MATERIALE CERAMICE

In sens larg, prin material ceramic se înţelege orice material obţinut prin arderea
unor amestecuri de materii prime pulverulente, proces în urma căruia rezistenţele mecanice cresc
şi se îmbunătăţesc caracteristicile de durabilitate.
Pentru domeniul construcţiilor, produsul ceramic desemnează materialul sub formă de piatră
artificială, obţinut prin arderea unor forme fasonate din amestec de argilă, apă şi adaosuri.

1. Compoziţia şi structura argilei.

Argilele rezultă prin alterarea rocilor feldspatice, proces în care metalul alcalin (Na,
K, Ca) este hidrolizat, iar oxidul corespunzător este înlocuit de apă. Se obţin astfel, mineralele
argiloase care pot fi exprimate prin formula generală:

mSiO2 • A12O3 • H2O

Când m = 2, mineralul se numeşte caolinit, iar când m = 4, mineralul se numeşte

montmorillonit. Corespunzător, argilele se numesc argile caolinitice, respectiv argile montmorillonitice.
Procesul de alterare chimică este însoţit de un proces de dezagregare fizică a rocii-
mamă (roca feldspatică din care provine) încât argila se compune din granule foarte mici (<5
mm), cu formă lamelară.

Suprafaţa specifică foarte mare şi caracterul intens hidrofil al granulelor de argilă o

fac foarte sensibilă la variaţia umidităţii. La umezire, masa argiloasă devine plastică (apa joacă
rol de lubrefiant), dar îşi măreşte volumul (filmul de apă dintre granule le îndepărtează reciproc),
pentru ca la uscare, masa argiloasă să se rigidizeze, dar să-şi reducă volumul.
 Alături de mineralele argiloase, argilele pot conţine şi alte minerale, provenind din
roca-mamă, care nu au fost afectate de procesul de alterare chimică (cuarţ, mică, calcită,
magnezită, oxizi şi săruri ale altor metale, feldspaţi etc.) care pot influenţa comportarea argilei.
De asemenea, în structura argilei se pot găsi, sub formă granulară, fragmente ale rocii-mamă,
care pot reduce plasticitatea masei argiloase prin frecarea internă pe care o induc.

2. Comportarea argilei la încălzire

In condiţii normale (atmosferice), argila conţine apă sub toate cele trei forme (liberă,
adsorbită şi legată chimic). Supusă unui proces de încălzire, masa argiloasă va suporta
următoarea succesiune de transformări:
♦ Până la temperaturi de (400 ... 500)°C, argila se usucă, prin evaporarea apei libere şi de
higroscopicitate, rigidizându-se şi reducându-şi volumul. întrucât nu se produc modificaţii
chimice, fenomenele sunt reversibile, adică, la reumezire, masa argiloase redevine plastică şi îşi
măreşte volumul.
Fenomenul reversibil de reducere a volumului masei argiloase, prin pierderea apei libere şi de
higroscopicitate se numeşte contragere.
Plasticitatea, dar şi contragerea argilei sunt cu atât mai mari cu cât aceasta este mai
pură.
♦ Până la temperaturi de (700 ... 800)°C, argila pierde apa legată chimic (apa de
cristalizare), devenind poroasă şi friabilă. Transformarea este ireversibilă, deci, la reumezire,
masa argiloasă nu redevine plastică.
 ♦ La temperaturi mai mari decât (700 ... 800)°C, bioxidul de siliciu şi trioxidul de
aluminiu devin activi chimie şi reacţionează între ei, modificându-se raportul de legare, cu
degajare de bioxid de siliciu liber:

3 (2SiO2 • A12O3) -» 2SiO2 • 3A12O3 + 4SiO2

Produsul de reacţie se numeşte mulit, iar procesul se numeşte mulitizare.

Odată cu procesul de mulitizare, masa argiloasă suferă o nouă etapă de reducere a
volumului, numită retragere la ardere.
In urma mulitizării, argila rămâne cu structură poroasă, lipsită de plasticitate, dar
rezistenţele mecanice cresc datorită legării granulelor de mulit de către bioxidul de siliciu
eliberat.
➢ La creşterea temperaturii, argila începe să se topească, producându-se, succesiv,
clincherizarea, vitrificarea şi topirea totală.
In funcţie de temperatura la care apar primele topituri, (punctul de refractaritate),
argilele se caracterizează ca:
♦ argile fuzibile, cu punctul de refractaritate mai mic decât 1100°C;
♦ argile vitrificate, cu punctul de refractaritate între (1100 ... 1580)°C;
♦ argile refractare, cu punctul de refractaritate mai mare decât 1580°

Punctul de refractaritate al argilei scade odată cu creşterea conţinutului său de oxizi

metalici (în special de oxid de fier).
Puritatea argilelor determină şi culoarea ceramicii obţinute:
♦ argilele caolinitice pure conduc la obţinerea ceramicii albe, iar impurificate cu oxizi de
calciu, de magneziu sau ai altor metale alcaline conduc la obţinerea ceramicii galbene; ,
♦ argilele montmorillonitice, impurificate cu oxizi de fier, conduc la obţinerea ceramicii
cu culoare roşiatică.

3. Principii tehnologice de fabricaţie a produselor ceramice.

Tehnologia de fabricaţie a produselor ceramice cuprinde următoarea succesiune de
faze principale: pregătirea masei ceramice, fasonarea formelor crude, uscarea formelor crude,
arderea produselor şi, dacă este necesară, tratarea superficială a produselor pentru impermeabil
izare şi decorare
♦ Faza de pregătire a masei ceramice cuprinde operaţiile de extragere a argilei din carieră,
măcinarea şi amestecarea cu apa şi, eventual, cu materiale de adaos. Folosirea materialelor de
adaos, devine necesară dacă amestecul argilă-apă nu este apt pentru fasonare. Masa ceramică
trebuie să fie plastică şi coezivă pentru a se putea modela vâsco-plastic, dar suficient de vârtoasă
pentru a se menţine forma fasonată, până la uscare. In acelaşi timp, contragerea trebuie să fie cât
mai mică, pentru a se evita fisurarea formelor crude, la uscare.
Pentru corectarea plasticităţii, se pot folosi:
♦ degresanţi, materiale granulare, insensibile la apă (nisip fin, cenuşi, zguri măcinate etc.),
care, prin frecarea internă pe care o induc, reduc plasticitatea şi contragerea masei ceramice;
 ♦ aglomeranţi\ materiale plastifiante (var, dextrină, melasă etc.), care reduc necesarul de apă
şi îmbunătăţesc plasticitatea şi coeziunea masei argiloase fără a-i majora semnificativ
contragerea.
Pentru obţinerea ceramicii clincherizate şi vitrificate, se folosesc, ca materiale de
adaos, fondanţi sau topitori, materiale bogate în Fe2C>3, Al2O 3 etc. care coboară punctul de
refractaritate al argilei prin formarea de soluţii solide cu mineralele argiloase . In acest sens, se
folosesc, în special, feldspaţi.
Sub aspect calitativ, masa ceramică trebuie să fie fină şi omogenă, lipsită de
impurităţi şi corpuri străine. In faza de pregătire a masei ceramice, trebuie eliminate:
♦ granulele silicioase mai mari decât 7 mm care, datorită coeficientului de dilataţie termică
mai mare decât cel al argilei, vor provoca fisurarea produsului, prin expansiune, în
faza de ardere;
♦ granulele calcaroase mai mari decât 2 mm care, la ardere, se transformă în oxid de
calciu, iar la umezirea ulterioară, se hidratează cu mărirea volumului, provocând
fisurarea produselor finite, la umezirea acestora.
Faza de fasonare a formelor crude cuprinde operaţiile de modelare a formei produsului ce urmează
a fi realizat, dar cu dimensiuni mai mari, pentru a se compensa contracţiile de volum.
Fasonarea se poate realiza prin presarea maselor ceramice vârtoase (în matriţe),
prin extruderea maselor ceramice plastice sau prin turnarea maselor ceramice fluide în tipare
absorbante (din ipsos)

.
 ♦ Faza de uscare a formelor crude urmăreşte reducerea unidităţii sub limita de 7%. Uscarea
trebuie să se producă lent (în atmosferă sau în spaţii cu aer uşor încălzit), pentru a se
permite migrarea apei dinspre centrul formei spre exterior, în caz contrar, datorită
contracţiilor diferenţiate, produsul va rezulta cu fisuri .

zonă uscată zonă umedă

fisuri de contragere

♦ Faza de ardere a produselor realizează tratarea termică la temperatura necesară producerii

transformărilor fizico-chimice (mulitizarea, clincherizarea, vitrificarea). Condiţia
tehnologică de ardere constă în încălzirea relativ lentă (pentru continuarea uscării şi
dilatarea termică uniformă), menţinerea la temperatura necesară o durată de timp
(suficientă pentru producerea procesului de ardere) şi răcirea lentă a produselor
(pentru contracţia termică lentă şi uniformă a produsului).

Arderea se poate efectua în cuptoare cu funcţionare intermitentă (cuptoare de câmp sau

cuptoare circulare) cele mai moderne fiind cuptoarele tip tunel , în care produsele sunt aşezate
pe vagonete ce se deplasează în sens contrar curentului de aer suflat .
Faza de tratare superficială a produselor urmăreşte impermeabilizarea sau îmbunătăţirea
aspectului acestora. In acest scop se pot aplica două procedee: angobarea şi glazurarea.
➢ Angobarea constă în imersarea produsului într-o suspensie apoasă de argilă caolinitică.
Particulele fine de argilă, din suspensie, pătrund în porii superficiali şi se fixează la
ardere, obturându-i. Un produs angobat rămâne cu aspectul mat.

➢ Glazurarea sau smălţuirea constă în acoperirea produsului cu soluţii sau suspensii de

substanţe care, la ardere, se topesc şi formează straturi de sticlă cu aspect lucios,
insolubile şi impermeabile.

Cea mai simplă metodă de glazurare constă în tratarea suprafeţei produsului cu soluţie saturată
de clorura de sodiu, care reacţionează cu bioxidul de siliciu şi carbonatul de calciu din argilă
formând sticlă calco-sodică.

4. Clasificarea materialelor ceramice.

Calitatea materiei prime şi temperatura de ardere determină formarea unor materiale

ceramice cu caracteristici diferite încât acestea se pot clasifica după următoarele criterii:
➢ In funcţie de culoare, determinată de puritatea argilei, ceramica se numeşte:
• colorată, când are culoare roşiatică;
• albă, dacă are culoarea albă sau slab gălbuie.
➢ In funcţie de mărimea granulelor constituente, determinată de fineţea de măcinare a
argilei şi materialelor de adaos, ceramica se grupează în trei clase:
• ceramică brută (clasa A), când structura este formată din granule cu dimensiunile
până la 5 mm;
• ceramică semifină (clasa B), când structura este formată din granule cu
dimensiunile până la 1,5 mm; ;
• ceramică fină (clasa C), când structura este formată din granule cu dimensiunile
până la 0,06 mm.
 ➢ In funcţie de compactitate, exprimată prin absorbţia de apă la temperatură şi presiune
normale şi determinată, în special, de temperatura de ardere şi de conţinutul de fondanţi,
ceramica se grupează în sub-clase:
• ceramică poroasă, cu absorbţia de apă mai mare decât 6%;
• ceramică semicompactă (semivitrificată), cu absorbţia de apă între 1 % şi 6%;
• ceramică compactă (vitrificată), cu absorbţia de apă de maximum 1 %.
➢ In funcţie de comportarea la temperaturi înalte, materialele ceramice se grupează în:
• ceramică fuzibilă
• ceramică refractară
In funcţie de criteriile menţionate, materialele ceramice au denumiri speciale şi anume:
➢ ceramica brută este ceramică colorată, brută, poroasă, fuzibilă, fabricată din argile
comune (montmorillonitice) cu adaos de degresanţi şi arse la temperaturi de (900...
1050)°C;
➢ gresia ceramică este ceramică colorată, semifină, semicompactă, fuzibilă, fabricată din
argile monmorillonitice, cu adaos de fondanţi şi arse la temperaturi de (1200... 1300)°C;
➢ teracota este ceramica colorată, semifină, poroasă, fuzibilă, fabricată din argile
monmorillonitice, cu adaos de nisip şi de cioburi de argilă arsă;
➢ faianţa reprezintă ceramică albă, fină, poroasă, fabricată dm argile caolinitice cu adaos
de dolomită, calcar şi nisip cuarţos şi arsă la temperaturi de (1200... 1300)°C;
➢ majolica reprezintă ceramică similară faianţei, dar fabricată din argile caolinitice
impure, fapt pentru care are culoarea galbenă, cu tentă roşiatică;
➢ semiporţelanul şi porţelanul sunt ceramici albe, fine, compacte (clincherizate, respectiv
vitrificate), fabricate din argilă caolinitică pură, cu adaos de feldspaţi şi arsă la
temperaturi de circa 1450°C.
5. Produse ceramice pentru construcţii.

Gama produselor ceramice este foarte largă. Produsele ceramice pentru construcţii se pot
grupa în funcţie de domeniul de folosire, care le va impune atât forma, cât şi caracteristicile
tehnice.
5.1. Produse pentru zidării.
In grupa produse pentru zidării se cuprind cărămizile şi blocurile pentru zidărie.
Cărămida este produsul ceramic pentru zidării, având forma paralelipipedică, cu dimensiuni
maxime 290 x 140 x 88 mm.
Formatul normal este 240x 115x 63 mm.
Volumul nominal reprezintă volumul paralelipipedului circumscris unui produs ceramic
pentru zidării (cuprinzând şi eventualele goluri din structură).
Echivalentul de volum (notat "echivalent FN") reprezintă raportul dintre volumul nominal
al produsului ceramic şi volumul nominal al cărămizii format normal.
Blocul ceramic pentru zidării este produsul ceramic pentru zidării având echivalentul FN
mai mare decât 2,05 dar cu dimensiuni care asigură realizarea de zidării modulate .
Zidurile (pereţii) unei clădiri pot fi exteriori (perimetrali) sau interiori (despărţitori), pot
face parte din structura de rezistenţă a clădirii (ziduri portante) sau să aibă numai rol de închidere,
transmitând greutatea proprie structurii de rezistenţă (ziduri autoportante). Zidurilor li se impun,
în principal, exigenţe referitoare la greutatea proprie (să fie cât mai mică), rezistenţă (să
corespundă încărcărilor pe care trebuie să le preia), capacitate de izolare termică (pentru pereţii
exteriori) şi capacitate de izolare fonică (pentru toţi pereţii). Aceste exigenţe pot fi îndeplinite de
produsele din ceramică brută), poroasă, care realizează suficientă rezistenţă, la porozitate relativ
mare, ce poate fi majorată prin realizarea unor goluri în structura produsului.
Principalele produse ceramice pentru zidării sunt:
➢ Cărămizile pline, presate pe cale umedă, sunt cărămizi format normal (240 x 115 x 63
mm), sau format modificat (240 x 115 x 88 mm). Se notează cu simbolul P 63,respectiv
P 88.
 In categoria cărămizilor pline, se cuprind şi cărămizile simbolizate Gu (numite cărămizi cu găuri
de uscare), care prezintă găuri orientate pe direcţia grosimii, dar a căror suprafaţă totală nu
depăşeşte 15% din suprafaţa cărămizii.

tip P63/P88 tip Gu

15

15
63 1

88 1
88
240 240

Pe lângă tip, cărămizile se caracterizează prin:

➢ calitate (A, I şi II ), determinată de uniformitatea dimensiunilor, formei şi culorii, prezenţa
fisurilor, curburilor şi ştirbiturilor, prezenţa granulelor de var şi granulelor cuarţoase,
absorbţia de apă, proporţia de cărămizi sparte etc.;
➢ clasă (Cl , C2 şi C3), determinată de densitatea aparentă, care trebuie să fie cuprinsă între
limitele: ≥1,30 g/cm3; (1,31 ... 1,50) g/cm3, respectiv (1,51... 1,80) g/cm 3;
➢ marcă, definită ca valoare, din seria de mărci standardizată, imediat inferioară rezistenţei
la compresiune.

Seria de mărci, standardizată pentru cărămizi, este:

50; 75 100 ; 125 ; 150 ; 200 (daN/cm 2)
Notarea cărămizilor pline, presate se face cu simbolurile:

➢ Cărămizi şi blocuri cu goluri verticale (simbol GV) sau orizontale (simbol GO), prezintă găuri
cu secţiune circulară sau dreptunghiulară, orientate , astfel încât, pentru poziţia de
montare a cărămizii în zidărie, direcţia golurilor să fie paralelă cu feţele zidului .
Suprafaţa totală a golurilor este mai mare decât 15% din suprafaţa transversală pe
acestea a cărămizii.

Caramida GV
 Caramida GO

Cărămizile GV se fabrică în trei calităţi (A, I şi II), trei clase (C 0, C1 şi C2, cu limitele de
densitate aparentă de 1,2; 1,4, respectiv 1,6 kg/dm 3) şi trei mărci (50, 75 şi 100).
Blocurile GO se fabrică în două calităţi (I şi II), două clase (C 0 şi C1 cu limitele de
densitate aparentă de 1,1 respectiv 1,4 kg/dm 3) şi două mărci (25 şi 50).
Golurile îmbunătăţesc capacitatea de izolare termică şi reduc greutatea cărămizii, ceea ce
permite realizarea la dimensiuni mai mari decât cărămizile tip P şi Gu (tabel. 4.1.). De aceea, în
simbolul cărămizilor şi blocurilor cu goluri, pentru zidării, se menţionează toate cele trei
dimensiuni, exprimate în centimetri. Pentru exemplificare, simbolul
GV -1 – C1 / 75 - 29. 14.8,8

exprimă bloc cu goluri verticale, cu dimensiunile de 290 x 140 x 88 mm, celelalte simboluri
având aceleaşi semnificaţii ca pentru cărămizile tip P.

Cărămizi/blocuri ceramice, pentru zidării

Cărămizi TIPUL DIMENSIUNI NOMINALE Echivalent
/blocuri (mm)
Lungim Lăţime Grosime FN
e
2 4x1 1 , 240 1 15 8 8 / 13 8 1 ,40 /2 ,19
5
29 x 14 290 140 8 8 /13 8 2,05 / 3,22
GV 2 9x2 4 290 240 1 38 /1 88 5 .52 /7 ,52
3 6 .5 x 365 180 1 38 5,21
18
2 9x2 4 290 240 1 38 5 .52
GO 2 9 x 29 290 290 1 38 9.57

➢ Blocuri ceramice cu lambă şi uluc (simbol LU) sunt destinate realizării zidurilor subţiri. Se
caracterizează prin lăţimi mici, în raport cu celelalte dimensiuni , îmbinarea cu lambă
şi uluc asigurând stabilitatea asamblării în zidărie. Prezintă găuri orizontale şi pereţi
subţiri. Se fabrică în trei tipuri, simbolizate prin lăţime , în două calităţi şi trei clase.
 Blocuri găurite, cu lambă şi uluc
TIPUL Dimensiuni (mm)

Lungime (L) lăţime (b) înălţime (h)

LU90 1 90 /2 90 90 190
LU60 190 / 290 60 190
LU45 190 / 290 45 190

➢ Cărămizile radiate (simbol CR) sunt destinate executãrii zidãriilor circulare cu diametre
relativ mici, în special, la coşurile de fum.

Asigură realizarea lăţimii constante a rosturilor verticale dintre cărămizi, în zidării

circulare cu diametre relativ mici (sub 2 m). Se îmbunătăţesc, astfel, condiţiile de lucru ale
mortarului din rost.

5.2.Corpurile ceramice pentru planşee

Sunt destinate a fi înglobate în structura planşeelor din beton armat, pentru reducerea
greutăţii acestora, prin crearea de goluri. Prezintă goluri orizontale şi pereţi subţiri .
Se fabrică în patru tipuri, diferenţiate prin modelul secţiunii trensversale şi prin dimensiuni.
Principalele exigenţe impuse se referă la absorbţia de apă şi la rezistenţa la compresiune,
corpurile fiind clasate în corpuri de rezistenţă (Re > 10 N/mm 2), respectiv corpuri de
5.3.Materiale pentru învelitori.
Materialele ceramice pentru învelitori sunt destinate realizării învelItorilor
acoperişurilor de clădiri, de tip şarpantă . Principalele exigenţe impuse se referă la culoare
(uniformă), impermeabilitatea la apă, rezistenţa la încovoiere şi rezistenţa la îngheţ-dezgheţ.
In aceasă grupă de produse sunt cuprinse ţiglele, coamele şi olanele.
➢ Tiglele sunt produse sub formă, de plăci dreptunghiulare sau sub formă de solz de
peşte . Pentru creşterea rigidităţii la încovoiere, pot prezenta jgheaburi (cute). închiderea
învelitorii acoperişului se realizează prin suprapunere parţială, marginile longitudinale
fiin d : executate cu "falţuri". Pentru prinderea de astereala acoperişului, ţiglele au ciocuri
(de agăţare) şi găuri (de legare cu sârmă).

cioc gaură
sect. B-B
B

cioc
gaură

A A

secţ. A-A fal]

ţiglă " solz"
cută
B
 ➢ Coamele sunt corpuri destinate închiderii învelitorilor acoperişurilor, la limitele
superioare ale pantelor (coame). Forma de principiu este semi-cilindrică; pentru motive
estetice, coamele se fabrică In variaţiuni ale acestei forme .
In sens longitudinal, coamele sunt realizate în sistem falţ, pentru închiderea prin suprapunere
parţială.
coamă
(coame)
panta
(ţigle)

astereală
căprior dolie
(olane)

secţ. longitudinală secţ. A-A

A gaură falţ

➢ Olanele sunt destinate închiderii învelitorii acoperi¬şului, la dolii. Au forma unei

jumătăţi de trunchi de con , prin suprapunerea parţială, realizându-se canal de
scurgere a apei la dolii .
 Pentru prinderea pe astereală, olanele au găuri (de legare).
Cu olane, se pot realiza şi acoperişuri foarte greleprin aşezarea acestora în două straturi, legate
cu mortar de ciment-var :
-stratul inferior se aşează cu concavitatea în sus şi diametrul mai mic în sensul pantei;
-stratul superior se aşează cu concavitatea în jos şi diametral mai mare în sensul pantei

stratul mortar
superior
panta

stratul
inferior

➢ Tuburi ceramice.
Elementele de tubulatură din ceramică se folosesc, în principal, pentru realizarea
canalelor individuale de fum şi ventilaţie, la drenaje şi pentru transportul unor lichide corosive.
♦ Tuburile pentru canale individuale de fum şi ventilaţie sunt corpuri ceramice cu secţiune
rectangulară, singulară sau compartimentată şi servesc pentru realizarea coşurilor de fum (pentru
sobe) sau a unor canale continue pe toată înălţimea clădirii în scopul ventilării permanente a unor
spaţii în care există pericolul acumulării de gaze toxice sau inflamabile (bucătării, cămări, grupuri
sanit
 ♦ Tuburile de drenaj se folosesc pentru evacuarea apelor freatice din masivele de pământ.
In figurea urmatoare se prezintă modul de realizare a unui dren în zona unui debleu de drum,
eliminându-se infiltraţia apei freatice prin taluz, care, prin antrenarea pământului, poate provoca
surparea acestuia.
Tuburile au forma interioară cilindrică, iar cea exterioară cilindrică sau poligonală. In treimea superi-
oară, pot prezenta găuri, pentru a permite apei să pătrundă în tub. Continuitatea tubului se poate
asigura prin mufare.

găuri mufă
sect. A-A

A
A
pământ permeabil
dop din argilă
ecran din argilă
filtru, din N.A.S.
material granular
taluz
drum

tub de dren
cunetă
pământ impermeabil

♦ Tuburile pentru transportul lichidelor corosive se realizează din gresie ceramică, fiind
glazurate, cel puţin, la interior. Se folosesc pentru lucrări de canalizare a apelor uzate şi în industria
chimică.
 Principalele exigenţe impuse tuburilor de referă Ia rezistenţa la compresiune pe
generatoare (pentru a rezista presiunii pământului în care sunt pozate), rezistenţa la încovoiere
longitudinală (pentru a rezista la manipulare, greutatea proprie şi a lichidului pe care îl
transportă) şi, după caz, la impermeabilitatea şi uniformitatea suprafeţei interioare (pentru
asigurarea scurgerii lichidelor).

5.4.Produse ceramice penţrii protecţii şi finisaje.

In această grupă, pot fi cuprinse produsele ceramice destinate placării pereţilor şi
pardoselilor pentru realizarea finisajelor rezistente şi protecţia anticorosivă. Principalele
exigenţe se se impun acestor produse se referă la faţa văzută (pentru a asigura aspectul estetic
al finisajului), aderenţa la elementul placat şi rezistenţa la acţiunea mecanică sau a agenţilor
fizico-chimici cu care vin în contact.

♦Cărămiziledeplacaj se prezintă în secţiune transversală sub formă de profil U, faţa văzută putând
avea aspectul neted, rugos, în relief, cu topituri locale etc. Pot fi neacoperite, angobate sau glazurate.
Se fabrică prin extrudere, rezultând sub formă de tub cu secţiune rectangulară, cele două cărămizi
îngemănate fiind separate prin lovire.
Se folosesc pentru placarea faţadelor, realizându-se finisaje rezistente la intemperii, cu aspect de
zidărie aparentă.

tencuială
de mortar

zidărie
cărămidă
de placaj

♦ Plăciledinfaianţă se folosesc pentru finisaje igienice, rezistente la umiditate ridicată.

Se fabrică prin presare, cu dimensiuni de 150 x 150 mm, sau mai mari, şi grosime de 5,5 mm.
Faţa văzută este glazurată, iar faţa cu care se aplică pe suport este profilată pentru îmbunătăţirea
aderenţei. Se montează în placaj, cu mortar de ciment.
 ♦Plăcuţele din majolică se folosesc ca înlocuitori ăi plăcilor de faianţă. Fiind fabricate din argilă
caolinitică impurificată, pentru a se evita deformarea la ardere, se realizează plăcuţe de mici
dimensiuni (mai mici decât 50 mm). Se livrează lipite cu faţa văzută pe panouri din hârtie. După
montarea în placaj, hârtia şi adezivul se îndepărtează prin spălare cu apă.

♦Plăcile din gresie ceramică se folosesc pentru placarea pardoselilor, prezentând rezistenţă la uzură
şi impermeabilitate ridicate. In cazul în care, la fabricare se folosesc adaosuri corespunzătoare, se
obţin gresii rezistente la coroziune chimică (în special la acţiunea acizilor), plăcile fiind folosite la
protecţii anticorosive. Pot fi glazurate şi sunt montate în placaj, cu ajutorul unor mortare speciale, de
asemenea, rezistente la coroziunea specifică.

♦Corpurile ceramice pentru pardosit grajduri şi padocuri prezintă goluri orizontale , iar feţele şi laturile
longitudinale cu striuri, pentru a fi antiderapante, respectiv a îmbunătăţi aderenţa la stratul suport şi
între elemente. Se folosesc pentru pardoseli igienice şi drenante, la construcţiile zootehnice.
h

L
striuri
L

b
5.5. Materiale refractare

♦ Materialele refractare se caracterizează prin punct de refractaritate termică mai mare decât
1580°C. Sunt destinate realizării cămăşuielilor (refractare) la cuptoare şi agregate termice
care lucrează Ia temperaturi înalte.
Materialele refractare se produc sub formă de corpuri fasonate (cărămizi, plăci, cochilii etc.) şi
sub formă granulară (mase refractare) cu care se realizează mortare sau betoane.
Pe lângă refractaritatea termică» aceste materiale trebuie să se caracterizeze şi din punct
de vedere chimic, pentru a nu produce reacţii nedorite cu materialul util (care se prelucrează în
cuptor) şi care ar produce contaminarea materialului util şi ar provoca corodarea cămăşuielii.
Din gama foarte largă de materiale refractare, având îţi vedere cşle două criterii, se
menţionează, ca principale, clasele tip şamotă, tip silica şi tip magnezitic.
♦ Materialele tip şamotă se fabrică din argile refractare, în două faze:
♦ în prima fază, masa ceramică se arde la temperatura de cca. 1300°C, după care se macină sub
formă de nisip (sort 0-5 mm);
♦ în a doua fază, se realizează amestec, uşor umezit, din acest nisip cu puţină argilă, se
fasonează produsele şi se ard la temperatura de 1400°C.
Samota se caracterizează prin caracter chimic neutru şi comportare bună la variaţii de
temperatură.
♦ Materialele tip silica se fabrică din argilă refractară cu adaos de nisip silicios sau cuarţită
măcinată şi lapte de var, prin ardere la temperaturi de 1450°C. Conţinutul mare de SiC>2
conferă ceramicii caracter chimic acid şi refractaritate termică ridicată dar comportare
necorespunzătoare la variaţii mari ale temperaturii de exploatare.
♦ Materialele tip magnezitic sunt obţinute prin arderea la temperaturi de 1600°C a amestecurilor
de argilă cu adaos de roci magnezitice (dolomită, magnezită etc.) măcinate şi soluţie de
Mg(OH)2. Prezintă caracter chimic bazic şi o foarte înaltă refractaritate termică.
♦ Cahlele de teracotă pentru sobe sunt produse semifine, poroase, colorate (galben roşcat). Masa
ceramică se prepară prin amestecarea argilei comune cu nisip (ca adaos degresant) şi cu
cioburi ceramice , încât contracţiile de volum, atât la uscare, cât şi la ardere, sunt diminuate
iar starea de fisurare este mult redusă. In acest mod, fără a avea refractaritate termică ridicată,
cahlele prezintă comportare bună la variaţii de temperatură. Cahlele sunt glazurate şi se
fabrică în foime diferite, pentru câmp, colţuri, cornişe, socluri, console, capace pentru
curăţire etc.
5 .6 .Ag r ega te de tip cera m ic.
Având în vedere densităţile aparente ale materialelor ceramice brute, poroase (<1,80
g/cm ), deşeurile rezultate la fabricarea acestor produse, dacă sunt concasate şi sortate, pot fi folosite
3

ca agregate minerale uşoare.

In unele cazuri, se pot fabrica agregate speciale de tip ceramic.
♦ Granulîtul se fabrică prin arderea unor granule cu forma ovoidală, fasonate din mase ceramice
fuzibile. Prin vaporizarea apei, structura granulei este expandată, iar stratul superficial este
topit. Granulele se vor caracteriza, astfel, prin structură poroasă (spongioasă) dar cu
porozitatea închisă
♦ Zgurile de furnal şi de oţelărie, reprezintă sterilul (argilos) topit, din minereurile metalifere 2). Dacă
sunt răcite cu apă, zgurile sunt expandate. Prin concasare şi sortare se obţin agregate de tip
ceramic, caracterizate prin densitate aparentă mică, dar porozitate deschisă.
♦ Agloporit-vX reprezintă materialul rezultat prin concasarea sterilului de cărbune depozitat în
halde. In haldă, cărbunele conţinut de steril se auto-aprinde producând calcinarea argilei. La
decopertarea haldei, materialul de culoare roşiatică se excavează se concasează şi se sortează.

5 .7 .Alte pr o duse cera m ice.

Din ceramică albă (faianţă, semiporţelan şi porţelan) se realizează obiectele tehnico-
sanitare (chiuvete, căzi de baie, vase de WC etc.), vase de laborator şi izolatori electrici. Produsele
sunt, de regulă, glazurate.
Criteriile de alegere a materialului se referă la rezistenţele mecanice şi la capacitatea de
izolare electrică, determinate de compactitatea structurii. Sub acest aspect, datorită stării lor
clincherizate, respectiv vitrificate, semiporţelanul şi porţelanul prezintă caracteristici net superioare
faianţei.