Jurnalul clasei

Diriginte Ovidiu Bădescu

Promoţia 2006-2007

Îmi amintesc cum începea clasa a IX-a, fiecare elev primind o mică “surpriză”:
“Am pornit, cu sau fără voia unora dintre noi, împreună şi, cel puţin o perioadă, vom continua
tot împreună. Poate uneori vom greşi unii faţă de alţii (suntem cu toţii oameni), poate unii nu vom
rezista, poate vor veni alţii să ne ia locul… Indiferent ce se va întâmpla şi indiferent de câte ori ne vom
supăra unii pe alţii , important e să vă păstraţi bunul simţ, să deveniţi oameni de cuvânt, pe care cei din
jur să se poată baza. Să fiţi sociabili, să aveţi mulţi prieteni, să trăiţi frumos anii de liceu şi să vă
realizaţi în viaţă.”
Urmau apoi sfaturi despre desfăşurarea orei de mate….şi apoi tăcere.

Au trecut patru ani, privesc în urmăşi sunt atâtea amintiri…Îmi-amintesc…

-că…v-am dat lucrare în prima oră, că alergam după voi prin barul şcolii sau prin tribună, că
trimiteam tot felul de bileţele pe acasă.
-că…inclusiv colegii de bancă erau aleşi prin tragere la sorţi, că am ajuns să avem 12 sticle de 2
litri de cola dăruite de voi clasei, că tot voi aţi dorit să curăţaţi panoul clasei.
-că…ne-am făcut cadouri de Moş Nicolae, că aţi “inventat” un imn al clasei, devenit apoi un
imn al liceului. Că…prin voi a apărut revista “Uite cine vorbeşte”, că împreună cu voi am fost la
cascade
-că erau adevărate campionate de table, şah, cruce în spatele clasei, că săracul calculator era
sufocat de pozele aduse de băieţii clasei, că eram chemat de anumiţi profesori de acasă deoarece voi
chiuleaţi.
-că anumiţi băieţi îmi cereau să merg la ei acasă atunci când îi întâlneam prin oraş, că aceeaşi
băieţi doreau să vină la şcoală în costum.
-că mergeam prin piaţă să caut şi eu “tricou fără buric” sau pantaloni fără fund…să mă îmbrac
ca şi voi, că unora dintre voi trebuia să vă fac eu sandvişurile, deoarece părinţii s-au săturat să o facă
doar ei.
-că unii au luat 1 în teză, chiar într-a XII-a, că alţii au dorit să şmirguiască şi să lăcuiască
băncile, că a fost nevoie să le bat în cuie pentru a fi aliniate…
-că...în cei patru ani au fost 28 de premii şi menţiuni la olimpiadele judeţene, că au fost 17
prezenţe la olimpiada naţională şi 12 premii şi menţiuni la aceste naţionale.
Aş povesti pagini întregi, însă nu aş face-o la fel de bine ca şi voi, aşa că…urmează jurnalul.

Ovidiu Bădescu

Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere

1 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
 “Gândurile de schimbare ale timpului ne rǎvǎşesc vieţile. Haotic înainteazǎ vǎlǎtuci de ceaţǎ
jucându-se cu visurile noastre, aruncându-le în trecut, în viitor…la întâmplare.”

Clasa a IX-a
Şi uite cǎ mult aşteptata zi şi-a fǎcut apariţia-ne spunem noi pe când pǎrinţii încearcǎ în zadar sǎ
ne trezeascǎ… aceeaşi veche poveste (totul ar fi mult mai bine dacǎ nu ar trebui sǎ ne trezim la aşa o
orǎ-tocmai cînd visul începea sǎ-mi placǎ…). Grea povarǎ ducem noi, elevii… dar totuşi, nu e timp de
filozofat, mai ales atât de dimineaţǎ. Întrebǎri existenţiale ne vin acum în minte: oare îmi stǎ bine pǎrul?
sǎ mǎ îmbrac cu bluza roşie sau cu cea neagrǎ pe care am cumpǎrat-o ieri?! Legea e lege: la prima
întâlnire, fie cǎ e ea cu noii colegi, cu profesorii sau cu oricine altcineva, trebuie sǎ faci o impresie bunǎ,
aşa cǎ pânǎ ne aranjǎm, mai trece o orǎ. Micul-dejun? nici nu mai încape vorbǎ (la fluturaşii pe care îi
avem în stomac cine ar mai fi în stare sǎ-şi bea liniştit cafeaua cu lapte?) şi astfel, grǎbiţi (vervǎ
caracteristicǎ vârstei) ieşim pe uşǎ-acum suntem pregǎtiţi pentru orice…
Prima zi de şcoalǎ, prima zi într-un liceu nou, într-o lume complet diferitǎ care se deschide în faţa
noastrǎ şi care ne ameţeşte cu varietatea ei copleşitoare. Zumzete, râsete, chicoteli ne înconjoarǎ din
toate pǎrţile, iar mulţimea de feţe noi, unele zîmbitoare, altele, dimpotrivǎ, la fel de speriate ca şi noi
(doar s-a dus faima liceului…), feţe care pânǎ acum nu au existat decât în închipuirea noastrǎ, par sǎ ne
spunǎ într-un glas: “da, aţi ajuns la liceu…”. Şi acum ce urmeazǎ? ….. oare de ce nu suntem bucuroşi-
aşa cum s-ar presupune (am visat la asta atâta timp încât acum ni se pare ceva normal)- sau ǎsta e modul
nostru de a ne exprima? Nu-i nici o problemǎ! Avem 4 ani de-acum încolo sǎ ne cunoaştem şi, mai mult
ca sigur, peste ceva vreme ne vom aminti de reacţia noastrǎ şi o sǎ ne distrǎm pe seama ei (doar altceva
mai bun de fǎcut nu o sǎ avem! ☺). Însǎ acum suntem cu toţii tǎcuţi, liniştiţi, prea liniştiţi… sau poate
doar adormiţi visând la cele trei luni de libertate totalǎ (fantoma vacanţei trecute ne bântuie încǎ şi deja
ne facem planuri pentru urmǎtoarea).
Gânduri “negre” ne trec prin minte pe când ne strângem cu teamǎ în locul marcat clasa a-IX-a E,
profil matematicǎ informaticǎ, intensiv englezǎ-sunǎ bine acum, dar oare ce ne rezervǎ viitorul? Şi nu
vorbim despre viitorul îndepǎrtat, ci acela ce se deschide în faţa noastrǎ odatǎ cu primul pas în noua
noastrǎ salǎ de clasǎ. O încǎpere mare, luminoasǎ, însoritǎ, care pare sǎ emane o energie pozitivǎ; doar
tablele şi perdelele negre amintesc de atmosfera posomorâtǎ dintr-o salǎ de clasǎ. Inimile noastre încep
sǎ batǎ din ce în ce mai tare… aici o sǎ ne petrecem 4 ani din viaţǎ-şi frica de necunoscut îşi face, încet,
încet, loc în minţile noastre…
Frica de necunoscut este cea care ne macinǎ pe dinǎuntru, dar în acelaşi timp ne dǎ forţa şi
puterea de a merge mai departe…misterul neştiinţei ne împinge înspre cǎutarea noului şi ne face mai
curioşi şi mai dornici de cunoştiinţe. Poate cǎ ea este cea care ne susţine acum pentru a merge mai
departe, pentru a rǎmîne cu zâmbetul pe buze şi a nu ne lǎsa asupriţi de grijile inevitabile. Oare noul
dirig va fi mai k-lumea decât fostul, oare o sǎ fac faţǎ la mate, sau o sǎ mǎ înţeleg bine cu profa de
românǎ? Sunt întrebǎri la care am şi început sǎ gǎsim rǎspunsuri. Cred cǎ pentru majoritatea dintre noi,
cei care am venit din alte pǎrţi, încrederea necondiţionatǎ pe care am primit-o încǎ de la început din
partea dirigului a fost ca o confirmare a faptului cǎ ne aflǎm în locul portivit (poate chiar şi la momentul
potrivit?!).
Reputaţia liceului era cea care ne dǎdea, de fapt, dureri de cap… auzisem noi cǎ aici, aşa cum ar
spune unii, se mǎnâncǎ învǎţǎturǎ pe pâine, dar pânǎ nu simţi pe pielea ta, nu crezi! (e drept cǎ ne
pregǎtisem noi oarecum sufleteşte pentru “calvarul” ce avea sǎ ne aştepte, însǎ speranţa, dupǎ cum ştiţi,
moare ultima…). Şi aşa cum e vorba aia-prostul învaţǎ din greşelile sale, deşteptul din ale altuia ne-am
şi trezit în mijlocul vârtejului LTL-ului.
Liniştea din clasǎ era agasantǎ… de spus bancuri în timpul orei sau de fǎcut glume pe seama
profului nici nu încape vorbǎ - cu cine sǎ sporovǎieşti dacǎ nu cunoşti pe nimeni?! Şi cum toţi aveam
sentimentul cǎ ceilalţi sunt mult mai buni decât noi şi cǎ mare lucru nu aveam de zis (asta da încredere
în noi…) am ajuns la “înţeleapta” decizie de a sta liniştiţi în banca noastrǎ asta şi la propriu dar şi la
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
2 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
figurat… şi de parcǎ toate astea nu erau de ajuns, trebuia sǎ mai şi stăm în bancǎ aranjaţi ca la grǎdiniţǎ
fatǎ-bǎiat-fată. E drept cǎ am avut libertatea (ce favoare din partea dirigului!) sǎ ne alegem singuri
colegii de suferinţǎ, însǎ atunci eram atât de ameţiţi şi nehotǎrâţi încât ne-a luat ceva vreme sǎ ne
hotǎrâm sǎ ne ridicǎm de pe locurile confortabile pe care ni le-am ales de la început (de fapt nimeni nu
se îndura sǎ-şi pǎrǎseascǎ locul numai bun de dormint din spatele clasei pentru a veni în faţǎ în prima
bancǎ prietenii ştiu de ce!).
Nenorociţii din primele bănci, sǎ le spunem aşa, au fost mai exact 6, printre ei o fatǎ micuţǎ şi
vorbǎreaţǎ-Lili, care s-a remarcat pe loc şi care ne-a fǎcut sǎ o îndrǎgim încǎ din primele ore. Rezultatul
a fost inevitabil: cu oarecare plângeri din partea ei (asta venind ca o confirmare a faptului cǎ fetele au un
al şaselea simţ☺). Am ales prin vot liber ca ea sǎ fie şefa noastrǎ de trib. Calitǎţile ei de lider (?! care?
ar spune unii☺) s-au dovedit a fi mult mai puternice decât cele ale contracandidatului sǎu, Silviu, şi
astfel ea a câştigat din primul tur de scrutin (ce pompos sunǎ!)- ce sǎ facem, tuturor ne e greu, dar
trebuie sǎ ne obişnuim sǎ folosim un limbaj adecvat noii noastre situaţii…. Da’ de unde! Ar spune
Mǎdǎ, care a şi lansat acum celebrele cuvinte care mai mult ca sigur au sǎ ajungǎ motto-ul clasei “Holly
Shit!”.
Şi cum unele lucruri au şi început sǎ se aranjeze într-o oarecare mǎsurǎ pentru noi şi sǎ urmeze o
cale (încǎ nu ştim care, dar sigur nu e cea doritǎ de profesori☺), era logic cǎ fericirea noastrǎ trebuia sǎ
fie curmatǎ(doar a început şcoala) şi asta o datǎ cu memorabilul moment în care ne-am primit mult
aşteptatele manuale… expresia feţelor noastre nici nu mai meritǎ a fi descrisǎ pentru cǎ în momentul în
care le-am vǎzut, mulţi dintre noi am început sǎ râdem cum o sǎ le cǎrǎm pe toate astea pânǎ acasǎ?!
Bǎncile erau acoperite cu cǎrţi de toate felurile: mari, mici, galbene, mov, roşii, groase, subţiri- ca într-
un bazar în care doar te uiţi însǎ nu vrei sǎcumperi şi cred cǎştim şi de ce! Şi printre atâtea minunǎţii, de
departe câştigǎtoarea premiului întâi cu coroniţǎ…de spini! era cartea de mate. Groasǎ de 2 cm, cu o
copertǎ de roz aprins, cǎrticica asta e mesagerul necruţǎtor al viitoarelor ore de mate.
……………………………………………………………………………………………………………..
Buun! Şi cum vǎ spuneam, dupǎ chinuitoarele ore la care noi, ca nişte elevi conştiincioşi ce
suntem, eram atât de atenţi şi atât de cufundaţi în lecţie încât purtaţi pe “aripile gândului” (nu vântului,
chiar dacǎ mulţi ar fi preferta sǎ citeascǎ cele 3 volume de câte 3 cm numai sǎ scape de conjugat
anumite verbe …) uitam complet cǎ ne aflǎm în clasǎm, meritǎm şi noi o lungǎ scurtǎ pauzǎ în care sǎ
ne limpezim (mai bine sǎ ne scuturǎm) creieraşele cǎ nici visatul ǎsta nu-i prea bun doar ştiţi, ce-i prea
mult stricǎ… şi unde altundeva am putea noi sǎ ne recreeǎm dacǎ nu în faimoasa tribunǎ devenitǎ
pentru noi o a doua salǎ de clasǎ. De ce? Pentru cǎ în ultima vreme mai toate orele de dirigenţie şi mai
nou şi orele de mate, le petrecem acolo. Ştiu ce gândiţi voi acum, asta da viaţǎ de licean (şi vǎ mai
plângeţi de LMF) dar nu vǎ grǎbiţi în presupuneri pentru cǎ sunt sigurǎ cǎ orele astea de stat şi
pǎlǎvrǎgit o sǎ ne iasǎ nouǎ pe nas mai târziu. Însǎ pânǎ atunci sǎ profitǎm de vremea frumoasǎ şi sǎ ne
bem sucurile în voie, fǎrǎ grija orei viitoare. Dar dacǎ totuşi ora viitoare e chiar cea de mate, ar fi cazul
sǎ ne cam grăbim, sǎ nu cumva sǎ întârziem cǎ nu ne mai scapǎ nimeni de cǎratul sucului pânǎ la
şcoalǎ. Dar aşa cum se întâmplǎ de obicei şi nimeni nu ascultǎ de sfaturile bine intenţionate, uite aşa s-a
întâmplat ca o datǎ la o orǎ de dirigenţie sǎ avem adunate vreo 10 sticle de 2 l de Coca-Cola (cum noi
suntem mai adormiţi de felul nostru cofeina nu putea sǎ lipseascǎ). Şi dacǎ vǎ îndoiţi de credibilitatea
vorbelor mele (eu, care nu am spus o minciunǎ în viaţa mea hmm, hai una douǎ, mici acolo, detalii,
detalii☺), dovada pe care o am este într-o oarecare mǎsurǎ palpabilǎ: o pozǎ“realizatǎ artistic” cu
sticlele aranjate pe catedrǎ cu o inspiraţie de zile mari pe care şi cel mai mare designer ar putea-o
invidia, aşa cǎ, mai nou, dupǎ ce am crezut şi m-am bucurat cǎ, în sfârşit, am scǎpat de oroarea camerei
de filmat care ne-a terorizat în prima zi de şcoalǎ, dirigu’ nostru a apǎrut cu o altǎinvenţie jucǎuşǎ☺
aparatul de fotografiat. Trebuie sǎ-i acordǎm totuşi anumite merite pentru ideea “genialǎ” pe care a
avut-o pentru cǎ, pe cât de oribil ni s-a pǎrut nouǎ gândul de a fi filamţi (nu de alta, dar sǎ nu fim prinşi
fǎcând cine ştie ce minunǎţii-de parcǎ ar fi ceva aşa de ciudat sǎ copiezi tema la fizicǎ în pauze), pe atât
de mult ne-a surâs ideea de a ne face poze cât e ziulica de lungǎ. Şi care “locaţie” în afarǎ de tribunǎ şi
sala de sport (unde mai avem grijǎ sǎ trecem din când în când sǎ ne arǎtǎm talentele în ale sportului) ar
fi fost cea mai potrivitǎ pentru a ne amenaja “studioul” dacǎ nu în mult iubita noastrǎ salǎ de clasǎ…
pânǎ la urmǎ alegerea s-a dovedit a fi inspiratǎ: aproape oricine ştie acum cǎ pentru a face o pozǎ reuşitǎ
ai nevoie de o luminǎ potrivitǎ aşa cǎ perdelele negre trase mai mereu peste ferestre (ochii noştrii nu
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
3 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
prea suportǎ lumina) nu au ridicat nici o problemǎ, ci dimpotrivǎ. Un lucru însǎ nu prea se potriveşte
aici şi a cam început sǎ-mi dea bǎtǎi de cap…cum de se-mpacǎ vampirii cu aparatul de fotografiat?!....
De camera de luat vederi nici nu mai meritǎ sǎ pomenesc. Singurul care s-a dovedit a fi mai aproape de
oamenii normali (numai din punctul ǎsta de vedere) a fost Vlǎdoiu care cu chiu cu vai, a acceptat sǎ
joace rolul unui tânǎr dezorientat în prima lui zi la o nouǎ şcoalǎ în filmul pe care noi ne-am decis sǎ-l
facem. Cum care film? Asta e o altǎ idee de-a noastrǎ pe care ne gândim de ceva vreme sǎ o punem în
aplicare, şi astfel, începând de atunci, ne-am lǎsat imaginaţia înfloritoare sǎ zburde pe câmpurile
posibilitǎţilor, creând diversepeisaje cuprinse de un aer mistic… Da’ de unde? În fine, vroiam şi noi sǎ
ne etalǎm puţin talentele într-adevǎr înmǎrmuritoare şi sǎ le arǎtǎm tuturor cine suntem noi de fapt-
adicǎ IX E, adicǎ cei cǎrora mai mereu li se întâmplǎ lucruri paranormale…. Ei da, ar spune unii, de
parcǎ ar fi ceva ciudat sǎ-ţi pice varul în cap sau sǎ-ţi murmure un bec acelaşi refren nǎucitor în timpul
orelor, sau mai rǎu, atunci când eşti nevoit sǎ dai o lucrare. Şi dacǎ încǎ nu v-aţi dat seama cǎ eu sunt
mai ameţitǎ de felul meu, acum aveţi ocazia sǎ o faceţi. Dupǎ cum cred cǎ bine aţi observat am uitat “de
la mânǎ pân’ la gurǎ” despre ceea ce vorbeam şi am început sǎ bat iar câmpii-şi nimeni nu mǎ trage de
mânecuţǎ! Nu-i nimic, am s-o fac chiar eu… deci, aşadar şi prin urmare (grecii fac comerţ pe mare☺)
vǎ povesteam despre filmuleţul nostru care va fi un adevǎrat blockbuster… cine mai stǎ sǎ se uite cǎ noi
nu am fǎcut altceva decât sǎ vorbim, şi sǎ vorbim, sǎ discutǎm şi iar sǎ mai vorbim puţin(v-aţi prins, de
fapt vroiam sǎ-l ţinem ocupat pe dirig sǎ nu facem mate valoare, nu?) despre ce şi cum va fi şi încǎ nu
am ajuns la un posibil scenariu (de fapt era unul drǎguţ în genul unui thriller în care toţi mor şi vǎ puteţi
imagina cine e criminalul☺, însǎ nu pǎrea cǎ ar avea prizǎ la public, aşa cǎ l-am abandonat).
Şi uite-aşa, mai jucând cǎrţi , mai ascultând muzicǎ sau uitându-ne la TV, iatǎ cǎ timpul a trecut
(mai greu, într-adevǎr, dar a trecu) şi noi deja visam la vacanţa de iarnǎ şi la petrecerea de Revelion. Un
singur amǎnunt ne strica însǎ cheful de distracţie ce altceva dacǎ nu prea mult temutele teze?! Şi dupǎ
ce vreo 2 luni am tot tras chiulul de la învǎţat (la stat nu ne întrece nimeni) vǎ imaginaţi ce şoc a fost
pentru noi sǎ ne punem pe tocit tocmai atunci. La românǎ şi englezǎ am mai scǎldat-o noi cumva (doar
ne pricepeam la dusul cu vorba) însǎ la mate, info şi fizicǎ frica se putea citi pe feţele noastre… Şi cum
cred cǎ dirigului îi place mai mult cum arǎtǎm atunci când suntem speriaţi era de aşteptat ca la teza de la
mate sǎ încerce sǎ ne streseze şi mai mult şi cum altcumva dacǎ nu filmându-ne (comentariile sunt de
prisos…). Însǎ cu toate astea am reuşit cu toţii sǎ luǎm notele de care aveam nevoie pentru a putea trece
(Sf. Cinci) iar vacanţa de iarnǎ a venit ca o binecuvântare pentru majoritatea dintre noi. Şi astfel timp de
2 sǎptǎmâni (bine ar fi fost sǎ fie mai mult, dar mai bine tac stiţi ce se spune, nemulţumitului i se ia
darul…) am uitat de şcoalǎ (sau cel puţin am încercat unele gânduri negre încǎ ne mai bântuiau….)☺
Şi cum lucrurile bune nu dureazǎ o veşnicie, nici bine nu ne-am obişnuit cu vacanţa, cǎ a şi
trebuit sǎ ne reluǎm rutina zilnicǎ… pentru unii dintre noi cu mici sau mari diferenţe. Şi probabil vǎ
întrebaţi de ce spun asta? Ei bine. Pentru cǎ “momentul adevǎrului” sǎ-i spunem aşa a sosit, iar o parte
din noi deja s-au pus pe învǎţat pentru olimpiade. E de prisos sǎ mai adaug faptul cǎ rezultatele au fost
pe mǎsura aşteptǎrilor şi a eforturilor depuse.
Şi dupǎ atâta mate, fizicǎ sau info, cred cǎ meritǎm şi noi o orǎ în care sǎ ne relaxǎm… Ghiciţi?
La orele de istorie dulci (…sau amare) amintiri! Cine nu-şi aduce aminte de “fericitele” ceasuri în care
cu foaia de hârtie goalǎ în faţǎ şi creionul din mânǎ pe care mai ai puţin şi-l rupi de nervi, stai… şi te
suceşti… şi te mai întorci spre colegu’ de bancǎ (poate, poate, o fǎrâmǎ de inspiraţie) numai să-ţi dai
seama de ce vrea profu’ sǎ spunǎ cu subiectul ǎla… şi uite aşa ni s-a întâmplat şi ni se întâmplǎ în
continuare şi nouǎ; şi sǎ nu cumva sǎ credeţi cǎ ar fi din cauza noastrǎ, Doamne fereşte, dimpotrivǎ (se
pare cǎ dirigu’ avea drepate când ne spunea cǎ la asta ne pricepem cel mai bine-sǎ cǎutǎm scuze atunci
când ceva nu ne iese aşa cum am vrea noi, dar ce sa-i faci, fiecare cu talentul lui☺). Auzisem noi de pe
la unii, de pe la alţii (doar avem antenuţele noastre) cǎ noul prof de istorie ne va face viaţa “frumoasă”
(doar predǎ la LTL) şi cum altfel dacǎ nu obligându-ne sǎ învǎţǎm pentru orele lui… credeţi cǎ era de
aşteptat? Ei bine, pentru noi nu… Dar cum noi suntem ceva în genul lui Toma Necredinciosul, nu am
vrut sǎ credem asta pânǎ când nu am simţit-o pe pielea noastrǎşi asta o datǎ cu prima lucrare pe care am
dat-o. Nu cred cǎ mai e nevoie sǎ vǎ spun cǎ rezultatele au fost pe mǎsura cunoştiinţelor noastre sau mai
degrabǎ pe mǎsura notiţelor din caiete (inexistente la majoritatea dintre noi). Dar de ce inexistente, s-ar
mira profu’ de istorie, când noi eram atât de atenţi şi de cumniţi (prea liniştiţi asta ar fi trebuit sǎ
trezeascǎ bǎnuieli) în timpul orelor?! Explicaţii ar putea fi multe (şi majoriatea în favoarea noastrǎ☺)
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
4 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
dar ce e clar e faptul cǎ în timp ce Nandi, Lili şi Adela se dǎdeau de ceasul morţii foindu-se întruna pe
scaune(şi ne mai mirǎm de ce scaunele se rup aşa de uşor….) majoritatea celor cruţaţi de capriciile
vremii aveau preocupǎri mult mai interesante şi constructive, de pildǎ sǎ-şi mai îmbogǎţeascǎ puţin
cultura generalǎ ascultând muzicǎ în spatele clasei sau sǎ doboare un nou record la punctajul adunat la
jocul de cǎrţi jucat pe sub bancǎ… de avioanele din hârtie nici nu mai meritǎ sǎ pomenesc.
Dar dacǎ la asta mai putem noi sǎ trişǎm oarecum, când vine vorba de lucrǎri, nu mai avem nici
o şansǎ… Nevinovatul schimb de rânduri în timp ce profu’ dicteazǎ subiectele a devenit pentru noi o
simplǎ amintire (cel puţin la orele de istorie) o datǎ cu lecţiile (de fapt 3-urile) primite de Vlǎdoiu şi
Flavia R.. Şi dacǎ, printr-o enormǎ greşealǎ strecuratǎ şi cu un car de noroc la dispoziţie, reuşeşti sǎ
copiezi ai sǎ sfârşeşti exact ca Rusu care, cu o foarte mare uşurinţǎ a confirmat spusele profului de
fizicǎ precum cǎ el duce o viaţǎ de pǎduche trǎind ca un parazit de pe spinarea altora (mai precis a
colegelor de bancǎ). Numai cǎ de data asta sursa de inspiraţie nu a fost alta decât cartea de istorie, însǎ
cine altcineva dacǎ nu Rusu putea sǎ facǎ o prostie atât de mare ca asta? Bucuros la gândul cǎ a copiat şi
lǎudându-se în stânga şi în dreapta cǎ a reuşit sǎ scape de privirile vigilente (se pare cǎ au fost prea
vigilente din moment ce asta i-a scǎpat☺) ale profului, dragul nostru coleg s-a descotorosit de orice
emoţie în privinţa testului sperând la o notǎ mǎricicǎ ce-l va scǎpa de necazuri… ceea ce el nu ştia cǎ a
reuşit sǎ copieze cuvânt cu cuvânt, virgulǎ cu virgulǎ exact altǎ lecţie decât cea care trebuia (asta da
muncǎ în zadar). Şi uite aşa, zâmbetul i-a pierit când şi-a aflat frumoasa notǎ…Un lucru e cert: asta nu a
fost decât prima lui reuşitǎ de acest gen la istorie, însǎ ceva îmi spune cǎ multe altele vor continua.
Şi tot vorbind despre Rusu, trebuie totuşi sǎ vǎ spun cǎ el nu este, aşa cum ar crede unii, bǎiat
rǎu şi cǎ cel puţin are “decenţa” sǎ aparǎ la orǎ, lucru care mai rar se întâmplǎ, însǎ, şi la orele de
germanǎ (doar ştiţi: mai rǎruţ cǎ-i mai drǎguţ) la care, aşa cum îi place profului sǎ spunǎ, are o
“prezenţǎ rapsodicǎ”. Dar totuşi, nu trebuie sǎ-i acordǎm doar lui credit pentru vorbele de duh ale
profului (l-am lǎudat prea mult acum şi poate i se urcǎ faima la cap) când şi alţii au contribuit din plin la
asta şi meritǎ cu desǎvârşire sǎ fie menţionaţi. Împreunǎ ei formeazǎ trio-ul de milioane: Rusu, Bubu şi
Velcsov, însǎ cel de la germanǎ şi din clasa noastrǎ (de cei din A nici nu mai meritǎ sǎ pomenesc…). Şi
cum banca fantomǎ care apare şi dispare ca din senin (mai ales dispare cǎ aşa se întâmplǎ mai des
acum) a devenit celebrǎ peste noapte (mai degrabǎ peste an) trebuie sǎ vǎ povestesc, în linii mari, sǎ nu
cumva sǎ vǎ plictisiţi despre întâmplarea care, pe cât de comicǎ şi de nevinovatǎ ni s-a pǎrut nouǎ, pe
atât de inadmisibilǎ i s-a pǎrut profului de germanǎ… Schade! Dar sǎ revenim… uite cǎ se fǎcea la o
orǎ devreme în dimineaţǎ, când încǎ der Hahn mai pe româneşte cocoşul nu-şi începuse serenada
matinalǎ, o salǎ de clasǎ plinǎ cu elevi adormiţi şi oropsiţi de soartǎ care cu greu îşi mai ţineau ochii
deschişi urmǎrind lista (sǎ nu vǎ închipuiţi cǎ pe cea a lui Schindler) de cuvinte pe care se presupunea
cǎ trebuie sǎ le înveţe☺. Şi aceşti elevi harnici şi silitori (asta doar în privinţa temelor de vacanţǎ-adicǎ
a planurilor de petrecere a timpului liber) trebuiau sǎ-şi pǎrǎsescǎ locurile confortabile numai bune de
visat pentru a face o micǎ excursie pânǎ în cabinetul de germanǎ. Vǎ puteţi imagina imensul sacrificiu
fǎcut de ei, sacrificiu care merita, bineînţeles, o rǎsplatǎ… Şi cum soarele de dimineaţǎ îi îmbia pe
majoritatea sǎ lase deoparte totul şi sǎ se bucure de el (se subînţelege cǎ la o partidǎ de cǎrţi în tribunǎ)
celebrul nostru trio nu putea sǎ reziste imensei tentaţii… şi astfel, într-un moment prielnic de neatenţie a
profului au încercat într-un mod destul de convenabil spre cabinet cu cel înspre curte şi tribunǎ…ce a
urmat, vǎ închipuiţi… poate cǎ dacǎ învǎţam la un alt liceu cu un regulament mult mai bine agreat de
noi toţi, respectiva glumǎ ar fi fost gustatǎ şi de prof, însǎ cum ne aflǎm la LMF lucrurile au stat exact
invers… partea proastǎ a fost cǎ au trebuit sǎ se întoarcǎ la orǎ, ǎsta da final dramatic…
Buun! Aşa cum speram, noi, copii deştepţi☺, am fǎcut rost de trecere la toate materiile mila lui
Dumnezeu e mare! Altfel, cum am fi putut noi sǎ ne bucurǎm în voia cea mare pe plajǎ clǎtindu-ne
ochii (nu-i aşa cǎ bǎieţi cǎ vara e anotimpul vostru preferat? ☺ştiam eu!). Aşa cǎ, ce mai aşteptaţi? Nu
v-a fost de ajuns un an întreg de învǎţat (şi mai ales de “mimat inteligenţa”)? Cuvântul de ordine e
distracţie aşa cǎ profitaţi şi ocoliţi cât puteţi de mult zidurile liceului şi la propriu, dar mai ales la
figurat… mǎcar 3 luni prescripţiile doctorului…..

Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere

5 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
 Clasa a X-a

Da...? Dor mare de mine, nu? Cum? Mă gândeam eu... ei bine, dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu
şi dacă voi mai vreţi vacanţă... uite că ea nu vă vrea...clasa a X-a bate la uşă!
Somnic? Auzi un bâzâit pe undeva prin dormitorul tău şi vrei să fie alarma de incendiu care
anunţă foc şi vâlvătaie în liceu? Hm... ce ţi-e şi cu imaginaţia asta prea bogată... Hai, deschide ochişorii
şi...hopa sus☺! E vremea să păşeşti cu dreptul într-o nouă etapă din viaţă, un nou an pe care noi,
colegii, îl anunţăm ca fiind o mare aventură! Pregătit?☺ Că doar frumoşi, tineri, cu poftă de viaţă (oau!
vacanţa asta chiar ne-a făcut bine☺...) suntem liceeni de LTL, aşa-i?
Şi cum se spune că experienţa este cea care întotdeauna face diferenţa, uite că noi, ca să ne
ridicăm la înălţimea ”renumelui” dobândit peste an, am decis în unanimitate să ne opunem ferm acestui
slogan (aviz amatorilor-ciocolata cu rom atentează deci nu doar la podoaba capilară a tipului din
reclamă☺). Vă închipuiţi, nu? Şi dacă deşteptul învaţă din greşelile altora, noi nici măcar de ale noastre
nu ne-am mai amintit (că de, nu e simplu să-ţi deschizi ochişorii odată cu găinile, sau hai, mai autohton,
vrăbiuţele de prin balcoane, băieţilor începe să le surâdă ideea☺). Aşa că, mai cu regrete că trebuie să-i
dăm dreptate, mai cu ceva teamă că una din vorbele profului se adevereşte (nu intrăm în detalii...unii s-
ar putea ascunde deja), uite că istoria chiar se repetă şi noi rămânem la fel de surprinşi... Păi, să
vedem...Somnoroşi - nimic nou, nepregătiţi pentru o zi de şcoală a la LTL iar, nimic nou, luaţi prin
surprindere de tumultul nesăţios al evenimentelor (oau, chiar le am...)în continuare, nimic nou! Deci
şcoala a început...hm...nu ar trebui săreacţionăm şi noi cumva?!
Dar uite, pe măsură ce paşii noştri mai lasă în urmă câte o treaptă din cele 3 etaje atât de
binecunoscute acum, amintirea anului trecut îşi face încet, încet loc în minţile noaste... IX E
Reloaded...spaţiu ciudat, atemporal, definit printr-un veşnic amalgam de bucurii şi tristeţi...sala de
clasă...viziunea tablei de un negru prevestitor de zile...la fel...praful de cretă plutind ameninţător, haotic,
în jurul unui prof privindu-ne “discret” peste ochelari...Sau nu? Să fie oare locul în care de atâtea ori
reuşeam, adunaţi cu toţii în faţa televizorului, să mai uităm puţin că suntem mari şi să ne descreţim
frunţile râzând odată cu Tom şi Jerry? Sau clasa în care, rând pe rând, am învăţat să ne acceptăm aşa
cum suntem, să ne cunoaştem mai bine şi, de ce nu, să ne mândrim cu acele lucruri mărunte care ne fac
speciali? Nu ştiu...dar cred că sunteţi de acord că aşa, cu bune şi rele, e locul la care ne întoarcem,
totuşi, cu vise şi speranţe noi...
“Oare cum va fi?” e sigur întrebarea care ne “munceşte” acum minţile zvăpăiate şi în verva
caracteristică vârstei suntem gata oricând să o luăm de la început... promitem să ne facem mai mulţi
prieteni, să o dăm la pace cu câte un prof mai “binevoitor” şi...hai, fie...să învăţăm ceva mai bine
(atenţie la portofele banii de buzunar încep să se înmulţească☺).
Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg (ştiţi voi, mate...e multe şi
e grele☺), uite că surprinderea se poate citi din nou pe chipurile noastre (se vede treaba că am fost copii
cuminţi şi ne-am făcut bine temele în vacanţă☺). Şi aşa se face că, sub sclipirile de bucurie din ochii
dirigului doar a început un nou sezon☺, ne-am văzut din nou în mâini cu mesagerii necruţători ai orelor
de curs...ghiciţi?...urâte, mari şi grele☺oare îmi sună doar mie cunoscut?! Şi pe măsură ce fiecare
pacheţel de cărat acasă primit, vorba aceea, cu mâinile în buzunare(că doar la noi aşa se începe prima zi
de şcoală☺) ciudatul entuziasm născut, bineînţeles, într-un solitar moment de rătăcire zbura departe,
departe aşa cum gândurile noastre încă mai erau pierdute spre cele 3 luni de...libertate!(aşa da viaţă...).
Şi până la urmă ce vrea dirigu’ şi toţi posesorii de meserie didactică? Să stresăm bieţii noştri
neuroni când ei încă mai au ochelarii de soare puşi?! Tupeu!!! Oricum, la atâta căldurăşi soare în
inimile noastre ar fi deja prea deplasat să mai pui şi creieraşul în priză...se scurtcircuitează....(oare
plătesc daune ăştia de la Electrica? Eu îl pun pe al meu la 220, alţi doritori? ☺☺). Asta e, greu ar fi în
primele 2 luni jumate....ultimele 4 săptămâni funcţionăm cu putere maximă....full
speed☺☺....explicaţia? Simplu (nu formaţia!!). Sindromul t.s.î.c.s.î.a.(tre’ să învăţ că se încheie anu’)
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
6 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
cunoscut ca fiind un fenomen de o amploare gen Backstreetboys atunci când Nick era blond, blond,
blond... şi cam netuns, extrem de contagios având drept simptome comportamente de genul: azi învăţ la
fizică-mâine am teză! azi îmi trag la xerox portofoliul-mâine îl predau! azi învăţ la bio-mâine mă
ascultă că n-am notă! Specialiştii se pronunţă asupra lui: depăşeşte orice curent de la hippy la power-
flower, de la păpucii cu paiete aurii la fustiţele gen gipsy, de la lipit gumele de mestecat sub
bănci(Vlădoiu ştie...dacă pantalonii lui ar avea vreo prescripţie medicală care să le “interzică” utilizarea
gumei☺) până la însuşirea temelor capetelor ce au beculeţul aprins ca fiind proprii. Da’ chiar aşa...n-ar
fi rău...un xerox manual! Parcă văd firma: “La noi totul e... ecologic!! Fară tuş şi radiaţii ai tema
perfectă! Scrisul de mână face diferenţa!!”
Spuneam... Da... ce spuneam?! A....greu tare...(ups!!! Nu mai spuneţi nimic, aşa-i?☺)
Da...porcul se îngraşă în ajunul Crăciunului (fetelor, atenţie la siluete☺)! Pe bune! Şi ce alt exemplu
mai bun vreţi dacă nu tezele noastre?! Auzi tu! Să înveţi un semestru întreg când poţi, la fel de bine, să
înveţi cu o zi înainte...! Oricum, procesul de preparare a chefului de învăţat are mai multe etape. Propun
revizuirea lor:
Am teză la... pe...(cu o lună înainte)
Am teză la... pe...(cu o jumătate de lună înainte)
Am teză la... pe...(cu o săptămînă înainte)
Am teză la... pe...(cu trei zile înainte)
Am teză la...pe...deci chiulesc mâine (cu 2 zile înainte)
Am teză la...mâine!! ups!!! Azi învăţ! (cu o zi înainte)
Este deci, aşadar şi prin urmare☺ necesar să specificăm faptul că aceste particule ale atomului
nostru sunt într-o înlănţuire perfectă...a căror instabilitate creşte tocmai datorită decurgerii lor
cronologice... (mai sunteţi cu mine?☺)Rezultatul final...oare?! nota de la teză!! Boooom!!! Dezastru!!!
Hm...Şi după toate astea, dacă stau mai bine să mă gândesc n-ar fi o idee rea... vă anunţ, mi se aprinde
instalaţia☺! să demarăm un proiect care să vizeze producerea chefului de învăţat domnul profesor de
chimie ştie săprezinte o demonstraţie de acest gen...Să vizualizăm...închideţi ochii...pune-ţi
retroproiectorul...aţi tras planşa? Bine, să începem...Staţi! aud o voce în spate. Da, măi...are dreptate,
perdelele nu sunt trase! Hai că am rezolvat problema... Să revenim:
Profu’: “Hai, cine vrea să iasă la tablă?”
Nandi: “Eu...(undeva, într-o sală de clasă, o mână fluturând prin aer mai ceva ca eşarfa tipei
posesoare de bilet pe Titanic) ... Eu...Eu...”
Profu’:”Deci tinere...eu am în mână...ce?”
Nandi: “Un pahar Berzelius☺☺☺”
Profu’:”Foarte bine!!!genial” Nandi: “☺”
Profu’: “în el avem singurul strop de chef de învăţat! Uitaţi-vă la el...Nandi mă va ajuta să-l
multiplic...ia-l!”
Numai că, apoteotic, Nandi... îl varsă (Acest program poate fi urmărit de persoanele slabe de
înger doar după ce şi-au luat pastila de tensiune. Programul poate, şi sigur va conţine scene de violenţă
reduse ca intensitate şi agresivitate în limbaj-victimele ştiu de ce!!)
“Şi abia scăpă paharul...ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Clasa clocoti de zgomot, de caiete şi de bucium.
În zadar striga şi proful ca şi leul în turbare
Umbra chiulului se-ntinde tot mai mare şi mai mare...
Profu’ însuşi mînă-n luptă vijelia îngrozitoare*...
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.
Şi când vorbele în valuri, care şuieră se toarnă
Şi, lovind în faţă-n spate strigă: Căutaţi-mă-afară!!!”
*notă informativă! Pentru persoanele care încă mai fac nani la ora asta “vijelia îngrozitoare”=profu’☺.
Câtă pasiune... ce trăire... ce forţă...E de-a dreptul superb...incredibil...moment! Te face, nu-i aşa,
să dai un nou înţeles chimiei... să străpungi barierele legăturilor α... să apreciezi cu totul altfel eforturile
ştiinţifice(-fantastice☺) ale domnului profesor ...să construieşti o relaţie elev-profesor puternică...
indestructibilă...deosebită!! Şi aşa am şi făcut (puteam noi oare să dezamăgim aşteptările tuturor?!☺):
cu prima ocazie ivită am şi ţinut neapărat să-i arătăm profului afecţiunea noastră necondiţionată faţă de
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
7 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
chimie...râsete pline de satisfacţie se aud în fundal....cum altfel decît să alegem în locul tezei de la
chimie pe cea de la bio? Emoţionant moment, vă zic eu...! Cu lacrimi de bucurie, cu yes-uri pe măsură
şi cu mulţumiri adresate binecuvîntatei, bineintenţionatei conduceri cereşti... Şi dacă e să mă lăsaţi pe
mine să analizez situaţia, doar atât aş mai avea de spus: Slavă Domnului!!!☺ Să mai fi adăugat la tezele
noastre buclucaşe încă una...cu miros de HCl şi aspect de NaCl?! Yummy? Not! Şi oricum
fofilatu’(ştim noi despre ce e vorba) e pentru noi cea de-a doua noastră natură...da, era de aşteptat...
Băieţi, îmi pare rău să vă anunţ da’ Mama Natură de la Ciao, Darwin! Nu se pune! Pe bune!...deci...să
reluăm...suntem tineri... şi neliniştiţi... cam greu, nu-i aşa, în condiţiile astea să stăm la ore! Şi oricum,
geniile ca noi au nevoie de spaţii libere ca să gândească, să creeze!...doar intră în componenţa noastră
99% transpiraţie şi 1% inspiraţie(aerul curat de afară☺). Aşa că locurile precum curtea şcolii, centrul
sau...barul din incinta şcolii în timpul orei de “bilogie” au efect activator asupra inspiraţiei(cred că de
acolo se alimentează beculeţul cînd se aprinde☺). Păi altfel cum poţi obţine rezultate atât de bune şi
performante pe măsura efortului: cele mai credibile motive pentru prestarea unor activităţi extraşcolare
în timpul activităţii şcolare...pe limba elevilor...pentru chiul??!! Am putea face o carte pe tema asta.
Uite, i-am găsit şi nume...”Îndrumarul chiulangiului amator” sau “Cum să devii un chiulangist
profesionist”. Poţi începe de la învoirea banală la scutirea tehnoredactată sau xerocopiată, de la metoda
destrămării lanţului până la metoda “Un proiect pentru un chiul!”...full options! Pentru exemplificare
tratăm cele 2 metode:
Metoda “Destrămării lanţului”. Instrucţiuni de folosire:Te duci la profu’ cu care ai ore de la
13.00 la 14.00 şi îi spui că nu se face ora de dinainte. Apoi mergi la cel care ţine ora de la 12.00 la 13.00
şi îi spui că nu se face ora de după el. Se repetă....după preferinţă! Succes!
Metoda “Un proiect pentru un chiul”. Instrucţiuni de folosire: Se ia o idee inspirată ...sau
expirată, sărată sau...mai nesărată, se amestecă bine cu alte idei la alegere până ce se transformă într-o
compoziţie cu formă şi culoare-proiectul. Se propune ca masă de lucru unui prof open-minded...şi se
alege locul de servire: amfiteatru. Timpul de realizare-în timpul orelor; timpul de prezentare-în cursul
orelor, normal! ☺
Şi uite că, aşa zvăpăiaţi, dornici de viaţăşi de aventuri(nu de o noapte...se aud ceva of-uri
cumva?☺) chiar ne-am pus creieraşele la lucru transformând orele de chiul în adevărate şedinţe de spus
bancuri, glume, bârfe (recunoaştem acum, asta e....☺) dând ton unui nou curent: “Uite cine vorbeşte!”.
Da, chiar aşa, ştiţi cine vorbeşte acum întregii şcoli din comodul fotoliu de redactor al revistei
noastre(chiar sună bine☺)? Suntem noi, adică Roxi, Roxa, Oana, Anda, Adriana, cele care şi-au luat,
mai mult sau mai puţin rolul în serios şi uite ce le-a ieşit☺: gurile rele ar spune că sunt câteva foi
împrăştiate în fugă prin şcoală în timpul pauzelor cu sucul şi pateul în mână şi da, recunoaştem dar
dincolo de asta e modul nostru de a ne exprima: liber, deschis, fără prejudecăţi şi, cel mai important,
optimist! Cred eu, şi mulţi mi-ar da dreptate, că am reuşit, măcar pentru o pauză, să aducem zâmbetul
pe buze celor cu multă temă la mate sau lucrare la fizică anunţată cu o zi înainte(asta chiar doare☺). Şi
pentru că trebuia, ca revistă respectabilă ce suntem (lauda asta...), să continuăm tradiţia articolelor
manifest şi să ne trasăm încă de la început drumul pe care vrem să-l urmăm(cam greu cu asta, ştiţi
voi...mai pe arătură, mai...☺), uite la ce ne-am gândit:
“Ce aveţi în faţă? Un buchet de idei îmbinate cu puţin suflet şi multă alergătură, ce a apărut din
dorinţa voastră acută de a cunoaşte anii de liceu sub altă formă decât îi vedem cu toţii.
Ce vă propunem pentru viitor? Dacă ne-am hotărât să facem un lucru îl vom face k-lumea, aşa
cum numai un elev care aspiră la stele îl poate face. Fireşte, ca să ne înţelegem mai bine, vom folosi
limbajul nostru de toate zilele, mai ales fiindcă ne dorim să fim originali şi open-minded ceea ce sigur
corespunde cu cerinţele voastre”. Şi articolul ar putea continua
Însă dincolo de dublele teorii, de la şcoalăşi de acasă, cărei îi facem faţă doar datorită singurului
aspect biologic pe care Dumnezeu nu l-a luat în calcul-2 urechi-pe una intră informaţia, trece printr-o
gaură neagră(sau un cap blond)☺☺☺şi iese...pe cealaltă! ...dincolo de durerea existenţei noastre
şcolare suntem noi...elevii clasei a X-a ...cu un dirig ce posedă mai multe stări decât meniul de pe mess
(pentru exemplificare, extrase din lucrările/tezele noastre de la mate...urmăriţi schema de mai jos!
Trezeşte ceva amintiri?)
1. starea ”Odată era o lume minunată în care era o încredere reciprocă şi o dorinţă de a respecta pe
celălalt. Probabil...ni se părea prea monoton şi am dorit schimbarea(deci am votat?! Dar nu avem 18
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
8 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
încă...), schimbare care nu a adus nimic bun(deci noi chiar nu contăm?!). Sunt convins însă că cel puţin
unii dintre voi vă doriţi revenirea la starea de dinainte...(când încă eram copii la grădi☺) şi cel puţin
pentru voi o să încerc şi eu. Mă ajutaţi, aşa-i?” sau “Nu întotdeauna buna intenţie a profului rezolvă şi
învăţatul la clasă şi mi-ar părea rău ca exact clasa la care sunt diriginte să fie cel mai slab pregătită la
matematică. Din fericire, cel puţin unii dintre voi văd că nu doriţi asta (motivele se repetă ...variaţiuni
pe aceeaşi temă, ce credeaţi?☺) şi doar datorită vouă încerc să uit de ceilalţi. Oare nu se poate să nu am
de ce să nu mă enervez la clasa voastră?”
2. starea ☺ “Se spune că întotdeauna clasa se croieşte asemeni dirigintelui...şi de fiecare dată când ies
de la voi mă uit cu teamă în oglindă...(pentru că ar fi surprins să vadă cât de bine arată după o oră cu
noi☺)” sau, preferata mea “A fost odată un ţăran sărac care îşi ara câmpul cu un cal bătrân însă într-o
după-amiază plină de soare calul muri.<Ce îngrozitor!>, au zis sătenii însă ţăranul a replicat <Vom
vedea!>. Văzând că nu mai are cum trăi, sătenii au hotărît să pună cu toţii bani şi să-i cumpere un cal
tânăr... şi apoi au gândit <Ce om norocos!>...însă ţăranul răspunde impasibil <Vom vedea!>. Câteva
zile mai târziu fiul fermierului căzu de pe cal şi îşi rupse piciorul. <Bietul tânăr!> gândiră iar sătenii,
însă ţăranul impasibil răspunse <Vom vedea!>. Două zile după accident, un regiment de armată a intrat
în sat pentru a recruta toţi tinerii valizi...şi astfel tânărul rămase în sat...<Ce om norocos!> spuseră iarăşi
sătenii...şi bineînţeles omul nostru răspunse <Vom vedea!>. Morala: De cele mai multe ori, o notă mică,
o pedeapsă ne fac să credem că suntem cei mai nefericiţi, fără a anticipa că poate e doar o treaptă înspre
mai bine, aşa cum şi un noroc avut odată se poate întoarce împotriva noastră. Important e să acceptăm
uneori viaţa aşa cum e, poate chiar e în folosul nostru fără a ne da seama... şi să nu trăim cu impresia că
dirigu’ are ceva personal cu noi. Aşa-i că cel puţin unii dintre voi gândiţi: <dirigu’ ăsta nu-i normal?>”.
Ar fi şi cazul, cu noi aşa... ☺cam greu de rezolvat limita noastră când ea tinde spre ∞, cam greu de
scuturat capetele noastre din norişorii pufoşi şi pe lângă asta unde s-ar duce atâtea inimioare....Amelia
ştie!!☺ ...atâtea vise...atâta inspiraţie...atâta inocenţă emancipată, ce-i drept...atâta tinereţe ... nelinişte!
Poate sar strecura printre formulele pictate pe bănci cu bunăvoie şi siliţi de neînvăţare + lucrare = eşec,
printre numerele de telefon aruncate în grabă în caiete, printre zâmbetele furate în timpul orelor de la
colegul/a=necunoscutul, printre blugii lungi... şi largi... şi tăiaţi... şi decupaţi, dar cu personalitate -doar
dirigu’ ştie să-i aprecieze! Nu-i aşa, domnule diriginte? Da... frumos ...zâmbiţi larg, vă rog! X E vă
pozează: cel mai cool dirig pentru cea mai cool clasă...

Clasa a XI-a

Se spune că în viaţă nu trebuie niciodată să regreţi lucrurile pe care le-ai făcut, ci doar pe cele pe
care ai avut ocazia, însă nu şi curajul de a le face. Să fie oare atunci adevărat că cele mai mari provocări
sunt cele pe care ţi le asumi, şi nu cele de care, în slăbiciunea momentului, te fereşti? E datoria nostră
deci, să privim mereu dincolo de aparenţe, să nu ne oprim în încercarea de a ne cunoaşte pe noi înşine şi
astfel falsele bariere ale propriilor limite vor deveni astfel simple amintiri. Totul depinde doar de tine!
Aşa mi-ar spune mie o persoană dragă mie acum când o nouă provocare mi se aşterne în faţă, o nouă
provocare pe care am de gând să mi-o asum!
Da! E un an nou... Mi-am făcut sufleţelul pachet şi l-am luat de dimineaţă cu mine la şcoală să-
mi fac zilele roz☺ somnoros mai era! Zic eu că începem cu dreptul! Voi? Da... Aşa mă gândeam şi eu...
bine ar mai fi fost, totuşi, încă o oră de somnic în plus, nu de alta, dar (şi aici nu mi s-a părut doar mie)
până şi cocoşului din curtea vecinului i s-au cam zburlit penele la auzul deşteptătorului! Urât din partea
deşteptătorului...multe puicuţe dezamăgite..☺ Of, of! Somnul de frumuseţe să ne fie luat?!☺Şi da,
băieţi, acum chiar e momentul să ne faceţi complimente, doar ştiţi voi, vorba dulce mult aduce!
Şi uite-aşa, cu somnic pe gene, soare în inimioare, norişori pufoşi în jurul capului şi zâmbete pe
buze (ne-a priit vacanţa la siluete) păşim din nou în sala de clasă. Da... respirăm adânc... Uf, mult de
lucru mai avem...da, chiar aşa! Şi de multă bună dispoziţie e nevoie... dar pentru asta nu ne facem griji,
doar avem noi rezervele de stare de bine uitate încă în rucsacele de pe malul mării☺ mai greu e cu
trezitul (şi nu cu cel de dimineaţă!). Da chiar aşa, cum să faci să-ţi aduci inimioara la loc din norişorii
din jurul capului şi să o faci să stea cuminte, liniştită lângă tine în bancă?! Mare dilemă, vă spun eu! Şi
aici chiar că nu mai vrea nici un deşteptător să ne ajute! Urât!
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
9 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
 Totuşi, şcoala începe... pentru profi! Noi încă mai visăm... şi încă în patul nostru, cu bonus☺ (ne
stă bine, aşa-i?). Însă am eu impresia că nu aceeaşi impresie o are şi profa noastră de engleză! Asta e...
Şi până la urmă ce vrea doamna profesoară de la noi, să ne stresăm bietul neuron rămas când el încă mai
croieşte texte de “agăţat” pe plajă?!(hei, miss! Looking good, wanna be my lady tonight?☺)... şi încă se
recuperează după suita de eşecuri? Dar nu-i nimic, pân’ la urmă e şi ăsta un pas înainte, cam dureros,
ce-i drept... însă avem antidotul!☺ întotdeauna există net-ul... şi nopţile nedormite... şi dimineţile cu
părul ciufulit, cărţile aruncate în grabă în rucsacul ce zace pe podea şi textul bâlbâit stând în faţa clasei,
tânjind după locul din bancă numai bun de dormit: “Hello, teacher! Sorry for beeing late. May I please
join the English class?”. Ring a bell, turturică-turturea? Greu tare, ştim noi!
Dar uite că mai sunt şi persoane care vor să ia orele de engleză în serios (da, da, nu vă miraţi!
Există şi lume conştiincioasă, capabilă să realizeze care e adevărata menire a şcolii... adică să înveţi!
Nu, Sergiu, nu e doar clădirea pe care dimineaţa obişnuieşti să o ocoleşti! Şi nu, Mini, nu e locul în care
vii doar ca să-ţi găseşti sufletul pereche-boem pentru tine, dar n-am ce face☺). Şi uite aşa, copii cuminţi
şi deştepţi ce suntem (lauda asta...) ne-am şi grăbit să ne îmbarcăm în trenul spre Cambridge. Departe
mai e destinaţia şi până acolo multe staţii ne aşteaptă! Atenţie, trenul e accelerat! Zboară cu viteză spre
viitorul nostru! De ce să nu ne facem atunci drumul cât mai plăcut?! Şi cum se ştie că mersul cu trenul
nu e pentru oricine (doar nu toţi reuşim să rămânem lucizi şi gata de “funcţionare” auzind în continuu
acelaşi vechi refren “învaţă, învaţă, învaţă”, ce-i drept, varianta remixată şi îmbunătăţită a hitului de
succes ”te duc, te-aduc”), persoanele slabe de înger, sau în cazul acesta, de urechi (ele de fapt
funcţionează bine: pe una intră, pe cealaltă iese...) aveau bineînţeles nevoie de o ocupaţie ce se
potriveşte perfect călătorului plictisit: jocul de cărţi. ☺ Recapitulăm: zi de şcoală= plictiseală mare
clasa = vagonul de tren împărţit în compartimente compartimente=bănci una bucată călător având în
rucsac = bagaj un pachet de cărţi centrul atenţiei... dispoziţie,... dar cu multe râsete, voie bună, efort
intelectual (doar e şi număratul cărţilor o artă!) şi nervi întinşi la maxim. Concentrare... Ţipete... iar ai
trişat! Izbituri! Cărţi aruncate sub banchete şi zarvă, mare zarvă... încă o zi de şcoală terminată. Ne stă
bine, nu?☺ Deja ne obişnuim cu mersul lucrurilor... Dar uite că o staţie e anunţată chiar acum de unul
din controlori!
N.B.: A se citi “pe nas”! ☺ “Trenul accelerat 2005-2006, cu vagoane la clasa a XI-a, soseşte în staţie la
linia teză. Călătorii sunt rugaţi să-şi utilizeze creieraşele la maxim pentru a trece cu bine de teza la
engleză. Vă mulţumim!”. Oups! Şi noi care credeam că staţiile sunt pentru odihnă maximă, oxigenarea
minţilor, în fine, pentru relaxarea mâinilor obosite de atâta scor ţinut la cruce! Bună treabă! Dar se pare
că rugile noastre mai sunt, din când în când, asculate... şi aşa se face că sub privirile aprige, iscoditoare
ale domnului Dodenciu (doar vremea de afară chiar îndemna să priveşti pe fereastră.... mulţumim!!☺)
ne-am sucit... ne-am învârtit şi în final am găsit inspiraţia...
Buun! Cu aşa “pauze” luate în staţiile de teză, te cred şi eu că-ţi vine dorul de mers cu trenul,
fenomen cunoscut, de altfel, în lumea întreagă sub numele de “plictiseală cronică”, având drept
manifestări pierderea şi anume, a timpului căscând. Se cuvin aici a se face următoarele clarificări:
1. căscatul de somn, prezent de cele mai multe ori în apele tulburi şi prăpăstioase ale râurilor
economice, germane şi în special româneşti. Ca şi reprezentant de seamă al acestei specii avem
exemplarul Dragan cu o vastă colecţie de atenţionări din partea profesoarei şi un portofoliu de invidiat:
cele mai multe visuri (în somn, pe bune!) avute în timpul orei de…mai bine să nu spunem. Cu toate
acestea, individul speră să-şi îmbunătăţească aptitudinile ajungând să practice somnul cu ochii deschişi
sau măcar să atingăperformanţa unui sforăit de calitate.☺ Se chinuie din greu să-l ajungă din urmă alte
exemplare precum Cristi, Vlădoiu sau Mini. Atenţie, deci! Competiţia continuă! ☺
2. căscatul ochilor. Important! A nu se întreba unde (cu toate că pe pereţi ar fi candidaţi destui☺) ci la
cine? Să vedem!
a) timpul de desfăşurare: ora cu cea mai mare prezenţă în rândul băieţilor;
b) durata acţiunii: de la începutul pauzei de dinaintea orei şi până la sfârşitul celei de dupa oră
(practicanţii conştiincioşi mai fac uneori şi ore suplimentare);
c) participanţi: toată clasa (mai mult sau mai puţin, după stare, interes...);
d) subiectul: noile achiziţii în domeniul zdrăngănelelor (pe înţelesul tuturor bijuteriilor) profei -în cazul
fetelor; noile achiziţii în domeniul hainelor, în special pantaloni în cazul băieţilor. Această activiate pare
să stârnească, totuşi, mai mult interes din partea posesorilor de hormoni prea activi, de unde poate fi
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
10 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
explicată şi prezenţa, într-o proporţie de 100% la oră a băieţilor. Ca şi practicant de seamă, printre mulţi
alţii, Sergiu (vezi tu, şcoala chiar e bună...tare! ☺). Şi pentru a continua caracterizarea sindromului
plictiselii cronice, se impun a fi prezentate, de asemenea, modalităţile de terapie specifice precum şi
rezultatele lor atât la nivel social cât şi cultural..
Atenţie! XI E coboară la staţia următoare☺ Zâmbiţi, vă rog! Soarele străluceşte, nu-i aşa?

Clasa a XII-a
Of, iatǎ-ne ajunşi şi aici…nu, nu sunt cuvinţele de alint ce ne trec acum prin cap☺, e doar ceea
ce ar şopti expresia întipǎritǎ pe feţele noastre încǎ din momentul în care, încǎ o datǎ, într-o continuǎ
balansare a anotimpurilor☺, ne-am dat seama cǎ din nou prea scurta vacanţǎ deja se ştie s-a terminat…
Da, da…chiar aşa! Şi totuşi, aparenţele înşalǎ, nu?! ☺ Ne regǎsim din nou, în toamna ultimǎ a vieţii de
licean, în tipica posturǎ, deja cunoscutǎ, deja consacratǎ, deja iubitǎ… adicǎ somnoroşi! era de aşteptat,
nu? ☺dar cu voie bunǎ, gǎlǎgie, forfotǎ, poftǎ de viaţǎ! (greu de crezut cǎ se mai putea, dar noi chiar
am reuşit peste varǎ sǎ o mai alimentǎm puţin…atenţie! Boom!! Se pare cǎ au folosit la ceva petrecerile
în aer liber şi cocktail-urile made by colour de la piscinǎ, nu? ☺).
Şi cum se ştie deja de la orele de fizicǎ (doar avem deja 3 ani experienţǎ de corespondenţi din
rǎzboiul de la tablǎ….sau sǎ fie transmisiunea din Valea Plângerii?!) înclinaţia noastrǎ spre practicile
neortodoxe ale cǎutatului cu lumânarea (de fapt speram sǎ fim cei care aducem luminiţa de la capǎtul
tunelului – şi în cazul ǎsta vǎ imaginaţi al cui era întunericul…), amestecul instabil al firilor rebele de
18 ani îşi cerea… îşi implora ingredientul lipsǎ…cel anihilant! Nu de alta, dar lipsa de adrenalinǎ
începea sǎ ne dea bǎtǎi de cap şi dorinţa de stres, ghimpi în coaste, stat ca pe ace etc. (deja ştiţi voi, doar
sunteţi copii perspicace) era din ce în ce mai mare…
Dar uite cǎ în verva noastrǎ deja cunoscutǎ, îl luǎm la asediu pe bietul nostru dirig… oare îi era
dor de noi? Ce întrebare! Doar ne aştepta cu testele de mate încǎ din prima zi…aşa dovadǎ de dragoste
cine îţi mai poate da? ☺şi noi, drǎguţi, atenţi mereu la detalii şi la sentimentele celor din jurul nostru...
doar ştim, ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! nu puteam sǎ-l dezamǎgim într-un mod atât de urât… doar
e urât sǎ-ţi faci tema la mate pe vacanţǎ, nu?! Noi aşa ştiam, ǎsta era de fapt modul în care am reuşit
atâţia ani sǎsupravieţuim şcolii! ☺ Deci, plini de consideraţie ca întotdeauna, am evitat sǎ-l punem pe
dirig într-o situaţie cu totul nouǎ pentru el… cum s-ar fi descurcat cu gândul ameţitor cǎ tocmai elevii
din clasa lui şi-au fǎcut, mǎcar o datǎ, timp sǎ-i facǎ lui pe plac? Greu tare? Aşa ne-am gândit şi
noi…☺Şi drept rǎsplatǎ pentru bunele noastre intenţii… buf! Ne-a bombardat cu şi mai multǎ mate!
(de parcǎ nu ne-am fi aşteptat la asta!) Dar totuşi, chiar nu putea sǎ facem o excepţie? De parcǎ anul
acesta ar avea ceva mai special… doar puţin mai multǎ bǎtaie de cap… puţin mai multe promisiuni
fǎcute pǎrinţilor… hm, bine! şi ceva cǎrţi pe care sǎ ne aşezǎm burticile bronzate☺ dar când nu am
fǎcut noi faţǎ?! Bine…n-am sǎ rǎspund la asta….
Aşa… continuând tradiţia şi reînnodând firul “aventurilor” de peste ani rupt înaintea vacanţei
trecute, ne-am ocupat deja poziţiile în noul maraton. Mǎ rog, unii…Vǎ întrebaţi de ce zic asta? Pǎi, n-ar
fi mai bine sǎ mergeţi direct la sursǎ? Da, chiar aşa… explicǎ-ne Nandi, cum de erai tocmai tu singurul
în a cǎrui lume utopicǎ şcoala nu începuse încǎ?! ☺Interesant rǎspuns, vǎ zic eu… Deci, cu întârziere
(normal…şi pentru Nandi!): atenţie, pe locuri… fiţi gata…start! Gata, mai cu chiu, mai cu vai (doare
tare? ☺) ne-am lǎsat şi noi duşi de val…bine ar fi fost totuşi sǎ mai fi avut, uitate prin buzunare, câte o
fǎrâmǎ de soare, un pumn de cǎldurǎ sau un braţ din adierea uşoarǎ de varǎ…eh, ne rǎmân amintirile!
Printre teancurile multicolore de cǎrţi capetele noastre încǎ mai plutesc undeva spre îndepǎrtǎrile calde
ale unei vacanţe de vis…Şi uite-aşa, pierduţi cu gândurile înspre orice altceva decât ar fi trebuit (tipic!)
sau chiar ne-ar fi ajutat sǎ trecem mai uşor peste adevǎratele dileme existenţiale ale vârstei☺ rutina
zilnicǎ începe sǎ-şi punǎ amprenta pe chipurile noastre…Şi în timp ce elevii silitori, conştiincioşi, cu
adevǎrat interesaţi de viitorul lor! sau nu… îşi croiau anevoios calea înspre cabinetul de info, cei
deştepţi (cǎci aşa ni se pǎreau nouǎ la ora aceea) discutau strategii diverse în vederea câştigǎrii…. nu,
nu vǎ gândiţi cǎ a campionatului de fotbal, doar nu vreţi sǎamintesc victoria incredibilǎ la 12 goluri
distanţǎ…în lipsǎ! Avutǎ faţǎ de cei de clasa a IX-a. Nu, în vederea câştigǎrii jocului de pe televizor!
Da, da… nu vǎ miraţi! Dacǎ eraţi vreodatǎ curioşi ce pot face unii când plictiseala, sau mai bine zis
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
11 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
neinteresul, îşi fac simţite prezenţa, acum aveţi ocazia sǎ aflaţi! Şi s-ar putea chiar sǎ-i acordaţi şi o
diplomǎ de excelenţǎ celui cǎruia i-a venit un gând aşa incredibil…de neinspirat! Doamnelor şi
domnilor, premiantul la aceastǎ categorie, nimeni altul decât Minoniu! Aplaudaţi-l vǎ rog, intrǎ chiar
acum în scenǎ cu noul sǎu Play Station şi se pregǎteşte pentru un meci decisiv, atât în privinţa
oponenţilor sǎi cât şi pentru pǎstrarea reputaţiei construite de-a lungul a trei ani de muncǎ. Cine va fi
declarat învingǎtorul şi care vor fi implicaţiile acestui meci de avangardǎ vom afla dupǎ câteva ore…de
info! Dar, aşa cum ar fi sperat participanţii la acest eveniment, numǎrul orelor nu a fost pe mǎsura
dorinţelor investite sau a ambiţiilor avute. Dupǎ vreo 3 ore de elaborǎri de ipoteze şi planuri, juriul a
ajuns sǎ valideze vechea zicalǎ “doi se bat şi al treilea câştigǎ”. Încǎ vǎ mai întrebaţi cine era al treilea?
Sǎ vǎ dau un indiciu: e profesor! Nu-i de ajuns?! Bine, predǎ cea mai urâtǎ materie dupǎ spusele
majoritǎţii şi e angrenat în lupta împotriva armelor de chiul în masǎ….Gata? Perspicace mai sunteţi!
☺Şi astfel, dupǎ înfrângerea zdrobitoare realizatǎ prin surprinderea magistralǎ a desfǎşurǎrii
competiţiei de cǎtre domnul diriginte în sala de clasǎ, chiar în timpul unei ore de importanţǎ vitalǎ,
tânǎrul şi talentatul nostru jucǎtor Minoniu, alǎturi de ceilalţi colegi cooperanţi au fost suspendaţi din
activitatea competiţionalǎ. Drept rǎsplatǎ, chinul de a fi nevoiţi sǎ-şi întrerupǎ antrenamentele precum şi
cererea obligatorie de a asista la orele de curs au fost mai mult decât suficiente!! Rezultatele acestea ne
fac sǎ credem cǎ ar trebui sǎ-i facem loc pe scenǎ unui alt premiant… de data asta, în persoana
domnului diriginte, a cǎrui inspiraţie debordantǎ meritǎ sǎprimeascǎ recunoaştere deplinǎ… V-aţi
gândit care a fost premiul primit de câştigǎtorul meciului inedit grup de jucǎtori-dirig supǎrat? Ei bine,
vǎ spun eu! Expresia de pe feţele noastre când ni s-a transmis decizia tranşantǎ: televizorul va fi mutat
din sala de joc…pardon, clasǎ! şi va fi considerat vinovat pânǎ la proba contrarie. Vedeţi voi, de fapt nu
noi, sau mai bine zis cei câţiva bǎieţi erau vinovaţi, ci bietul televizor care i-a indus în eroare, i-a sedus
şi…i-a abandonat.
Şi dacǎ tot ne aflǎm la acest capitol, nu am putea sǎ o lǎsǎm pe biata noastrǎ proaspǎt vedetǎ fǎrǎ
o imagine de ansamblu asupra întregii sale activitǎţi. Pe bunǎ dreptate îşi meritǎ diploma de excelenţǎ
dragul nostru coleg Minoniu a cǎrui personalitate e definitǎ cu ajutorul urmǎtoarelor ingrediente: joc,
joc şi… iar joc! ☺ complex, într-adevǎr…. Dar nici mǎcar prezentarea idilic parfumatǎ a unui bǎieţel
pasionat de desenele animate nu ar putea scoate mirosul de papǎ-lapte din jurul unui adevǎrat bǎrbat de
18 ani☺. Adevǎrat pânǎ ajungi sǎ-l cunoşti. Bǎrbat pânǎ în momentul în care un halat alb se îndreaptǎ
cu o seringǎ înspre braţul sǎu. Abia în momente ca acestea îşi decoperǎ vocaţia de a imita gândurile
femeilor…doar se poartǎ ca una, nu? ☺ Dar pânǎ atunci, citându-l pe unul din profii noştrii preferaţi,
mimeazǎ încrederea, curajul şi dorul de aventurǎ: adevǎrul e cǎ poate fi riscant de-a dreptul sǎ încerci sǎ
tragi cu ochiul pe afarǎ pe fereastrǎ la fetele înconjurate de halate albe!!
Aşa cǎ, pentru a-şi mai spǎla puţin din pǎcatele comise trǎgând cu ochiul acolo unde nu le era
permis, dragii noştrii colegi şi-au delegat un reprezentant care sǎ-i expunǎ într-o luminǎ cât mai
favorabilǎ. Greşeala lor… ceea ce ei nu au ştiut este cǎ au fǎcut, aşa cum se zice, pact cu diavolul☺
chiar dacǎ în cazul acesta este creţ şi vorbǎreţ-pânǎ la urmǎ e şi asta o formǎ de torturǎ, nu?☺. Dar nu
mai mare decât aceea de a asista la recitalele ad-hoc ale lui Nandi organizate în cinstea cui credeţi? A
femeii!! Într-o adevǎratǎ manierǎ feministǎ (cine mai spune cǎ bǎrbaţii nu sunt sensibili?), cǎţǎrat pe
catedrǎ şi gâdilând chitara cu drag, trubadurul nostru surprindea, în opinia strict masculinǎ, quintesenţa
celor de pe Venus: “Ghiţǎ, te-aştept disearǎ la portiţǎ…/Vino, dar numai nu veni cum vii tu/De obicei,
cu mâna goalǎ”! interesant, nu? ☺
Ieşind din lumea basmului, a fabulaţiilor şi trecând în lumea noastrǎ de fiecare zi, tot a unei
poveşti, dar de data aceasta SF☺ îmi amintesc, fǎrǎ a-mi da încǎ seama de sentimentele ce mǎ încearcǎ,
de teribilele ore de mate… Aaa, da…ştiu, cunosc nesiguranţa simţitǎ, stând în bancǎ, având, cum se
zice, musca bine instalatǎ pe cǎciulǎ, şi aşteptând ca sorţii sǎ-mi decidǎ viitoarele momente de linişte
sau dimpotrivǎ, torturǎ….☺ Un lucru e cert, nu o sǎ devenim niciodatǎ dependenţi de jocurile de noroc,
iar dacǎ acesta era de fapt şi scopul ascuns al domnului diriginte, ar trebui sǎ se simtǎ mândru! La fel de
mândru cum cred cǎ se simte şi de supravegherea strictǎ din timpul lucrǎrilor din variantele de bac☺Şi
cum e vorba aceea, dacǎ te frigi cu ciorbǎ sufli şi-n iaurt, dupǎ rezultatele lucrǎrilor sub supravegherea
profei de info, domnul diriginte a început sǎ sufle de data asta în îngheţatǎ☺ Ca un adevǎrat maestru al
receptǎrii oricǎrei tentative neortodoxe de a rezolva testele, ochilor sǎi ageri li s-a oferit o vedere
panoramicǎ tocmai de sus, de pe scaunul sǎu aşezat strategic pe prima bancǎ. Şi chiar dacǎ ar mai fi
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
12 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
existat posibilitatea ca cineva sǎ-şi fure, cum se zice, cǎciula, nu au mai existat de data asta încercǎri,
cǎci foarte curioşi sǎ aflǎm cât de atletic ne este dirigintele, ne-am concentrat mai mult atenţia înspre
statuia încruntatǎ care ne sfida de sus decât spre propriile noastre lucrǎri. Mǎcar acum avem o scuzǎ în
plus pentru notele luate☺.
Şi uite aşa, timpul trece (şi nimic nu facem ☺), soarele îşi aratǎ din nou dinţişorii de lapte, cǎci e
primǎvarǎ, şi noi reînviem! Da, ne revine cheful de viaţǎ, dar nu încǎşi cel de învǎţat (oare l-am avut
vreodatǎ?!). Ca o confirmare numǎrul tot mai mare de absenţe, pe care conştiincioşi ştim cum sǎ le
împǎrţim pe la toate materiile: puţinǎ mate, istorie, englezǎ, mai multǎ info şi…piesa de rezistenţǎ,
românǎ☺. Da chiar aşa, cum sǎ faci ore de românǎ şi sǎ-l înveţi pe cenuşiul Bacovia când afarǎ pǎsǎrile
ciripesc, soarele scaldǎ în bǎi de luminǎ frunzele crud înverzite ale copacilor, iar vremea de afarǎ e
numai bunǎ de plimbare…. Ştiu ei ce ştiu colegii noştrii, şi mai cǎ le-am da şi noi dreptate de n-ar fi unii
urâţi, cunoscuţi popular sub numele de “terorişti”☺, care stricǎ partidele de cǎrţi din barul şcolii şi
convoacǎ adunarea generalǎ a profesorilor! Pǎi asta-i treabǎ?! Pânǎ la urmǎ, câteva mustrǎri şi se poate
începe din nou☺. Când ne-am lǎsat noi vreodatǎ înfrânţi de obstacolele din cale?! Asta chiar cǎ ar fi
inadmisibil!!
O lume întreagǎ îşi deschide harta în faţa noastrǎ iar noi, în ultima zi de şcoalǎ, îmbrǎcaţi în robe
şi mândri cu adevǎrat de noi, deschidem larg inimioarele spre a ne îmbrǎţişa viitorul… Dacǎ am învǎţat
sǎ fim toleranţi acum e timpul sǎ o arǎtǎm… şi întrebarea de pe buzele noastre e aceeaşi: visele chiar se
pot împlini? Încǎ nu ştim, dar tinereţea şi curajul ne liniştesc şi ne dau speranţǎ. Ele sunt însǎ primele
cǎrǎmizi din temelia pe care va trebui sǎ ne decidem cum vrem sǎ o construim: greu, încet dar durabil
sau uşor, repede dar nesigur. E clar, decizia e doar a noastrǎ… şi aşa, uitându-ne spre cerul albastru
acoperit de şepcile aruncate înspre adâncul sǎu ne încredinţǎm visele înspre nemǎrginitul viitor…
Am fost cu toţii 4 ani pasageri ai aceluiaşi express spre succes!

Ce ne mai amintim noi, absolvenţii-selecţii

OANA DUICAN – Îmi amintesc de o excursie mult aşteptată care nu ne-a dus mai departe de
Oraviţa dar totuşi a meritat. Dimineaţa am plecat pe la ora 8, deci nu ne-a fost greu să ne trezim, iar
bagajul, adică rucsacul cu câteva sandvici-uri şi apa a fost chiar uşor de pregătit. Am mers cu 2
autobuze cam vechi, dar asta nu a fost nici pe departe o problemă, nici măcar nu am observat-o decât
într-un târziu. Prima oprire a fost la teatrul din Oraviţa care este considerat a fi cel mai vechi din ţara,
aici lucrând ca sufleur, cu mult timp în urmă, Mihai Eminescu. Ne-am plimbat mult pe jos ceea ce ne-a
dat posibilitatea de a face poze, lucru de care s-a ocupat, fireşte, dirigu`. Tot drumul am cântat ce ne
venea în minte şi am râs ca disperaţii de parcă nu ne-am fi văzut de o viaţă. Am făcut poze chiar şi cu o
vacă, căci simţeam noi că trebuie să ne apropiem mai mult de animale, doar suntem ecologi!!!...cu
numele... Cea mai interesantă parte a fost probabil plimbarea cu trenul între Anina şi Oraviţa care a
durat aproape 4 ore şi ne-a făcut o deosebită plăcere. Am profitat din plin de timpul liber, de prezenţa
colegilor de clasă şi de şcoală, căci veniseră şi „cei mari” cu noi sau mai bine zis „ne luaseră cu ei”.
Ne-am întors acasă seara pe la ora 9 şi am mai avut timp şi de o mică plimbare până acasă, de-a lungul
căreia ne-am rugat de profesorul de geografie să nu ne dea lucrare luni . Ce să-i faci? Tot ne-a dat!
Duminică a trecut repede, dar o nouă săptămână începea şi a trebuit să mergem din nou la şcoală.
NICOLETA FRANŢ - Sunt atâtea momente plăcute petrecute în cei patru ani de şcoală, unul
din ele a fost în clasa a IX-a, mai exact în iarna aceea în care pentru prima oară am putut vedea că şi
dirigu’ e om, nu doar că nu e acea persoană dură din orele de mate dar şi că „profu de mate” ne este de
fapt părintele de la şcoală. În acea iarnă am ieşit într-o oră de dirigenţie afară pentru că era prima zăpadă
din acel an şi împreună cu dirigintele am reuşit să ne distrăm pe cinste într-o „bătaie” cu zăpadă.
BIANCA MANGEA - Era o zi obişnuită din clasa a IX-a când ne-am gândit să chiulim de la
două ore de informatică. Doamna profesoară s-a supărat şi i-a spus domnului diriginte. Domnul
diriginte s-a gândit cum să pedepsească această escapadă şi ne-a pus pe toţi să curăţăm, după ore,
panoul imens de la noi din clasă pe care erau lipite formule din anii anteriori. A fost îngrozitor, ne-am
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
13 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
chinuit câteva ore să îl curăţăm. Pentru ca totul să fie perfect, domnului diriginte i-a mai venit ideea să
ne filmeze şi să ne facă poze în timp ce munceam. Acum, după atâţia ani îmi aduc aminte cu drag de
această întâmplare, chiar dacă atunci fierbeam de supărare, poate nu o voi uita niciodată.
ALEXANDRA PEIA - Îmi apare în minte subit ziua dinainte de Crăciun, din clasa a IX-a când
am mers cu toţii în vizită la domnul diriginte. Simt şi acum emoţiile şi curiozităţile pe care le aveam cu
toţii, dar odată intraţi în casa dirigintelui au zburat cu toate şi au fost înlocuite cu simţirile bucuroase şi
incitante generate de atmosfera din camera mare a domnului diriginte. Eram cu toţii, dansam, vorbeam,
râdeam, domnul diriginte ne filma şi soţia sa, o foarte simpatică persoană pentru noi toţi de altfel, ea ne
făcea vin fiert cu scorţişoară delicios şi ni-l servea odată la câteva minute.
IULIAN RUSU - La o lucrare de geografie din clasa a XI-a, eu şi colegele mele de bancă am
avut fiţuici cu toate capitalele. Am scris tot ce ne-a cerut proful, dar Mădă m-a rugat să verific o
capitală, fiindcă nu era sigură. Eu, băiat de treabă, am scos fiţuica, vroiam doar să îmi ajut colega. Din
nefericire, chiar atunci, chiar la ultima capitală, chiar în ultimul moment m-a prin proful. Am luat 1,
colega mea 9,45, însă de atunci nu m-a mai prins profu’ copiind.
LILI TĂNASIE- De-a lungul anilor au avut loc numeroase evenimente haioase, dintre care îmi
voi aminti cu drag de unul care s-a întâmplat la ora de franceză. Unul dintre viitorii mei foşti colegi
dragi, venise, în sfârşit, la ora, după o lungă absenţă datorate unei „boli” subite şi necunoscute. S-a făcut
prezenţa, nimic deosebit…doamna profesoară a început săpredea, dar la sfârşit, când toţi ne-am ridicat,
aceeaşi doamnăprofesoară constată uimită: “X-ulescu, tu de unde ai apărut? Că erai absent la începutul
orei”
FLAVIA TELESCU - Eram genul de elev care stătea în prima bancă, atentă la toate orele, cu
lecţia învăţată şi fără idei de a copia sau de a fi ajutată la lucrări. Totuşi, ajutam (adică şopteam) cu
plăcere. În fine…prin al 2-lea semestru din clasa a XII-a ne-am mutat în ultima bancă…şi desigur, a
cam dispărut şi atenţia…a venit cheful de vorbă în timpul orelor, şi…a venit şi lucrarea la mate. Am stat
în ultima bancă, împreună cu un coleg care mă luase lângă el să-l ajut, dar am constatat cu uimire că eu
am fost cea ajutată. În fine, de chestia asta şi-a dat seama şi dirigu’ pentru că de la banca noastră se
auzeau şuşoteli, şi ochii ne cam fugeau pe foile celuilalt. Dirigu’ ne-a cam atras atenţia dar până la
urmă…de ce să se tot chinuie, să-şi lungească gâtul ca să ne vadă pe toţi? Şi-a luat un scaun, l-a pus pe
prima bancă…şi abia s-a urcat pe el…şi desigur scaunul se clătina tot, dar ce nu face dirigu’ să ne
prindă copiind? Oricum, a fost o idee originală.
ADELA UDOVIŢA - Îmi amintesc de clasa a IX-a când eram colegă de bancă cu Lili şi Nandi.
Lili îl ţinea de vorbă, eu îi luam penarul şi îl dădeam pe sub bancă Andei (Peia), ea îl dădea lui Minoniu
care îl cosea cu aţă...am făcut asta de nenumărate ori şi niciodată nu s-a prins. Odată, Mini a şi colorat
aţa cu negru, iar Nandy binenţeles că că nu a observat şi s-a murdărit foarte rău pe mâini. Îmi amintesc
şi de o oră la care domnul…..a intrat în clasă, a zis “Bună ziua! Staţi jos.” Însă ceea ce nu a observat
dânsul era că deşi l-am salutat, nimeni nu era în picioare.
ALEX VELCSOV - Eram într-o zi de şcoală din clasa a X-a şi am vrut să mă răzbun pentru
nişte întâmplări din zilele precedente. Deoarece colegii mei, Rusu şi Bianca erau plecaţi în pauză, m-am
decis să profit de ocazie şi să le fac o mică surpriză. Când s-au întors au constatat cu uimire că le-au
dispărut creioanele şi pixurile. Creioanele Biancăi erau lipite pe panoul curăţat chiar de ea în clasa a IX-
a, iar pixurile lui Rusu erau lipite între ele cu scoci şi s-a chinuit o oră întreagă să le dezlipească,
folosindu-se inclusiv de cheia de la uşă. Acum ne amintim toţi trei cu drag de acea zi.
BOGDAN VLĂDOIU - Îmi amintesc când Domnu’……..ne-a „bubuit” catedra. Trebuia să ne
arate o reacţie „puţin” explozivă. A venit la ora de economie, a aşezat substanţa pe catedră, l-a luat pe
Domnu’ Dodenciu la distanţă şi l-a pus pe Cristi să dea cu o baghetă. Explozia a fost aşa de puternică
încât s-a auzit în toată şcoala şi domnu’ diriginte a venit degrabă sus crezând că a făcut implozie
televizorul.
VUC ANDA - Cred că m-am învârtit câteva ore în jurul calculatorului încercând să îmi adun
gândurile şi să scriu ceva. Până m-am plictisit şi am zis “hai că vine de la sine”. Şi atunci parcă mi-au
venit deodată valuri de imagini rupte din patru ani în care nici nu mi-am dat seama cât de mult m-am
schimbat. Ce-mi place! Mă gândesc la imagini, mă gândesc la un film. Din care am reţinut cuvânt cu
cuvânt o parte care (mi-am dat seama acum câteva luni) mă reprezintă cât de cât- în mod surprinzător,
dat fiind pesimismul cu care credeam că sunt înzestrată. “Cred că aş putea fi foarte nervos în legătură cu
Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere
14 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa
ce mi s-a întâmplat, dar cred că e greu să stai supărat când e atâta frumuseţe în lume. Uneori simt că o
văd pe toată şi e prea mult şi mi se umple inima ca un balon care e pe punctul de a se sparge. Apoi îmi
amintesc să mă relaxez, să nu mă mai ţin de ea, şi apoi curge prin mine ca ploaia. Şi nu pot simţi decât
mulţumire pentru absolut fiecare moment din viaţa mea…” (American Beauty) .În unele momente ca
acestea, în care mă simt de o luciditate înfricoşătoare, parcă mi se deschid ochii prea tare şi văd prea
multe. Şi totuşi, îmi place ce văd- patru ani în care m-am schimbat, în care am evoluat, patru ani în care
am învăţat noi moduri de a cunoaşte pe cineva, ani prin prisma cărora nu mai sunt eu de atunci, ci
eu…crescută. Cred că cel mai important aspect al liceului pentru mine au fost prietenii pe care mi i-am
făcut. Şi modul în care m-au ajutat să îmi schimb modul de a gândi - spre mai bine. Încet-încet am
învăţat să mă deranjeze mai puţin ideea de “ce e să creadă lumea dacă fac asta, sau asta…”, şi mi-am dat
seama că am renunţat la multe întrebări inutile care îmi consumau timpul şi energia pe care acum le
conduc în alte direcţii. În loc să mă concentrez asupra detaliilor fără importanţă, văd acum o imagine în
ansamblu, şi îmi place. Dacă m-ar ruga cineva să găsesc cinci cuvinte care să descrie liceul, aşa cum
l-am văzut eu, cred că nu aş fi în stare să mă limitez la acea cifră. Asta pentru că ar fi prea multe aspecte
de luat în calcul. De la profesori la colegi, totul m-a influenţat într-un mod sau altul. Până şi pauzele în
sine, discuţiile din pauze, discuţiile şoptite din ore, “sesiunile de râs cu colegii de bănci”, poantele cu
South Park si Chuck Norris, impresia că NE fofilăm, surpriza când profesorii işi dau seama şi totuşi nu
ne scot ochii cu asta, victoria şi orgoliul mângâiat când reuşim să învăţăm mai mult decât credeam că
putem, într-un timp ridicol de scurt [da, teze, teste…]… chiar şi discuţiile “înflăcărate” de la orele de
religie (“şcoala frânge spiritul”)… tot. O săţin minte tot, vreau să ţin minte tot, deşi sunt convinsă că
unele detalii le voi uita în timp. Totuşi, până atunci, prefer să mă bucur de imaginea pe care mi-a lăsat-o
liceul pe cât posibil. “cred că e greu să stai supărat când e atâta frumuseţe în lume”. Poate de-asta nu îmi
aduc aminte ceva neplăcut. Sau nu recunosc…
ADRIANA OPRIŞA - Cred că în liceu m-am schimbat mai mult decât în restul anilor de şcoală
la un loc. Poate mi se pare- în fond, e vorba de un alt fel de evoluţie. Parcă am crescut un pic mai
repede, un pic mai brutal, un pic mai frumos. Am căzut de la mai mare înalţime şi m-am şters de praf cu
mai multă energie. Pe de-o parte, aş vrea ca ceea ce scriu acum să rămână ultimele cuvinte despre
liceu. Dar mă cunosc suficient de bine încât să accept faptul că momentan nu ştiu decât de virgule şi
continuări- voi mai analiza, îmi voi mai aminti, voi mai diseca, voi vrea să corectez şi să rescriu. Într-o
pagină nu pot să încapă 4 ani, iar esenţa e insuficientă. Începutul. Am crescut brusc. M-a luat un val şi
am învăţat să înot, deşi o vreme am înghiţit prea multă apă. Primul 3 a fost o tragedie, un talaz care m-a
doborât pentru câteva zile, până sa-mi dau seama de impermeabilitatea catalogului. Dintr-o dată mi s-a
schimbat perspectiva. Să stau de vorba cu noii prieteni (mulţumesc! MULŢUMESC!!!) a devenit mai
important decât să îmi repet lecţiile prin pauze.
Apoi, cred că am deschis ochii mai bine. Înarmată cu prima pereche de ochelari, m-am uitat în
jur şi am zâmbit încurcată, nu-mi dau seama nici acum dacă ceea ce am văzut mi-a plăcut din prima, sau
dacă a fost nevoie de o perioadă de acomodare. Ştiu doar că mi-a fost deschisă mintea cu un cleşte
parcă, şi colegii mi-au scos de acolo ideile nepotrivite, şi nu au cusut nimic la loc: m-au lăsat să tot
învăţ, să tot descopăr, să mă tot schimb- aş zice că în bine, dar nu vreau să ţin discursul de sfârşit cât
încă sunt pe drum. Cred că cel mai mult apreciez înţelegerea. Am fost primită de către “ei” (prieteni,
colegi, profesori, prieteni!) cu toate tabieturile mele, cu toate mofturile, cu toate reacţiile care înainte
speriau, cu umorul meu (uneori?) bizar şi cu felul meu de a râde în faţa catastrofelor şi de a plânge în
faţa unor nimicuri. Şi la fel de comod m-au ajutat sănu mai judec, şi să încerc să intru şi în pielea lor
înainte de a mă grăbi să cataloghez. Pentru nonşalanţa cu care m-au schimbat şi cu care mi-au permis să
îi schimb la rândul meu, le mulţumesc! Acum mă agăţ de cele bune, las celelalte să treacă şi în final
afişez cel mai sincer zâmbet pe care l-am încercat vreodată… Mulţumesc!

Prof. Ovidiu Bădescu, Să-nvăţăm să iubim! Ghid de consiliere

15 Model: Liceul “Traian Lalescu”, Reşiţa