DESCRIEREA UNOR EMOȚII

Dorotheea Petre – „Emotiile te incarca“

„Actorul invata cu timpul sa-si foloseasca emotiile in avantajul lui. Orice actor are emotii, dar, odata
cu experienta, fiecare isi dezvolta propriile tehnici de gestionare a acestora.

Oricum, emotiile te incarca si, instinctiv, actorii le folosesc drept «combustibil», pentru a deveni
generatori de energie pentru public.

Pe de alta parte, un actor bun invata cu timpul sa aiba liniste interioara, un fel de base-line emotional,
astfel incat tu si personajul tau puteti avea o curba sinusoidala afectiva oricat de abrupta fara sa-l
perturbe interior.

Nu exista formule magice. In primul rand, asta vine cu timpul, prin munca permanenta a
actorului cu sine.

Faptul ca actoria presupune o dezvoltare personala permanenta si o confruntare cu emotiile tale ajuta,
pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, ajungi sa faci pace cu tine, ajungi sa te cunosti, sa te intelegi pe
tine si pe ceilalti si asta te face mai increzator si mai relaxat – prin urmare, te simti mai bine in propria
piele. Deci, si in fata publicului.

Tehnicile actoricesti, luate impreuna, duc la acest autocontrol al emotiilor personale. Atunci
cand tu te concentrezi sa gandesti fiecare sunet si gest si sa iasa asa cum l-ai gandit, cred ca uiti
ca esti in fata publicului, uiti ca esti privit.

Esti, efectiv, absorbit de ceea ce ai de facut, esti tu cu tine, in toata intimitatea ta interioara. Asta este
miracolul actoriei.“

Olimpia Melinte – „Respir controlat…“

„De cele mai multe ori, simt ca inima o ia la goana si incep sa-mi tremure mainile. Am senzatia ca am
uitat tot textul si ca nu o sa fac fata filmarii sau spectacolului.

Inchid ochii si incep sa respir controlat, ma concentrez doar pe respiratie, incerc sa-mi relaxez
toti muschii si ma gandesc la un loc in care ma simt in siguranta…

E un exercitiu pe care-l fac mereu inainte de filmare, chiar daca am sau nu un moment de anxietate,
este un fel placut de a incepe o zi de filmare sau de a intra in scena.“

Ioana Flora – „Ne jucam «de-a ceva», iar joaca naste bucurie…“
„Cand am emotii, nu mai simt placerea jocului. In loc de o minte libera, gandurile mele sunt
incarcate de frica.

Dar asta face parte din meseria noastra de actori, si fiecare in parte a invatat de-a lungul timpului sa isi
pacaleasca acest sentiment.

Inaintea fiecarui spectacol, am emotii, dar nimic nu le intrece pe cele de la premiera. Acolo sa vezi!
Iau aer adanc in piept, ma linistesc si ma concentrez pe ce am de facut. Si, in primul rand, ma gandesc
la povestea pe care o avem de spus, pe care vrem sa o transmitem.

Incerc sa mut atentia de la «eu», «eu am emotii», «mie cum imi va iesi in seara asta?», la «noi».
Noi, impreuna cu spectatorii, cream spectacolul din acea seara.
 DESCRIEREA UNOR EMOȚII

De aceea, cred ca se si spune ca niciun spectacol nu seamana unul cu celalalt, chiar daca urmareste
acelasi traseu, aceleasi replici.

Energia e, de fiecare data, alta, se produce un schimb de energii intre actori si spectatori, care face ca
un spectacol de teatru sa devina fascinant. Asta creeaza bucuria. Cred ca asta e cuvantul-cheie.

Ma gandesc ca vom trai o experienta comuna si ma bucur pentru ea. Ca ne jucam «de-a ceva»,
iar joaca naste bucurie…“

Medeea Marinescu – „Cand increderea in fortele proprii se

clatina…“
„In primul rand, eu cred in emotia actorului inainte de spectacol. Ea poate fi constructiva.

Cand ai emotii, toate simturile capata acuitate, esti mult mai atent si mai receptiv la ce se intampla cu
tine si in jurul tau, pe scena, iar experienta dobandita ajuta, categoric, sa-ti gasesti dozajul, masura cu
care sa «lucrezi» cu aceste emotii. Emotia constructiva e un instrument necesar, nu numai in teatru, ci
si in film.

Tracul, insa, e altceva. E ca o paralizie a mintii si a simturilor, un blocaj care te impiedica sa fii
creativ si lucid pe scena. Am trecut si prin asa ceva.

Mi-aduc aminte ca ma aflam in culise, la un mare spectacol dat in cinstea Majestatii Sale Regele
Mihai, la Sala Palatului, se intitula «Muzica si Steaua Polara. Dan Grigore si invitatii sai».

Eram unul dintre invitatii Maestrului Dan Grigore. Urma sa am un moment mai lung, cantam la pian;
apoi, intr-un dialog cu Maestrul la pian, spuneam Albatrosul de Baudelaire.

Asteptam in culise si am simtit ca ma lasa genunchii, ca ma cuprinde o teama paralizanta. Am

inceput sa ma intreb ce caut eu acolo. Johny Raducanu (invitat si el) m-a observat si m-a
intrebat: «Ce ai, mai fata?».

„Emotii groaznice!», am zis eu (de fapt, era vorba de trac). «Pai, ce o sa interpretezi?» «Blue Rondo à
la Turk», zic eu, «… si un preludiu de Skriabin». «Si-ti place ce ai de cantat?», ma intreaba el.
«Bineinteles»,  zic eu, nedumerita. «Pai atuncea canta cu placere. Asta vrea publicul, sa se bucure.
Crezi ca a venit aici sa-ti numere greselile?!»

Apoi a continuat: «Odata, intr-un concert, am ratat un pasaj mai tehnic, nu mi-a iesit. M-am enervat si
l-am repetat pana mi-a iesit. Si publicul stii ce-a facut

 
M-a aplaudat, s-a bucurat ca am izbutit pasajul acela». La asta ma gandesc atunci cand simt ca
mi-e teama. Si atunci teama de a nu gresi se transforma in bucuria de a fi pe scena…“