Echipamente de monitorizare a alunecărilor de teren

În prezent, pentru monitorizarea versanţilor instabili se face uz de echipamente şi

tehnici specifice unor domenii conexe sau special concepute în acest scop, cum ar fi:
geodezia terestră sau spaţială, fotogametrie terestră şi aeriană, aparate electro-optice sau cu
fir de invar pentru măsurarea distanţei, extensiometre cu coardă vibrantă, cu plajă lungă sau
scurtă de măsurare, fisurometre cu unitate de măsură centrală, mire cu vernier, nivele cu
vizare micrometrică, tasometre, pendul invers, înclinometre de foraj, piezometre deschise,
sonde de presiune interstiţială pe bază de presiune sau electrice, pluviometre cu înregistrare,
sonde de temperatură, staţii pentru semnale seismice [25].
Cea mai mare parte a captatorilor există sub două forme:
- cu funcţionare automată, care necesită utilizarea unei centrale de achiziţie ce poate fi
lăsată pe teren;
- neautomatizaţi, pentru care măsurarea necesită prezenţa pe teren a unui tehnician.
Alegerea unuia sau altui tip de captatori depinde în principal de frecvenţa
măsurătorilor şi de resursele financiare alocate proiectului de supraveghere. Este de dorit şi
prudent, ca atunci când sunt utilizate dispozitive cu funcţionare automată şi fixe pe teren,
acestea să fie dublate de dispozitive care asigură măsurători manuale pentru validarea
periodică a măsurătorilor, pe de o parte şi de a dispune de un minim de informaţii în caz de
defectare, pe de altă parte.

Uneori, apare ca justificat de urmărit mărimi fizice diferite, mărimi identice în locuri
diferite, mărimi identice în locuri vecine dar cu metode diferite sau de a efectua măsurători cu
o frecvenţă mult superioară aceleia ce ar fi permis definirea cinematicii fenomenului. Volumul
de informaţii achiziţionate permite:
- a se elimina, în parte, problemele legate de fiabilitatea în timp a dispozitivelor din
sistemul de supraveghere;
- de a compensa neajunsurile inerente ale anumitor tehnici, spre exemplu:
măsurătorile de distanţă în infraroşu nu sunt operante pe ploaie puternică, vizarea
optica nu poate fi practicată noaptea etc;
- eliminarea unor incertitudini privind comportarea alunecării prin eliminarea unor
fenomene parazite ce pot afecta anumite dispozitive (mişcările vibratorii în cazul
măsurătorilor cu extensiometre).
În cazul unor obiective de importanţă majoră puse în pericol de o alunecare de teren,
diversificarea măsurătorilor este recomandată, volumul de informaţii permiţând eliminarea
unor înregistrări neadecvate cinematicii fenomenului pe ansamblul său şi deci evitarea
declanşării unor alarme inoportune.
Cartarea geologică
Cartarea geologică permite depistarea unei alunecări în diferitele ei faze şi
identificarea factorilor care o generează.

Figura 4.2 Harta geologica Canada - 1989 New York State Department of Transportation

Cartarea geologică a alunecărilor se impune a fi făcută începând cu faza de studii

pentru amplasamentul construcţiilor şi continuată periodic pentru a se urmări evoluţia
fenomenului.
Cartarea inginero-geologică a alunecărilor de teren se face în scopul cunoaşterii
zonelor afectate şi al studierii măsurilor de stabilizare. Se urmăreşte nu numai reprezentarea
pe hartă a zonelor afectate de alunecări, ci şi cunoaşterea tuturor factorilor care generează
procesul de alunecare.
În procesul de cartare a unei alunecări de teren se dă atenţie tuturor factorilor geologici
care generează alunecarea şi care furnizează informaţii asupra ei, cum sunt formaţiunile
geologice, vârsta şi natura litologică, tectonică, apele subterane, şi se studiază în detaliu
toate elementele alunecării care pot fi observate direct, şi anume: faţa de desprindere, terasa
de alunecare, acumulatul de alunecare, crăpăturile longitudinale şi transversale, relieful
alunecării, marginile şi baza alunecării.
Terasele aluvionare trebuie reprezentate pe hărţi cu maximum de atenţie, deoarece
ele joacă un foarte mare rol în prevenirea alunecărilor de teren, pe cale naturală. De regulă,
versanţii care sunt protejaţi la bază de un nivel de terasă nu sunt afectaţi de alunecări de
teren.
Măsurători topografice

Pentru urmărirea dinamicii alunecărilor de teren prin intermediul măsurătorilor

topografice, se delimitează pe suprafaţa versantului areale cu grade diferite de stabilitate. Se
amplasează repere din borne de beton şi din lemn gudronat, având o lungime de 0,75-1,25
m şi profil pătrat de 5-6/5-6 cm.
Picheţii sunt amplasaţi pe profile considerate caracteristice, urmărindu-se cea mai
probabilă evoluţie ulterioară a alunecării. Pentru acoperirea întregii suprafeţe afectate, sau cu
perspectivă de a fi afectată de fenomene de instabilitate, se amplasează alte repere dispuse
areal.
O altă serie de reperi se plantează în zonele stabile, limitrofe alunecării, reperi ce
trebuie încastraţi astfel încât să existe certitudinea că nu suferă deplasări.
La terminarea plantării reperelor topografice, zona alunecată, sau predispusă la
alunecare, prezintă trei categorii de puncte pentru măsurători:
- puncte considerate stabile;
- puncte de profil;
- repere areale.
Urmărirea începe prin stabilirea coordonatelor şi cotelor tuturor reperilor şi marcarea
acestora pe planul de situaţie. Se fac apoi măsurători periodice după un program prestabilit,
se determinară deplasările reperilor de pe alunecare, atât în plan orizontal cât şi în plan
vertical, faţă de poziţia iniţială, determinându-se astfel direcţiile şi vitezele de deplasare a
masei alunecate.

Schiţa de amplasare a punctelor prin măsurători topometrice în zone cu alunecări active

Fotogrametria
Fotogrammetria terestră sau aeriana este o metodă moderna şi de mare eficienţă,
care completează şi uşurează cartarea geologică.
Prelucrarea imaginilor stereoscopice obţinute permite determinarea coordonatelor
spaţiale ale punctelor de reper cu precizie de ordinul milimetrilor, trasarea curbelor de nivel,
evidenţierea contururilor ruperilor. Imaginile succesive luate din acelaşi punct furnizează
informaţii precise asupra mişcărilor de suprafaţă generate de alunecări.
Când mişcările sunt mai rapide se pot instala profiluri de repere între care, la intervale
scurte de timp se fac măsurători de distanţă, ceea ce permite determinarea vitezei de
deplasare, identificarea caracterului rotaţional sau translaţional al alunecării, precum şi
delimitarea zonei afectate de alunecare.
Fotografia color, datorită precizării unor nuanţe suplimentare, permite identificarea
diverselor tipuri de roci şi straturi de pământ, specii de vegetaţie, etc. variind utilitatea acestui
procedeu.
Alegerea acestei metode de cercetare trebuie să se facă în urma unei analize privind
raportul eficienţă informaţională / cost, deoarece prospecţiunea aerofotogrametrică
presupune atât avantaje cât şi dezavantaje notabile [26].

Imagini successive luate din acelaşi punct

Avantaje:
- expeditivitate în realizarea cercetării;
- acurateţe în redarea elementelor de nivelment;
- posibilitatea cercetării unei zone vaste şi/sau greu accesibile;
- evaluarea rapidă a amplorii unor alunecări catastrofale şi a pagubelor determinate
 de acestea.
Dezavantaje:
- preţ de cost ridicat;
- necesitatea unor cadre de specialitate cu o bună experienţă în vederea interpretării
corecte şi exploatării integrale a datelor furnizate de fotogramă;
- dificultate sau imposibilitate de a analiza fotograma în zonele puternic acoperite
(păduri, perimetre construite etc.).

Elaborarea unui ortofotoplan începe cu planul de zbor în zona de interes. Pentru

această etapă trebuie să se cunoască scara la care se doreşte ortofotoplanul, înălţimea de
zbor, adică scara de aerofotografiere, precum şi suprapunerea longitudinală şi laterală a
imaginilor. Concomitent au loc măsurători geodezice în teren, cum este etapa de stabilizare,
semnalizare şi determinare a punctelor fotogrametrice naturale sau artificiale [48].

a. b. c.

Soft şi camere digitale folosite în

fotogrametria digitală
a. Vexcel UltraCamX
b. Leica ADS40
c. Vexcel UltraCamD

Sisteme de scanare laser aeropurtate

Aceste sisteme de scanare permit măsurarea punctelor pe suprafaţa pământului cu

ajutorul unui echipament de scanare laser care poate fi montat pe mai multe tipuri de avioane
şi elicoptere. Acestea survolează zonele de interes, colectând date GPS, date laser şi
imagini
Laser scanner are o rată de colectare de circa 10 000 puncte pe secundă, zburând la
altitudini medii de 50 – 100 m şi cu o viteză medie de 70 km/h. Densitatea punctelor colectate
este de minimum 10 puncte pe mp, această densitate fiind necesară pentru diferenţierea
obiectelor scanate.
 Sistemul de scanare laser

Principiul sistemului este bazat pe energia reflectată şi absorbită parţial de teren sau
de obiectele de pe teren. Partea reflectată este înregistrată de un senzor al sistemului laser,
iar diferenţa de timp dintre transmiterea impulsului laser şi reflecţia lui de către sol ne dă
distanţa dintre un reper din elicopter şi punctul vizat, situat pe sol. Poziţia, orientarea şi
înălţimea elicopterului sunt cunoscute cu acurateţe în momentul transmiterii impulsului, astfel
încât se pot calcula cu precizie cele 3 coordonate ale punctului de pe teren.
Prelucrarea măsurătorilor obţinute în urma scanării laser presupune mai multe etape,
se realizează cu ajutorul unor programe de prelucrare a datelor, generând modele digitale
ale terenului care permit realizarea de profile longitudinale şi transversale, calcule de volume
şi alte analize complexe.
Sistemul prezintă marele avantaj al preluării informaţiei fără a interacţiona cu terenul,
iar rata de colectare mare scurtează perioada lucrărilor de teren.

Sisteme Informaţionale Geografice (GIS)

Sistemele Informaţionale Geografice (GIS – Geographical Information System)

reprezintă o tehnică de lucru tot mai utilizată în lumea contemporană, atât în domeniul
cercetărilor teoretice, cât şi în foarte multe activităţi practice. GIS-ul este de fapt un sistem
care are mai multe componente de tip informaţional raportate la coordonate geografice.
Introducerea, stocarea, manipularea şi analiza componentelor se face cu ajutorul
calculatorului; rezultatul constă în primul rând în vizualizarea unor informaţii complexe
referenţiate spaţial faţă de coordonatele geografice reale, iar în al doilea rând în posibilitatea
efectuării unor analize şi corelaţii de mare complexitate, imposibil de realizat eficient cu
tehnicile clasice
Tehnicile GIS permit combinarea de informaţii de diferite tipuri (cifre, imagini, hărţi
etc.), componente hardware şi software, toate aflate sub directa coordonare şi determinare a
componentei umane

Modelare digitală a terenului

Sistemele informaţionale geografice presupun:

 tratarea informaţiei ţinând cont de localizarea ei spaţială, geografică, în teritoriu,
prin coordonate;
 tratarea unitară într-o bază de date unică a componentelor grafice, cartografice,
topografice şi tabelare;
 o colecţie de operatori spaţiali care acţionează asupra unei baze de date
spaţiale pentru a referi geografic informaţii reale. Un model de date GIS este complex pentru
că trebuie să reprezinte şi să interconecteze atât date grafice (hărţi), cât şi tabelare;
 simularea situaţiilor şi evenimentelor reale.
GIS reprezintă o colecţie organizată, compusă din:
 hardware,
 software,
 date geografice
 personal
destinată:
 achiziţiei,
 stocării (înregistrării),
 actualizării,
 prelucrării,
 analizei,
 afisării informaţiilor geografice (spaţiale)
 Informaţia grafică poate fi de două feluri: raster sau vectorială. Grafica raster este o
modalitate de reprezentare a imaginilor în aplicaţii software sub formă de matrice de pixeli, în
timp ce grafica vectorială este o metodă de reprezentare a imaginilor cu ajutorul unor puncte,
segmente, poligoane, caracterizate de ecuaţii matematice.
Harta analogică, denumită generic hartă „clasică”, reprezintă o imagine convenţională
a terenului, în care puncte (stâlpi de înaltă tensiune, copaci, fântâni etc.), linii (drumuri,
cursuri de apă, curbe de nivel etc.) şi poligoane (clădiri, parcele, zone funcţionale etc.) indică
poziţia şi forma spaţială a obiectelor geografice, iar simbolurile grafice şi textele descriu
aceste obiecte.
Schema tehnologică clasică, de principiu, pentru obţinerea unei hărţi imprimate este
indicată mai jos:

-ce este o -geoidul, elipsoidul

suprafata si elipsoidul de
? referinta

-cum poate fi
reprezentata o
suprafata in -proiectia
plan?

unde ar
trebui sa fie -parametrii
originea? proiectiei, originea,
unitati….
care sunt
unitatile de
masura?

Suprafaţa de 1. Elipsoidul de 2. Planul de 3.

Harta
referinţă referinţă proiecţie

Figura 4.8. Schema tehnologică de obţinere a unei hărţi

1. Pentru a trece de la suprafaţa fizică la elipsoidul de referinţă intervin lucrări de

astronomie geodezică, geodezie, gravimetrie etc;
2. Pentru a trece de la elipsoidul de referinţă la planul de proiecţie intervin lucrări de
cartografie matematică;
3. Pentru a trece de la planul de proiecţie la harta propriu-zisă intervin lucrări de
întocmire, editare şi multiplicare a hărţilor.
Într-un GIS harta reprezintă o colecţie de date (bază de date GIS). Această colecţie de
date organizate este numită hartă digitală şi este o reprezentare la scara 1:1 a unui teritoriu
geografic bine delimitat, informațiile fiind localizate prin coordonate reale (de teren).
Datele digitale G.I.S. sunt caracterizate de precizie, noţiunea de scară dispărând în
cazul acestor concepte. Pe o hartă tradiţională informaţiile geografice sunt înregistrate şi
reprezentate grafic la o anumită scară cu precizie cartografică standard de 0,1-0,2 mm. Într-o
bază de date G.I.S. înregistrarea şi reprezentarea grafică sunt două noţiuni distincte.
Particularitatea acestor sisteme constă în faptul că datele sunt înregistrate în coordonate
reale şi pot fi reprezentate la orice scară cu aceeaşi precizie.
Relaţia dintre precizia datelor GIS şi precizia şi scara hărţilor clasice este prezentată în
tabelul de mai jos

Precizia cartografică Scara hărţii clasice Precizia datelor GIS

1 : 25 000 5m
1 : 10 000 2m
1 : 5 000 1m
0,2 mm
1 : 2 000 0,4 m
1 : 1 000 0,2 m
1 : 500 0,1 m

Etapele de realizare ale unui GIS (sistem informatic geografic):

1. Identificarea problemei;
2. Achiziţionarea datelor;
3. Proiectarea Bazei de Date a sistemului informatic ;
4. Realizarea Bazei de Date spaţiale şi textuale;
5. Analiza datelor;
6. Prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor optime.
1. Identificarea problemei
În aceasta etapă trebuie să se identifice:
- natura rezultatelor care sunt căutate, caracteristicile generale şi locale ale zonei
care urmează a fi analizată;
- natura datelor necesare şi tipurile de straturi tematice care vor fi necesare
pentru soluţionarea problemei;
- etapele care trebuie parcurse pentru ca harţile finale şi rapoartele finale să
conţină informaţiile solicitate şi să fie utilizabile.
2. Achiziţionarea datelor
În aceasta etapă trebuie să se identifice şi localizeze:
- sursa de informaţii primare;
- sursa de informaţii secundare, care servesc la construirea Bazei de Date.
3. Proiectarea Bazei de Date a sistemului informatic
Proiectarea Bazei de Date constă in stabilirea detaliată a structurii BD. Eventualele
omiteri produse în această etapă sunt de regulă dificil de remediat ulterior.
 Proiectarea BAZĂ DE DATEse face in 4 etape:
a) Identificarea caracteristicilor spaţiale, atributelor şi straturilor tematice necesare,
care presupune:
 identificarea tuturor datelor spaţiale şi atributelor;
 organizarea straturilor tematice;
 identificarea straturilor tematice;
 realizarea manuscriselor de hartă.
b) Definirea parametrilor de stocare pentru fiecare atribut, care presupune:
 determinarea atributelor necesare fiecărui strat tematic (se stabilesc
parametrii specifici fiecărui atribut şi tipurile de variabile care vor fi stocate.
c) Asigurarea registraţiei coordonatelor :
 o bază de date este constituită dintr-un număr de straturi care acoperă
aceeaşi zonă geografică. Dacă suprapunerea nu este corectă, vor apărea probleme la
prezentarea grafică şi la prezentarea rapoartelor finale. Eliminarea acestor probleme se face
prin registraţie coordonatelor.
d) Proiectarea fişierelor de lucru, ce presupune presupune:
 construirea bazei de date prin achiziţia datelor necesare.
 în cazul în care elementele caracteristice nu sunt în format digital, vor trebui
introduse prin digitizare sau scanare.
4. Realizarea Bazei de Date spaţiale şi textuale presupune:
Achiziţia datelor spaţiale se poate realiza prin:
o digitizare;
o scanare;
o utilizarea datelor digitale existente;
o achiziţia datelor teren (prelucrarea măsurătorilor).
Prelucrarea datelor spaţiale:
o verificarea şi înlăturarea erorilor de digitizare;
o realizarea topologiei;
o identificarea erorilor realizate după construirea topologiei;
o corectarea erorilor de topologie.
Realizarea Bazei de Date textual este realizează prin:
o stabilirea caracteristicilor atributelor (numele câmpurilor, tipul datelor şi
cantitatea de memorie necesară pentru stocare);
o Completarea tabelelor de atribute ale claselor de elemente caracteristice;
o Identificarea erorilor de introducere a datelor:
5. Analiza datelor
Un GIS permite următoarele tipuri de analize asupra bazei de date:
 analiza datelor spaţiale;
 analiza datelor textuale;
 analiza integrată a datelor spaţiale şi textuale.
6. Prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor optime
Rezultatele pe care le furnizează un GIS pot fi:
 prezentarea datelor curente;
  prezentarea unei categorii selectate a datelor;
 prezentarea unei predicţii asupra stării datelor la un moment dat.

Datorită informaţiilor asociate graficii, GIS-ul beneficiază de toate oportunităţile de

interogare pe care le oferă sistemele moderne de baze de date şi în plus, pot oferi uşor
analize orientate pe anumite zone geografice [8].
Avantajele GIS sunt deseori găsite în planificarea în detaliu a proiectelor care au multe
componente spaţiale, unde se necesită o identificare şi analiză a problemei. Generarea
hărţilor tematice este posibilă pe baza uneia sau mai multor hărţi de bază, de exemplu:
generarea unor hărţi privind utilizarea terenurilor pe baza compoziţiei pământurilor, a
vegetaţiei şi a topografiei.
DTM (Digital Terrain Modeling) este un utilitar important al GIS. Folosind modelarea
DTM/3D (figura 4.9 [44]), terenul poate fi mai bine vizualizat, acest lucru conducând la o
înţelegere mai bună a relaţiilor din cadrul acelui teren. Astfel, utilizând GIS multe calcule şi
modelări devin mult mai uşoare, de exemplu volumul eroziunii pământurilor, cantitatea de
pământ alunecată.

Figura 4.9 Modelarea terenului 3D folosind DTM

Metode geofizice
Prospecţiunile geofizice se constituie într-o categie de tehnici de cercetare încă
insuficient şi incomplet utilizate în cercetarea „in situ” a alunecărilor de teren.
Dintre metodele geofizice, până în prezent, electrometria şi seismometria s-au dovedit
eficace în studierea alunecărilor de teren. În cadrul acestor metode s-a folosit cu
preponderenţă sondajul electric vertical şi seismica prin refracţie.
Atunci când între corpurile geologice studiate există un contrast de proprietăţi fizice
sesizabil instrumental, prin prospecţiunea geofizică se obţin informaţii privind:
- limitele dintre formaţiunea acoperitoare predispusă alunecării şi roca de bază
şi/sau diverse tipuri litologice din masiv;
- gradul de fisuraţie al rocii şi elementele geometrice ale accidentelor rupturale
cu deplasare (falii, decroşări);
- grosimea acumulatului de alunecare şi/sau adâncimea suprafeţei de alunecare;
- grosimea stratului acvifer, direcţiile şi vitezele de curgere ale apei subterane;
- gradul de umiditate al rocilor şi variaţia umidităţii în masa alunecătoare;
- modificările proprietăţilor elastice ale rocilor în zona suprafeţei de alunecare şi
starea de eforturi în masiv.
 Unele alunecări de teren sunt însoţite de o creştere a radioactivităţii naturale în
cuprinsul alunecării în raport cu cea a zonelor stabile. Cercetarea acestui fenomen deschide
prospecţiunii radiometrice un nou câmp de utilizare.
De asemenea, în studiul alunecărilor foarte lente poate fi folosită metoda
magnetometrică prin implantarea în corpul alunecării a unor repere magnetice a căror
deplasare poate fi măsurată la diferite intervale de timp.
Se apreciază că geofizica de teren economiseşte executarea unui număr de foraje
sau alte lucrări geotehnice de explorare, fiind o metodă mai expeditivă şi mai ieftină de
cercetare, dar se consideră că este o eroare să se creadă că le poate înlocui.

Măsurători înclinometrice

Măsurătorile înclinometrice sunt necesare pentru evaluarea stabilităţii taluzurilor şi

versanţilor, pentru stabilirea măsurilor de intervenţie necesare şi nivelul de prioritate al
acestora şi pentru urmărirea comportăţii în timp a soluţiilor de consolidare adoptate.
În cadul investigării fenomenelor de instabilitate se determină direcţia şi viteza de
deplasare a masei de pământ care alunecă şi se stabileşte adâncimea suprafeţei de
alunecare.

Principalul instrument folosit pentru monitorizarea deformaţiilor laterale subterane este

înclinometrul. Se folosesc două tipuri de instrumente de acest tip: înclinometrul portabil şi
înclinometrul fix, cu senzori locali.
Plasarea înclinometrelor, deşi în multe situaţii practice dictată de accesibilitatea unei
zone, se poate alege astfel încât acestea să se găsească preponderent:
- în zona centrală / partea cea mai activă a alunecării;
 - în zonele limitrofe / perimetrale, pentru a controla extinderea alunecării;
- în zona de iniţiere, atunci când distanţa de propagare se estimează preliminar a fi
importantă;
- în vecinătatea unei lucrări / construcţii existente şi care este foarte vulnerabilă în
raport cu declanşarea unei alunecări de teren.
Tubulatura înclinometrică se foloseşte la ambele tipuri de instrumente, fiind montată în
gaura de foraj, trecând prin zonele predispuse la alunecare. Poate fi şi îngropată într-o
umplutură, înglobată în beton sau ataşată unei structuri. Elementele specifice tubulaturii
folosite pentru înclinometrie sunt cele patru caneluri dispuse pe două direcţii perpendiculare.

Tuburile sunt concepute să se deformeze odată cu miscările terenului sau structurii

adiacente, fiind utilizate până când, în urma mişcărilor continue, se subţiază sau se foarfecă
şi împiedică astfel înaintarea sondei înclinometrice.
În general se folosesc tuburi înclinometrice de 48, 70 şi 85 mm. Cele cu diametru de
85 mm sunt potrivite pentru alunecările de teren de mare amploare, monitorizate pe termen
lung. Cele cu diametru mediu (70 mm) se folosesc pentru urmărirea comportării structurilor,
sau pentru monitorizarea unor alunecări de teren de proporţii mai mici. Tubulatura de
diametru mic (48 mm) este folosită la aplicaţii unde se anticipează deformaţii reduse pe
suprafeţe întinse (în general nu se instalează în pământuri) [45].
Şanţurile din interiorul tuburilor permit orientarea sondei înclinometrice, creând
posibilitatea obţinerii măsurătorilor pe cele două direcţii. Precizia măsurătorilor
înclinometrice este direct influenţată de calitatea canelurilor tubulaturii, care trebuie să fie
uşor mai mari decât rotiţele sondei înclinometrice.
Sistemul de măsurare este compus dintr-o sondă înclinometrică mobilă de care este
legat un cablu gradat de control şi un dispozitiv de citire portabil. Se introduce sonda
înclinometrică în gaura de foraj şi, de jos în sus, la intervale de 0,5 m se opreşte pentru citiri
ale înclinării, care sunt apoi transformate în deviaţii laterale. Se întroduce apoi sonda pe
cealaltă direcţie (se roteşte cu 180◦) şi se obţin o nouă serie de citiri.
Pentru depistarea suprafeţelor de alunecare sunt necesare cel puţin trei măsurători:
măsurătoarea iniţială – de referinţă, măsurătoarea pentru evidenţierea unei mişcări şi
măsurătoarea de confirmare – control. Prin măsurători repetate se obţin modificări faţă de
profilul iniţial al forajului, cu ajutorul cărora se determină adâncimea suprafeţei de alunecare,
mărimea, direcţia şi viteza alunecării.
Sistemele înclinometrice fixe se folosesc atunci când este necesară o monitorizare
continuă a comportării unei construcţii geotehnice. Se amplasează senzori locali în zona
predispusă mişcărilor, fiind conectaţi la un receptor cu baze de date care înregistrează
continuu deplasările apărute.

O componentă opţională a sistemului înclinometric este programul de prelucrare

grafică şi de stocare a datelor obţinute în urma măsurătorilor.

Măsurători extensometrice

Măsurătorile extensometrice folosesc un cablu de oţel ancorat pe suprafaţa

versantului într-o zonă stabilă/fixă şi care este întins printr-o greutate ce culisează pe un
scripete localizat în zona potenţial instabilă. Deplasarea şi viteza de deplasare a masei
superficiale de rocă se pot stabili prin măsurători directe după o singură direcţie.
Extensometrele sunt susceptibile la deteriorări produse de animale în mişcare sau
acte de vandalism. Este dificil de a menţine un ritm al citirilor care să garanteze că fenomenul
de instabilitate va fi înregistrat în timp util pentru luarea unor decizii cu impact semnificativ în
reducerea riscului produs de alunecare.
La costuri mari, extensometrele pot fi echipate cu potenţiometre pentru măsurarea
deplasării.
Astfel, un braţ mobil realizează un contact electric în lungul unei rezistenţe fixe în
funcţie de deplasarea masivului de rocă în raport cu care braţul este ancorat, rezultând astfel
o tensiune variabilă. Echipamentul electric poate fi protejat într-o capsulă specială şi ferit de
deteriorările prin expunere liberă menţionate anterior.
Monitorizarea nivelului apei subterane şi a presiunii apei din pori
Măsurarea in-situ a presiunii apei din pori în corpul unor terenuri argiloase evidenţiază
zona suprafeţei de alunecare, care este caracterizată prin valori anormale ale acestei
presiuni. În mod normal, presiunea apei din pori este egală cu presiunea hidrostatică. În
zona masei alunecătoare, ca şi suprafeţelor de alunecare, presiunea apei din pori prezintă
valori mai mari decât presiunea hidrostatică, aceste zone fiind asociate cu zone de
degradare a structurii iniţiale a rocii.
Măsurătorile piezometrice se efectuează în foraje special echipate, care permit
măsurarea nivelului hidrostatic şi a presiunii apei din pori. O urmărire în detaliu a influenţei
apei subterane asupra stabilităţii implică o reţea de tuburi piezometrice cu captatoare dispuse
la diverse adâncimi, cu citiri suficient de dese şi corelări cu volumul precipitaţiilor.
Se pot folosi mai multe tipuri de instrumente :
 indicator al nivelului apei subterane (semnal sonor sau luminos)
 piezometrul pneumatic (cu aer comprimat);
 piezometru cu corzi vibrante (necesită un convertor de presiune);
 piezometru cu corzi vibrante pentru mai multe niveluri.
Instalarea unei reţele de piezometre cu coardă vibrantă pentru cartarea apei
subterane pe arealul unui versant este necesară când fluctuaţiile nivelului apei subterane
sunt consecinţa imediată a unui eveniment critic meteorologic sau antropic, ce poate
declanşa o instabilitate în zona de interes.
În acelaşi sens, reţeaua instalată poate monitoriza comportarea unor lucrări de
epuismente/drenaj instalate ca măsuri de intervenţie pentru menţinerea nivelului apei
subterane cât mai aproape de o valoare constantă, la care este asigurată stabilitatea pe
amplasament (rezerva de stabilitate nou creată menţine zona la un risc scăzut la alunecare).
 Puţul piezometric

Puţurile piezometrice, denumite uneori şi piezometre hidraulice deschise, sunt

compuse dintr-un element poros de captare a apei, dispus într-o gaură de foraj la
adâncimea specificată, conectat la un tub prelungitor prin care se introduce apa. În măsura
în care presiunea apei din pori creşte sau scade, variază şi nivelul apei în tubul piezometric,
citirile obţinându-se cu ajutorul unui indicator de nivel al apei.

Elementul poros este realizat din polietilenă hidrofilă (care absoarbe uşor apa)
sau oxid de aluminiu, având în general o lungime cuprinsă între 30 cm şi 60 cm şi
dimensiunea porilor cuprinsă între 60 şi 70 microni.

Tubul prelungitor este de obicei din plastic şi

are diametrul de 2 – 2,5 cm. Dacă există
posibilitatea ca citirile piezometrice să fie
automatizate în viitor, se recomandă utilizarea
tuburilor de 2,5 cm diametru sau mai mari pentru
încadrarea traducătorului de presiune (aprox. 2
cm).
Elementul cheie a puţurilor piezometrice
este dopul de etanşare din bentonită plasat
deasupra stratului acvifer. În acest mod se previne
infiltrarea apei din celelalte straturi, nivelul apei din
tubul piezometric fiind controlat doar de presiunea
apei din porii stratului acvifer.
 Avantaje:
o măsurarea directă a nivelului de apă;
o nu necesită îngroparea de senzori;
Limitări:
o citirea necesită accesul direct la partea superioară a tubulaturii;
o răspuns lent în cazul pământurilor cu permeabilitate scăzută.

4.3.9.2. Piezometrul pneumatic

Piezometrele pneumatice funcţionează cu ajutorul aerului comprimat. Într-o instalaţie

obişnuită, piezometrul este amplasat într-o gaură de foraj şi etanşat, de care sunt legate
două tuburi pneumatice paralele conectate la exterior unde, cu ajutorul unui aparat de
măsură pneumatic, sunt obţinute citirile.

Figura 4.17

Piezometrul este compus dintr-un convertor, tubulatură şi un aparat de mărură

portabil. Convertorul (transductorul) are un filtru de 50 microni şi corespunde pentru
aproximativ toate aplicaţiile. Cele două tuburi sunt din polietilenă, unul transportă aerul
comprimat spre transductor, iar celălalt elimină excesul de aer. Aparatul de măsură portabil
este compus dintr-un dispozitiv de măsură a presiunii şi un rezervor de aer comprimat.
Avantaje:
o componentele îngropate sunt simple şi nu necesită o calibrare;
o componentele nu sunt afectate de eventuale circuite electrice;
o răspuns rapid în majoritatea pământurilor;
Limitări:
o necesitatea unui operator calificat;
o durata mai mare a citirilor decât în cazul piezometrelor cu corzi vibrante;
o necesitatea reîncărcării periodice cu aer comprimat uscat. Utilizarea aerului
uscat este indicată pentru a împiedica condensările tuburilor.
 Piezometrul este instalat în acelaşi mod ca
în cazul puţului piezometric, cu transductorul
etanşat cu ajutorul bentonitei.
Pentru a obţine citirile, operatorul
conectează tubul de intrare la convertorul
pneumatic şi introduce un debit de aer comprimat
prin acesta. Se încetează introducerea aerului în
momentul în care se observă eliminarea aerului
prin celălalt tub.
Citirea se realizează cu ajutorul
dispozitivului de măsură a presiunii atunci cand se
produce o stabilizare a acestuia. Durata de timp
necesară pentru prelevarea citirilor variază în
funcţie de lungimea tubulaturii.

Piezometrul cu corzi vibrante

Piezometrul cu corzi vibrante este în principal compus dintr-un convertor de presiune

şi un cablu de semnal. Se folosesc două tipuri de dispozitive, arătate în fotografia următoare.
Instrumentul din partea de sus este unul standard şi se foloseşte în majoritatea aplicaţiilor.
Cel prezentat în partea de jos este un instrument special folosit în argile cu umiditate ridicată.
Cablul de semnal conţine patru sârme (corzi) prevăzute cu un înveliş de polietilenă.
 Instalarea piezometrului cu corzi vibrante
se poate realiza fără etanşarea cu bentonită,
injectându-se în schimb întreaga gaură de foraj cu
ciment – bentonită.
Caracteristica principală a coarzii vibrante
este faptul că tensiunea din coardă este direct
proporţională cu pătratul frecvenţei de vibrare.
Piezometrul este proiectat astfel încât presiunea
pe diafragmă controlează tensiunea corzii
vibrante din interior.
În momentul în care este conectat un
dispozitiv de citire la cablul de semnal, acesta
trimite un puls electric către o bobină care trage
firul, cauzând vibrarea acestuia la frecvenţa
naturală. O a doua bobină preia această vibraţie
şi o transmite dispozitivului de citire sub formă de
frecvenţă.

Valorile obţinute cu ajutorul dispozitivelor de citire se înmulţesc cu un factor de

calibrare pentru a obţine valori în unităţi de măsură a presiunii.

Avantaje:
o instalarea simplă cu injectare oferă posibilitatea montării piezometrelor în tuburi
înclinometrice;
o piezometrele cu corzi vibrante oferă răspunsuri în timp scurt în toate tipurile de
pământuri;
o potrivit pentru o monitorizare nesupravegheată cu dispozitiv de stocare a
datelor.

Limitări:
o îngroparea unei componte calibrate (asemeni senzorilor electrici);
o necesită protejarea în cazul trecerii unui curent electric;
o senzorii VW necesită dispozitive de înregistrare şi de citire cu interfaţă VW.

Piezometru cu corzi vibrante pentru mai multe niveluri

Acest tip de piezometru este folosit pentru monitorizarea în serie a presiunii apei din
pori la diferite adâncimi ale forajului. Sistemul combină piezometrul cu corzi vibrante
standard şi tubulatura din PVC.

Figura 4.21

Tuburile asamblate permit controlul adâncimilor

la care sunt amplasate piezometrele şi a distanţelor
relative dintre ele.
După ce se introduc componentele acestui
sistem în gaura de foraj, se injectează o suspensie
ciment bentonită care înconjoară fiecare piezometru,
permiţând astfel măsurarea presiunii apei din pori la
fiecare adâncime la care sunt amplasate.

Figura 4.22

Urmărirea precipitaţiilor
Urmărirea precipitaţiilor este recomandată atunci când ele au influenţă sau când se
apreciază că intervalul de timp între aportul hidric şi accelerarea fenomenului asigură o
estimare mai corectă a timpului de avertizare (alertare - alarmare). Pe amplasament se va
instala un pluviometru, sau în lipsa acestuia se va face uz de informaţiile culese de staţiile
meteorologice existente în apropierea amplasamentului (7).

Este preferabil a se plasa pluviometrul în locul de

unde se face alimentarea cu apă din precipitaţii
(alimentarea amonte sau alimentarea în locuri cu
scurgere verticală, în funcţie de amplasament).
Poziţionarea unor astfel de echipamente trebuie să se
facă cu mare atenţie având în vedere că: obstacolele pot
alerta măsurătorile reprezentative ale unui pluviometru;
în regiuni muntoase precipitaţiile pot fi variabile pe zone
apropiate, dar diferit expuse; altitudinea şi expunerea la
vânt joacă un rol major asupra grosimii stratului de
zăpadă.

Figura 4.23
Este de dorit ca atunci când se urmăresc în acelaşi timp mai mulţi parametri, în
vederea stabilirii unor corelări între aceştia, captatorii să ocupe poziţii apropiate unii de alţii
(spre exemplu presiunea interstiţială şi deplasarea la nivelul suprafeţei de rupere).