Ministerul Educaţiei,Tineretului şi Sportului al R.

Moldova
Universitatea Tehnică din Moldova
Facultatea Urbanism si Arhitectura
Catedra Arhitectură

LUCRARE DE CURS
La Metodologia Proiectării Arhitecturale

Tema: Clădiri culturale

A efectuat: st.gr. ARH-112

Pruteanu Mariana

A verificat: Lector superior

Borozan Sergiu

Chişinău 2013
 Cuprins
Introducere
Date generale......................................................................................................... pag. 3
Concepțiile de creație în procesul proiectării acestor clădiri
Etape de dezvoltare și proiecte analogice.............................................................. pag. 4
Arhitectura – știința și arta proiectării.................................................................. pag. 11
Esenţa creaţiei în proiectarea arhitecturală........................................................... pag. 12
Cerințe arhitecturale și tehnice la proiectarea clădirilor
Teatrul.................................................................................................................. pag. 16
Biblioteca.............................................................................................................. pag.
23
Muzeul.................................................................................................................. pag. 25
Cerințe către arhitectura spațial – volumetrică................................................................. pag. 27
Folosirea metodelor de creație în procesul proiectării arhitecturale................................ pag. 28
Etapele de proiectare și datele inițiale necesare pentru proiectare................................... pag. 30
Bibliografie....................................................................................................................... pag. 32

2
 Introducere
Date generale
Prin edificiu se înţelege, în general, o construcţie destinată locuirii sau unor activităţi
umane specific, de uz public sau privat. Din acest motiv, edificiile nu sunt identice: în afară de
materialul de construcţie, acestea se diferenţiază şi prin forma sau structura lor, în funcţie de
exigenţele individuale sau colective, condiţionate la rîndul lor de contextul ambiant, politic şi
social. Stilul arhitectonic al acestora variază şi în funcţie de gustul diferitor epoci şi culturi. O
primă distincţie ţine de funcţionalitate; pornind de la acest criteriu se ilustrează cele mai
semnificative tipologii de edificii rezidenţiale, sacre, publice, militare, colective, de producţie,
de serviciu, comerciale, funerare.
Tendinţa omului de a se asocia şi de a stabili relaţii sociale a determinat, de-a lungul
secolelor, o mare varietate menite să găzduiască un număr mare de persoane, reunite pentru
diferite scopuri, de la jocuri sportive la spectacole teatrale, de la structurile sanitare la
biblioteci şi muzee. Spre deosebire de alte tipuri de edificii, cele culturale şi-au păstrat în
general funcţia pentru care au fost create, cea culturală.
Muzeele prezintă viziatorilor numeroase dovezi material ale existeţei pe aceste
meleaguri a comunităţilor umane. Cele mai valoroase prin colecţile deţinute sunt cele situate
în oraşele mai mari, dar există colecţii muzeale - mai ales etnografice şi în aşezările rurale. În
funcţie de bogăţia materialului muzeistic şi de tematica expoziţiilor putem grupa muzeele în:
 Muzee de istorie, unde obiectele descoperite în siturile arheologice, cele din periaoda feudală
sau contemporană atestă existenţa permanentă a comunităţilor umane în aceste locuri, cu
perioade de glorie şi decădere, cu etape diferite de evoluţie a aşezărilor rurale şi urbane (multe
oraşe şi-au pierdut importanţa economică şi staregică de-a lungul timpului).
 Muzee de artă în care turiştii caută frumosul transpus în pictură, sculptură, literatură, muzică
etc.
 Muzee de ştiinţele naturii - sunt de asemenea remarcabile edificii culturale şi turistice - în
acelaşi timp, familiarizând vizitatorii cu elemente de faună şi floră locală, naţională sau
mondială prin colecţiile pe care le deţin.
 Muzee etnografice şi de artă populară - reprezintă instituţii cu o mare atractivitate turistică,
printre cele mai cautate de turiştii din tară şi străinătate, datoriă multitudinii de aspecte redate
prin expoziţiile temporare sau permanente.
 O parte din muzee au un caracter mixt, exponatele fiind cuprinse în mai multe secţii
tematice, cel mai adesea, de istorie, ştiinţe naturale sau etnografie.

3
 Există şi muzee care ilustrează diferite ocupaţii sau meserii (meşteşuguri) şi care nu se pot
include în categoriile de muzee prezentate.
Teatrele sunt instituţii create special pentru activitate culturală bine definită, cu rol de a
aduce în faţa publicului spectator arta sub toate aspectele şi genurile ei.
Bibliotecile, prin destinaţia lor de tezaure de carte, reprezintă o importantă resursă de
cunoaştere datorită în special colecţiilor de documente vechi pe care le păstrează, dar şi
fondului de carte, beletristic sau din diverse alte domenii, pus la dispoziţia publicului iubitor
de cunoaştere.

Concepțiile de creație în procesul proiectării acestor clădiri

Etape de dezvoltare și proiecte analogice
 Teatrul şi cinematograful
Tipologia teatrului modern derivă
din cea a teatrului grec, prin medierea
celui roman. Teatrul roman avea
gradele parterului dispuse în semicerc
în faţa proscenicului – loc al
reprezentanţilor – care era delimitat,
pe fundal, de un perete decorat cu mai
multe niveluri (scenae frons, fundalul
scenic). În Evul Mediu, în schimb,
spaţiul destinat reprezentaţiilor sacre,
care implicau adesea întregul centru
locuit, a devenit un simplu spaţiu
anexat bisericilor, în timp ce, încă din
secolul al XV-lea, spectacolele se puteau desfăşura, pentru un public mai restrîns, în curtea
palatelor senioriale. Din primele teatre renascentiste s-a păstrat prea puţin, acestea fiind
construite din lemn şi, uneori, ambulante precum celebrul Globe Theatre a lui Shakespeare
(secolul al XVI-lea). Dintre primele exemple din epoca modernă – edificii de acum acoperite
– se evidenţiază Teatrul Olimpic din Vicenza, proiectat de Palladio pentru Accademia
Olimpica (1580 – 1583), cu un parter amplu şi gradene care continuau modelul amfiteatrului
roman. O evoluție a acestei structuri o constituie Teatrul Farnese din Parma, prototipul
teatrului cu loji care avea să se afirme în secolul al XVII-lea și, mai ales, în secolul al XVIII-

4
lea, ce teatrul all’italiana: de la San Carlo din Napoli
(1737), cel mai vechi din Europa, la Scala din Milano
(1776-1778). În secolul al XIX-lea, teatrul cu balcon și
amfiteatrul s-au contopit, dînd naștere unei tipologii
bine definite, cu locuri la parter distincte de cele de la
balcon și o scenă dotată cu echipamente sofisticate. La
începutul secolului XX, ca urmare a experimentelor
teatrului avangardist, inovațiile cele mai semnificative
privesc scena și culisele: de la proiectul lui Gropius
pentru un Totaltheatre, la Filarmonica din Berlin
(1956-1963), de la soluțiile multifuncționale ale
National Theatre din Londra (1967-1976, care cuprinde
două săli mari – Littelton Theatre și Olivier Theatre –
și Cottesloe Theatre pentru teatrul experimental), pînă
la spectaculoasa clădire a Operei din Sydney, devenită
emblema capitalei australiene.
Sus: Walter
Gropius,
Proiectul pentru
Totaltheatre,
1926. Proiectul,

care nu s-a materializat, prevedea posibilitatea unor

spectacole interactive. Parterul se putea roti cu 180 de
grade, luînd orice poziție dorită, inclusiv centrală.

5
La stinga: Hans Scharoun, Filarmonica, 1956-1963, Berlin. Sala are ca nucleu orchestra,
către care converg parterul și balconul.

La stinga: Hans
Poelzig, Grosses
Schauspielhaus,
1918-1919, Berlin.
Rămas intact după
cele două războaie
mondiale, teatrul a
fost demolat in anii
’70.

Din tipologia teatrului derivă cea a cinematografului, ale cărui elemente esențiale erau
cristalizate deja încă de la debutul său (1895): o sală cu locuri orientate către ecran, iar în
spatele spectatorilor proiectorul (amplasat ulterior într-o încăpere specială). Dintre primele
cinematografe amintim Cinematograful Universum din Berlin, proiectat în 1928 de Erich
Mendelsohn (1887-1953). Pînă la introducerea sonorului (1927), acompaniamentul muzical
era live, membrii oechestrei luînd loc în fosă, ca într-un teatru propriu-zis. La fel ca multe
teatre, cinematografele de astăzi sunt multiplex, permițînd diversificarea ofertei de spectacole.
La stinga: Joseph Kaiser și Kellermann Wawrowsky, Cinema Kosmos, 1962-1997, Berlin.
Construcției inițiale, restructurată în 1997, i-au fost adăugate noi săli subterane dispuse în
semicerc care comunică prin intermediul unui coridor eliptic iluminat de un luminator.

6
  Bibliotecile
Dacă cea mai veche
bibliotecă cunoscută este cea
din orașul sumerian Lagash
(2100 î.Hr.), bibliotecile cele
mai faimooase ale Antichității
rămîn în continuare cea din
Alexandria și cea din Pergam,
distruse, conform tradiției, de incendii devastatore. Și în Roma imperială au fost deschise
biblioteci publice (Ulpia, din Forul lui Traian, era cea mai importantă), dotate cu săli de
lectură și de conservare a documentelor care reuneau, separat, texte latine și grecești.
Din Evul Mediu timpuriu, Jocurile „cunoaşterii" s-au mutat în mănăstiri, unde biblioteca
este adesea o anexă a scriptorium-ului, un fel de „atelier" în care erau copiate şi ilustrate
manuscrisele. Biblioteca modernă începe să se configureze în perioada umanismului.
Primelor colecţii de manuscrise şi codice accesibile oamenilor de ştiinţă (prima de acest
fel este biblioteca întemeiată la Florenţa de Cosimo cel Bătrân, în Mănăstirea San Marco), le
vor urma, în secolul al XVI-lea, bibliotecile fondate de principi şi papi: printre acestea se
numără Biblioteca Medicea Laurenziana la Florenţa, a cărei scară monumentală a fost
proiectată de Michelangelo, şi biblioteca fondată de papa Sixt al V-lea (1585-1590) la Roma.
Începând cu secolul al XVII-lea se vor dezvolta bibliotecile universitare şi cele naţionale,
concepute, din toate punctele de vedere, pentru publicul larg.
În prezent, se acordă o atenţie deosebită iluminării corecte a sălilor de lectură,
funcţionalităţii spaţiilor, care trebuie să fie primitoare şi să invite la concentrare. Pentru a
garanta un serviciu optim, se folosesc cele mai variate soluţii de conservare şi climatizare, de
catalogare în reţea şi de transportare a cărţilor. În plus, multe structuri sunt polifuncţionale: în
afara sălilor de lectură, pot exista auditorii, săli de conferinţă, bufete, cu soluţii arhitecturale
adesea la scară monumentală.

7
 La dreapta: Michelozzo, Biblioteca
Medicea, 1454, Florența, San Marco.
Cunoscută sub numele de ”Sala Latină”,
biblioteca, formată dintr-o singură sală lungă
împărțită în trei nave delimitate de elegante
coloane ionice a fost comandată de Cosimo cel
Bătrîn de Medici, care a solicitat și numeroase
codice conservate și astazi în dulapurile Sălii
Grecești (în prezent restaurată).

8
 Sus: Salonul papei Sixt al V-lea, 1587-
1589, Roma, Palatele Vaticane. Fondată
în secolul al XV-lea de un papă umanist,
Niccolo al V-lea, grandioasa Bibliotecă
Vaticană a fost mutată de Sixt al V-lea
(1585-1590) în aceste încăperi amenajate,
în prezent, ca muzeu.

La stînga: Michelangelo Buonarroti,

Scara monumentală, 1526. Florenţa,
Biblioteca Medicea Laurenziana.

 Muzeele
Scopul muzeului (de la grecescul museion. sălaşul muzelor) este acela de a conserva,
documenta, educa. Muzeul se configurează ca structură publică în adevăratul sens al
cuvântului abia în secolul al XVIII-lea. Până în acest moment, colecţiile erau private, ca de
exemplu colecţia cardinalului Richelieu, transferată ulterior la Luvru.
Este adevărat, însă, că de la sfârşitul secolului al XVII-lea, unele colecţii puteau fi văzute
la cerere: este cazul Tribunei lui Bernardo Buontalenti, la Florenţa. Încă din acea epocă, ghizii
remarcau valoarea unei bune iluminări şi a metodelor de conservare şi protejare a exponatelor.
Dintre primele muzee amintim, în Italia, Muzeul Clementin din Palatul Vatican (1771-1794),
pe care papa Clement al XlV-lea l-a încredinţat arhitecţilor Alessandro Dori şi Michelangelo
Simonetti. La Londra, edificiul cu alură clasică al British Museum (1823-1847) a fost
proiectat de Robert Smirke pentru a găzdui atât primul nucleu al muzeului (fondat în 1753 pe
baza colecţiilor ştiinţifice ale lui sir Hans Sloane), cât si sculpturile din Parthenon şi alte
antichităţi. Muzee prestigioase, precum Ermitajul din San Petersburg şi Luvrul din Paris, au
apărut, în schimb, prin exploatarea şi extinderea unor grandioase structuri preexistente.
Restructurarea sau, mai bine zis, proiectarea unor noi muzee constituie o provocare pentru
arhitecţi faimoşi (printre aceştia Gae Aulenti, Mărio Botta, Frank Owen Gehry, Hans Hollein,
9
Arata Isozaki, leho Ming Pei. Renzo Piano, James Stirling). Muzeografia, care se ocupă cu
amenajarea adecvată a încăperilor unui muzeu şi a colecţiilor sale, a devenit în prezent o
adevărată disciplină; muzeul tinde să funcţioneze tot mai mult ca o structură dinamică, activă
în diferite sectoare, depăşind funcţia simplei expuneri a obiectelor; într-un cuvânt nu este nu-
mai o structură care să conţină operele de artă, ci şi un loc de destindere, unde te poţi întâlni
cu arta fără temeri reverenţiale.

La stînga și dedesupt: Frank Lloyd Wright, Solomon R., Guggenheim Museum, 1943-1959,
New York. Wright a conceput o spirală continuă imensă, acoperită de o cupolă transparentă.

10
 La stînga: Luminatorul
Tribunei degli Uffizi, detaliu,
1584, Florenţa. în Tribuna
octogonală realizată de
Bernardo Buontalenti pentru
Francesco I de Medici, lumina
naturală cădea din luminator
asupra minunatelor piese din
colecţiile familiei Medici.
Tribuna se află la primul etaj al
Galeriei Uffizi, edificiu
grandios cu două aripi creat de
Giorgio Vasari pentru a găzdui „birourile" administrative şi juridice (adică „gli Uffizi") ale
Marelui Ducat al Toscanei. Inaugurarea oficială a muzeului a avut loc in 1765.

Arhitectura – știința și arta proiectării

Scopul disciplinei Metodologia Proiectarii Arhitecturale este formarea concepţiei
ştiinţifice şi creatoare. Aceasta studiază apariţia şi implementarea metodelor eficiente de
activitate creatoare a arhitectului. Din aceste raţiuni arhitectura nu poate fi abordată în afara
procesului de creaţie. Produsele creaţiei în arhitectură sunt obiectele de artă arhitecturală.
Astfel Arhitectura are un statut dual: cel științific și cel artistic.
Din punct de vedere științific putem caracteriza Arhitectura prin mai multe exemple:
 Arhitectura oprează cu un limbaj ştiinţific profesional şi un sistem de gîndire
specializat;
 Se bazează pe o anumită normativitate (legi specifice, teorii, axiome);
 Metodele euristicii experimentale în arh.-ră sunt: studierea produsului creaţiei; anchetarea
observarea activităţii arhitectului; autoanaliza şi reflecţiile evaluative ale proiectului de către
architect;
 Cercetători recunoscuţi în domeniul arhitecturii: A. Noifert, O. Nimeier; Dj. Djonson; B. G.
Barhin; Zeno Bogdănescu etc.

11
  Tendinţe actuale de cercetare în arhitectură sunt:
a. istoria Arhitecturii în diferite epoci;
b. analiza comparată în arhitectura (diferitor arii geografice);
c. studiul compoziţional şi studiul formei;
d. metodologia Proiectării Arhitecturale;
e. elaborarea/redefinirea standardelor de evaluare a produselor creaţiei
arhitecturale (proiect).
 Studii representative:
a. Dj. K. Djonson, Metodele de proiectare (traducere din engleză);
b. G. M. Cantacuzino, Introducere la studiul arhitecturii;
c. B. G. Barhin, Metodica proiectării arhitecturale (în l. rusă);
d. S. C. Sarchisov, Bazele euristicii arhitecturale (în l. rusă).
Din punct de vedere artistic pot fi identificate următoarele caracteristici:
 Arhitectura este arta conceperii şi construirii clădirilor după reguli tehnice şi canoane estetice;
 Arhitectura se află prin tradiţie, alături de artele plastice, statice, muzică, teatru (Zeno
Bogdănescu);
 Arhitectura a obţinut statutul de Artă în momentul transformării construcţiei utilitare în obiect
gîndit, proiectat şi realizat pentru reprezentare, semnificare şi admirare (Z. Bogdănescu);
 Renumiţi teoreticieni de domeniu, comparînd Arhitecturacu muzica au definit-o ca fiind
spectacol (expr. spectacolul arhitecturii);
 Arhitectul este un adevărat "regizor al spaţiului" (Zeno Bogdănescu);
 Arhitectura este artă deoarece proiectează efecte de mişcare a suprafeţelor, a volumelor,
mişcarea constructivă, de mişcare a maselor şi a spaţiului, mişcarea luminii şi a timpului într-o
transformare continuă;
 Arhitectura operează cu categorii estetice, cu stiluri, modele, expresii.
Esenţa creaţiei în proiectarea arhitecturală
Arhitectura nu este numai arta de a clădi, spune G. M. Cantacuzino (2003), simţul
arhitecturii este tot atît de excepţional ca acel al poeziei, reprezentînd o stare de echilibru şi
armonie ce se exprimă în volume şi în coordonarea raportului acestor volume. În mod greşit,
s-a crezut adesea că arhitectura fiind în mare măsură „utilitară” nu poate fi socotită printre
artele pure. G. Călinescu însă scria în principiile sale de estetică: „Arhitectura e una din artele
cele mai pure, alături de muzică şi poezie, fiindcă ea creează o supra natură sau o contra
natură în mijlocul naturii”. Între util şi frumos nu există hotare, cu atît mai mult nu intră, în

12
nici un caz în contradicţie. „Arhitectura este jocul axelor generatoare de volume”, susţine un
arhitect francez. Vitruviu şi mai tîrziu Vignola vorbesc despre arhitectură ca „arta de a
construi”.
Arhitectura organizează şi armonizează spaţiile, coordonează raportul volumelor şi
formelor, dînd formă volumelor, în raport cu corpul uman. Arhitectura este o transpunere a
armoniei fizice umane, arhitectul avînd întotdeauna în vedere corpul omului într-un anumit
spaţiu. Unul din scopurile arhitectului este de a crea o atitudine morală, o stare sufletească şi
nu un decor, în concepţia cercetătorului G. M. Cantacuzino arhitectura are menirea de a
organiza „lumea inteligibilă, ordinea, proporţia şi armonia care, de fapt constituie virtutea”.
Continuînd şirul ideilor, savantul afirmă că „arhitectura este o armonie simultană”, „este
muzica solidificată a maselor în funcţie de spaţiu, prin succesiunea şi alternanţa spaţiilor dă
naştere ritmului”. Prin urmare, arhitectura este imaginea perfectă a armoniei unitare, în care
simbolul şi utilul, materia şi concepţia, omul şi proporţia, sufletul şi ritmul se regăsesc în
armonie.
Numită şi „artă a formelor spaţiale” - arhitectura prin cuvîntul „plastic” se subînţelege
materia şi acţiunea de a forma a artistului şi toate variantele noţiunii de formă (modenatura,
euritmia şi proporţia). În arhitectură proporţia dă naştere armoniei. Proporţia este un raport
de mărimi în care intervine dimensiunea, dînd naştere ritmului. Creaţia artistică în artele
spaţiale (arhitectură) este guvernată de două şcoli euristice (ştiinţifice): aceea pentru care
intuiţia şi inspiraţia sunt suficiente pentru a imagina şi a duce la bun sfîrşit o compoziţie
arhitecturală şi aceea pentru care compoziţia trebuie controlată prin traseul regulator. Traseul
regulator este întrebuinţat ca metodă de organizare a sistemului proporţiilor într- un tot
unitar. Arta care implică combinarea în mod organic şi simfonic proporţiile în suite şi acorduri
pentru a obţine în spaţiu armonia, se numeşte la arhitecţi - simetria.
Marii creatori (artişti sau oameni de ştiinţă) înţeleg tendinţele caracteristice ale timpului
lor, care le exprimă în operele lor, le dau formă. Stilul nu este o creaţie a unui om sau a unui
grup, ci este un fel de a se exprima. Un stil este valabil decît pentru cultura şi locul care l-au
produs. Operele de arhitectură sunt cea mai completă expresie a diferitelor epoci. Fiecare
arhitect are modul său propriu de a concepe şi realiza arhitectura.
Creaţia arhitecturală se bazează pe gîndirea euristică. Euristica utilizează metode şi
procedee de activitate de proiectare ce soluţionează probleme în situaţii cînd experienţele
anterioare nu conţin scheme gata valabile în condiţii noi de proiectare. Pentru a descoperi
soluţia (sau schema) arhitectul/proiectantul elaborează o nouă strategie de activitate, adică
desfăşoară un act de creaţie. Activitatea psihică de elaborare a noii strategii este numită în

13
 literatura ştiinţifică - gîndire productivă sau activitate euristică. Calitatea procesului de
creaţie este determinat de experienţa, cultura spirituală şi profesională, de sistemul de
categorii, de reprezentările şi perferinţele arhitectului. În general, creaţia constă nu doar în
generarea noilor idei, ci mai ales în competenţa de a selecta cele mai eficiente idei prin
reducerea treptată a variantelor elaborate. Prin urmare, creaţia arhitecturală nu este o simplă
eşalonare a unor raţionamente logice ale arhitectului, ci un proces amplu şi complex care, în
viziunea lui S. K. Sarchisov (2004), se desfăşoară în baza unor principii generale de
soluţionare a problemelor creatoare:
 formularea corectă a scopului în soluţionarea unei probleme;
 scopul trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: important, actual, corespunzător trebuinţelor
actuale şi de perspectivă a omului;
 în funcţie de scop se trasează etapizat sarcinile, care fac posibilă soluţionarea
problemei;
 din scop derivă obiectivele care trebuie să vizeze toate aspectele problemei;
 problema va fi divizată şi soluţionată pe părţi componente;
 în soluţionarea problemei arhitecturale se aplică pe larg fondul existent de procedee euristice;
 problema trebuie soluţionată cu resurse minime de timp, forţe şi mijloace;
 în procesul obţinerii rezultatului final se oferă prioritate acelor soluţii care asigură efecte
sinergice.
Creaţia arhitecturală este o parte integrantă a activităţii umane în toate sferele vieţii
sociale legată de organizarea mediului şi a societăţii, iar ştiinţa despre mediul ambiant devine
o parte a creaţiei în arhitectură.
Abordarea inovatoare a misiunii arhitectului este de a proiecta nu doar edifii separate,
ci mediul de viaţă pe ansamblu asigurînd managementul echilibrat al proceselor sociale şi
naturale deoarece societatea influienţează asupra naturii şi se implică tot mai mult în
mecanismele sale naturale de autoreglare, schimbînd esenţial condiţiile de mediu. Acest
fenomen a condus la apariţia problemei globale şi a soluţiei acesteia de a revedea şi a
îmbunătăţi mediului ambiant, în general, şi mediul urban, în special, prin organizarea spaţială,
procedee compoziţionale, decizii tehnice determinînd astfel atît confortul în mediul de viaţă,
cît şi expresivitatea artistică a compoziţiei arhitecturale.
Sensul de bază al creaţiei arhitecturale este transformarea estetică, eficientă a mediului
ambiant în strictă corespondenţă cu interesele omului şi a societăţii.

14
 Imaginaţia creatoare a arhitectului (ICA) este im proces constructiv, orientat spre
crearea noului produs creator. Ar fi incorect să gîndim că imaginaţia creatoare a arhitectului e
orientată doar spre crearea obligatorie a noului. Imaginaţia creatoare permite realizarea unor
recombinaţii originale a concepţiilor, principiilor, metodologiei cunoscute. Imaginaţia este
deci mecanismul actului productiv prin care se dezvoltă conţinutul, se reconstruiesc forme
cunoscute ce contribuie la descoperirea noilor conexiuni, asociaţii şi idei.
Din acest unghi de vedere esenţa procesului creator presupune reorganizarea
experienţelor şi crearea în baza lor a noilor combinaţii arhitecturale. Pentru crearea noilor
modele artistice nu este suficientă reorganizarea originală a concepţiilor existente în practica
arhitecturală, în acest caz e nevoie de dezvoltat şi activat intuiţia - metodă de conştientizare a
realităţii în procesul căreia se concură percepţia, gîndirea şi emoţiile. Mecanismul intuiţiei la
arhitecţi se reflectă în procesul descoperii soluţiei arhitecturale. Calitatea intuiţiei depinde de
calitatea cunoştinţelor empirice şi euristice şi de experienţele anterioare.
Actul creator se declanşează în următoarele etape:
 pregătirea sau scufundarea în problemă şi apariţia ideii potrivite şi utile;
 incubaţia (procesul de transformare şi combinare a elementelor ideii de proiect);
 iluminarea sau descoperirea acelor elemente care asigură soluţionarea problemei arhitecturale.
Aceasta venind parcă pe neaşteptate este totuşi, rezultatul căutărilor îndelungate.
 fundamentarea este etapa finală a actului creator în care sunt descoperite argumentele
raţionale ce confirmă validitatea soluţiei determinate. Fundamentarea se realizează prin
control şi evaluare strictă în raport cu condiţiile iniţiale ale problemei arhitecturale.
O operă de arhitectură exprimă, pe lîngă funcţiunea şi structura clădirii, răspunsul dat
unei teme arhitecturale. In arhitectură „tema” se rezumă la mijloacele plastice prin care se
exprimă un program. Problema se confundă cu aceea de program. Pentru arhitect un program
e o problemă a cărei soluţie trebuie s-o găsească. Datele problemei sunt locul şi suprafaţa pe
care e chemat să construiască, cerinţele programului şi posibilităţile de realizare, care de cele
mai multe ori sunt limitate. La aceste date obiective se mai adaugă şi date subiective
aspiraţiuni la moda, nevoia de frumos, măreţ, intim şi cerinţele subiectului, care fac apel mai
mult sensibilităţii, decît raţiunii. în căutarea soluţiei arhitectul porneşte două serii de
operaţiuni: unele raţionale, altele din domeniul sensibilităţii. Acest fapt demonstrează că
arhitectura este domeniul artelor. Rezolvarea de probleme în arhitectură înseamnă creaţie.
Prin urmare, procesul de soluţionare a problemei de creaţie arhitecturală este un proces
intuitiv şi logic în acelaşi timp. In procesul proiectării arhitecturale descoperirile intuiţiei se

15
 verifică insistent, se precizează şi se validează fiind raportate la informaţia ştiinţifică.
Gîndirea intuitivă şi logică se completează şi se susţin reciproc în proiectarea arhitecturală,
precum imaginaţia şi fantezia artectului, contribuind astfel la eficientizarea activităţii
creatoare. Forma, culoarea şi materialul transmit mesaje vizuale. Arhitectura, prin condiţia ei,
are caracter static. în acelaşi timp, multe din caracteristicile expresiei arhitecturale conţin
mişcarea, conceptuală sau reală. Exemplul clasic al mişcării este piramida.
S. K. Sarchisov a identificat factorii dezvoltării personalităţii creatoare:
 tendinţa spre nou;
 curajul;
 pornirea spre libertate;
 capacitatea de a înfrunta obstacolele;
 prezenţa oponenţilor montaţi critic şi evaluarea obiectivă a propriilor capacităţi;
 sîrguinţa şi onestitatea;
 capacitatea de a susţine şi prezenta propriile idei în situaţii de respingere a acestora.
Una din problemle prioritare ale formării profesionale a arhitectului este educaţia
estetică.
Obiectivele educaţiei estetice în învătămîntul superior de arhitectură:
 formarea treptată a sistemului de reprezentări estetice, a orientărilor valorice şi a gustului
estetic al arhitectului;
 dezvoltarea capacităţilor de creaţie şi a deprinderilor practice în domeniul artelor plastice şi în
arhitectură;
 dezvoltarea capacităţilor de a percepe şi a aprecia arta arhitecturală.
Categoriile esteticii - frumosul, urîtul, tragicul, comicul, sublimul, graţiosul au fost
definite iniţial ca tipuri de reacţii afective, devin conţinuturi aplicate materiei operei de artă.
Arhitectura poate fi apreciată prin frumos, urît, monumental (ca variantă a sublimului).
Spectacolul arhitecturii este nu doar compatibil cu aceste categorii, ci determinat de ele.
Arhitectura inertă estetic, ca şi spectacolul neutru estetic, nu există. Frumosul, ca abordare
constructivă, are structura asemănătoare cu sublimul care este definit ca perfecţiune realizată
grandios. în arhitectură, asociat şi spectacolului, apare o variantă a sublimului, monumentalul,
definit ca măreţie manifestată prin mărime, conţinut larg, formă grandioasă.
Experienţa confirmă că mai presus decît orice teorie este gustul estetic. Arhitectura comică
nu există, deşi comicul este prezent în diverse alcătuiri construite serios. Umorul poate fi

16
 prezent în arhitectură, spontan şi involuntar. Ironia, ascunde intenţia şi conferă, aparent
valoare nonvalorii. Elemente groteşti există şi deci pot apărea şi în arhitectură.

Cerințe arhitecturale și tehnice la proiectarea clădirilor

 Teatrul
Tipurile de teatre şi dimensiunea comunităţii
În Germania, Elveţia si Austria există o interdependentă caracteristică între mărimea
comunităţii şi tipul şi mărimea teatrului (interdependenţă valabilă, cu anumite modificări, şi
pentru ţări cu aceeaşi matrice cultural-istorică). Comunităţi cu:
1. < 50.000 de locuitori - teatre de nivel regional (casă de cultură cu 500 - 600 de locuri) cu
reprezentaţii în diverse localităţi din regiune, în special pentru piese de teatru.
2. 50-100.000 de locuitori - teatre regionale şi municipale. Teatru şi operetă, ocazional şi operă.
3. 100 - 200.000 de locuitori - teatru trivalent cu cea 700 - 800 locuri.
4. 200-500.000 de locuitori - spaţii separate pentru teatru şi pentru operă. Adeseori ca teatru
dublu. Spaţii mici de operă de 800 - 1.000 de locuri, sală de teatru 600 - 800 de locuri.
5. 500-1 mil. de locuitori - teatre separate, operă de mărime medie cu 1.000 - 1.400 de locuri,
teatru cu 800 de locuri. De asemenea studiouri mici.
6. >1 mil. de locuitori - opera de dimensiune mare cu 1.400 - 2.000 de locuri, teatru mare cu
800 - 1.000 de locuri şi o multitudine de teatre experimentale mici sau foarte mici.
7. Din punct de vedere juridic, alături de normele de construcţii aferente, sînt obligatorii
şi prescripţiile referitoare la spaţiile destinate adunărilor publice.
Sala şi scena suprafaţa de joc
Mărimea sălii este determinată de numărul
de spectatori. La spectatori cu locuri pe scaune
se calculează ≥ 0,5 m2 pe spectator. Suprafaţa
aceasta rezultă din:
1. Lăţimea locului x distanţa dintre rînduri
≥ 0,45 m2 /loc
Se mai adaugă ≥ 0,5 x ≥ 0,9 = 0,05 /loc
Astfel: ≥ 0,5 m2 /loc
Scaunele dispuse decalat oferă mai mult loc pentru coate.

17
 2. Lungimea şirului:
a. 16 locuri pe culoar;
b. 25 de locuri pe culoar, atunci cînd la
fiecare 3 sau 4 rînduri este prevăzută o
uşă de ieşire de 1 m lăţime.
3. Ieşiri, căi de evacuare de 1 m lăţime la
150 de persoane (dar min. 80 cm).

Lojile pot avea ≤ 10 scaune mobile; în

cazul în care depăşesc acest număr
scaunele se vor fixa. Suprafaţa
necesară / persoană ≥ 0,65 m2.
Locurile în picioare se vor dispune în
rînduri separate de bariere fixe,
conform dimensiunilor din imagine.
Volumul sălii: este determinat de cerinţele acustice (reverberaţie) - în teatre cea 4-5
m3/spectator, la operă cea 6-8 m3/spectator este volumul minim, impus şi de cerinţele de
ventilaţie, în sensul evitării unui schimb prea rapid al aerului (senzaţie de curent).
Proporţia sălii: rezultă din percepţia psihică şi unghiul vizual al spectatorilor, respectiv
din cerinţa unei vizibilităţi bune de pe toate locurile.
1. Vizibilitate bună, fără rotirea capului dar cu o uşoară mişcare a ochilor cu cea 30°.
2. Vizibilitate bună cu o uşoară rotire a capului şi uşoară mişcare a ochilor cu cca 60°.
3. Unghi maxim de percepţie fără
rotirea capului cca 110°, adică se
mai percep toate mişcările de la
periferia cîmpului vizual. În afara
acestui cîmp apar neclarităţi
deoarece anumite lucruri pot
scăpa privirii.
La o rotire completă a
capului şi umerilor unghiul de
percepţie este de 360°.
Proporţia unei săli tradiţionale, proiecţie orizontală.

18
 Proporţia sălii clasice (operă, teatru trivalent, sală tradiţională): Distanţa de la ultimul
rînd la linia portalului („linia de începere a scenei") nu trebuie să depăşească valorile
următoare - max. 24 m în cazul teatrelor (distanţa maximă de percepţie a mimicii) - 32 m în
cazul sălilor de operă (mişcările de amploare sînt încă perceptibile).

Lăţimea sălii rezultă din

vizibilitatea spectatorilor de pe
locuri laterale. Sînt posibile mai
multe variante. Proporţiile
plăcute şi acustica relativ bună
ale teatrelor clasice din secolul
al 18-lea şi al 19-lea se bazează
pe reguli speciale de proporţie.
Supraînălţarea locurilor
(dispunerea în pantă
ascendentă) este generată de
liniile de vizibilitate.
Construcţia bazată pe liniile de
vizibilitate este obligatorie
pentru toate locurile din sală
(parter dar şi galerii). Se pleacă
de la ideea că spectatorii văd
printre scaunele din faţa lor, drept urmare doar fiecare al doilea rînd are nevoie să fie înălţat
(cu 12 cm). Despre problemele de vizibilitate în teatru există o bibliografie de matematică
specială, în care este luată în calcul printre altele şi dispunerea aleatoare a spectatorilor de
staturi diferite. Dispunerea rîndurilor trebuie să aibă o configuraţie de segment de cerc nu doar
pentru o mai bună orientare către scenă, ci şi pentru o mai bună percepţie reciprocă a
spectatorilor.
Secţiunea completă a sălii: Se va stabili întîi înălţimea de portal, în teatrele cu parter
trebuie să fie următorul raport: Înălțimea Portalului 1/ Lățimea Portalului 1,6.
În această relaţie sînt luate în calcul secţiunea de aur, respectiv cîmpul de percepţie
fiziologică. După ce se stabilesc înălţimea de portal, înălţimea rampei, panta parterului şi
volumul sălii, rezultă, din condiţionările acustice, liniile plafonului. Se va urmări ca undele
sonore reflectate de pe scenă şi avanscenă să se distribuie în mod egal în sală. În cazul

19
 galeriilor, scena trebuie să fie vizibilă în toată adîncimea ei şi de pe locurile dispuse cel mai
sus. Se va lua în calcul o eventuală creştere a
înălţimii de portal.

Proporţiile scenei, ale scenei secundare

şi ale depozitelor
La dreapta:Proporţiile unei scene
tradiţionale în secţiune (vedere laterală)
1. Prescripţii referitoare la spaţiile destinate
adunărilor publice (valabilă pentru săli cu
peste 100 de locuri) defineşte trei tipuri de
scenă.
a. Scena completă:
Suprafaţa scenei > de 100 m2. Plafonul scenei
este la mai mult de 1 m deasupra deschiderii
scenei. Pentru scena completă este necesară o
cortină de protecţie din fier. Cortina de fier
serveşte şi la o despărţire netă între scenă şi sală.
b. Scena mică:
Suprafaţa nu depăşeşte 100 m2, nu sînt necesare extinderi (scene secundare), plafonul scenei
sub 1 m faţă de înălţimea de portal, nu este necesară cortina de fier.

20
 c. Suprafeţe de scenă:
Suprafaţa de joc supraînălţată în sală cu plafon neprofilat.
Particularitatea suprafeţei de joc este dată de normele
referitoare la cortină şi decoraţiuni. Acestea se referă la
operarea acestora şi nu la proiectarea suprafeţei de scenă.
Sălile experimentale fac parte din categoria suprafeţelor de
scenă.
2. Proporţia unei scene
Proporţia unei scene rezultă din liniile de vizibilitate a sălii.
Suprafaţa scenei este formată din suprafaţa de joc la care se
adaugă circulaţia perimetrală şi suprafeţele de lucru.
Construcţia de principiu a unei scene complete tradiţională.
Suprafeţele de joc mobile se obţin cu ajutorul platformelor
cu înălţime reglabilă sau platforme liftante. Varietatea de
formă se obţine prin împărţirea suprafeţei în elemente
individuale. Modulul de bază 1 x 2 m.
Suprafeţe anexe scenei (scene secundare) şi tehnici
de schimbare a scenei
Sistemul clasic al secolelor al 18-lea şi al 19-lea cuprindea doar scena principală;
schimbarea scenei se realiza - cu economie de spaţiu şi o viteză uimitoare - cu fundaluri
culisante. O scenă posterioară mică avea rolul de a conferi perspectiva de adîncime. Scenele
moderne au decoruri artistice tridimensionale (în continuare în text decoruri). Modificările
scenice necesită scene anexe, pe care decorurile sînt deplasate cu ajutorul unor cărucioare
plate. Mai există şi alte posibilităţi pentru modificarea scenei în afară de translarea
decoraţiilor. Opera necesită două scene laterale şi o scenă posterioară. Pentru teatrele
trivalente mici sînt suficiente o scenă laterală şi una posterioară.

21
 Suprafeţe anexe scenei
Suprafeţele de scenă necesită spaţii anexe pentru decoruri şi pentru depozitarea platformelor
şi tribunelor. Suprafaţa anexă trebuie să fie de mărimea suprafeţei de joc. Necesarul de
suprafaţă pentru depozitare rezultă din suprafaţa platformelor şi tribunelor pliate. Suprafeţele
anexe împreună cu suprafeţele necesare depozitării ocupă în jur de 30% din suprafaţa totală.
În cazul suprafeţelor de scenă sînt necesare mult mai puţine decoruri decît în cazul scenelor
convenţionale. Motivul: Suprafaţa de joc trebuie să fie vizibilă de pe mai multe laturi. Există
reglementări care din motive de siguranţă limitează folosirea de decoruri. Depozitele servesc
la păstrarea obiectelor de scenă şi decorurilor. Pot fi clasificate în: depozite de decoruri,
fundaluri, mobilă, recuzită, magazie pentru costume, pălării, pantofi, măşti, peruci, iluminare
etc. Depozitele pentru decoruri şi cele pentru costume necesită cel mai mare spaţiu.
Săli de repetiţii: orice teatru necesită cel puţin o scenă de repetiţii pentru a
descongestiona scena principală. De exemplu în teatrele mici: pe scenă se află decorurile

22
 piesei care se prezintă, pe scena de
repetiţii se repetă. Dimensiunile
corespund celor ale scenei principale.
Spaţii tehnice: săli trafo, săli
pentru comutatoare de joasă şi medie
tensiune, acumulator de urgenţă,
instalaţii de climatizare sau ventilaţie,
alimentare cu apă (instalaţie de
ploaie). Conform condiţiilor locale şi
proiectării de specialitate.
Spaţii pentru public:
1. Opera clasică italiană avea doar
accese şi scări înguste. Nu exista un
foaier propriu-zis. Cu atît mai mult
impresionează spaţiile pentru public
generoase din Grand Opera din Paris.
Incendiul de la teatrul din Viena din
1881 a avut drept urmare modificări
profunde. Au devenit obligatorii scări
de evacuare în case de scări închise,
separate pentru fiecare nivel de locuri.
2. În teatrele tradiţionale foaierele se pot
împărţi în: foaier propriu-zis, restaurant (bufet), foaier pentru fumat. Suprafaţa foaierului: 0,8
- 2,0 m2/spectator. Funcţia foaierului este completată în prezent cu expoziţii, reprezentaţii sau
spectacole de teatru regulate, care trebuie luate în considerare la proiectarea înălţimii sălii,
configuraţia pereţilor, podelei, tavanului.
Garderobele: (4 m liniari pentru fiecare 100 de spectatori), în prezent sînt prevăzute
parţial cu dulapuri închise - un dulap la fiecare 4 spectatori. Foaierul este şi sală de aşteptare.
În legătură cu foaierul se dispun grupurile sanitare în proporţia obişnuită: 1 WC/100 de
persoane. 1/3 bărbaţi, 2/3 femei, minim un grup sanitar pentru bărbaţi şi unul pentru femei.

23
Holul de intrare (windfang) cu casa de
zi şi de seară, care trebuie dispuse faţă
în faţă.
Acces exterior, căi de salvare:
dependente de condiţiile locale
- Amplasament reprezentativ aflat într-
o piaţă urbană
- Amplasare într-un parc, către o stradă
- Inserare într-o clădire mai mare

 Biblioteca
Bibliotecile ştiinţifice:
colecţionează, cuprind şi oferă
literatură dintr-un domeniu bine
stabilit, pentru studiu şi cercetare, cu
accesul de obicei neîngrădit al
publicului. Bibliotecile publice: ofertă
largă de literatură şi alte medii de informare, pe cît posibil cu acces direct la rafturi într-o
măsură cît mai mare. Literatură cu un spectru foarte larg ce acoperă cererea tuturor
categoriilor sociale şi de vîrstă. Uneori, în oraşele mai mari, o bibliotecă poate cumula cele
două funcţii de bibliotecă ştiinţifică şi publică. Biblioteci de land: biblioteci supraregionale
sau biblioteca naţională: de ex. colecţia producţiilor literare regionale sau naţionale (cu
exemplare obligatorii); cu acces public. Biblioteci speciale: biblioteci ştiinţifice cu colecţii de
literatură de specialitate şi medii de informare dintr-un domeniu îngust şi adesea cu acces
limitat.
În fiecare bibliotecă există 3 zone: zona utilitară şi de lectură, zona depozitelor şi zona
administrativă. Necesarul de suprafaţă pentru aceste zone diferă în funcţie de felul bibliotecii.
Zona utilitară şi de lectură: în cazul unor condiţii bune de orientare (sistem de ghidare cu
inscripţii uşor lizibile a circulaţiilor, punctelor funcţionale şi a rafturilor) zona sălii de lectură,
cu locuri de citit şi locuri de lucru, trebuie distribuită pe cît mai puţine etaje dar şi pentru un
transport cît mai uşor al cărţilor; se va evita dispunerea pe niveluri decalate. Accesul pe cît
posibil pe scări. Toate spaţiile din zonele utilitare şi de lectură trebuie să fie accesibile cu liftul
(pentru transportul cărţilor şi al persoanelor cu handicap). Capacitatea portantă a planşelor din
zona utilitară şi de lectură ≥ 5,0 kN/m2.
24
 Lăţimea căilor de circulaţie >
1,20 m, distanţa liberă între rafturi -
întotdeauna fixe în zona publicului -
pînă la max. 1,30 - 1,40 m (distanţă
constantă în zona publicului). Zona
sălii de lectură separată de zona de
intrare printr-un filtru de control
prevăzut cu un sistem de securizare a
cărţilor. Pe cît posibil numai o intrare
şi o ieşire. Filtrul de control amplasat
în mod adecvat în apropierea ghişeului pentru împrumutul cărţilor şi a informaţiilor centrale.
În afara zonei de control: garderobe, respectiv casete cu cheie - pentru mape, haine,
toalete, cafenea, loc pentru cititul presei, spaţiu pentru expoziţii, săli de cursuri şi conferinţe
(eventual posibil de utilizat şi în afara orelor de program a bibliotecii), informaţii (birou
central de informaţii), cataloage cu fişe şi microfişe, terminale pentru accesarea cataloagelor
online, returnarea cărţilor, preluarea cărţilor comandate. În cadrul zonei de control: informaţii
pentru sala de lectură, bibliografii, terminale pentru accesarea cataloagelor online, preluarea şi
returnarea cărţilor ce pot fi consultate doar în sala de lectură, înregistrarea împrumuturilor
cărţilor din colecţia de manuale, copiatoare (în săli separate), stocuri de cărţi amplasate în

25
rafturi cu acces direct, locuri de lucru pentru utilizatori, după caz culoar de acces spre
depozitul cu acces direct.
 Muzeul
Sălile de expoziţie pentru opere de artă şi opere ştiinţifice trebuie:
1. să ofere acestora protecţie împotriva distrugerii, furtului, umidității aerului uscat,
soarelui și prafului;

2. să le prezinte în lumina cea mai bună.

Publicul trebuie să poată vedea exponatele integral şi fără a» Aceasta presupune o
dispunere bine definită în spaţii generoase cum si încăperi de o formă şi într-o succesiune
corespunzătoare. Pentru fiecare grup de picturi se va utiliza, pe cît posibil o încăpere, pentru
fiecare pictură un perete. Acest lucru face necesare încăperi mai mici. Faţă de încăperile mari,
acestea oferă în plus pereţi de expunere mai generoşi în raport cu suprafaţa, căci dimensiunea
încăperii depinde de dimensiunea tablourilor. Mărimea încăperilor se va corela cu mărimea
tablourilor. Unghiul cîmpului vizual normal al omului este de 54° sau de la ochi 27° în plan
vertical în sus, de aceea pentru tablourile bine luminate, cu o vizibilitate bună de la 10 m,
rezultă o înălţime de expunere de 4.90 m deasupra liniei ochilor si de aproximativ 70 cm sub
linia ochilor. Doar tablourile de dimensiuni mari vor ajunge pinâ la soclu şi vor depăşi limita
superioară a cîmpului vizual. Picturile mici se expun cel mai bine cu centrul de greutate (linia
orizontului din pictură) la înălţimea ochilor.
Necesarul de spaţiu pentru o pictură - 3 - 5 m2 perete de expunere
Necesarul de spaţiu pentru o operă de artă - 6 -10 m2 suprafaţă de încăpere
Necesarul de spaţiu pentru 400 de monezi - 1 m2 de vitrină

26
 Calculele pentru iluminarea
muzeelor sînt foarte teoretice, calitatea
iluminării fiind decisivă. În ultimul
timp se preferă din ce în ce mai des
lumina artificială în locul celei
naturale, chiar în cazul luminatoarelor
orientate către nord. Suprafaţa optimă
de expunere între 30° şi 60° la o
înălţime a încăperii de 6,70 m şi o
înălţime de parapet de 3,04 - 3,65 m în
cazul picturilor.
Amenajarea generală: se evită
circuitele nesfîrşite, se preferă aripi
care radiază de la intrare. Lateral se
prevăd încăperi pentru împachetare,
expediere, administraţie, atelier foto, ateliere pentru renovare, săli de curs — universităţi.
Cetăţile, castelele, mănăstirile si alte clădiri similare care nu sînt utilizate se pretează cel mai
bine la rolul de muzee.

27
 Muzeul nu îndeplineşte doar funcţia de expoziţie, ci si cea a unui centru cultural.
Multifuncţionalitatea trebuie asigurată prin schema spaţiilor. Săli de expoziţie: expoziţii
permanente şi temporare. Lucru, studiu: biblioteci, săli audio şi video, săli de seminar.
Relaxare, zone de repaos, cafenele, restaurante. Depozitare, conservare, magazii, ateliere,
organizare, administraţie.

Cerințe către arhitectura spațial - volumetrică

Din cele mai vechi timpuri în calitate de material de construcție este folosită piatra. Aceasta
fiind un material ce asigură stabilitate și un grad de siguranță destul de înalt al construcției.
Treptat în construcția clădirilor a intrat și lemnul în calitate de material, acesta dînd
posibilitatea executării unor forme mai sofisticate, însă cu mai multe precauții în ceea ce
privește siguranța exploatării acestuia.
Arhitectura grecească a contribuit cu influențe semnificative la dezvoltarea arhitecturii
romane, elementele grecești fiind folosite în scop decorativ sau la fațade. În comparație cu
vechile civilizații, romanii au creat principii constructive noi, exploatând mai bine calitățile
materialelor și introducând materiale noi ca cimentul. Structura clădirilor romane se baza pe
bolțile și zidurile de piatra și beton, și nu pe sisteme cu stâlpi și grinzi ca la arhitectura greaca.
Bolta și cupolele le-au permis romanilor să zidească spatii mai mari, fără a folosi stâlpii de
susținere intermediari. Romanii au inițiat utilizarea amestecului de beton în construcții,
fabricat din var, moloz, apa și cenușă vulcanică, acoperind suprafețe mari. Acesta a permis
dezvoltarea construcțiilor la o scară nemaiîntâlnită până atunci realizându-se clădiri

28
monumentale ca: Panteonul, Colosseumul. Descoperirea betonului ca material de
construcție va revoluționa arhitectura, stabilindu-se noi concepții spațiale. Construcțiile se
realizează mai rapid și au mai multă stabilitate. Aceasta este o dovada a evolutiei materialelor
si a formelor folosite in arhitectura. Rezulta ca de la materialul folosit in constructie „piatra”
treptat s-a trecut la combinarea pietrei si lemnului apoi la ciment si in cele din urma s-a ajuns
la betonul ce a avut un caracter revolutionar. A fost intensificată forma de spaţii deschise,
variabile prin experimentele teatrului din anii '70. De exemplu teatrul Concordia Bremen
(transformarea unui cinematograf vechi). Posibilităţile de variere a spaţiului sînt exemplificate
şi de Schaubühne din Lehniner Platz, Berlin.

Folosirea metodelor de creație în procesul proiectării arhitecturale

Evoluția metodelor de proiectare arhitecturală
Din perspectivă istorică METODA MEŞTERILOR POPULARI a fost una din primele
metode de Proiectare Arhitecturală ce consta în alcătuirea într-o manieră intuitivă (prin
încercare) a modelului de proiect de către creatorii anonimi.
METODA DESENULUI este o altă metodă clasică/tradiţională de Proiectare
Arhitecturală ce constă în executarea grafică a proiectului. Progresul tehnico-ştiinţific a impus
modernizarea metodei desenului prin eficientizarea instrumentelor/mijloacelor prin
intermediul programelor specializate compiuterizate.
Necesitatea de a proiecta nu doar un edificiu aparte, ci întregi complexe şi mediul ambiant
pe ansamblu, a condus la implicarea mai multor specialişti în procesul proiectării
arhitecturale, provocînd astfel apariţia METODEI LUCRULUI ÎN ECHIPĂ care se foloseşte
pe larg la ora actuală şi constă în cooperarea specialiştilor în proiectarea arhitecturală.

METODA LUI LUCHMANN – metoda cercetării problemei structurale.

Scopul metodei: Selectarea și combinarea acțiunilor la soluționarea problemelor de
proiectare arhitecturală.
Acțiunile de cercetare și selectare:
1. Studii, situații, teren (ridicarea topografică, studii geotehnice, ș.a.);
2. Orientarea după soare, lumină;
3. Drumuri, magistrale situate în apropierea terenului de proiectare;
4. Căutarea amplasării viitorului obiect, ținînd cont de intrarea principală și altele
secundare;

29
 5. Amplasarea funcției clădirii.
Planul de acțiuni:
1. Găsirea mai multor variante de soluții;
2. Selectarea variantelor imposibile;
3. Alegerea variantelor care pot fi combinate;
4. Combinarea și găsirea soluției optime din mai multe variante.

METODA LUI DJ. DJONS – Dj. Djons considera că selectarea metodelor de proiectare
arhitecturală depinde de acțiunile concrete de proiectare.
Acțiunile de proiectare arhitecturală:
1. Elaborarea sarcinii tehnice;
2. Studierea condițiilor inițiale;
3. Analiza și reformularea sarcinilor;
4. Determinarea limitelor, descrierea soluțiilorintermediare și identificarea conflictelor;
5. Combinarea soluțiilor indermediare și a variantelor de proiect;
6. Evaluarea variantelor de proiectși selectarea variantei optimal eficiente;
7. Executarea proiectului.
Metodele proiectării arhitecturale:
1. Formularea sarcinilor;
2. Căutarea literaturii (a proiectelor analogice, a actelor normative);
3. Intervievarea (anchetarea consumatorilor, beneficiarilor);
4. Asaltul de idei;
5. Ordonarea căutărilor;
6. Analiza economică;
7. Alternarea strategiilor;
8. Experimentări sistemice și eliminarea situațiilor neclare;
9. Acumularea datelor inițiale;
10. Descoperirea necorespondențelor;
11. Selectarea criteriilor de calitate;
12. Rețeaua interacțiunilor (componente proiect);
13. Proiectarea noilor funcții.

METODA LUI ALEXANDER – metoda analizei cerințelor.

30
1. Căutarea componentelor a unor structuri concrete, care le putem schimba independent una de
alta;
2. Aprecierea dependenței a fiecărei cerințe una față de alta;
3. Alegem pașii concreți de acțiuni mai departe în proiectare;
4. La fiecare grup de cerințe alegem componentele principale;
5. Compoziția structurii finale;
6. Punem problemele care pot apărea.
Etapele de proiectare și datele inițiale necesare pentru proiectare
Etapele de proiectare:
1. Schița de proiect;
2. Proiect tehnic;
3. Proiect de execuție.
 Conținutul – cadru al schiței de proiect:
1. Memoriu explicativ;
2. Soluții tehnologice;
3. Soluții arhitecturale și scheme constructive;
4. Scheme inginerești;
5. Documentația de deviz (cost aproximativ);
6. Eeficiența onvestiției.
 Conținutul – cadru al proiectului tehnic:
1. Memoriu explicativ;
2. Tehnologia;
3. Soluții arhitecturale, constructive și tehnico – inginerești;
4. Echipament și utilaj tehnic;
5. Conservarea energiei;
6. Executarea lucrărilor de construcție;
7. Protecția mediului;
8. Protecția vitală;
9. Documentația de deviz;
10. Eficiența construcției;
11. Exploatarea tehnică;
12. Certea tehnică.
 Conținutul – cadru al proiectului de execuție:

31
1. Memoriu explicativ;
2. Soluții tehnologice;
3. Protecția mediului;
4. Detalii, desene tehnice:
a. Plan general;
b. Compartimentul Arhitectură;
c. Compartimentul Rezistență;
d. Încălzire, ventilare, condiționare;
e. Electricitatea;
f. Telefonie, semnalizare;
g. Apă și canalizarea;
h. Aprovizionarea cu gaz;
i. Automatizarea;
j. Proiect de organizare a construcției;
5. Documentația de deviz;
6. Cartea tehnică.

32
 Bibliografie
1. Marco Bussagli ”Să înțelegem Arhitectura”, București, Enciclopedia RAO 2005;
2. E. Neufert ”Manualul Arhitectului”, ediția a 37-a;
3. Suport de curs tematic la Metodologia Proiectării Arhitecturale.

33