului în numirea şefilor de publicaţ ii culturale. În această direcţ ie se
înscriau atacurile la adresa numirii „de sus”, ocolind structurile de conducere ale
Uniunii Scriitorilor, a lui Nicolae Dan Fruntelată în funcţ ia de redactor-şef de la
revista „Luceafărul”.
87
Urmărirea presupunea o gamă vastă de măsuri: dirijarea unei reţ ele informative, filaj,
interceptarea convorbirilor telefonice, plasarea de tehnică operativă la domiciliu sau la locul de muncă,
interceptarea corespondenţ ei interne şi externe.
88
Dorin Tudoran, Eu, fiul lor..., p. 106.
202
 Mai periculoase pentru autorităţ i decât deja obişnuitele răfuieli între grupările
de scriitori erau declaraţ iile pe care Tudoran le-a făcut cu prilejul şedinţ ei
Consiliului Uniunii Scriitorilor din 6 mai 1980. Rând pe rând, Tudoran a vorbit
despre degradarea standardelor de viaţ ă pentru toţ i cetăţ enii, dar şi a condiţ iei
scriitorului, acuzând lipsa acestuia de curaj: „am uneori impresia – spunea Tudoran
– că cineva ne-a subtilizat călimările şi ni le-a dat înapoi pline numai cu aplauze, cu
urări, felicitări”89.
Discursul lui Tudoran căpăta note virulente prin comparaţ ia pe care o făcea între
epoca pe care o trăia şi „obsedantul deceniu”, dar şi prin lansarea către scriitori a
invitaţ iei de a lua atitudine: „ar trebui să ne ridicăm în picioare şi să ne uităm dacă
nu avem pantalonii rupţ i în genunchi, pentru că vorbim stând în genunchi. De vreo
cinci-şase ani ni se pare că avem curaj, dar tot aşa suntem” 90.
În ciuda atitudinilor publice ale lui Dorin Tudoran, autorităţ ile i-au permis plecarea
temporară în străinătate. Acest lucru s-a petrecut după ce, în prealabil, fuseseră luate mai
multe măsuri de contracarare a eventualelor manifestări negative la care acesta ar fi
putut recurge în exterior şi în condiţ iile în care Tudoran îşi depusese demisia din funcţ ia
de redactor al revistei „Luceafărul”, la 23 octombrie 198091.
Preparativele Securităţ ii vizavi de deplasarea lui Dorin Tudoran în Occident sunt
evidenţ iate de planurile de măsuri succesive, avizate la nivelul cel mai înalt al D.S.S.,
de către generalul Iulian Vlad, şi care mobilizau nu mai puţ in de patru unităţ i D.S.S.:
UM 0800 (Securitatea Municipiului Bucureşti), UM 0610 (Informaţ ii Interne), UM
0625 (Direcţ ia a III-a, Contraspionaj), UM 0544 (UM 0920 Informaţ ii Externe).
Astfel, pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea activităţ ii lui Dorin
Tudoran s-a dispus dirijarea informatorilor „George”, „Martin”, „Lica”, „Dorin”,
„Bratu” aflaţ i în legătură cu UM 0800, „Grigoriu Sorin” din legătura UM 0610,
„Garbis” din legătura UM 054492.
În paralel cu încercările de influenţ are pozitivă a lui Tudoran, organele de
Securitate trebuiau să întreprindă acţ iuni pentru a cunoaşte comportarea acestuia în
străinătate, mai ales în contactele acestuia cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca,
Paul Goma şi alţ i membrii ai emigraţ iei. Totodată, prin intermediul serviciului D
(Dezinformare), urmau să fie luate măsuri în urma cărora să rezulte că Dorin
Tudoran acţ ionează „sub controlul şi îndrumarea organelor de securitate, care se
folosesc de acesta pentru a cunoaşte activitatea şi poziţ ia unor scriitori şi intelectuali
„neconformişti”93.
Pe lângă cele menţ ionate, planul de măsuri făcea referire la exploatarea
informaţ iilor provenite în urma folosirii tehnicii operative, atât la domiciliul lui
Dorin Tudoran, cât şi la vila scriitorilor de la Neptun, controlarea corespondenţ ei
interne şi externe, precum şi filajul lui Dorin Tudoran, atunci când se impunea
această măsură94.

89
Ibidem, p. 129.
90
Ibidem.
91
Ibidem, p. 166.
92
Ibidem, p. 140.
93
Ibidem, p. 141.
94
Ibidem.
203
 Revenit în ţ ară în iulie 1981, Tudoran a fost pus faţ a unor realităţ i noi: şi-a găsit
apartamentul sigilat de ICRAL, care era convins că scriitorul şi familia nu se vor mai
întoarce în România, şi în situaţ ia de a fi şomer, din cauza confuziilor legate de
statutul său de redactor la revista „Luceafărul”95.
Descoperirea de către Tudoran a plagiatului poetului Ion Gheorghe a determinat
din nou plasarea acestuia pe o poziţ ie contrară curentului oficial.
Într-un studiu menit să dovedească plagiatul, Tudoran analiza modul în care Ion
Gheorghe, în şase poeme publicate în numărul 15/1978 al revistei „România literară”,
copiase practic mai multe fragmente din lucrarea lui Lao-Tse, Tao te king96.
Eşecul de a expune plagiatul în revistele literare şi de a determina o reacţ ie de
condamnare a gestului din partea mediului literar a fost în măsură să-i accentueze
nemulţ umirile lui Tudoran. Drept urmare, acesta a trimis în Occident spre difuzare
studiul despre plagiat, alături de alte câteva texte, reprezentând replici la atacurile
împotriva sa apărute în „Săptămâna” şi care nu-i fuseseră publicate în ţ ară97.
Vocilor din ţ ară care îi reproşau că încerca să-şi rezolve nemulţ umirile apelând
la Europa Liberă, Tudoran le răspundea că recursese la acest gest doar pentru că în
interior i se refuzase dreptul de a se exprima în aceste privinţ e.
La fel de adevărat însă era faptul că radicalizarea progresivă a gesturilor lui
Tudoran era legată şi de refuzul autorităţ ilor de a-i aproba o nouă plecare în
străinătate, împreună cu familia98.
Urmărind să rupă legăturile cu un sistem pe care-l percepea din ce în ce mai
nedrept, la 20 martie 1982, Dorin Tudoran şi-a dat demisia din partid. Aceasta era
însoţ ită de un memoriu în care Tudoran amintea problemele de ordin personal care îl
împinseseră la acest lucru, dar şi neajunsurile din viaţ a literară: denigrarea unor
valori clasice şi contemporane şi împiedicarea apariţ iilor în presă a replicilor
cuvenite, regimul preferenţ ial acordat unor oameni cu reputaţ ie morală proastă,
practicarea pe scară largă a traficului de influenţ ă99.
Analizarea acţ iunilor lui Tudoran, pe de o parte, şi a autorităţ ilor, pe de altă
parte, este în măsură să întărească imaginea unui război de poziţ ii, în care două

95
Demisia înaintată de Tudoran, în 1980, nu fusese iniţ ial acceptată, o perioadă acesta apărând în
continuare ca angajat al revistei, fără însă a fi plătit. Odată revenit în ţ ară, Tudoran a constatat că nu-şi
putea relua activitatea la „Luceafărul”. Situaţ ia de şomer a lui Tudoran se va menţ ine şi în următorii
ani, aducându-l pe acesta la limita de a deveni victima unui proces de parazitism. În aceste condiţ ii, în
scrisoarea trimisă lui D.R. Popescu, la 9 aprilie 1985, Tudoran îşi demonstra nevinovăţ ia, făcând apel la
Statutul Uniunii Scriitorilor, în care era stipulat faptul că „exercitarea profesiunii de scriitor conferă
membrilor Uniunii Scriitorilor statutul de persoane încadrate în câmpul muncii”. Cf. Cartea Albă a
Securităţ ii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989, volumul V – Anexă, p. 309.
96
Unul dintre exemplele oferite de Tudoran se referea la poemul intitulat sugestiv Despre Dak.
Alăturarea celor două texte scotea în evidenţ ă asemănările mai mult decât izbitoare: Lao Tse: „Tao a
iscat pe Unul. Unul a ivit pe Doi. Doi a produs pe Trei. Trei a alcătuit toate fiinţ ele lumii”. Ion
Gheorghe: „Dak a iscat/ Pe Unul; Carele Unul/ L-a ivit pe Doi; Din Doi titani/ A dat Trei; Trei, alcătui
Fiinţ ele”. Dorin Tudoran, Eu, fiul...., p. 546-550.
97
Monica Lovinescu, Jurnal 1981-1984, Ediţ ia a II-a revizuită, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 182.
98
Ameninţ area cu acţ iuni protestatare a fost o modalitate prin care o parte dintre disidenţ i au
încercat să pună presiune pe autorităţ i pentru a obţ ine respectarea de facto a unor drepturi care erau
recunoscute prin lege, în acest caz dreptul referitor la libera circulaţ ie.
99
Dorin Tudoran, Eu, fiul..., p. 226.
204
tabere se şicanează reciproc, atacă, dar lasă şi spaţ iu pentru o eventuală negociere,
reţ inându-se pentru moment de la a recurge la gesturi definitive.
Astfel, în vreme ce Tudoran se folosea de Europa Liberă şi de contactele sale
din emigraţ ie100 pentru a-şi face cunoscută situaţ ia personală101, dar şi pentru a
denunţ a o serie de realităţ i specifice mediului cultural, fără a ataca însă în mod direct
regimul de la Bucureşti, autorităţ ile încercau pe mai multe direcţ ii – pe linie de
partid, prin Uniunea Scriitorilor şi, mai ales, prin Securitate102–, să-l contracareze,
dar şi să acţ ioneze pentru rezolvarea cazului Tudoran.
Prin planul de măsuri din 13 octombrie 1982, aprobat de conducerea D.S.S.,
au fost fixate noile măsuri în cazul Tudoran. Acestea vizau: prevenirea ca
„Tudorache” să intre în legătură cu ambasade sau ziarişti străini; contactarea şi
avertizarea persoanelor cu care s-a întâlnit; se va acţ iona la forurile competente
(preşedintele C.C.E.S., preşedintele Uniunii Scriitorilor) pentru reangajarea lui
Dorin Tudoran şi în ceea ce priveşte publicarea unor lucrări se vor face demersuri
pe lângă conducerile acestor instituţ ii (edituri sau reviste). În paralel, se dispunea
discreditarea lui Dorin Tudoran prin răspândirea prin intermediul reţ elei
informative a zvonului că acesta era legătura Securităţ ii. În sprijinul confirmării
acestui zvon, lt.col. V. Achim de la UM 0616 era însărcinat să organizeze întâlniri
cu acesta în locuri dinainte stabilite ca fiind frecventate de scriitori. Pentru
intoxicarea exilului, planul elaborat la Securitate viza difuzarea în rândul
emigraţ iei din Franţ a şi R.F.G., inclusiv la Europa Liberă a unor materiale de
compromitere, prezentându-l ca făcând jocul Securităţ ii 103.
În vederea întreruperii tuturor canalelor de legătură cu exteriorul la care avea
acces Tudoran, Securitatea a recurs la elaborarea unor planuri de măsuri suplimentare,
cum a fost cel pe care trebuia să-l ducă la îndeplinire informatorul „Dan” şi care viza
lansarea în rândul diplomaţ ilor acreditaţ i la Bucureşti a zvonurilor potrivit cărora
Tudoran era colaborator al Securităţ ii şi o persoană neserioasă104.
O dovadă a faptului că planurile elaborate la Securitate erau puse în aplicare era
şi apariţ ia în 1982 a două cărţ i sub semnătura lui Tudoran: un volum de interviuri,
Nostalgii intacte, şi unul de reportaj, Adaptarea la realitate105. Deşi interpretat de

100
În octombrie 1982, Tudoran a fost cooptat în PEN-clubul francez. Monica Lovinescu, Jurnal
1981-1984..., p. 142, 210-211.
101
„Numele meu – scria Tudoran – a dispărut din circuitul editorial şi al presei scrise şi vorbite.
Cărţ ile nu-mi mai sunt publicate, numele meu nu mai apare în planurile editoriale, fiind obligat să-mi
retrag manuscrisele încredinţ ate editurilor. Nu pot publica nimic în presă, iar numele meu este scos din
articole, cărţ i de critică şi istorie literară, nefiind acceptat niciun articol ce se ocupă de scrierile mele”.
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 118, vol. 25, f. 114.
102
Din documentele existente în dosarele de urmărire informativă a lui Dorin Tudoran transpare o
disponibilitate destul de mare a organelor de Securitate de a rezolva cazul Tudoran, inclusiv prin
stingerea unora dintre nemulţ umirile sale. În acest sens este ilustrativă o notă adresată de gen.lt. Iulian
Vlad generalilor Aron Bordea şi Gheorghe Dănescu, la 9 aprilie 1983, în care solicita imperativ
„stingerea efectelor publicităţ ii externe în jurul cazului” şi „prevenirea creării unui disident”. I. Vlad
solicita inclusiv reanalizarea tuturor „revendicărilor” lui „Tudorache” şi a implicaţ iilor legale, politico-
morale şi al intereselor de Securitate presupuse de satisfacerea lor. Dorin Tudoran, Eu, fiul...., p. 327.
103
Ibidem, p. 254-258.
104
Ibidem, p. 261.
105
Cf. Mircea Zaciu..., op.cit., p. 834.
205
exil ca o victorie în urma campaniilor întreprinse la Europa Liberă, gestul de
bunăvoinţ ă al autorităţ ilor venea ca urmare a unor calcule bine gândite, menite să
influenţ eze atitudinea lui Tudoran106, dar şi să convingă opinia publică externă de
faptul că în România nu erau încălcate cele mai fireşti drepturi, iar printre acestea
dreptul de liberă exprimare.
Anul 1983 a adus o radicalizare a acţ iunilor lui Tudoran, care începuse să aibă
contacte din ce în ce mai frecvente cu matematicianul Mihai Botez, cunoscut pentru
poziţ iile sale contestatare. Întâlnirile dintre cei doi, discuţ iile în care abordau problema
disidenţ ei, posibilităţ ile lui Botez de acces la diplomaţ i străini au determinat organele
de Securitate să-i urmărească permanent pe Dorin Tudoran şi Mihai Botez107.
Pericolul reprezentat de cei doi era cu atât mai mare, cu cât interceptarea
discuţ iilor lor lăsa să se întrevadă dorinţ a de a atrage de partea lor mai mulţ i
disidenţ i108.

„Frig sau frică? Sau despre condiţ ia intelectualului român de astăzi”

În primăvara anului 1984, Dorin Tudoran a trimis spre publicare în Occident109

un eseu amplu intitulat sugestiv Frig sau frică? Sau despre condiţ ia intelectualului
român de astăzi. Întins pe şaptezeci de pagini, materialul, apreciat drept „textul cel
mai radical sosit de la un scriitor din România”110, aborda problema relaţ iei dintre
puterea politică şi intelectuali, cu precădere cei din mediul cultural, modul în care
elita culturală s-a plasat într-o poziţ ie retrasă, evitând implicarea în probleme care
depăşeau interesele de breaslă, dar şi nevoia ca intelectualii să-şi asume un rol
participativ în societate.
Aducând în discuţ ie etichetările presei occidentale privind pasivitatea şi
obedienţ a intelectualilor români, Tudoran îşi începea eseul printr-un excurs asupra
istoriei intelectualităţ ii româneşti, accentuând „tinereţ ea acesteia”, dar şi valurile de

106
Corelând evenimentele şi dispoziţ iile din planurile de măsuri, putem considera că un gest de
bunăvoinţ ă era şi angajarea lui Tudoran la Asociaţ ia Scriitorilor din Bucureşti, în mai 1983. Faptul că la
numai două săptămâni Tudoran era anunţ at că nu poate lucra acolo dovedea că Securitatea, deşi
influentă, nu era atotputernică.
107
Volumele 4 şi 5 din dosarul de urmărire informativă a lui Dorin Tudoran abundă în note de
filaj realizate cu ocazia deselor întâlniri ale celor doi disidenţ i. A.C.N.S.A.S.. Fond Informativ, dos. nr.
153657, vol. 4-5. Legătura apropiată dintre cei doi a făcut ca Mihai Botez să fie cel care-i intermedia
lui Tudoran întâlniri fie cu ziarişti străini, fie cu militanţ i pentru drepturile omului veniţ i în România
din Occident. Vezi Jeri Laber, The Courage of Strangers. Coming of Age with the Human Rights
Movement, Public Affairs, 2002, p. 190.
108
Monica Lovinescu, Jurnal 1981-1984 ..., p. 243.
109
Eseul fusese trimis clandestin în Occident, în primăvara anului 1984, fiind difuzat la Radio
Europa Liberă şi ulterior publicat în revistele „L’Alternative”, în limba franceză, şi „Ethos”, în limba
română (Dorin Tudoran, Kakistocraţ ia, Editura Arc, Chişinău, 1998, p. 35-75). Dincolo de problemele
abordate, eseul lui Tudoran avea şi meritul de a completa puţ inele lucrări de factură disidentă venite din
România, în comparaţ ie cu mai numeroasele materiale ale disidenţ ilor din U.R.S.S. sau Europa
Centrală. Interviu Vlad Georgescu – Dorin Tudoran, difuzat în cadrul emisiunii „Actualitatea
românească”, 29 august 1985. HU OSA 300-60-1-131.
110
Monica Lovinescu, Jurnal 1981-1984..., p. 285.
206
exterminare la care a fost supusă după 1944, când elita intelectuală „a servit noii
puteri comuniste la „pardosirea” şi „tapetarea” puşcăriilor, iar cei rămaşi în libertate
au îndurat un tratament dezonorant”111.
Noua intelectualitate formată în anii comunismului, nu neapărat mai puţ in
competentă, însă lipsită în mare măsură de rădăcini, a abdicat încetul cu încetul de la
responsabilităţ ile faţ ă de societate, supunându-se puterii politice în virtutea unui
contract social care asigura accesul la o viaţ ă profesională şi personală normală, în
schimbul neimplicării politice112.
În directă legătură cu tipul de relaţ ie a intelectualului român cu puterea politică,
Tudoran propunea în eseul său o clasificare a intelectualilor români în patru mari
categorii: „cazul”, „omul de bine” „agentul de influenţ ă” şi „omul de înţ eles”.
„Cazul” era reprezentat de puţ inii intelectuali care cu glas tare contestau public o
serie de neajunsuri specifice domeniului de activitate, dar şi societăţ ii în ansamblul ei.
„Devine caz – scria Tudoran – ceea ce contrariază, ce stânjeneşte, ce sfidează
deprinderile şi normele curente, ceea ce contestă ordinea stabilită. [...]. Cazurile sunt,
prin însuşi statutul lor, periferice, întâmplătoare, izolate; nu reprezintă regula, ci
anomalia. Fac vâlvă, însă sfârşesc întotdeauna prin a fi clasate”113.
Provenit din categoria „oamenilor de bine”, a intelectualilor bine pregătiţ i,
talentaţ i, dedicaţ i exclusiv domeniului lor de activitate, însă pasivi şi indiferenţ i,
„cazul”, cel care „la un moment dat se satură să mai fie om de bine şi spune cu
glas tare ce gândeşte”114, se trezeşte în situaţ ia de a fi contestat profesional115,
marginalizat, izolat şi, uneori, în incapacitatea de a-şi asigura traiul zilnic.
Mai mult, pe lângă măsurile administrative şi campaniile de presă defăimătoare,
„cazul”, în fapt disidentul, se găseşte în situaţ ia de a face faţ ă reacţ iilor venite din
partea breslei, nemulţ umită că prin expunerea unor adevăruri general cunoscute, însă
ţ inute sub tăcere, îi era expusă propria pasivitate: „Toate astea le ştim şi noi, şi
tăcem. De ce le-ai spus tu? Ca să arăţ i că suntem nişte laşi? Nu?”116
Categoria „omul de bine”117 era aceea care oferea puterii, din punctul de vedere
al lui Dorin Tudoran, o excelentă masă de manevră. Caracterizat printr-o
„impecabilă indiferenţ ă” faţ ă de problemele generale, „omul de bine” se afla într-o

111
Dorin Tudoran, Frig sau frică, 1984. HU OSA 300-60-3-4.
112
Ibidem.
113
Ibidem.
114
HU OSA 300-60-1-131.
115
Odată ce a devenit un „caz”, intelectualul „sclav eliberat” devine brusc contestat, i se contestă
totul: nu are talent, rezultatele sale profesionale sunt reanalizate şi declarate nule. El, „cazul”, e un
găinar, dacă nu un agent al unchiului Sam, îşi urăşte patria şi poporul, ba chiar propria familie. Pe scurt,
e un gunoi pe care „mon cher, tovarăşi, să recunoaştem, l-am menajat prea mult”. Dorin Tudoran, Frig
sau frică, 1984. HU OSA 300-60-3-4.
116
Ibidem.
117
În descrierea lui Tudoran, „oamenii de bine” erau cei care „au preocupări prea fine pentru a
coborî în arenă şi să apere interesele breslei, ei au mereu «pe şantierul de creaţ ie» o capodoperă spre a
nu-şi pierde timpul spunând public NU imposturii şi indecenţ ei ideologiei totalitare şi comişilor ei
voiajori... vor să fie judecaţ i ca distinşi creatori de cultură, dar doresc să fie doar martori ai vieţ ii
culturii, care, vai colega, în România e cam hurducăită...”. Ibidem.
207
relaţ ie „corectă” cu puterea, ale cărei decizii nu le contestă şi care, la rândul ei, are
grijă să îi rezolve problemele câtă vreme este un om de înţ eles 118.
Ultima categorie, plasată în vârful piramidei, din perspectiva relaţ iei cu puterea,
era aceea a „agentului de influenţ ă”. Portretul acestuia ne prezintă un intelectual bine
cotat profesional în ţ ară, „analfabet sufleteşte”, dar vorbind o limbă străină sau chiar
două. Interesat exclusiv de succesul personal şi glorie, „agentul de influenţ ă” petrece
mai mult timp peste hotare decât în ţ ară, folosindu-se de prestigiul său pentru a
diminua interesul mediilor din exterior pentru eventualii contestatari din ţ ară 119.
Dincolo de această clasificare, eseul lui Tudoran zugrăveşte imaginea unei
societăţ i supuse unei puteri totalitare, a cărei „sinistră victorie (obţ inută prin
pasivitatea intelectualilor) stă în substituirea realităţ ii cu proiecţ ia ei verbală;
cuvintele nu mai au obligaţ ia de a numi o realitate, ci ajung să ţ ină locul acelei
realităţ i”120. La rândul ei, măcinată de teamă, de obedienţ ă, societatea românească a
ajuns o societate de erzaţ , de înlocuitori, în care locul profesionistului e luat de
activist, iar cel al elitei intelectuale reale, de o „elită” abilă, manifestându-se în presă
sau la radio121.
Discursul disident al lui Dorin Tudoran era similar în multe privinţ e cu cel al
altor disidenţ i români, precum Doina Cornea sau Mihai Botez. Astfel, Tudoran
vorbea despre nevoia ca indivizii să se elibereze de frică şi „să fie în exterior ceea ce
erau înăuntru”, adică să trăiască în acord cu ei înşişi. Aceasta eliberare individuală ar
fi urmat să stea la baza unei transformări colective, a redescoperii unei demnităţ i
colective. De asemenea, regăsirea simţ ului civic, a solidarităţ ii, a eliminării
„lehametei în care s-au zidit intelectualii români” deveneau şi ele componente
indispensabile ale unei schimbări necesare.
Concluzionând că „precara condiţ ie a intelectualului român de azi nu e doar
rezultatul presiunii externe a terorismului ideologic comunist ori a abandonării lui de
către un Occident prea grăbit, ci şi a propriului abandon, a propriei deziceri de clasa
căreia îi aparţ ine”122, Tudoran adresa un apel intelectualilor români să spargă carcasa
de minciună reprezentată de realitatea oficială şi să susţ ină public propriile credinţ e.
Modul în care Tudoran îşi încheia eseul sintetiza într-o formă metaforică starea
de fapt a intelectualului român şi posibilele căi de urmat: „Viaţ a fiecăruia dintre noi
e un discurs. Doar faptele noastre îl pot face coerent. Inteligenţ a de a trăi între
supunere sau revoltă [...] s-a transformat la intelectualul român de astăzi în dibăcia
de a tremura... revoltat sub pilota călduţ ă a supunerii, în chip de victimă. Doar
aruncând de pe el această plăpumioară umplută cu iluzii ar putea afla, în contact cu
aerul proaspăt, dacă dinţ ii îi clănţ ăne de frig sau de frică. Merită încercat.
Trebuie.”123

118
La antipodul „cazului”, categoria „omului de înţ eles”, derivată şi ea din categoria „omului de
bine”, îi desemna pe aceia care acceptau compromisul cu puterea, alegând beneficiile prezente oferite
de putere, în locul unei nesigure posterităţ i. Ibidem.
119
Ibidem. În spatele portretului schiţ at de Tudoran „agentului de influenţ ă”, pe alocuri cu tuşe
îngroşate, se afla, nenumit însă, Nicolae Breban. Monica Lovinescu, Jurnal 1981-1984 ..., p. 285.
120
Dorin Tudoran, Frig sau frică, 1984. HU OSA 300-60-3- 4.
121
Ibidem.
122
Ibidem.
123
Ibidem.
208
 Ultimul act

Contestarea deschisă a abuzurilor puterii de la Bucureşti era însoţ ită de

hotărârea lui Tudoran de a părăsi definitiv ţ ara. Memoriul adresat autorităţ ilor în 7
aprilie 1984, conţ inea, în afară de opţ iunea de emigrare, un tablou sumbru, dar
obiectiv, a ceea ce devenise România: un stat în care legalitatea putea fi negociată,
în care non-valoarea surclasa valoarea, un stat în care cetăţ eanul era supus total unei
puteri comuniste, deţ inătoare unică a adevărului.
Incapacitatea de a se adapta regimului în care trăia l-a determinat pe Tudoran să
afirme: „În ultimii ani, luând act cu legitimă indignare, tot mai des, de asemenea
realităţ i, am luptat din greu cu mine însumi spre a găsi o cale, o soluţ ie de a mă adapta,
fără să mă murdăresc, unui asemenea context. Lupta a fost zadarnică, deşi am dus-o cu
tărie şi până în ultima clipă. M-am convins, definitiv, că între propria-mi conştiinţ ă şi
asemenea realităţ i există o profundă incompatibilitate. Ca scriitor, cetăţ ean şi părinte,
între credinţ ele mele cele mai adânci despre Om, Viaţ ă, Democraţ ie, Libertate,
Educaţ ie, Cultură, drepturile fundamentale ale Omului, Cinste, Echitate, Dialog,
Opinie, Libertate de expresie şi de gândire, Patriotism şi ceea ce impune azi un regim
totalitar, din ce în ce mai intolerant faţ ă de alte opinii decât cele ale propriului
dogmatism se află o prăpastie uriaşă.[...] De aceea, azi, când în România nu mai este
respectată obligaţ ia fundamentală a oricărei structuri social-politice – aceea de a nu sili
omul să trăiască în contradicţ ie cu credinţ ele sale cele mai profunde – în numele totalei
incompatibilităţ i între credinţ ele şi idealurile mele şi intoleranţ a dogmatică a structurii
politico-administrative de tip totalitar comunist, cer să mi se respecte măcar cel mai
trist dintre drepturile unui om: acela de a pleca definitiv din propria-i ţ ară”124.
Gestul lui Tudoran de a cere emigrarea a marcat ruperea echilibrului care
caracterizase până în acest moment relaţ ia dintre Tudoran şi autorităţ i. Dacă cele din
urmă s-au menţ inut în mare pe coordonatele comportamentului anterior, alternând
măsurile mai dure cu încercări de dialog, Tudoran s-a plasat pe o poziţ ie
ireconciliabilă, folosindu-se de toate prilejurile pentru a ataca regimul de la
Bucureşti.
Astfel, aşa cum semnalau documentele întocmite la Securitate, în interviurile pe
care Tudoran le-a acordat ziariştilor străini, acesta a exprimat nu doar puncte de
vedere referitoare la situaţ ia economică, ci şi la opoziţ ia din România unde, din
punctul său de vedere, „nu există o mişcare disidentă”, deoarece populaţ ia nu o
sprijină, disidenţ ii fiind doar „persoane solitare”, nefiind, deci, posibilă o mişcare de
masă125.
În evoluţ ia cazului Tudoran în această perioadă este de remarcat mobilizarea
exilului şi în special a Monicăi Lovinescu şi a grupului de la Paris. Aceştia au acţ ionat
constant pentru ca Tudoran să se afle în atenţ ia mass-media franceză şi a organizaţ iilor
pentru apărarea drepturilor omului, pe măsură ce situaţ ia acestuia se complica în ţ ară.
În egală măsură, din ţ ară, Mihai Botez se folosea de relaţ ia specială pe care o avea cu

124
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 118, vol. 25, f. 119-120.
125
Dorin Tudoran, Eu, fiul lor..., p. 401.
209
Vlad Georgescu, directorul departamentului românesc al Europei Libere, pentru a
aduce în atenţ ia opiniei publice internaţ ionale cazul Tudoran126.
Eşecul acţ iunilor Securităţ ii în a-l izola total pe Tudoran este întărit de nota pe
care gen.lt. Iulian Vlad o trimitea la 3 iulie 1984 subordonaţ ilor săi, generalii
Bordea, Alexie şi Dănescu. Acesta aprecia ca nesatisfăcătoare activitatea desfăşurată
în cazul Tudoran, „care nu este o problemă oarecare, ci una prioritară, în care se
impun măsurile cele mai calificate şi eficiente” 127.
Mai mult, scrisoarea pe care Tudoran o trimitea lui Nicolae Ceauşescu, la 17
septembrie 1984, era privită ca o veritabilă sfidare, de vreme ce Tudoran folosea
prilejul pentru a denunţ a drept teroriste practicile regimului de la Bucureşti de a deţ ine
ostateci de conştiinţ ă, un terorism responsabil de deturnarea cursului vieţ ii unui om128.
În finalul scrisorii, Tudoran nu se abţ inea să califice regimul de la Bucureşti
drept o dictatură, afirmând că prin opţ iunea sa – emigrarea – , de altfel legitimă şi pe
care nu o socotea supusă negocierii, nu îşi părăsea ţ ara, ci dictatura care se
instaurase în ea129.
Semnalul că autorităţ ile de la Bucureşti erau pregătite să treacă la acţ iuni mai
dure în cazul Tudoran era dat de înmulţ irea ameninţ ărilor la adresa poetului.
Asemeni lui Mihai Botez sau Doinei Cornea, Tudoran era sunat de cetăţ eni deranjaţ i
de gesturile sale de disidenţ ă sau primea mesaje de ameninţ are cu moartea130.
Încercând să determine obţ inerea paşapoartelor, Dorin Tudoran a adresat mai
multe memorii şi scrisori de protest instituţ iilor statului (direcţ iei de paşapoarte,
preşedintelui Uniunii Scriitorilor, ministrului de interne).
Astfel, la 4 martie 1985, într-o scrisoare adresată ministrului de interne George
Homoştean, Tudoran anunţ a că în situaţ ia în care nu va primi paşaport până în 7
aprilie, va începe la domiciliu o grevă a foamei şi va afişa în balcoanele locuinţ ei
sale mesajele: Scriitor interzis – Ostatic politic – Jos terorismul politic – Greva
foamei – Paşapoarte. De asemenea, va trimite memorii referitoare la situaţ ia sa la
Parlamentul european, Amnesty International, altor instituţ ii care se ocupă cu
respectarea drepturilor omului, precum şi preşedintelui american Ronald Reagan131.

126
O bună parte dintre scrisorile adresate de Mihai Botez lui Vlad Georgescu în anii 1984-1985
abordează situaţ ia lui Dorin Tudoran. Folosindu-se de contactele pe care le avea în mediul dipolomatic,
Botez i-a trimis lui Vlad Georgescu mai multe materiale elaborate de Tudoran pentru a le face publice,
însoţ ite de rugămintea de a face cât mai multă publicitate cazului acestuia. Vezi Mihai Botez, Scrisori
către Vlad Georgescu, 2003.
127
Tonul şi exprimarea folosite de gen.lt. Iulian Vlad în comunicarea către cei trei şefi de unităţ i
implicate în supravegherea lui Dorin Tudoran ilustrează o dată în plus nemulţ umirea faţ ă de modul în
care a fost tratată problema disidentului Tudoran: „Nu mai ştiu ce să înţ eleg din modul în care
conlucraţ i pe acest caz! Am părerea că acţ iunea nu este tratată serios, competent şi responsabil la
nivelul conducerii celor trei unităţ i. Cum este posibil să se exercite un control atât de ineficient încât să
nu se prevină total contactarea obiectivului de către persoane din exterior? Cum aţ i înţ eles că trebuie
lucrat cazul?”. Dorin Tudoran, Eu, fiul lor..., p. 406.
128
Ibidem, p. 527
129
Ibidem, p. 528.
130
Făcând trimitere la soarta preotului polonez Jerzy Popiełuszko, care fusese asasinat şi aruncat
în Vistula, lui Tudoran i se transmitea: „Vezi că avem şi noi lacuri de acumulare. Unde-ţ i place? La
Bicaz sau la Vidraru?”. Ibidem, p. 424.
131
Ibidem, p. 442.
210
 Ca urmare a ameninţ ărilor lui Tudoran, la 25 martie 1985, acesta era invitat la o
întâlnire cu câţ iva membri din conducerea de partid, în prezenţ a preşedintelui
Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu.
Stenograma întâlnirii oferă o imagine revelatoare pentru modul în care regimul
înţ elegea să trateze situaţ ia unui disident, îmbinând concesiile cu ameninţ ările.
„Organizăm această discuţ ie – spunea împăciuitor Nicolae Croitoru, vicepreşedinte
al Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti 132 – tot sub
semnul bunei credinţ e şi convingerii pe care am exprimat-o în mai multe rânduri că
suntem pentru a veni în sprijinul rezolvării unor probleme 133. [...] Tot timpul ţ i-am
spus că pot fi rezolvate o seamă de lucruri. Venisem aici pregătit, după ce am dat 14
telefoane, pentru a-ţ i oferi loc de muncă”134. Confruntat cu intransigenţ a lui
Tudoran, acelaşi secretar de partid concluziona însă: „cu regret îţ i spun, concepţ iile
tale au evoluat spre o poziţ ie duşmănoasă [...] Aceasta este o situaţ ie pe care noi nu o
privim cu plăcere, ci dimpotrivă ne nemulţ umeşte, ne preocupă. [...] Ar fi salutar
dacă ai face, cel puţ in, o jumătate de pas spre maniera constructivă de rezolvare a
problemelor. [...] Până atunci păstrează şi respectă şi dumneata ca toţ i alţ ii legislaţ ia
ţ ării. Altminteri vei suferi consecinţ ele”135.
O dovadă că organele de Securitate luau în serios gesturile pe care Tudoran le
anunţ ase în scrisoarea către ministrul de interne e dată de preparativele pe care le
făceau autorităţ ile pentru a contracara acţ iunile planificate de Tudoran, dar şi pentru
a-l determina să renunţ e la ele.
Pentru eventualitatea în care Tudoran ar fi încercat să distribuie fluturaşi sau să
afişeze pancarte, au fost prevăzute mai multe scenarii de acţ iune. Totodată, la 8
aprilie 1985, Tudoran a fost chemat la Procuratura Municipiului, unde i s-a pus în
vedere că faptele pe care le anunţ a în memorii reprezintă „curat huliganism şi
tulburarea liniştii publice” şi intrau sub incidenţ a legii penale, încadrându-se la
infracţ iuni de drept comun136.
Cu toate acestea, situaţ ia devenise ireconciliabilă. Persecuţ iile îndurate până
atunci îl făcuseră pe Dorin Tudoran să refuze orice compromis, solicitând cu
insistenţ ă respectarea dreptului său de a emigra. O dovadă în acest sens o constituie
faptul că la o lună după această întâlnire, în ciuda intimidărilor la care va fi supus,
Tudoran va pune în practică intenţ ia anunţ ată anterior de a recurge la greva foamei.
La 25 aprilie 1985, după ce fusese reţ inut împreună cu fiica sa de opt ani pentru
că au încercat să intre în Consulatul american, Tudoran a început greva foamei.
Soluţ ia extremă la care a recurs Tudoran a durat 40 de zile, răstimp în care a fost
chemat de mai multe ori la procuratură, încercându-se intimidarea sa.
În acelaşi timp, în faţ a întrebărilor tot mai deranjante venite din Occident despre
soarta lui Tudoran, autorităţ ile încercau să nege situaţ ia, mergând până la a declara

132
Cf. Gheorghe Crişan, Piramida puterii, Editura Pro Historia, 2001, p. 83.
133
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 118, vol. 25, f. 90.
134
Ibidem, f. 100.
135
Ibidem, f. 102-103.
136
Dorin Tudoran, Eu, fiul lor...., p. 471.
211
că „în România nu există nicio persoană cu numele Dorin Tudoran, cu atât mai puţ in
un scriitor, şi că nimeni nu face greva foamei”137.
Prins în vârtejul unei bătălii pe viaţ ă şi pe moarte, Dorin Tudoran trimitea un
mesaj de protest Consiliului Uniunii Scriitorilor, în care îşi anunţ a colegii că este în
greva foamei, nu beneficiază de asistenţ ă medicală şi e urmărit permanent 138.
La 16 mai 1985, în ciuda ameninţ ărilor preşedintelui Uniunii Scriitorilor, D.R.
Popescu, că va suspenda şedinţ a, Dan Deşliu a citit mesajul lui Tudoran. Deşliu s-a
numărat printre puţ inii colegi de breaslă, alături de Nicolae Manolescu sau Mircea
Dinescu care l-au susţ inut constant pe Tudoran în timpul disidenţ ei sale, refuzând
să-l marginalizeze.
Hărţ uit de autorităţ ile comuniste în ţ ară pentru decizia de a emigra, Dorin
Tudoran s-a bucurat de susţ inerea mediilor occidentale. Posturile de radio Europa
Liberă, Deutsche Welle, Vocea Americii au prezentat în emisiunile lor materiale
apărute în presa străină sau comentarii privind situaţ ia disidentului român. Cotidiene
de anvergură au dedicat articole cuprinzătoare acestui caz: „Le Figaro” titra, în 2
mai 1985, România. Apel în favoarea lui Dorin Tudoran, „Die Welt”, în 10 mai,
Întrebări despre soarta unui scriitor român139.
Reacţ ii favorabile lui Tudoran au venit şi din partea asociaţ iilor internaţ ionale
pentru apărarea drepturile omului. Astfel, în 30 aprilie 1985, Liga pentru apărarea
drepturilor omului de la Paris lansa un apel semnat de douăzeci de scriitori francezi şi
adresat preşedintelui Nicolae Ceauşescu „pentru a se pune capăt unei situaţ ii devenite
intolerabilă şi dramatică pentru Dorin Tudoran şi familia sa”140.
În cele din urmă, la 25 iulie 1985, Dorin Tudoran şi familia sa părăseau
România.

***

A doua după cea a lui Paul Goma, din punct de vedere cronologic, dar şi ca
proporţ ii, disidenţ a lui Dorin Tudoran a relevat câteva aspecte importante: deşi
existent, potenţ ialul de nemulţ umire din rândurile „creatorilor de artă şi de cultură”
era puţ in probabil să se transforme în opoziţ ie deschisă. La acest lucru au contribuit
atât percepţ iile majoritare ale oamenilor de cultură referitoare la inutilitatea unor
gesturi de disidenţ ă şi la consecinţ ele decurgând din acestea, dar şi starea de
permanentă suspiciune determinată de senzaţ ia omniprezenţ ei Securităţ ii.
În interviul acordat lui Vlad Georgescu la puţ ină vreme după emigrare,
Tudoran, asemeni preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, vorbea despre
„atotputernicia” Securităţ ii, explicând însă faptul că puterea acesteia nu consta
neapărat în aparatul ei, alcătuit din ofiţ eri, ci, mai ales, în vasta reţ ea de colaboratori

137
Monica Lovinescu, Jurnal 1985-1988, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 37.
138
HU OSA 300-60-1-131.
139
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 118, vol. 25, f. 70.
140
Ibidem, f. 53.
212
recrutaţ i din cele mai variate medii sociale, penetrând chiar şi cele mai solide relaţ ii
şi care induceau o permanentă suspiciune141.
Elementele expuse mai sus explică însă doar în parte lipsa de apetenţ ă a scriitorilor
pentru o implicare activă în probleme care vizau societatea în ansamblul ei.
Extrem de complexe, manifestările mediului literar în ultimii ani de comunism
pot fi cu greu subsumate unei singure atitudini. Conformismul majorităţ ii
scriitorilor, deşi real, este insuficient pentru a descrie gama variată de manifestări
din interiorul breslei. Dincolo însă de realizările culturale incontestabile, nu putem
să nu remarcăm numărul destul de mic al celor care s-au îndreptat spre demersuri cu
o relevanţ ă socială sporită.
Având la îndemână mijloace de exprimare speciale, cei mai mulţ i dintre scriitori
au preferat fie să rămână cantonaţ i într-o creaţ ie abstractă, ale cărei legături directe
cu problemele societăţ ii erau greu de descifrat, fie să încerce „să reziste” creând
opere cu sensuri ascunse, care să treacă de cenzură şi care, eventual, să fie
descoperite de cititori. Subterfugii absolut necesare într-o societate totalitară, acestea
nu au fost completate decât într-o măsură extrem de mică de gesturi de disidenţ ă.
Din acest motiv, literatura de sertar sau samizdatul au lipsit, cu câteva excepţ ii
notabile, din portofoliul scriitorilor români.
Piesă de rezistenţ ă a disidenţ ei lui Tudoran, din perspectiva discursivă, eseul
Frig sau frică, avea meritul de a zugrăvi, pe alocuri cu tuşe îngroşate, portretul
intelectualului român, în special a celui ce avea ca armă cuvântul, la patruzeci de ani
după instaurarea regimului comunist.
Deranjant pentru mulţ i colegi de breaslă, Frig sau frică descria o stare de fapt
care explica şi de ce în România contestarea regimului nu putea urma un traseu
similar celei din restul ţ ărilor din blocul sovietic.

141
HU OSA 300-60-1-131. De altfel, în opinia academicianului Solomon Marcus, instaurarea
unei stări de suspiciune generalizată, teama că cel de lângă tine ar fi putut fi un informator, a fost unul
dintre succesele cele mai importante ale regimului comunist şi un element deloc de neglijat care a
asigurat stabilitatea regimului. Interviu cu Solomon Marcus. 22 iunie 2011.
213
 CAPITOLUL IX

„Disidenţ a” cu specific etnic

Contestările la adresa regimului comunist din România venite din partea

minorităţ ilor naţ ionale au fost determinate de deteriorarea condiţ iilor de viaţ ă,
fenomen cu care se confrunta de altfel şi populaţ ia majoritară, dar şi de
nemulţ umirile generate de o serie de politici ale regimului, percepute ca având drept
finalitate asimilarea minorităţ ilor.
De la bun început trebuie menţ ionat că în raport cu celelalte minorităţ i, în
special cea germană1, minoritatea maghiară din România a fost cea mai activă la
nivelul manifestărilor de opoziţ ie, încurajată în anumite perioade de anumite luări de
poziţ ie ale regimului de la Budapesta, dar şi ale diasporei maghiare din Occident.

9.1. Regimul comunist din România şi problema maghiară : direcţ ii generale

În perioada tulbure de după cel de-al doilea război mondial, când P.C.R. încerca
să preia şi apoi să-şi consolideze puterea în stat, conducerea comunistă a încercat să
atragă de partea sa populaţ ia de origine maghiară, realizând o înţ elegere cu Uniunea
Populară Maghiară (U.P.M.)2, formaţ iune politică de orientare marxist-leninistă.
Direcţ iile acestei înţ elegeri au constat în sprijinirea de către U.P.M. a instaurării
democraţ iei populare, în timp ce P.C.R. accepta să trateze minoritatea maghiară nu
prin prisma individului, ci a comunităţ ii3.
U.P.M. a acţ ionat în anii următori ca o formaţ iune satelit a P.C.R., menită să
atragă alături de noul regim populaţ ia maghiară, însă a avut până la urmă soarta
celorlalte grupări de acest fel, fiind desfiinţ ată („autodizolvată”) în 1953. După ce
a obţ inut controlul absolut al puterii, P.C.R. – devenit între timp P.M.R. – nu a mai
avut nevoie să păstreze aparenţ ele de pluripartidism şi a hotărât dizolvarea fostelor
partide satelite. În ceea ce priveşte U.P.M., după desfiinţ area acesteia s-a trecut de
la politica de integrare a maghiarimii pe baze comunitare la integrarea pe criterii
de clasă4.
Între timp, fusese creată la recomandarea Moscovei 5 Regiunea Autonomă
Maghiară (R.A.M.). Văzută ca „o treaptă superioară” în rezolvarea problemei

1
Mai puţ in numeroşi, o bună parte din etnicii germani au ales să emigreze în R.F.G., mai ales
după stabilirea relaţ iilor diplomatice în 1967.
2
Rezultată în octombrie 1944 prin transformarea MADOSZ, organizaţ ie de factură comunistă a
populaţ iei maghiare din perioada interbelică.
3
Raport final...., p. 336.
4
Raport final...., p.. 337.
5
În memorandumul din 7 septembrie 1951, redactat de P. Arhipov şi P. Tumanov, consilieri
sovietici responsabili cu problemele administrative, şi care a fost trimis lui Gheorghiu-Dej, se
recomanda înfiinţ area unei Regiuni Autonome Maghiare în Transilvania. R.A.M. era alcătuită din
214
naţ ionalităţ ilor din România6, crearea acestei regiuni cu capitala la Târgu-Mureş a
fost înscrisă în noua Constituţ ie adoptată în septembrie 1952 (art. 18-20)7. R.A.M.
era condusă de un Consiliu Popular, elementele care făceau trimitere la specificul
etnic fiind cele legate de numirea ungurilor în posturile oficiale, folosirea limbii
maghiare în instituţ iile de stat şi tribunale, prezenţ a tăbliţ elor bilingve pe
frontispiciile clădirilor publice8.
În ciuda inerentelor nemulţ umiri legate de neincluderea în R.A.M. a zonelor cu
o componentă etnică maghiară ridicată, precum Clujul, primii ani de existenţ ă a
regiunii au fost marcaţ i de o autonomie culturală ridicată, aceasta funcţ ionând ca „un
fel de „seră culturală” maghiară în care cultivarea tradiţ iilor culturale şi lingvistice
specifice erau nu doar tolerate, ci chiar promovate de aparatul de stat, prin finanţ area
şcolilor, instituţ iilor culturale, academice şi chiar culturale” 9.
Revoluţ ia maghiară din 1956 şi ecourile sale în România, cu precădere în
centrele universitare importante (Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi), a influenţ at într-un
mod negativ şi politica regimului de la Bucureşti vizavi de minoritatea maghiară.
Efectele au început să fie resimţ ite la nivelul segmentului de predare în limba
maghiară, mergând de la şcolile elementare până la universitate, trecându-se astfel
de la un sistem de predare exclusiv în limba maghiară la un sistem bilingv 10.
Această direcţ ie a fost încurajată prin mai multe măsuri: comasarea şcolilor
maghiare şi române, crearea de secţ ii cu predare în limba română în şcolile maghiare
de la nivelul elementar şi secundar, dar şi în învăţ ământul superior. Astfel, din 1955 nu
s-au mai făcut şcolarizări la secţ ia maghiară a Institutului Agronomic din Cluj, pentru
ca tot aici, în 1959, să se suspende predarea tuturor disciplinelor în limba maghiară11.
Unul din momentele de referinţ ă ale acestui proces de limitare a învăţ ământului
în limba maghiară a fost unificarea, în iunie 1959, a celor două universităţ i din Cluj,
cea cu predare în maghiară şi cea română. Momentul a fost precedat de o campanie
de propagandă în favoarea unificării, începută chiar din primele luni ale anului.
Decizia fiind luată la nivel central, opoziţ ia unei părţ i a corpului profesoral şi de
conducere a universităţ ii maghiare nu s-a soldat cu niciun rezultat. Într-un gest
disperat, ca urmare a presiunilor la care au fost supuşi, profesorul Laszlo Syabedi şi
prorectorul Zoltan Csendes s-au sinucis12.

raionele Ciuc, Gheorghieni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sfântu Gheorghe, Târgu-Mureş,
Topliţ a. Vezi Stefano Bottoni, Înfiinţ area regiunii autonome maghiare în anul 1952, în Olti Ágoston,
Gidó Attila (ed.), Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Editura Institutului pentru Studierea
Problemelor Minorităţ ilor Naţ ionale, Kriterion, Cluj-Napoca, p. 265-266, 274.
6
Ibidem, p. 274.
7
Constituţ ia Republicii Populare Române, publicată în „Buletinul Oficial al Marii Adunări
Naţ ionale a Republicii Populare Române” nr. 1 din 27 septembrie 1952.
8
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă..., p. 118.
9
Stefano Bottoni, De la repression politique a la purge ethnique? L’impact de la revolution de
1956 sur le modele communiste roumain, în Putere şi societate. Lagărul comunist sub impactul
destalinizării, 1956, Dan Cătănuş, Vasile Buga (coord.), I.N.S.T., Bucureşti, 2006, p. 366.
10
Învăţ ământul în limba maghiară a fost afectat puternic prin desfiinţ area unităţ ilor şcolare
confesionale. În urma decretelor 175 şi 176/1948 au fost naţ ionalizate 486 unităţ i şcolare catolice, 531
reformate, 34 unitariene, 8 evanghelice. Raport final..., p. 344.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 345.
215
 De o importanţ ă ridicată a fost şi modificarea componenţ ei R.A.M. în 1960,
devenită Regiunea Mureş Autonomă Maghiară (R.M.A.M.). Prin trecerea raioanelor
Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe la raionul Braşov şi alăturarea raioanelor Luduş
şi Sărmaş şi o parte a raionului Târnăveni la teritoriile rămase în fosta R.A.M. s-a
produs şi o modificare în sens negativ a ponderii populaţ iei maghiare, aceasta
ajungând la 63% din totalul populaţ iei, faţ ă de 77% cât era iniţ ial13.
Măsura desfiinţ ării R.M.A.M., în contextul mai larg al reorganizării
administrativ-teritoriale întreprinsă de Nicolae Ceauşescu în 1968, a suscitat şi ea
îngrijorări şi nemulţ umiri din partea minorităţ ii maghiare. Pentru liniştirea acesteia,
autorităţ ile au întreprins o serie de măsuri menite să păstreze aparenţ ele unei
reprezentativităţ i a minorităţ ii maghiare, dar şi a menţ inerii unei autonomii culturale.
Respingând un statut care să cuprindă prevederile dorite de minoritatea maghiară
– în principal în problema utilizării limbii materne în aparatul de stat şi de partid14, dar
şi în problema liceelor şi şcolilor profesionale cu predare în limba maghiară – regimul
a decis crearea unor consilii muncitoreşti ale naţ ionalităţ ilor conlocuitoare15.
La 15 noiembrie 1968 a fost înfiinţ at Consiliul Oamenilor Muncii de Naţ ionalitate
Maghiară (C.O.M.N.M.), având o dublă menire: integrarea şi mobilizarea comunităţ ii
maghiare în îndeplinirea politicii partidului şi statului, respectiv un rol consultativ
privind rezolvarea problemelor specifice ale minorităţ ii respective.
Până la mijlocul anilor 1970, C.O.M.N.M. a atras atenţ ia conducerii de partid
asupra unor probleme specifice ale comunităţ ii maghiare, cum ar fi: dreptul de a
folosi limba maternă în administraţ ia locală, problema editării cărţ ilor în limba
maghiară, problema învăţ ământului în limba maternă, reprezentarea comunităţ ii
maghiare în forurile de stat. Odată cu schimbarea atmosferei politice din România,
pe parcursul anilor 1970, C.O.M.N.M. a pierdut treptat rolul consultativ, devenind
un simplu instrument de propagandă al P.C.R.16
O altă dovadă a interesului manifestat de autorităţ ile de la Bucureşti pentru de
prezervarea tradiţ iilor culturale ale minorităţ ii maghiare a constituit-o şi crearea în
1970 a editurii Kriterion, a săptămânalului cultural „A Hét” sau a redacţ iei
maghiare a T.V.R.

13
Jósef Gagyi, Începuturile modernizării într-o regiune înapoiată din România. Putere,
profesionalism, transformare, în Olti Ágoston, Gidó Attila (ed.), op.cit., p. 330.
14
Totuşi, legea privind organizarea şi funcţ ionarea consiliilor populare, adoptată în decembrie
1968, prevedea, ca noutate, că în unităţ ile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţ ie de altă
naţ ionalitate decât cea română, consiliile populare puteau să folosească – oral şi scris – şi limba
naţ ionalităţ ii respective şi, totodată, să facă numiri de funcţ ionari din rândul acesteia sau al altor
cetăţ eni care cunosc limba şi felul de trai al populaţ iei locale. Legea nr. 57 din 26 decembrie 1968
privind organizarea şi funcţ ionarea consiliilor populare, în „Buletinul Oficial” nr. 168 din 26
decembrie 1968.
15
Hotărârea privind crearea consiliilor oamenilor muncii aparţ inând minorităţ ilor maghiară,
germană, sârbă, ucrainiană a fost luată în cadrul plenarei C.C. al P.C.R. din 24-25 octombrie 1968.
Organizaţ iile obşteşti în sistemul organizării politice din Republica Socialistă România, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973, p. 167.
16
Zoltan Novak, Consiliul Oamenilor Muncii de Naţ ionalitate Maghiară (COMNM), în România
1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituţ ii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste,
coord. Dan Cătănuş, I.N.S.T., Bucureşti, 2012, p. 195-197.
216
 Viziunea pe care conducerea comunistă a imprimat-o evoluţ iei societăţ ii
româneşti începând cu 1971 a generat nemulţ umiri şi în zona minorităţ ilor
naţ ionale17. Acestea însă au îmbrăcat forme diferite, generând manifestări de
disidenţ ă în special în rândul minorităţ ii maghiare.
În ceea ce priveşte minoritatea germană, manifestările „neconforme” ale
acesteia cu politica promovată de regimul de la Bucureşti au fost relativ puţ ine şi
limitate în cea mai mare parte la nivelul exprimării literare. Acest lucru poate fi
explicat prin tratamentul deosebit de dur aplicat etnicilor germani la sfârşitul
războiului, în perioada stalinistă şi apoi în timpul valului de represiune de la finele
anilor 1950, dar şi de posibilitatea crescută, mai ales după stabilirea relaţ iilor
diplomatice cu R.F.G., de a părăsi ţ ara18.
Consideraţ i co-răspunzători, prin apartenenţ a etnică, pentru război şi urmările
acestuia, în anii 1944-1946 au fost luate măsuri represive împotriva tuturor
comunităţ ilor etnice germane19.
O relativă stabilizare a situaţ iei minorităţ ii germane s-a petrecut începând cu
1948, când etnicii germani au fost recunoscuţ i ca „naţ ionalitate conlocuitoare”, iar
pentru înregimentarea şi controlarea lor s-a înfiinţ at, la 13 februarie 1949, Comitetul
Antifascist German20. Totuşi, începerea colectivizării şi apoi declanşarea conflictului
Tito-Stalin a lovit din nou minoritatea germană, în mod deosebit pe şvabii din Banat,
deportaţ i în masă în Bărăgan.
Valul de represiune care s-a extins în societatea românească după retragerea
trupelor sovietice din România i-a afectat şi pe intelectualii etnici germani. În
1959, un grup de scriitori de naţ ionalitate germană (Andreas Birkner, Wolf A.
Aichelburg, Georg P. Scherg, Hans E. Bergel şi Harald F. Siegmund) au fost
acuzaţ i de realizarea unor lucrări literare necorespunzătoare ideologic, apolitice,
mistice, cu dublă interpretare şi condamnaţ i la pedepse cuprinse între 25 – 10 ani
muncă silnică. Delictul era cu atât mai grav cu cât aceştia trimiseseră lucrările
peste hotare pentru a fi publicate, iar unul dintre ei, Andreas Birkner, reuşise chiar
să publice o nuvelă în ţ ară, în 1957, datorită „neatenţ iei unor elemente din
edituri”21.
În condiţ iile în care stabilirea relaţ iilor diplomatice între România şi R.F.G.,
precum şi înţ elegerile semnate între cele două state au înlesnit procedurile de
emigrare pentru etnicii germani, mulţ i dintre minoritari au ales să se folosească de
criteriul reunificării familiilor pentru a părăsi ţ ara22.

17
În Raportul Comisiei Tismăneanu, perioada anilor 1973-1989 este descrisă drept perioada
„anihilării treptate a sistemului instituţ ional cultural maghiar”. Raport final...., p. 345.
18
Vezi Florica Dobre, Florian Banu, Luminiţ a Banu, Acţ iunea „Recuperarea”. Securitatea şi
emigrarea germanilor din România (1962-1989), Editura Enciclopedică, 2011.
19
Raport final..., p. 354.
20
Ibidem, p. 357. În 1968, aşa cum am arătat mai sus, a fost înfiinţ at Consiliul Oamenilor Muncii
de Naţ ionalitate Germană, o organizaţ ie care a reprezentat în mod formal minoritatea germană.
Organizaţ iile obşteşti în sistemul organizării politice din Republica Socialistă România, p. 168-173.
21
Dan Cătănuş, coord., Intelectuali români în arhivele comunismului, p. 179.
22
Motivele pentru emigrare ţ ineau în primul rând de posibilitatea de a avea un trai mai bun. Apoi,
minoritatea germană a fost supusă unor restricţ ii lingvistice şi culturale similare celor impuse
maghiarilor (învăţ ământul în limba maternă, folosirea denumirii germane pentru o serie de localităţ i).
217
 Unul dintre cele mai notabile gesturi venite din partea minorităţ ii germane a fost
funcţ ionarea, între 1972 şi 1975, la Timişoara a „Aktionsgruppe Banat” 23 („Grupul
de Acţ iune Banat”), alcătuit din tineri scriitori germani care în scrierile lor îşi
exprimau şi nemulţ umirile faţ ă de realităţ ile din România. Aşa cum îi încadrează
unul dintre sprijinitorii fervenţ i ai Grupului, criticul literar Gerhardt Csejka, aceştia
erau neomarxişti. Printre membri se aflau Richard Wagner, Gerhard Ortinau,
William Totok, Rolf Bossert, Ernest Wichner24.
William Totok a fost arestat în toamna anului 1975, pentru circa 9 luni. Datorită
hărţ uirilor Securităţ ii, Rolf Bossert s-a sinucis, în exil, iar scriitoarea Herta Müller, o
apropiată a scriitorilor din „Aktionsgruppe Banat”, a avut de suferit atât în ţ ară, cât
şi după ce a emigrat în Germania occidentală, în 198725.

9.2. Disidenţ a cu specific etnic: „faza memorandistă” 26

Nemulţ umirile vizavi de tratamentul aplicat minorităţ ii maghiare din România

a luat în primă fază forma unor memorii, rapoarte, unele dintre acestea fiind
redactate de persoane care deţ inuseră funcţ ii importante în aparatul de stat sau de
reprezentare a minorităţ ilor.
În ansamblu, era contestat modul în care autorităţ ile române încălcau în mod
voit drepturile comunităţ ii maghiare, în special în materie de învăţ ământ şi
exprimare culturală în limba maternă, mergând însă şi spre solicitări vizând o
autonomie locală mai largă. Astfel, au fost folosite toate mijloacele, inclusiv apelul
la organisme internaţ ionale, pentru a denunţ a politica de asimilare a maghiarilor şi
uneori chiar „naţ ionalismul şovin” al regimului de la Bucureşti.
O caracteristică reieşită din analiza luărilor de poziţ ie ale disidenţ ilor de etnie
maghiară relevă în special un discurs al cărui accent cade în mod vădit pe
respectarea drepturilor comunităţ ii în ansamblul ei (lingvistice, culturale, de
reprezentare) şi mai puţ in pe cele individuale, acestea fiind plasate în subsidiar. Se
cuvine să precizăm faptul că, dincolo de nemulţ umirile comunităţ ii maghiare, de
altfel reale, în impulsionarea manifestărilor de disidenţ ă din Transilvania un rol

Wolfgang Rehner, Problemele populaţ iei de etnie germană în România. Tendinţ ele ei de emigrare, în
Analele Sighet 10, Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem, p. 230.
23
Vezi Cosmin Dragoste, „Când mă plimb/suntem întotdeauna trei”. Configurări literare ale
disidenţ ei scriitorilor de expresie germană în România, în Daniela Micu, Petrişor Militaru, coord.,
Condiţ ia intelectualului disident în România comunistă. Colocviile „Mozaicul”, ediţ ia a XV-a, 26-27
octombrie 2012, Craiova, Aius, 2012, p. 168-175.
24
William Totok, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, aminitiri, Polirom, 2001.
25
Ibidem. Hertha Müler, A big house, în „Index of Censorship”, nr. 8, 1989, p. 20.
26
Achiesăm la clasificarea făcută în capitolul din Raportul final al comisiei pentru analiza
dictaturii comuniste din România dedicat minorităţ ii maghiare care identifică două faze ale disidenţ ei
maghiarilor din România: o fază marcată de redactarea şi trimiterea unor memorii autorităţ ilor,
specifică anilor 1970, şi o alta, caracterizată prin tipărirea de publicaţ ii samizdat şi iniţ ierea unor cercuri
de discuţ ii, specifică anilor 1980. Raport final...., p. 352.
218
important l-a avut şi asumarea de către statul ungar a unor poziţ ii oficiale vizând
comunităţ ile maghiare care se aflau pe teritoriul statelor vecine 27.
Un memoriu consistent era redactat în 1977 de Lajos Takacs. Din perspectiva
funcţ iilor deţ inute, rector al Universităţ ii „Babeş-Bolyai” şi vicepreşedinte al
C.O.M.N.M., Takacs vorbea în raport despre reprezentarea formală, din cauza
structurii şi modului de funcţ ionare, a naţ ionalităţ ii maghiare de către C.O.M.N.M.,
care nu se bucură de respect în rândurile populaţ iei şi, din cauza celor din
conducerea de partid, îşi pierde încet, dar sigur, încrederea maselor28.
Raportul acorda un spaţ iu important problemei învăţ ământului, autorul atrăgând
atenţ ia asupra limitărilor dramatice la care fusese supus în ultimii ani învăţ ământul
în limba maghiară. În sprijinul acestor afirmaţ ii, erau aduse acte legislative iniţ iate
de autorităţ ile române în ultimii ani. Printre cele mai recente se număra legea
278/1973, care stabilea că pentru înfiinţ area de clase cu predare în limba
minorităţ ilor era nevoie de un număr de 25 de elevi pentru învăţ ământul general şi
36 pentru cel secundar. De asemenea, legea prevedea înfiinţ area de secţ ii în limba
română în toate localităţ ile unde se aflau şcoli maghiare şi germane.
Făcând trimitere la legislaţ ia în vigoare, Takacs atrăgea atenţ ia asupra
condamnării copiilor maghiari la o slabă pregătire culturală şi profesională,
solicitând ca aceştia să se bucure de acelaşi drepturi ca şi copii români, acela de a
învăţ a în limba maternă29. În egală măsură, raportul menţ ionat discuta problema
învăţ ământului superior în limba maghiară, dar şi restrângerea unor drepturi
culturale precum informarea în limba maghiară, autorii atrăgând atenţ ia asupra
limitării numărului de publicaţ ii maghiare şi a tirajelor acestora.
O activitate contestatară luând forma memoriilor a avut şi Károly Király, fost
vicepreşedinte al C.O.M.N.M., care a demisionat în 1972 din funcţ iile de membru
supleant al C.P.Ex. al P.C.R. şi de prim-secretar al judeţ ului Covasna. În 1977,
acesta a trimis la trei membri din conducerea superioară de partid – Ilie Verdeţ ,
János Fazekas şi János Vincze (Ion Vinţ e) – câte o scrisoare în care îşi manifesta
nemulţ umirile faţ ă de politica regimului vizavi de minoritatea maghiară.
În scrisorile sale, Károly Király vorbea despre rolul pur decorativ al
C.O.M.N.M., limitarea accesului la învăţ ământul în limba maternă, înlocuirea
maghiarilor care ocupau funcţ ii de conducere cu români, eliminarea indicatoarelor

27
Cristina Petrescu, From Robin Hood to Don Quixote, p. 193-200. Acest lucru se făcea la nivel
oficial, modificarea constituţ iei ungare din 1972 aducând acceptarea naţ ionalităţ ilor drept colectivitate,
declarându-se egalitatea lor în drepturi. Un impact important a avut declaraţ ia din 1974 a Comitetului
de Propagandă al C.C. al P.M.S.M. în care se făcea distincţ ia dintre naţ iunea culturală şi cea politică
(cetăţ eni maghiari şi cei care se simt maghiari), recunoscându-se dreptul la apartenenţ ă dublă, în vreme
ce asigurarea practică a drepturilor colective pentru minorităţ i era definită ca şi o condiţ ie
premergătoare pentru relaţ ii de cooperare între ţ ările socialiste. Pe plan extern, diplomaţ ia maghiară a
abordat în mai multe momente problema colectivităţ ilor naţ ionale maghiare, la conferinţ a O.N.U.
consacrată problemelor ocrotirii minorităţ ilor din Ohrid (iulie, 1974), dar şi un an mai târziu la
Helsinki, când în discursul ţ inut cu ocazia semnării Actul Final al Conferinţ ei de la Helsinki János
Kádár a amintit pentru prima dată de prezenţ a de 1100 ani a maghiarilor în Europa, referindu-se şi la
pierderea teritorială suferită de Ungaria după primul război mondial. Bárdi Nándor, Ungaria şi
maghiarii de dincolo de graniţ ă (1948-1989), manuscris, redacţ ia revistei „Arhivele Totalitarismului”.
28
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă..., p.129.
29
Ibidem, p. 130.
219
rutiere bilingve, alegerea în oraşele Târgu-Mureş şi Sovata a unor primari români
care nu vorbeau ungureşte30.
Odată ce materialele au devenit publice în Occident, Károly Király a fost nevoit să
suporte rigorile regimului. În februarie 1978 a fost mutat împreună cu familia la
Caransebeş, după câteva luni primind însă permisiunea să se întoarcă la Târgu Mureş31.
În acest context trebuie amintită şi scrisoarea celor 62 de intelectuali maghiari
către intelectualii români, redactată în mai 1978, în care cereau acestora să protesteze
împotriva practicilor discriminatorii la care erau supuşi cetăţ enii de etnie maghiară32.
Interesul crescând al Occidentului pentru minoritatea maghiară din România a
devenit din ce în ce mai vizibil la finele anilor 1970 şi începutul anilor 1980, când
situaţ ia acesteia era abordată cu frecvenţ ă în rapoarte ale organizaţ iilor pentru
drepturile omului. În acest sens, raportul Amnesty International pentru România în
anii 1977-1978 oferea exemple concrete ale încălcării drepturilor unor persoane
aparţ inând minorităţ ii maghiare33.

9.3. Samizdate, proteste, grupuri de discuţ ie

La sfârşitul anului 1981, în Transilvania apărea prima publicaţ ie samizdat din

România, „Ellenpontok” („Contrapuncte”), printre editori numărându-se Antal
Karoly Tóth, Attila Ara-Kóvacs, Géza Szöcs. Preocuparea editorilor pentru a expune
persecuţ iile la care era supusă minoritatea maghiară era evidenţ iată şi în două
documente, un memorandum cuprinzând nemulţ umirile minorităţ ii maghiare şi o
listă cu propuneri pentru remedierea situaţ iei, pe care editorii „Ellenpontok” le-au
trimis conferinţ ei C.S.C.E. de la Madrid34.
În memorandumul transmis conferinţ ei de la Madrid autorii vorbeau despre
acţ iunile autorităţ ilor de la Bucureşti de a româniza Transilvania şi de a suprima
cultura maghiară35. Plângându-se de faptul că maghiarii din România erau trataţ i ca
nişte cetăţ eni de mâna a doua, autorii susţ ineau că etnicii maghiari erau lipsiţ i de

30
Ibidem, p. 134.
31
Ibidem, p. 135.
32
Raport final...., p. 353.
33
În capitolul „Discriminarea şi persecutarea etnică a prizonierilor de conştiinţ ă unguri din
România”, raportul aducea în discuţ ie prevederile legislative recente care afectau în principal
învăţ ământul în limba maghiară, oferind totodată cazuri ale unor persoane de etnie maghiară supuse
persecuţ iilor, fiind amintită şi situaţ ia ceangăilor (cetăţ eni consideraţ i de etnie maghiară din Moldova).
De asemenea, erau prezentate într-o formă succintă prevederile internaţ ionale privind drepturile
minorităţ ilor semnate de România, însă nerespectate, precum şi restricţ ionarea contactelor culturale şi
de altă natură a membrilor minorităţ ii maghiare cu Ungaria. Raport Amnesty International.
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 27, f.191-208.
34
Este vorba despre cea de-a două conferinţ ă de după semnarea Actului Final de la Helsinki,
desfăşurată la Madrid în intervalul 11 noiembrie 1980-9 septembrie 1983.
35
Erau avute în vedere limitarea învăţ ământului în limba maternă, dar şi aşezarea în masă a
românilor de dincolo de Carpaţ i în localităţ i populate majoritar de maghiari. Memorandum to the
participants of the Madrid Conference reviewing the observance of the agreements of the Helsinki
follow-up conference. HO-OSA 300-60-4 (Romanian Monitoring).
220
drepturile lor individuale, dar şi de cele colective, ale naţ ionalităţ ii, drepturi care
erau considerate ca fiind inseparabile36.
Alături de memorandum a fost transmisă o listă consistentă de cereri, menite, în
viziunea autorilor documentului, de a-i plasa pe etnicii maghiari într-o situaţ ie de
egalitate cu restul cetăţ enilor.
Astfel, în strânsă legătură cu conceptul de „naţ iune culturală” vehiculat în
deceniul trecut, se cerea ca maghiarii din Transilvania să fie consideraţ i ca parte
indisolubilă a corpului etnic maghiar şi, pe această bază şi în calitate şi de cetăţ eni
români, să cultive legături cu R.P. Ungară la nivel instituţ ional, dar şi personal, fără
restricţ ii. Totodată, se cerea organizarea unei asociaţ ii cu specific etnic care să aibă
dreptul să îndrume activităţ ile culturale şi şcolile maghiare, să controleze politica de
cadre legată de problemele maghiarimii, să aibă grijă de monumentele care ţ ineau de
trecutul maghiar. Depăşind domeniul cultural, autorii solicitau dreptul de
autoadministrare în regiunile populate în majoritate de maghiari şi încetarea
„modificării artificiale a structurii etnice în Transilvania” 37.
Materialele publicate în „Ellenpontok” au vizat aproape exclusiv problemele
minorităţ ii maghiare, fiind redactate cu o puternică tentă antiromânească, după cum
remarca Vlad Georgescu. Acesta, într-unul din editorialele sale citite la Europa
Liberă, făcea un inventar al sintagmelor utilizate38 într-o serie de materiale publicate
în revista samizdat. Deşi apărător fervent de la microfonul Europei libere al
disidenţ ei şi disidenţ ilor, Vlad Georgescu se declara nemulţ umit de faptul că
„întreaga problemă a minorităţ ii maghiare de astăzi din România este plasată undeva
în contextul unui conflict istoric româno-maghiar aproape legic, inevitabil”39.
Considerând că atât românii, cât şi maghiarii din România erau supuşi unui regim
distructiv de către conducerea comunistă, Vlad Georgescu îi îndemna pe minoritarii
maghiari să caute cauzele situaţ iei în care se găseau dincolo de disputa istorică,
întrebându-se retoric: „Crede „Ellenpontok” că dacă s-ar tipări în Transilvania 10,
20-30 ziare ungureşti în plus ar însemna aceasta vreo schimbare atâta vreme cât nu
se vor schimba racilele adevărate din fruntea ţ ării ?“40
În urma descoperirii identităţ ii redactorilor „Ellenpontok” şi persecuţ iilor la care
au fost supuşi, Ara Kóvacs şi Karoly Toth au emigrat în Ungaria. La iniţ iativa lui
Ara Kóvacs a fost înfiinţ ată „Erdélyi Magyar Hírügynökség” („Agenţ ia maghiară de
presă din Transilvania”), care în perioada 1983-1989 a furnizat agenţ iilor de presă
din Occident ştiri despre situaţ ia populaţ iei din Ardeal 41.
36
Ibidem.
37
Draft Program of the editors of „Ellenpontok” for changing the situation of Hungarians living
in Romania and deprived of their right. Ibidem.
38
Vlad Georgescu cita în materialul său exprimări precum „ura românilor contra ungurilor”,
„agresivitatea balcanică românească”, „fascismul naţ ional românesc”, „agresivitatea societăţ ii
româneşti”, „ura românească tradiţ ională împotriva străinilor” şi remarca faptul că toate referirile
negative erau asociate românilor. Constatând că nu apărea nicăieri cuvântul comunist sau socialism,
Georgescu se întreba de ce se producea o echivalare a abuzurilor guvernului comunist cu românii. Vlad
Georgescu, România anilor ’80, Jon Dumitru Verlag, München, 1994, p. 51-53.
39
Ibidem.
40
Ibidem, p. 52.
41
Iniţ iativele de publicare şi diseminare de samizdat de către minoritatea maghiară erau urmărite
cu atenţ ie de Securitate. Astfel, într-o notă realizată în octombrie 1983 în acţ iunea „Oponenţ ii 1983”,
221
 O altă publicaţ ie samizdat, „Kiálto Szó“, a fost lansată în Transilvania în 1988,
redactorii propunându-şi să facă din aceasta un forum de popularizare a valorilor
culturale româneşti şi maghiare42.
În noiembrie 1984, poetul şi jurnalistul Géza Szöcs, unul dintre redactorii
publicaţ iei „Ellenpontok”, a trimis C.C. al P.C.R. un memoriu cuprinzând o serie de
recomandări pentru îmbunătăţ irea situaţ iei minorităţ ilor din România. În document,
Géza Szöcs solicita includerea în Constituţ ie a drepturilor colective ale
naţ ionalităţ ilor, cerând şi recunoaşterea maghiarilor şi germanilor care locuiau în
Transilvania drept „grupuri etnice istorice”43. Szöcs solicita autorităţ ilor organizarea
unor dezbateri în urma cărora să se hotărască dacă era în interesul naţ ionalităţ ii
recrearea instituţ iilor maghiare şi a reţ elei de şcoli maghiare desfiinţ ate, dar şi
stoparea falsificărilor istorice44 şi a atacurilor pe care le califica drept naţ ionaliste
antisemite.
În condiţ iile în care memoriul său a rămas fără răspuns, Szöcs a trimis în martie
1985 o nouă scrisoare C.C. al P.C.R. Autorul atrăgea atenţ ia asupra reprezentării
insuficiente a minorităţ ii maghiare şi germane la nivelul conducerii alese în
noiembrie 1984, ca şi în Marea Adunare Naţ ională sau în consiliile populare.
Memoriul relua o serie de probleme ridicate şi de alţ i contestatari: situaţ ia
învăţ ământului în limba maternă, diluarea zonelor locuite preponderent de maghiari
prin repartizarea absolvenţ ilor de etnie maghiară în alte regiuni din ţ ară, în locul lor
fiind aduşi absolvenţ i români, limitarea în 1984 şi renunţ area totală în 1985 la
programele în limba maghiară transmise de televiziunea română. În finalul acestei
scrisori, Szöcs cerea autorităţ ilor române să susţ ină crearea unei organizaţ ii
internaţ ionale pentru minorităţ i, fapt care, în opinia lui Szöcs, ar fi contribuit în mod
semnificativ la creştere prestigiului internaţ ional al României45.
Szöcs a fost şi iniţ iatorul unui demers adresat O.N.U. în februarie 1985, pentru
crearea unei organizaţ ii internaţ ionale care să reprezinte interesele minorităţ ilor. De
menţ ionat în acest caz este că documentul a mai primit şi semnătura poetului Dorin
Tudoran şi a lui Károly Király 46.
Scrisoarea pe care Károly Király a adresat-o lui Nicolae Ceauşescu în vara
anului 1987 marca trecerea de la o critică centrată pe problemele naţ ionalităţ ii
maghiare, la o critică mai largă, vizând ansamblul politicilor regimului.

erau dispuse măsuri de verificare în privinţ a funcţ ionării Agenţ iei maghiare de presă, văzută ca o
continuare în străinătate (Ungaria) a activităţ ii duşmănoase anterioare desfăşurate în ţ ară prin
redactarea şi difuzarea „Ellenpontok”. Totodată, nota îl viza şi pe Szocs Géza, care trimitea informaţ ii
din România. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 011491, vol. 174, f. 1-1v.
42
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă....p. 145.
43
HU OSA 300-60-3- 3.
44
Publicarea în 1982 a eseului lui Ion Lăncrănjan intitulat Cuvânt despre Transilvania, considerat
o ofensă adusă minorităţ ii maghiare, a generat vii proteste în sânul acestei minorităţ i.
45
HU OSA 300-60-3- 3.
46
În viziunea iniţ iatorilor acestui proiect, instituţ ia creată sub auspiciile O.N.U. ar fi putut servi
drept o „reprezentare conceptuală a minorităţ ilor”, contribuind astfel la dezvoltarea unei identităţ i a
minorităţ ilor având la bază „conştientizarea drepturilor echivalente şi egale”. Deşi noua organizaţ ie nu
ar fi putut să ia măsuri concrete pentru a pedepsi ţ ările care ar fi încălcat drepturile minorităţ ilor,
aceasta ar fi putut juca un rol important în „crearea unei opinii publice şi în acceptarea unui sistem de
norme menit să diminueze tensiunile dintre naţ iuni”. Ibidem.
222
Identificându-l pe Ceauşescu drept principalul vinovat pentru situaţ ia economică şi
socială din ţ ară, Károly Király arăta cu degetul şi înspre nomenclatura de partid,
alcătuită din carierişti mânaţ i de ambiţ ii personale, dar cărora le lipsesc simţ ul
datoriei şi al responsabilităţ ii”47.
În ceea ce privea minoritatea maghiară, Károly Király cerea autorităţ ilor să pună
capăt asimilării forţ ate a minorităţ ilor naţ ionale. Ca răspuns la acuzaţ iile care i se
aduceau referitoare la modul în care susţ inerea drepturilor minorităţ ii maghiare era
contrară intereselor naţ iunii române, Károly Király lega apărarea drepturilor
culturale şi ale naţ ionalităţ ii maghiare din Transilvania de cele ale românilor din
Moldova Sovietică, susţ inând faptul că cele două trebuie privite în strânsă legătură48.
Una dintre figurile cheie ale contestatarilor de etnie maghiară a fost pastorul
reformat László Tökés. Colaborator al publicaţ iei „Ellenpontok” în 1982, cu un
material despre încălcarea drepturilor omului în România, Tökés a iniţ iat în 1985 o
campanie de scrisori în rândul populaţ iei maghiare din Transilvania pentru a strânge
informaţ ii referitoare la situaţ ia învăţ ământului în limba maternă 49. În anii următori,
Tökés, care ocupa funcţ ia de vicar la Timişoara, i-a îndemnat pe credincioşi să
reziste planurilor de sistematizare ale regimului de la Bucureşti. Nemulţ umit de
poziţ iile lui Tökés, episcopul de Oradea, László Papp, a dispus în martie 1989
transferarea lui Tökés la Mineu, în nordul Transilvaniei50.
În urma unui interviu difuzat de televiziunea din Ungaria la 24 iulie 1989, în care
contesta politica de sistematizare a cărei finalitate era distrugerea culturii şi tradiţ iilor
maghiare din Ardeal, Tökés a fost concediat51. În apărarea lui Tökés au sărit enoriaşii
din parohia sa, care timp de câteva luni l-au aprovizionat pe Tökés şi pe familia
acestuia refugiaţ i în sacristia bisericii, cu alimente şi lemne de foc. Decizia de
evacuare a lui Tökés din apartamentul pe care îl ocupa a generat un val de revoltă,
acest eveniment fiind considerat scânteia revoltei anticomuniste de la Timişoara.

***

Puternic prezentă în ecuaţ ia relaţ iei regimului de la Bucureşti cu minoritatea

maghiară, conducerea de la Budapesta a adoptat în perioada anilor 1980 o atitudine
menită să accentueze suspiciunile autorităţ ilor române.
În acest sens se înscria şi publicarea în 1986 a lucrării Istoria Transilvaniei
(Erdély története) sub egida Academiei Ungare de Ştiinţ e. Considerată ca un atac
direct la integritatea teritorială a României, lucrarea a făcut obiectul unei critici
violente din partea lui Nicolae Ceauşescu chiar în şedinţ a C.O.M.N.M., fiind urmată
şi de publicarea în „România literară” şi „România liberă“ a unui articol de ripostă.

47
Károly Király’s letter to Ceausescu. Romanian Situation Report. 13 January 1988. Ibidem.
48
Ibidem.
49
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă..., p. 147.
50
Ibidem, p. 148.

223
Deşi campania de răspuns avusese iniţ ial în vedere publicarea mai multor articole pe
acest subiect, în mod brusc aceasta a fost stopată52
În această complicată relaţ ie româno-maghiară a intervenit uneori şi alt factor –
conducerea de la Moscova. Nu de puţ ine ori, ca un mijloc de presiune asupra
României, sovieticii au încurajat autorităţ ile de la Budapesta să agite problema
Transilvaniei sau a minorităţ ii maghiare din această regiune.
Un astfel de moment l-a constituit criza relaţ iilor româno-sovietice din august
1968 când, probabil cu încurajarea Moscovei, în Ungaria au început să se audă din
nou glasuri care ridicau problema Transilvaniei. În mediile diplomatice circulau
zvonuri potrivit cărora Ungaria se gândea că exista un moment propice pentru o
colaborare cu U.R.S.S. în vederea – nu neapărat a reluării Transilvaniei – dar a
exercitării unei presiuni asupra autorităţ ilor de la Bucureşti pentru acordarea unor
drepturi suplimentare minorităţ ii maghiare 53.
Astfel, o serie de elemente care făceau parte din gama schiţ ată mai sus au avut
darul de a alimenta şi mai mult sentimentul de „cetate asediată” pe care-l încerca
regimul de la Bucureşti.
Din perspectiva celor prezentate în acest subcapitol, considerăm că gesturile de
contestare ale cetăţ enilor români de etnie maghiară se încadrează doar parţ ial în aria
disidenţ ei, din perspectiva definiţ iei date de noi în această lucrare. Similară în unele
privinţ e – tipuri de manifestare, problematica drepturilor omului – contestarea de
către minoritatea maghiară a regimului comunist a avut o însemnată componentă
etnică. Păstrând în subsidiar nostalgia „Ungariei mari”, discursul disident din mediul
minorităţ ii maghiare a privilegiat respectarea drepturilor colective, ale unui grup
etnic, trecând în plan secundar respectarea drepturilor individuale ale cetăţ enilor, în
fapt esenţ a mişcării de disidenţ ă.

52
Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller....,p. 417.
53
Vezi Ovidiu Bozgan, Diplomaţ ia franceză, România şi Primăvara de la Praga în volumul
România şi Primăvara de la Praga, ediţ ie îngrijită şi cuvânt înainte de Dan Cătănuş, I.N.S.T.,
Bucureşti, 2005, p. 54.
224
 CAPITOLUL X

„Disidenţ a” de partid

Imaginea de monolit a P.C.R. construită de propaganda comunistă a fost cel

mai aproape de realitate în anii 1960-1980. Disciplina de partid a funcţ ionat aproape
perfect, astfel încât nici măcar puţ inele defecţ iuni care s-au înregistrat nu au pus în
pericol unitatea acestuia, cu atât mai puţ in conducerea supremă.
Deşi a plecat în 1965 dintr-o postură de primus inter pares, Nicolae Ceauşescu
a reuşit cu multă abilitate să se impună în relaţ iile cu aşa-zişii „baroni” ai lui Dej şi
să-i elimine treptat din jocul politic (Al. Bârlădeanu, Gh. Apostol, Chivu Stoica, Ion
Gh. Maurer). Chiar dacă unii dintre ei au părăsit scena politică în urma unor
divergenţ e cu secretarul general al P.C.R. (cazul lui Bârlădeanu1), acestea au rămas
secrete pentru eşaloanele inferioare. Ceea ce surprinde în mod deosebit este faptul că
după îndepărtarea din structurile de decizie, nici unul dintre ei nu s-a transformat
într-un disident sau opozant al regimului, ci şi-au acceptat soarta, chiar dacă se mai
plângeau în cercurile intime de prieteni. La fel s-a întâmplat şi cu Ion Iliescu şi Paul
Niculescu-Mizil, după înlăturarea lor din Secretariatul C.C. al P.C.R., în iulie 1971,
respectiv aprilie 1972, în contextul revenirii la dogmatismul ideologic.
Alte persoane care au deţ inut funcţ ii înalte la un moment dat, precum Ilie
Verdeţ sau Cornel Burtică, au ieşit şi ei din graţ iile lui Ceauşescu în urma unor
divergenţ e, dar s-au păstrat în aceeaşi atitudine de tăcere.
Un alt caz, cel al lui Virgil Trofin, s-a terminat tragic. Exclus din C.C. în
noiembrie 1981, din cauza faptului că a îndrăznit să critice, în calitate de ministru al
Minelor, politica de investiţ ii în centrale termoelectrice bazate pe cărbune lipsit de
putere calorică, Trofin a fost trimis să conducă o unitate agricolă de stat. La puţ ină
vreme, acesta a murit în urma unui atac de cord2. Trofin fusese considerat la un
moment dat un posibil urmaş al lui Ceauşescu, iar moartea sa a fost privită cu
suspiciune.
Ce i-a oprit pe toţ i aceşti membri de rang înalt ai partidului, cu anumite
conexiuni în sfera puterii, cunoscuţ i destul de bine de publicul din România, dar şi
de peste hotare, să încerce să se implice în provocarea unei schimbări a cursului pe
care Ceauşescu îl imprima în politica internă şi externă a statului?
Teama pentru securitatea personală este o explicaţ ie importantă. Unii fuseseră
trimişi în posturi „călduţ e”, oricum inaccesibile omului obişnuit. Apostol a fost
trimis ambasador în Argentina şi apoi Brazilia, Niculescu-Mizil a devenit preşedinte
al CENTROCOOP, Ion Iliescu a fost prim-secretar la Iaşi, Timiş, pentru a ajunge în

1
Potrivit lui Al. Bârlădeanu, divergenţ ele s-au axat pe problema legii avorturilor, indemnizaţ iilor
academicienilor, iar în domeniul economic pe raporturile dintre fondul de consum şi fondul de
dezvoltare. Se pare că Ceauşescu ar fi fost deranjat şi de faptul că Bârlădeanu era considerat primul
„cap” al economiei româneşti. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu.
Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, p. 195-197.
2
Silviu Brucan, op. cit., p. 178; Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea…, p. 323.
225
cele din urmă directorul Editurii Tehnice. Alţ ii, precum Ion Gheorghe Maurer, au
ieşit la pensie cu toate avantajele deţ inute în perioada în care fusese prim-ministru.
A pierde aceste avantaje, casele în care locuiau, teama de represaliile Securităţ ii –
erau lucruri demne de a fi luate în seamă.
Educaţ ia comunistă primită, disciplina de partid, poate fi o altă explicaţ ie.
Nu în ultimul rând, unii dintre ei erau prizonierii concepţ iei formate în epocă,
potrivit căreia a lovi în Ceauşescu însemna să faci jocul ruşilor, deci să atentezi la
securitatea naţ ională.
Înainte însă de a prezenta cele două gesturi de contestare la adresa lui Nicolae
Ceauşescu, petrecute la distanţ ă de zece ani, se cuvine să amintim una din luările de
poziţ ie, care, deşi nu venea din zona primului eşalon al conducerii, atrăgea atenţ ia
asupra necesităţ ii menţ inerii activităţ ii partidului în liniile fixate de marxism-
leninism.
Acesta era cazul scrisorii pe care Victor Frunză, profesor de jurnalism la
Academia „Ştefan Gheorghiu”, o adresa lui Nicolae Ceauşescu în 1978. Scrisoarea
lui V. Frunză era de fapt o critică la adresa lui Ceauşescu din perspectiva ideologiei
marxist-leniniste şi a regulilor de partid. Astfel, Frunză aducea în discuţ ie conceptul
de democraţ ie socialistă , întrebându-se cum poate fi el pus în practică când nici
populaţ ia şi nici partidul nu erau informate despre evenimentele care se petreceau în
ţ ară (Frunză se referea aici la faptul că la un an de la greva minerilor din Valea
Jiului, partidul nu spunea nimic despre acest eveniment). Frunză concluziona: „tipul
de democraţ ie socialistă de la noi nu este decât o parodie a discuţ iilor prin
intermediul discursurilor, nici măcar acestea nefiind scrise de cei care le rostesc”.
Critica lui Frunză mergea mai departe, atingând domeniul economic, al modului
discreţ ionar în care partidul decidea cine putea să se bucure de drepturi, de altfel
recunoscute oficial pentru toţ i cetăţ enii, precum deplasările peste hotare, dar şi cultul
personalităţ ii liderului comunist. „Vreau să-mi manifest – spunea Frunză –
profundul dezacord cu reînvierea cultului personalităţ ii, chiar dacă forma de astăzi
este o variantă îmbunătăţ ită, decorată cu steagul naţ ional”. Scrisoarea fusese trimisă
de la Paris, unde autorul se afla cu viză turistică. Reîntors în ţ ară în septembrie 1978,
a fost dat afară din serviciu, anchetat, trăind în exil intern doi ani, după care a plecat
în Danemarca, unde a fondat editura Nord. Pe lângă activitatea sa din exil, cea mai
cunoscută lucrare a lui Victor Frunză rămâne Istoria stalinismului în România,
începută în 1974. Aceasta a fost transcrisă pe foiţ e de hârtie şi a fost scoasă din
România în 1978, fiind publicată în Occident în mai multe ediţ ii3.
Având în vedere atitudinea de conformism general, două gesturi au ieşit în
evidenţ ă: „rebeliunea” lui Constantin Pârvulescu4, la Congresul al XII-lea al P.C.R.,
din 1979 şi „Scrisoarea celor 6”, din martie 1989.
3
Radio Free Europe Research. An Open from a RCP Member to the Party’s Secretary-General.
14 September 1978. HO-OSA 300-60-4; „Caietele INMER”, anul II, nr. 2, martie 2005, p. 26.
4
Constantin Pârvulescu – membru fondator al P.C.R., în 1921. A fost voluntar în Armata Roşie în
timpul revoluţ iei. În 1929, Pârvulescu a fost ales în C.C. al P.C.R. Arestat şi condamnat în 1934, a
petrecut o bună parte din detenţ ie la Doftana, împreună cu Gheorghiu-Dej, Apostol şi alţ i viitori lideri
ai partidului. În aprilie 1944 a preluat conducerea partidului alături de Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.
Pârvulescu a fost membru al Biroului Politic, 1952-1960, numit preşedinte al Comisiei Centrale de
Revizie a partidului în 1960, după ce a pierdut poziţ ia din Biroul Politic. Acuzat de Dej de se fi alăturat
226
 Constantin Pârvulescu, unul dintre membrii fondatori ai P.C.R., a uluit
participanţ ii la Congresul al XII-lea când s-a ridicat să protesteze împotriva
transformării forului suprem al partidului în simplă tribună de glorificare a lui
Ceauşescu.
Deşi în documentele congresului nu a apărut nicio trimitere la intervenţ ia lui
Pârvulescu, ştirea s-a aflat în exteriorul ţ ării, mai cu seamă că la congres erau
prezente delegaţ ii străine şi presa internaţ ională.
Deşi iniţ ial nu i se permisese să ia cuvântul, pe motivul că nu era înscris pe lista
vorbitorilor, la intervenţ ia lui Ceauşescu, care a spus „lăsaţ i-l să vorbească”, C.
Pârvulescu şi-a început cuvântarea5.
Declarându-se uimit de modul în care a fost organizat congresul, în sensul în
care, deşi existau multe probleme de rezolvat, toate pregătirile au vizat realegerea
secretarului general, Pârvulescu l-a acuzat pe Ceauşescu că se sustrage controlului
partidului prin alegerea sa de către Congres şi nu de Comitetul Central. Întrerupt de
mai multe ori de scandările din sală („Ceauşescu-P.C.R.”, „Ceauşescu reales la al
XII-lea Congres”), Pârvulescu a acuzat prezenţ a în sală a echipelor speciale de
agitatori6.
Implicat într-un schimb de replici cu mai mulţ i membri aflaţ i la prezidiu,
Pârvulescu, care amintise de calitatea sa de membru fondator al partidului, spunea
unuia dintre aceştia: „eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid, ce ai
făcut dumneata pentru partid în timpul războiului, dacă nu cumva ai luptat cu arma
în mână împotriva U.R.S.S.”7 Pârvulescu şi-a încheiat intervenţ ia într-un mod foarte
ferm: „eu nu votez ca să-l aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului”.
În cazul Pârvulescu, partidul, prin glasurile unor persoane importante, Ion
Popescu-Puţ uri, George Macovescu, Leonte Răutu, a reacţ ionat prompt, asemeni
unui corp care rejectează un organ străin. Acest lucru este ilustrat sugestiv de una
dintre formulările folosite de Macovescu în discursul său: „astăzi ne despărţ im, vă
despărţ iţ i de partid, aşa cum nu trebuia să vă despărţ iţ i [...] individul nu se poate
opune colectivităţ ii, un om nu se poate opune partidului, realegerii lui N. Ceauşescu
în înaltul post de cârmaci al partidului nostru”8.
Atacul cel mai dur la adresa lui C. Pârvulescu a venit chiar din partea
secretarului general. Calificând intervenţ ia lui Pârvulescu drept o „provocare”,
Ceauşescu a zugrăvit pe scurt o biografie a lui Pârvulescu, îngroşând în mod
deliberat acele tuşe care să demonstreze caracterul duplicitar al acestuia. Astfel,
Ceauşescu a făcut referire la anii petrecuţ i de Pârvulescu în U.R.S.S., „rupt de partid
şi de popor”, l-a acuzat că în anii războiului a fost inactiv, a stat ascuns când ceilalţ i
erau în închisoare, iar sângele lui Pătrăşcanu şi al altora se afla şi pe mâinile sale. În

complotiştilor M. Constantinescu şi I. Chişinevschi, Pârvulescu a fost reabilitat de Ceauşescu,

îndeplinind mai multe funcţ ii în aparatul de partid, până la intervenţ ia sa de la Congresul al XII-lea.
Pentru o biografie amănunţ ită, vezi Cristina Diac, Constantin Pârvulescu (1895-1992), în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 1-2/2007, p. 267-271.
5
Montaj din lucrările Congresului al XII-lea al P.C.R., 19-23 noiembrie 1979. Arhiva
Televiziunii Române.
6
Discursul lui Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea, 19-23 noiembrie 1979. Ibidem.
7
Ibidem.
8
Discursul lui George Macovescu la la Congresul al XII-lea, 19-23 noiembrie 1979. Ibidem.
227
mod paradoxal, pentru că a fost reabilitat în perioada conducerii sale, Ceauşescu a
amintit momentul în care Pârvulescu fusese înlăturat de Gheorghiu-Dej din
conducerea partidului, în 1960, când ar fi fost considerat drept „incapabil, intrigant,
necorespunzător”9.
În asentimentul participanţ ilor, din rândul cărora se auzeau glasuri strigând
„afară cu el [Pârvulescu]”, dar şi vocea Elenei Ceauşescu, care-l califica pe
Pârvulescu drept „provocator ordinar”, N. Ceauşescu a concluzionat că acesta nu a
vorbit în numele comuniştilor români şi a poporului român, ci în numele altora
[ruşilor], numărându-se printre acei oameni care „au trădat şi vor trăda
întotdeauna”10.
În urma incidentului de la Congres, în C.P.Ex. s-a hotărât crearea unei comisii
care să investigheze motivele care stăteau în spatele gestului lui Pârvulescu.
Alcătuită din Emil Bobu, Petre Lupu şi Constantin Dăscălescu, comisia şi-a
prezentat raportul în şedinţ a C.P.Ex. din 16 decembrie 198011.
Concluziile raportului arătau că Pârvulescu acţ ionase cu premeditare, punându-
se în slujba adversarilor poporului român şi plasându-se astfel în afara rândurilor
partidului. Deşi Ceauşescu a propus ca pedeapsă votul de blam, restul participanţ ilor
la şedinţ ă au susţ inut excluderea acestuia din partid.
Poziţ ia exprimată de Pârvulescu la congres a fost în esenţ ă una anticeauşistă, nu
anticomunistă, vizând mai degrabă respectarea normelor leniniste de partid. Chiar şi
aşa, vocii sale nu i s-a mai alăturat alta, cel puţ in în mod public.
Gestul fostului cominternist a rămas un strigăt în deşert. Zece ani mai târziu,
„Scrisoarea celor 6” a stârnit mult mai multă îngrijorare reprezentanţ ilor puterii.
Ideea realizării unei scrisori publice, care să sintetizeze eşecurile politicii
regimului Ceauşescu, a apărut în urma unor discuţ ii între Silviu Brucan şi Gh.
Apostol, în vara lui 1988. Pentru siguranţ ă, ei au căzut de acord să nu se folosească
un text scris, ci să se stabilească de comun acord un număr de probleme care să fie
supuse criticii. Cu această versiune urmau să fie puse la curent şi alte personalităţ i
ale partidului aflate acum în dizgraţ ie, pentru a o semna. Astfel, a mai fost obţ inută
adeziunea lui Al. Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, C. Pârvulescu, Grigore Răceanu 12.
Ianoş Fazekaş, contactat de Mănescu, a refuzat să participe 13. Brucan nu a fost de
acord ca Maurer să fie invitat, considerându-l prea apropiat de Ceauşescu14.
În toamna anului 1988, Brucan a plecat să susţ ină un circuit de conferinţ e în
S.U.A., Anglia şi U.R.S.S. El i-a anunţ at pe americani şi pe britanici de proiectul
scrisorii. În cele din urmă, textul a fost redactat de Brucan şi trimis în străinătate, pe
căi şi astăzi considerate controversate. Din punctul nostru de vedere, mai important
este conţ inutul scrisorii, dat publicităţ ii în martie 1989 de postul de radio B.B.C.

9
Discursul lui N. Ceauşescu la Congresul al XII-lea, 19-23 noiembrie 1979. Ibidem.
10
Ibidem.
11
Stenograma şedinţ ei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 16 decembrie
1980, în Petre Opriş, Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţ ia conducerii Partidului
Comunist Român, Editura Universităţ ii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008, p. 161-166.
12
Silviu Brucan, op. cit., p. 178-181.
13
Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea , Polirom, Iaşi,
2001, p. 238.
14
Silviu Brucan, op. cit., p. 182.
228
 Faptul că textul a fost scris din perspectiva unor foşti demnitari, ataşaţ i valorilor
comuniste, este vizibil din primele rânduri ale scrisorii, unde autorii îşi justifică
luarea de poziţ ie prin discreditarea de către Nicolae Ceauşescu, prin politica sa, a
însăşi ideii de socialism pentru care luptaseră15.
Documentul făcea trimitere la încălcările prevederilor constituţ ionale, la
problemele economice cu care se confrunta România, dar şi la scăderea prestigiului
internaţ ional al ţ ării. În final, se cerea lui Ceauşescu să renunţ e la planul de
sistematizare rurală, să respecte drepturile cetăţ enilor în conformitate cu prevederile
Constituţ iei şi Actului Final de la Helsinki, să pună capăt exportului de alimente,
care ameninţ a existenţ a biologică a naţ iunii 16. Totodată, semnatarii îşi manifestau
disponibilitatea de a „dialoga într-un mod constructiv cu guvernul, în ceea ce privea
modalităţ ile de a depăşi impasul în care se găsea ţ ara” 17.
Aşa cum va recunoaşte Silviu Brucan în memoriile sale, scrisoarea viza
îmbunătăţ irea sistemului şi nu schimbarea sa18. Totuşi, textul punea pentru prima
dată conducerea partidului în faţ a unui grup şi nu a unei singure persoane. De
asemenea, exista un interes destul de mare în străinătate pentru soarta opozanţ ilor
implicaţ i în această acţ iune, iar publicitatea asigurată putea trezi simpatia populaţ iei.
Semnatarii au fost anchetaţ i de securitate ore în şir. În cele din urmă, s-a decis
izolarea lor. Brucan a fost mutat din Cartierul Primăverii în Dămăroaia, Mănescu a
fost forţ at să se mute într-o locuinţ ă din Chitila, Pârvulescu a fost dus într-un sat de
lângă Vaslui, Bârlădeanu mutat din locuinţ a de pe strada Rabat în cartierul Vatra
Luminoasă. Apostol şi Răceanu au fost consemnaţ i la domiciliu 19.
Inspiraţ i de modelul gorbaciovist, gestul celor şase foşti demnitari comunişti
urmărea, cel puţ in la nivel declarativ, o restaurare a activităţ ii de partid pe baza
principiilor marxist-leniniste. Din perspectiva relevanţ ei, scrisoarea celor şase a avut
o încărcătură mai mult simbolică, în sensul în care se profila opoziţ ia unui grup de
persoane care se bucura de o anumită notorietate în sânul birocraţ iei de partid, o
opoziţ ie limitată însă doar la persoana liderului P.C.R.

15
HU-OSA 300-60-3-5.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
18
Silviu Brucan, op. cit.,, p. 195.
19
Dennis Deletant, op. cit., p. 261.
229
 CAPITOLUL XI

Alte tipuri de opoziţ ie societală

11.1 Vocea reprezentanţ ilor partidelor istorice

Descendent al familiei Brătienilor, inginerul Ion C. Brătianu a trimis de-a

lungul anilor 1980 mai multe scrisori conducerii superioare de partid şi de stat.
Rămase fără răspuns, acestea au fost transformate în scurte eseuri, pe care autorul le-a
dat publicităţ ii prin intermediul Europei libere.
Redactate într-un limbaj simplu şi coerent, eseurile lui Brătianu atrăgeau atenţ ia
asupra unei game largi de probleme, mergând de la cele economice, politice, până la
problemele de responsabilitate civică şi de atitudine morală în contextul crizei pe
care o traversa România1.
În eseurile intitulate Nu înţ eleg şi Unde sunt specialiştii, Brătianu nu se sfia să
expună cultul personalităţ ii lui Nicolae Ceauşescu, să pună sub semnul întrebării
investiţ iile în proiecte de prestigiu, fără avantaje economice, dar şi să constate răul
pe care îl provoca şeful statului, care se considera competent în domenii variate de
activitate, luând decizii economice arbitrare fără să ceară măcar părerea unor
specialişti2.
Vorbind despre încercările autorităţ ilor de a rezolva problemele economice
făcând apel la campanii ideologice (revoluţ ia permanentă), Brătianu discuta în
eseurile sale lipsa de informare a cetăţ enilor, autorităţ ile mulţ umindu-se doar să
impună decizii fără a le justifica în vreun fel populaţ iei. Într-un mod plastic,
Brătianu subsuma acest tip de comportament sintagmei Aceasta este situaţ ia, de
altfel titlul unui alt eseu transmis de Brătianu în Occident 3.
Dincolo de relevarea unor neajunsuri ale societăţ ii româneşti, în discursul său
public I. Brătianu vorbea despre nevoia de dezbateri publice, deschise, de exprimare
liberă a opiniilor în toate sectoarele vieţ ii publice. Din punctul său de vedere,
cetăţ enii trebuiau să ia atitudine vizavi de problemele care le afectau viaţ a de zi, iar
conducătorii trebuiau să dea socoteală în faţ a societăţ ii pentru deciziile lor 4. Faptul
că, asemeni celorlalţ i disidenţ i, Brătianu susţ inea justeţ ea ideilor sale făcând apel la
Constituţ ie, nu l-a scutit de contactul cu partea represivă a regimului, acesta fiind
interogat de mai multe ori la Securitate şi ameninţ at cu urmărirea penală pentru
întreţ inerea de relaţ ii cu posturi de radio ostile României 5.
Veteranul Ion Puiu, fost membru al Tineretului Naţ ional-Ţărănist, motiv pentru
care executase 17 ani de închisoare, încerca în 1985 să candideze independent pentru
M.A.N. Prezentându-se cu un program pe linia doctrinei P.N.Ţ., Puiu formula o
1
HU-OSA 300-60-1- 128.
2
HU OSA, 300-60-3-4.
3
A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabayi, dos. nr. 164, f. 168-170.
4
HU-OSA 300-60-1- 128.
5
Ibidem.
230
serie propuneri care vizau sfera politică, economică, dar şi respectarea drepturilor
omului. Astfel, Puiu solicita respectarea principiului egalităţ ii în faţ a legii pentru toţ i
cetăţ enii, abolirea privilegiilor de partid, desfiinţ area Securităţ ii, „o instituţ ie gigantă
şi parazitară”, reorganizarea sindicatelor şi scoaterea lor de sub controlul partidului,
independenţ a sistemului juridic, depolitizarea învăţ ământului 6.
În planul economic propus de Puiu, se regăsea cererea pentru introducerea
săptămânii de lucru de 40 de ore, renunţ area la munca neplătită, făcând astfel
trimitere la munca voluntară, patriotică, acordarea dreptului întreprinderilor de a da
stimulente angajaţ ilor. Ca un deziderat pe termen lung, programul susţ inea trecerea
la o economie mixtă, care să permită existenţ a proprietăţ ii private în paralel cu cea a
statului7.
În 1986, inginerul Puiu împreună cu alţ i tineri, printre care Florian Rusu 8 şi
Cristian Butuşină, puneau bazele unei Asociaţ ii pentru apărarea drepturilor omului,
cu membri în Bucureşti şi în Transilvania. În acelaşi an, Puia redacta un mesaj de
susţ inere din partea P.N.Ţ. a declaraţ iei celor 122 de disidenţ i din patru alte ţ ări est-
europene, care marca aniversarea a 30 de ani de la revoluţ ia din Ungaria. În urma
acestor acţ iuni, Ion Puiu era interogat şi bătut la sediul miliţ iei, era amendat cu
13.000 lei (salariul mediu pe 5 luni) şi i se confiscau cărţ ile de istorie, de drept şi
chiar Constituţ ia României9.

11.2. Manifeste, sindicate, organizaţ ii pentru democratizarea României

Poate cazul cel mai interesant din perspectiva luărilor de poziţ ie împotriva
regimului condus de Nicolae Ceauşescu a fost acela al tânărului inginer Radu
Filipescu.
La sfârşitul anului 1982, acesta confecţ iona o matriţ ă cu care a tipărit în jur de
11.000 de manifeste, pe care le-a răspândit în toate cartierele Bucureştiului în prima
jumătate a anului 1983. Tipărite în propria locuinţ ă, manifestele conţ ineau mesaje
împotriva regimului10. De fapt, Filipescu invita locuitorii Bucureştiului ca în 30
ianuarie, şi apoi în 15 mai 1983, să iasă la plimbare într-un anumit interval orar, şi
astfel să-şi manifeste dezacordul cu modul în care era condusă ţ ară. După aceste
date, plimbările urmau să fie reluate din două în două săptămâni.

6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Florian Rusu, fost profesor de muzică, a fost arestat în mai multe rânduri în perioada anilor
1980, fiind condamnat la închisoare pentru „parazitism”. El a reuşit să trimită în Occident câteva
descrieri ale vieţ ii în închisorile comuniste. Florian Rusu, Un témoignage sur les prisons roumains, în
„La Nouvelle Alternative”, no. 7, 1987, p. 14-17.
9
HU OSA 300-60-1 -128.
10
„Manifest, Oameni care vreţ i înlăturarea conducerii Ceauşescu ieşiţ i pe stradă şi plimbaţ i-vă
paşnic duminică 30 ianuarie între orele 17 şi 19. Începând din 30 ianuarie, din două în două duminici,
exprimaţ i-vă în acelaşi fel hotărârea de a schimba năpasta Ceauşescu de la conducerea ţ ării! Trebuie să
facem ceva. Strada”. Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea, Editura Universal Dalsi,
Bucureşti, 1998, p. 272. A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dos.nr. 4516, vol. 2, f. 28-30.
231
 Acţ iunea a continuat până în 7 mai 1983, dată la care a fost arestat, fiind prins în
flagrant. Acuzat de propagandă împotriva orânduirii socialiste, Filipescu era
condamnat la zece ani de închisoare în urma sentinţ ei Tribunalului Militar Bucureşti
nr. 381/12 septembrie 198311.
Înainte însă de a fi condamnat, la 26 mai 1983, Radu Filipescu, angajat al
Întreprinderii de echipamente electrice şi de automatizări „Automatica”, a fost pus în
discuţ ia adunării generale a organizaţ iei de bază şi exclus din partid cu unanimitate
de voturi12.
După o scurtă perioadă petrecută la penitenciarul Bucureşti, Radu Filipescu a fost
transferat la penitenciarul Aiud, de unde va fi eliberat în 1986. Asemeni celorlalţ i
disidenţ i, perioada reţ inerii nu a fost doar una a privării de libertate, ci şi a
supravegherii permanente. Potrivit dosarului de urmărire informativă cu numele
conspirativ „Florea”, deschis odată cu încarcerarea lui Radu Filipescu, acesta era
urmărit permanent atât prin intermediul reţ elei informative din cameră – de exemplu,
informatorii „Călin F”13 şi „Matinaf” –, dar şi prin tehnica operativă „pentru a putea
cuprinde şi nuanţ ele manifestărilor ce le are, tonul, inflexiunile glasului”14.
Eliberarea lui Radu Filipescu a survenit trei ani mai târziu, în 198615, în urma
unei campanii internaţ ionale susţ inute de postul de Radio Europa Liberă, presa
internaţ ională şi de organizaţ ia Amnesty International, care îl declarase pe Radu
Filipescu deţ inutul anului în 1984. Acest lucru dovedea o dată în plus că Occidentul,
prin media sau prin apelul unor personalităţ i, putea interveni sau exercita o presiune
asupra regimului de la Bucureşti, în vederea eliberării deţ inuţ ilor politici. Eliberarea
din închisoare „a fost o dovadă că de fapt regimul nu era unul umanist, dar era un
regim care dacă era sub presiune îţ i dădea drumul”16.
Deşi nu trecuse mult de la eliberare, în octombrie 1987, Filipescu îşi propunea să
determine un referendum organizat în următorul fel: susţ inătorii lui Ceauşescu urmau
să se adune într-o piaţ ă, iar opozanţ ii lui în alta. În acest sens, a făcut din nou
manifeste pe care le-a răspândit şi a transmis informaţ ia şi la Europa Liberă. Arestarea
a survenit repede, însă de această dată a durat mai puţ in, 12-22 decembrie 1987.
Opţ iunea lui Radu Filipescu pentru exprimare liberă, indiferent de consecinţ e,
era reiterată la puţ ină vreme după ultima arestare, când alături de Gheorghe
Năstăsescu, Iulius Filip, Carol Olteanu, Marian Iancu, Costică Purcaru şi Victor

11
Ibidem, vol. 3, f. 9.
12
Ibidem, vol. 1, f. 119.
13
Comentariile informatorului făcute într-o notă dată conducerii penitenciarului Aiud ne oferă o
imagine asupra modului în care erau contabilizate toate comentariile lui Radu Filipescu, dar şi asupra
modului în care informatorul încerca să-şi manifeste cât mai convingător dezaprobarea faţ ă de discuţ iile
purtate în cameră. Astfel, în cadrul unei discuţ ii despre bogăţ iile naturale ale ţ ărilor, Radu Filipescu a
spus „unii prea bogaţ i şi unii prea proşti, că şi noi suntem la fel de bogaţ i, dar că n-avem un deştept să
ne conducă”. Comentariul informatorului: „La auzul celor spuse cu un dispreţ acut – am rămas perplexat
[sic!] – mi-am spus în sine, că acesta are de-a binelea buriana veninoasă cuibărită în el şi n-am mai zis
nimic. La cele spuse de Filipescu”. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dos. nr. 2621, vol.1, f. 121.
14
Ibidem, f. 9.
15
Decizia Tribunalului Suprem, Secţ ia Militară nr. 15/18 aprilie 1986 stabilea reducerea pedepsei
şi eliberarea lui Radu Filipescu. Ibidem, Fond Penal, dos. nr. 4516, vol. 4, f. 3.
16
Interviu cu Radu Filipescu. 12 mai 2005.
232
Totu înfiinţ a sindicatul „Libertatea”17. În programul de revendicări trimis conferinţ ei
de la Viena, la 17 mai 1988, semnatarii solicitau libertatea de organizare pentru
grupuri independente, libertatea cuvântului, alegeri libere, desfiinţ area cenzurii,
accesul liber la informaţ ie. Programul avea în vedere şi probleme de ordin
economic, precum ziua de lucru de opt ore, libertatea circulaţ iei forţ ei de muncă,
dreptul la grevă, mărirea lotului de pământ dat în folosinţ ă ţ ăranilor şi posibilitatea
de liberă desfacere a produselor, fapt ce ar fi dus, în opinia autorilor, la lichidarea
stării de subnutriţ ie existentă în ţ ară18.
Un punct important care se regăsea în proiectul sindicatului „Libertatea”, din
perspectiva acoperirii unor subiecte care vizau întreaga societate, era referirea la
drepturile minorităţ ilor naţ ionale, mai precis dreptul la învăţ ământ în limba maternă,
accesul la publicaţ ii în limba maternă care apăreau în străinătate, emisiuni la radio şi
televiziune.
Un gest notabil din perspectiva activităţ ilor cu caracter de contestare a ordinii
existente a fost încercarea a trei ziarişti, Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă şi
Anton Uncu, de a tipări la începutul anului 1989 un ziar clandestin. Folosind o
maşină improvizată, ziarul reproducea un articol despre tiranie şi demagogie scris de
Mihai Eminescu, o condamnare a regimului lui Ceauşescu, articol scris de Uncu, un
apel din partea lui Creangă adresat publicului pentru a citi ziarul, un editorial al lui
Băcanu şi un articol al unui al patrulea ziarist, Ştefan Niculescu Maier.
În editorialul său, Băcanu afirma ataşamentul faţ ă de glasnost, afirmând
totodată dorinţ a de „reforme în locul administraţ iei birocratice şi cinice” 19.
Ziarul, programat să apară în 26 ianuarie, nu a mai fost tipărit, Securitatea
aflând de intenţ ia ziariştilor şi arestându-i.
Vestea arestării ziariştilor a generat o serie de reacţ ii din ţ ară, dar şi din
străinătate. La 20 martie 1989, Amnesty International a emis o declaraţ ie referitoare
la Băcanu şi Uncu, reporteri la „România liberă”, Creangă, critic de teatru la
„România pitorească”, Alexandru Chivoiu, angajat al Combinatului tipografic20.
Un mesaj de solidarizare cu soarta celor patru arestaţ i a fost transmis şi din ţ ară
din partea unor ziarişti care preferau însă anonimatul. Aceştia cereau Europei Libere
să protesteze împotriva acestui abuz.21
Restrânse numeric la începutul anilor 1980, spre sfârşitul deceniului nouă
gesturile de opoziţ ie din partea societăţ ii s-au înmulţ it. Deteriorarea semnificativă a
nivelului de trai a făcut ca glasurile celor care criticau regimul de la Bucureşti să
devină din ce în ce mai numeroase şi să capete manifestări violente. Revolta
muncitorilor braşoveni din noiembrie 1987 era o dovadă a butoiului cu pulbere pe
care stătea regimul şi care avea să explodeze doi ani mai târziu.

17
Aproape toţ i iniţ iatorii sindicatului executaseră condamnări cu închisoarea. Gheorghe
Năstăsescu, de exemplu, fusese condamnat în 1982 la 7 ani închisoare pentru că ţ inuse un discurs
împotriva lui Ceauşescu şi împrăştiase manifeste. HU-OSA 300-60-3-5.
18
Ibidem.
19
Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea..., p. 256.
20
HU-OSA 300-60-3- 5.
21
Ibidem
233
 CAPITOLUL XII

Disidenţ a: între Securitate şi Radio Europa Liberă

În ultimele două decenii de comunism, Securităţ ii i-a revenit sarcina principală

în prevenirea, depistarea, urmărirea şi contracararea activităţ ilor cu caracter ostil,
printre care şi cele disidente. De asemenea, în descurajarea gesturilor contestatare
din anii 1970-1980, un instrument important l-a reprezentat adoptarea mai multor
acte legislative. În aparenţ ă fără să-i vizeze în mod direct pe opozanţ ii regimul
comunist, Nicolae Ceauşescu afirmând că în România nu existau opozanţ i, ci doar
trădători1, aceste acte au fost folosite pentru a incrimina şi pedepsi pe cei care
recurgeau la acte de disidenţ ă.
Deşi în acest subcapitol urmărim în mod special prezentarea măsurilor concrete
şi a instrumentelor la care apelat Securitatea împotriva disidenţ ilor, considerăm
necesare câteva trimiteri la evoluţ ia sub raport organizatoric, dar şi al politicii
urmărite de una dintre cele mai temute instituţ ii de represiune.
Creată la 28 august 1948, prin Decretul nr. 221 al Prezidiului Marii Adunări
Naţ ionale, Direcţ ia Generală a Securităţ ii Poporului (D.G.S.P) din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne a avut ca scop principal: „apărarea cuceririlor
democratice şi asigurarea securităţ ii R.P. Române contra uneltirilor duşmanilor din
interior şi exterior”2.
Păstrând în esenţ ă acelaşi obiectiv, Securitatea a suferit de-a lungul perioadei
comuniste o serie de reorganizări succesive, acestea ţ inând seamă în prima parte a
existenţ ei regimului comunist de indicaţ iile primite de la Moscova. Astfel, din punct
de vedere organizatoric, Securitatea, purtând în funcţ ie de perioadă nume diferite
(Direcţ ia Generală a Securităţ ii Statului/Departamentul Securităţ ii Statului) a
reprezentat fie o parte a Ministerului de Interne, fie o instituţ ie separată 3.
Modificări s-au produs şi sub raportul politicii care stătea la baza acţ iunilor
Securităţ ii. Astfel, dacă în cea mai mare parte a epocii Dej, Securitatea a urmărit în

1
Întrebat la 15 martie 1979 de ziariştii olandezi dacă în România există deţ inuţ i politici, Nicolae
Ceauşescu a infirmat acest lucru, vorbind în schimb despre trădătorii de patrie: „Nu pot spune că există
opozanţ i la adresa politicilor interne şi externe [ale statului], cu excepţ ia, probabil, a unora care şi-au
trădat cu mult înainte ţ ara şi ar fi gata să o facă din nou pentru o farfurie de fasole. Dar aceşti oameni
nu pot fi socotiţ i cetăţ eni loiali ai ţ ării noastre”. A.N.I.C., Fond Anneli Ute Gabanyi, dos. nr. 159, f.
102. Explicaţ ia dată de Ceauşescu venea în contextul îngrijorărilor pe care le generaseră în exterior
arestarea iniţ iatorilor S.L.O.M.R.
2
Alina Ilinca, Liviu-Marius Bejenaru, Direcţ ia Generală a Securităţ ii Statului, în România 1945-
1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituţ ii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, p. 237-238.
Pentru mai multe informaţ ii privind structura Securităţ ii, vezi Florica Dobre (coord.), Florian Banu,
Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu Ţăranu, Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective şi
Metode, vol. I (1948-1967), C.N.S.A.S., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006; Florica Dobre
(coord.), Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective şi Metode, vol. II
(1967-1989), C.N.S.A.S., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.
3
Ministerul Securităţ ii Statului a fost înfiinţ at la 20 septembrie 1952, ca organ independent de
Ministerul de Interne. Un an mai târziu, la 7 septembrie 1953, M.S.S. a fuzionat cu M.A.I.
234
mod principal eliminarea oricărei forme de opoziţ ie, fie ea şi potenţ ială, folosind
metode din cele mai brutale, în perioada Ceauşescu asistăm la o schimbare de
politică, rolul Securităţ ii fiind unul profilactic4.
Această schimbare de viziune corespundea direcţ iilor promovate de regimul
comunist începând cu anii 1960, privind restrângerea funcţ iei represive a statului,
fiind totodată în deplină concordanţ ă cu principiul statuat şi în Constituţ ia din 1965,
referitor la „apărarea legalităţ ii socialiste”5.
În acest sens, Plenara C.C. al P.C.R. din aprilie 1968 a reprezentat un moment de
cotitură, nu doar prin expunerea unora din abuzurile săvârşite de organele de
Securitate în perioada Dej, dar şi prin asigurările pe care noua conducere de partid le
dădea că acestea nu se vor mai repeta, astfel că „niciun cetăţ ean să nu poată fi arestat
fără un motiv întemeiat sau dovedit”.
Delimitarea de „greşelile trecutului” nu a însemnat însă o diminuare a controlului
asupra societăţ ii, ci înlocuirea metodelor represive specifice anilor 1950, de altfel greu de
justificat în contextul transformărilor internaţ ionale legate de politica drepturilor omului,
cu metode mai suple, dezvoltând un sistem de supraveghere pe scară largă a populaţ iei.

12.1. Acte legislative în direcţ ia contracarării acţ iunilor ostile la adresa statului

Modificarea legislaţ iei în vigoare sau adoptarea unor legi noi au oferit autorităţ ilor
statului mijloacele pentru a descuraja sau a pedepsi pe autorii unor gesturi de opoziţ ie.
În cele ce urmează vom face trimitere la principalele acte legislative care au fost
folosite de autorităţ i împotriva disidenţ ilor.
Decretul nr. 12/27 ianuarie 1965 privind îngrijirea medicală a bolnavilor mintali
periculoşi prevedea că internarea pentru tratament medical şi încetarea măsurii erau
dispuse de instanţ ele judecătoreşti, cu avizul comisiilor medicale; de asemenea,
internarea provizorie, ca măsură premergătoare internării pentru tratament medical,
se dispunea de procuror, iar în caz de urgenţ ă, şi de organele sanitare6. Acest decret
a oferit baza legală pentru internarea în instituţ ii psihiatrice şi supunerea la
tratamente specifice a persoanelor cu manifestări de opoziţ ie la adresa regimului.
Vasile Paraschiv, Gheorghe Braşoveanu, Paulina Cătănescu au fost doar câţ iva
dintre cei care au căzut victime represiunii psihiatrice din cauza convingerilor lor.
Medicul Ion Vianu a fost primul care a vorbit despre folosirea psihiatriei în
scopuri politice, într-un articol publicat în 1976 în revista „Viaţ a românească”,
intitulat Psihiatrie, antipsihiatrie şi hiperpsihiatrie. Plecat în exil, în 1977, după ce
în prealabil aderase la mişcarea Goma, Ion Vianu va desfăşura o amplă activitate

4
În lucrarea sa intitulată Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţ ii şi Securitate ale
regimului comunist, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 45, Cristian Troncotă vorbeşte despre „poliţ ia
politică preventivă”.
5
Alina Ilinca, Liviu-Marius Bejenaru, Controlul informaţ iilor în România socialistă, 1965-1989,
I, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2006, p. 146.
6
„Buletinul oficial” al R.P.R., nr. 4 din 27 ianuarie 1965.
235
împotriva metodelor regimului de a reprima gesturile de opoziţ ie prin diagnosticarea
iniţ iatorilor cu boli psihice7.
Modificările aduse Codului Penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 au venit şi
ele în completarea legislaţ iei care va fi aplicată în cazul opozanţ ilor regimului. În
acest sens, articolele 157 şi 159 incriminau cazurile de trădare şi spionaj, fixând
pedepse cu ani grei de închisoare. Deşi prin aceste articole era vizată infracţ iunea de
transmitere a secretelor de stat de cei care aveau acces la ele sau intrau în contact cu
acestea, aliniatul 2 din art. 157 introducea o nuanţ ă care va permite incriminarea
unor persoane, disidenţ i de regulă, care nu intraseră niciodată în contact cu materiale
de tipul celor menţ ionate în Codul Penal. Aliniatul care stipula că „transmiterea şi a
altor date sau documente care nu conţ ineau secrete de stat, dar care prin caracterul şi
importanţ a lor aveau darul de periclita securitatea statului, pedepsindu-se cu
închisoare de la 5 la 15 ani”8 a fost invocat în cercetarea penală împotriva lui Paul
Goma, Vlad Georgescu sau Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
În completarea prevederilor din C.P. venea şi legea nr. 23 din 17 decembrie
1971 privind apărarea secretului de stat al R.S.R. Urmărind să contracareze
transmiterea în străinătate, mai ales la Europa Liberă, a unor materiale cu conţ inut
denigrator la adresa regimului, articolul 5 din lege interzicea scoaterea, difuzarea sau
publicarea în străinătate a lucrărilor sau scrierilor de orice fel, care ar putea
prejudicia interesele statului român9.
Aşa cum recunoştea şi fostul general de Securitate Neagu Cosma, legea
secretului de stat a reprezentat în fapt o cenzură a libertăţ ii individului, prin obligaţ ia
de a face cunoscut organelor statului orice contact cu cetăţ eni străini 10.
Una dintre persoanele care au suferit cel mai des rigorile legii 23 a fost Doina
Cornea, amendată şi avertizată aproape după fiecare scrisoare care era difuzată la
Radio Europa Liberă.
Prevederi menite să descurajeze producerea şi circulaţ ia unor materiale cu
conţ inut neconform erau stipulate şi în Legea presei. Articolul 94 din aceasta stipula
că „tipărirea, înregistrarea sau difuzarea fără autorizaţ ie legală, a unui imprimat
grafic, fonic sau pe bandă ori peliculă, destinat a fi folosit ca mijloc de informare

7
Pentru o imagine mai amănunţ ită asupra folosirii psihiatriei în scopuri politice în România, vezi
şi Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog. Memorii, Polirom, Iaşi, 2005.
8
Alina Ilinca, Liviu-Marius Bejenaru, Controlul informaţ iilor în România socialistă, 1965-
1989, I, p. 151.
9
De asemenea, prin articolul 14 „se interzice cetăţ enilor români de a avea orice fel de legătură cu
posturile de radio şi televiziune ori cu organele de presă din străinătate, care, prin acţ iunile lor, desfăşoară
o activitate de defăimare sau contrară intereselor statului român”, iar articolul 15 prevedea că „acordarea
de interviuri organelor de presă, agenţ iilor de presă ori posturilor de radio sau televiziune străine de către
cetăţ enii români, în ţ ară sau pe timpul cât se afla în străinătate în interes de serviciu sau personal, pentru
probleme ce privesc interese politice, social-economice, de apărare şi tehno-ştiinţ ifice ale statului român,
se va face numai cu aprobarea conducătorului organului central în subordinea căruia se afla organizaţ ia
din care face parte cel în cauză sau, după caz, a preşedintelui comitetului executiv al consiliului popular
judeţ ean ori al municipiului Bucureşti”. „Buletinul oficial” al R.S.R., nr. 157/17 decembrie 1971.
10
Neagu Cosma, Securitatea, Poliţ ia politică, Dosare, Informatori, Editura Globus, Bucureşti,
1998, p. 100.
236
publică, constituie infracţ iune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă”11.
În final, unul dintre actele normative a cărui aplicare împotriva unor categorii de
cetăţ eni a determinat proteste internaţ ionale a fost decretul nr. 25/1976. Incriminând
„parazitismul social” şi pe cei care „refuzau în mod sistematic să muncească”,
decretul a fost folosit pentru a pedepsi fie persoane care fuseseră concediate din
cauza convingerilor lor, fie împotriva unor credincioşi, în special neoprotestanţ i 12.

12.2. Măsuri şi metode folosite de Securitate pentru descurajarea gesturilor

de disidenţ ă

Caracterul restrâns al disidenţ ei din România îşi găseşte o explicaţ ie şi în

acţ iunile întreprinse de Securitate. Cercetarea dosarelor deschise pe numele unora
dintre cei mai importanţ i disidenţ i români relevă un mecanism de urmărire care
funcţ iona deseori cu o precizie uimitoare. Delaţ iune, dezinformare, intimidare
psihologică, dar şi ameninţ are fizică, toate se îmbină, creând imaginea unei imense
plase de păianjen ţ esute până la cele mici amănunte, totul cu scopul de a feri regimul
de orice manifestare potenţ ial ostilă, chiar dacă aceasta se contura doar la nivelul
unor opinii exprimate cu voce tare.
Suspiciunea generalizată a făcut ca, în afară de conformism, teama să fie principalul
motiv pentru care gesturile de disidenţ ă au fost atât de puţ in prezente în România.
Deşi organele de represiune au apelat în anii 1980 destul de rar la violenţ ă fizică
extremă, o excepţ ie fiind cazul inginerului Gheorghe Ursu 13 – decedat în urma
bătăilor primite în timpul anchetării sale de către Miliţ ie – , mijloacele de presiune,
precum marginalizarea profesională sau izolarea socială, hărţ uirea familiei, au fost
suficiente pentru a descuraja eventualele gesturi de opoziţ ie.
În funcţ ie de complexitatea cazului, de contactele pe care persoanele urmărite le
aveau cu exteriorul, dar şi în directă legătură cu disponibilitatea sau, din contră,
refuzul contestatarilor de a-şi modifica atitudinea, Securitatea a recurs la un arsenal
impresionant de metode.
Reţ eaua informativă era alcătuită din informatori, numiţ i uneori surse, interni sau
externi. În cazul surselor externe, aceştia erau fie cetăţ eni străini care locuiau în
România, fie persoane care se aflau în străinătate. Deşi teoretic calitatea de informator
ar fi trebuit să asigure intrarea „într-un cerc al încrederii”, informatorii erau la rândul
11
Legea presei din Republica Socialistă România, nr. 3/1974, 1978, p. 30.
12
Raport Amnesty International, 20 noiembrie 1978. A.N.I.C., Fond Documentar, dos. nr. 159, f. 130.
13
Urmărirea lui Gh. Ursu a început la sfârşitul anului 1984 în urma informaţ iei primite de la o
colegă de serviciu a acestuia, potrivit căreia Ursu ţ inea un jurnal intim de 811 pagini, în care făcea şi
comentarii critice faţ ă de politica regimului. În urma unei percheziţ ii întreprinse la domiciliul lui Ursu,
la 17 ianuarie 1985, jurnalul a fost ridicat. În acest caz, Securitatea şi-a declinat competenţ a de
cercetare, lăsând în sarcina Miliţ iei anchetarea acestuia, pe motive însă de drept comun, deţ inerea de
valută. Ursu a fost arestat la 21 septembrie 1985 şi dus în arestul Direcţ iei Cercetări Penale al I.G. de
Miliţ ie. Aici a fost supus unui regim de anchetă extrem de dur: în urma bătăilor, la 17 noiembrie 1985,
Ursu a fost mutat la spitalul penitenciar Jilava, însă a decedat, intervenţ ia chirurgicală la care a fost
supus neputând să-i salveze viaţ a. Cristian Troncotă, Duplicitarii..., p. 55.
237
lor supuşi verificărilor, pentru a se stabili onestitatea lor faţ ă de organele de Securitate,
prin intermediul altor informatori şi uneori a tehnicii operative.
Oprobriul public care s-a revărsat după 1989 asupra unora dintre informatorii
deconspiraţ i a făcut ca această categorie să fie tratată în bloc, rareori apelându-se la
nuanţ e absolut necesare, de altfel.
Fără să angajăm în lucrarea noastră o analiză pe această problemă, ne vom
rezuma la a spune doar că în rândul informatorilor au fost recrutate şi persoane care
ispăşiseră ani grei de închisoare în temniţ ele comuniste 14 sau altele care, forţ ate fiind
să colaboreze, nu au furnizat în notele lor informaţ ii care să facă rău altor oameni.
Pentru a obţ ine şi mai multe informaţ ii, Securitatea a apelat la folosirea a ceea
ce generic s-a numit „tehnică operativă” – microfoane sau alte mijloace de
ascultare/înregistrare – sau supraveghere prin sondă optică (SO)15, interceptarea
corespondenţ ei interne şi externe, filaj.
Şi în privinţ a măsurilor luate de Securitate se poate observa o gradualitate. Dacă
iniţ ial se mergea pe linia unei influenţ ări pozitive, urmărindu-se schimbarea
atitudinii contestatarului prin intermediul rudelor, prietenilor sau prin rezolvarea de
către autorităţ ile competente a unor doleanţ e – precum acordarea permisiunii de
plecare temporară din ţ ară –, ulterior se apela la organele de partid, la şefii ierarhici
şi la convocarea la Securitate.
Din arsenalul neoficial al Securităţ ii, dar cu scopul de intimidare a celui urmărit,
făceau parte şi scrisorile sau telefoanele de ameninţ are, anonimele cu conţ inut
defăimător şi chiar atacurile în plină stradă din partea unor „cetăţ eni necunoscuţ i”.
În ansamblul acestor măsuri, acţ iunile de dezinformare întreprinse de Securitate
au ocupat un loc important. Serviciul „D” a fost în ultimele două decenii de
comunism unitatea specializată care a întreprins acţ iuni de dezinformare complexe,
în ţ ară şi în străinătate. Sintetizând gama acţ iunilor de acest tip, prezentate şi în
studiile de caz cuprinse în această lucrare, putem spune că referitor la disidenţ i, în
plan intern se acredita de regulă ideea că aceştia erau fie colaboratori ai Securităţ ii,
fie agenţ i ai unui serviciu de spionaj străin, un argument folosit în favoarea
veridicităţ ii acestui fapt fiind în unele situaţ ii deplasările peste hotare (Doina
Cornea, D. Tudoran).
În exterior, urmărindu-se izolarea disidentului de cercurile „emigraţ iei reacţ ionare”
care ar fi putut să-i acorde sprijin în întreprinderea de acţ iuni ostile, se încerca
acreditarea ideii că disidentul era de fapt un agent sub acoperire al serviciilor secrete
româneşti. Un exemplu în acest sens este dat de cazul Mihai Botez, în care
„informaţ iile” privitoare la presupusa calitate de informator al Securităţ ii sau din contră
agent american/sovietic/chiar Mossad au fost puse în circulaţ ie în anii ’80 de serviciul de
Dezinformare, fiind colportate inclusiv în mediul diplomatic. În mod paradoxal, aceste
aprecieri au fost preluate şi amplificate după 1989 de o serie de persoane publice, în
condiţ iile în care nu existau date concrete care să susţ ină aceste supoziţ ii.
Un lucru şi mai interesant şi care ar necesita o analiza separată este legat de
modul în care au fost construite, într-o exprimare eufemistică, anumite dosare de
colaboratori ai Securităţ ii. În acest sens, cităm cazul dosarului de reţ ea deschis pe
14
Un caz este acela al lui Ion Caraion.
15
http://www.cnsas.ro/documente/arhiva/Dictionar%20termeni.pdf.
238
numele Marianei Celac şi care ridică serioase semne de întrebare în privinţ a
autenticităţ ii, dar şi a motivelor care au stat în spatele creării acestuia16.
Dosarul personal al colaboratorului Mery a fost deschis în 1984 şi închis trei ani
mai târziu, în 1987. Potrivit propunerii de recrutare, Mariana Celac ar fi urmat să fie
folosită pentru a da informaţ ii despre vecini. Nota cu propunerea de recrutare
prezenta sumar şi selectiv biografia Marianei Celac, din care lipseau, în mod
paradoxal, trimiterile la faptul că aceasta era sora lui Sergiu Celac, fost interpret
pentru limba rusa şi engleză al lui Ceauşescu, iar de la sfârşitul anilor 1970 trimis la
Editura Enciclopedică. Cu atât mai surprinzător era faptul ca nicăieri nu era precizat
că Mariana Celac era soţ ia lui Mihai Botez, deja cunoscut pentru disidenţ a sa. În
condiţ iile în care Securitatea era atotprezentă, este puţ in probabil ca aceasta să nu fi
ştiut aceste informaţ ii. Rămâne totuşi întrebarea de ce ele nu apar nicăieri.
Şirul neconcordanţ elor menite să suscite neîncredere în autenticitatea dosarului
continuă. Consultarea opisului documentelor din dosar poate induce ideea că ne
aflăm în faţ a unui dosar clasic de colaborator. Însa analiza documentelor relevă o
altă realitate. Potrivit documentelor privind recrutarea, ofiţ erul a luat angajamentul
scris după care a trecut la instruirea informatorului17. Doar că ceea ce figurează ca
angajament în opisul documentelor din dosar nu este altceva decât o declaraţ ie
olografă potrivit căreia Mariana Celac a avut o convorbire cu ofiţ erul Popescu,
angajându-se că va păstra secretul asupra convorbirii.
Un element de asemenea menit să suscite neîncredere în autenticitatea dosarului
este faptul că recrutarea s-a produs în 1984, iar ceea ce este prezentat ca
„angajament” a fost luat în 1987! La puţ ină vreme, se renunţ ă la colaborare, motivul
fiind acela ca Mariana Celac voia sa plece într-o călătorie în străinătate18.
În aceste condiţ ii, o întrebare care se pune este legată de motivul pentru care a
fost făcut acest tip de dosare, cine voia să se folosească de ele şi în ce scop.
În aproape toate cazurile de disidenţ ă importante, autorităţ ile române au alternat
tactica „bastonului şi morcovului”.
De remarcat este faptul că în perioada anilor 1980, în ciuda presiunilor pe care
le-a exercitat asupra disidenţ ilor, Securitatea a avut grijă să lase loc pentru o
eventuală negociere, chiar şi atunci când poziţ ia disidenţ ilor era fără echivoc. Din
acest motiv, imaginea unui război de poziţ ii, chiar dacă inegal, poate caracteriza în
parte raporturile dintre disidenţ i şi organul de represiune.

12.3. „Războiul pe calea undelor”. Posturile de radio occidentale şi Europa

de Est

În perioada Războiului Rece, confruntarea şi competiţ ia dintre cele două

blocuri s-a centrat pe domenii dintre cele mai diverse: militar, cuprinzând şi
competiţ ia spaţ ială, expansiunea în Lumea a treia, economic, cultural şi chiar
sportiv. În această luptă pe faţ ă a giganţ ilor, Occidentul a utilizat şi un instrument

16
A.C.N.S.A.S., Fond Reţ ea, dos. nr. 75858.
17
Ibidem.
18
Ibidem.
239
care a contribuit în timp la erodarea internă a statelor comuniste: posturile de radio
cu adresabilitate directă către cetăţ enii Europei de Est şi ai Uniunii Sovietice 19.
Din perspectiva acestui „război al undelor”, posturile de radio au fost împărţ ite
în trei categorii: radiourile de reprezentare (Vocea Americii, B.B.C.), radiourile
religioase (Radio Vatican), radiourile de substituţ ie (Radio Europa Liberă şi Radio
Libertatea) 20.
Radiourile de reprezentare au fost o portavoce a statelor care le-au finanţ at,
permiţ ându-i teoretic statului respectiv să rămână în contact cu cetăţ enii aflaţ i pe
teritoriile altor state. În acelaşi timp, propunându-şi să fie „o oglindă radiofonică” a
statului care-i asigură funcţ ionarea, acesta difuza emisiuni şi în limba popoarelor pe
teritoriul cărora era captat. Deşi în teorie radiourile de reprezentare nu aveau drept
funcţ ie să furnizeze informaţ ii alternative în direcţ ia unor ţ ări unde media era
cenzurată, în timpul Războiului Rece acest lucru a devenit un obiectiv21.
În cadrul acestei categorii s-au înscris posturile de radio Vocea Americii,
B.B.C., Deutsche Welle, Radio France International.
Din punctul de vedere al conţ inutului editorial cu caracter anticomunist, Vocea
Americii a deţ inut o poziţ ie de lider în perioada comunistă, deşi aici trebuie
menţ ionate modificările la nivelul programelor în funcţ ie de evoluţ ia relaţ iilor dintre
cele două mari puteri22.
Astfel, dacă în perioada destinderii au fost date instrucţ iuni care să tempereze
caracterul anticomunist al comentariilor – în 1973 s-a suspendat lectura
Arhipelagului Gulag şi s-a închis o frecvenţ ă pe care emitea programul rus, pe motiv
că aceasta interfera cu transmisiile interne ale U.R.S.S. –, în perioada administraţ iei
Reagan asistăm la dinamizarea postului23. Un buget de 21,3 milioane dolari a fost
pus la dispoziţ ia postului de radio pentru ceea ce s-a numit „Proiectul Democraţ ia”,
combaterea comunismului mondial şi susţ inerea tuturor celor care luptă pentru ideile
democraţ iei în lume, potrivit viziunii S.U.A.24
Posturile de radio de substituţ ie – RIAS25, Radio Europa Liberă, Radio
Libertatea – au urmărit să substituie organismele media din ţ ările către care emiteau.

19
Scopul intenţ ionat al acestor posturi de radio era de a penetra spaţ iul teritorial al altui stat,
pentru ca populaţ ia să poată capta postul de radio respectiv, fapt ce aducea acţ iunea acestor posturi şi
prin extensie a statelor care le susţ ineau foarte aproape de practica ingerinţ ei în treburile altui stat.
Jacques Semelin, La liberté au bout des ondes. Du coup de Prague à la chute du mur de Berlin,
Belfond, Paris, 1997, p. 22.
20
Clasificarea făcută de Jacques Semelin ni se pare foarte folositoare, din perspectiva înţ elegerii
statutului, dar şi a impactului diferenţ iat pe care aceste posturi l-au avut asupra cetăţ enilor din Europa
de Est. Ibidem, p. 23.
21
Ibidem, p. 23-25.
22
În aprilie 1950, preşedintele Harry Truman lansa „campania adevărului”, cerând
organismelor media să „promoveze adevărul despre S.U.A. în scopul de a combate distorsiunile
comuniste”. Ibidem, p. 25.
23
Ibidem, p. 25-28.
24
Ibidem.
25
RIAS (Radio in American Sector/Serviciul de Radio în sectorul american) a început să emită în
februarie 1946, programele sale adresându-se populaţ iei americane din zona americană. A avut un rol
important în timpul blocadei Berlinului, oferind informaţ ii despre ceea ce se petrecea. Începând din
1949, RIAS avea capacitatea de a transmite pe aproape întreg teritoriul R.D.G. Deşi primii ani au fost
240
Constituindu-se ca o alternativă la vocea oficială, aceste posturi de radio au
reprezentat principalul instrument folosit de S.U.A. pentru a exercita o influenţ ă
indirectă asupra vieţ ii politice interne din ţ ările comuniste.
Caracteristicile acestui tip de radio pot fi subsumate următoarelor trăsături:
conţ inutul editorial, deşi urmează nişte directive specifice, este construit astfel încât
să răspundă aşteptărilor presupuse ale publicului ţ intă; programele se fondează pe
nevoia de adevăr, în sensul în care spun ceea ce autorităţ ile naţ ionale nu spun deloc
sau prezintă deformat; este un serviciu alternativ de informare şi comentarii,
propunând totodată grila unui program obişnuit (emisiuni de muzică, buletin meteo,
informaţ ii practice) 26.
Aceste posturi de radio au un rol esenţ ial în a susţ ine gesturile de opoziţ ie apărute
în interiorul ţ ărilor comuniste, reluând şi amplificând orice manifestare de acest tip.
Din perspectiva influenţ ei exercitate la nivelul populaţ iei din statele din Europa
de Est şi U.R.S.S., Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea au constituit vârful de
lance al propagandei anticomuniste27.
Radio Europa Liberă a fost creat în 1949 ca un program al Comitetului Naţ ional
pentru o Europă Liberă, finanţ at de Agenţ ia Centrală de Informaţ ii (C.I.A.). Sediul
din Statele Unite se afla la New York, iar în Europa, la München. Anunţ ul creării
Radio Europa Liberă a fost făcut la New York din Empire State Building, scopul
declarat fiind acela de a duce o campanie de propagandă împotriva celor şase sateliţ i
sovietici din Europa Centrală şi de Est28.
Câteva luni mai târziu postul a început să emită, în următorii ani înregistrând o
evoluţ ie rapidă, emisiunile fiind transmise în limbile polonă, maghiară, cehă,
slovacă, bulgară, română şi chiar albaneză, din 1953 în 1956 29. La 1 martie 1953, a
fost creat Radio Libertatea, destinat special spaţ iului sovietic.
Cum angajaţ ii secţ iilor Europei Libere erau recrutaţ i din rândul exilaţ ilor, s-a
spus că REL nu era o voce a Americii, ci o conducere americană a vocilor est-
europene din exil30.
Evoluţ iile din timpul războiului rece au influenţ at şi modul în care a fost
conceput conţ inutul mesajului transmis de REL, acesta plecând de la susţ inerea
eliberării ţ ărilor din blocul sovietic, fără a preciza foarte clar în ce fel se putea face
această eliberare, mergând spre dezvoltarea şi susţ inerea creării unor forme
rezistenţ ă paşnice a acestor popoare. Astfel, după revoluţ ia din Ungaria, când REL,
mai precis secţ ia maghiară, a fost acuzată de a fi dat dovadă de „o iresponsabilitate

marcaţ i de perioade în care la RIAS s-au făcut auzite critice virulente, în condiţ iile destinderii şi
semnării tratatului intergerman, în 1972, conţ inutul editorial a devenit mai moderat .
26
Ibidem, p. 39.
27
Potrivit Raportului anual al postului de radio Europa Liberă/Libertatea pe anul 1988, pentru
Europa de Răsărit REL transmitea 573 ore săptămânal, Vocea Americii – 110 ore săptămânal, BBC –
88 ore săptămânal, Deutsche Welle – 73 ore săptămânal. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 21,
vol. 6, f. 115 v.
28
Pentru o perspectivă foarte apropiată în timp de momentul creării Radio Europa Liberă, vezi
Robert T. Holt, Radio Free Europe, Univesity of Minnesota Press, Minneapolis, 1958. Vezi şi Rene Al.
de Fleurs, Radio Europa Liberă şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă, Editura Vestala, Bucureşti,
2005.
29
Jacques Semelin, op.cit., p. 44.
30
Robert T. Holt, op.cit., p. 13.
241
criminală” incitând populaţ ia maghiară la revoltă, activitatea angajaţ ilor la REL a
fost ghidată prin impunerea unui cod profesional31.
În vigoare din 1957, Codul profesional al postului de Radio Europa
Liberă/Libertatea32 stabilea elementele care stăteau la baza activităţ ii celor două
posturi: acurateţ ea şi probitatea informaţ iilor radiodifuzate; confirmarea
informaţ iilor îndoielnice prin două surse independente; despre actele publice ale
guvernelor şi despre liderii din U.R.S.S. şi Europa Răsăriteană se va vorbi într-o
manieră demnă şi responsabilă; nu va fi transmis niciun program care ar putea fi
acuzat că incită la acţ iuni violente, iredentiste; emisiunile REL nu expun puncte de
vedere politice, economice sau religioase de pe poziţ ii sectante 33.
Un compartiment important la nivelul REL/RL a fost cel de cercetare şi
analiză. Rolul acestuia era de a furniza informaţ ii şi expertize analitice
realizatorilor de programe, dar analizele erau solicitate şi de persoane din
exteriorul instituţ iei, oameni de cultură, diplomaţ i din Occident, ziarişti. Având la
dispoziţ ie o arhivă impresionantă, compartimentele de cercetare au redactat şi
publicaţ ii pe subiecte de mare interes: grevele din Polonia din 1980, a 30-a
manifestare a revoluţ iei maghiare din 1956 34.
Venirea la conducerea U.R.S.S. a lui Mihail Gorbaciov, politica de glasnost şi
perestroika, dar şi stoparea bruiajului posturilor occidentale puneau REL/RL în
poziţ ia de a-şi readapta discursul. Nevoită să-şi reconfigureze discursul pentru a
rămâne credibilă, REL/RL se va concentra asupra evoluţ iilor din Europa
Răsăriteană în calitatea de „observator, dar şi catalizator al schimbărilor” 35 pe care
le considera inevitabile.

12.4 Aici Radio Europa Liberă! Secţ ia română şi susţ inerea disidenţ ei din
România

Aşa cum au recunoscut mulţ i dintre contestatarii regimului comunist din

România, disidenţ a românească nu ar fi putut exista şi rezista fără sprijinul
Occidentului: presa scrisă, posturile de radio sau organizaţ iile internaţ ionale.
Între instrumentele menţ ionate mai sus, rolul principal în susţ inerea
manifestărilor de disidenţ ă în România a revenit postului Radio Europa Liberă, cu
redacţ ia principală la München şi o subredacţ ie la Paris.
Importanţ a REL derivă din însăşi calitatea sa de post alternativ de informare.
Emisiunile politice, economice, culturale, deşi erau documentate folosind puţ inele

31
Jacques Semelin, op.cit., p. 47.
32
Ca urmare a creării în 1973 Board for International Broadcasting (Comitetul pentru
transmisiuni radiofonice internaţ ionale), ca organism de tutelă a REL şi RL, cele două posturi au fost
unificate în 1976, referirea la acestea nemaifăcându-se separat, ci Radio Europa Liberă/Radio
Libertatea.
33
Codul a fost reluat şi în Raportul anual al postului de radio Europa Liberă/Libertatea, 1988.
A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 6, f. 144-145.
34
Ibidem, f. 127-129.
35
Ibidem, f. 143.
242
surse accesibile din ţ ară, prezentau evoluţ iile şi altfel decât dintr-o perspectivă
triumfalistă, punându-le uneori şi în contextul transformărilor care aveau loc în
statele din jur.
Emisiunile difuzate de postul Europa Liberă erau adresate unei game variate de
ascultători, de la tineri, pentru care era difuzată muzică, până la persoane care aveau
anumite aşteptări de ordin intelectual. În acest sens, o notă a Direcţ iei I din 1984
semnala faptul că emisiunile realizate de Gelu Ionescu „au un conţ inut ostil şi sunt
cu multe subtilităţ i, cea ce conferă ascultătorilor intelectuali din România o atracţ ie
mai mare”36.
Popularitatea de care se bucura REL în România este confirmată şi de numărul
foarte mare de scrisori trimise postului, în care autorii, cei mai mulţ i preferând să
rămână anonimi, abordau problemele de natură personală, precum dificultăţ ile de a
emigra, neajunsuri cu care se confruntau în viaţ a profesională, în relaţ ia cu
instituţ iile statului, dar atrăgeau şi atenţ ia asupra unor decizii ale conducerii de la
Bucureşti: demolarea bisericilor şi monumentelor istorice, decizii economice,
acapararea aproape totală a spaţ iului public prin cultivarea cultului personalităţ ii
liderului37.
Din perspectiva acţ iunilor disidente din România, REL a fost avut un rol extrem
de important prin preluarea, popularizarea în Occident şi retrimiterea înapoi în ţ ară,
pe calea undelor, a discursului contestatar. Practic, Europa Liberă a fost o rotiţ ă
indispensabilă funcţ ionării unui angrenaj al cărui scop principal era de a face publice
atitudini, idei, gesturi incompatibile cu ordinea comunistă.
Dincolo de popularizarea discursului disident, REL a acţ ionat pentru crearea
unei platforme internaţ ionale pentru aceşti contestatari, menite să-i pună la adăpost
de eventualele măsuri represive. Conlucrând îndeaproape cu elementele active ale
emigraţ iei, membrii secţ iei române a REL au lansat deseori campanii în favoarea
unor disidenţ i din România (Paul Goma, Dorin Tudoran, Vasile Paraschiv).
Organizaţ iile create în Occident pentru apărarea drepturilor omului în România –
Comitetul Intelectualilor pentru o Europă Liberă38 (CIEL) sau Liga pentru Apărarea
Drepturilor Omului în România de la Paris39 – au făcut şi ele parte din acest sistem
care, nu de puţ ine ori, a salvat vieţ i.
Pericolul reprezentat de REL pentru regimul de la Bucureşti este demonstrat şi
prin crearea la Direcţ ia I a unei grupe operative speciale care să se ocupe de postul
de radio şi prin extensie de persoanele din emigraţ ie sau din ţ ară care aveau legături

36
Notă raport a Direcţ iei I-a, 27 aprilie 1984. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr.21, vol.
5, f. 31.
37
O selecţ ie a acestor scrisori se regăseşte în lucrarea editată de Gabriel Andreescu, Mihnea
Berindei, Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă, Polirom, 2010.
38
Comitetul Intelectualilor pentru o Europă Liberă a fost creat în ianuarie 1977, preşedintele
comitetului fiind dramaturgul Eugen Ionescu. Telegramă de presă. 1977. A.N.I.C., Fond Anneli Ute
Gabanyi, dos.nr. 185, f. 61.
39
La 27 februarie 1977 a luat fiinţ ă la Paris Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului
în România. Acesta s-a transformat în 1979 în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România de la
Paris. Almira Ţentea, Ioana Boca, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România de la Paris
(LDHR), în Analele Sighet 10. Cronica unui sfârşit de sistem, Fundaţ ia Academia Civică, 2003, p. 161-
162.
243
cu acesta. Numele de cod sub care s-a desfăşurat urmărirea a fost operaţ iunea
„Eterul”. În cadrul acesteia erau urmărite toate emisiunile transmise de post,
stabilindu-se gradul de periculozitate a fiecăreia în parte, realizatorii emisiunilor şi
cei care intrau în contact cu aceştia.
O notă a Direcţ iei I din mai 1988 stabilea că din cele 22 de emisiuni transmise
de REL, cea mai nocivă şi ostilă, din perspectiva conţ inutului rubricilor, alegerii şi
prezentării temelor, era emisiunea „Actualitatea românească”40. Aceasta era
coordonată din 1983 de Neculai Constantin Munteanu41, ajutat de alţ i trei redactori:
Şerban Orescu42 pe probleme economice, Emil Hurezeanu43 pentru presa
internaţ ională, şi Gelu Ionescu44 pentru probleme culturale.
De altfel, asupra angajaţ ilor de la Europa Liberă, Securitatea a exercitat o gamă
variată de măsuri, menite să pună o presiune psihologică, dar şi fizică 45 asupra
acestora, în vederea modificării conţ inutului editorial al emisiunilor sau chiar pentru
a părăsi postul, dar şi pentru a crea disensiuni între subredacţ ia de la Paris şi redacţ ia
de la München, dar şi între angajaţ ii din interiorul aceleiaşi secţ ii. De remarcat este
faptul că în reuşita ultimei măsuri, o contribuţ ie semnificativă au avut-o disensiunile,
rivalităţ ile deja existente între angajaţ ii de la REL.
Din perspectiva metodelor folosite de Securitate împotriva angajaţ ilor de la
secţ ia română, unul dintre cazurile cele mai interesante este acela al lui Vlad
Georgescu.
40
Notă. 30 mai 1988. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 6, f. 98.
41
Neculai Constantin Munteanu, redactor la revista „Cinema”, a fost anchetat în mai multe
rânduri în 1977 pentru că a încercat să transmită în Occident mai multe materiale adresate
preşedintelului României, conţ inând un limbaj denigrator, una adresată preşedintelui american Jimmy
Carter, în care vorbea despre încălcarea drepturilor constituţ ionale din ţ ara noastră, şi o scrisoare
adresată lui Paul Goma, prin care se solidariza cu acesta. Materialele au fost predate de N.C. Munteanu
unui informator al Direcţ iei a III-a, pe care Munteanu îl credea diplomat, cerându-i să le transmită
ambasadorului american. Notă privind pe Neculai Constantin Munteanu, redactor la revista „Cinema”.
12 aprilie 1977. A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dos. nr. 21, vol. 5, f. 234-236.
42
Şerban Orescu a urmat cursurile Facultăţ ii de Drept şi Litere din Bucureşti până în 1949. Din
cauza originii sociale nesănătoase, fiu de moşieri, nu a putut profesa avocatura. A urmat cursurile
Facultăţ ii de electronică din Institutul Politehnic Bucureşti, la fără frecvenţ ă, devenind inginer. În 1972
a obţ inut titlul de doctor inginer în conducerea şi organizarea întreprinderilor. Motivând că are rude în
R.F. Germania, a plecat definitiv cu soţ ia în 1977. În 1979 a devenit preşedinte al Cercului Democrat al
Românilor din Köln, ulterior a fost angajat la REL, unde s-a ocupat de emisiuni pe teme economice.
Fişă personală privind pe Şerban Orescu, angajat al postului de radio Europa Liberă. Ibidem, f. 61-62.
43
Emil Hurezeanu, absolvent al Facultăţ ii de Drept din Cluj-Napoca. În timpul studenţ iei a
colaborat la colectivul redacţ iei revistei studenţ eşti „Echinox” din Cluj-Napoca. Fiind propus de poeta
Ana Blandiana pentru bursa „Herder”, în mai 1982, a participat timp de zece zile la festivităţ ile
decernării premiilor la Viena. La 1 noiembrie 1982 a plecat din nou la Viena, pentru efectuarea unei
specializări post-universitare, de unde a refuzat să se mai întoarcă în ţ ară. Cu ajutorul lui Vlad
Georgescu şi Virgil Ierunca, a fost angajat la REL. Fişă privind pe Hurezeanu Emil Horaţ iu, angajat al
postului de radio Europa Liberă. Ibidem, f. 36-36 v.
44
Gelu Ionescu, lector la Facultatea de limbă şi literatură a Universităţ ii din Bucureşti, 1963-
1982. În 1976 a fost premiat de Uniunea Scriitorilor pentru volumul Romanul lecturii. În perioda 1976-
1978 a fost urmărit informativ pentru comentarii ostile. Plecat din ţ ară în 1981 pentru a participa la un
colocviu în Franţ a, a refuzat să se mai întoarcă. A fost angajat la REL, lucrând în cadrul emisiunii
culturale de la München. Fişă privind pe Ionescu Gheorghe, zis Gelu. Ibidem, f. 6-7.
45
În noiembrie 1977, Monica Lovinescu a fost atacată şi bătută bestial la Paris, de către nişte
„necunoscuţ i”.
244
 Plecat din ţ ară în 1979, după gesturile de disidenţ ă la care recursese în 1977,
ceea ce îi atrăsese şi o arestare de câteva luni, în 1980 Vlad Georgescu a început
colaborarea cu Europa Liberă. În martie 1982 ocupa deja postul de director adjunct
al secţ iei pentru România al Radio Europa Liberă, iar din ianuarie 1983 devenea
director al acesteia.
Activitatea lui Vlad Georgescu la Europa Liberă, puternic impregnată de
rigoarea sa ştiinţ ifică, a fost direcţ ionată mai ales împotriva cultului personalităţ ii
liderului de la Bucureşti, fapt ce a depăşit uneori directivele conducerii americane
care nu vizau atacarea regimului politic din România, ci doar abuzurile săvârşite de
conducere şi autorităţ i. În acelaşi timp, Vlad Georgescu şi-a oferit, în mod constant,
sprijinul unor opozanţ i cunoscuţ i din România – Mihai Botez, Dorin Tudoran,
Gheorghe Calciu ş.a.m.d. – fie mijlocindu-le contacte cu personalităţ i sau organizaţ ii
din „lumea liberă”, fie vorbind despre ei la Europa Liberă, fapt ce le asigura acestora
o minimă protecţ ie în faţ a autorităţ ilor de la Bucureşti.
Succesul acţ iunilor sale de la Europa Liberă poate fi măsurat în eforturile
Securităţ ii române de a-l discredita în faţ a colegilor şi mai ales a conducerii
americane a postului, în încercarea de a-l determina să renunţ e la difuzarea unor
materiale sau să mai facă afirmaţ ii cu caracter denigrator la adresa regimului condus
de N. Ceauşescu.
Astfel, într-un plan de măsuri al UM 0544 din 5 octombrie 1981 şi care-l viza
pe Vlad Georgescu, numit conspirativ „Iuda”, se dispunea lansarea în străinătate
folosind sursa externă „Konrad” a versiunii că rămânerea în străinătate a lui Vlad
Georgescu nu ar fi fost întâmplătoare, fiind de fapt trimis de Securitate pentru a
penetra C.I.A. şi postul de radio Europa Liberă46.
În 1982, Securitatea i-a trimis mai multe scrisori lui Vlad Georgescu, semnate
cu numele de cod folosit de acesta pe vremea când a fost informator al organelor de
Securitate47. Scopul era acela de a-l determina pe Georgescu să părăsească Europa
Liberă. Văzând că acest lucru nu s-a întâmplat, organele de Securitate au publicat
prin intermediari48 în străinătate scrisori compromiţ ătoare la adresa lui Vlad
Georgescu, însoţ ite de copii după angajamentul de colaborare cu Securitatea semnat
de Vlad Georgescu în 196349. Scrisoarea a fost trimisă şi în America, în încercarea
de a determina conducerea postului să-l concedieze.
Planul de măsuri elaborat pentru perioada iunie 1985-decembrie 1985 ducea
lucrurile mai departe, propunându-şi să atragă atenţ ia organelor de contrainformaţ ii
vest-germane şi americane asupra faptul că Vlad Georgescu ar fi putut fi un agent
infiltrat al serviciilor româneşti. În acest sens, se preconiza ca lui „Iuda” să i se
trimită două-trei scurte scrisori şi vederi din ţ ară şi din unele state occidentale,
concepute astfel încât organele de cenzură să ajungă la concluzia că i se fac unele

46
Plan de măsuri în acţ iunea informativă privind pe Vlad Georgescu, conspirativ „Iuda”. 5
octombrie 1981. A.C.N.S.A.S., Fond SIE, dos.nr. 27085, vol 1, f. 124.
47
Despre istoria colaborării lui Vlad Georgescu cu organele de Securitate, dar şi nuanţ ele care se
impun în tratarea acestei probleme, vezi pe larg în capitolul dedicat disidenţ ei din mediul ştiinţ ific,
universitar şi tehnic.
48
În acest sens, a fost folosită publicaţ ia „Stindardul”.
49
Raport. 7 martie 1984. A.C.N.S.A.S., Fond SIE, dos.nr. 27085, vol 1, f. 780.
245
comunicări codificate. Sub unele timbre sau în vederi vor fi disimulate micropuncte,
iar pe unele texte ce i se vor trimite din R.F.G. se va insera un mesaj codificat (un
cod real, simplu pentru criptanalişti), scris cu cerneală simpatică, uşor de constatat la
controlul fizic50.
În ciuda presiunilor care se exercitau la adresa lor, angajaţ ii secţ iei române au
continuat să acorde un sprijin specific celor din ţ ară, oferind disidenţ ilor o platformă
publică pentru a-şi face cunoscute opiniile, dar şi pentru a genera nuclee de gândire
critică.
Este adevărat că în graba de a umple golul din dreptul disidenţ ei româneşti şi
aflaţ i cumva într-o competiţ ie cu colegii de la celelalte secţ ii, departamentul
românesc a acordat uneori o atenţ ie exagerată unor subiecte, de exemplu
nemulţ umirile din sfera culturală, care nu avut drept finalitate o critică mai
concertată a regimului51 .
Cu toate acestea, secţ ia română a REL a oferit cel mai important instrument prin
care puţ inele gesturi de disidenţ ă din România au devenit cunoscute în ţ ară şi în
lume.

50
Planul de măsuri în acţ iunea informativă „Iuda” pe perioada iunie 1985-decembrie 1985. 10
iunie 1985. Ibidem, f. 921-922.
51
Cristina Petrescu, Romania, în Dissent and opposition in communist Eastern Europe : origins
of civil society and democratic transition, Detlef Pollack, Jan Wielgohs (editors), Ashgate Publishing
Limited, f.l., 2004, p. 142.

246
 Concluzii

În primii ani de existenţ ă a regimului, autorităţ ile de atunci s-au confruntat cu

multiple manifestări de rezistenţ ă, cele mai aprige fiind cele în care au fost implicaţ i
partizanii anticomunişti retraşi în munţ i, respectiv ţ ăranii participanţ i la răscoalele
împotriva cotelor obligatorii şi a colectivizării.
Şi una şi alta dintre aceste două forme de rezistenţ ă a însemnat asumarea de
către participanţ i a riscului suprem. Mulţ i dintre membrii mişcării de rezistenţ ă au
murit în confruntarea cu trupele de Securitate sau au fost condamnaţ i ulterior la
moarte, nenumăraţ i ţ ărani au fost ucişi sau executaţ i în timpul revoltelor.
Valurile de represiune de la sfârşitul anilor 1940 şi din cursul anilor 1950 i-au
lovit deopotrivă pe cei care s-au opus regimului, dar şi pături întregi din societate, a
căror vină ţ inea de originea socială, de apartenenţ a la unul dintre partidele politice
istorice sau la mişcarea legionară, dar şi pe mulţ i alţ ii care au fost percepuţ i ca un
potenţ ial pericol pentru regim.
De la începutul anilor 1960, odată cu iniţ ierea unei politici de acomodare între
regim şi societate, care a presupus diminuarea represiunii, creşterea nivelului de trai,
deschiderea culturală şi o reîntoarcere treptată spre filonul naţ ional, s-a ajuns la un
climat de relativă linişte socială. Acesta s-a deteriorat însă progresiv, după 1971, pe
fondul revenirii la dogmatism a conducerii P.C.R., dar şi a evoluţ iilor politico-
economice de pe plan internaţ ional, ceea ce a creat premisele apariţ iei şi în România,
din a doua jumătate a anilor 1970, a fenomenului disidenţ ei.
Disidenţ a a reprezentat un tip distinct de opoziţ ie la adresa politicilor regimului
comunist, dezvoltată în strânsă legătură cu politica drepturilor omului, promovată
prin Actul Final de la Helsinki şi prin politica administraţ iilor americane, începând
cu cea a lui Jimmy Carter. Din aceasta ultimă perspectivă, trebuie precizat că Statele
Unite au acţ ionat prin mijloace specifice directe sau indirecte pentru încurajarea
oricărui tip de atitudine care ar fi putut destabiliza statele comuniste.
Caracterizată printr-o componentă intelectuală extrem de pronunţ ată, disidenţ a a
fost, din perspectiva tipului de exprimare, a calităţ ii, dar şi a acţ iunii publice,
segmentul cel mai elaborat al opoziţ iei din statele comuniste. Având prin excelenţ ă
un caracter profund intelectual, uneori elitist, disidenţ a s-a dezvoltat în strânsă
legătură cu contextul intern şi internaţ ional, fiind influenţ ată de celelalte manifestări
de opoziţ ie societală: revolte muncitoreşti, încercări de creare a unor sindicate libere.
Gândirea disidentă din U.R.S.S. şi Europa de Est a înregistrat o varietate de
curente, oferind în primul rând alternative la realitatea existenţ ei într-o societate de
tip totalitar. Dincolo de planul abstract al proiectelor, disidenţ ii şi-au asumat ca
sarcină determinarea autorităţ ilor comuniste să respecte drepturile cetăţ enilor
înscrise în constituţ ii, dar şi documentele internaţ ionale. Privind spre viitor, au
încercat să smulgă o parte din societate de sub controlul statului comunist, oferindu-i
accesul la educaţ ie, cultură, informaţ ie paralelă.
Privită la scară mare, disidenţ a nu a putut influenţ a societatea în ansamblul ei şi
nici nu a contribuit în mod direct şi decisiv la prăbuşirea regimurilor comuniste, însă
247
în statele unde a fost mai dezvoltată a permis strângerea laolaltă a intelectualilor
critici, pregătirea unor elite alternative celor comuniste şi schiţ area unor proiecte
care s-au dovedit extrem de folositoare perioadei post-1989.
Deşi similară, la nivelul principiilor susţ inute şi a mijloacelor de acţ iune, cu
manifestările de disidenţ ă din U.R.S.S. şi Europa de Est, disidenţ a din România a
fost una extrem de redusă, nedepăşind stadiul de constelaţ ie a unor istorii personale.
În raport cu disidenţ a din statele despre care am vorbit în această lucrare, lipsa
de anvergură a disidenţ ei româneşti poate fi explicată printr-o serie de factori:
absenţ a unei culturi paralele, numărul mic al celor care şi-au manifestat
disponibilitatea de a se angaja în activităţ i disidente, lipsa unei platforme interne de
exprimare, precum şi a reţ elelor de disidenţ i.
În privinţ a primului factor, atunci când ne referim la o cultură paralelă, ne
referim la tipurile de manifestare culturale paralele care au putut să genereze curente
de gândire alternativă, atitudini cu o relevanţ ă crescută pentru societate. Pentru a ne
apropia de domeniul concretului, vom aminti faptul că mulţ i dintre intelectualii care
s-au regăsit în primele rânduri ale disidenţ ei sovietice din anii 1960-1970 au fost
membrii unor cercuri culturale care s-au dezvoltat, nu fără piedici, în anii de după
moartea lui Stalin. La fel, în cazul Cartei 77, aceasta a reunit persoane cu concepţ ii
foarte diferite, o parte dintre aceştia afirmaţ i în perioada „Primăverii de la Praga”.
Numărul mic al persoanelor dispuse să se angajeze în gesturi disidente a făcut
ca reţ elele de disidenţ i care s-au coagulat în U.R.S.S. şi în special în Europa Centrală
să nu existe în România. Chiar şi atunci când au existat încercări ale disidenţ ilor
români de a lua legătura unii cu alţ ii (cazul Doinei Cornea, care a încercat fără
succes să-i contacteze pe Mihai Botez, Dorin Tudoran, Vasile Paraschiv), acestea au
fost zădărnicite de Securitate.
Disidenţ ilor români le-a lipsit o platformă internă de exprimare, care în restul
statelor menţ ionate a fost reprezentată de samizdat. Acesta ar fi avut rolul
diseminării mai rapide şi la prima mână a materialelor disidenţ ilor (memorii,
proteste, semnalarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului), dar ar fi putut
contribui substanţ ial şi la dezvoltarea unei culturi paralele (multiplicarea literaturii
care era respinsă de la publicare pentru conţ inutul neconform)1. Platforma externă,
reprezentată în special de Radio Europa Liberă, a fost singura modalitate prin care
mesajele disidenţ ilor români ajungeau să fie cunoscute în ţ ară.
În ceea ce priveşte lipsa de anvergură a disidenţ ei din România, analizele de
până la acest moment au explicat această realitate făcând trimitere la o serie de
elemente: caracterul represiv al regimului din România şi elemente care ţ in de
cultura politică a poporului român. Deşi considerăm că aceste cauze sunt reale, am
simţ it nevoia unor nuanţ ări şi completări, menite, credem noi, să dea o imagine mai
completă asupra cauzelor care au imprimat disidenţ ei din România un caracter de
fragilitate.
Regimul comunist din România a fost unul cu o pronunţ ată componentă
represivă, în închisorile comuniste găsindu-şi sfârşitul în anii 1950 vârfurile elitei
1
Din cercetările noastre, samizdatul în România s-a redus la traducerile pe care Doina Cornea le-a
făcut dintr-o serie de autori publicaţ i în limba franceză, circulaţ ia Jurnalului fericirii de Nicolae
Steinhardt şi publicaţ iile samizdat scoase de minoritatea maghiară.
248
culturale şi politice. Cei care au reuşit să scape acestui infern au fost trimişi în
domiciliu obligatoriu, marginalizaţ i, izolaţ i, urmăriţ i permanent (C. Noica, L.
Blaga). Totodată, în noul context creat de instaurarea şi apoi de consolidarea
regimului comunist, o parte dintre vechii intelectuali au ales să meargă alături de
partid.
Caracterul represiv al regimului se manifestase din plin şi în cazul celor care au
luptat cu arma în mână împotriva regimului, în rezistenţ a armată, dar şi împotriva
ţ ăranilor răsculaţ i.
Începând cu anii 1960 însă, după cum am arătat şi în lucrare, caracterul represiv
al statului comunist s-a diminuat progresiv. Cu precădere în anii 1970-1980,
metodele folosite pentru controlul societăţ ii nu vor mai atinge, decât cu puţ ine
excepţ ii, violenţ a anilor 1950. Accentul fiind pus pe „prevenţ ie”, organele de
represiune s-au concentrat pe a identifica, documenta şi a trata gesturile de disidenţ ă
individual, luând măsuri în funcţ ie de evoluţ ia fiecărui caz în parte.
Evoluţ ia înregistrată la nivelul atitudinii organelor represive vizavi de disidenţ i
este vizibilă şi prin analizarea registrului de măsuri care i-au vizat pe aceştia. Dacă la
sfârşitul anilor 1970 asistăm la arestări, reţ ineri pe durata câtorva luni (P. Goma, V.
Georgescu) şi chiar condamnări (Gh. Calciu Dumitreasa, I. Cană, N. Dascălu), în
anii 1980, în cazul disidenţ ilor cunoscuţ i în străinătate măsurile represive
predominante s-au încadrat în alt registru2 (urmărire generalizată – informatori,
tehnică operativă, filaj –, intimidare psihologică, hărţ uire, arestul la domiciliu).
Nu încercăm să minimalizăm astfel rolul represiv al Securităţ ii din anii 1980.
Teama de Securitate a fost una reală şi justificată, mulţ i oameni căzând victime
abuzurilor acestei instituţ ii3. În cazul disidenţ ilor însă, vorbim despre persoane
cunoscute mediului din care făceau parte (scriitori, oameni de ştiinţ ă) şi care, cel mai
important, beneficiau de notorietate internaţ ională, aflându-se în atenţ ia Europei
Libere, a emigraţ iei româneşti şi, pe această filieră, în atenţ ia unor organizaţ ii pentru
apărarea drepturilor omului. Vizavi de aceste persoane, comportamentul Securităţ ii
în anii 1980 a fost unul foarte nuanţ at, în multe din cazurile cunoscute în exterior
Securitatea afişând, în paralel cu toate măsurile pe care le desfăşura împotriva
disidentului (în special de discreditare şi dezinformare a acestuia), o disponibilitate
de negociere4.
Mai mare decât teama în sine şi probabil mai periculoasă a fost însă suspiciunea
sădită în sufletele oamenilor, percepţ ia omniprezenţ ei Securităţ ii.
Din perspectiva celor menţ ionate anterior, considerăm că teama de represiune
invocată de o serie de intelectuali ca justificare pentru neimplicarea în activităţ i
disidente, are, cel puţ in pentru anii 1980, doar o justificare parţ ială. Unii dintre aceşti
disidenţ i au folosit în negocierea cu organele represive ameninţ area cu recurgerea
2
Arestarea Doinei Cornea s-a făcut pe fondul unor circumstanţ e speciale, legate de revolta de la
Braşov şi de manifestele de solidarizare cu muncitorii braşoveni, pe care D. Cornea şi fiul ei le-au
răspândit.
3
Radu Filipescu este cel care a adus în atenţ ia publicului cazurile unor colegi de închisoare de la
Aiud, condamnaţ i pentru răspândire de manifeste sau activităţ i neconforme şi care şi-au ispăşit
pedeapsa fără ca nimeni din exteriorul ţ ării să intervină pentru eliberarea lor.
4
Am prezentat aria largă a măsurilor Securităţ ii vizavi de disidenţ i în studiile de caz pe care le-am
realizat în lucrare.
249
„la scandal, la Europa Liberă, la disidenţ ă” pentru a obţ ine anumite favoruri sau
concesii5.
Considerăm că o altă cauză care a dus la existenţ a unei disidenţ e foarte firave în
România se regăseşte în evoluţ iile societăţ ii româneşti începând cu jumătatea anilor
1960. Componenta naţ ionalistă şi antisovietică imprimată regimului comunist din
România a făcut ca acesta să fie acceptat şi chiar susţ inut în mod deschis, pentru o
anumită perioadă, de poporul român. Politica independentă faţ ă de sovietici,
destinderea de la nivelul societăţ ii, nivelul de trai relativ crescut al populaţ iei din
anii 1960, menţ inut în parte şi în anii 1970, nu au oferit motive care să ducă la
gesturi de revoltă6. Chiar şi în anii 1980, când situaţ ia politico-economică se
degradase, pentru o bună parte a populaţ iei a te manifesta împotriva lui Ceauşescu
era perceput ca a fi în favoarea ruşilor.
De asemenea, nu poate fi trecută cu vederea doza importantă de conformism,
dar şi individualism, prezentă la nivelul grupurilor de intelectuali, care aveau la
îndemână posibilităţ i de exprimare accesibile păturilor mai largi de cetăţ eni. În acest
sens, folosirea unor supape de tipul publicării romanelor cu cheie sau „a textelor cu
şopârle” au acţ ionat ca nişte instrumente de defulare ale nemulţ umirii sociale.
Fără îndoială importante sub raportul valorii literare, dar şi a confortului pe
care-l puteau trezi cititorului, care descoperea într-o formă codificată adevărul
despre societatea în care trăia, aceste tipuri de manifestare, identificate uneori ca
rezistenţ a prin cultură, nu au putut să susţ ină crearea unor „insule de opinie critică,
cu potenţ ial de a deveni publică”. Accentul pe care creatorii l-au pus pe realitatea
imediată a fost vizibil mai ales după 1989, când puţ ini au fost aceia care au putut
oferi tiparului „literatura de sertar”.
Din perspectiva celor prezentate mai sus, considerăm că cele câteva gesturi
autentice de disidenţ ă din România au fost cu atât mai importante, cu cât, apărând
într-un context politic ostil, au trebuit să facă faţ ă, pe de-o parte represiunii
regimului, indiferent de formele pe care le-a îmbrăcat, dar şi unui mediu social care
nu încuraja astfel de atitudini7.
Dincolo de proiectele disidente, de acţ iuni, de confruntarea cu regimul,
disidenţ a a reprezentat în esenţ ă rezultatul concret, vizibil, al unei regăsiri de sine a
individului, a deciziei de a trăi în concordanţ ă cu credinţ ele sale cele mai profunde,
chiar dacă asta însemna intrarea în conflict cu o anumită realitate politică.
Refuzând să se considere victime sau martiri, disidenţ ii autentici au privit
disidenţ a din perspectiva unei libertăţ i pe care au putut să o simtă şi să o manifeste
public într-un mediu „neliber”.

5
Cele mai multe exemple le regăsim la nivelul grupărilor de scriitori, în documentele elaborate la
Securitate apărând destul de des trimiteri de tipul: dacă nu mi se publică, dacă nu mi se dă drumul
afară, fac scandal la Europa Liberă, dau interviuri presei occidentale.
6
Prima revoltă muncitorească de proporţ ii a avut loc în 1977, în Valea Jiului.
7
În cazurile prezentate în această lucrare am oferit câteva detalii referitoare la gama reacţ iilor din
rândul colegilor, prietenilor la adresa disidenţ ilor: de la confruntări directe, pentru a-şi manifesta
dezaprobarea, până la izolarea acestora.
250
 Ilustraţ ii

Cutremurul oamenilor, 1977

Paul Goma, 1977

Fotografie din dosarul penal

Vlad Georgescu, 1963 Dr. Ion Vianu, 1974

Fotografie de filaj Fotografie de filaj

251
 GH. CALCIU DUMITREASA

Gh. Calciu Dumitreasa, 1948

Fotografie din dosarul de
penitenciar

Gh. Calciu Dumitreasa şi Radu Ciuceanu,

1979
Fotografie de filaj

252
 FONDATORII SLOMR
Fotografii din timpul urmăririi penale, 1979

Pr. Gh. Calciu Dumitreasa

Fotografie din dosarul de penitenciar

Dr. Ion Cană Ec. Gh. Braşoveanu

Fotografie din dosarul de penitenciar Fotografie din dosarul de penitenciar

253
 DISIDENŢA ÎN ANII 1980

Mihai Botez („Badea”) şi Michael Butler („Bert”),

ataşatul politic al ambasadei SUA, 1987
Fotografie de filaj

Radu Filipescu, 1983 Gabriel Andreescu, 1987

Fotografie din dosarul penal Fotografie din timpul urmăririi penale

254
 MANIFESTE

Manifest realizat şi răspândit de Radu Filipescu în 1983

Manifest de solidarizare cu greva muncitorilor de la Braşov, din 1987,

realizat de Doina Cornea.

255
256
 Bibliografie

I. IZVOARE

A. Arhive

Arhiva Consiliul Naţ ional pentru Studierea Arhivei Fostei Securităţ i

(A.C.N.S.A.S.)
Fond Penal (Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Paul Goma, Vlad Georgescu, Doina
Cornea)
Fond S.I.E. (Vlad Georgescu, Dorin Tudoran, Vasile Paraschiv)
Fond Manuscrise (Paul Goma, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ionel Cană)
Fond Reţ ea (Vlad Georgescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Mariana Celac, Doina Cornea).
Fond Informativ (Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Paul Goma, Vlad Georgescu, Doina
Cornea, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Deşliu, Gh. Braşoveanu, Ionel Cană)
Fond Documentar

Arhivele Naţ ionale Istorice Centrale (A.N.I.C.)

Fonduri C.C. al P.C.R., Cancelarie; Secţ ia Propagandă şi Agitaţ ie; Relaţ ii externe;
Fond Comitetul pentru presă şi tipărituri; Colecţ ia Anneli Ute Gabanyi

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (AMAE)

Fond U.R.S.S., 1968

Arhiva Radio Europa Liberă – Open Society Archives (HU OSA)

Records of Radio Free Europe/Radio Liberty Research Institute; Romanian Unit
(Subfonds 60); Subject files 1946-1992 (series 1); RFE Confidential Reports on
Romania, 1971-1975 (series 2); Records relating to Romanian opposition and
Protest movement, 1977-1991 (series 3); Romanian Monitoring, 1976-1995 (series
4)
Records of Radio Free Europe/Radio Liberty Research Institute; Analytic Research
Department (subfonds 5); Records of Vlad Socor (series 190)

Arhiva Diplomatică a Ministerului de Externe Francez, fondul Europa,

subfondul România

Rare Book and Manuscript Library, Universitatea Columbia

Arhiva personală Mihai Botez (păstrată în parte de dna Viorica Oancea, sora
disidentului)

257
Arhiva Televiziunii Române, Montaj din lucrările Congresului al XII-lea al
PCR, 19-23 noiembrie 1979.

B. Documente publicate

Afiani, V.I., Tomilin, I.G. (editori), „A za mnoiu şum pogoni...” Boris

Pasternak i vlasti. 1956-1972 gg: Dokumentî, ROSSPEN, Moskva, 2001.
Anatomia konfliktov. Ţentralnaia i iugo-vostocinaia Evropa: dokumentî i
materialî poslednei treti XX veka nacealo 1970-h-pervaia polovina 1980-h godov,
Rosiskaia akademia nauk Institut slavianovedenia, Sankt-Petersburg, Aleteia, 2012.
Andreescu, Gabriel, Berindei, Mihnea, Ultimul deceniu comunist. Scrisori către
Radio Europa Liberă, Polirom, 2010.
Anton, Mioara, Provocările destinderii Est-Vest: Richard Nixon şi Europa, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2006.
„Bande, bandiţ i şi eroi”. Grupurile de rezistenţ ă şi Securitatea (1948-1968).
Documente, coord. Florica Dobre, C.N.S.A.S., Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2003.
Botez, Mihai, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţ iei Culturale
Române, Bucureşti, 2003.
Brişcă, Adrian, Ciuceanu, Radu, Rezistenţ a armată din Munţ ii Făgăraş.
Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu, 1949-1955, I.N.S.T., Bucureşti, 2007.
Brişcă, Adrian, Rezistenţ a armată din Banat, vol.I, 1945-1949, I.N.S.T.,
Bucureşti, 2004.
Bukovski, Vladimir, Une nouvelle maladie mentale en U.R.S.S.: L’opposition,
Éditions du Seuil, f.l., 1971.
Calciu-Dumitreasa, Gheorghe, Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi
alte mărturii. Ediţ ie îngrijită, prefaţ ă şi note de Răzvan Codrescu, Nemira, 2001.
Cartea Albă a Securităţ ii, vol. III, coord. Mihai Pelin, Serviciul Român de
Informaţ ii, 1995.
Cartea Albă a Securităţ ii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989, Serviciul
Român de Informaţ ii, 1995.
Cătănuş, Ana-Maria, Cultura şi arta la începutul regimului Ceauşescu,
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2004.
Cătănuş, Ana-Maria, Dorin Tudoran sau avatarurile unui intelectual român în
luptă cu regimul comunist, în Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2004.
Cătănuş, Ana-Maria, Scriitorii români şi limitele liberalizării, 1965-1971, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2005.
Cătănuş, Ana-Maria, Tensiuni în relaţ iile româno-sovietice în anul „Primăverii
de la Praga”, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2006.
Cătănuş, Ana-Maria, The 1971 Cultural Revolution: Preliminary Assessements,
în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 58-59, 1-2/2008.
258
 Cătănuş, Dan (coord.), Anton, Mioara, Cătănuş, Ana-Maria, Mironov,
Alexandru-Murad, Spiridon, Nicoleta Raluca, Intelectuali români în arhivele
comunismului, Nemira, Bucureşti, 2006.
Cătănuş, Dan, A doua destalinizare. Gh. Gheorghiu-Deja la apogeul puterii,
Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2005.
Cătănuş, Dan, Roske, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România.
Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, I.N.S.T., Bucureşti, 2000.
Cătănuş, Dan, Roske, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România.
Represiunea, vol. I, 1949-1953, I.N.S.T., Bucureşti, 2004.
Ceauşescu, critic literar, Ediţ ie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţ a,
Editura Vremea, Bucureşti, 2007.
Ceauşescu, Nicolae, Cuvântare la Congresul al II-lea al educaţ iei politice şi
culturii socialiste, 24-25 iunie 1982, Editura Politică, Bucureşti, 1982.
Ceauşescu, Nicolae, Cuvântare la Consfătuirea de lucru pe problemele muncii
organizatorice şi politico-educative din 2-3 august 1983, Editura Politică, Bucureşti,
1983.
Ceauşescu, Nicolae, Raportul C.C. al P.C.R cu privire la activitatea partidului
în perioada dintre Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al P.C.R., în
volumul Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965,
Editura Politică, Bucureşti, 1965.
Ceauşescu, Nicolae, România pe drumul desăvârşirii construcţ iei socialste.
Rapoarte, cuvântări, articole, ianuarie 1968-martie 1969, Editura Politică,
Bucureşti, 1969.
Ciuceanu, Radu, Buhoci, Puica, Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia,
vol. V, 1948-1952, I.N.S.T., Bucureşti, 2007.
Ciuceanu, Radu, Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia, vol. I, 1947-
1949, I.N.S.T., Bucureşti, 2001.
Ciuceanu, Radu, Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia, vol. IV, 1945-
1976, I.N.S.T., Bucureşti, 2007.
Ciuceanu, Radu, Roske, Octavian, Troncotă, Cristian, Începuturile Mişcării de
Rezistenţ ă în România, vol. I: 11 aprilie 1945-31 mai 1946, I.N.S.T., Bucureşti,
1998.
Ciuceanu, Radu, Roske, Octavian, Troncotă, Cristian, Începuturile Mişcării de
Rezistenţ ă în România, vol. II: 1 iunie-18 noiembrie 1946, I.N.S.T., Bucureşti, 2001.
Cojoc, Marian, Mişcarea de rezistenţ ă anticomunistă din Dobrogea, 1949. I, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 18, 1/1998.
Cojoc, Marian, Rezistenţ a armată din Dobrogea, 1945-1960, I.N.S.T.,
Bucureşti, 2004.
Colectivizarea în Vlaşca. Documente, 1949-1950, Ediţ ie de documente
întocmită de Ancu Damian, Florin Breazu şi Ion Bălan, Editura Vinea, Bucureşti,
2002.
Concepţ ia preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, privind drepturile
omului, în Drepturile omului în lumea contemporană. Culegere selectivă de
documente (Mikloş Antal, Constantin Băiaşu, Victor Duculescu, Ion Răduică, Sorin
Stanciu, Nicolae Ecobescu), Editura Politică, Bucureşti, 1983.
259
 Conferinţ a Naţ ională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie 1972, Editura
Politică, Bucureşti, 1972.
Conferinţ a pentru Securitate şi cooperare în Europa, Editura Politică,
Bucureşti, 1975.
Congresul al XI-lea al PCR, 25-28 noiembrie 1974, Editura Politică, Bucureşti,
1975.
Constantiniu, Laurenţ iu, Acordul de procentaj Churchill-Stalin în documentele
sovietice, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 60-61, 3-4/2008.
Constituţ ia Republicii Populare Române, publicată în „Buletinul Oficial al
Marii Adunări Naţ ionale a Republicii Populare Române” nr. 1 din 27 septembrie
1952.
Constituţ ia Republicii Populare Române, publicată în „Monitorul Oficial”,
partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
Constituţ ia Republicii Socialiste România, Editura Politică, 1972.
Cornea, Doina, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, 1991.
Cu privire la cifrele de control ale dezvoltării economiei naţ ionale a U.R.S.S.
pe anii 1959-1965, Raport prezentat de N.S. Hruşciov la 27 ianuarie 1959, în
volumul Materiale ale Congresului al XXI-lea extraordinar al P.C.U.S., Editura
Politică, Bucureşti, 1959.
Cuvântarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu la Conferinţ a pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975, în Conferinţ a pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975.
Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Congresul al III-lea al educaţ iei
politice şi culturii socialiste, în volumul Congresul al III-lea al educaţ iei politice şi
culturii socialiste, 17-18 august 1987, Editura Politică, Bucureşti, 1987.
Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceauşescu în faţ a adunării populaţ iei din Capitală,
„Lumea”, nr. 35, 22 august 1968.
Decretul Consiliului de Stat nr. 472/1977, în „Buletinul oficial”, nr. 138 din 26
decembrie 1977.
Decretul nr. 112 din 28 iunie 1948 privind înfiinţ area Comisiunii de Stat pentru
Colectarea Cerealelor, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 147 din 29 iunie 1948.
Decretul nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase
din România.http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/177_1948.php.
Decretul nr. 275/15 mai 1973 privind organizarea şi funcţ ionarea Consiliului
Naţ ional pentru Ştiinţ ă şi Tehnologie, publicat în „Buletinul oficial”, nr. 69/15 mai
1973.
Decretul nr. 83 pentru completarea unor dispoziţ iuni din legea nr.187 din 1945,
publicat în „Buletinul Oficial” al R.P.R. nr. 1 din 2 martie 1949.
Dobre, Florica, Florian Banu, Luminiţ a Banu , Acţ iunea – Recuperarea –
Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989), Editura
Enciclopedică, 2011.
Dobrescu, Constantin, Revolte anticomuniste în Prahova, 1948, I, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 11-12, 2-3/1996.
Dobrescu, Constantin, Revolte anticomuniste în Prahova, 1948, II, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 15-16, 2-3/1997.
260
 Dosarul Brucan. Documente ale Direcţ iei a III-a Contraspionaj a
Departamentului Securităţ ii Statului (1987-1989), ediţ ia a II-a, Ediţ ie îngrijită şi
studiu introductiv de Radu Ioanid, Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Polirom, 2013.
Eroi pentru România. Braşov 1987, 15 noiembrie. Mărturii, studii, documente,
Editura Semne, 2007.
Expunere la consfătuirea de lucru cu activul de partid din domeniul ideologiei
şi al activităţ ii politice şi cultural-educative, 9 iulie 1971, în Nicolae Ceauşescu,
România pe drumul construirii societăţ ii socialiste multilateral dezvoltate.
Rapoarte, cuvântări, articole, mai 1971-februarie 1972, Editura Politică, Bucureşti,
1972.
Funk, Arthur, De Yalta à Potsdam. Des illusions à la guerre froide, Éditions
Complexe, Bruxelles, 1995.
Georgescu, Vlad, România anilor ’80, Jon Dumitru Verlag, München, 1994.
Gogea,Vasile, Fragmente salvate, 1975-1989, Polirom, Iaşi, 1996.
Gorbachev, Mikhail, A Common European Home, 6 iulie 1989, în From
Stalinism to Pluralism. A Documentary History of Eastern Europe since 1945,
Oxford University Press, Oxford&New York, 1991.
Gorbanevskaia, Natalia, Polden. Delo o demonstraţ ii na Krasnoi Ploşadi, 25
avgusta 1968 goda, Moskva, Novoe Izdatelstvo, 2007.
Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la
reabilitarea unor activişti de partid, în Plenara Comitetului Central al Partidului
Comunist Român din 22-25 aprilie 1968, Editura Politică, Bucureşti, 1968.
Hotărârea plenarei C.C. al P.C.R. din 3-5 noiembrie 1971, în volumul Plenara
Comitetului Central al Partidului comunist Român, 3-5 noiembrie 1971, Editura
Politică, Bucureşti, 1971.
Hruşciov, N.S., Cu privire la Programul Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, Raport prezentat la Congresul al XXII-lea al PCUS, 18 octombrie 1961,
Editura Politică, Bucureşti, 1961.
Ivan Duică, Camelia, Rezistenţ a armată din Maramureş. Gruparea Popşa,
1948-1949, I.N.S.T., Bucureşti, 2005.
Jdanov, A.A., Despre situaţ ia internaţ ională, în „Pentru o pace trainică, pentru
democraţ ie populară”, an I, nr.1, 10 nov. 1947.
King, Robert, The Party and the implications of technology, Radio Free Europe
Research, 22 March 1971,
http://www.osaarchivum.org/files/holdings/300/8/3/text/51-3-188.shtml.
Kramola. Inakomîslie v SSSR pri Hruşceve i Brejneve 1953-1982 gg.
Rasekrecenîe dokumentî Verhovnovo suda i Prokuraturî SSSR. Pod redakţ iei V.A.
Kozlova i S.V. Mironenko. Otvetstvenîi sostavitel O.V. Edelman pri uceastii E. Iu.
Zavadskoi. Moskva, „Materik”, 2005.
La seule issue, Sakharov et 33 intellectuels sovietiques en lutte pour la
perestroїka, sous la direction de Iouri Afanassiev, Flammarion, 1989.
Legea nr. 57 din 26 decembrie 1968 privind organizarea şi funcţ ionarea
consiliilor populare, în „Buletinul Oficial” nr. 168 din 26 decembrie 1968.

261
 Legea presei din Republica Socialistă România, nr. 3/1974, republicată în
„Buletinul Oficial” nr. 3 din 19 ianuarie 1978.
Lenin, V.I., Stângismul – boala copilăriei comunismului, Editura P.M.R., ediţ ia
a III-a, 1950.
Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde scurte II, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti,
Gherla, Editura Vremea, Bucureşti, 1995.
Mezdrea, Dora, (Prezentare, bibliografie, selecţ ia şi îngrijirea documentelor),
Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţ ii, volumul III, Octav Onicescu,
Bucureşti, Editura Muzeului Naţ ional al Literaturii Române, 2009.
Michnik, Adam, Scrisori din închisoare şi alte eseuri, Polirom, Iaşi, 1997.
Mikhail Gorbachev, October and Revolution: The Revolution Continues, 2
noiembrie 1987, în Allen Lynch, Gorbachev’s International Outlook. Intellectual
Origins and Political Consequences, Westwiew Press, New York, 1989.
Misiunile lui A.I. Vâşinski în România (Din istoria relaţ iilor româno-sovietice,
1944-1946). Documente secrete, editori Radu Ciuceanu (resp.), Ioan Chiper, Florin
Constantiniu, Vitalie Văratic, Institutul Naţ ional pentru Studiul Totalitarismului,
Bucureşti, 1997.
Mocanu, Marin Radu, Cazarma scriitorilor, Editura Libra, Bucureşti, 1998.
Mocanu, Marin Radu, Scriitorii şi puterea. Documente, Editura Ideea
Europeană, Bucureşti, 2006.
Nicolae Ceauşescu, Cu privire la programul P.C.R. pentru îmbunătăţ irea
activităţ ii ideologice, ridicarea nivelului general al cunoaşterii şi educaţ ia socialistă
a maselor, pentru aşezarea relaţ iilor din societatea noastră pe baza principiilor
eticii şi echităţ ii socialiste şi comuniste, în volumul Plenara Comitetului Central al
Partidului comunist Român, 3-5 noiembrie 1971, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
Nicolae Ceauşescu, Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist
Român cu privire la activitatea P.C.R. în perioada dintre Congresul al IX-lea şi
Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale partidului, în volumul Congresul al X-
lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969, Editura Politică, Bucureşti,
1969.
Nota de audienţ ă şi textul informării transmise la 12 iulie 1968 de ambasadorul
U.R.S.S. la Bucureşti, A.V. Basov, în „Dosarele istoriei”, nr. 8 (24), 1998.
Oprea, Marius, Olaru, Stejărel, Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987,
Braşov, Polirom, Iaşi, 2002.
Opriş, Ioan, Cercuri culturale disidente, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
Pandrea, Petre, Reeducarea de la Aiud, Editura Vremea, Bucureşti, 2000.
Popescu, Dumitru, Un fost lider comunist se destăinuie: Am fost şi cioplitor de
himere, Editura Expres, f.l., f.a.
„Prinţ ipî Comiteta prav celoveka”, Andrei Tverdohlebov v zaşitu prav celoveka,
sosdavetel sbornika Valerii Cealidze, Izdatelstvo „Hronika”, New York, 1975.
Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţ ii socialiste
multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Editura Politică,
Bucureşti, 1975.

262
 Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţ irea activităţ ii politice-ideologice, de
educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, 6 iulie
1971, în Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţ ii socialiste
multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvântări, articole, mai 1971-februarie 1972,
Editura Politică, Bucureşti, 1972.
Protocolul şedinţ ei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., din 21 august 1968,
în „Dosarele istoriei”, nr. 8 (24), 1998.
Raportul C.C. al P.M.R. cu privire la activitatea partidului în perioada dintre
Congresul al II-lea şi Congresul al III-lea, cu privire la planul de dezvoltare a
economiei naţ ionale pe anii 1960-1965 şi la schiţ a planului economic de perspectivă
pe 15 ani, Raport prezentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, în volumul
Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, 20-25 iunie 1960, Editura
Politică, Bucureşti, 1960.
Raportul cu privire la măsurile de perfecţ ionare a conducerii şi planificării
economiei naţ ionale şi la îmbunătăţ irea organizării administrativ-teritoriale a
României prezentat la Conferinţ a Naţ ională a P.C.R., 6 decembrie 1967, în Nicolae
Ceauşescu, Opere alese, vol. I: 1965-1970, Editura Politică, Bucureşti, 1982.
Revoluţ ii i reformî v stranah Ţentralnoi i Iugo-Vostocinoi Evropî: 20 let
spustia, Rosiskaia akademia nauk Institut slavianovedenia, Moskva, 2011.
Rezoluţ ia Congresului educaţ iei politice şi al culturii socialiste, 2-4 iunie 1976,
Editura Politică, Bucureşti, 1976.
Romania under pressure, Report V, Panopticum Press, London, 1981.
România. Viaţ a politică în documente, 1947, Ioan Scurtu (coord.), Arhivele
Statului din România, Bucureşti, 1994.
Roske, Octavian, Abraham, Florin, Cătănuş, Dan, Colectivizarea agriculturii în
România. Cadrul legislativ, 1949-1962, I.N.S.T., Bucureşti, 2007.
Roske, Octavian, Bălan, Ion, Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală,
1957-1962, VII, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 15-16, 2-3/1997.
Roske, Octavian, Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală, 1957-1962, V,
în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 10, 1/1996.
Sakharov, Andreї, „L’inéluctable perestroїka”, în La seule issue, Sakharov et 33
intellectuels sovietiques en lutte pour la perestroїka, sous la direction de Iouri
Afanassiev, Flammarion, 1989.
Samizdat. Voices of the Soviet Opposition, edited by George Saunders, Monad
Press, New York, 1974.
Sebeşan, Emil, Silveanu, Ileana, Rezistenţ a din Banat, 1949. I, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 18, 1/1998.
Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective şi Metode, vol. I (1948-1967), Florica
Dobre (coord.), Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu
Ţăranu, C.N.S.A.S., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.
Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective şi Metode, vol. II (1967-1989), Florica
Dobre (coord.), Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, C.N.S.A.S., Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2006.
Securitatea şi intelectualii în România anilor ’80, ediţ ie îngrijită, selecţ ia
documentelor şi studiu introductiv de Liviu Ţăranu, Institutul Revoluţ iei Române
263
din Decembrie 1989 şi Consiliul Naţ ional pentru Studierea Arhivelor Securităţ ii,
Editura Cetatea de Scaun, 2013.
Sobranie dokumentov samizdata, Tom 6, 15 iunie 1970.
Statutul Partidului Comunist Român, Editura Politică, Bucureşti, 1965.
Stănescu, Mircea, Predescu,Titică, Procesele reeducării (1952-1960). Statul şi
dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Editor coordinator Ilie
Popa, Fundaţ ia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2008.
Stenograma completă a discuţ iilor dintre Ceauşescu şi Tito, (Vârşeţ , 24 august
1968), în „Dosarele istoriei”, nr. 8 (24), 1998.
Stenogramele şedinţ elor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului
Central al P.M.R., vol. III: 1950-1951, Arhivele Naţ ionale ale României, Bucureşti,
2004.
Stokes, Gale, From Stalinism to Pluralism. A Documentary History of Eastern
Europe since 1945, Oxford University Press, Oxford&New York, 1991.
Şedinţ a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., „Scânteia Tineretului”, 16 iulie
1971.
The KGB files of Andrei Sakharov, Edited and annoted by Joshua Rubinstein
and Aleksandr Gribanov, Yale University Press, New Haven and London, 2005.
Trupele de Securitate (1949-1989), Documente selectate şi editate de Florica
Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, Studiu
introductiv de Florian Banu şi Liviu Ţăranu, C.N.S.A.S., Editura Nemira, Bucureşti,
2004.
Tudoran, Dorin, Eu, fiul lor. Dosar de securitate, prefaţ a de Radu Ioanid,
Polirom, 2010.
Ţurlea, Petre, 8 noiembrie 1945, I.N.S.T., Bucureşti, 2000.
Vasile, Cristian, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist, 1945-
1989. Documente şi mărturii, Polirom, Iaşi, 2003.
Verzea, Mihaela Cristina, Desovietizarea culturii româneşti la începutul
deceniului şapte, I, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 36-37, 1-2/2002.
Verzea, Mihaela Cristina, Desovietizarea culturii româneşti la începutul
deceniului şapte, II, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 40-41, 3-4/2003.
Werth, Nicolas, Moullec, Gäel, Rapports secrets soviétiques. La societé russe
dans les documents confidentiels, 1921-1991, Éditions Gallimard, 1994.
23 August 1944. Documente, vol. II, Editura Ştiinţ ifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984
5 dekabria 1965 goda v vospominania uceastnikov sobâtii, materiala
samizdata, publikaţ ia zarubejoi presî i v dokumentah partinîh i komsomolskih
organizaţ ii i zapiskah Komiteta gosudarstvenoi bezopasnosti v ŢK KPSS, Moskva,
Obşestvo „Memorial”- Izdatelstvo „Zvenia”, 2005.

C. Memorii. Jurnale. Interviuri

Betea, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu.

Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997.
Breban, Nicolae, Sensul vieţ ii: Memorii II, Polirom, Iaşi, 2004.
264
 Brucan, Silviu, Generaţ ia irosită. Memorii, Editurile Universul & Calistrat
Hogaş, Bucureşti, 1992.
Buzura, Augustin, Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Ştefănescu, Polirom,
Iaşi, 2004.
Călinescu, Matei, Vianu, Ion, Amintiri în dialog. Memorii, Polirom, Iaşi, 2005.
Cei care au spus nu. Oponenţ i şi disidenţ i în anii ’70-’80, Romulus Rusan (ed.),
Fundaţ ia Academia Civică, 2005.
Constantiniu, Florin, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2007.
Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea,
Polirom, Iaşi, 2001.
Cornea, Doina, Libertate? Convorbiri cu Michel Combes, Humanitas,
Bucureşti, 1992.
Cornea, Doina, Faţ a nevăzută a lucrurilor (1990-1999). Dialoguri cu Rodica
Palade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Cornea, Doina, Jurnal – ultimele caiete – urmat de o covorbire între Doina
Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată dr Georgeta Pop,
Fundaţ ia Academia Civică, Centrul de Studii asupra Comunismului, 2009.
Eroi pentru România. Braşov 1987, 15 noiembrie. Mărturii, studii, documente,
Editura Semne, 2007.
Gal, Ionel, Raţ iune şi represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, vol. I,
Do-Minor, Iaşi, 2001.
Geremek, Bronislaw, Souvenir d’un Polonais dissident, ministre, european,
„L’Histoire”, no. 286, avril 2004.
Giurescu, Dinu C., De la Sovromconstrucţ ii nr. 6 la Academia Română:
Amintiri, Mărturii, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.
Gromâko, Andrei, Memoires, Hutchinson, London et al., 1989.
Goma, Paul, Culoarea curcubeului ’77. Cutremurul oamenilor, Editura Flux,
Chişinău, 2003.
Havel, Václav, Pe scurt, vă rog! Traducere din limba cehă de Helliana
Ianculescu, Curtea, Veche, Bucureşti, 2009.
Havel, Václav, I take the side of truth. Interview with leading Czech playright,
în „Index of Censorship”, no. 6/1983.
Interviu cu Mihai Botez (I), în „Lupta”, nr. 86, 22 septembrie 1987.
Interviu cu Mihai Botez (II), „Lupta”, nr. 87, 7 octombrie 1987.
Laber, Jeri, The Courage of Strangers. Coming of Age with the Human Rights
Movement, Public Affairs, 2002.
Lovinescu, Monica, Jurnal 1981-1984, Humanitas, Bucureşti, 2003.
Lovinescu, Monica, Jurnal 1985-1988, Humanitas, Bucureşti, 2002.
Martchenko, Anatoli, Mon temoignage. Les camps en URSS apres Staline,
Editions du Seuil, 1970.
Medvedev, Roy, On Soviet Dissent. Interviews with Piero Ostelino, Columbia
University, New York, 1985.
Nicolescu, Daniel, Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deşliu, Editura
Eminescu, 1998.
265
 Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţ ă, Dialoguri
consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, Ianus Inf.
SRL, 2001.
O zi de toamnă, cândva... 15 noiembrie 1987, Braşov, Romulus Rusan (editor),
Fundaţ ia Academia Civică, 2004.
Papacostea, Şerban, Totalitarismul şi istoriografia română, în Romulus Rusan
(ed.), Şcoala memoriei 2004, Centrul Internaţ ional de Studii asupra Comunismului,
Fundaţ ia Academia Civică, Bucureşti, 2004.
Paraschiv, Vasile, Aşa nu se mai poate, tovarăşe Ceauşescu. Memorii după 20
de ani, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.
Petrescu, Dan, Cangeopol, Liviu, Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o
ţ ară ocupată, ediţ ia a II-a revăzută şi adăugită, Nemira, Bucureşti, 2000.
Răitaru, Iordan, Camera 4 Spital, în „Arhivele Totalitarismului”, nr.1/1998.
Romania: Stalinism in one country. Interview with Mihai Botez, în „Uncaptive
Minds”, june-july-august 1988.
Rusu, Florian, Un témoignage sur les prisons roumains, în „La Nouvelle
Alternative”, no. 7, 1987.
Scurtu, Ioan, A fi istoric în anii 1971-1989, în Ana Maria Cătănuş (coord.),
Sfârşitul perioadei liberale a regimului Ceauşescu: minirevoluţ ia culturală din
1971, I.N.S.T., Bucureşti, 2005.
Stănescu, Flori, Goma Paul, Dialog, Editura Vremea, Bucureşti, 2008.
Theodorescu, Răzvan, Martie-aprilie 1959 în Facultatea de Istorie a
Universităţ ii bucureştene. Câteva amintiri, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 62-63,
1-2/2009.
Tomuţ ă, Octavian, De la Piteşti la Gherla, în „Arhivele Totalitarismului”, nr.
1/1996.
Totok, William, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, aminitiri,
Polirom, 2001.
Ţepeneag, Dumitru, Un român la Paris. Pagini de jurnal (1970-1972), Editura
Dacia, Cluj, 1993.
Viaţ a părintelui Gh. Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţ ie îngrijită la
Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.

D. Interviuri realizate de autoare

Interviu cu Ion Vianu. 11 martie 2004.

Interviu cu Mariana Celac. 1 septembrie 2004; 14 decembrie 2013.
Interviu cu Radu Filipescu. 12 mai 2005.
Interviu electronic cu Paul Goma, 9 iulie 2005.
Interviu electronic cu Virgil Tănase, 9 iulie 2005.
Interviu cu Dumitru Ţepeneag, 5 septembrie 2005.
Interviu electronic cu Harry Cohn, 14 ianuarie 2011.
Interviu cu acad. Solomon Marcus, 22 iunie 2011.
Interviuri cu Viorica Oancea, 2005-2011.
266
 Interviu cu Sergiu Celac 10 aprilie 2012.
Interviu cu Augustin Buzura, 15 mai 2012.
Interviu cu Ion Iliescu, 2 iulie 2012.
Interviu cu Mircea Maliţ a, 20 decembrie 2013.

E. Presă-Publicaţ ii

„Cahiers de l’Est”, Revue trimestrielle, Janvier, 1975.

„Cronica Evenimentelor Curente”, nr. 1/30 aprilie 1968, nr. 5/31 decembrie
1968, http://www.memo.ru/history/diss/chr/index.htm;
„Era socialistă”, nr. 8, 25 aprilie 1984.
„Index of Censorship”, no. 6/1983, ”, nr. 6, 1989, nr. 8, 1989, 9/1989.
“Journal of Democracy”, 11.1, 2000.
„La Croix”, 13 septembrie 1987.
„La Nouvelle Alternative”, no. 7, 1987.
„La Nouvelle Alternative”, mars 1989.
„Le Figaro”, 18 iunie 1987.
„Lupta”, nr 133, 7 noiembrie 1989, nr. 86, 22 septembrie 1987.
„Pentru pace trainică, pentru democraţ ie populară”, an I, nr. 3, 15 decembrie
1947.
„România literară”, nr.15, 19-25 aprilie 2000.
„Scânteia”, 18 februarie 1977.
„Uncaptive Minds”, june-july-august 1988.

II. LUCRĂRI GENERALE ŞI SPECIALE

Ágoston Olti, Gidó Attila (ed.), Minoritatea maghiară în perioada comunistă,

Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţ ilor Naţ ionale: Kriterion,
Cluj-Napoca, 2009 .
Aioanei, Constantin, Troncotă, Cristian, Modelul reeducării prin autoanaliză.
Aiud şi Gherla, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/1994.
Aldea, Patricia Gonzalez, Helsinki 1975 : începutul sfârşitului. Degradarea
regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990), Curtea
Veche, Bucureşti, 2008.
Alexeieva, Ludmila, Istoria inakomîslia v SSSR. Noveişii period, Moskva,
ZAORIŢ „Zaţ epa”, 2001.
Alexeieva, Ludmila, Pravozaşitnoe dvijenie, dissidenstvo,
http:/www.krugosvet.ru
/istoriya/ Pravozashchitnoe_Dvizhenie_Dissid.
Andreescu, Gabriel, Ce spun dosarul Tudoran şi Radu Ioanid despre Mihai
Botez (I-II-III), în „Cotidianul” (23, 27 şi 31 octombrie 2010).
Andreescu, Gabriel, Impression crepusculaires, în „La nouvelle alternative”,
mars 1989.
267
 Andreescu, Gabriel, L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţ a, Polirom,
2009.
Andreescu, Gabriel, Spre o filozofie a disidenţ ei, Editura Litera, Bucureşti,
1992.
Andreescu, Gabriel Cărturari, opozanţ i şi documente. Manipularea Arhivei
Securităţ ii, Polirom, 2013.
Andronescu, Demostene, Reeducarea de la Aiud, www.scribd.com/Demostene-
Andronescu-Reeducarea-de-la-Aiud_.
Anne de Tinguy, USA-URSS. La détente, Edition Complexe, Bruxelles, 1985.
Applebaum, Anne, Gulag. A history, Penguin books, 2003.
Ash, Timothy Garton, Foloasele prigoanei. Eseuri despre destinul Europei
Centrale şi de Est.Lanterna Magică. Martor la revoluţ ia din 1989 la Varşovia,
Budapeste, Berlin şi Praga, Editura Fundaţ iei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
Ash, Timothy Garton, The Polish Revolution: Solidarity, Granata Books,
London, 1991.
Ball, Simon, The Cold War. An International History 1947-1991, Arnold,
London, 1998.
Bárdi Nándor, Ungaria şi maghiarii de dincolo de graniţ ă (1948-1989),
manuscris, redacţ ia revistei „Arhivele Totalitarismului”.
Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Experimente totalitare. Modelul reeducării:
Piteşti, Gherla, Canal, 1949-1952, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3/1994.
Beamish, Tufton, Guy Hadley, The Kremlin’s Dilemma. The Struggle for Human
Rights in Eastern Europe, London, 1979.
Berindei, Dan, Declinul Academiei R.S.R., 1970-1989, „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 54-55, 1-2/2007.
Blandiana, Ana, Rezistenţ a prin cultură, o temă polemică, în Romulus Rusan
(ed), Anale Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem, Fundaţ ia
Academia Civică, 2003.
Boca, Ioana, 1956. Un an de ruptură, Fundaţ ia Academia Civică, Bucureşti,
2001.
Boldur-Lăţ escu, Gheorghe, Iorga, Filip-Lucian, Genocidul comunist în
România, vol. IV, Albatros, Bucureşti, 2003.
Botez, Mihai, Dilemele speranţ ei, Editura Fundaţ iei Culturale Române,
Bucureşti, 1994.
Botez, Mihai, Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul
naţ ional comunist) – un punct de vedere românesc, Editura Fundaţ iei Culturale
Române, Bucureşti, 1993.
Botez, Mihai, În oglinzi paralele. Însemnări despre Ion Barbu, Editura
Fundaţ iei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
Botez, Mihai, Lumea a doua. Introducere în comunismologia structurală,
Editura du Style, 1997.
Botez, Mihai, Românii despre ei înşişi. O cercetare de comunismologie
prospectivă, Litera, Bucureşti, 1992.
Bozgan, Ovidiu, Aron Marton (1896-1980), în „Arhivele Totalitarismului”, nr.
3-4/2003.
268
 Bozgan, Ovidiu, Diplomaţ ia franceză, România şi Primăvara de la Praga în
volumul România şi Primăvara de la Praga, ediţ ie îngrijită şi cuvânt înainte de Dan
Cătănuş, INST, Bucureşti, 2005.
Bozgan, Ovidiu, România versus Vatican. Persecuţ ia Bisericii Catoloce din
România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2000.
Breazu, Steliana, Am fost martor la revoltele ţ ărăneşti din judeţ ul Arad, anul
1949, în volumul Analele Sighet 7, Fundaţ ia Academia Civică, 1999.
Breazu, Steliana, Criste, Eleonora, Revolta ţ ărănească anticomunistă de la
Ucuriş-Bihor, din anul 1949, în volumul Analele Sighet 7, Fundaţ ia Academia
Civică, 1999.
Breban, Nicolae, Spiritul românesc în faţ a unei dictaturi, Editura Allfa, Iaşi,
2000.
Brişcă, Adrian, Rezistenţ a armată anticomunistă din România, 1944-1962, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 22-23, 1-2/1999.
Brişcă, Adrian, Rezistenţ a armată din România, 1948-1958. O încercare de
tipologie, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 50-51, 1-2/2006.
Brown, J.F., Eastern Europe and Communist Rule, Duke University Press,
Durham, 1986
Brzezinski, Zbigniew, The Grand Failure.The Birth and Death of the
Communism in the Twentieth Century, Charles Scribner’s Sons, New York, 1989.
Bucur, Ion, Lupta pentru putere. Instaurarea regimului comunist în România,
1944-1947, Editura Universităţ ii din Bucureşti, 2010.
Buga, Vasile, Alegerile din noiembrie 1946 în contextul raporturilor româno-
sovietice, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 56-57, 3-4/2007.
Căpăţ ână, Claudia, Ciolcă, Răzvan, Dumitru Apostol (1905-1950), „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 21, 4/1998.
Cătănuş, Ana-Maria, Fenomenul disidenţ ei în Uniunea Sovietică, 1965-1989, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2010.
Cătănuş, Ana-Maria, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006), în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 1-2/2009.
Cătănuş, Ana-Maria, Mihai Botez, 1940-1995, în „Arhivele Totalitarismului”,
nr. 3-4/2004.
Cătănuş, Ana-Maria, Vlad Georgescu (1937-1988), în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 3-4/2008.
Cătănuş, Dan, Gheorghe Arsenescu (1907-1962), „Arhivele Totalitarismului”,
nr. 2/1995.
Cătănuş, Dan, Romania – Another Czechoslovakia? On the External Support
Issue on a Prospective Soviet Invasion, „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2011.
Cătănuş, Dan, Toma Arnăuţ oiu (1921-1959), „Arhivele Totalitarismului”, nr.
3/1995.
Colard, Daniel, Détente, dissidence, et droits de l’homme, în „Études
Internationales”, vol. 8, no. 4, 1977.

269
 Coman, Octavian, Greutatea disidenţ ei asumate. Cazul Doinei Cornea, în
Ruxandra Cesereanu, Comunism şi represiune în România. Istoria unui fratricid
naţ ional, Polirom, 2006.
Combes, Ariadna, Implicaţ ii filozofice şi morale în gândirea Doinei Cornea, în
Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991.
Comisia prezidenţ ială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport
final, Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (ed), Humanitas,
Bucureşti, 2007.
Constantiniu, Florin, Chiper, Ioan, Modelul stalinist de sovietizare a României,
în „Arhivele Totalitarismului”, anul III, nr. 2/1995.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţ ia a treia revăzută
şi adăugită, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2002
Cosma, Neagu, Securitatea, Poliţ ia politică, Dosare, Informatori, Editura
Globus, Bucureşti, 1998.
Cosmineanu, Clara, Eroi fără glorie, eroii anonimi. Grupul Teodor Şuşman
(1948-1958), în Mişcarea armată de rezistenţ ă anticomunistă din România, 1944-
1962, coord. Gheorghe Onişoru, C.N.S.A.S., Editura Kullusys, Bucureşti, 2003.
Davidson, Lynne A., Romania and the MNF lever, în Vojtech Mastny, Helsinki,
Human Rights ans European Security. Analyis and Documentation, Duke University
Press, Durham, 1986.
de Fleurs, Rene Al., Radio Europa Liberă şi exilul românesc. O istorie încă
nescrisă, Editura Vestala, Bucureşti, 2005.
de Nevers, Renee, The Soviet Union and Eastern Europe: The End of an Era,
Brassey’s, London, 1990.
Deletant, Dennis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţ ă în
România anilor 1965-1989, Humanitas, Bucureşti, 1995.
Deletant, Dennis, Crimes against the spirit, în „Index of Censorship”, 9/1989.
Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Fundaţ ia Academia Civică,
Bucureşti, 1997.
Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul
poliţ ienesc, 1948-1965, Polirom, Iaşi, 2001.
Delsol, Chantal, Maslowski, Michel, Nowicki, Joanna (coord.), Dissidences,
Presses Universitaires de France, Paris, 2005.
Diac, Cristina, Constantin Pârvulescu (1895-1992), în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 1-2/2007.
Disidenţ ă şi exil, III, în „Caietele INMER”, anul II, nr. 4, noiembrie 2005.
Doboş, Dănuţ , Biserica Romano-Catolică, în Enciclopedia regimului comunist
în România 1945-1989. Represiunea, Institutul Naţ ional pentru Studiul
Totalitarismului (manuscris).
Dobrincu, Dorin, Iordachi, Constantin, (editori), Ţărănimea şi puterea.
Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Polirom, Iaşi,
2005.
Dobrincu, Dorin, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae
Ceauşescu. Comitetul Creştin pentru Apărarea Libertăţ ii Religioase şi de Conştiinţ ă

270
(A.L.R.C.), în Analele Sighet 10. Cronica unui sfârşit de sistem, Fundaţ ia Academia
Civică, 2003.
Dragoste, Cosmin „Când mă plimb/suntem întotdeauna trei”. Configurări literare
ale disidenţ ei scriitorilor de expresie germană în România, în Daniela Micu,
Petrişor Militaru, coord., Condiţ ia intelectualului disident în România comunistă.
Colocviile „Mozaicul”, ediţ ia a XV-a, 26-27 octombrie 2012, Craiova, Aius, 2012
Drăghia, Dan Apărarea regimului sau apărarea frontierelor? Trupele de
Grăniceri (1944-1960), în Structuri de partid şi de stat în timpul regimului
comunist. Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România,
vol. III, Polirom, 2008.
Ellenstein, Jean, La paix froide. Les relations Etats-Unis – URSS depuis 1950,
Londreys, Paris, 1988.
Falk, Barbara J., The Dilemmas of dissidence in East Central Europe, Central
European University Press, Budapest, 2003.
Fejtö, François, Histoire des démocratie populaires, II, Après Staline, 1953-
1979, Éditions du Seuil, f.a.
Fontaine, André, Un seul lit pour deux rêves. Histoire de la „détente”1962-
1981, Fayard, 1982.
Fontaine, André, Istoria Războiului Rece, 4 vol., Editura Militară, Bucureşti,
1994.
Fursenko, Aleksandr, Naftali, Timothy, Khruschev’s Cold War. The Inside
Story of an American Adversary, W.W. Norton and Company, New York, London,
2006.
Gaddis, John Lewiss, The United States and the End of the Cold War.
Implications, Reconsiderations, Provocations, Oxford University Press,
Oxford&New York, 1992.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţ ia a
III-a, Humanitas, Bucureşti, 1992.
Georgescu, Vlad, Politică şi istorie. Cazul comunişilor români, 1944-1977, Jon
Dumitru-Verlag, München, 1983.
Goma, Paul, Gherla, Humanitas, Bucureşti, 1990.
Goma, Paul, Ostinato, Editura Univers, Bucureşti, 1991.
Goma, Paul, Gherla-Lăteşti, Curtea Veche, Bucureşti, 2008.
Haraszti, Miklós, The velvet prison. Artist under state socialism, IB Tauris & Co
Ltd Publishers, London, 1988.
Harrington, Joseph F., Courtney, Bruce J., Relaţ ii româno-americane, 1940-
1990, Institutul European, Iaşi, 2002.
Hertha Müler, A big house, în „Index of Censorship”, nr. 8, 1989.
Hlihor, Constantin, Armata Roşie în România şi evoluţ ia regimului politic,
ianuarie-martie 1945, în în „Arhivele Totalitarismului”, anul III, nr. 2/1995.
Holmes, Leslie, Politics in the Communist World, Claredon Press, Oxford,
1986.
Holt, Robert T., Radio Free Europe, Univesity of Minnesota Press,
Minneapolis, 1958.

271
 Human Rights in the democracy movement twenty years ago. Human Rights
today, edited by David Roberts Evans and Ferenc Kőseg, Hungarian Helsinki
Comittee, Budapest, 2006.
Iacob, Andreea, Anti-solidaritatea. Represiunea asupra greviştilor mineri din
1977, în Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid
naţ ional, Ruxandra Cesereanu (coord.) Polirom, Iaşi, 2006.
Ierunca, Virgil, Fenomenul Piteşti, Humanitas, Bucureşti, 1991.
Iftene, Daniel, Braşov, 15 noiembrie 1989, în Comunism şi represiune în
România. Istoria tematică a unui fratricid naţ ional, Ruxandra Cesereanu (coord.),
Polirom, Iaşi, 2006.
Ilinca, Alina, Bejenaru, Liviu Marius, Controlul informaţ iilor în România
socialistă, 1965-1989, I, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2006.
Ilinca, Alina, Bejenaru, Liviu Marius, Direcţ ia Generală a Securităţ ii Statului,
în Enciclopedia regimului comunist din România, 1945-1989. Instituţ ii de partid, de
stat, obşteşti şi cooperatiste, coord. Dan Cătănuş, în pregătire la I.N.S.T.
Ionel, Oana, Marcu, Dragoş, Vasile Paraschiv şi „Securitatea lui”, în Vasile
Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic
organizat de statul comunist, Polirom, 2005.
Ioniţ oiu, Cicerone, Subjugarea ţ ărănimii. Revolta din comuna Vadu Roşca,
Analele Sighet 9, Fundaţ ia Academia Civică, 2001.
Kennel, Herma Köpernik, Jogging cu Securitatea, Editura Universal Dalsi,
Bucureşti, 1998.
Kirk, Roger, Răceanu, Mircea, România împotriva Statelor Unite. Diplomaţ ia
absurdului, 1985-1989, Silex, Bucureşti, 1995.
Le Breton, Jean Marie, Sfârşitul lui Nicolae Ceauşescu. Istoria unei revoluţ ii,
Editura Cavallioti, 1997.
Lecler, Romain, Protestation individuelle et dissidence, Master Histoire et
Théorie du politique, Specialité Théorie du politique, IEP Paris, Juin 2005.
Levesque, Jacques, 1989 La Fin d’un Empire.URSS et la Liberation de
l’Europe de l’Est, Presses des Sciences Politiques, Paris, 1995.
Lovinescu, Monica, Ou en est la litterature roumaine?, în „Cahiers de l’Est”,
Revue trimestrielle, Janvier, 1975.
Marcus, Solomon, 30 de ani cu Mihai Botez, în „România literară”, nr.15, 19-25
aprilie 2000.
Medvedev, Roi, Soljeniţ în i Saharov, Moskva, Izdatelstvo „Prava Celoveka”,
2002.
Michnik, Adam, Reflections on the Collapse of communism, în „Journal of
Democracy”, 11.1, 2000.
Mihai Botez: Le Sakharov roumain, „La Croix”, 13 septembrie 1987.
Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Institutul de Investigare
a Crimelor Comunismului în România, Polirom, 2007.
Neagoe, Elisabeta, Grupul de rezistenţ ă Leon Şuşman (1948-1957), în Mişcarea
armată de rezistenţ ă anticomunistă din România, 1944-1962, coord. Gheorghe
Onişoru, C.N.S.A.S., Editura Kullusys, Bucureşti, 2003.

272
 Neagoe, Elisabeta, Problematica cultului personalităţ ii în mediul literar din
România. Cazul Alexandru Jar, „Arhivele Securităţ ii”, Editura Nemira, 2004.
Neagoe-Pleşa, Elis, Pleşa, Liviu, Cultele neoprotestante din România în
perioada 1975-1989, în Partidul, Securitatea şi Cultele, 1945-1989, Adrian Nicolae
Petcu (coord.), Nemira, Bucureşti, 2005.
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţ iei
PRO, Bucureşti, 2003.
Nicoară, Corneliu, Adevărul despre alianţ a dintre clasa muncitoare şi
ţ ărănimea muncitoare, în ibidem, în volumul Analele Sighet 7, Fundaţ ia Academia
Civică, 1999.
Nicolescu, Daniel, Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deşliu, Editura
Eminescu, 1998.
Niculescu, Ion, Remember CEPECA – Centrul de perfectionare a cadrelor de
conducere din întreprinderi, în Market Watch, nr. 110, noiembrie 2008.
http://www.marketwatch.ro/articol/4130/Remember_CEPECA_-
CEntrul__de_PErfectionare_a_Cadrelor_de_Conducere_din_Intreprinderi/pagina/1
Novac, Vasile, Nicolescu, Gheorghe, Grupul de rezistenţ ă Şerban-Voican din
Capul Piscului, Muscel, 1952-1958, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 15-16, 2-
3/1997.
Novak, Zoltan, Consiliul Oamenilor Muncii de Naţ ionalitate Maghiară
(COMNM), în Enciclopedia regimului comunist în România 1945-1989. Instituţ iile,
Institutul Naţ ional pentru Studiul Totalitarismului (manuscris).
Olaru, Stejărel Georg Herbstritt, Stasi şi Securitatea, Humanitas, Bucureşti,
2005.
Opriş, Petre, Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţ ia conducerii
Partidului Comunist Român, Editura Universităţ ii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008.
Organizaţ iile obşteşti în sistemul organizării politice din Republica Socialistă
România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973.
Orescu, Şerban, Ceauşismul în România între anii 1965 şi 1989, Editura
Albatros, Bucureşti, 2006.
Osiotynski, Wictor, The Rondtables Talks in Poland, în Jon Elster, ed., The
Roundatbles Talks and the Breakdown of Communism, Chicago University Press,
Chicago, 1996.
Oudenaren, John Van, The Soviet Union and Eastern Europe:New Prospects
and Old Dilemmas, în William E.Griffith, ed., Central and Eastren Europe: The
Opening Courtain?,Westview, Boulder et al, 1989.
Papu, Edgar, Protocronism românesc, în „Secolul XX” nr. 5-6, 1974.
Parish, Scott, The Marshall Plan, Soviet-American Relations and the Division of
Europe, în volumul editat de Norman Naimark şi Leonid Ghibianskii, The
Establishment of the Communist Regimes in Eastern Europe, 1944-1949, Westview
Press, 1997.
Petrescu, Cristina, From Robin Hood to Don Quixote. Resistance and Dissent in
Communist Romania, Editura Enciclopedică, 2013.

273
 Pollack, Detlef, Wielgohs, Jan (editors), Dissent and opposition in communist
Eastern Europe : origins of civil society and democratic transition, Ashgate
Publishing Limited, f.l., 2004.
Pop, Adrian, Tentaţ ia tranziţ iei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa
de Est, Corint, Bucureşti, 2002.
Popescu, Florentin, Detenţ ia şi sfârşitul lui V. Voiculescu, Editura Vestala,
Bucureşti, 2000.
Popescu, Traian, Experimentul Piteşti, Editura Crater, Bucureşti, 2000.
Rad, Ilie, Aspecte ale cenzurii literare, în Marian Petcu (coord.), Cenzura în
spaţ iul cultural românesc, Editura Comunicare.ro, 2005.
Radu Negrescu-Şuţ u, Trădarea exilului ?, „Curierul românesc”, oct.-dec. 2000.
Răduică, Grigore, Crime în lupta pentru putere. 1966-1968: Ancheta cazului
Pătrăşcanu, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1999.
Rădulescu, Ana-Maria, Biserica Ortodoxă Română, în Enciclopedia regimului
comunist în România 1945-1989. Represiunea, Institutul Naţ ional pentru Studiul
Totalitarismului (manuscris).
Renwick, Alan, Anti-political or just anti-Communist? Varieties of dissidence in
East-Central Europe and their implications for the development of political society,
„East European Politics and Societies”, vol. 20, no. 2.
Roske, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962, în
„Arhivele Totalitarismului”, nr. 1/1993.
Rubinstein, Joshua, Soviet dissidents. Their struggle for human rights, Beacon
Press, Boston, 1985.
Rupnik, Jacques, The Other Europe, Weidenfeld&Nicholson, London, 1988.
Schopflin, George, Opposition in Hungary: 1956 and beyond, în Jane Leftwich
Curry, ed., Dissent in Eastern Europe, Praeger Publishers, New York, 1983.
Semelin, Jacques, La liberté au bout des ondes. Du coup de Prague à la chute
du mur de Berlin, Belfond, Paris, 1997.
Seton-Watson, Hugh, The East European Revolution, ed. a 3-a, Praeger, New
York, 1956.
Sfârşitul perioadei liberale a regimului Ceauşescu: Minirevoluţ ia culturală din
1971, editor Ana-Maria Cătănuş, I.N.S.T., Bucureşti, 2005.
Sharlet, Robert, Varieties of dissent and regularities of repression in the
European communist states: an overview, în Jane Leftwich Curry, ed., Dissent in
Eastern Europe, Praeger Publishers, New York, 1983.
Smolar, Alksandr, From opposition to atomization. Civil society after
communism, în „Journal of democracy”, 7.1, 1996.
Sorescu, Sorina Scris-cititul printre rânduri, între mitizare şi demitizare. Studiu
de caz: romanele lui Augustin Buzura, în Daniela Micu, Petrişor Militaru, coord.,
Condiţ ia intelectualului disident în România comunistă. Colocviile „Mozaicul”,
ediţ ia a XV-a, 26-27 octombrie 2012, Craiova, Aius, 2012.
Soulet, Jean Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în
zilele noastre, Polirom, Iaşi, 1998.
Spiridon, Nicoleta Raluca, Reprimarea mişcărilor muncitoreşti de protest în
perioada 1977-1987: evenimentele din Valea Jiului (1-3 august 1977) şi revolta de
274
la Braşov (15 noiembrie 1987), în Forme de represiune în regimurile comuniste,
Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului în România, Memorialul Rezistenţ ei Anticomuniste din Ţara
Făgăraşului, Polirom, 2008.
Spiridon, Raluca Nicoleta, Greva minerilor, 2-3 august 1977, în „Caietele
CNSAS”, nr. 2/2008.
Stănescu, Mircea, Despre dizidenţ ă în România comunistă, 1977-1989, în „Sfera
politicii”, nr. 106/2004.
Stănescu, Flori, Reeducarea de la Gherla, în „Arhivele Totalitarismului”, nr.
4/1995.
Stănescu, Mircea, Istorie şi memorie a reeducării, www.mircea-
stanescu.blogspot.com.
Stefano Bottoni, De la repression politique a la purge ethnique? L’impact de la
revolution de 1956 sur le modele communiste roumain, în Putere şi societate.
Lagărul comunist sub impactul destalinizării, 1956, Dan Cătănuş, Vasile Buga
(coord.), INST, Bucureşti, 2006.
Steiner, Peter, Introduction: On Samizdat, Tamizdat, Magnitizdat, and other
strange words that are difficult to pronounce, „Poetics today”, Winter 2008.
Stokes, Gale The walls came tumbling down. The collapse of Communism in
Eastern Europe, Oxford University Press, 1993
Şandru, Dumitru, Decretul 83/1949, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1/1993.
Şipoş, Mariana, Destinul unui disident, Paul Goma, Editura Universal Dalsi,
Bucureşti, 2005.
Thomas, Daniel C., The Helsinki Effect. International Norms, Human Rights, and
the Demise of Communism, Princeton University Press, Princeton & Oxford, 2001.
Thorne, Ludmila, Inside Russia’a psychiatric jails, în „New York Times”, June 12,
1977.
Tismăneanu, Vladimir (coord.), Revoluţ iile din 1989. Între trecut şi viitor,
Polirom, Iaşi, 1999.
Tismăneanu, Vladimir, Ghilotina de scrum, Polirom, Iaşi, 2002.
Tismăneanu, Vladimir, Mihai Botez, disidentul solitar, în „Studii şi Materiale
de Istorie Contemporană”, vol. VIII, 2009.
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a
comunismului românesc, Polirom, Iaşi, 2005.
Tőkés, Rudolf L. (ed.), Opposition in Eastern Europe, The John Hopkins University
Press, Baltimore and London, 1979.
Torpey, John C., Intellectuals, Socialism and dissent. The East German
Opposition and its legacy, University of Minnesota, 1995.
Troncotă, Cristian, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţ ii şi
Securitate ale regimului comunist, Editura Elion, Bucureşti, 2003.
Tudoran, Dorin, Kakistocraţ ia, Editura Arc, Chişinău, 1998.
Tudoran, Dorin, O naţ iune nu poate emigra, dar o naţ iune poate să piară, în
Silvia Constantinescu, Exil. Oameni şi Idei, Editura Curierul Românesc, 1995.

275
 Ţentea, Almira, Boca, Ioana, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în
România de la Paris (LDHR), în Analele Sighet 10. Cronica unui sfârşit de sistem,
Fundaţ ia Academia Civică, 2003.
Ute Gabany, Anneli, The new censorship model, in „Index of censorship”,
November/December 1978.
Ute Gabanyi, Anneli, Cultul lui Ceauşescu, Polirom, Iaşi, 2003.
Ute Gabanyi, Anneli, Literatura şi politica în România după 1945, Editura
Fundaţ iei Culturale Române, Bucureşti, 2001.
Vaissié, Cécile, Pour votre liberté et pour la nôtre. Le combat des dissidents de
Russie, Robert Laffont, 1999.
Vasile, Cristian, Comunismul şi Biserica: represiune, compromitere şi
instrumentizare, în Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui
fratricid naţ ional, Ruxandra Cesereanu (coord.), Polirom, Iaşi, 2006.
Vasile, Cristian, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul
regimului comunist, Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
Verdery, Katherine, Compromis şi rezistenţ ă. Cultura română sub Ceauşescu,
traducere de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1994.
Voinea, Radu, File din istoria Academiei Române, 1948-1989, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 46-47, 1-2/2005.
Volkogonov, Dmitri, Stalin. Triumph and Tragedy, Weidenfeld and Nicolson,
London, 1995.
Walker, Martin, The Cold War. A history, Henry Holt and Co., New York,
1995.

Wolfgang Rehner, Problemele populaţ iei de etnie germană în România.

Tendinţ ele ei de emigrare, în Analele Sighet 10, Anii 1973-1989: Cronica unui
sfârşit de sistem. Fundaţ ia Academia Civică, 2003
Zaharia, Gh. (coord.), 1944-1947. România în anii revoluţ iei democrat-
populare, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
Zubok, Vladislav, Pleshakov, Constantine, Inside the Kremlin’s Cold War: from
Stalin to Khrushchev, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1996.

III. DICŢIONARE, ENCICLOPEDII, CRONOLOGII

Calafeteanu, Ion (coord.), Istoria politicii externe româneşti în date, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Crişan, Gheorghe, Piramida puterii, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2001.
Dobre, Florica (coord.), Membrii C.C. al P.C.R., 1945-1989. Dicţ ionar, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
Giurescu, Dinu C. (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003.
Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românes, 1945-1989. Scriitori,
reviste, instituţ ii, organizaţ ii, Editura Compania, Bucureşti, 2003.

276
 Pelin, Mihai, Opisul emigraţ iei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe
baza dosarelor din arhivele Securităţ ii, Editura Compania, Bucureşti, 2002.
Păiuşan, Cristina, Ion, Narcis Dorin, Retegan, Mihai, Regimul comunist din
România. O cronologie politică (1945-1989), Tritonic, Bucureşti, 2002.
Răceanu, Mircea, Cronologie comentată a relaţ iilor româno-americane, Silex,
Bucureşti, 2005.
Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel coord., Dicţ ionarul esenţ ial al
scriitorilor români, Albatros, Bucureşti, 2000.
***, Mic dicţ ionar social-politic pentru tineret, Editura Politică, Bucureşti,
1981.
***, Encyclopaedia Universalis, Paris, 1995.
***, The New Encyclopaedia Britannica, 1994.

277
 Indice de persoane

A Balamat, Vasile, 114

Banda, Ion, 14
Achim, V., 205 Barbilian, Dan (numele real al
Aftenie, Vasile, 122 poetului Ion Barbu), 155
Agârbiceanu, Ion, 16 Barbu, Eugen, 92, 102, 103, 201
Ahmatova, Anna, 38 Barnes, Harry, 109
Aichelburg, Wolf A., 217 Basov, A.V., 74, 76
Aldea, Aurel, 14 Băcanu, Petre Mihai, 233
Alexeieva, Ludmila, 27, 39, 48, 49 Bălan, Ioan, 122
Alexie, 210 Bănulescu, Ştefan, 92, 190
Amarandei, Eugen, 195 Bârlădeanu, Alexandru, 225, 229
Andreescu, Gabriel, 25, 151, 152, 178 Belogorodskaia, Irina, 46
Andricu, Mihail, 17 Bence, György, 57
Andronescu, Demostene, 136 Benda, Václav, 60, 61
Andropov, Iuri, 53 Beniuc, Mihai, 16, 190
Anghel, Vasile, 20 Bergel, Hans E., 217
Antohi, Sorin, 195 Bergson, Henri, 173
Antonescu, Ion, 157 Bernard, Noel, 113
Antonesei, Liviu, 195 Berza, Mihai, 17, 105
Apostol, Gheorghe, 225, 229 Bibó, István, 61
Ara-Kóvacs, Attila, 220, 221 Biermann, Wolfgang, 55
Arhipov, P., 214 Birkner, Andreas, 217
Arsenescu, 12, 14 Blaga, Lucian, 16, 170, 173, 249
Arzak, Nikolai (pseudonimul lui Blandiana, Ana, 178, 190, 191, 244
Daniel Iuli), 39 Blidaru, Ilie. 113, 114
Augerot, Jean, 170 Blidaru, Nicolae, 114
Iancu, Avram, 12, 13 Bobu, Emil, 20, 67, 228
Axinuţ a, Vasile, 128 Bodnăraş, Emil, 74, 226
Bogoraz Daniel, Larisa, 41, 44, 45, 46
Bogza, Geo, 199, 201
B Bokstein, Ilya, 37
Bondea, Romulus, 113
Babiţ ki, Konstantin, 45, 46 Bonner Saharov, Elena, 48
Badiu, Romică, 113 Bordaşiu, Nicolae, 136
Baeva, Tatiana, 45 Bordea, Aron, 205, 210
Bahmin, Viaceslav, 52 Borisov, V.E., 50, 51
Bahro, Rudolf, 55 Bossert, Rolf, 218
Balamat, Nicolae, 113

278
Botez, Mihai, 21, 23, 27, 30, 109,
149, 150, 153-167, 174, 178, 206,
208-210, 238, 245, 248
Brana, Ion, 182
Brandt, Willy, 33
Braşoveanu, Gheorghe, 112, 113,
116, 117, 137, 141, 142, 235
Brătescu-Voineşti, Ioan Alexandru,
147
Brătianu, Ion C., 178, 230
Breban, Maria, 86
Breban, Nicolae, 84, 86, 97, 104, 188,
208
Brejnev, Leonid, 32, 38, 53
Brodski, Iosif, 38
Brucan, Silviu, 228, 229
Brzezinski, Zbigniew, 105
Bujor Sion, Mihai, 80
Bukovski, Vladimir, 27, 37, 39-42,
50-52
Burtică, Cornel, 86, 99, 105, 225
Butuşină, Cristian, 231
Buzura, Augustin, 23, 65, 190-192
C Cioată, Silviu, 127
Calciu, Andrei, 143
Calciu-Dumitreasa, Gheorghe, 21, 90,
112, 114, 116-118, 128, 130-143,
212, 236, 245, 249
Cană, Ionel 112-114, 116, 118, 137,
141, 142, 249
Cangeopol, Liviu, 194-196
Caraman, Constantin, 127
Carter, Jimmy, 35, 88, 105, 124, 126,
247
Călian, Liviu, 172
Călinescu, Al., 195
Călinescu, Armand, 148
Călinescu, George, 16, 85
Călinescu, Mircea (numele
conspirativ al lui Vlad Georgescu)
106
Cătănescu, Paulina, 235
Cealidze, Valerii, 43, 47
Ceauşescu, Elena, 64, 93, 145, 148,
185, 228
Ceauşescu, Nicolae, 18, 19, 22, 63-
89, 92-94, 96-97, 99, 105, 109, 123,
125, 142, 144, 146, 148, 153, 166,
168, 169, 173, 178, 185, 186, 188-
190, 194, 195, 197-199, 210, 212,
216, 222, 223, 225-231, 233-235,
245, 250
~ (regimul) 11, 18, 70, 78
Cebrikov, Viktor, 53
Celac, Mariana, 23, 144, 149, 150,
153, 158, 165, 166, 178, 239
Celac, Sergiu, 23, 239
Cenuşă, Constantin, 14
Cernenko, Konstantin, 53
Chateaubriand, 168
Chender, Virgil, 113, 114
Cherteş, Ioan, 122
Chihaia, Alexandru, 107
Chinezu, Tit-Liviu, 122
Chiper, Ioan, 75
Chişinevschi, Iosif, 66, 227
Chivoiu, Alexandru, 233
Cisar, Alexandru, 121
Ciuhovskaia, Lidia, 38
Codruţ , Alexandru, 127
Cohn, Harry, 23
Combes, Ariadna, 23, 169, 177, 179,
181, 182
Combes, Michel, 23
Comşa, A., 117
Comşa, Jeana, 170
Constantinescu, Miron, 16, 66, 227
Constantinescu, Silvia, 200
Constantiniu, Florin, 63, 75, 82, 83
Cornea, Doina, 21, 30, 129, 145, 151,
167-183, 195, 197, 208, 210, 236,
238, 248, 249
Corvalan, Luis, 52
Cosma, Neagu, 236
Coste, Brutus, 102
Covaliu, Brăduţ , 71
279
Craiu, Ion, 66
Crăsnaru, Daniela, 189
Creangă, Mihai, 233
Croitoru, Nicolae, 211
Crossley, Bill, 141
Csejka, Gerhardt, 218
Csendes, Zoltan, 215
Cure, Simion, 123
D Ehrenburg, Ilya, 35, 36, 201
Dabija 12
Daix, Pierre, 103
Daniel, Iuli, 26, 37, 39, 40, 44
Dascălu, Nicolae, 117, 249
Davidoglu, Mihai, 17
Dănălache, Florian, 17
Dănescu, Gheorghe, 205, 210
Dăscălescu, Constantin, 228
de Beauvoir, Simone, 103
Delauney, Vadim, 40-42, 45, 46
Demeter, Ioan, 66,
Demszki, Gabor, 30, 59, 60
Deşliu, Dan, 178, 179, 194, 196, 197,
212
Dimov, Leonid, 75, 87, 95, 188, 190
Dimov, Mariana, 87
Dinescu, Mircea, 178, 190, 194, 197,
198, 212
Djilas, Milovan, 37, 51
Dobre, Constantin, 19
Dobrescu, Miu, 86
Dobrovolski, Aleksandr, 40, 41
Doinaş, Ştefan Augustin, 190, 199
Doncea, Constantin, 66
Dorz, Traian, 128
Dragomir, Ioan, 122
Dragoş, N., 103
Drăgan, I.C., 147
Drăghici, Alexandru, 17, 66, 67
Drăgoescu, Vlad, 136
Drăguţ , Vasile, 151
Dremliuga, Vladimir, 45, 46
Dubček, Aleksandr, 58, 68, 73, 86
280
Dumitreasa, Adriana, 134
Dumitrescu, Geo, 102
Dumitrescu, Radu, 127
Durcovici, Anton, 122
E
Eduard, Gabor, 114
Eftimiu, Constantin, 14
Eliade, Mircea, 170, 172, 173
Eminescu, Mihai, 233
Enache, Petru, 150
En-lai, Ciu, 83
Esenin, Serghei, 39
Esenin-Volpin, Aleksandr, 39, 47, 50
F
Fainberg, Victor, 45, 46, 50-52
Farcaş, Iosif, 20
Fazekas, János, 219, 228
Fedorciuk, Vitalii, 53
Feher, Adalbert, 98
Filip, Iulius, 118, 232
Filipescu, Radu, 23, 118, 178, 231-
232, 249
Foriş, Ştefan, 66
France, Anatole, 85
Frăţ ilă, Gheorghe, 113, 114
Frenţ iu, Valeriu Traian, 122
Fruntelată, Nicolae Dan, 202
Frunză, Victor, 226
G
Gabai, Galia, 42
Gabai, Ilia, 42, 46
Galanskov, Iuri, 37, 39-42, 50
Gavrilă-Ogoranu, Ion, 13, 14
Georgescu, Ilie, 136
Georgescu, Teohari, 67
Georgescu, Vlad, 22, 59, 96, 104-111, Haustov 42
147, 149, 155, 158, 174, 182, 188, Havel, Václav, 21, 25, 27-29, 59-61
193, 210, 212, 221, 236, 243-245, 249 Havemann, Robert, 55
Geremek, Bronisław, 61 Hăulică, Dan, 199
Gesswin, Emilia, 98 Hegedüs, András, 57
Gesswin, Erwin, 98 Heller, Ágnes, 57
Gheorghe, Ion, 148, 201, 204 Hemingway, Ernest, 38
Gheorghe, Vasile, 108 Henry, André, 117
Gheorghiu, Mihai, 113 Heym, Stefan, 56
Gheorghiu, Mihai Dinu, 195 Hirschman, Albert O., 28
Gheorghiu-Dej, Gheorghe 16, 63, 65- Hirţ ea, Iuliu, 122
67, 92, 121, 123, 185, 226, 228 Hocia, Viorica, 176
~ (regimul) 11, 18, 71, 72 Hodorovici, Tatiana, 43, 46
Gherman, Petru, 172 Hohenzollern, 148
Ghinzburg, Aleksandr, 30, 37, 40-42, Hoinic, Dragoş, 136
48, 49 Homoştean, George, 210
Ghiţ ă, R.S., 117 Honciuc, Alexandru, 123
Gibson, Carl, 117 Honecker, Erich, 55
Giurescu, Dinu C., 129, 144, 148, Hossu, Iuliu, 122
150, 151 Hruşciov, Nikita, 16, 31, 36, 38, 63
Glezos, Manolis, 17 Hurezeanu, Emil, 244
Gluzman, Semion, 51 Husak, Gustav, 58
Goga, Octavian, 72
Goma, Paul 20, 22, 23, 30, 59, 75, 90-
104, 110, 112, 116, 169, 190, 193, I
200, 203, 212, 236, 243, 249
~ (mişcarea) 136, 169, 188, Iakimovici, Ivan, 50
235 Iakobson, Anatolii, 46, 51
Gorbaciov, Mihail Sergheevici, 53, Iancu, Marian 118, 232
56, 166, 194, 198, 242 Iavolschi, Gabriela, 195
Gorbanevskaia, Natalia, 42, 43, 45, Ierunca, Virgil, 203, 244
50, 51 Iliescu, Ion, 23, 80, 84, 225
Grigore, Ioana, 113, 115 Ioan Paul al II-lea, 117, 129, 142, 176
Grigorenko, Piotr, 46, 48, 50, 51 Ionescu, Eugen, 103, 243
Guevara, Che, 57 Ionescu, Gelu, 243, 244
Gugu, Nicolae, 113, 114 Ionescu, Grigore, 150
Guină, Nicolae, 66 Ionescu, Paul, 110
Iordache, Mihaela, 121
Iorga, Nicolae, 86
H Iorgulescu, Mircea, 197
Iosif, Iosif V., 134, 136
Haraszti, Miklós, 30, 57 Iovan, Ioan, 121
Harich, Wolfgang, 55 Iuhas, Leontin, 23, 172, 174, 176,
Haritoian, Costel, 113 177, 179
Hartău, Petru, 115 Iustinian, 120, 134
281
Ivanovici, Victor, 113
Ivasiuc, Alexandru, 75, 92, 93, 192
Ivănescu, Cezar, 95
J Lenin (Premiu), 48
Jackson-Vanick (amendament), 88
Jakab, Antal, 129
Jalea, Ion, 95
Patočka, Jan, 58
Jaquier, Henri, 170
Jar, Alexandru, 16, 17
Jdanov (doctrina), 31
Jebeleanu, Eugen, 201
Jelev, Jeliu, 56
Jimenez, 191
Hájek, Jiři, 58
K Macellariu, Horia, 14
Kádár, János, 56, 219
Kafka, Franz, 38
Kalpun, Irina, 52
Kennedy, J.F., 31
Király, Károly, 219, 220, 222, 223
Kis, János, 30, 57, 60
Kohut, Pavel, 97, 100
Konrad, György, 29, 61
Koriaghin, Anatolii, 52
Kosâghin, Alexei, 38
Kőszeg, Ferenc, 30
Kovaliov, Serghei, 43, 46
Krasin, Victor, 43, 46
Kunze, Reiner, 56
Kuron, Jacek, 60
Kuşev, Evghenii, 40, 41, 42
Kuzneţ ov, Eduard, 37
Kuzneţ ov, V., 50, 51
L 225, 226, 228
Ladico, Dan, 115
282
Lamartine, 168
Landa, Malva, 48
Laşkova, Vera, 40, 41
Le Breton, Jean Marie, 150, 165
Lenin (Ordin), 51
Levente, Mihai, 66
Liiceanu, Gabriel, 192, 197
Litvinov, Pavel, 41, 42, 45, 46
Lovinescu, Monica, 94, 203, 209, 244
Luca, Vasile, 67
Ludwig, Erwin, 117
Lukács, György, 57
Lupaşcu, Ştefan, 172
Lupu, Nicolae, 147
Lupu, Petre, 228
M
Macovei, Pompiliu, 80, 84
Macoveiciuc, Vladimir, 14
Macovescu, George, 227
Maiakovski, Vladimir, 37
Makarenko, Anton Semionovici, 132
Maliţ a, Mircea, 23, 154
Mandelstam, Osip, 38
Mannerheim, 74
Manolescu, Nicolae, 194, 201, 212
Manoliu, Carmen, 98
Manoliu, Sergiu, 98
Marcel, Gabriel, 172
Marcenko, Anatolii, 44, 45, 48, 53, 92
Marcus, Solomon, 23, 149 , 154, 213
Marin, Mariana, 195
Marinescu, T., 74
Márkus, Mária, 57
Marshall (plan), 31
Marton, Aron, 121, 122
Maruseac, Petre, 14
Maurer, Ion Gheorghe, 64, 74, 86, 87,
Mălăncioiu, Ileana, 172
Mănescu, Corneliu, 228, 229
Medvedev, Jaures, 50
Medvedev, Roy, 27, 50
Michnik, Adam, 29, 60, 61
Mihoc, Gheorghe, 154
Mircea cel Bătrân, 148
Mocanu, Titus, 149
Modoran, Vasile, 66
Moisescu, Iustin, 139
Moisescu, Vasile, 123
Moisil, Grigore, 155
Molnar, Endre, 113
Moţ , Simion, 123
Müller, Herta, 218
Munteanu, A.D., 92
Munteanu, Aurel Dragoş, 197
Munteanu, Neculai Constantin, 244
Mustachide, Aurel, 113
Mutu, Nicolae, 113
N Palade, George Emil, 145
Nagy, A., 117
Nagy, Bálint, 30
Naidin, Georgeta, 189
Nasta, Marius, 17
Năstăsescu, Gheorghe 118, 232
Năvodaru (Goma), Ana-Maria, 98, 99
Neagu, Fănuş, 102
Neamţ u, Puiu, 176
Negoiţ escu, Ion, 100, 190
Negrici, Eugen, 192
Negulescu, Valeriu, 133
Nestor, Ion, 17
Nicolaescu, Marin V., 100
Nicolescu, Pavel, 127, 128, 141
Niculescu Maier, Ştefan, 233
Niculescu-Mizil, Paul, 75, 82, 225
Nifon Ploieşteanul, 129
Nimara, M., 107
Nixon, Richard, 32, 82
Noica, Constantin, 172, 173, 183,
192, 249
Noica-Pillat (grup), 18
O
Oancea, Viorica, 23
Olteanu, Carol, 118, 232
Olteanu, Gavrilă, 12, 13
Onicescu, Octav, 149, 154-156
Opriş, Ioan, 127
Oprişan, Constantin, 134, 136
Orescu, Şerban, 244
Orlov, Iuri, 48, 49
Ortinau, Gerhard, 218
Orwell, George, 38, 167
Osipov, Vladimir, 30, 37
Oţ el, Vasile, 113
P
Pacha, Augustin, 122
Paian, Elvira, 176
Paleologu, Alexandru, 197, 199
Paler, Octavian, 197, 199
Panaitescu, P.P., 147
Pană, Gheorghe, 197
Papa, Petre, 113
Papacostea, Şerban, 69, 70
Papp, László, 223
Papu, Edgar, 186, 187
Paraschiv, Serghei, 127
Paraschiv, Vasile, 20, 100, 115, 116,
178, 235, 243, 248
Paraschivescu, Miron Radu, 185
Pascu, Niţ ă, 136
Pasternak, Boris, 36, 37, 39
Patilineţ , Vasile, 66
Pauker, Ana, 67
Pauker, Vlad, 67
Paustovski, L., 201
Pârvulescu, Constantin, 22, 226-229
Pătraşcu, Nicolae, 13
Pătrăşcanu, Lucreţ iu, 66, 227
Păunescu, Adrian, 75, 77, 92, 190,
200
Păunescu, Aurelian, 113
283
Pesmagiu, Elena, 113
Pesteanu, Frosa, 113
Petho, Ioan, 115
Petöfi (cerc cultural), 17
Petraşcu, Miliţ a, 17
Petrescu, Dan, 179, 190, 194-196
Petrescu, Dumitru, 66
Petri, György, 30
Petrişor, Marcel, 134, 136, 137
Pintilie, Gheorghe, 120
Pippidi, Dionisie, 17, 151
Pituţ , Gheorghe, 87
Piţ u, Luca, 195
Plesnilă, Eugen,14
Pleşiţ ă, Nicolae, 108
Pleşu, Andrei, 197, 199
Pliuşci, Leonid, 50, 52
Ploscaru, Ioan, 122
Podgornâi, Nikolai, 38
Podrabinek, Aleksandr, 52
Pomeranţ ev, Vladimir, 35
Pop, Alexandru 128, 178
Pop, Georgeta, 23
Pop, Iosif, 168
Popa, Radu, 151
Popescu, 239
Popescu, Aurelian, 126, 127
Popescu, D.R., 198, 204, 211
Popescu, Dumitru, 63, 82, 84, 86, 87,
190
Popescu, Horia Florian, 91
Popescu, Octavian, 136
Popescu, Petru, 75
Popescu-Puţ uri, Ion, 66, 227
Popiełuszko, Jerzy, 210
Popovici, I., 117
Popovici, Titus, 190
Popşa, 13
Postelnicu, Ion, 142
Postelnicu, Tudor, 20
Preda, Marin, 65, 190
Predescu, V., 100
Puiu, Ion, 165, 174, 178, 230, 231
Purcaru, Costică, 118, 232
284
R
Racoviţ ă, Ruxandra, 105, 107
Rajk, László, 59, 60
Ralea, Mihai, 16
Rangheţ , Iosif, 226
Rapacki, Adam, 33
Raţ iu, Ion, 166
Răceanu, Grigore, 228, 229
Răduică, Grigore, 66
Rădulescu, Ilie, 81, 84
Răduţ , Filip, 195
Răscol, Vasile, 125
Răutu, Leonte, 16, 227
Reagan, Ronald, 142, 210
Robert R. King, 82
Roman Ialomiţ eanul, 136
Rusu, Alexandru, 122
Rusu, Florian, 231
S
Sacerdoţ eanu, Fenelon, 117
Sadoveanu, Mihail, 16
Saharov, Andrei, 21, 23, 27, 39, 43,
44, 47, 48, 53, 153, 166
Sartre, Jean Paul, 103
Sauvy, Alfred, 159
Săvulescu, Traian, 16
Scheffler, Ianos, 122
Scherg, Georg P., 217
Schiller, Gilles, 195
Scurtu, Ioan, 148
Semelin, Jacques, 240
Serbrov, Felix, 52
Siegmund, Harald F., 217
Sima, Horia, 13
Simion, Eugen, 201
Simonov, Konstantin, 36
Siniavski, Andrei, 26, 37, 39, 40
Sîmpălean, Dan, 176, 195
Sîmpălean, Gina, 176, 195
Socor, Vlad, 22
Soljeniţ ân, Aleksandr, 21, 36, 48
Somerauer, Werner, 20 Titel, Sorin, 95
Sorescu, Marin, 190 Tito, Iosip Broz, 54, 74, 217
Spineanu, Dorel, 195 Titus, Michael, 117
Stalin, Iosif Vissarionovici 35, 45, 48, Todea, Alexandru, 122, 169
54, 63, 69, 217, 248 Tökés, László 223
~ (raionul) 16, 17 Tonitza, Nicolae 176
Stancu, G., 117 Tóth, Antal Karoly 220, 221
Stancu, Zaharia, 190 Totok, William, 218
Stănescu, C., 188 Totu, Victor, 118, 233
Stănescu, Ion, 66 Trişcă, Aurelian, 151
Stănescu, Nichita, 103, 190 Trofin, Virgil, 225
Stânişoară, Nicolae, 180 Truman, Harry 240
Steinhardt, Nicolae, 248 ~ (doctrina) 31
Stoica, Chivu, 64, 225 Tse, Lao, 148, 172, 204
Stoica, Gheorghe, 66, 67 Tudoran, Dorin, 21, 148, 165, 178,
Strunga, Dumitru, 115 183, 189, 190, 193, 194, 196, 197,
Suciu, Ioan, 122 199-213, 222, 238, 245, 248
Syabedi, Laszlo, 215 Tumanov, P., 214
Szöcs, Géza, 220, 222 Turcin, Valentin, 27, 48
Tvardovski, Aleksandr, 35
Tverdohlebov, Andrei, 47
Ş Tze-dun, Mao, 83

Şciaranski, Anatolii, 48
Şerban-Voican, 13 Ţ
Şora, Mihai, 199
Şostakovici, Dmitri, 38 Ţepeneag, Dumitru, 23, 75, 86, 95,
Ştefănescu, Elena, 115 188
Ştefănescu, Şerban, 98 Ţon, Iosif, 125, 126
Şuşman, Leon, 13 Ţurcanu, Eugen, 132, 133
Şuşman, Teodor, 13 Ţvetaieva, Marina, 38

T U

Tacu, Alexandru, 195 Uhl, Petr, 60

Takacs, Lajos, 219 Uncu, Anton, 233
Tănase, Stelian, 63 Urban, Jan, 60
Tănase, Virgil, 23, 95, 102 Ursu, Gheorghe, 197, 237
Tertz, Abram (pseudonimul lui
Andrei Siniavski), 39
Thatcher, Margaret, 117, 142 V
Theodorescu, Răzvan, 17, 150, 151
Tironiac, Vladimir, 14 Vajda, Mihály, 57
Tismăneanu, Vladimir, 23, 63, 82 Vakulik, Ludvik, 60
285
Vatamaniuc, Ion, 14
Velikanova, Tatiana, 43, 46 W
Verdeţ , Ilie, 219, 225
Veronica, stareţ a, 121 Wagner, Richard, 218
Vianu, Ion, 23, 100, 188, 235 Wichner, Ernest, 218
Vianu, Tudor, 100 Wurmbrand, Richard, 123, 125
Vigdorova, Frida, 38
Vijoli, Aurel, 66
Vincze, János (Vinţ e Ion), 219 Y
Visky, Ferenc, 123
Vitner, Ioan, 17 Yakir, Piotr, 43
Vlad, Ion, 170
Vlad, Iulian, 142, 203, 205, 210
Voitec, Ştefan, 145
Voloşanovici, Aleksandr, 52
Z
Vulcănescu, Ion, 13
Zamfirescu, Dan, 189
Vulcănescu, Mircea, 13

286
 PUBLICAŢII ÎN COLECŢIILE INST

„Arhivele Totalitarismului”

Nr. 1-4/1993, Nr. 1-2/1994, Nr. 3/1994, Nr. 4/1994, Nr. 1/1995, Nr. 2/1995, Nr.
3/1995, Nr. 4/1995, Nr. 1/1996, Nr. 2-3/1996, Nr. 4/1996-1/1997 – ediţ ie
internaţ ională, Nr. 2-3/1997, Nr. 4/1997 , Nr. 1/1998, Nr. 2-3/1998, Nr. 4/1998, Nr.
1-2/1999, Nr. 3-4/1999, Nr. 1-2/2000, Nr. 3-4/2000, Nr. 1-2/2001, Nr. 3-4/2001, Nr.
1-2/2002 – ediţ ie internaţ ională, Nr. 3-4/2002, Nr. 1-2/2003 – ediţ ie jubiliară „Un
deceniu de activitate”, Nr. 3-4/2003, Nr. 1-2/2004, Nr. 3-4/2004, Nr. 1-2/2005, Nr.
3-4/2005, Nr. 1-2/2006, Nr. 3-4/2006, Nr. 1-2/2007, Nr. 3-4/2007, Nr. 1-2/2008,
Nr.3-4/2008, Nr. 1-2/2009, Nr. 3-4/2009, Nr. 1-2/2010, Nr. 3-4/2010, Nr. 1-2/2011,
Nr. 3-4/2011, Nr. 1-2/2012 – ediţ ie internaţ ională, Nr. 3-4/2012, Nr. 1-2/2013; Nr.
3-4/2013.

Colecţ ia «Biografii»
■ Ion Constantin • Cazul Ryszard Kukliński. Un Pacepa al Poloniei?, 2009.

Colecţ ia «Dezbateri»
■ Ana-Maria Cătănuş (coord.) • Sfârşitul perioadei liberale a regimului
Ceauşescu: Minirevoluţ ia culturală din 1971, 2005.
■ Dan Cătănuş (coord.) • România şi „Primăvara de la Praga”, 2005.
■ Felician Duică (coord.) • „Solidaritatea” – Revanşa poloneză, 2007.

Colecţ ia «Dicţ ionare»

■ Paul Caravia (coord.), Virgiliu Constantinescu, Ştefan Iloaie • Mărturisitorii
de după gratii. Slujitori ai Bisericii din temniţ ele comuniste, INST – Arhidiecezana
Cluj, 1995.
■ Alesandru Duţ u, Florica Dobre • Eroi români pe Frontul de Răsărit 1941 –
1944, vol. I, INST– Eminescu, 1995.
■ Paul Caravia (coord.), Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu • Biserica
întemniţ ată. România 1944 – 1989, 1998.
287
 ■ Paul Caravia (coord.), Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu • The
Imprisoned Church. Romania 1944 – 1989, 1999.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. I. A – C, 2001.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. II. D – G, 2003.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. III. H – L, 2004.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. IV. M, 2005.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. V. N – O, 2006.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. VI. P, 2007.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. VII. Q – R, 2008.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. VIII. S – Ş, 2009.
■ Octavian Roske (coord.) • Mecanisme represive în România 1945 – 1989.
Dicţ ionar biografic, vol. IX. T – Z, 2011.

Colecţ ia «Documente»
■ Florian Tănăsescu (coord.), Dumitru Costea, Ion Iacoş, Gheorghe Neacşu, Marin C.
Stănescu, Nicolae Tănăsescu • Ideologie şi structuri comuniste în România, vol. I. 1917 –
1918, 1995.
■ Ioan Scurtu (coord.), Cristian Troncotă, Natalia Tampa, Dragoş Zamfirescu, Ion
Bucur • Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţ ie, vol. I.
1919 – 1927, 1996.
■ Radu Ciuceanu (responsabil), Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Vitalie
Văratic • Misiunile lui A. I. Vîşinski în România. Din istoria relaţ iilor româno-
sovietice 1944 – 1946. Documente secrete, 1997.
■ Florian Tănăsescu (coord.), Dumitru Costea, Ion Iacoş, Gheorghe Neacşu,
Marin C. Stănescu, Nicolae Tănăsescu • Ideologie şi structuri comuniste în
România, vol. II. 9 decembrie 1918 – 31 decembrie 1919, 1997.

288
 ■ Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu • Rezistenţ a armată din Bucovina, vol. I. 1944 –
1950, 1998.
■ Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Cristian Troncotă • Începuturile Mişcării de
rezistenţ ă în România, vol. I. 11 aprilie 1945 – 31 mai 1946, 1998.
■ Adrian Brişcă • Rezistenţ a armată din Bucovina, vol. II. 1 octombrie 1950 – 10
iunie 1952, 2000.
■ Dan Cătănuş, Octavian Roske • Colectivizarea agriculturii în România.
Dimensiunea politică, vol. I. 1949 – 1953, 2000.
■ Florica Dobre, Alesandru Duţ u • Distrugerea elitei militare sub regimul
ocupaţ iei sovietice în România, vol. I. 20 august 1944 – 28 decembrie 1946, 2000.
■ Ioan Scurtu (coord.), Cristian Troncotă, Natalia Tampa, Dana Beldiman •
Ideologie şi formaţ iuni de dreapta în România, vol. II. 25 iunie 1927 – 2 ianuarie
1931, 2000.
■ Vitalie Văratic • Preliminarii ale raptului Basarabiei şi nordului Bucovinei,
1938 – 1940, I.N.S.T. – Libra, 2000.
■ Dan Cătănuş • Cadrilaterul. Ideologie cominternistă şi iredentism bulgar 1919
– 1940, 2001.
■ Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Cristian Troncotă • Începuturile Mişcării de
rezistenţ ă în România, vol. II. 1 iunie – 18 noiembrie 1946, 2001.
■ Radu Ciuceanu • Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia, vol. I. 1947 –
1949, 2001.
■ Radu Ciuceanu • Regimul penitenciar din România 1940 – 1962, 2001.
■ Florica Dobre, Alesandru Duţ u • Distrugerea elitei militare sub regimul
ocupaţ iei sovietice în România, vol. II. 1 aprilie 1947 – 27 iulie 1964, 2001.
■ Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu • Biserica Ortodoxă Română sub regimul
comunist, vol. I. 1945 – 1958, 2001.
■ Florian Tănăsescu (coord.), Dumitru Costea, Ion Iacoş, Gheorghe Neacşu,
Marin C. Stănescu, Nicolae Tănăsescu • Ideologie şi structuri comuniste în
România, vol. III. 1 ianuarie 1920 – 3 februarie 1921, 2001.
■ Ioan Scurtu (coord.), Dana Beldiman, Natalia Tampa, Corneliu Beldiman,
Tiberiu Tănase, Cristian Troncotă • Ideologie şi formaţ iuni de dreapta în România,
vol. III. 5 ianuarie 1931 – 7 iunie 1934, 2002.
■ Mioara Anton, Ioan Chiper • Instaurarea regimului Ceauşescu. Continuitate
şi ruptură în relaţ iile româno-sovietice, INST – I.R.S.I., 2003.
■ Radu Ciuceanu • Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia, vol. II. 1949
– 1952, 2003.
289
 ■ Radu Ciuceanu, Corneliu Mihail Lungu (coord.), Florin Constantiniu
(responsabil volum), Sever Catalan • Stenogramele şedinţ elor conducerii P.C.R. 23
septembrie 1944 – 26 martie 1945, INST – A.N.R., 2003.
■ Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu • The Romanian Orthodox Church under the
Communist Regime, vol. I. 1945 – 1958, 2003.
■ Ioan Scurtu (coord.), Corneliu Beldiman, Natalia Tampa, Tiberiu Tănase,
Cristian Troncotă, Puiu Dumitru Bordeiu • Ideologie şi formaţ iuni de dreapta în
România, vol. IV. 7 iulie 1934 – 30 martie 1938, 2003.
■ Adrian Brişcă • Rezistenţ a armată din Banat, vol. I. 1945 – 1949, 2004.
■ Dan Cătănuş, Octavian Roske • Colectivizarea agriculturii în România.
Represiunea, vol. I. 1949 – 1953, 2004.
■ Dan Cătănuş • Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez,
vol. I. 1957 – 1965, 2004. Premiul Fundaţ iei Naţ ionale pentru Ştiinţ ă şi Artă a
Academiei Române, 2004; Premiul „Eudoxiu Hurmuzachi” al Academiei Române,
2006.
■ Radu Ciuceanu • Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia, vol. III.
1953-1980, 2004.
■ Marian Cojoc • Rezistenţ a armată din Dobrogea, 1945 – 1960, 2004.
■ Cristian Troncotă, Alin Spânu • Documente S.S.I. privind spaţ iul sovietic, 22
august 1939 – 23 august 1944, 2004.
■ Adrian Brişcă • Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu şi Rezistenţ a armată
din Bucovina, 2005.
■ Constantin Buchet • Social-democraţ ia încarcerată. Evoluţ ii politice interne
şi reacţ ii internaţ ionale, 1946 – 1969, 2005.
■ Dan Cătănuş, Octavian Roske • Colectivizarea agriculturii în România.
Dimensiunea politică, vol. II. 1953 – 1956, 2005.
■ Radu Ciuceanu • Jurnalul unui om liniştit, Nume de cod: Artistul, vol. I. 1963 –
1970, 2005.
■ Camelia Ivan Duică • Rezistenţ a anticomunistă din Maramureş. Gruparea
Popşa, 1948 – 1949, 2005.
■ Dana Honciuc Beldiman • Statul Naţ ional Legionar. Septembrie 1940 –
ianuarie 1941. Cadrul legislativ, 2005.
■ Cristian Troncotă, Florin Pintilie, Alin Spânu • Documente S.S.I. despre
poziţ ia şi activităţ ile politice din România în perioada regimului autoritar. 6
septembrie 1940 – 23 august 1944, 2005. Premiul „Aurelian Sacerdoţ eanu”, acordat
de Romanian International Bank S.A. în cadrul Premiilor oferite de Fundaţ ia
Culturală Magazin Istoric.
290
 ■ Adrian Brişcă, Gabriel Ciuceanu • Rezistenţ a armată din Bucovina, vol. III. 1952
– 1958, 2006.
■ Radu Ciuceanu • Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod: Cucu, vol. II, 1970 –
1989, 2006.
■ Ioan Scurtu (coord.), Corneliu Beldiman, Tiberiu Tănase, Badea-Florin
Pintilie, Puiu Dumitru Bordeiu • Ideologie şi formaţ iuni de dreapta în România, vol.
V. 30 martie 1938 – 6 septembrie 1940, 2006.
■ Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie • Documente S.S.I. despre poziţ ia
şi activităţ ile grupurilor politice din România. 6 septembrie 1940 – 23 august 1944,
vol. II, 2006.
■ Adrian Brişcă, Puica Buhoci • Rezistenţ a armată din Munţ ii Apuseni.
Gruparea maiorului Nicolae Dabija, 1948 – 1949, 2007.
■ Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu • Rezistenţ a armată din Munţ ii Făgăraş:
Grupul Ion Gavrilă-Ogoranu, 1949 – 1968, 2007.
■ Radu Ciuceanu • Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din Oltenia, vol. IV. 1945 –
1976, 2007.
■ Radu Ciuceanu, Puica Buhoci • Mişcarea Naţ ională de Rezistenţ ă din
Oltenia, vol. V. 1948 – 1952, 2007.
■ Octavian Roske, Dan Cătănuş, Florin Abraham • Colectivizarea agriculturii
în România. Cadrul legislativ, 1949 – 1962, 2007.
■ Ioan Scurtu (coord.), Corneliu Beldiman, Dana Honciuc, Tiberiu Tănase,
Badea-Florin Pintilie, Puiu Dumitru Bordeiu • Ideologie şi formaţ iuni de dreapta în
România, vol. VI. Septembrie 1940 – februarie 1941, 2007.
■ Gavriil Preda, Petre Opriş • România în Organizaţ ia Tratatului de la
Varşovia, 1954-1968, vol. I, 2008.
■ Gavriil Preda, Petre Opriş • România în Organizaţ ia Tratatului de la
Varşovia, 1954-1968, vol. II, 2009.
■ Pavel Moraru • Momente din activitatea serviciilor secrete ale armatei
române pe Frontul de Răsărit, 1941 – 1944, 2009.
■ Ioan Scurtu (coord.), Corneliu Beldiman, Puiu Dumitru Bordeiu, Dragoş
Zamfirescu, Florin-Răzvan Mihai, Badea-Florin Pintilie, Vasile Ciobanu, Tiberiu
Tănase, Pavel Moraru, Florin Şandru • Ideologie şi formaţ iuni de dreapta în
România, vol. VII. Ianuarie 1941 – februarie 1943, 2009.
■ Vasile Ciobanu, Sorin Radu, Nicolae Georgescu • Frontul Plugarilor.
Documente, vol. I, 1944 – 1947, 2011.
■ Camelia Moraru, Constantin Moraru • Stenogramele şedinţ elor Biroului
Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. V, 1953, 2012.
291
 ■ Vasile Buga • O vară fierbinte în relaţ iile româno-sovietice. Convorbirile de
la Moscova din iulie 1964, 2012.
■ Emil Rus • Delictul de opinie. Procesul ziariştilor, 1945, 2012.
■ Ion Bălan • Colectivizarea în regiunea Bucureşti, 1950-1962, 2012.
■ Dan Cătănuş, Vasile Buga (editori)• Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin: Stenograme,
note de convorbire, memorii, 1944-1952, 2012.
■ Vasile Ciobanu, Sorin Radu, Nicolae Georgescu • Frontul Plugarilor.
Documente, vol. II, 1948 – 1951, 2012.

Colecţ ia «Enciclopedii»
■ Octavian Roske (coord.) • România 1945-1989. Enciclopedia regimului
comunist. Represiunea, vol. I, A-E, 2011. Premiul „Nicky Chrissoveloni” acordat de
familia Chrissoveloni în cadrul Premiilor oferite de Fundaţ ia Culturală Magazin
Istoric, 2012.
■ Octavian Roske (coord.) • România 1945–1989. Enciclopedia regimului comunist.
Represiunea, vol. II, F-O, 2012. Premiul „Nicolae Iorga” acordat de Besta Group în cadrul
Premiilor oferite de Fundaţ ia Culturală Magazin Istoric, la Banca Naţ ională a României,
29 aprilie 2013.
■ Dan Cătănuş (coord.) • România 1945–1989. Enciclopedia regimului
comunist. Instituţ ii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, 2012.

Colecţ ia «Memorii»
■ Radu Ciuceanu • Memorii, vol. II. Potcoava fără noroc, INST – Meridiane,
1994. Premiul „Liviu Rebreanu” acordat de Centrul Internaţ ional Ecumenic
■ Lucian Plapşa • Memorii, vol. I. Soarele de la nord, INST – Helicon, 1996.
■ Gheorghe Jurebie • Memorii, vol. I. Pe frontierele identităţ ii, 1998.
■ Constantin Pantazi • Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, INST –
Publiferom, 1999.
■ Andrei Bontaş • Cronica pierdută a unui om regăsit, 2001.
■ Radu Ciuceanu • Memorii, vol. III. Pecetea diavolului, 2002.
■ Lucian Plapşa • Memorii, vol. II. Popas în iad, INST – Artpress, 2004.

292
 ■ Mihai Marcu • Cincinalul unui primar comunist (1975 – 1979), 2005.
■ Mihai Timaru • Memorial din cotul Carpaţ ilor..., 2005.
■ Şerban Milcoveanu, Vârf de lance. Secolul XX. Depoziţ ii de martor al epocii
şi relatări de participant la evenimente, 2006.
■ Constantin Lăţ ea, Memorii pe trei fronturi, 2007.
■ Vasile Velisaratu • Destine de artişti în secolul XX, 2007.
■ Ion Brichiuş • Strajă la Nistru, 2009.
■ Ion Pavel • Dincolo de aparenţ e, 2010.
■ Gherasim Ţic • Tinereţ e furată, 2010.
■ Alexandru Budişteanu în dialog cu Flori Bălănescu • Între istorie şi judecata
posterităţ ii, 2010.
■ Ion Baurceanu • O viaţ ă ratată: un deţ inut politic în România: 1951 – 1964,
2010.
■ Alexei Vakulovski • În gura foametei – Mărturii ale supravieţ uitorilor, 2011.
■ Gabriel Ţepelea • Întâlniri la răscrucea unor destine, 2011.
■ Radu Ciuceanu • Memorii, vol. IV. Prea mult întuneric, Doamne!, 2012.
■ Ion Baurceanu • O viaţ ă ratată: un deţ inut politic în România: 1951 – 1964,
ediţ ia a II-a, revizuită, 2013.

Colecţ ia «Sinteze»
■ Mioara Anton • Ieşirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej,
2007.
■ Vasile Buga • Apusul unui imperiu: URSS în epoca Gorbaciov: 1985 – 1991,
2007.
■ Ion Constantin • Polonia în epoca „Solidarităţ ii”: 1980 – 1989, 2007.
■ Pavel Moraru • Urmaşii lui Felix Dzerjinski. Organele Securităţ ii Statului în
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească 1940 – 1991, 2008.

293
 Colecţ ia «Studii»
■ Dumitru Şandru • Reforma agrară din 1945 în România, 2000.
■ Petre Ţurlea • 8 Noiembrie 1945, 2000.
■ Dana Beldiman • Armata şi Mişcarea Legionară 1927 – 1947, 2002.
■ Cristian Troncotă • Istoria Securităţ ii regimului comunist din România, Vol. I.
1948 – 1964, 2003.
■ Florin Abraham • Transformarea României: 1989 – 2006. Rolul factorilor
externi, 2006.
■ Dan Cătănuş, Vasile Buga (coord.) • Putere şi societate. Lagărul comunist
sub imperiul destalinizării. 1956, 2006.
■ Liu Yong • Sino-Romanian Relations: 1950’s – 1960’s, 2006.
■ Corneliu Beldiman, Dana Honciuc • „Ostaş credincios Ţării şi Regelui”.
Aspecte ale relaţ iilor dintre Armată şi Mişcarea Legionară (1927 – 1947), INST –
Editura Pro Universitaria, 2007.
■ Ion Constantin • Polonia în secolul totalitarismelor, 1918 – 1989, 2007.
■ Gheorghe Onişoru • Operaţ iunea Tămădău: Desfiinţ area Partidului Naţ ional
Ţărănesc (1947), 2008.
■ Pavel Moraru • La hotarul românesc al Europei. Din istoria Siguranţ ei
Generale în Basarabia, 1918 – 1940, 2008.
■ Radu Ciuceanu, Ion Constantin • Masacrele de la Katyń, 2008.
■ Dumitru Şandru • Reforma agrară din 1945 şi ţ ărănimea germană din România,
2009.
■ Minodora-Maria Cioban Someşanu • Epurări în Universitatea Clujeană, 1944
– 1958, 2010.
■ Dan Cătănuş • Tot mai departe de Moscova... Politica externă a României în
contextul conflictului sovieto-chinez, 1956 – 1965, 2011.
■ Brînduşa Costache • Activitatea României în Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc. 1949-1974, 2012.
■ Aurel Lup • 40 de ani de agricultură în Dobrogea (1949-1989), INST – Ex-
Ponto, 2012.
■ Alexandru-Murad Mironov • Vremea încercărilor. Relaţ iile româno-
sovietice: 1930-1940, 2013.
■ Vlad Mitric-Ciupe • Arhitecţ ii români şi detenţ ia politică: 1944-1964. Între
destin concentraţ ionar şi vocaţ ie profesională, 2013.
294
 ■ Vasile Buga • Pe muchie de cuţ it. Relaţ iile româno-sovietice: 1965-1989,
2013.

În afara colecţ iilor

■ Florin Constantiniu, Dalila-Lucia Aramă, Dan Cătănuş (coord.) • Un destin şi
o viaţ ă. Omagiu profesorului Radu Ciuceanu la 75 de ani, 2003.
■ Florin Constantiniu, Dalila-Lucia Aramă, Dan Cătănuş (coord.) • Un destin şi
o viaţ ă. Omagiu profesorului Radu Ciuceanu la 75 de ani, Ediţ ia a doua revăzută şi
adăugită, 2004.

Publicaţ iile editate de Institutul Naţ ional pentru Studiul Totalitarismului

pot fi comandate la telefon 021 230 6992, fax. 021 230 7682 sau pe adresa
electronică inst.academia@gmail.com.
Volumele comandate sunt expediate prin poştă cu plata ramburs.
Publicaţ iile pot fi achiziţ ionate şi de la sediul Institutului Naţ ional pentru
Studiul Totalitarismului din str. Arh. Grigore Cerchez nr. 16, sector 1,
Bucureşti 011876.

295