1.

Metode topografice
pentru urmarirea comportarii in timp a structurilor in constructii

Se constată, că odată intrată în folosinţă, fiecare structură e supusă tiparelor evolutive de

încărcări şi alte acţiuni, intensitatea şi tipul de solicitare pot fi diferite de cele luate în calcul în
faza de proiectare şi în multe cazuri pot fi necunoscute atât natura, cât şi dimensiunea lor.
Urmărirea comportării în timp a construcţiilor are ca scop furnizarea de informaţii despre
starea reală a unei structuri, observarea evoluţiei ei şi detectarea apariţiei unor noi degradări.
Monitorizarea în timp a deplasărilor spațiale cu precizii de până la milimetru prin metode
topografice se efectua și în urmă cu o sută de ani. Înainte de anii 1975, urmărirea în timp a
obiectivelor inginerești se realiza prin metode topo-geodezice prin determinarea unghiurilor și a
distanțelor.
În prezent, datorită evoluției metodelor și a tehnologiei se folosesc tehnicile satelitare,
senzori wireless pentru monitorizare în timp real a deformațiilor, stații totale digital robotizate,
nivele digitale și tehnologia scanării cu laser ceea ce a condus indubitabil la creșterea eficienței
procesului de urmărire în timp a structurilor civile aflate în exploatare.
Pe plan mondial, cât și în România există reglementări legislative care prevăd obligația
proprietarilor și a administratorilor construcțiilor de a monitoriza permanent comportamentul lor
pe durata de viață a acestora.
Topografia din punct de vedere istoric datează încă din Antichitate. Odată cu evoluția
tehnologiei, măsurătorile terestre s-au dezvoltat rapid ajungând la un nivel profesional în materie
de metode, tehnici și sisteme de obținere a punctelor topografice. Datorită dezvoltării tehnologiei
în topografie, tehnicile folosite în determinarea deplasărilor spațiale ale unui obiect sau sistem
vor putea fi optimizate din punct de vedere al preciziei, timpului de măsurare și al prelucrării
datelor.
Metodele și tehnicile folosite în monitorizarea deplasărilor spațiale verticale a structurilor
inginerești sunt diferite, dar având în vedere evoluția tehnologiei, se vor alege tehnicile ce permit
optimizarea și obținerea unor date cât mai rapide si la care precizia este ridicata.
Varietatea de instrumente topografice a crescut semnificativ, fiind o provocare pentru
activitatea de monitorizare deoarece impun decizii în alegerea instrumentelor, unde să le
amplaseze și cum să le combine pentru a obține un sistem optim de urmărire. Determinarea
deplasărilor spațiale verticale utilizează conform condițiilor de lucru și al preciziei: metoda
nivelmentului și metoda drumuirii sprijinite la capete.
Metoda nivelmentului geometric se folosește în cadrul urmăririi comportamentului în
timp a structurilor inginerești, rețeaua de nivelment fiind sub formă de poligoane închise. Dacă
obiectivele urmărite sunt baraje, viaducte sau poduri, rețeaua de nivelment va fi compusă din
drumuiri de nivelment. Drumuirea de nivelment este o succesiune de niveleuri, cu ajutorul unui
echipament care furnizează vize orizontale, instalat pe un punct, obținând diferența de cotă între
două puncte 1 și 2 după citirea valorilor de pe mira de invar. Operațiunea se va repeta și pentru
poziția doi, astfel încât va rezulta valoarea cotei a celorlalte puncte ale rețelei.

1
 Metoda drumuirii sprijinite este un procedeu topografic de îndesire constituit dintr-o
polilinie frântă, unde poziția punctelor este determintă prin măsurarea distanțelor și a unghiurilor
între punctele traseului. Punctele situate la capetele drumuirii au rolul de a oferi un control
asupra punctelor măsurate în teren, iar suplimentar se vizează către puncte de orientare de
coordonate cunoscute pentru a fixa elementele de control.
Teodolitul este un instrument de măsurare a unghiurilor topografice orizontale și
verticale. În antichitate erau folosite ca instrumente de măsurare groma și dioptra, acestea fiind
folosite în astronomie și in triangulație. Perfecționarea lunetei a fost făcută de Galileo
Galilei(1609), astfel efectuându-se vizarea de la distanță.
Stația totală este un tahimetru electronic modernizat, unde elementele geometrice ale
terenului (unghiuri, distanțe, diferențe de nivel) se măsoară automat, având precizie ridicată și se
stochează automat în memoria electronică, rezultatul fiind în format digital. Diferite aplicații
topografice, cum ar fi ridicări, trasări ale construcțiilor se pot face în timp real datorită unor
softuri integrate, perfecționând continuu modul de măsurare a unghiurilor și distanțelor indiferent
de mărimea lor.
Rezultatele au o calitate deosebită care se datorează diminuării până la eliminare a
erorilor, în mod special ale celor sistematice. Tehnologiile moderne, permit reducerea erorilor
reprezentative, ceea ce duce la inutilitatea trecerii în poziția a doua a instrumentului sau
utilizarea metodei repetiției întrucât citirile se fac automat. Apariția greșelilor de măsurare sau
înregistrare a datelor este posibilă cu instrumentele clasice, dar dispare cu stația totală deoarece
citirile se fac automat.
Sistemul Global de Navigație prin Satelit GNSS (Global Navigation Satellite
System) conține tehnica de poziționare a obiectelor statice sau aflate în mișcare în orice moment,
oriunde ar fi, pe suprafața Pământului, în apă sau în aer. Sistemul de poziționare globală (GPS)
este un subsistem al sistemului GNSS, folosit pentru determinarea poziției unor puncte de pe
suprafața terestră sau mijloacelor de transport aeriene, maritime, în mișcare sau repaus. Sistemul
GPS este compus din 24 de sateliți, structura poartă și numele de constelație. În prezent,
segmentul spațial este de 24 de sateliți, dispuși câte 4 în 6 plane orbitale, înclinate la 55° fată de
planul ecuatorial, perioada de revoluție fiind de 12 ore. Structura sistemului GPS este formată
din segmentul spațial, segmentul de control şi segmentul utilizator. Determinarea poziției
spațiale (x,y,z) a unor puncte este obținută în timp real de la sateliți artificiali și a prelucrărilor
ulterioare sau direct pe teren.

Stația totală inteligentă sau Smart Station este un produs revoluționar compus din
stația totală la care este adăugat sistemul GPS. Folosind poziționarea în timp real (RTK) se
determină poziția cu precizie centrimetrică pe o rază de 50 de km față de stația de referință.
Toate setările, comenzile, afișajul și calculele specifice unui receptor GPS sunt legate cu
tastatura și afișajul stației totale. Receptorul se poate detașa de stația totală și se poate folosi ca
rover RTK.

2
 Scanerul cu laser 3D este un instrument topografic capabil să emită radiații laser, să
recepționeze pe cele reflectate și să reconstituie, punct cu punct, detaliile de pe suprafața
măsurată, datorită tehnicii speciale de înaltă rezoluție.
Monitorizarea construcțiilor este un proces foarte complex, iar pentru obținerea unor
rezultate foarte bune trebuie să avem în vedere cunoașterea fenomenelor ce au loc asupra
obiectelor studiate.
Degradarea reprezintă orice modificare a caracteristicilor fizice și chimice ale
materialelor din structura construcțiilor care afectează criteriile de performanță admise privind
rezistența, stabilitatea și durabilitatea acestora.
Nivelul de degradare al unei construcții crește datorită acțiunii lente (prin coroziune),
acțiunii bruște a mediului înconjurător, acțiuni proprii construcției (încărcări permanente, utile,
tensiuni în materiale).
Metodele topografice utilizate în procesul de urmărire în timp a comportamentului
construcțiilor, trebuie să aibă în vedere condițiile legate de sol și precizia necesară de
determinare a deplasărilor spațiale pentru a alege echipamentele cele mai potrivite.
Deplasările spatiale și în special cele verticale se determină pornind de la o rețea de
puncte de orientare, amplasate în afara zonei de influență a clădirii. Punctele de orientare sunt
importante pentru a defini stabilitatea punctelor de stație din cadrul rețelei de puncte a
monitorizării obiectivului.

2. Statia totala: metode de lucru in ingineria civila

Stația totală denumită și stație inteligentă sau tahimetru electronic este un instrument

optic utilizat în măsurătorile topografice. Stațiile totale reprezintă o generație nouă de aparate
care cuprind realizări de vârf ale mecanicii fine, ale electronicii și ale opticii.
O statie totala este compusa dintr-un teodolit cu un aparat de masurat cu distomat
incorporat si astfel poate sa masoare unghiuri si distante in acelasi timp. Statiile totale electronice
din ziua de azi sunt toate prevazute cu un aparat de masurat distanta opto-electronic (EDM) si cu
scanare electronica a unghiurilor. Scalele codate ale cercurilor orizontale si verticale sunt scanate
electronic, dupa care unghiurile si distantele sunt afisate digital.
Distanta orizontala, diferenta de inaltime si coordonatele, sunt calculate automat si se pot
inregistra toate masurarile si informatiile suplimentare. Statiile totale sunt utilizate oriunde este
necesar sa fie determinata pozitia punctelor sau a inaltimilor, sau pur si simplu pozitia acestora.

Statia totala - este aparatul pentru masurarea unghiurilor orizontale, verticale si

masurarea electronica a distantelor inclinate cu posibilitatea de stocarea datelor masurate. Acest
lucru – memoria aparatului – este principala diferenta de aparate clasice. Totodata memoria
aparatului ne da posibilitatea transferului datelor spre statie si utilizarea lor pentru, de exemplu,
trasare.

3
 Aparatele topogeodezice pot fi caracterizate prin urmatoarele elementele principale:
 Precizia de masurare a unghiurilor – eroarea medie patratica de masurare a unghiurilor,
de obicei in secunde
 Precizia de masurare a distantelor - eroarea medie patratica de masurare a distantelor, de
obicei in forma „2mm + 3ppm”; unde „2mm” – constanta, iar „3ppm” – 3mm pe fiecare
kilometru.
 Compensatorul cercului vertical si/sau orizontal – este sau nu este. Compensatorul are un
anumit diapazon de lucru. Daca aparatul devine inclinat, atunci citirile cercului orizontal
si/sau vertical sunt corectate automat.
 Modul de masurare fara reflector – este sau nu este. Aparatul masoara distantele pana la o
anumita distanta (80-200m) fara reflector, pur si simplu vizand elementul necesar.
 Memoria aparatului – capacitatea memoriei. In prezent de la 8000 de randuri.
 Programe incorporate – cat si care sunt. In prezent setul minimal este: programe pentru
orientare, pentru ridicarea cu codificarea elementelor, pentru trasare, pentru masurare la
punctele inaccesibile etc.

Pentru a descrie pozitia unui punct, sunt cerute doua coordonate. Coordonatele polare au nevoie
de o linie si de un unghi. Coordonatele carteziene au nevoie de doua linii in cadrul unui sistem
ortogonal. Statia totala masoara coordonatele polare; acestea sunt recalculate ca fiind coordonate
carteziene fie in cadrul sistemului ortogonal dat, fie in cadrul instrumentului insusi sau ulterior,
la birou.

Un unghi reprezinta diferenta dintre doua directii. Unghiul orizontal α dintre cele doua
directii care conduce la punctele P1 si P2 este independent fata de diferenta de inaltime dintre
acele puncte, cu conditia ca telescopul sa se miste mereu intr-un plan strict vertical atunci cind
este inclinat, oricare ar fi orientarea sa orizontala. Aceasta conditie este indeplinita numai in
conditii ideale.
Unghiul vertical (numit si unghi zenital), este diferenta dintre o directie prescrisa (si
anume directia zenitului) si directia la punctul luat in considerare.
Prin urmare, unghiul vertical este corect numai daca citirea zero a cercului vertical se afla
exact in directia zenitului si de asemenea, aceasta conditie este intrunita numai in conditii ideale.
Deviatiile de la cazul ideal sunt cauzate de erorile axiale din instrument si datorita
orizontalizarii incorecte (vezi sectiunea “erorile instrumentului”).

4
 3. Sistemul global de pozitionare
Utilizare in practica constructiilor

Sistemul global de navigaţie prin sateliţi GNSS (Global Navigation Satellite System)
foloseşte tehnica de poziţionare a obiectelor statice sau în mişcare, în orice moment, oriunde s-ar
găsi pe suprafaţa Pământului, în apă sau în aer. El furnizează utilizatorilor informaţ ii actuale în
timp real, ca soluţii precise pentru navigarea în siguranţă.
Un sistem global de poziţionare GPS (Global Positioning System) este un subset al
sistemului global de navigaţie prin sateliţi, utilizat doar pentru a furniza informaţiile necesare
determinării poziţiei unor puncte pe suprafaţa terestră. În sectorul geotopografic aplicarea
tehnologiei GPS are drept rezultat determinarea coordonatelor unor antene receptoare instalate,
de regulă, în puncte ale unei reţele geodezice.
Domeniul măsurătorilor terestre a beneficiat de rezultatele spectaculoase obţinute în
poziţionarea respectiv la determinarea coordonatelor spaţiale ale punctelor din reţelele
geodezice, în sistemul GPS. Obţinerea unor informaţii în timp util, uneori real, independent de
condiţiile meteorologice, de ora din zi sau noapte şi în orice punct de pe glob sunt tot atâtea
oportunităţi în realizarea, după caz, cu o precizie informative sau ridicată şi un randament
superior, a reţelelor geotopografice şi nu numai.

5
 Principiile pozitionarii in sistemul GPS

1. Modul absolut
Teoretic, poziţionarea se sprijină pe un raţionament simplu:
- folosind o singură distanţă punctul nou se poate găsi oriunde pe o sferă în jurul
satelitului;
- datele de la doi sateliţi vor genera două sfere care se intersectează după un cerc pe care
se situează receptorul;
- cu trei distanţe de la tot atâţia sateliţi vor rezulta două puncte posibile rezultate din
intersecţia unui cerc cu o sferă;
- o măsurătoare suplimentară şi implicit distanţa de la al patrulea satelit, permite
calculatorului să elimine poziţia ridicolă (în afara suprafeţei terestre) şi să o stabilească pe cea
corectă.
Necesitatea celui de al patrulea satelit este justificată şi pentru a permite poziţionarea
unui punct în sistem GPS, ce se reduce la rezolvarea unui sistem de patru ecua ţii cu patru
necunoscute (x, y, z, t).

Practic, întrucât ceasul receptorului nu este perfect sincronizat cu cele ale sateliţilor, se
obţin de fapt nişte pseudodistanţe în loc de cele adevărate, funcţie de eroarea de timp Δt. Deşi
microprocesorul receptorului poate ajusta aceste distanţe rămân alte surse de erori, motiv pentru
care vor rezulta mai multe puncte de intersecţie. Procesorul receptorului, cuplat cu antena,
furnizează în câteva secunde, printr-un calcul statistic, poziţia medie, ora în timp universal
precum şi viteza de propagare a semnalului.

2. Modul relativ

6
 Pentru lucrările geodezice, o precizie satisfăcătoare, de ordinul centimetrilor sau chiar
milimetrilor, se obţine prin poziţionare diferenţială, bazată pe principiul dublei diferenţe, ce
presupune utilizarea a două receptoare, unul instalat într-un punct cunoscut, iar altul în punctul
nou. După înregistrarea simultană a semnalelor de la aceiaşi doi sateliţi, prin post-procesarea
datelor rezultă diferenţele de distanţă (D1-D2) şi (D3 – D4) prin compararea semnalului de la
primul receptor cu cel de la al doilea. În acest mod se pot rezolva, fără echivoc, ambiguităţile şi
se elimină cea mai mare parte a erorilor cunoscute ce influenţează poziţionarea (de ceas,
influenţa ionosferei ş.a.).
Rezultatul primar al determinărilor diferenţiale este vectorul bază, definit de cele două
puncte staţionate, ale cărui componente Δx, Δy, Δz se stabilesc în funcţie de diferenţele de
distanţe amintite. Coordonatele finale ale punctului B se obţin din cele cunoscute ale staţiei A şi
relativele vectorului de bază, motiv pentru care poziţionarea este numită şi relativă.
Condiţiile de respectat în acest mod de poziţionare nu vizează vizibilitatea între capetele
vectorului de bază şi nici lungimea lui, ci posibilitatea recepţionării semnalelor de la aceiaşi
patru sateliţi într-un interval de 1-60 minute, funcţie de tipul receptoarelor, condiţiile iono-
troposferice şi configuraţia sateliţilor. Receptoarele noi au nevoie de timpi scurt, de ordinul
minutelor sau 1 – 2 zeci de minute.
Suportul poziţionării relative îl constituie determinarea exactă a timpului necesar
parcurgerii distanţei satelit – receptor prin măsurători de fază asupra undelor purtătoare ale
informaţiei. Pentru siguranţă, se apelează la modul de lucru cu triplă diferenţă prin înregistrări cu
cele două receptoare asupra celor doi sateliţi în reprise diferite, ceea ce conduce la eliminarea
sigură a ambiguităţilor respectiv la detectarea eventualelor scăpări în determinarea numărului de
perioade întregi.

În concluzie cele două concepte de bază privind modul de poziţionare absolută şi relativă
trebuie privite diferenţiat prin prisma lucrărilor geotopografice. Modul relativ sau diferenţial se
utilizează exclusiv în cadrul unor metode şi procedee geotopografice, folosite la determinarea
reţelelor geodezice. Acestea se diferenţiază după timpul de staţionare, numărul de receptoare,
lungimea vectorilor, elemente ce condiţionează randamentul şi precizia lucrărilor. Modul absolut
de poziţionare, prin posibilităţile sale reduse ca precizie, de ordinul metrilor, rămâne doar ca
soluţie de navigaţie.