Fragmente din Romanul adolescentului miop de

Mircea Eliade

„Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învăţau înainte, acum, se
surmenează. Nimeni nu ştie ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii şi-au pierdut calmul, băieţii
sunt înspăimântaţi. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit şi care ne
cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienţi sau insuficienţi
pentru Universitate.”
„La geografie n-am stiut sa spun flora versantului nord-estic al Muntilor Apuseni. N-am stiut nici afluentii
Crisului Alb. Am luatpatru. Vecinii mei stiau atâtea numiri de râuri si munti... La fizica si chimie, la limba
franceza, am raspuns tot ce m-au întrebat. Mi-era ciuda ca profesorul - incult - nu discuta decât despre
sinonime si omonime sau ne punea sa rezumam Cidul. - Spune-mi evolutia aparatului digestiv de la
echinoderme pâna la om. Mi-am amintit lecturile mele stiintifice, anii petrecuti în laboratorul de fiziologie
al Casei Scoalelor, colectiile de insecte, volumele lui Brehm, Perrier si Fabre. încet, încet, raspundeam. Ma
pasiona întrebarea; faceam eforturi de memorie, de logica, de atentie. Dar profesorul nu era multumit. Mi-
a socotit memoria proasta. - Daca te-ai apucat sa le înveti, trebuia sa le înveti pâna la capat, ca un perfect
papagal. Altminteri, nu-ti admir decât o mediocra încapatânare, ca pentru nota cinci. Am rosit. Eram umilit,
furios, trist. As fi vrut sa-i spun: "Ce?..." As fi vrut sa-l provoc - pe el, incult si îngâmfat profesor al unei
stiinte culese din manualele elementare - la o discutie de filozofie biologica. Dar n-am putut face nimic. Mi-
am înghitit amar umilinta. Sfârsisem. Au început atunci zilele de nelinişte pentru bacalaureat. În vară au
căzut mulţi şi din pricina unor întrebări stupide. Ceea ce nu m-a înspăimântat destul ca să recitesc pe
vacanţă cărţile ultimilor patru ani de liceu. Am încercat să precizez ceea ce trebuia să ştiu şi ceea ce ştiam.
Scriam subiectele pe o listă, iar lista era fără sfârşit, şi timpul meu prea scurt, şi voinţa mea îndoielnică.”
„Aş vrea să scriu cine sunt, şi nu ştiu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi
un roman cu eroi ciudaţi. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit până acum
un asemenea suflet printre adolescenţi. Dar nu-mi voi putea analiza personajele, pentru că nu le cunosc.
Nu le pot înţelege adâncurile sufletelor. Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine,
contradictorii...”
„Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta,
pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca
asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla
dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere Trebuie sa ma cunosc. Trebuie sa stiu
odata sigur cine sunt si ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru ca mi-era teama. Mi-era teama ca
nu voi izbuti sa-mi luminez sufletul sau ca lumina ce va aluneca asupra-i sa nu ma îndurereze. Eu mi-am
închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla daca acestea nu exista aievea? Daca ele n-
au fost decât o parere? Ceva mai mult. Eu am cautat sa ma supun acestor trasaturi pe care le-am socotit
parti din sufletul meu. Mi le-am impus si mi le-am însusit. Ce se va întâmpla cu ele, daca voi sti ca nu sunt
decât niste vestminte îmbracate în sila? Voi putea, oare, sa le parasesc fara sa ma copleseasca golurile
sufletului meu? Am hotarât de multe ori sa ma analizez pâna la capat, sa patrund cât mai adânc si calm în
suflet. Dar n-am izbutit. Niciodata nu m-am putut concentra. N-am putut gândi asupra mea însumi. De câte
ori încercam sa ma analizez, ma trezeam într-un întuneric desavârsit. De unde sa încep sa ma caut? Unde
as putea fi eu însumi? Ce cautam eu? Sufletul meu. Unde? Si cum se putea recunoaste adevaratul meu
suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine? Gândurile se risipeau. Ma desteptam cugetând la
alte lucruri. începeam din nou, încapatânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apasând tâmplele.
Acelasi întuneric. Si nu întâlneam, nicaieri, nici o lumina, nici un sprijin. Cum sa ajung la mine însumi? Cum
sa-mi cunosc eu sufletul si sa vietuiesc întocmai dupa nevoile lui? Pentru ca eu vreau sa ma cunosc, pentru
a întelege calea pe care va trebui sa pasesc?”