Ținutul Vaslui în istoria Moldovei

Nicolae Ionescu

Organizarea administrativ-teritorială a Țării Moldovei constituie unul din capitolele

importante ale istoriei, deoarece de această organizare a depins buna desfășurare a
activității interne în statul de la est de Carpați, cât și materializarea eforturilor întreprinse
de domnie pentru păstrarea independenței și integrității Moldovei medievale.
Unitatea de bază a administrației locale în statul moldovenesc a constituit-o “ținutul”. În
ceea ce privește momentul apariției ținuturilor în Moldova, în istoriografia noastră există
mai multe opinii pe care le prezentăm în continuare.
Într-un studiu apărut în anul 1913, Vasile C.
Nicolau considera că Moldova a fost împărțită în ținuturi în timpul lui Petru Șchiopul,
acesta bazându-se pe catastihul de cisle din timpul. Acum, această ipoteză nu mai poate fi
susținută, deoarece există numeroase documente anterioare anului 1591, când a fost
întocmit catastihul, din care rezultă împărțirea Moldovei în ținuturi. V. Lungu considera
că ținuturile s-ar fi creat în primele decenii după întemeiere (secolul al XIV-lea). De
aceeași părere este și Constantin C. Giurescu, care invocă faptul că primii domni, pentru
a putea controla mai bine teritoriul de care dispuneau, au fost nevoiți să-și numească
reprezentanți în diferite regiuni.
Scurt istoric
Constituirea treptată a ținuturilor, la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al

1
XV-lea, este susținută și de istoricul Dimitrie Ciurea, care consideră că ținuturile au fost
organizate “în funcție de orașe, de curțile domnești și cursurile apelor”, precum și de
Petre P. Panaitescu, care crede că acestea “sunt, întocmai ca în comitatele din Ungaria și
din Transilvania, unități militare domnești în jurul unei curți sau cetăți a domnului unde
se află reședința unui reprezentant militar (vornic, pârcălab) al șefului statului”, “locul
unde este steagul de adunare a oastei”.
După opinia marelui istoric Nicolae Iorga, ținuturile Moldovei au luat naștere treptat,
fiind organizate în funcție de o serie de orașe și cetăți. Unii istorici, însă, consideră că
ținutul și județul își au originea “...în formațiuni anterioare întemeierii și au supraviețuit
feudalității”, originea constituind-o “asocierea satelor în uniuni de obște”.
Nu de aceeași părere este istoricul Adrian Macovei, care consideră că până la mijlocul
secolului al XV-lea, din cauza situației interne și externe a Moldovei, nu au existat
condiții pentru organizarea administrativă.
Din studiul documentelor, se observă că în secolul al XIV-lea nu apare nicio mențiune a
ținutului ca unitate administrativă în Moldova. Prima mențiune o întâlnim într-un
document din 16 septembrie 1408, care amintește de Țținutul Romanului. Începând de la
această dată și până la jumătatea secolului al XVI-lea, ținuturile sunt amintite destul de
rar, pentru ca în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în secolele următoare acestea să
apară destul de des. Faptul că prima mențiune a unui ținut datează din 1408 nu este o
dovadă că până la acea dată ținuturile nu existau.
Ținând cont de toate acestea, putem concluziona că ținuturile s-au format începând de la
sfârșitul secolului al XIV-lea, bineînțeles nu toate odată, ci pe etape, continuând apoi în
prima parte a secolului al XV-lea. Se poate observa că documentele emise până la Ștefan
cel Mare care se referă la daniile domnești sau la vânzarea-cumpărarea de proprietăți nu
menționează ținuturile. Aceasta deoarece localizarea proprietăților se făcea fie după văile
și numele apelor, după numele dealurilor sau codrilor, sau după numele vechilor
proprietari.
Începând cu domnia lui Ștefan cel Mare, proprietățile încep să fie localizate după
elementele menționate mai sus, cu indicarea ținutului din care făceau parte cu toate că și
în timpul acestei domnii specificarea ținutului se făcea destul de rar. Termenul de ținut,
ca de altfel și cel de județ, este de origine latină, având forma “tenutum” și înțelesul de
“a ține”, “a poseda”. În documentele slavone, acest termen se întâlnește sub forma
“volost” sau “derjava”.
Ținuturile moldovenești au cunoscut o organizare diferită față de județele din țara
Românească, aceasta datorându-se faptului că “Moldova în evoluția hotarelor sale a fost
o țară câștigată prin cuceriri de teritorii”, spre deosebire de Țara Românească, ce “s-a
născut din unirea tuturor voievodatelor”. Spre deosebire de Țara Românească, unde
ținuturile și-au luat numele după râul mai important care străbătea ținutul, cele mai multe
ținuturi ale Moldovei poartă numele orașelor de reședință, ceea ce arată că ele sunt
posterioare întemeierii reședinței lor și formate în jurul acestora, asemănându-se mai
mult cu comitatele transilvănene. Chiar dacă ținuturile moldovenești s-au format în jurul
unei cetăți sau al unui târg mai important, limitele acestora au urmat pe cât posibil cursul
unei ape principale. Cu toate acestea și din cauza cadrului natural din care luaseră
naștere, județele muntenești erau mai bine precizate decât ținuturile moldovenești și de

2
aici, ca urmare firească, mai marea lor stabilitate.
Formarea Ținuturilor în țara Moldovei s-a realizat pe mai multe direcții si în mai multe
etape, însă centrul de plecare a fost Suceava. În partea de nord a Moldovei, de la Iași în
sus, în teritoriile din stânga Siretului, procesul de formare a acestor unități administrativ
teritoriale s-a desfășurat de la vest la est, în timp ce în teritoriile din dreapta Siretului
acest proces s-a desfășurat de la nord la sud. În partea de sud a Moldovei (de la Iași în
jos), expansiunea ținuturilor s-a făcut de la sud spre nord.
Formarea ținutului Vaslui
Ținutul Vaslui s-a format, ca și celelalte ținuturi din partea de sud a Moldovei, tot de la
sud spre nord, fiind împins de Ținutul Bârladului. Spre est se mărginea cu Ținutul
Fălciului, spre nord cu Ținutul Iașilor și Cârligăturii, iar spre vest cu Ținutul
Romanului. În ceea ce privește momentul apariției acestui ținut, nu deținem date certe.
Știm doar că
prima sa mențiune datează din 1 septembrie 1435 și aceasta se găsește într-o scrisoare
adresată regelui polon de către Iliaș voievod, prin care i se aduce la cunoștință că el și
fratele său Ștefan al II-lea au ajuns la un compromis și s-au împăcat. Domn al Moldovei
este recunoscut Iliaș, care ia partea de nord a Moldovei, iar lui Ștefan i se dă partea de
sud, care cuprindea ținuturile Vaslui, Bârlad, Tecuci și Chilia. Reședința acestuia din
urmă se afla la Vaslui, linia ce delimita cele două stăpâniri trecând pe la nord de Vaslui.
Faptul că la 1435 exista ca unitate administrativ-teritorială ținutul Vaslui înseamnă că
acesta s-a format la o dată anterioară, care din lipsă de documente nu se poate stabili cu
precizie. Acest ținut, ca de altfel și celelalte ținuturi ale Moldovei, nu au existat înainte de
întemeierea Țării Moldovei. Acest lucru este demonstrat de faptul că atunci când apar în
documente ținuturile și ocoalele, niciunul nu reprezenta teritoriul unui vechi județ sau
cnezat, ci pretutindeni suntem în fața unei noi împărțiri administrative. Cnezatele și
județele n-au fost împărțiri administrative, ci o formă de stăpânire a pământului. Rezultă
că ținutul Vasluiului s-a format în perioada de după întemeierea statului Țara Moldovei,
nu înainte de domnia lui Roman I, care alipește Moldovei țara de Jos, și nici după 1435,
deci în perioada 1391-1435.
Toponimia Ținutului Vaslui În ceea ce privește numele ținutului, a originii termenului
Vaslui, există mai multe opinii. Știm este faptul că ținutul și-a luat numele de la târgul
Vaslui, iar acesta din urmă de la râul Vaslui. De ce origine este însă acest termen, acest
nume?
Gh. Ghibănescu, în cartea sa “Vasluiul în studii și documente”, expune mai multe opinii
în legătură cu acest nume. Astfel, el crede că M. Strycowschi, care scrie la 1575,
consideră ca termenul de “Vasziulach” ar însemna “târgul lui Vasile”, iar autorul
“Cronicii moldo-polone” ar vedea în termenul “Voloszu”,
“tîrgul lui Vlasă” (vlasa are ca rădăcină cuvântul “volosă” care înseamnă păr, deci vlasă +
părosul).
C. Diculescu, în lucrarea intitulată “Die Gepiden” (Leipzig, 1922), consideră că termenul
Vaslui are ca rădăcină germanul Was, care înseamnă apă (“Vasluiul era un pârâiaș cu totul
neînsemnat în Moldova”), sau pământ umed, noroi. Istoricul Ghibănescu nu este de acord
cu această opinie, arătând că apropierea între acești termeni este o întâmplare, deoarece
“Moldova de Jos n-a avut legături cu gepizii, ci cu popoarele orientale: chazarii, cumanii,
tătarii, slavii”. Mai sunt enumerate și alte etimologii (în latină, vas + vasum + vas; în

3
maghiară, vaș + voș + fier; în turcă, vaslo + unire; în armenește, vas + repede), după care
Ghibănescu ajunge la concluzia că “filologii se ceartă, dar istoricul nu poate trage nici o
concluzie; căci ar fi anormal să ne oprim la vreuna din toate etimologiile”.
După 1926, anul în care Gh. Ghibănescu și-a publicat lucrarea pe care tocmai am amintit-
o, cercetările în legătură cu originea cuvântului “Vaslui” au continuat. Alexandru
Philippide considera că termenul de “Vaslui” este de origine persană: “vala su” (regiune
înaltă) a “intrat în limba noastră prin mijlocirea cumanilor: “valasu iu”, “Vasluiu” și,
printr-o metateză românească Vasluiu”.
Titus Hotnog consideră acest termen ca fiind de origine cumană, derivând din cuvântul
“avaz”, care înseamnă murmur, freamăt, la care s-a adăugat sufixul “lu”, formând
“avazlu”, “avaslu”, în care etimologia populară română, confundând pe “a” inițial cu
prepoziția “a”, sau cu articolul posesiv de la genitiv, a format Vaslui sau a Vasluiului cu
nominativul Vaslui.
O ipoteză interesantă găsim într-o lucrare a lui Eugen Pavelescu, unde se spune: “S.S.
Părintele Arsen Varjabetian, parohul bisericii armene din Iași și domnul Arsag
Măgârdician, negustor de vază din același oraș, afirmă că au copilărit într-un foarte vechi
oraș din Armenia, așezat pe Euphrat numit Vaslui. Nu este exclus ca Vasluiul să fie
întemeiat de coloniști armeni, veniți în Moldova”. Același nume cu al localității de unde
au plecat îl dau și noii așezări întemeiate de ei. Această ipoteză, însă, nu poate fi
susținută științific, deoarece atunci când armenii au venit în Moldova, Vasluiul exista ca
localitate. Este cunoscut faptul că armenii s-au așezat în orașe și acolo unde nu existau
așezări, deoarece majoritatea dintre ei practicau meșteșugurile și comerțul. Activitățile
desfășurate erau îndeosebi în târguri sau orașe și mai puțin sau chiar deloc în așezările
rurale. Cea mai plauzibilă opinie pare cea a lui Alexandru Philippide, opinie susținută și
de Constantin C. Giurescu, C. Cihodaru, precum și de cei mai mulți dintre istoricii noștri,
și anume că termenul de Vaslui este de origine pecenego-cumană, ca de altfel și cuvintele
care au terminația “lui” (Teslui, Bahlui, Călmățui), și ar însemna “ținut înalt”, “parte
înaltă” a ținutului Vaslui cuprinzând, într-adevăr, dealuri înalte ce culminează la Bîrnova.
Evoluția ținuturilor moldovenești
Am remarcat că până la 1435 documentele menționează doar existența Ținutului Roman.
În 1435 mai sunt amintite ținuturile Chiliei, Vasluiului, Bârladului și Tecuciului. În
perioada 1435-1566 mai sunt menționate ținuturile: Cernăuți (1457), Cârligătura (1458),
Trotuș (1466), Suceava (1472), Horincea (1528), Soroca (1529), Lăpușna (1535),
Dorohoi (1546), Chigheci (1546), Hârlău (1548), Putna (1555).
Prima listă completă a ținuturilor se găsește în cronica moldo-polonă din 1566, cronică
pe care N. Brezeski, ambasador polon care a trecut prin Moldova în drum spre
Constantinopol și care s-a oprit la curtea lui Alexandru Lăpușneanu, o “prelucră și
adaose” în 1566. La sfârșitul acesteia, el dă cele 24 de ținuturi, câte avea Moldova la acea
dată: Bârlad, Tecuci, Chigheci, Lăpușna, Vaslui, Orhei, Soroca, Hotin, Cernăuți, Suceava,
Dorohoi, Cârligătura, Iași, Fălciu, Covurlui, Horincea, Putna, Adjud, Tutova, Trotuș,
Bacău, Roman, Neamț.
Un alt document în care avem trecute toate ținuturile din țara Moldovei datează din 20
februarie 1591. Este vorba despre Catastiful de cisle din vremea lui Petru șchiopu, în care
sunt menționate doar 22 de ținuturi. Lipsesc ținuturile Horincea și Adjud care s-au

4
contopit, între timp, cu ținuturile Covurlului și respectiv Putnei.
Cel mai important izvor istoric privind organizarea administrativ-teritorială a țării
Moldovei îl reprezintă “Catastiful moldovenesc de vistierie” din 1606, publicat de
cercetătorul Ioan Caproșu. Acesta cuprinde totalitatea unităților teritorial-fiscale ale țării
pe baza structurilor administrative, exactitatea sa neputând fi pusă la îndoială ca urmare a
faptului că este un document de vistierie, destinat înregistrării veniturilor statului.
Documentul menționează existența a 21 de ținuturi, deci cu un ținut mai puțin decât
“Catastihul de cisle” din 1591, acesta fiind rezultatul transformărilor care s-au petrecut în
organizarea administrativă a Moldovei, după 1591, ținutul Bacău contopindu-se cu
ținutul Trotuș. Ultimele două contopiri de ținuturi, a Bârladului cu Tutova și a
Tigheciului cu Fălciul, încheie această serie înainte de 10 ianuarie 1665.
Faptul că în Moldova numărul ținuturilor s-a redus la 19 înainte de aceasta dată este
susținută de însemnarea privitoare la goștina de oi, din 10 ianuarie 1665, document în
care sunt menționate cele 19 ținuturi care existau la acea dată. Acest izvor infirma
afirmația potrivit căreia Țara Moldovei a ajuns la 19 ținuturi în 1684 (afirmație făcută de
către Dragoș Moldoveanu în “Introducere la Tezaurul toponimic al României. Moldova,
vol. I: Repertoriul istoric al unităților administrativ teritoriale. 1772-1988, Partea I, A.
Unități simple (Localități și moșii)”, A-O, București 1991, p. XIV). Autorul acestei
introduceri a ignorat și anul 1677, când Miron Costin indica în “Cronica Polonă”
existența a 19 ținuturi în Țara Moldovei cu o inadvertență de nume, în locul ținutului
Bacău apărând ținutul Trotuș.
Următoarea listă a ținuturilor țării Moldovei o găsim în “Poema Polonă”, atribuită lui
Miron Costin, care menționează același număr de ținuturi (19), după cum am văzut în
izvodul din 1665 și în Cronica polonă din 1677. Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa
“Descrierea Moldovei”, menționează existența a 23 de ținuturi în Moldova, dintre care
12 în Țara de Jos, șapte în țȚara de Sus, patru în Basarabia precum și raiaua Tighina.
Din cele enumerate mai sus se poate observa că ținuturile țări Moldovei atât din punct de
vedere al numărului cât și a mărimii (întinderii) lor nu au rămas aceleași pe întreaga
perioadă a evului mediu, ci au cunoscut fluctuații, acestea datorându-se unor factori
interni și externi. Printre acestea am putea enumera: raporturile dintre domnie și marea
boierime (în fond natura regimului politic din Moldova), raporturile Moldovei cu țările
vecine, mutarea capitalei la Iași, marile descoperiri geografice care au dus la mutarea
centrului comerțului european din bazinul Mării Negre în zona Atlanticului (vestul
Europei), cât și alți factori de o importanță mai mică.
Începând cu secolul al XVI-lea și până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, se observă
tendința domniei de a mări suprafața ținuturilor, micșorându-se numărul acestora. În
1566 existau în Moldova 24 de ținuturi, iar în 1591, 22 de ținuturi, pentru ca, la sfârșitul
secolului al XVII-lea, în 1684, să nu mai întâlnim decât 19 ținuturi. Asta deoarece
domnia urmărea o centralizare cât mai puternică a sistemului administrativ al țării,
centralizare impusă de situația din ce în ce mai grea a Moldovei, începând cu jumătatea
secolului al XVI-lea, știut fiind faptul că dominația otomană în Moldova începea să
prindă contur. Micșorarea numărului ținuturilor prin mărirea suprafeței lor s-a realizat
doar sub anumiți domni mai puternici, atunci când instituția centrală a statului, domnia,
avea o autoritate recunoscută de către boierii țării.

5
Imixtiunea rusească în treburile Moldovei
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când autoritatea domnească a scăzut, crescând
puterea marii boierimi, iar dominația otomană în Moldova se instaurase într-o măsură
destul de mare, se observă o descentralizare administrativă a Moldovei concretizată
printr-o creștere a numărului de ținuturi. Crearea unor noi ținuturi sau reactivarea unora
mai vechi, care fuseseră desființate, se observă și în timpul domniei lui Dimitrie
Cantemir care menționează 24 de ținuturi (dintre care unul era raia turcească), cât și în
deceniile următoare ale secolului al XVIII-lea. Astfel, în secolul al XVIII-lea se constată
două noi ținuturi în partea de vest a Bugeacului, pentru a supraveghea teritoriile din
vecinătatea tătarilor: ținutul Grecenilor, având reședința în târgul Greceni (la nord de
Valul lui Traian), și ținutul Codrului (după vechiul codru al Chigheciului). După ce rușii
au ocupat Moldova dintre Prut și Nistru, au înființat, în partea de sud, pe locul vechii
Basarabii, două ținuturi: Renii și Benderul.
Între 1711 și 1766 au fost înființate ținuturile Botoșanilor și Cîmpulungului Sucevei.
Limitele ținuturilor nu erau destul de bine precizate. În acest proces de modificare a
limitelor unităților administrativ-teritoriale se înscrie și Ținutul Vaslui. Acesta a existat în
toată perioada Evului Mediu, cât și după, fiind menționat în lista din “Cronica moldo-
polonă” din 1566, în “Poema Polonă” atribuită lui Miron Costin cât și în “Descrierea
Moldovei”. Acest ținut nu a fost încorporat altuia, dar nici nu i-a fost încorporat vreunul.
Cu toate acestea, limitele sale au cunoscut unele modificări, amintind doar două cazuri:
satele Mușetești și Goleșești, care se aflau “între ținuturile Vaslui și Fălciu (într-un
document din 8 mai 1651), și satul Giurgești pe Crasna care se afla “în ținutul Fălciu și a
Vasluiului, între “ținuturi” (într-un document din 2 februarie 1667).
De cine erau conduse ținuturile
În ceea ce privește sistemul de conducere a ținuturilor, acesta nu a cunoscut o deosebire
esențială pe parcursul Evului Mediu, ci doar unele modificări care au ținut de anumiți
factori interni sau externi și care s-au observat mai ales în atribuțiile conducătorilor de
ținut. Acestea purtau numele de pârcălabi, staroști, vătavi sau căpitani, iar mai târziu
ispravnici. Dintre toate acestea, cel mai des folosit este termenul de pârcălab. Ei erau
numiți de către domn, fiind reprezentanții domniei în ținutul în care erau investiți.
Conducătorul fiecărui ținut avea atribuții militare, administrative, fiscale și judecătorești,
dispunând de o rețea destul de numeroasă de subalterni care îl ajutau în administrarea
ținutului. Fiecare ținut avea numiți în fruntea sa doi reprezentanți ai domniei, în unele
ținuturi existând doar unul, aceasta făcându-se în funcție de importanța ținutului
respectiv.
În “Cronica moldo-polonă” din 1566, după ce sunt enumerate cele 24 de ținuturi, se arată
că sunt “tot atât de mulți pârcălabi și vătafi, adică staroști sau stegari”. Aproximativ un
secol mai târziu, Miron Costin în “Poema Polonă” menționa că “fiecare ținut trebuie să
aibă doi pârcălabi”, locul întâi avându-l pârcălabul de Hotin apoi cel de Neamț.
Pârcălabii se alegeau dintre marii proprietari funciari, iar uneori dintre rudele domnului.
În secolul al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea, ei erau conducători ai
cetăților. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ei ajung mai mult niște
administratori, pierzând caracterul miliar odată cu decăderea politică a Moldovei. Marii
vătafi de ținut erau inferiori pârcălabilor. În unele ținuturi, ei dețineau totuși conducerea,

6
ceea ce arată că ținutul respectiv prezenta în viziunea domniei o importanță mai mică.
În cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea marii vătafi sunt înlocuiți cu mari
căpitani de ținut. În fruntea Ținutului Vaslui, de-a lungul Evului Mediu întâlnim atât
pârcălabi, cât și vătafi căpitani, iar mai târziu, ispravnici. Importanța acestui ținut în
cadrul statului moldovenesc reiese dintr-o serie de fapte și evenimente care au avut o
însemnătate destul de mare în ceea ce privește păstrarea independenței și integrității
Moldovei.
În timpul domniei lui Roman I, s-a realizat alipirea teritoriului ce ulterior va purta numele
de Țara de Jos. Din acest moment, Vasluiul intră în sfera de influență a Sucevei, dar
crește ca valoare politică, aceasta datorându-se poziției geografice și condițiilor naturale
care existau în această regiune, Vasluiul fiind în centrul țării și un loc de scăpare când
“năvala” venea din est, nord sau vest, sau un loc de curse strategice pentru cei ce veneau
din “părțile de jos”. Poziția strategică oferită de relieful acestui ținut a fost exploatată
într-un mod “vrednic de toată lauda” și de către Ștefan cel Mare la 1475. Faptul că
Vasluiului i s-a acordat o importanță deosebită încă de la începutul secolului al XV-lea
reiese și din scrisoarea pe care Iliaș vodă a trimis-o, în 1435, regelui polon, informându-l
că s-a împăcat cu fratele său Ștefan. Acesta din urmă primește Chilia, ținuturile Vaslui,
Bârlad și Tecuci. În urma acestei împărțiri, Ștefan al II-lea și-a construit curtea la Vaslui.
Năvălitori și politică medievală
În 1439 și 1440, hoardele tătare au atacat Moldova, arzând și distrugând orașele Vaslui și
Bârlad. Nu peste multă vreme, orașul a fost refăcut, având se pare și sprijinul domniei,
Ștefan cel Mare refăcând curțile domnești de aici. Aceasta este o altă dovadă a
importanței pe care o prezenta Ținutul Vaslui și reședința sa în cadrul statului medieval
Moldova.
La Vaslui are loc, în 1456, adunarea Sfatului Țării, care a decis plata unei sume de 2.000
de galbeni anual, reprezentând haraciul către Poarta otomană, haraci plătit în schimbul
neamestecului Imperiului Otoman în treburile interne ale Moldovei. Era, de fapt, pentru
prima dată în istoria acestui stat românesc când se recurgea la o astfel de metodă pentru
păstrarea independenței.
Începând cu secolul al XVI-lea, dar mai ales spre mijlocul acestui secol Vasluiul începe
să decadă. Acesta este rezultatul mutării capitalei Moldovei de la Suceava la Iași, Vasluiul
rămânând acum la propriile sale forțe, nemaifiind sprijinit de către domnie. O altă cauză,
care a influențat toate orașele Moldovei, nu numai Vasluiul, a reprezentat-o mutarea
centrului comerțului european din bazinul Mării Negre în Atlantic. Desigur, târgul
Vasluiului a rămas o așezare liniștită peste care au trecut hoardele tătare și turcii, distrusă
și apoi renăscută, însă nu la faima de odinioară de care amintesc documentele.
În secolul al XVII-lea, Vasluiul nu mai avea o importanță atât de mare în cadrul statului
moldovenesc, așa cum am văzut că prezenta în secolul al XV-lea și prima jumătate a
secolului al XVI-lea. Cu toate acestea el și-a păstrat rolul de unitate administrativ-
teritorială a Moldovei.
Concluzie
În concluzie, Ținutul Vaslui reprezintă una dintre unitățile administrativ-teritoriale ale
Moldovei medievale care avea o organizare administrativă similară cu celelalte ținuturi
din zonă precum și organisme de conducere care îndeplinesc aceleași funcții în plan

7
local. Vasluienii se afirmă apoi în Războiul de Independență din anii 1877-1878. Într-
adevăr, au intrat în legendă faptele de arme săvârșite de dorobanții vasluieni pe câmpurile
de luptă din Balcani. Aceștia au intrat primii în focul luptelor de la
Plevna, remarcându-se la primul asediu și sergentul Constantin Țurcanu. De altminteri,
cușma de curcan devine una din emblemele orașului și Vasile Alecsandri îl face cunoscut
în literatura românească prin renumita poezie “Peneș Curcanul”.
În secolul al XIX-lea, Vasluiul era un oraș de provincie, embaticar, cu ateliere
meșteșugărești și de morărit, în care noul se întâlnea cu vechiul, iar modernismul
pătrundea lent. Îndeletnicirile care le-au adus faimă pe vremuri vasluienilor au fost
albinăritul și pescuitul. De altminteri, albinele și peștii erau simboluri ale stemei orașului
în perioada interbelică. În 1939, a apărut un început de industrie, prin construirea unei
topitorii de cânepă. Dezvoltarea Vasluiului ia amploare cu adevărat în anul 1968, când în
România s-a realizat ultima organizare administrativ-teritorială, revenindu-se la
împărțirea României pe județe. De atunci orașul a devenit capitala județului Vaslui, iar
din anul 1979, această urbe este și municipiu, cu o arhitectură modernă.