LIANŢI MINERALI

Se numesc lianţi minerali materialele de origine mineralã (naturale sau

artificiale) care, în stare fin mãcinatã şi amestecate cu apa, formeazã paste
plastice prezentând capacitatea de a se întãri, fiind destinate legãrii materialelor
granulare (agregatelor) pentru a forma conglomerate artificiale (betoane şi
mortare).

Întãrirea unui liant mineral poate cuprinde douã etape, numite:

 priza liantului, în care pasta trece din stare plasticã în stare solidã dar
fragilã (cu rezistenţe mecanice mici);
 întãrirea liantului, în care rezistenţele mecanice ale conglomeratului cresc,
tinzând asimptotic spre o valoare specificã liantului.

Un liant trebuie sã rãspundã urmãtoarelor condiţii generale:

 sã prezinte bunã adezivitate la materialele granulare pe care trebuie sã le
lege, pentru a forma conglomeratul;
sã aibã durata de întãrire relativ redusã, încât sã se asigure, la termene
rezonabile, rezistenţele necesare pentru conglomerat;
 sã fie stabil la acţiunea factorilor fizici şi chimici de mediu pe care trebuie sã
le suporte în exploatare, pentru a asigura durabilitatea conglomeratului obţinut.

1
 Clasificarea lianţilor minerali
Cu excepţia argilei, care poate fi considerat liant natural, toţi ceilalţi
lianţi minerali sunt artificiali, fiind obţinuţi prin calcinarea unor materii prime.

În funcţie de stadiul de calcinare a materiilor prime:

 lianţi neclincherizaţi, pentru care materiile prime se calcineazã la
temperaturi inferioare punctelor lor de refractaritate, încât produsul obţinut se
prezintã în stare de solid poros.
 lianţi clincherizaţi, pentru care materiile prime se calcineazã la
temperaturi superioare punctului de refractaritate, încât, la evacuarea din
cuptor, materialul se prezintã parţial topit (clincher);

În funcţie de materiile prime supuse prelucrãrii:

 lianţi unitari, dacã se obţin prin calcinarea unei singure materii prime, sau
unui anumit amestec de materii prime, cu cel mult 5% alte adaosuri (pentru
corectarea compoziţiei);
 lianţi micşti (amestecaţi), dacã se obţin prin prelucrarea unor amestecuri de
materii prime sau prin combinarea mai multor lianţi diferiţi.

2
 În funcţie de capacitatea de a se întãri în mediu umed:
 lianţi nehidraulici (aerieni), care se întãresc numai în mediu uscat,
prezentând rezistenţe reduse la acţiunea ulterioarã a apei.
 lianţi hidraulici, care prezintã capacitatea de a se întãri atât în mediu
uscat cât şi în mediu umed, chiar în apã, dupã întãrire prezentând
durabilitate la acţiunea apei;

3
N NATURALI - PE BAZA DE ARGILA -argile
E
-ipsos de construcţii;
H - cu conţinut predominant de
- PE -ipsos de modelaj;
A hemihidrat
I BAZA -ipsos de înaltă rezistenţă.
R
D T DE
R SULFAT - ciment de anhidrit;
I - cu conţinut predominant de
A F DE
anhidrit - ciment de pardoseală;
I CALCIU - ipsos marmorean
U
C
L - var aerian;
I
I - PE BAZA DE OXID DE CALCIU SI - var dolomitic;
A
DE OXID DE MAGNEZIU - var magnezian
C L
I I
- PE BAZA DE OXISARURI -ciment magnezian (SOREL)

U - NECLINCHERIZATI - var hidraulic

N
I
H T - silicatici - cimenturi pe bază de clinchere silicatice
A cu max. 5% adaosuri
I - CLINCHERIZATI
R
D -aluminoşi - ciment aluminos
I
R
A - PE BAZA DE CIMENT PORTLAND - cimenturi portland compozite
U M
L I
C - PE BAZA DE CIMENT ALUMINOS - ciment expansiv
I S
C T - zgură-var
I I - PE BAZA DE VAR - cenuşă-var
- tras-var

4
 Lianţi pe bazã de sulfat de calciu (ipsosuri)
Materia primã:
 gipsul, rocã sedimentarã de precipitaţie, conţinând sulfatul de calciu în
stare bihidratatã (CaSO4  2H2O)
 alabastru - varietate pură, compactă de gips
 anhidrit - varietatea anhidră de CaSO4

Principiul de fabricaţie constã în calcinarea rocii.

La încãlzire, gipsul se deshidrateazã, dar suferã şi modificaţii
polimorfe, trecând succesiv prin urmãtoarele stãri:
 la Θ < 170oC bihidratul pierde 3/4 din apa de cristalizare, trecând în
forma de hemihidrat (CaSO40,5 H2O);
 la Θ = (170 ... 210)OC, se pierde şi restul de apã legatã chimic,
hemihidratul trecând în forma anhidrã (CaSO4), anhidrit solubil;
 la Θ = (330 ... 700)OC, anhidritul solubil se transformã polimorf, în
sistemul de cristalizare rombic în care este, practic, insolubil anhidrit
insolubil;
 la Θ >700OC, începe descompunerea termicã a sulfatului de calciu, încât
compoziţia chimicã devine un amestec de oxid de calciu şi anhidrit insolubil;
 la Θ > 1200OC, anhidritul suferã o nouã transformare polimorfã, în
sistemul de cristalizare monoclinic, formã în care este foarte puţin solubil.
5
 Mecanismul prizei şi întãririi.
Mecanismul prizei lianţilor pe bazã de gips se bazeazã pe variaţia
solubilitãţii produselor de calcinare, în apã.
Astfel, la amestecarea cu apa:
 toate formele solubile, sau care pot fi fãcute

CaSO4 +CaO
50

solubilitatea (g/l)
solubile prin introducere de activatori, se vor

anhidrit III
hemihidrat
dizolva în apã, formându-se, într-o primã fazã,

anhidrit II
soluţie saturatã de hemihidrat;
 în faza imediat urmãtoare, hemihidratul 10
trece în starea de bihidrat, formându-se soluţie 170210 700 Temp (°C)
de bihidrat.
 întrucât bihidratul este de 5 ori mai puţin solubil decât heminidratul, rezultã
cã soluţia de bihidrat va rezulta de 5 ori suprasaturatã, încât 4 pãrţi de
hemihidrat, dizolvat şi hidratat, va precipita din soluţie.
La început, cristalele de bihidrat precipitate sunt mici (de mãrime
coloidalã), încât pasta este plasticã.
Pe mãsurã ce procesul de dizolvare-hidratare-precipitare continuã,
cristalele de bihidrat cresc, formeazã o împâslire şi, datoritã frecãrilor interne,
pasta se rigidizeazã.

6
 Structura lianţilor pe bazã de gips, cu priza terminatã poate fi
descrisã ca un sistem dispers (L-S) macroeterogen, cu mediul de dispersie
format din împâslirea de cristale de bihidrat, iar ca dispersoid, soluţie
saturatã de bihidrat.
Priza este urmatã de procesul de întãrire, care se bazeazã pe
evaporarea apei, ceea ce face ca, pe mãsura uscãrii, bihidratul sã continue a
precipita pe împâslirea de cristale, sudându-le între ele. În consecinţã,
rezistenţele mecanice cresc.
Când toatã apa s-a evaporat, se poate considera cã procesul de
întãrire s-a încheiat.
Structura lianţilor pe bazã de gips, în stare întãritã, poate fi descrisã
ca o reţea de cristale de bihidrat concrescute.

Liant neclincherizat, unitar, nehidraulic.

Manifestarea presiunii de cristalizare, la formarea împâslirii prin
creşterea cristalelor, face ca, în timpul prizei, volumul pastei sã sufere o
expansiune a volumului de aproximativ 1%.

7
 Varietãţile de lianţi pe bazã de sulfat de calciu se obţin prin
calcinarea gipsului la temperaturi diferite, respectiv prin tratamente chimice
specifice.
În toate cazurile, aceşti lianţi se prezintã sub formã de pulbere de
culoare deschisã (albã, cu tentã gãlbuie sau gri, în funcţie de puritate).
Ipsosul de construcţii se obţine prin calcinarea gipsului la (180 ... 200)OC.
 compoziţia predominantã: hemihidrat şi anhidrit solubil  priza rapidã;
 pastele se prepară cu exces de apă (60%), faţă de cea necesară (25%)
 porozitate deschisă (capilară) mare (>45%);
 rezistenţe relativ mici (Rc < 10 MPa; Rt < 2,5 MPa), capacitate mare de
absobrţie a apei, dar densitate aparentã micã şi bunã capacitate de izolare
termicã şi fonicã.

Domenii de folosire:
 liant aerian  numai în medii uscate. sau elemente hidroizolate;
 plasticitatea pastei  finisaje cu straturi subţiri (glet de ipsos);
 expansiunea  obturarea fisurilor şi a rosturilor dintre elementele
prefabricate;
 priza rapidã  fixarea pe pereţi (cu dibluri), a elementelor de instalaţii;
 densitate aparentã micã  elemente decorative neportante sau autoportante

8
Ipsosul de modelaj se fabricã din alabastrului, mai fin măcinat.
Ipsosul de înaltã rezistenţã se fabricã prin tratarea termicã a gipsului în
autoclave, în care apa de deshidratare formeazã atmosferã umedã.
Hemihidratul rezultã sub formã de cristale mai mari, mai compacte. Se
poate folosi mai puţină apă de amestecare  compactitate şi rezistenţe
mai mari (3,5 MPa).
Elemente prefabricate autoportante (plãci, panouri de pereţi despãrţitori etc
Cimentul de anhidrit este obţinut la (600 ... 700)OC.
 compoziţia predominantã: anhidrit insolubil  este necesară introducerea
de activatori donatori de Ca / SO4 (dolomitã calcinatã, zgura granulatã de
furnal, cenuşa de termocentralã, sulfat dublu de sodiu şi fier etc.);
 priza lentă (2 ore / 12 ore), controlabilă prin dozajul de activatori;
 rezistenţã la compresiune mai mare de 15 MPa.
Cimentul de pardoseală este obţinut la >900OC.
Ipsosul marmorean, din alabastru, prin calcinarea în douã etape:
la (150 ... 200)OC, produsul rezultat se amestecã cu o soluţie de alaun,
sulfaţi ai metalelor alcaline, apoi la 600OC.
 compact, rezistenţe mari Rc = (25...40) MPa, se poate lustrui, imitând
marmura.
9
 Lianţi pe bazã de oxid de calciu (varuri aeriene)
Materia primă: piatra de var (calcar cu conţinut de min 95% CaCO3).
908 C
0

CaCO3 → CaO + CO2

CaO + H2O → Ca(OH)2 + 65,3 kJ / kmolCaO
Reacţia se produce cu mărirea, de 3 ori a volumului CaO.
Pasta de var este o suspensie "S-L", având dispersoidul format din cristale
de hidroxid de calciu, iar mediul de dispersie din soluţie saturatã, a
aceleeaşi substanţe.

Mecanismul întãririi varului aerian: 2 fenomene (etape)

 uscarea pastei prin evaporarea apei  formarea reţelei de cristale
sudate de precipitat;
 carbonatarea hidroxidului de calciu, de cãtre bioxidul de carbon
atmosferic  creşterea rezistenţelor mecanice şi a stabilitãţii la apã.
Ca(OH)2 + CO2 → CaCO3 + H2O
 liant neclincherizat, aerian (nehidraulic), unitar.

10
 Tehnologia de fabricaţie
calcinarea bolovanilor de calcar (de cca. 20 cm):
 Θ >908OC
 decarbonatarea începe de la periferie,
stratul devenind poros, termoizolant  Θ din
cuptor trebuie să fie mai mare.
 la 1200OC CaO se transformă polimorf
(din hexagonal în cubic) reacţionînd greu
cu apa (după 12 ore)  Θ din cuptor să nu 908O
depăşească 1200OC. C
 parametrii de fabricaţie: 908OC<Θ<1200OC
temperatura optimă;
durata de calcinare necesară.  VAR ÎN BULGĂRI
FORME DE LIVRARE:
 var nestins, în bulgări (vrac);  var nestins măcinat (în saci);
 var stins în praf (cu cca. 30% apă, care este, în totalitate, legată chimic).
În toate formele de livrare, varul trebuie protejat împotriva reacţiilor
cu H2O şi CO2, având durată de stocare limitată.

11
 Stingerea varului în pastă (cu cca. 200% apă)
Este singura formă în care se poate stoca mult timp (chiar recomandabil)

cocioarba sită şiber zidărie de cărămidă

Groapa de var
 fund din pământ;
 pereţi din zidărie de cărămidă (poroasă); varniţa
 după umplere, se acoperă cu un strat de groapa de var
var pastă
nisip
Varul se menţine în groapã, cel puţin douã sãptãmâni, recomandabil
(45 ... 60) zile, timp în care hidratarea se definitiveazã, reziduurile, trecute prin
sitã, sedimenteazã, iar apa în exces difuzeazã prin pereţii şi fundul gropii,
laptele de var transformându-se în pastã.
Domeniile de folosire a varului aerian (gras)
 ca liant pentru mortare exploatate în mediu uscat;
 adaos plastifiant pentru mortare cu alţi lianţi;
 zugrãveli şi finisãri de tencuieli (gleturi de var);
 adaos donator de Ca şi ca reactiv bazic pentru substanţele generatoare de
gaze folosite la obţinerea materialelor cu structura celularã..

12
 LIANŢI HIDRAULICI
Principalii lianţi hidraulici, folosiţi în construcţii sunt:
 varurile hidraulice; conţin, în principal, silicaţi de calciu
 cimenturile silicatice;
conţin, în principal, aluminaţi de calciu
 cimenturile aluminoase.

LIANŢI SILICATICI
Materiile prime, de bazã:
 argilele sau marnele argiloase  conţin SiO2; Fe2O3; Al2O3 (oxizi acizi)
 calcarul  conţine CaO (oxid bazic)

NOTAREA TEHNICĂ A OXIZILOR

SiO2  S ; Fe2O3  F ; Al2O3  A ; CaO  C

Supuse la încãlzire, mineralele componente disociazã

termic, punând în libertate oxizii corespunzãtori care vor reacţiona
formând silicaţi, aluminaţi şi feriţi de calciu, cu diferite rapoarte de
legare, în funcţie de temperatura de calcinare.

13
 Lianţi neclincherizaţi (Θ<13000C)
2CaO SiO2 + H2O → yCaO SiO 2 pH2O + ( 2 − y )Ca(OH)2
Ca Al2O3 + m H2O → nCaO Al2O3 pH2O + Al2O3 qH2O
5CaO 3Al2O3 + m H2O → nCaO Al2O3 pH2O + 2 Al2O3 pH2O
2CaO Fe2O3 + mH2O → Fe2O3tH2O + 2Ca(OH)2

Lianţi clincherizaţi (Θ>13000C)

3CaO SiO2 + mH2O → yCaO SiO2 pH2O + (3 − y )Ca(OH)2
2CaO SiO + mH2O → yCaO SiO2 pH2O + ( 2 − y )Ca(OH)2
2
3Ca Al2O3 + 6 H2O → 3CaO Al2O3 6H2O
4CaO Al2O3 Fe2O3 + nH2O → 3CaO Al2O3 6H2O + CaO Fe2O3tH2O
→ 3CaO Al2O3 6H2O + Fe2O3qH2O + Ca(OH)2

Formaţiunile de hidratare subliniate sunt cristaline.

Celelalte sunt gelice.
14
Mecanismul prizei lianţilor silicatici
începutul prizei
cristal cristal
Igel Igel
I I

0- dispersie în apă 1- prima hidratare: fisurarea gelurilor,

manta de geluri; deschide calea pentru
sfârşitul prizei cristale în soluţie. o nouă hidratare

cristal Structura pastei de liant cu priza

I gel
gel
terminatã = sistem dispers lichid-solid în
I
I gel care:
II  faza solidã este împâslirea formatã de
granulele de liant rãmase nehidratate şi de
cristal formaţiunile cristaline de hidratare;
II
 faza lichidã este alcãtuitã din soluţie saturatã
2- a doua hidratare:
volumul gelurilor în componentele de hidratare, ce se gãseşte în
creşte, cuprinzând şi pori şi în geluri.
cristale
15
 Mecanismul întăririi
 policondensarea hidro-silicaţilor, cu formarea de
lanţuri macromoleculare care leagă gelurile.
Fenomenul se produce şi în apă
(caracterul
 uscarea hidraulic)
gelurilor cu precipitarea (cristalizarea)
componentelor (îmbătrânirea gelurilor).
Fenomenul se produce numai în aer.
Desprinderea gelurilor întrerupe continuitatea, cu
consecinţe grave asupra dezvoltărilor rezistenţelor.
Piatra nu trebuie să se usuce sau să îngheţe,
înaintea formării lanţurilor de hidrosilicaţi care să
poată răspunde eforturilor de întindere
Între formaţiunile de hidratare se află soluţie a componentelor (nu
apă)  “apa din beton” îngheaţă la Θ < 00C;
Granulele de liant se hidratează pe o grosime de cca. 30µm, la
periferie (nu se dizolvă total în apă)  pulberea obţinută prin mojararea
“pietrei” de liant (întărită) păstrează capacitatea de reacţie cu apa;
Componentele cristaline provoacă, în principal, priza.
Componentele gelice produc creşterea rezistenţelor prin coeziune.
16
 VARURILE HIDRAULICE
Lianţi hidraulici, unitari, neclincherizaţi, obţinuţi prin calcinarea,
la (900 ... 1000)OC, a calcarelor marnoase cu conţinut de (6 ... 30)%
impuritãţi argiloase.
materia primã este calcinatã în bulgãri (ca la varul aerian).
Pot avea compoziţia formatã atât din componentele specifice
lianţilor hidraulici neclincherizaţi, cât şi oxid de calciu liber.
(pot avea caracter hidraulic diferit)
%CaO
Modul hidraulic Mh =
%SiO 2 + %Al2O3 + %Fe2O3
Cu cât Mh este mai mic (dar cel puţin 1,3) cu atât caracterul de liant
hidraulic este mai bun.
După calcinare, se macină fin.
Dacă conţine CaO liber, “se stinge” cu dozaj controlat de apă.

Domenii de folosire:
mortare şi betoane de clase reduse, pentru medii umede
(liant cu caracteristici slabe, variabile)

17
 CIMENTURI SILICATICE (PORTLAND)

Calcinarea amestecuri de calcar (75 ... 78)% cu argilã şi,

eventual, cu adaosuri (pentru corectarea compoziţiei
mineralogice), calcinate la Θ >1450OC (clincherizate).
Clincherul obţinut este rãcit rapid (în curent de aer), este depozitat
câteva zile (pentru definitivarea reacţiilor chimice) şi este fin mãcinat,
împreunã cu un adaos, bine determinat, de gips.

Notaţii tehnice Formaţiuni de hidratare Denumiri

3CaO SiO 2 → C 3S → geluri + cristale → Alit
2CaO SiO 2 → C 2 S → geluri + cristale → Belit
4CaO Al 2 O 3 Fe 2 O 3 → C 4 AF → cristale + geluri → Celit I
3Ca Al 2 O 3 → C 3 A → cristale → Celit II

18
 Compoziţia de principiu:
C3S + C2S = 75%
C4 AF + C3A = 25% sau C4 AF + C2F = 25%
Cimenturile vor fi denumite dupã componenta preponderentã:
cimenturi alitice;
cimenturi belitice;
cimenturi brownmilleritice sau feritice;
cimenturi celitice sau aluminatice

Alte componente:
 oxizi de calciu şi de magneziu liberi, în stare supraarsã, (care
reacţionează lent cu apa);
 oxizi alcalini Na2O; K2O etc. care influenţeazã echilibrul de
reacţie a componentelor de bazã cu apa;
 gips, introdus la măcinarea clincherului.

19
 Proprietăţile tehnice ale cimenturilor silicatice
Viteza de hidratare
C3
Aluminaţii au cea mai mare viteză, în A
C
C4AF 3
perioada iniţială, reacţia atenuându-se S
după 7 zile. C2
Alitul se hidratează relativ repede, S
reacţia continuând. timp
3 7 (zile)
28
Belitul se hidratează lent dar reacţia
Aluminaţii provoacă priza rapidă.
este prelungită în timp.
Rolul gipsului: întârzierea începutului prizei.

3CaOAl2O3 6H2O + 3(CaSO 4 • 2H2O) + 19H2O →

→ 3CaOAl2O3 3CaSO 4 31H2O tri-sulfat-aluminat-tri-calcic
hidratat
Reacţia se produce cu mărirea de 3 ori a volumului.
Cristalele rezultă izometrice, reducându-se frecarea
internă.
Gipsul trebuie să se consume înaintea formării reţelei de
cristale de Ca(OH)2 pentru a nu o distruge prin expansiune.
20
 Viteza de dezvoltare a rezistenţelor mecanice
Sunt determinate, în principal, de
Rc C3S
volumul formaţiunilor gelice
rezultate la hidratare.
C4AF
Alitul este cel mai important.
C2S
Belitul creşte lent dar prelun- C3A
git (la cca. 90 de zile egalează timp
rezistenţele alitului). 3 7 (zile)
28
Celitul I participă la rezistenţe prin gelul de Fe2O3qH2O.
Celitul II participă la rezistenţe doar prin cristale (ca la ipsos).

Căldura de hidratare (exotermicitatea)

Devine proprietate determinantă pentru betoanele masive.
Căldura dilată termic granulele de agregat, în
pasta, încă, plastică.
După terminarea reacţiilor, răcirea provoacă
contracţia termică a aceloraşi granule. Se rupe
aderenţa agregat-matrice.
21
 Exotermicitatea este în C3
Q
corelaţie cu viteza de hidratare, A
C3S
cu excepţia celitului II care C4A
degajã cãldurã de hidratare mai F
C2
micã decât alitul. S
timp
Reacţiile componentelor implică 3 7 (zile)
28
descompunerea în două
componente (proces endoterm)
urmată Îndecazulhidratarea cele două faze sunt urmate de o nouă
Celitului II,acestora
(proces exoterm). (proces endoterm), bilanţul energetic indicând
descompunere
exotermicitate mai mică.
Cimenturile belitice au cea mai mică exotermicitate 
acestea se vor folosi pentru betoane masive.

22
 Constanţa de volum variaţiile de volum în timpul prizei şi întãririi.
Cimenturile portland prezintã, în mod obişnuit, contracţii
provocate de fenomenele chimico-fizice specifice proceselor de prizã
şi întãrire:
 Contracţia plasticã, din perioada de prizã, datoritã faptului cã
volumul produselor de reacţie este mai mic decât suma volumelor
reactanţilor (cu aproximativ 25% din volumul apei mobilizatã în
reacţie).
Nu poate fi evitată, dar nu este periculoasă, întrucât se
produce în faza în care pasta este plastică.
Cele mai mari contracţii plastice le prezintă celiţii.

 Contracţia hidraulicã, din perioada de întãrire, datoritã contragerii

formaţiunilor gelice, la uscare.
Începe odată cu începerea uscării betonului. Dacă se produce
precoce, provoacă fisurarea structurii, cu consecinţe grave asupra
calităţii conglomeratului.
Efectele pot fi reduse prin protejarea conglomeratului împotriva
uscării.
Cele mai mari contracţii hidraulice le prezintă alitul şi belitul (dau geluri)
23
 Contracţia de carbonatare, se produce în stratul superficial al
conglomeratului, ca urmare a carbonatării Ca(OH)2 de către CO2
atmosferic (cu reducere de volum).
Poate provoca fisurarea stratului de acoperire a armăturilor din oţel şi
deschiderea căii de pătrundere a agenţilor corosivi.

Comportarea la gelivitate.
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ repetat va fi cu atât mai bună cu
cât coeziunea structurii va fi mai mare.
Coeziunea este dată de componentele gelice.
Rezultă că:
Alitul este cel mai important, prin volumul de geluri, viteza de
reacţie şi de creştere a rezistenţelor mecanice;
Belitul este la fel de important, dacă conglomeratul este ferit de
îngheţ până la vârsta la care atinge rezistenţe similare alitului;
Celitul I participă prin gelul de trioxid de fier;
Celitul II nu participă, practic, la coeziune.

24
 Comportarea la coroziune chimicã
Exprimã rezistenţa pietrei de ciment la acţiunea substanţelor chimice din mediu.
Acţiunile corosive pot fi grupate în trei tipuri, în funcţie de
modificãrile chimice şi structurale provocate în piatra de ciment:
Tipul I de coroziune: de dizolvare sau de levigare.
Produce decalcifierea pietrei de ciment, prin hidroliza ionului
de Ca, din componentele acesteia, dizolvându-l sub formã de hidroxid
de calciu sau de sãruri şi sãpunuri solubile în apã.
Componentele pietrei de ciment vor fi transformate în
geluri moi, solubile în apã şi vor fi spãlate de apele curgãtoare.
Este provocată de apele dulci, fãrã duritate, de apele carbo-
gazoase, de soluţiile sãrurilor de amoniu (cu excepţia sulfatului) şi de
soluţiile diluate ale acizilor care formeazã sãpunuri solubile de calciu.
Ca(OH)2 + H2O + CO2 → Ca(HCO3 )2 so lub il
Ca(OH)2 + 2NH4Cl → CaCl2 + 2NH4 (OH) so lub ile
Hidrosilicaţii şi hidroaluminaţii sunt transformaţi în geluri moi
de silice şi de aluminã solubile.

25
Tipul II de coroziune
Produce decalcifierea pietrei de ciment, dar substanţele
agresive formeazã cu calciul hidrolizat produse de reacţie insolubile
care precipitã pe gelurile moi rezultate din componentele cimentului.

Straturile subţiri de substanţe precipitate, acoperind

geluri moi, pot fi uşor distruse de acţiuni mecanice (eroziune),
procesul de spãlare a gelurilor moi şi de coroziune putând, astfel,
continua.

Este provocată de sãrurile de magneziu (cu excepţia sulfaţilor),

de grãsimi şi de alcooli.

Ca(OH)2 + MgCl2 → CaCl2 ↑ +Mg(OH)2 ↓

Grãsimile formeazã sãpunuri insolubile de calciu, care vor precipita.

26
Tipul III de coroziune: sulfatică
Se manifestă prin expansiunea structurii pietrei de ciment, fiind
provocată de sãrurile acidului sulfuric.
Practic, toţi sulfaţii pot produce reacţii de dublu schimb cu hidroxidul
de calciu, în urma cãrora se formeazã sulfatul de calciu bihidratat.
Ca(OH)2 + MgSO 4 → CaSO 4 2H2O + Mg(OH)2 ↓
Bihidratul format reacţionează cu hidroaluminatul tricalcic, cu
mărirea de volum:
3CaOAl2O3 6H2O + 3(CaSO 4 • 2H2O) + 19H2O →
→ 3CaOAl2O3 3CaSO 4 31H2O tri-sulfat-aluminat-tri-calcic
hidratat
Soluţiile concentrate de cloruri produc coroziunea prin
mecanism similar, formându-se tri-cloro-aluminat de calciu hidratat:
3CaOAl2O3 6H2O + 3CaCl2 + mH2O →
→ 3CaOAl2O3 3CaCl2 (m + 6)H2O
27
 Coroziunile de tipul I şi II sunt evolutive, afectând stratul superficial
al pietrei de ciment şi continuând pe mãsurã ce stratul afectat este
îndepãrtat.
 Coroziunea sulfaticã este structuralã, provocând dezagregarea prin
expansiune.
 Toate formele de coroziune implicã decalcifierea pietrei de ciment,
hidroxidul de calciu fiind cea mai sensibilã componentã a pietrei de
ciment, întrucât conţine calciul cu legãtura cea mai slabã.
 Deoarece, prin hidratare, alitul dã o moleculã de hidroxid de
calciu mai mult decât belitul, cimenturile alitice vor fi mai sensibile la
coroziune chimicã, decât cimenturile belitice.
 Cimenturile aluminatice sunt cele mai sensibile la coroziunea
sulfaticã întrucât conţin mult hidroaluminat de calciu.
 Coroziunea pietrei de ciment se poate produce fie conform unuia
dintre mecanismele tipice descrise, fie prin combinaţii ale acestora;
O soluţie concentratã de clorurã de magneziu, de exemplu,
poate produce, simultan, coroziunile de tipul II şi III, apa de mare
produce simultan toate tipurile de coroziune etc.
28
 Adaosuri pentru cimenturi portland
Materialele de adaos pentru cimenturile portland sunt pulberi
minerale (mãcinate la fineţea cimentului) şi se adaugã, alãturi de gips,
în faza tehnologicã de mãcinare a clincherului.
Adaosurile se caracterizeazã ca active sau inerte, dupã cum
participã sau nu, la procesele de prizã şi de întãrire ale cimentului în
care se adaugă.
Adaosurile active se caracterizeazã ca:
 adaosuri cimentoide (puzzolanice), dacã pastele formate cu apa
au capacitate proprie de întãrire;
 adaosuri hidraulice, dacã pastele formate cu apa nu au
capacitate proprie de întãrire, dar o capãtã, dacă li se adaugã
materiale donatoare de calciu.

Adaosurile inerte au numai rol economic.

29
 Comportarea diferitã a celor douã tipuri de adaosuri active se
datoreazã conţinutului diferit de CaO, în raport cu oxizii activi de siliciu,
de fier şi de aluminiu, cu care poate forma componente hidraulice.

%CaO
Modul de bazicitate Mb =
%SiO2 + %Al2O3 + %Fe2O3
Pentru a fi considerat adaos cimentoid, modulul de bazicitate
trebuie sã aibã valoarea mai mare decât 1,10.
%Al2O3
Modul de activitate Ma =
%SiO2
Cu cât modulul de activitate este mai mare, priza va fi mai
rapidă.

30
 Intr-o pastã de ciment portland cu adaosuri active, se produc,
simultan, urmãtoarele procese:
 hidratarea componentelor clincherului de ciment;
 hidratarea componentelor adaosului activ;
 legarea hidroxidului de calciu, degajat la hidratarea clincherului,
de cãtre oxizii acizi din compoziţia adaosului, cu formarea de
componente hidraulice.
Adaosurile active, influenţeazã caracteristicile cimentului:
 timpii de priză sunt aproximativ aceiaşi, dar întãrirea este mai lentã
şi prelungitã;
 exotermicitatea scade, datoritã exotermicitãţii mai reduse;
 clasa de rezistenţă a cimentului este mai redusã;
 rezistenţa la îngheţ-dezgheţ scade întrucât volumul de geluri produs
de adaos nu egaleazã volumul de geluri produs de clincher;
 compactitatea pietrei de ciment scade, întrucât un volum mai mic de
apã de amestecare va fi mobilizat în reacţiile de hidratare;
 comportarea la coroziune chimicã se îmbunãtãţeşte datoritã
reducerii hidoxidului de calciu liber din structura pietrei de ciment.

31
 Cele mai importante materiale folosite ca adaosuri active:

Adaosuri cimentoide/hidraulice
 Zgurile de furnal înalt (bazice) conţin silicaţi, aluminaţi şi feriţi de
calciu şi de magneziu, încât, dacã la evacuarea din cuptor zgura este
rãcitã rapid în aer, aceste componente hidraulice rãmân în stare
amorfã, reacţionabilã cu apa.
Bazicitatea poate fi controlată prin dozajul de fondanţi la
elaborarea fontelor.

 Cenuşile (zburătoare, volante) de termocentralã, rezultã prin

topirea particulelor de argilã sau de marnã care impurificã cãrbunele
(mãcinat) folosit ca combustibil şi este captată, pe cale uscată, la coşul
de evacuare a fumului.
Bazicitatea este datã de conţinutul de carbonat de calciu din
aceste impuritãţi.

32
 Adaosuri hidraulice.

 Trasul - filer obţinut prin mãcinarea tufurilor vulcanice.

 Argilã calcinatã la temperaturi de (600 ... 700)OC şi deşeuri
ceramice măcinate;
 Bauxitã calcinatã (minereu de aluminiu), la temperatura de
600OC;
 Diatomitul şi Tripoli, roci sedimentare organogene, bogate în
bioxid de siliciu amorf.
 Pulberi de silice amorfă

33
 Tipuri principale de cimenturi portland
In funcţie de proporţia de amestec clincher/adaos,
cimenturile se grupeazã în:
 grupa I (cimenturi unitare), constituite din (95 ... 100%) clincher
portland, diferenţa fiind constituitã din gips (pentru reglarea timpului
de prizã) şi, eventual, unele adaosuri de corecþie;
 grupele II ... V (cimenturi compozite), care conţin adaosuri în
proporţii de peste 5%.
In funcţie de compoziţia mineralogicã a clincherului,
cimenturile portland se grupeazã în:
 cimenturi uzuale, care conţin silicaţi de calciu în proporţie de
minimum 2/3 din masã, ponderea având-o alitul;
 cimenturi cu cãldurã de hidratare limitatã, care conţin alit în
proporţie de maximum 55%, respectiv celit II în proporţie de
maximum 6%;
 cimenturi cu rezistenţã la agresivitatea apelor cu conţinut de
sulfaţi, care conţin celit II în proporţie de maximum 3,5%.

34
 In funcţie de clasa de rezistenţă, cimenturile pot fi:
Clasa de Rezistenţa (N/mm2), la: Mărci
rezistenţă 2 zile 7 zile 28 zile echivalente
- - - - F25
32,5 m16
32,5 +52,5 M 30 / Pa 35
32,5 R m10 -
42,5
m20 - 42,5 +62,5 P40 / P45
42,5 R
52,5
m30 - m52,5 P50 / P55
52,5 R

Rezistenţa reprezintă efortul maxim de compresiune

(la rupere) obţinut pe mortare standard (reţetă, nisip,
preparare mecanică, regim de păstrare), la vârsta de
încercare.
Litera R indică creşterea rapidă a rezistenţelor, fapt
ce se obţine prin măcinarea mai fină a clincherului.

35
Cimenturile uzuale unitare sunt cimenturi alitice, caracterizate prin:
 rezistenţe mari (acoperã întreaga gamã de clase de rezistenţã);
 comportare bunã la îngheţ-dezgheţ;
 comportare slabã la coroziune chimicã;
 exotermicitate ridicatã.
Sunt recomandate pentru prepararea betoanelor cu rezistenţe
mari, pentru lucrãri ce se executã pe timp friguros, pentru realizarea
prefabricatelor din beton şi a elementelor de construcţii supuse la
îngheţ-dezgheţ în stare saturatã cu apã.
Sunt contraindicate pentru realizarea elementelor masive din
beton, respectiv a celor supuse la coroziune chimicã.
Se simbolizeazã prin numãrul grupei (I), urmat de clasa de
rezistenţã, de litera R (dacã este de tip rapid) şi de numãrul
standardului. (Ex. ciment I - 42,5 R - SR 388:95).
Cimenturile de clasã I-42,5 includ vechile mãrci P 40 şi P 45, iar cele
de clasã I-52,5 includ vechile mãrci P 50 şi P 55.

36
Cimenturile uzuale compozite sunt cimenturi formate din clincher
alitic în amestec cu adaosuri în diferite proporţii:

CLINCHER
ADAOSURI %)
PUZZOLANĂ

(%)
SIMBOL DENUMIRE
ZGURĂ NATURALĂ INDUSTRIALĂ CENUŞĂ CALCAR

II/A-S Ciment Portland cu 80 ...94 6 ... 20 - - - -

II/B-S zgură 65 ...79 21 ... 35 - - - -
II/A-V Idem, cu cenuşă 80 ...94 - - - 6 ... 20 -
II/A-P Idem, cu puzzolană 80 ...94 - 6 ... 20 - - -
II/B-P naturală 65 ...79 - 21 ... 35 - - -
II/A-L 80 ...94 - - - - 6 ... 20
idem, cu calcar
II/A-L 65 ...79 - - - - 21 ... 35
II/A-M Ciment Portland 80 ...94 6 ... 20
II/B-M compozit 65 ...79 21 ... 35
III/A Ciment de furnal 35 ... 64 36 ... 65 - - - -
IV/A Ciment puzzolanic 65 ... 89 - 11 ... 35 - -
V/A Ciment compozit 40 ... 64 18 ... 30 18 ... 30 - -

Grupa: min. % clincher. Prima literă: % adaos; A II-a

literă : tipul de adaos;
37
 Caracteristicile cimenturilor compozite se modificã odatã cu
creşterea proporţiei de adaos pe care îl conţine.
Astfel, proporţiile mai mici decât 20% de adaosuri (cimenturile
tip II/A), nu modificã radical caracteristicile cimenturilor unitare
(clincherelor) din care provin. Ele acoperã întreaga gamã de clase de
rezistenþã (32,5 ... 52,5), fapt pentru care se recomandã a fi folosite la
lucrãrile curente de betoane, dar nesupuse gelivitãţii şi coroziunii
chimice. (Echivalent Pa 35)
Pentru proporţiile conţinute de cimenturile tip II/B şi III/A influenţa
adaosurilor devine semnificativã: (echivalent M30)
 clasele de rezistenţã sunt numai 32,5 şi 42,5;
 se reduce exotermicitatea;
 se îmbunãtãţeşte comportarea la coroziune chimicã;
 se înrãutãţeşte comportarea la îngheţ-dezgheţ.

38
 Aceste cimenturi sunt recomandate pentru realizarea
fundaţiilor, care impun betoane cu rezistenţe mecanice moderate, nu
îngheaţã, dar pot fi supuse la coroziune chimicã de intensitate
medie.
Împreunã cu agregate corespunzãtoare, cimentul III/A se
recomandã pentru elementele din beton supuse variaţiilor mari de
temperaturã (fundaţii de cuptoare, furnale etc.), întrucât conţinutul
relativ mare de zgurã diminueazã coeficientul de dilataţie termicã a
betonului.
Cimenturile tip IV/A şi V/A conţin procente mari de adaosuri,
fapt care se manifestã în rezistenţe mici - realizeazã numai clasa 32,5
-, comportare necorespunzãtoare la gelivitate, dar bunã la coroziune
medie şi intensã. (echivalent F25).
Aceste cimenturi se folosesc, în special, pentru prepararea
mortarelor şi a betoanelor de micã rezistenţã la care, normativele de
betoane impun adãugarea de cenuşã în faza de preparare a acestora.

39
Cimenturile cu cãldurã de hidratare limitatã sunt fabricate din
clinchere belitice, cu conţinut limitat de celiţi. Condiţia definitorie
este limitarea cãldurii de hidratare la max. 280 J/g.
Sunt destinate executãrii elementelor masive din beton, la
construcţii hidrotehnice, fapt pentru care se simbolizeazã cu litera
H urmatã de grupa de încadrare.
SIMBOL CLINCHER(%) ZGURĂ (%) ECHIVALENT
Zgura granulatã HI 100 - H 35
(bazicã) de furnal H-II/A-S 80 ... 94 6 ... 20 Hz 35
este singurul adaos H-II/B-S 65 ... 79 21 ... 35 -
admis, H-III/A 35 ... 64 36 ... 65 -
Sunt cimenturi cu:
întãrire lentã;
comportare la îngheţ-dezgheţ similarã claselor echivalente de
cimenturi uzuale, dar condiţionat de protecţia pe duratã mai mare
de timp împotriva primului îngheţ;
comportare la coroziune superioarã cimenturilor uzuale.

40
Cimenturile cu rezistenţã la agresivitatea apelor cu conţinut de
sulfaţi se fabricã din clinchere belitice, la care se limiteazã mai sever
conţinutul de celiţi. In acest mod, conţinutul pietrei de ciment, în hidro-
aluminaţi de calciu (reactantul pentru sulfaţi), este redus. În consecinţã,
comportarea la coroziunea de tip sulfatic şi la coroziunea produsã de
soluţiile concentrate de cloruri este îmbunãtãţitã semnificativ.
Aceste cimenturi îndeplinesc, simultan, condiţia de
exotermicitate impusã pentru executarea lucrãrilor masive.

CLINCHER ZGURĂ TRASS

SIMBOL ECHIVALENT
(%) (%) (%)
SRI 100 - - SR35
SR-II/A-S 80 ... 94 6 ... 20 - SRA 35
SR-II/B-S 65 ... 79 21 ... 35 - -
SR-II/A- P 80 ... 94 - 6 ... 20 -

41
 Cimentul aluminos
Sunt obţinute prin calcinarea bauxitei în amestec cu calcar,
calcinat pânã la clincherizare (cimentul aluminos clincherizat),
sau pânã la topirea totalã (cimentul aluminos topit), iar dupã
rãcire, se macinã fãrã adaos de gips.
Componente:
principală: monoaluminatul de calciu CaO*Al2O3
secundare: silico-aluminat bicalcic 2CaO*Al2O3*SiO2
silicat bicalcic (belit) 2 CaO*SiO2
Reacţii cu apa:
CaO • Al2O3 + 10H2O → CaO • Al2O3 • 10H2O
2(CaO • Al2O3 • 10H2O) → 2CaO • Al2O3 • 8H2O + Al2O3 4H2O
Celelalte componente formează componente ca la cimentul P :
3CaO*Al2O3*6H2O; yCaO*SiO2pH2O + (2-y)Ca(OH)2

42
 Hidroxidul de calciu, degajat la hidratarea silicaţilor de calciu, va
fi reacţionat de alumina hidratatã şi legat în hidro-aluminat tri-calcic,
ceea ce face ca piatra de ciment aluminos sã nu conţinã hidroxid de
calciu liber.
Lipsa hidroxidului de calciu liber face ca comportarea cimentulul
aluminos la coroziune chimicã, cu excepţia celei sulfatice, sã fie mult
superioarã cimentului portland.
Pe acest criteriu, în toate cazurile de folosire a cimentului
aluminos, se interzice amestecarea sau chiar contaminarea acestuia cu
ciment portland, var sau alte materiale ce conţin calciu.

Piatra de ciment aluminos va avea structura formată din:

cristale de 2 CaO Al2O3 8H2O (nu 3CaO Al2O36H2O - ca la cimentul P)
geluri de hidro-silicat de calciu yCaO SiO2pH2O
geluri de alumină hidratată: Al2O34H2O

43
In comparaţie cu cimentul P, cimentul aluminos are întãrirea mult mai
rapidã:
 dupã (5 ... 6) ore, rezistenţa la compresiune poate atinge 30%,
 la 3 zile, 90%, din rezistenţa de clasă (la 28 de zile).
Condiţiile de întãrire şi de exploatare ale cimentului aluminos
trebuie sã asigure, permanent, temperatura mai micã decât 30OC,
deoarece, la aceastã valoare, hidro-aluminatul bi-calcic devine
instabil şi se descompune, trecând în hidro-aluminat tri-calcic, cu
degajare de gel de aluminã hidratatã:

3( 2CaOAl2O3 8H2O) → 2(3CaOAl2O3 6H2O) + Al2O312H2O

Descompunerea se produce cu contracţie de volum şi
fisurarea structurii, ceea ce poate produce reducerea, cu 80%, a
rezistenţelor mecanice.
Se folosesc numai la lucrãri subterane, subacvatice sau în
mediu rece (unde temperatura nu poate, nici accidental, sã atingã
valoarea de 30OC).

44