J

Trăia odată, într-un sat, o familie de oameni săraci. Singurul lor copil, o
fetiţă cât un nod de mare, pe nume Jenica, trebuie să muncească din răsputeri
pentru a o ajuta pe biata sa mamă, când avea nevoie. Deşi nu putea vorbi, fiind
mută din naştere, a ajuns totuşi să aibă grijă de grădiniţa de flori a unei jupânese
înstărite. Pentru vrednicia şi bunătatea ei, fata jupânului, pe nume Janina, a
îndrăgit-o mult şi nu dorea să se joace decât cu ea. Chiar şi jucăriile le împărţea cu
ea, mai ales că părinţii Jenicăi nu aveau cu ce să-i cumpere nici măcar o jucărie.
Într-o zi, Janina a încercat să înalţe un zmeu. Tot alergând ea aşa nu a
observat că se apropie de malul lacului. Alerga, alerga, alerga şi….vai! Fetiţa a
căzut în lac. A început să strige din răsputeri după ajutor. A fost auzită doar de
Jenica, biata de ea, neputând anunţa pe nimeni, a rupt-o la fugă spre lac.
A intrat în apă şi a început să înoate spre Janina care luase deja câteva guri
de apă. A prins-o de jachetă şi a inceput să o tragă spre mal. Mai mult moartă decât
vie, Janina a leşinat. Abia atunci Jenica a fugit după ajutoare. La auzul acestei veşti,
biata jupăniţă , mama fetei, a început să se jelească şi a jurat că-i va îndeplini
Jenicăi orice dorinţă , deoarece salvase viaţa fetei sale dragi. Întrebată ce doreşte,
Jenica a făcut un semn ciudat pe pământ, care semăna cu un cârlig. Singura care
şi-a dat seama a fost Janina, ştiind că prietena sa îşi dorea o jucărie numai a ei.
De atunci, când cineva a vrut să scrie cuvântul “jucărie” a folosit ca primă
literă acel semn făcut de Jenica.
Şi aşa a apărut litera „J”...