Sunteți pe pagina 1din 99

2

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

Anca Sandu Tomasevschi

Locuirea europeană
tradiţională, modernistă şi
contemporană

Curs universitar
2006

3
Descrierea CIP…

4
Cuprins

Partea I.
Oraşul european tradiţional, modernist şi contemporan –
- un punct de vedere asupra evoluţiei urbane

Amenajarea spaţiului existenţial, 7


Relaţia oraşului cu locuirea, 9
Scurtă istorie urbanismului european, 12
Istoria veche, 12;
"Oraşul tradiţional", 16;
Secolul al XIX-lea: interfaţa, 21;
Modernismul, 27
Critica urbanismului modernist, 31
Modernismul târziu şi critica lui, 40
Oraşul contemporan, 43
Bucureşti, 47
"Europa şi arhitectura de mâine", 64

Partea a II-a
Locuirea modernă şi contemporană, 66

Tipuri de locuire, 68
Locuinţa individuală, 69
Locuinţa colectivă, 78
Locuinţe cu caracter special, 86
Spaţiile locuinţei, 89
Zona de zi, 90
Zona de noapte, 95
Alte zone, 97

Bibliografie, sursa ilustraţiilor

5
Oraş spontan,
dezvoltat într-un
strâns acord cu
mediul natural
extrem de
particular:
portul hanseatic
Bergen, coasta
de vest a
Scandinaviei.

Priene,
oraş proiectat
în Ionia,
secolul IV. î.Ch.

6
Partea I.
Oraşul european tradiţional, modernist şi contemporan –
- un punct de vedere asupra evoluţiei urbane

Amenajarea spaţiului existenţial

Crearea spaţiilor, mari sau mici, interioare sau exterioare, deschise sau închise - spaţii
arhitecturale sau spaţii urbane - au ca urmare transformarea mediului nostru de viaţă. Mediul
construit poate da calitate vieţii, de aceea atât arhitectura cât şi urbanismul sunt procese de
creaţie specializate, de mare responsabilitate socială.
Ambele sunt, în principal, sarcina arhitectului; totuşi, în ziua de azi, sunt puţine cazurile
în care el se poate lipsi de contribuţia altor profesionişti, cum ar fi inginerii, economiştii,
sociologii etc. Pentru a obţine un spaţiu construit de calitate, sunt de rezolvat o serie de
probleme concrete de ordin tehnic, funcţional şi economic. Dincolo de acestea însă, cea mai
mare dificultate o constituie realizarea unui caracter propriu al acelui spaţiu, o atmosferă
particulară, adecvată. Toate aceste cerinţe pretind pe de o parte cunoştinţe profesionale, dar
pentru a obţine valoare estetică şi valoare culturală e necesar talentul şi un nivel cultural
ridicat. Aceste atribute i se pretind arhitectului.
În principiu, pentru a simplifica lucrurile, putem vorbi despre trei mari tipuri de spaţiu:
spaţiul interior – un spaţiu acoperit şi limitat; spaţiul arhitectural – un edificiu care modifică
mediul urban şi spaţiul urban – un spaţiu exterior, cuprinzând localităţile sau fragmente din
ele. Cele trei tipuri de spaţii pretind din partea arhitecţilor atitudini diferite, pentru că se
adresează, gradat, unor tipuri diferite de utilizatori - de la spaţiile interioare care vizează mai
mult particularul, până la spaţiile publice, care vizează comunitatea. Din punctul de vedere al
creatorului, diferenţa de abordare constă în gradul de subiectivitate artistică admisă, raportat la
condiţii şi convenţii sociale. Cu alte cuvinte, designul interior şi proiectarea edificiilor permit
libertăţi artistice pe care spaţiul urban – mediul de viaţă publică a tuturor - nu le admite.
Obiectul arhitectural individual este legitimat să fie chiar şi operă de artă, în anumite
circumstanţe chiar avangardistă, dată fiind condiţia arhitectului de veşnic căutător al
originalităţii şi progresului estetic. Un interior, până la un punct chiar şi o casă sunt experienţe
izolate printre atâtea altele, care trebuie să placă beneficiarului şi creatorului şi nu trebuie să fie
acceptate de toată lumea. În comparaţie cu acest obiect unic, spaţiul urban, în calitate de
mediu existenţial al unei comunităţi, trebuie să fie agreabil pentru toată lumea. El nu poate fi
obiect de experienţe. Este o realitate pe care creatorii spaţiului urban trebuie s-o accepte, deci
să ţină seama de adecvarea socială şi culturală. Arhitecţii şi urbaniştii filtrează însă valorile
moştenite şi le returnează societăţii în forme actualizate, în limbaj contemporan şi cu adaos de
valori estetice noi. De aceea, spaţiul urban este obiect de studiu pentru colectivele
interdisciplinare.
Spaţiile urbane sunt structuri deschise, alcătuite din volume construite şi spaţii libere
între ele. Ele respectă atât relaţii fizice cât şi considerente psihologice, aflate toate sub semnul
calităţii. Niciodată însă nu este ignorată capacitatea de receptare a mentalului colectiv.

7
Atitudini ale locuirii în raport cu mediul natural
Sus: Deschiderea către natură, exprimată de "Swiss Style" – Norvegia secolului XIX.
Jos: Introversia şi utilizarea naturii ca protecţie - în Iran.

8
Relaţia oraşului cu locuirea

Locuinţa este refugiul, adăpostul şi universul vieţii private. De aceea,


programul de locuire este unicul program de arhitectură care nu poate lipsi
niciodată dintr-un loc în care trăiesc oameni. Mai mult, locuinţele ocupă cea mai
mare parte din suprafaţa unei localităţi şi determină, prin modul tradiţional de
locuire, structura urbană de bază a acelei localităţi.
Deşi, antropologic vorbind, necesităţile oamenilor sunt aproximativ
aceleaşi, diversitatea formelor de locuire, în spaţiu şi timp, arată că există o
mulţime de factori care determină diversele forme de locuire. Fiecare epocă şi
fiecare regiune geografică se caracterizează prin modul său propriu de a raporta
viaţa privată la cea publică şi la mediul natural.
Relaţia dintre habitat şi mediul construit înconjurător a fost din totdeauna
mediată de elementele naturale. Aşezările au luat fiinţă de-a lungul apelor şi au
arătat diferit dacă erau la malul mării, pe versanţi de munte, la şes, în delte sau
lângă deşert. Geografiei fizice i s-au adăugat pe urmă şi alţi factori conjuncturali:
- vecinătatea unor căi de transport (deschiderea la mare, drumuri de pelerinaj,
căi comerciale etc.),
- influenţe ale altor comunităţi (vecini, colonişti, cuceritori) sau dimpotrivă,
- izolarea, condiţia de insulari,
- ocupaţiile de bază ale locuitorilor şi modul lor de viaţă (pescari, mineri, păstori)
etc. Toate acestea au condus la formarea unor culturi locale, din care face parte
şi tradiţia de locuire.
Dincolo de aceasta însă, adică indiferent de tipul de locuire, casele
oamenilor au esenţialmente un dublu rol de îndeplinit:
1) pe acela de a-şi satisface utilizatorii, pentru care are de îndeplinit sarcini
funcţionale şi estetic-ambientale, adică de confort privat, fizic şi psihic
(aspect căruia îi sunt consacrate capitolele următoare) şi
2) pe acela de a contribui la alcătuirea mediului de viaţă al comunităţii, la
formarea străzii, a vecinătăţilor, a cartierului şi localităţii – aspect căruia îi
este consacrat prezentul capitol.
Astăzi, tema relaţiei dintre locuinţă şi spaţiul ei înconjurător este de mare
actualitate, mai ales în cazul marilor aglomerări urbane. Problema crizei de
locuinţe nemaipunându-se astăzi în mod acut, aşa cum s-a întâmplat în secolul
trecut, preocuparea principală este acum aceea a calităţii locuirii. Una dintre
concluziile prezentului este că o cheie a acestei calităţi o constituie prezenţa
naturii şi prezenţa istoriei, ca mediatoare în raportul dintre locuire şi mediul
urban. E bine ca geografia locală şi structura tradiţională a localităţii să fie
respectate şi să determine în continuare modalităţile noi de locuire. Altminteri,
dovedim că nu am învăţat nimic din experienţele trecutului modernist, în care
oraşele proiectate au ignorat situaţiile existente dezvoltate în mii de ani şi s-au
dovedit eşecuri.

9
Criteriile de care urbaniştii ţin cont în strategiile urbane, întotdeauna
strâns legate de locuire, sunt:
a. Parametrii geografici, care includ probleme legate de:
▪ relief (munte, coastă de mare, întinderi vaste ca preria, deşertul etc.),
▪ temperatură (mai ales extremă – zone deşertice, apropierea de cercul polar),
▪ specificitate a arealului biologic (deltă, mediu alpin, taiga)
▪ orientare faţă de mişcarea soarelui, direcţia vânturilor dominante, perspectiva
frumoasă, curbele de nivel etc.
Atitudinile locuinţei faţă de mediul natural, sunt determinate de parametrii
geografici determină felurite cum ar fi:
▪ atitudinea protectoare, de exemplu bordeiul românesc sau locuinţa din
arhitectura tradiţională norvegiană,
▪ atitudinea de integrare, până la identificare cu peisajul, cum e arhitectura lui
Alvaro Siza în Portugalia, arhitectura finlandeză ori hacienda sudamericană,
▪ atitudinea de contrazicere a naturii, ca de pildă arhitectura lui Luigi Snozzi,
▪ atitudinea de deschidere către natură, cum sunt casele lui Frank Lloyd Wright
sau aşa numitul Swiss Style din Norvegia secolului XIX etc.
b. Tradiţia locală de locuire, perpetuată, a consacrat felurite tipuri de
locuire şi de alcătuire a habitatului, cum ar fi:
▪ locuinţa integrată în insulae – forma tradiţională europeană, pe care o găsim
din Mesopotamia până în secolul 20, când a fost ameninţată cu exterminarea.
▪ locuinţa înşiruită, cu grădină în spate, caracteristică Marii Britanii.
▪ locuirea colectivă supraetajată, tip tradiţional de locuire la Barcelona, la Lyon
sau în oraşele port din nordul hanseatic.
▪ locuirea risipită în teritoriu, cum o găsim şi azi în Bucovina, în Scandinavia etc.
▪ locuinţa individuală izolată pe lot etc.
Tradiţia locală, la care se adaogă şi alte opţiuni culturale sau individuale
mai subtile determină şi ele atitudini caracteristice, fie ale unor întregi
comunităţi, fie la nivel individual:
Atitudinea locuinţei faţă de mediul construit:
▪ introversie, o reacţie faţă de mediul poluat, zgomotos şi de insecuritate, care
impune graniţe fizice ferme ale spaţiului privat faţă de spaţiul public – de
exemplu la Bucureşti sau la Tokio,
▪ extroversie – disiparea graniţelor public-privat, întâlnită în cartiere periferice
din oraşele americane, care exprimă relaxare, libertate şi bunăstare,
▪ autoritate – maniera demodată de exprimare a rangului social printr-o
ostentativă formă de locuire,
▪ rigoare şi discreţie – de exemplu locuinţa în arhitectura japoneză, atât
tradiţională, cât şi contemporană.
Atitudinea locuinţei faţă de trecut şi viitor:
▪ supunerea, contrazicerea politicoasă, dialogul reverenţios sau ignorarea -
atitudinea de neadmis! – sunt tipuri de raportare a locuinţei faţă de arhitectura
istorică şi întregul context cultural existent;

10
▪ acordarea la principii şi categori noi, cum ar fi de ecologia, dezvoltarea
durabilă, flexibilitatea funcţională, utilizarea energiilor neconvenţionale etc.
c. Criteriul social-economic, care clasifică locuinţa în:
▪ Reşedinţă privilegiată a conducătorului – palatul sau castelul - o construcţie cu
un amplasament diferit de al altor construcţii, care se bucura de o tratare mai
preţioasă şi, mai ales, avea dimensiuni mult mai mari decât restul locuinţelor.
Motivul nu era numai de ordin social, ci şi funcţional, la reşedinţa conducătorului
având loc soluţionarea multor treburi oficiale (judecăţi, consilii de război, primiri
oficiale, sediul garnizoanei). Azi, în ţările civilizate, reşedinţele oamenilor foarte
bogaţi nu diferă aparent de locuirea obişnuită, ci eventual doar prin aspecte de
rafinat lux, discrete şi greu de descoperit.
▪ Locuirea de masă, asupra căreia vom insista în acest curs, dată fiind
ponderea ei în lumea civilizată, democratică. În paranteză fie spus, forma de
locuire pe care comunismul a promovat-o ca locuire de masă în ţările din est,
adică cea în apartamente la bloc, este de fapt, sub aspectul calităţii, locuirea
socială extinsă la nivelul întregii societăţi. De aceea, în prezentul curs vom numi
locuire de masă, adică locuirea pentru pătura de mijloc a societăţii, orice formă
extinsă de locuire de bună calitate, fie ea individuală, sau cea colectivă din
centrele cu mare densitate.
▪ Locuirea socială, care a apărut pe parcursul evoluţiei oraşului european.
Pentru prima dată în istorie o aflăm la Augsburg, finanţată de celebra familie
Fugger, în secolul XV. Momentul ei de glorie ca program de arhitectură a fost
însă în perioada de dezvoltare a oraşului industrial, după primul război mondial,
când s-a răspândit sub denumirea de locuinţe ieftine. Azi, locuirea socială este
fie temporară - a tinerilor căsătoriţi, a emigranţilor, a tinerilor plecaţi la studii
etc., fie adresată unor categorii ce trebuie reintegrate social.

Din nou Norvegia, ca exemplu de respect faţă de natură:


Aşezarea a luat forma adecvată reliefului, Locuirea risipită, pe văi şi munţi

11
Scurtă istorie a formelor, structurilor şi
concepţiilor urbane în Europa

Analiza unui spaţiu urban înseamnă studiul diferitelor aspecte ale vieţii
oraşului, conform anumitor criterii. O analiză multicriterială cuprinde studii despre:
▪ compoziţia morfologică a localităţii sau a ariei cercetate – densitatea formelor,
proporţiile, dispoziţia şi dimensiunile construcţiilor, relaţiile dintre ele şi relaţiile
dintre construcţii şi spaţiile libere, impactul imaginilor, silueta oraşului etc.;
▪ structura funcţională - distribuţia şi dimensiunile domeniilor funcţionale;
▪ infrastructura funcţională ("dotările publice") - distribuţia clădirilor administrative,
gările, ministerele, serviciile comerciale, şcolile, spitalele... ;
▪ structura demografică;
▪ patrimoniul istoric;
▪ relaţia dintre vechi şi nou;
▪ relaţia dintre spaţiile publice şi cele private;
▪ relaţia cu mediul natural – calitatea şi cantitatea spaţiilor verzi;
▪ infrastructura tehnică – aducţiunea apei, canalizarea, reţeaua de gaze, de
electricitate, telecomunicaţiile, reţeaua de străzi, parcările etc.;
▪ sistemul de trafic integrat;
▪ geografia oraşului, sistematizarea verticală etc.
Ne vom concentra în continuare asupra primul punct şi vom prezenta un
studiu critic al formelor şi structurilor urbane europene, în raport cu locuirea.

■ Istoria veche
Primele forme de locuire sedentară au fost aşezările spontane. Erau
aglomerări de colibe, al căror unic principiu de amplasare era vecinătatea.
Aşezările erau înconjurate de valuri de pământ sau ziduri de apărare. O structură
primitivă s-a conturat atunci când casele şi fermele au fost oarecum înşirate de-a
lungul unui drum de acces. Cu greu putem vorbi despre arhitectură în cazul
locuinţei primordiale, dată fiind lipsa intenţiilor estetice. Mai târziu, când condiţia
socială a început să diferenţieze familiile, locuinţa conducătorului s-a detaşat de
locuinţa de masă, printr-un amplasament favorizat şi prin dimensiuni.
Sanctuarul însă, avusese încă din cele mai vechi timpuri o poziţie
privilegiată în cadrul aşezării, izolată faţă de gospodăriile oamenilor. De altfel,
primele forme de gândire abstractă, care s-au dezvoltat şi forme de ordonare
geometrică a spaţiului, au apărut în arhitectura sanctuarelor.
În perioada regatelor despotice ale orientului antic, complexele de temple şi
palatul regal erau ansambluri izolate, care dominau aşezarea atât pe orizontală –
prin suprafaţa mare, cât şi pe verticală – prin înălţimea mare. În contrast cu ele,
locuirea de masă apare ca o zonă compactă, cu ţesut amorf şi ochiuri mici. De
altfel, locuirea de masă va evolua peste tot în Europa, până la Modernism, ca
arhitectură integrată, în cadrul unui ţesut omogen al oraşului.

12
În afara drumurilor, unde oamenii se întâlneau întâmplător, un spaţiu public
de întâlnire a apărut în mod spontan în cadrul programului religios. Templul, pe
lângă rolul ritualic, a slujit deci şi ca loc improvizat de întâlnire şi pentru diverse alte
pricini sociale – comerţ, bursă, lecţii, judecăţi. Alt loc de întâniri, politice şi
administrativ însă, era complexul regal.

Catal Hüyük., mileniul VII î.Ch., Kirokitia – Cipru, mileniul VI î.Ch. Tholosurile
o aglutinare diformă de erau cel puţin orientate către drum.
gospodării, cu accese aleatorii.

Hafăğa, Mesopotamia,
2600-2500 î.Ch. Marele
templu se distingea de
zona comună rezidenţială Ansamblul de la Stonehenge.
prin poziţia izolată, Aranjamentul controlat
dimensiunile mari şi prin geometric al maselor megalitice
zidurile sale duble. defineşte spaţiul.

13
Lumea antică şi a creştinismului timpuriu.
Egiptul a fost locul unde pentru prima dată, în vremea ereticului rege
Akenaton, a apărut un oraş prestabilit. Altminteri, aşezările din orientul antic erau
cât se poate de libere şi discontinui. Doar oraşul Tell el Amarna, care a avut o
existenţă de numai câţiva ani, prezintă urmele unei organizări urbane în cadrul
căreia templele şi palatele ocupau mari suprafeţe, iar cartierul muncitorilor (vezi
poza alăturată) avea o mare densitate de locuire pe o tramă rectangulară.

În Grecia au dominat în continuare oraşele spontane. Oraşul grecesc era


generat mai întâi de condiţiile naturale, apoi era organizat în acord cu semnificaţii
simbolice şi aproape niciodată în acord cu criterii formale. Astfel, trei grupe de
funcţiuni ocupau suprafaţa oraşului, corespunzător cu prestigiul lor în comunitate:
1. sanctuarul, locul în care comunitatea îşi întâlnea zeii, era plasat în locurile cele
mai înalte – pe pantele munţilor sau pe vârfurile dealurilor; în acest ultim caz, ele
se numeau acropole;
2. agora, piaţa centrală a polis-ului, era un loc dedicat contactelor sociale între
cetăţeni, ocupa un loc central, de regulă la poalele sanctuarului;
3. locuirea de masă, care apărea – atât ca imagine urbană, cât şi din perspectivă
simbolică – mai mult ca un fundal pentru primele două spaţii construite. Se vede
deci, că abia democraţia grecească a favorizat apariţia pieţei publice extra-
religioase, o arhitectură gândită ca spaţiu social.

Cartierul muncitorilor din Tel el Priene, secolul IV î.Ch. Laturile lotului


Amarna, oraş construit între 1364- măsurau 47,20 x 35,40 metri.
1359 pe malul Nilului.

Tot Grecia a fost locul primelor aşezări cu adevărat prestabilite, adică


ridicate în urma unei proiectări care a presupus o tramă stradală regulată aplicată
întregului oraş, cu excepţia spaţiilor publice şi reprezentative. Priene avea deja în
secolul IV î.Ch. o reţea de străzi ortogonală, care definea arii pătrate ocupate de
locuinţe. Oraşele pe plan prestabilit s-au înmulţit odată cu extinderea geometriei
ortogonale, fixate prin trama stradală.

14
Milet, 479 î.Ch. Centrul era ocupat de spaţii Cele două "cartiere" rezidenţiale reflectă
publice, care beneficiau de o altă organizare concepţia ideologică a epocii: oamenilor
spaţială decât zonele uniforme, rezervate de aceeaşi condiţie socială li se oferă
locuirii. aceleaşi condiţii de viaţă.

Primul oraş autentic prestabilit a fost Milet, în Asia Mică, aşezare proiectată
în 479 î.Ch. de către grecul Hippodamos din Milet. El a proiectat atunci o reţea
perfect rectangulară de străzi, care a generat o structură urbană numită şi astăzi
hippodamică.

Romanii au rămas în memoria umanităţii ca înzestraţi organizatori ai


spaţiului, atât urban cât şi la scară teritorială: au construit drumuri pentru a lega
Roma de alte oraşe mari, dar şi de cele mai îndepărtate provincii ale imperiului; au
înălţat poduri şi viaducte impresionante pentru a înlesni comunicarea.
Romanii au urbanizat şi echipat edilitar o serie de aşezări existente, dar au
înfiinţat şi o mulţime de oraşe. Primul gest în proiectarea oraşului consta în fixarea
centrului, prin trasarea a două axe perpendiculare - cardo, de la nord la sud, şi
decumanus. Forumul, ca şi alte edificii publice importante, era amplasat la
intersecţia aceasta centrală, pe când cele patru sectoare rezultate din intersecţia
axelor erau divizate printr-o reţea de străzi ortogonală şi ocupate cu locuinţe.
Cele mai răspândite erau două tipuri de locuire:
1) domusul patrician, locuinţă pe parter, cu atrium şi grădină interioară (peristil), tip
în care se înscriu şi vilele imperiale şi
2) insula, construcţie cu mai multe nivele pentru locuirea colectivă. ImobiluI era de
multe ori alcătuit din camere pentru închiriat, înşiruite pe un coridor. Ele au apărut
ca o primă formă de speculă imobiliară.

15
Calleva Atrebatium a fost un centru tribal în Planul oraşului Timgad, de la începutul
Britania, restructurat de romani în perioada secolului II, prezintă un oraş prestabilit de
90-170. Trama rectangulară de străzi s-a formă pătrată şi structură hippodamică.
suprapus peste structura dezordonată a Surprinzătoare este calitatea echipamentului
aşezării preexistente. stradal şi a sistemului de canalizare.

Europa paleocreştină a moştenit aşezări romane răspândite în teritoriu.


Unele s-au stins în ruină, peste altele s-au format aşezări medievale cu aspect de
cetăţi împrejmuite de ziduri puternice. Şi tot răspândite, mai ales de-a lungul
drumurilor de pelerinaj, erau şi abaţiile – centre nu numai religioase, ci culturale şi
de educare a comunităţilor. Legionarii romani însărcinaţi cândva să păzească
graniţele imperiului, au devenit în timp cavalerii feudali, ce locuiau în aceste castele
fortificate şi cetăţi.

■ "Oraşul tradiţional"
Oraşul medieval este reperul de referinţă atunci când comparăm modelul
tradiţional de locuire europeană cu oraşul modernist al epocii industriale. Critica de
azi îi conferă caracter de exemplaritate datorită calităţii vieţii pe care oraşul o
favoriza, prin structura lui corelată cu ierarhia valorilor culturale ale comunităţii.
Structura urbană medievală prezenta un ţesut omogen de construcţii şi
spaţii libere, cu o mare densitate de construcţie, datorată în parte zidurilor de
fortificaţie care împiedicau extinderea. Excepţie de la această ţesătură compactă
făceau spaţiile libere cum ar fi piaţa centrală, apoi câteva pieţe mai mici şi în fine
locurile libere naturale cum ar fi un deal ori o albie de râu. Toate acestea apăreau
ca nişte spărturi în continuitatea structurală compactă a oraşului. Ieşite din scara
ţesăturii cu ochiuri mici, ele căpătau importanţă ca spaţii publice. De aceea erau
ele rezervate arhitecturii reprezentative. În primul rând piaţa centrală era sediul
principalului monument al oraşului – de obicei catedrala, urmau primăria, castelul,
târgul alimentar sau piese de "mobilier urban" cum ar fi turnul cu ceas, vreo
fântâna decorativă etc. Erau repere publice care se individualizau atât prin poziţia
centrală, cât mai ales prin spaţiul liber dimprejur, care le punea în valoare. Toate
pluteau izometrizate, adică aveau cel puţin trei faţade libere şi un largo în faţă, un

16
Siena, un oraş medieval
tipic în Italia. Faptul că
oraşul s-a născut
spontan se deduce din
traseul neregulat al
străzilor.

Berna, un oraş medieval


la fel de tipic, în Elveţia.
Se remarcă structura cu
loturi înguste, aliniate la
stradă şi curţi de
lumină.

În ambele oraşe,
locuirea este integrată
într-un ţesut compact,
dens, omogen, pe când
mari suprafeţe întrerup
acest ţesut pentru a pune
în valoare edificiile cele
mai preţioase ale
comunităţii.

17
spaţiu public de unde puteau fi şi contemplate. Mai mult decât atât, dimensiunile şi
decoraţia preţioasă le mărea importanţa simbolică şi întreaga comunitate se simţea
unită prin aceste valori urbane.
În rest, peste oraş se aşternea, ca un covor, locuirea integrată. Ea alcătuia
ţesutul dens, de obicei neregulat al oraşului medieval, brăzdat de străzi ca de nişte
canale, care duceau toate către centru. Locuinţele, de obicei cu prăvălii la parter,
se integrau anonim în continuitatea străzii, pe loturi înguste şi adânci. Faţadele lor
principale se înşirau de-a lungul străzilor. Faţada era elementul principal de
reprezentare a casei, dar ea se înscria întotdeauna disciplinat în scara şi
configuraţia de ansamblu a vecinătăţilor. În interiorul lotului era necesară cel puţin
o curte de lumină.
Cu această schemă ale cărei elemente erau centrul, traseele şi domeniile,
cu locuinţele înscrise ordonat în continuitatea generală a străzilor înguste şi cu
monumente bogat decorate amplasate în pieţe largi, era stabilită o ierarhie a
valorilor comunitare, iar oraşul organizat după aceste reguli oferea locuitorilor o
atmosferă patriarhală şi de securitate. Singurele tulburări veneau de la atacatorii
din afara zidurilor de incintă. Acest tablou apare idilic, dacă nu-i adăugăm
realitatea tristă a mirosurilor şi murdăriei datorate lipsei de echipare tehnică
edilitară şi umezeala curţilor interioare de lumină, de la care se trăgeau periodic
molime devastatoare.

Renaşterea a fost epoca în care elita intelectuală şi artistică s-a implicat


febril într-o activitate de cercetare, ce urmărea descoperirea unor adevăruri
ştiinţifice şi a frumuseţii universale în toate artele, prin forme cu proporţii ideale. În
domeniul urbanismului, aceste eforturi nobile au produs Cetatea ideală - un
concept care, independent de realitatea urbană existentă, căuta perfecţiunea unui
oraş în geometrie. În acord cu această proto-utopie, oraşul pe plan central avea un
edificiu public în mijloc – căci cercul fusese declarat ca formă perfectă. Oraşul era
încercuit de un sistem stelat de fortificaţii, potrivite noilor arme de foc. Între centru
şi zidurile cetăţii, se afla covorul de locuinţe integrate, tot în ţesut compact şi
omogen, plus alte câteva pieţe. Proiectele pentru Cetatea Ideală au rămas ca
frumoase exerciţii intelectuale, în timp ce oraşele continuau să se dezvolte organic,
vegheate de administraţie.

Marii arhitecţi ai renaşterii au semnat proiecte, niciodată înfăptuite, ale unor "Cetăţii Ideale".

18
Începând din Cinquecento, autorităţile Romei au lansat iniţiativa de a
reactiva trecutul glorios al oraşului, decopertându-i şi punându-i în valoare
monumentele antice şi sistematizându-l pe aceste baze. Evul mediu, într-adevăr
ignorase şi chiar devastase vestigiile vremurilor păgâne, devenite acum ruine
acoperite de adaosuri improvizate. Astfel, în secolul XVI. vechile căi romane,
pieţele publice şi intersecţiile au fost redesenate de cei mai prestigioşi artişti şi
arhitecţi renascentişti, Ele s-au suprapus însă peste ţesutul medieval păstrat pe
largi suprafeţe. Din lipsa spaţiului, se întâmpla astfel ca o clădire publică, chiar
multe biserici, să fie integrate precum locuinţele comune, în ţesutul omogen. S-a
dispus atunci eliberarea, pe cât posibil, a cel puţin încă unei faţade şi crearea unui
largo local, pentru a o semnala cât de cât. Astfel individualizată măcar faţada
bidimensională, clădirea era salvată de la anonimatul conferit de aliniere. Cel puţin
faţada devenea, o faţadă-monument. (vezi fig.3)
Trebuie subliniat faptul că, atât simbolismul cât şi formalismul geometric
dragi oamenilor renaşterii nu au fost înfăptuite decât în măsura în care viaţa
oraşului o permitea. Aşa că ceea ce a determinat evoluţia oraşului european au
fost legile organice născute în evul mediu, combinate cu spiritul ordonat al
renaşterii.

Epoca Iluministă a perpetuat, în spirit raţionalist, gustul pentru geometrie.


Acţiunea entuziastă de sistematizare a oraşelor a cuprins Italia, Franţa şi apoi alte
oraşe importante din Europa. Franţa de exemplu, al cărei Paris nu avea axe şi
pieţe antice de resuscitat, şi-a consumat apetitul pentru design sistematic la scară
teritorială şi în peisagistică. Dar, pentru că şi Parisul ţinea să atingă splendoarea
de dragul prestigiului statului monarhic, au fost şi aici inventate axe şi pieţe, atât
cât s-a putut. Nu monumente antice şi biserici, ca la Roma, împodobeau noile
spaţii publice, ci statui ecvestre cu majestatea sa – cum a fost cazul în Plâce
Vendôme.

Planul Nolli al Romei prezintă În Italia s-au făcut mari eforturi pentru a crea
distribuţia spaţiilor publice, interioare şi largo-uri în interiorul ţesutului construit,
exterioare (reprezentate alb) şi a celor acolo unde individualizarea clădirilor publice
private (suprafeţe negre). importante o cerea. Ca urmare, cel puţin o
faţadă a căpătat caracterul de monument.

19
În bun spirit baroc, preferate erau intersecţiile stelate. Dar nici măcar Louis
XIV n-a îndrăznit să tulbure Parisul – un oraş constituit, cu identitate puternică şi o
viaţă dinamică – brăzdându-l cu stele şi raze de dragul unor idei formale abstracte.
Şi-a permis astfel de gesturi la scară mare doar în afara oraşelor. Un exemplu este
Champs Elysées, dar cel mai spectaculos este parcul de la Versailles.
Formalismul renaşterii şi somptuozitatea ideilor baroce şi clasiciste n-au
atins însă în nici un fel statutul locuirii de masă în cadrul oraşului. Acţiunile
urbanistice au urmărit în mod special înfrumuseţarea spaţiilor publice ale oraşelor –
artere şi pieţe. Locuirea a rămas cea tradiţională, integrată în ţesutul compact al
oraşului. Modificări au apărut doar în arhitectura locuinţei privilegiate: s-a născut
programul reprezentat de palatul urban aristocratic, întâi la Florenţa şi Roma, apoi
vilele din afara oraşelor, cum sunt cele ale lui Palladio din Toscana şi Veneto, în
fine au strălucit castelele de pe Loira şi curţile clasiciste de tip Versailles.

Remodelarea Pieţei San Piedro Grădinile Versailles, create de maestrul


in Vatican a fost un gest tipic peisagist André Le Notre, inventatorul
baroc: monumentalitate, fântânilor arteziene, au constituit modelul
grandoare şi o geometrie destul favorit de design peisager pentru toate
de liberă, dar extrem de reşedinţele princiare din Europa.
elaborată.

20
■ Secolul XIX: interfaţa între oraşul tradiţional
şi oraşul modern
Pe parcursul secolelor XVI, XVII şi XVIII, pe aproape tot continentul, formula
principală de organizare spaţială a oraşelor a continuat să fie vechea insula
romană. Ea a supravieţuit cu câteva modificări şi a ajuns în secolul XIX sub numele
îlot. Era acum o suprafaţă de teren urban, închisă pe contur de construcţii cu
faţade aliniate la străzi şi împărţită în loturi adânci. În adâncimea lotului se
succedau curţi interioare şi aripi secundare de construcţie.
La începutul vremurilor moderne, în timpul revoluţiei industriale, această
organizare spaţială cam rigidă a întâmpinat dificultăţi în a se adapta noului ritm de
dezvoltare capitalistă. Suprapopularea oraşelor industriale a condus în primul rând
la criza locuinţei, care a determinat găsirea de soluţii pentru înmulţirea camerelor
de locuit. Îlot-ul a suferit atunci acţiuni spontane pentru mărirea densităţii de
locuire: creşterea în înălţime a clădirilor în jurul curţilor de lumină şi adăugarea de
aripi noi de clădire în interiorul lotului - construcţii de proastă calitate, care
parazitau clădirea. Curţile interioare au devenit puţuri de lumină înalte şi înguste,
unde domneau umbra şi umiditatea. Nu trebuie uitat faptul că, pe lângă exigenţele
de însorire ignorate, sistemele edilitare cum ar fi aducţiunea de apă, canalizarea,
salubritatea etc., erau practic inexistente. În Paris, de exemplu, această degradare
a mediului construit a atins extreme dureroase, reflectate în noi epidemii şi
mortaitate crescută.

Districtul Marais din Paris în 1733 şi în 1840. Noua densitate a ariei construite a atins apogeul.
Raportul dintre suprafaţa liberă şi suprafaţa construită e redat în imagine de raportul alb-negru.

21
Un eveniment crucial care a marcat dezvoltarea Parisului a fost intervenţia
urbană a baronului Haussmann, în 1853, în vremea lui Napoleon III. Parisul trebuia
să se schimbe pentru a putea absorbi noua eră capitalistă, ca urmare Haussmann
a tăiat ceea ce aveau să se numească "marile bulevarde", provocând astfel un
imens scandal. Haussmann a afirmat că nu a urmărit decât să creeze condiţiile
pentru crearea sistemului modern de echipamre urbană, realitatea a dovedit însă
că până la urmă acţiunea sa a determinat şi o deschidere economică şi politică,
care au lansat Parisul într-un progres capitalist fără precedent. Cineva spunea că
dacă Hausmann n-ar fi existat, viaţa însăşi ar fi făcut gestul său, într-un mod mai
necontrolat însă.
Tăierea bulevardelor a înlesnit rezolvarea sistemelor de canalizare şi
aducţiune de apă, electricitate, gaze, salubritate, transport de persoane şi mărfuri,
intervenţii în caz de incendiu etc., iar aceasta a avut ca urmare un imens boom
constructiv. Terenurile de-a lungul acestor bulevarde au devenit astfel interesante
pentru investitori şi în timp record au apărut ministere, bănci, primării, spitale,
universităţi, biblioteci, mari magazine, gări, dar şi clădiri moderne de locuit.
Lucrările de infrastructură edilitară au fost mai întâi finanţate de municipalitate, în
antrepriză proprie, dar programul haussmannian a fost o chemare lansată
grupurilor financiare şi industriale pentru a acţiona în continuare. Haussmann nu a
urmărit ca mişcarea lui iscusită să rezolve prin ea însăşi problemele oraşului, ci
doar să deschidă drumul evoluţiei. Iată deci că o soluţie pentru dezvoltarea
explozivă s-a dovedit a fi fost simpla pregătire a unei structuri urbane echipate,
capabile să absoarbă funcţiunile oraşului şi suficient de flexibilă ca să se adapteze
vieţii noi.

Paris. Străpungerile lui Haussmann sunt marcate Marginile inciziilor au fost


cu negru. atent festonate.

22
Anglia a fost singura ţară din vest care a omis îlot-ul, adoptând în schimb o
formulă specifică: casele înşiruite (row houses) cu grădini în spate. Era o formulă
elegantă, în care o suită de faţade evoluau, valsând parcă, şi defineau astfel
scuaruri rezidenţiale. Singurul lor cusur era uşoara monotonie, din punctul de
vedere al pietonului.

▲ Kensington Squares,
Londra, 1840.

► Royal Crescent,
Circus şi camerele Marii
Adunări la Bath.

În aceste condiţii a apărut şocul industrializării, ale cărui implicaţii asupra


oraşului şi vieţii oamenilor în oraş au fost puternice şi au provocat, desigur,
aceleaşi urmări: locuirea insalubră a mulţimii de noi angajaţi în industrie şi comerţ,
descrisă elocvent în romanele lui Dickens. Ca urmare, umaniştii care se simţeau
responsabili căutau soluţii. Una din ele a fost conceperea de modele urbane, adică
proiecte de oraşe, gândite ştiinţific, raţional, corect, dar abstracte, chiar utopice,
pentru că nu aveau nimic în comun cu oraşul existent. Erau un fel de noi "cetăţi
ideale". Ele au apărut din critica realităţii crunte, mai ales în ceea ce privea locuirea
de masă. Autorii lor erau personalităţi teoretice ale epocii cum ar fi politologi,
filozofi sau economişti - Proudhon, Fourier, Engels, Saint Simon, Marx, apoi

23
oameni de cultură - Ruskin, Morris, Ebenezer Howard, în fine medici igienişti,
preoţi, arhitecţi, scriitori etc. Modelele urbane aspirau să rezolve, prin proiectarea
raţională, toate neajunsurile oraşului aglomerat industrial. Secolul XIX a fost epoca
de aur a utopiei, iar cercetările ei, deşi neaplicabile în forma în care au fost
elaborate, au avut o mare influenţă asupra gândirii urbane în secolul XX.
Cea mai importantă variantă a acestor modele ideale a fost oraşul grădină
- the Garden City. A fost şi singura formulă realizată concret – la Lechworth şi la
Welwyn City (poate cu excepţia unor versiuni ale phalansterului la Gaudin şi
Fourier). Părintele oraşului grădină a fost Ebenezer Howard.
Prin acest concept urban – un oraş paradisiac, nou construit departe de
haosul oraşului industrial - li se oferea locuitorilor săi, adică maselor de oameni
angajaţi la oraş, condiţii de viaţă în acord cu idealurile democratice, cu teoriile
igieniştilor şi cu legile organice ale unei vieţi decente.

Schema Oraşului Grădină conceput de Ebenezer Howard în 1898. În acord cu aceste principii, a fost
construit un al doilea Oraş Grădină în 1919, la Welwyn, aproape de Londra. Era o aşezare
autosuficientă, prevăzută a avea un număr limitat de locuitori (32000-58000), o zonă rezidenţială
asemănătoare unei aşezări rurale, cu grădini cultivabile, cu o zonă comercială, cu funcţiuni culturale
şi un parc central cu un "Palat de cristal" pentru activităţi distractive.

24
1,2. Ansamblul Spaardam-
merbuurt din Amsterdam: de
remarcat opoziţia între
partea de nord, cu o
structură în îlot-uri, şi
incintele numite cvartaluri
1 2 (Höfe), construite după
1913.

3 4
3. Un cartier muncitoresc din
Stockholm a fost densificat. 4. "Die
Mietskasernen", complex de locuit la
Berlin Charlottenburg, numit ironic
"cazărmile de închiriat". 5. Karl Marx
Hof, la Viena, 1919-1933. Lumea
5
germană, care trecea prin aceeaşi
criză a locuirii, a găsit aceleaşi soluţii:
de la îlot-ul sufocat la blocurile înalte
cu apartamente; unele dintre ele
6 formau mari incinte, numite în
germană Höfe. Ele au fost preluate de
Uniunea Sovietică şi au ajuns şi în
România anilor '50 sub numele de
cvartaluri.

6. Noul cartier Spaardammerbuurt la Amsterdam. Arhitectul M. de Klerk a încercat să şteargă


consecinţele aglomerării urbane, oferind cetăţenilor condiţii de locuit sănătoase în apartamente echipate
şi însorite. Incintele erau concepute în acord cu principiile Oraşului Grădină: cuprindeau mari suprafeţe
verzi şi erau branşate la reţelele edilitare comune. 7. Evoluţia locuirii colective: de la îlot la incinte de
blocuri cu apartamente, apoi descompunerea acestora în tot felul de secţiuni de blocuri.

25
Astfel, densitatea de construcţie şi locuire erau limitate, apartamentele se
bucurau de o însorire ştiinţific repartizată prin proiectarea caselor, cu grădini în
spate, protecţie la zgomot, serviciile aferente… pe scurt, era rezolvat tot ceea ce
constituia suferinţa oraşelor la Londra, Manchester etc. Singura problemă era
depărtarea de oraşul în care pulsa viaţa, iar mijloacele de transport erau abia la
începutul dezvoltării lor.
Principalele reproşuri făcute modelelor urbane au fost de fapt şi motivele
pentru care ele au eşuat, şi anume faptul că autorii lor au regândit oraşul pornind
de la zero, pe cale raţională, ca şi cum nişte oraşe reale nu ar fi existat deja. Ei
doar propuneau o soluţie paralelă. Era un demers abstract, care de fapt nu rezolva
drama oraşelor existente. De asemenea, nici această soluţie paralelă, adică oraşul
grădină, nu s-a bucurat atunci de succesul scontat. Creatorii lui considerau că,
respectând condiţiile explicite, ştiinţifice, ale igieniştilor, economiştilor etc., fericirea
locuitorilor ar fi fost garantată. Or, se pare că unii se simţeau în continuare mai
fericiţi în odaia lor din subsol în marele oraş, decât în paradisul de locuire nou creat
departe, în câmp.
Asemănător deci cetăţii ideale din renaştere, oraşul grădină a fost doar
ilustrarea desenată sau scrisă a unei ideologii bine intenţionate, a unui vis despre
fericirea generală. În realitate însă, oraşul este un proces general şi continuu,
practic necontrolabil pe deplin de către nimeni, dar de legile căruia trebuie ţinut
cont. Or oraşul fusese tratat ca un obiect, posibil de construit odată pentru
totdeauna, în acord cu opinia unui proiectant despre binele societăţii. Acest "bine",
ca şi conceptul de "viaţă modernă" erau şi atunci destul de ambigui şi vor fi
întotdeauna instabile.
Se poate spune în concluzie, că până în secolul XIX structura oraşelor a
corespuns condiţiilor şi necesităţilor. Coerenţa structurii oraşului tradiţional s-a
datorat sistemelor de apărare, mijloacelor de transport tradiţionale şi necesităţii de
a construi economic. Dar secolul marilor transformări a creat probleme atât de noi
şi de dificile, încât secolului XX i s-a părut că numai soluţiile radicale le-ar mai
putea rezolva – adică demolarea oraşului şi reconstrucţia lui pe noi criterii. Aceasta
după ce toate încercările de adaptare din mers îşi atinseseră limitele: sufocat, îlot-
ul degenerase, casele înşiruite sufereau de lungime, iar depărtarea de oraşul
trepidant a dat o lovita de moarte evadării în oraşul grădină, în condiţiile în care
lipseau mijloacele de deplasare.
Mai trebuie menţionat că, încă din secolul XIX apăruseră în cadrul modelelor
utopice politicile de locuire. Împreună cu toată gama de probleme ale oraşului
industrial, criza locuinţei era totuşi principala preocupare a intelectualităţii
progresiste, care se simţea responsabilă faţă de masele defavorizate - în general
populaţia migrată la oraş şi devenită muncitorime. Politicile de locuire erau
încercări de soluţionare a crizei de locuinţe, prin înlocuirea modului tradiţional
european de a construi locuinţa particulară cu preluarea problemei de către
oficialităţi. Dat fiind că noii rezidenţi proletari ai oraşului industrial nu-şi puteau
finanţa construcţia unei locuinţe, problema era transferată statului şi investitorilor.
Era singura speranţă de a rezolva criza marilor oraşe.

26
■ Modernismul

O parte din periferiile oraşelor europene au fost transformate în cartiere cu o structură complet
nouă, de cu totul alte dimensiuni: bulevarde, blocuri, spaţiu verde comun. ▲ Sus: Frankfurt,
Siedlung Römerstadt, 1927, arhitect Ernst May. ▲ Mijloc: Berlin-Neukölln, Hufeisensiedlung,
1925, arhitect Bruno Taut. ▲ Jos: Amsterdam Sud, 1917, arhitect Hendrik Berlage.

27
Europa secolului XX avea să preia criza marilor oraşe, chiar agravată.
În perioada graniţei între secole, bulevardul de tip haussmannian a
proliferat. Îlot-ul s-a descompus încetul cu încetul, casele înşiruite s-au topit şi au
difuzat una într-alta, iar rezultatul amestecului dintre cele două structuri
dezagregate a fost locuinţa colectivă de-a lungul bulevardelor, numită locuinţa la
bloc. Altfel spus, blocul cu apartamente a fost soluţia politicilor de locuire din
secolul XX.
Primele astfel de soluţii urbanistice noi au apărut după primul război, în
timpul avangardelor. Erau mari ansambluri de locuinţe la bloc, care în prima lor
formă aveau blocurile organizate în "incinte", numite "Höfe" în limba lumii în care s-
au născut. În română s-au numit "cvartale", după ce au fost importate şi la noi din
URSS. Barele de blocuri descriau mari curţi interioare, cu zonă verde şi servicii
colective. În Austria, Germania şi Olanda, la marginea zonei centrale a marilor
oraşe, au fost construite astfel de ansambluri rezidenţiale, cu un regim ceva mai
mare de înălţime, dar la o scară moderată, acceptabilă. Ele urmau cu convingere
filozofia igienistă a oraşului grădină - raport controlat construcţie-zonă verde,
însorire, utilităţi etc. - apărând astfel ca un fel de mici cartiere grădină în zonele
delabrate ale oraşului. Au urmat alte ansambluri, în diverse alcătuiri. De bine de
rău, aceste soluţii rezolvau ceva din problema cantitativă a locuinţelor, a igienei
locuirii şi spaţiilor verzi şi rezolvau chiar bine problema circulaţiei rutiere şi a
echipării edilitare. Dacă lucrurile ar fi rămas la nivelul acestor prime soluţii
punctuale, realiste, care abordau periferiile insalubre ale oraşelor, prin acţiuni de
întindere limitată, urbanismul modernist ar fi fost poate un succes.
Apoi criza locuinţei s-a adâncit, ideile modernismului în arhitectură şi
urbanism au proliferat şi, încurajaţi de primele experienţe la scară mai mare,
arhitecţii s-au implicat cu din ce în ce mai multă responsabilitate în rezolvarea
problemei sociale pe calea pe care o ştiau ei – aceea a arhitecturii şi urbanismului.
Fără sociologi, fără psihologi, fără filozofi, fără istorici. Experienţe ca cele din
Amsterdam au fost continuate, amplificate, teoretizate şi, din păcate, uneori chiar
normate, legiferate şi, cel mai rău, exagerate şi radicalizate.
Momentul de declanşare a generalizării şi radicalizării urbanismului
modernist l-a constituit cel de-al patrulea Congres Internaţional de Arhitectură
Modernă (CIAM), din 1933. Congresul s-a ţinut pe Mediterana, într-un decor
elegant şi romantic, în care s-a discutat tema puţin romantică a oraşului industrial.
Lucrările au fost dominate de personalitatea extraordinară a arhitectului Le
Corbusier, în ciuda prezenţei mai autorizate, mai raţionale şi mai realiste a
reprezentanţilor şcolii germane. În final a fost editată celebra Carta de la Atena –
un document retoric şi olimpian, care a servit ca ghid pentru urbanismul
următoarelor decenii. Pe un ton categoric, Carta fixa principiile urbanismului
modernist, care garantau soluţia perfectă pentru toate aglomerările urbane.
Aceasta cuprindea:
▪ Zonificarea, adică separarea funcţiunilor oraşului, directiva cea mai
importantă. De altfel, titlul lucrărilor congresului fusese "Oraşul funcţional". Ca
funcţiuni ale oraşului au fost declarate următoarele: locuirea colectivă, serviciile,

28
industria, petrecerea timpului liber (loisir) şi circulaţia. Erau deci acceptate ca
funcţiuni ale oraşului doar cele explicite, practice. Fără coordonate ale psihicului
uman.
▪ Demolarea oraşului tradiţional. Structura oraşului modern trebuia să fie
complet diferită de cea a oraşului tradiţional, care nu mai corespundea vieţii
moderne. Prin urmare, oraşul tradiţional putea fi desfiinţat, pentru a face loc celui
modern. În numele acestui program de fericire garantată, autoritatea responsabilă
cu terenul şi finanţele era deci legitimată să ignore istoria, drepturile democratice şi
psihologia socială.
▪ Înlocuirea străzii şi pieţei cu bulevardul şi intersecţia. Dată fiind fascinaţia
automobilului, reţeaua de trafic era alcătuită din mari bulevarde care legau zonele
oraşului – de acasă la muncă şi înapoi, eventual la zona verde şi de sport, în week
end. Acest sistem de circulaţie rezolva optim şi problema infrastructurii tehnice
(electricitate, canalizare, apă curentă, termoficare…). Circulaţia pietonală ocupa un
loc nesemnificativ în preocupările urbaniştilor modernişti.
▪ Locuirea la bloc. În privinţa locuirii urbane, preocuparea se concentra, cum
era firesc, asupra locuirii colective, cea în măsură să rezolve eficient criza de
locuinţe. Apartamente din blocuri erau concepute să asigure ceea ce se numea
Existezminimum, în condiţii de egalitate şi armonie.
▪ Spaţiul verde total. Tot spaţiul liber dintre blocuri era oferit publicului ca
spaţiu verde. Alei carosabile asigurau deplasarea maşinilor, iar parterele blocurilor
rămâneau libere pentru parcări. Uneori, comerţ şi servicii zilnice erau prevăzute la
unul din etajele marilor blocuri.
În concluzie, nici arhitecţii secolului XX n-au rezistat tentaţiei de a rezolva
definitiv, dintr-o singură mişcare radicală, problemele locuirii în marile aglomerări
urbane. Par să fi fost ambiţii prezumţioase, dar ele nu erau decât o combinaţie de
intenţii bune şi savoir-faire profesional. Arhitecţii credeau sincer că o astfel de
arhitectură raţională e în măsură să asigure fericirea societăţii. Din păcate însă,
ceea ce se chema atunci "raţionalism ", era în fond un funcţionalism extrem, care
ignora complet criterii mai subţiri ale existenţei umane – tradiţie, memorie afectivă,
obişnuinţe. Astfel, visul frumos s-a dovedit catastrofal, atât pentru societate, cât şi
pentru oraşe. Nu numai ideile Cartei de la Atena, ci mai ales aplicarea lor
dogmatică, fără considerarea specificităţilor locale, au lăsat efecte grave asupra
oraşelor, care şi astăzi fac obiectul proiectelor de reabilitare.

Blocurile aveau diferite secţiuni:


bare, puncte, redane.

29
▲ Două proiecte de oraş ale lui Le Corbusier: Oraş contemporan pentru 3 milioane de
locuitori, din 1922, şi "La Ville Radieuse", din 1931. Este prezentată explicit separarea
funcţiunilor oraşului: locuirea în turnuri a înalţilor funcţionari, zona de birouri şi cea a locuirii
de masă, zona verde de loisir şi zona industrială.

Sus: Plan Voisin pentru Paris, 1925, machetă. Prin acest proiect, Le Corbusier propunea
totala reconstrucţie a centrului Parisului.
Jos: în stânga, aceeaşi suprafaţă a Parisului, cu ţesutul ei existent specific; în dreap-ta,
comparativ, organizarea ei de către Le Corbusier prin turnuri de locuit, plantate într-o
mare zonă verde, accesibilă integral maselor de locuitori. În numele unei bunăstări fizice
generale, proiectul îndreptăţea ignorarea istoriei oraşului şi a drepturilor oamenilor la
memoria locurilor şi la un ambient familiar.
30
Critica politicilor de locuire moderniste
Tocmai atunci când arhitecţii aşteptau aplauze pentru manevra lor
inteligentă, s-au trezit acuzaţi de societate pentru toate păcatele vieţii din oraşul
modern. Primii care au atras atenţia asupra consecinţelor haosului urban au fost
sociologii. Profunde şi nedorite transformări sociale erau provocate de confuzia
vizuală, de monotonia şi universalitatea formelor construite, de structurile prea
mari, reci, fără graniţe, pe care oamenii în fond nu le-au asimilat niciodată. Un no
man's land a apărut tocmai în zonele de locuinţe, unde spaţiul public dintre blocuri
era neprietenos, straniu şi impersonal, neinteresant, poluat şi zgomotos, nesigur
sub aspectul securităţii, murdar şi dificil de întreţinut. Şi peste tot la fel. Pierderea
identităţii locului, a memoriei, caracterului şi atmosferei familiare a condus la
pierderea identităţii sociale, la degradarea vieţii comunitare, a condus la
comportament antisocial şi infracţionalitate, provocate de sentimentul anonimatului.
Una din concluzii a fost aceea că arhitecţii nu ar fi trebuit lăsaţi să-şi asume singuri
rezolvarea unor astfel de probleme complexe, cum este viaţa unui oraş.

▲ Le Corbusier, Unité d'Habitation la


Nantes, 1952. (O altă Unitate de locuit
similară a fost construită în 1947 la
Marsillia.) Acest bloc, lung de 165 de metri
şi înalt de 56, conţinea 337 de apartamente,
circulaţii urbane printre toate serviciile
uzuale (comerţ, creşă, poştă, un hotel şi
chiar o zonă verde pe acoperişul terasă,
mare cât un stadion.) Parterul liber pe
piloţi era rezervat automobilelor.
◄ Echivalentul Unităţii de Locuit de la
Marsilia, exprimat în locuinţe individuale
pe pământ.

31
Carta de la Atena a fost un document de urbanism care a autorizat
neglijarea nevoilor psihologice ale oamenilor, în numele unei calităţi a vieţii care
era redusă doar la nevoi fizice. Ea a promovat ruperea continuităţii culturale, printre
altele prin anularea tradiţiilor europene de locuire. "La Ville Radieuse" a fost
modelul urban conceput de Le Corbusier pentru oraşul modern, ca o concretizare
a recomandărilor Cartei. A fost o schemă antiurbană, care exprimă refuzul oraşului.
Aici s-a atins culmea dezintegrării ţesutului urban creat de locuinţa integrată, de
dragul unor ideologii generalizatoare şi idealiste. Iar "Le Plan Voisin" a fost
concretizarea acestui model pentru oraşul Paris. El propunea demolarea centrului
Parisului, cu toată istoria, atmosfera, îlot-urile şi monumentele lui, pentru ca acolo
să apară "monumentele prezentului": blocuri de locuinţe numite "Unité
d'Habitation". Acesta era de fapt un fel de îlot vertical, dar unul care eliminând
problema însoririi şi ventilării crea probleme sociale şi psihologice. De altfel,
antropologic vorbind, locuirea pe verticală e străină naturii umane.
Toate aceste trei documente au fost ţinte pentru critica urbanismului
modernist.
Situl fizic al locuirii a fost redus la câteva date simple: însorirea, spaţiul
înconjurător degajat şi zona verde, în grija publică. Terenul urban le-a fost furat
oamenilor şi dăruit automobilelor, după care circulaţia motorizată a preluat puterea
absolută. Chiar şi terenul păstrat liber la parterul blocurilor pe piloţi – o idee în fond
bună – a ajuns loc de parcare.
Forma arhitecturală a fost redusă doar la aspectul ei monumental. Blocurile
de locuit, gigantice şi izolate, erau puse în valoare precum catedralele în piaţa
centrală a oraşului medieval. Atâta doar că monumentele oraşului tradiţional –
catedrala, primăria, palatul culturii – erau clădiri publice, repere sociale şi culturale,
valori simbolice unanim respectate, în timp ce blocurile de locuit sunt doar locul
vieţii private, dar într-o formă plată şi repetitivă, simbolizând doar metoda rapidă şi
economică de a rezolva criza de locuinţe pentru familii modeste.
Organizarea şi dimensionarea apartamentelor respecta principiul
Existenzminimum, numit de Le Corbusier "une machine à habiter". El se referea,
desigur, la o funcţionalitate corectă. În acest sens, metoda serială de a rezolva
pentru masele populare necesităţile unei vieţi decente sub aspect utilitar, a fost
într-adevăr practică şi eficientă.
Problemele locuirii insalubre din secolul XIX au fost eliminate, dar înlocuite
cu altele. Iată câteva vicii ale locuirii în oraşul de tip modernist:
▪ Relaţia dintre terenul liber şi terenul ocupat a fost complet schimbată. Ţesutul
tradiţional era alcătuit dintr-o reţea specifică de străzi organizate ierarhic, dintr-o
diviziune specifică a terenului în loturi individuale, dintr-un raport caracteristic între
terenul construit şi terenul liber şi dintr-o repartiţie clară a spaţiilor private şi a celor
publice: locuirea era integrată, iar clădirile publice erau izometrizate în pieţe.
Această structură era valoroasă pentru că ea se născuse organic, din viaţă şi
corespundea tipului de viaţă a comunităţilor urbane. În locul structurii cunoscute,
modernismul a transformat spaţiul oraşului într-un teren pentru amplasarea unor
obiecte disparate. Diversele zone ale oraşului au devenit incapabile să-şi

32
definească un caracter, o individualitate. Şi la fel şi diversele oraşe. Acesta a fost
un motiv de confuzii imagistice şi sociale.
▪ Relaţia dintre centru şi ţesut. Construcţiile publice din centru erau susţinute de
ţesutul compact din spatele pieţei închise în care tronau. Modernismul a desfiinţat
acest ţesut alcătuit din locuinţe integrate şi străzi definite de faţade. Ca atare,
clădirile publice din centru sunt susţinute cel mult de un ecran de blocuri lamă
pentru locuit, ca un decor de teatru. Din această alcătuire artificială lipseşte
sinceritatea vieţii şi a dezvoltării naturale. Sub aspectul structurii deci, centrul cu
greu îşi caută o identitate care să-l deosebească de cartier.

2
1. Zona centrală a Braşovului istoric. Ţesutul
dens de locuinţe integrate constituie un fundal
ce susţine piaţa centrală, cu clădirile publice
izometrizate.
2. Viena, proiect pentru un oraş imaginar -
districtul 20, conceput de către Otto Wagner în
1910. Spaţiul central, deşi destul de rigid, este
susţinut de jur împrejur de un fundal coerent şi
consistent în adâncime.
3."Centrul civic" din Vaslui. Ecranul realizat de
blocurile lamă susţine zona centrală pietonală,
care cuprinde instituţii centrale. Totuşi, relaţia
dintre centru şi împrejurimile lui este confuză.
3 4. Ansamblul Marly-Les Grandes Terres, lângă
Paris. Blocurile de locuit sunt tratate ca obiecte
individuale, privilegiu acordat în mod
tradiţional doar clădirilor publice. Totuşi,
formele lor asemănătoare şi distribuţia lor
aliniată încearcă să sugereze diferenţa dintre
locuire şi clădirea publică amplasată în capăt
de perspectivă.

33
►O stampă germană din
secolul XVIII prezintă o
vedere ideală asupra
oraşului Iaşi, înconjurat de
dealuri şi râuri, cum era de
fapt. ▼ Cu greu mai pot fi
detectate siluetele dealurilor
din spatele blocurilor, care
nu numai că mărginesc
bulevardele, dar sunt
răspândite peste tot. Relieful
nu poate fi perceput sub
asfalt, din cauză că toate
curbele de nivel au fost
nivelate. Planul prezintă
doar o mică parte a curbelor
de nivel dispărute la Iaşi.

▪ Confuzia semnificaţiilor. Modernismul şi-a expus toate obiectele arhitecturale


tridimensional, înconjurate de teren liber, ca pe monumente, indiferent de
importanţa lor socială. Blocul insipid de locuit, deşi repetat, tronează ca o prima
donna, precum zeci de catedrale, chiar dacă societatea niciodată nu le-a acceptat
ca atare. Rezultatul a fost totala neutralizare a caracterului expresiv şi a
semnificaţiilor clădirilor.
▪ Haosul vizual a fost tot o urmare a lipsei unei structuri urbane clare. Structurarea
cea mai simplă a unui spaţiu constă în existenţa unui centru – care atrage
interesul, domenii – spaţii distincte, caracterizate printr-o trăsătură specifică şi căile
de legătură – itinerarii cu un sens. În oraşul tradiţional, această organizare era
capabilă să producă imagini uşor de recunoscut. În modernism, decorul
rezidentului la bloc este acelaşi în orice cartier, în orice oraş, itinerariile seamănă
până la confuzie.

34
◄ În Berna există mai multe
"locuri" – pieţe mici sau mai
mari, marcate cu câte un
obiect decorativ şi semnifi-
cativ; imaginile prezintă
groapa urşilor şi, în depăr-
tare, catedrala. ◄ Lunga
stradă centrală din Berna e
fragmentată în segmente
prin pasaje pe sub turnuri,
cu rol de "praguri". Fiecare
segment e divizat mai depar-
te, prin fântâni simbolice.
Astfel de obiecte de mobilier
urban fac locurile recognos-
cibile şi joacă rolul de repe-
re urbane. ▼ Haosul vizual
într-un cartier din Cluj: lipsa
centrelor, a străzilor, a
domeniilor distincte, a
limitelor şi pragurilor, a
reperelor semnificative –
contemporane, istorice sau
de natură.

▪ Lipsa caracterului specific al domeniilor. Aceste caracteristici se referă la


morfologie, funcţiuni, compoziţie etnică, nivel social, de exemplu: zona
predominant comercială, zona înaltă cu turnuri, zona reşedinţelor bogate, centrul
istoric, Chinatown etc. Asamblarea unor obiecte arhitecturale fără un coagulant
este vinovată de dezorientarea din oraşul modernist.
▪ Absenţa pragurilor şi limitelor dintre domenii ori slaba lor calitate. Înainte, un râu,
un deal, o cădere de nivel sau lucruri construite cum ar fi un pod, un portal, un
fragment de zid, erau elemente de orientare şi creau plăcerea descoperii a ceea ce
se află dincolo de ele, unde era altceva. În oraşul modern, înţelegerea spaţiului
este împiedicată de domeniile nedefinite, care nu au nici început, nici sfârşit, sunt
aceleaşi pe deal şi pe câmpie, dincolo şi dincoace de râu. De asemenea, orice
barieră construită, nefiind funcţională utilitar, a fost demolată.
▪ Lipsa micilor repere familiare – un turn, o fântână, o poartă, un zid medieval, sau
alegorii de artă contemporană (nu statui cu răposaţi şefi de partide) - dau spaţiului
public calitatea de ansamblu de "locuri". Uşor de recunoscut, agreabile şi

35
relevante, ele duc la relaţii prietenoase între membrii comunităţii şi mediul lor
construit. Nu ajută doar la orientarea în spaţiu, ci contribuie la crearea de stări şi
sentimente, cum ar fi apartenenţa la loc.
▪ Dispariţia străzii şi înlocuirea ei cu mari bulevarde invadate de trafic, precum şi
dispariţia pieţei pietonale şi înlocuirea ei cu intersecţii carosabile, sunt vinovate de
caracterul neprietenos al mediului urban. Itinerariile pietonale au devenit, ca
urmare, obositoare şi neinteresante.
▪ Criza relaţiei cu natura. Pentru modernişti, natura s-a rezumat la o iarbă (prăfuită)
şi nişte pomi oarecare plantaţi printre blocuri, peste tot la fel, transformând mediul
existenţial într-un univers indiferent, artificial. Cu o astfel de vegetaţie naturală omul
a pierdut relaţia milenară de dialog. Era prea săracă, uniformă, impersonală şi
lipsită de control. Culorile naturale au devenit toate nuanţe de gri prăfos. Relieful a
fost nivelat. Oraşele nu se mai diferenţiau prin diversitatea reliefului specific, ci
erau toate otova, reţelele edilitare fiind uşor de rezolvat astfel. Râurile au devenit
canale, în care industria îşi deversa deşeurile. Aceasta era relaţia cu natura,
despre care sociologii spun că a mutilat suflete.

Casa memorială
Dosoftei din Iaşi, e un
mic obiect arhitectural
izolat, plutind într-o
zonă verde între
bulevarde şi blocuri.
Câteva secole în urmă,
această casă era
integrată într-un ţesut,
în care toate casele,
grădinile şi străzile
aveau acelaşi caracter
şi aceeaşi scară.

Biserica Mihai Vodă a


fost translată din situl
ei original, din cadrul
mănăstirii Mihai
Vodǎ, situată pe un
deal; e ascunsă acum
între blocuri înalte,
care o sufocă. Cândva,
biserica domina
împrejurimile cu un
aer protector, acum

36
1. O parte a cartierului
Berceni din Bucureşti. Astfel
de imagini sunt de găsit peste
tot în România, iar în perioada
de glorie a modernismului,
peste tot în lume. 2. Vechea
Calea Moşilor, a fost lărgită şi
mărginită cu blocuri; în
spatele lor se mai află însă
vechile case şi străzi. 3. Bule-
vardul Iuliu Maniu a fost şi el
placat cu blocuri, numai că
faţadele lor posterioare se
adresează altor blocuri noi.
Ambele cazuri ilustrează
monotonia frontului de faţade
la bulevardul-coridor, dar şi
tristeţea faţadelor posterioare,
1 care nu au nimic de comunicat
spaţiilor "second hand" din
spate, pe care de fapt le şi
ignoră. 4. Lungile faţade ale
Procuratiilor din Venezia ar
putea şi ele să fie apreciate
drept monotone, dar rolul lor
este de a defini, de-o parte şi
2 de cealaltă, spaţii de mare
calitate şi cu caractere foarte
diferite. 5. Palazzo Quirinale
la Roma adresează străzii
faţade lungi şi destul de
plicticoase. Dar aceste aripi
ale clădirii au şi rolul de a
separa spaţiul public de
spaţiul privat cu grădini.
Ambele faţade au de aceea
3 atitudini diferite, în acord cu
caracterul spaţiului căruia i se
adresează.

4 5
37
▪ Criza relaţiei public - privat. Modernismul a dăruit publicului întregul teren
neconstruit, dar această libertate totală l-a făcut atât de insipid, încât publicului
acest cadou i-a devenit total indiferent, apoi inamic (vezi marile garduri din
Bucureşti). Oamenii aveau acces peste tot, dar la ce bun, când peste tot era la fel
de urât. Nici o mică grădină cu miracole, nici o surpriză, aceleaşi imagini anodine,
fără sfârşit.
▪ Criza relaţiei cu istoria. Pentru a face loc noilor blocuri, era admisă "eliberarea
terenului" de tot ceea ce istoria produsese. Nu era respectată nici măcar urma sau
direcţia fostelor străzi principale, peste care s-a suprapus reţeaua nouă de
bulevarde. Iar dacă vreun vestigiu istoric a scăpat din întâmplare nedemolat, noul
lui anturaj impersonal îl fac să apară straniu, mărunt, nesemnificativ şi pierdut în
spaţiu. Acest viciu modernist a fost exploatat ideologic de regimurile totalitare, care
şi-au afirmat puterea pe seama lor. Există nenumărate exemple în România.
▪ Criza relaţiei dintre locuinţă şi mediul urban. În viziunea modernistă, locuinţa era
construită "dinspre interior către exterior", adică urmărind să satisfacă doar nevoile
standard ale locuirii, ignorând complet presiunea oraşului, adică criterii de
structură, formă, înălţime etc., impuse de mediul existent. Timpul a dovedit însă că
o casă trebuie să se supună cu docilitate criteriilor urbane şi să stabilească un
dialog acceptabil cu ţesutul şi cu vecinătăţile moştenite. În Europa cel puţin, se
recomandă ca locuirea sa-şi găsească locul în ţesutul dens al oraşului, şi doar
clădirile publice, în funcţie de rang, să beneficieze de libertate spaţială. Arhitectura
contemporană oferă nenumărate exemple chiar de instituţii care au acceptat
condiţia de subordonare faţă de mediu şi s-au integrat în ţesut. Semnalul îl poate
constitui atunci faţada specială, individualizată, în timp ce restul construcţiei se
supune regulamentului zonei.

Sediul firmei Bog’Art, proiectat de


Constantin Ciurea, e o apariţie
contemporană şocantă pe vechea stradă
Brezoianu. Clădirea este totuşi integrată
politicos în rândul faţadelor vecine,
ocupând doar un lot tradiţional. Şi-a
permis să fie mai înaltă decât vecinătăţile,
pentru că în faţă i se deschide o piaţetă.

38
▪ În final, toate aceste crize au apărut datorită faptului că un mediu construit total
diferit ca formă, structură şi semnificaţii, a înlocuit dintr-o dată peisajul urban
obişnuit, care fusese rezultatul unei evoluţii de mii de ani.

Barcelona. Ţesutul rectangular proiectat de


Cerda în 1859 înconjură vechiul cartier gotic,
cel cu ţesut neregulat şi ochiuri mici. Două
structuri urbane complet diferite. În dreapta,
se observă cât de clară este relaţia dintre
clădirea-monument ( Sagrada Familia) şi
ţesutul de locuinţe structurat în îlots-uri
rectangulare.

Una dintre Unité


d'Habitation a lui Le
Corbusier – un bloc cu
apartamente sociale –
tronând în peisaj
precum catedrala
Sagrada Familia.

39
Modernismul târziu şi critica lui
După război, cele mai actuale idei urbanistice erau cele moderniste.
Războiul doar întrerupsese aplicarea lor, în timp ce prestigiul lui Le Corbusier ca
arhitect crescuse. Astfel, oraşele au declanşat cu entuziasm reconstrucţia oraşelor
aproximativ pe aceleaşi principii, deşi ele erau încă puţin experimentate sub
aspectul urmărilor. Iar în anii '60 a început şi s-a sfârşit epoca "marilor proiecte
urbane".
Acestea erau fie imense cartiere de locuit la periferia marilor oraşe, fie
întregi orăşele satelit. Deşi apăruse critica modernismului, noua criză postbelică a
locuinţei a determinat elaborarea acestor proiecte de mari ansambluri de blocuri.
Unele din ele însă erau de această dată mult mai controlate sub aspectul
compoziţiei generale a ansamblului, ori dădeau dovadă de imaginaţie în
conceperea unor forme alternative de locuire, chiar fanteziste. Astfel erau oraşele
pe apă, oraşele turn, oraşele pod, oraşele suspendate. Inginerii găseau soluţii
pentru toate. Printre "marile proiecte" realizate avem exemple bune şi mai puţin
bune: Brasilia este un oraş de o mare plasticitate, o adevărată operă de artă, dar
creând dificultăţi de adaptare a omului la acele spaţii. Toulouse le Mirail, Pantin,
Park Hill în Sheffield etc. au fost experimente inteligente. Märkisches Viertel însă,
la Berlin a rezolvat într-o manieră criticabilă criza de locuinţe.
Oricum, marele păcat al acestor maniere de abordare a locuinţei colective
de masă era, pe lângă cusururile moderniste amintite, şi ambiţia de a proiecta
arhitectural totul, până la capăt, de a le da forma definitivă, pe hârtie şi în realitate.
Forma unui întreg oraş era stabilită odată pentru totdeauna de către un colectiv de
proiectare, condus de un om. Vieţii, viitorului, nu le mai rămânea nici o şansă de a
mai interveni, de a modifica, de a adapta ceva din mers, în acord cu evoluţia
lucrurilor pe pământ.

Märkisches Viertel, Berlin, 1962, de Hans Müller, G. Heinrichs şi Düttmann. Tipul acesta de
cartier satelit, vertical, concentrat, (menit astfel a reduce distanţele), construite repede şi prost
pe banii statului, urmau să fie ridicate peste tot în Germania. Din fericire s-a renunţat curând,
în urma marilor lor defecte vizibile foarte repede.

40
Marile proiecte au intrat repede în criză, fiind acuzate de aroganţă şi
prezumţiozitate. O mână de oameni, oricât de profesionişti şi bine intenţionaţi, nu
au dreptul ca, în numele unor nevoi prezente concrete, să stabilească cadrul
viitorului, ignorând neprevăzutul, continuitatea vieţii şi dreptul viitoarelor generaţii
de a-şi decide, la rândul lor, mediul de viaţă.
A fost însă o lecţie valoroasă, pe care au dat-o arhitecţi talentaţi şi eroici,
capabili să ţină în mână proiecte de o asemenea scară. Atâta doar că producţia lor
a fost la fel de departe de modul organic de locuire în oraşele europene, ca mai

◄ Ansamblul de locuit Rochampton,


proiectat de Biroul de Arhitectură al
oraşului Londra în anii '50, e un
exemplu de modalitate mai umană de
a interpreta lecţia lui Le Corbusier.
Lângă noile blocuri cu apartamente
pot fi sesizate şirurile de locuinţe
tradiţionale britanice, precum şi alte
soluţii preluate din ideile Oraşului
Grădină.
▼Ansamblul rezidenţial les
Courtilières, Pantin, 1955, arhitect
Emile Aillaud (stânga) şi
Park Hill Sheffield, 1961, de Jack
Lynn şi Ivor Smith (dreapta). Sunt
depăşite aici rigiditatea
funcţionalistă şi universalitatea
formală a Modernismului .

▲ Cele trei imagini prezintă soluţii care urmăreau să recupereze organicitatea şi o estetică mai
umană. Erau compoziţii unitare - ceea ce a fost şi limita lor: erau adevărate "opere plastice",
"cărora nimic nu li putea adăuga ori elimina, fără a deforma ansamblul". Erau creaţii
auctoriale încheiate, care nu lăsau nici o şansă viitoarelor generaţii de a mai interveni.

41
toate încercările moderniste. Au fost capodopere de artă plastică, au fost teze
teoretice interesante. Autorii au primit mari premii internaţionale pentru realizările
lor, dar concluzia generală a fost: să nu mai încercăm niciodată astfel de
experienţe. Măcar pe durata de viaţă a următoarelor două-trei generaţii.

► Plan pentru Toulouse le


Mirail, un oraş satelit al
Parisului, 1962, arhitecţi
Candilis, Josic and Woods;
▼ Plan Urbanistic General
pentru Brasilia, 1957, de
Lúcio Costa. Un oraş frumos
ca o capodoperă plastică,
plin cu obiecte de
arhitectură artistice
remarcabile, dar straniu şi
rece ca o scenografie
suprarealistă.
La dreapta: Sala
Congreselor şi ministerele.
Arhitect Oscar Niemeyer,
1958.

► O perspectivă de-
a lungul axei nord-
sud, către "Piaţa
celor trei puteri"; în
dreapta de tot se
vede catedrala.

42
Oraşul contemporan

Tendinţele urbanismului contemporan se opun gesturilor mari ale istoriei


recente, gesturi generale care încercau să rezolve toate problemele dintr-un
condei, prin aceleaşi metode peste tot în lume. Azi sunt preferate soluţiile locale,
diverse, adaptări şi completări, adecvate circumstanţelor locului. La remodelarea
mediului construit participă nu numai o mulţime de arhitecţi, cu personalităţi diferite,
dar şi o serie de alte persoane şi instituţii implicate, de la investitori şi oficialităţi,
până la opinia publică credibilă - cu toţii respectând reglementările urbane.
Arhitectura se supune oraşului, ţine cont de ţesutul urban existent. Dialogul între
vechi şi nou continuă, în mereu alte forme.
Planul Urbanistic (masterplan) este instrumentul care stabileşte ce este
permis şi ce este interzis în fiecare loc. El încearcă să concilieze interesul public cu
nevoile şi dorinţele particulare. Planul Urbanistic este rezultatul unei munci
interdisciplinare, prin care se sugerează cadrul pentru noile intervenţii şi unele
relaţii flexibile, deschise viitorului. El trasează în acest fel direcţiile de dezvoltare a
oraşului sau a zonei. La rândul lor, planurile urbanistice sunt supuse periodic
revizuirilor şi adaptărilor la dinamica vieţii, pentru că oraşul este în continuă
transformare. Astfel, masterplanul este un fel de " proiect permanent ", în evoluţie
continuă, concentrându-se azi mai mult pe calitatea vieţii decât pe dezvoltări
cantitative. El dă răspunsuri contextelor locale în spiritul epocii actuale şi
promovează demersuri sociale, economice, plastice şi ecologice mereu
actualizate.
Dezvoltarea durabilă. O idee majoră este aceea de a te gândi la generaţiile
viitorului, care vor avea mentalităţi şi necesităţi imprevizibile şi vor avea dreptul şi
ele să-şi modeleze mediul de viaţă în acord cu propria lor judecată, aşa cum au
făcut-o generaţiile anterioare lor. Evoluţia nu urmează căi logice, nu poate fi precis
anticipată, pentru că depinde de concursuri de împrejurări, de interese multiple
aflate în competiţie, în fine de complexitatea vieţii. Şi dacă nimeni nu ştie cum va fi
viitorul, el trebuie lăsat pe mâna contemporanilor lui. Dar până atunci, unul din
principiile pe baza căruia trebuie acţionat în prezent se numeşte dezvoltarea
durabilă. Acest concept presupune alcătuirea unei strategii de dezvoltare a
oraşelor, comune tuturor actorilor din scena urbană, şi nu aspiraţia de a rezolva
problemele odată pentru totdeauna. Listez în continuare o parte a problematicii
dezvoltării durabile şi apoi câteva exemple de demersuri actuale.
▪ reabilitarea acelor părţi de oraş care au căzut victimă transformărilor
urbanismului modernist;
▪ reabilitarea zonelor de oraş delabrate – platforme industriale, infrastructuri
portuare, terminale feroviare etc., moştenite de la era industrială; integrarea lor în
oraş prin reţesere;
▪ restabilirea unei balanţe echitabile între spaţiul public şi cel privat;
▪ restabilirea unei balanţe echitabile între obiectul arhitectural şi ţesutul urban;
▪ armonizarea semnificaţiilor culturale ale arhitecturii cu structura urbană;

43
▪ restabilirea unei balanţe echitabile între mediul construit şi natură; reinventarea
elementelor geografice dispărute sau inventarea altora – un râu, un deal, o pădure;
▪ restabilirea unei balanţe echitabile între istorie şi construcţiile tehnologice;
▪ restabilirea unei balanţe echitabile între zonele pietonale şi arterele de trafic;
▪ reţeserea continuităţii pietonale;
▪ reinventarea străzii şi a ierarhiei străzilor, acolo unde s-a diluat;
▪ umanizarea spaţiilor publice care astăzi sunt anonime, reci şi ostile, chiar şi
numai prin mici gesturi estetice;
▪ revitalizarea şi menţinerea vitalităţii zonelor istorice;
▪ conferirea unui caracter specific fiecărui domeniu urban şi obţinerea de imagini
urbane relevante, memorabile, percutante, plăcut surprinzătoare;
▪ restablirea unei relaţii coerente între centre şi domeniile subordonate;
▪ umanizarea suburbiilor etc.
În ceea ce priveşte locuirea, soluţiile bazate pe politici şi modele abstracte
au fost înlocuite prin investigaţii sociologice, suprapuse peste cercetările pe criterii
urbanistice. Astfel, calitatea superioară a vieţii a fost obţinută acolo unde a fost
minimizată supremaţia automobilului şi înlocuită cu dimensiunea umană. Iar
zonificarea urbană propusă de CIAM a fost înlocuită cu eterogenitatea funcţională
şi social-culturală, care asigură vitalitatea zi şi noapte a mediului urban.
Actualele cercetări susţinute şi concursurile cu teme ca restructurarea
spaţiului de locuit, reţeserea zonei şi altele asemenea vizează, printre altele:
- înlocuirea marilor spaţii verzi, percepute ca vid, prin mici spaţii publice, cu
semnificaţii, care să coaguleze comunitatea în jurul unor valori comune;
- reabilitarea străzii, a cărei abolire a dus până şi destructurare socială şi
mentală;
- revenirea la relaţiile de vecinătate, generatoare de relaţii comunitare şi
dezvoltare a valorilor;
- implicarea populaţiei informate în conceperea formelor proprii de locuire.
Atât locuirea individuală, cât şi locuirea colectivă se cer mereu diversificate,
pe principiul sintezei dintre
1. cultura raţionalistă (chiar de tip moderat modernistă),
2. structura oraşului sau zonei în cauză (tradiţia de locuire) şi
3. realităţile socio-psihologice ale locului. Fiecare proiect este rezolvarea
unei situaţii specifice, conform unui scenariu individual de locuire, supus eventual
la rândul său culturii locului şi sitului natural.
În fine, o tendinţă răspândită, agreată şi cu bune rezultate calitative o
constituie locuinţa loft, adică spaţii de locuit realizate prin reabilitarea şi
refuncţionalizarea unor vechi spaţii – industriale, portuare, silozuri, gazometre, părţi
din cetăţi medievale etc. Este o acţiune în spiritul reconcilierii comunităţii cu istoria.
În acest caz, nu doar natura, ci valorile istorice familiare, mediază raporturile
comunitare, în primul rând eterna relaţie dintre public şi privat.

44
◄ Norvegia. Vedere aeriană
asupra zonei centrale a oraşului
Bergen. Zona portului a căpătat
calitatea unui agreabil spaţiu
de promenadă. ◄ Zona
Gamlebyen din Oslo – locul de
naştere al aşezării istorice – a
fost până de curând o periferie
dezolantă, căreia nu-i lipsea
nimic din viciile specifice: trafic
greu, terminale de căi ferate,
arhitectură mediocră populată
de emigranţi pakistanezi etc.
Proiectul de regenerare
propunea: mutarea traficului
major în subteran şi sub fiord
(indicat punctat), construcţia
unei clădiri de operă, crearea
unui parc arheologic,
readucerea la suprafaţă a unui
vechi râuleţ care, până acum
1000 de ani se vărsa în fiord
etc.

▲ Două imagini urbane la Barcelona, un oraş care a demonstrat Europei în mod strălucit, că o
tramă urbană premodernă e capabilă să ofere condiţii de absorbţie a civilizaţiei contemporane,
pe lângă faptul că oferă confort psihic şi emoţii estetice, că demolările şi marile bulevarde nu sunt
indispensabile. Şi-a inventat sau reinventat relieful.
Mici surprize urbane majorează calitatea spaţiului public. Oraşul contemporan este rezultatul
colaborării dintre arhitecţi, artişti şi investitori, aflaţi sub protecţia unei administraţii inteligente.

45
46
Bucureşti
Efemerul şi instabilitatea par să fi trasat destinul Bucureştilor. Oraşul şi-a
păstrat incredibil de mult timp aspectul patriarhal dezlânat, datorat nu numai
frecventelor agresiuni, dar şi schimbărilor politice, care s-au dovedit incompatibile
cu o dezvoltare urbană coerentă. Nu neapărat faptul că a fost o aşezare născută
spontan, ci mai cu seamă lipsa, timp de multe secole, a oricăror principii de
organizare urbană şi reglementări au permis răspândirea unei structuri discontinui.
Cele mai vechi hărţi ale Bucureştilor datează de la sfârşitul secolului XVIII.
Au fost întocmite de ofiţeri austrieci şi indică mai mult situaţia teritorială din punct
de vedere militar decât descriu oraşul. Este, de exemplu, cazul primului plan
desenat în 1770, aflat acum la Viena. Şi acesta e de fapt mai mult o hartă, care nu
arată decât o imagine generală asupra oraşului, cu doar zece case, indică însă
atent accesele în oraş şi pădurile înconjurătoare (care vor dispărea în planurile
Plan de la
următoare din ce în ce, în acord cu realitatea). Planul se numea:
ville de Bukarest et de l'affaire arrivée le 24 Janvier 1770
auprès le monastères de Vakarest et Kodretsan entre les
russiennes et un corp de cavalerie turque.

▲ Pe copia după planul întocmit de ofiţerii austrieci în 1770, au fost marcate intrările de
atunci în Bucureşti: 1, 2. la nord, două drumuri veneau dinspre Valea Prahovei şi Braşov şi
se prelungeau cu Podul Mogoşoaiei; 3. la nord-est, intrarea dinspre Lvov, Cracovia, Leipzig
şi Moldova se prelungea cu Uliţa Târgului din Afară (Calea Moşilor); 4. la est venea drumul
dinspre Călăraşi; 5. pe la sud se venea dinspre Constantinopole şi Giurgiu; 6. din vest venea
drumul dinspre Târgovişte.
◄ Pe pagina alăturată: o fotografie aeriană a zonei centrale din Bucureşti, în anii ’60.

47
"Planul Borroczyn" - o hartă cadastrală conţinând 99 de piese – imaginea oraşului preindustrial –
a fost realizată de inginerul Rudolf Arthur Borroczyn în 1846-1852. Era descris ca: Planul
Bukurestului Ridicat tras chi publicat din porunka prea înaltzatului
domn stapânitor Barbu Dimitrie Ştirbeiu V.V.
48
Fusese decis încă de prin 1650 ca Bucureşti să fie capitala Valahiei şi totuşi,
abia două secole mai târziu, pe vremea când căpitanul Borroczyn îşi întocmea
planurile, populaţia număra circa 12000 de locuitori pe ceva mai mult de 3000 de
hectare. Era o comunitate rurală care locuia în case mici, amplasate împreună cu
anexele lor prin largi grădini, vii şi livezi. Din plan reiese că ţesutul urban era
complet neregulat, cu construcţiile răspândite prin grădini sau la stradă, fără nici o
logică urbană controlată. Curţi mai mari sau mai mici alternau cu maidane. În
mijlocul planului se distinge presupusa curte domnească din secolul XVI, numită
"curtea veche", apoi ceva mai departe biserica şi hanul Sfântu Gheorghe Nou,
devenite mai târziu punctul zero al capitalei, şi în fine cea mai importantă stradă
comercială - Lipscani (Leipziger Strasse). Strada se opreşte la vest în dreptul
Podului Mogoşoaiei şi e traversată la est de Uliţa Şelarilor (continuată cu Podul
Calicilor) iar pe sensul celălalt e continuată de lunga Strada Bărăţiei. Râul
Dâmboviţa tocmai fusese prima dată regularizat, deşi pe hartă mai figurează cu
vechiul lui itinerariu. Şi un râuleţ uitat, Bucureştioara, venind agale dinspre nord
unde e azi Grădina Icoanei, se scurgea în Dâmboviţa.
Pe tot parcursul epocii dintre secolul XVI până în secolul XVIII, forma de
organizare a oraşului era gruparea mahalalelor în jurul bisericilor parohiale.
Nenumărate biserici dominau oraşul, spaţial şi spiritual, împărţind oraşul în parohii.
Mai multe mahalale alcătuiau cartierele, numite plăşi (singular plasă); erau diferit
colorate pe hărţi, aşa că oamenii le-au botezat numaidecât "culori". De exemplu,
vechiul cartier în jurul Lipscanilor era situat în culoarea galbenă.
Activitatea de dezvoltare urbană din următorii ani i-a datorat foarte mult
planului domnului Mr. Borroczyn. Acesta fusese într-adevăr desenat în ultimul
moment, înainte de marile transformări de după 1850. Se apropia vremea
emancipării.

Două extrase din planul Borroczyn: la stânga e prezentată distribuţia caselor,


iar harta din dreapta arată doar reţeaua de străzi, maidanele şi bisericile.
49
Podul Mogoşoaiei, cea mai lungă arteră, care străbate oraşul de la nord la
sud, a fost tăiată în 1692 la ordinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acestei
axe încărcate de istorie i-au fost dedicate monografii. Ea nu şi-a schimbat niciodată
itinerariul, ceea ce e remarcabil într-o regiune tulbure ca a noastră, ale cărei spaţiu
şi timp sunt marcate de discontinuitate. Cele mai elegante reşedinţe aristocratice şi
burgheze, dar şi biserici şi aşezăminte culturale au fost construite pe această lungă
stradă, redenumită Calea Victoriei. Aici erau faimosul teatru al domniţei Ralu,
Teatrul Naţional şi toate simbolurile "noilor timpuri" întruchipate de marea
arhitectură publică. Pe locul vechii mănăstiri medievale Sfântul Ioan cel Mare, care
fusese cândva demonstrativ reconstruită de Brâncoveanu, s-a ridicat în 1900 o
perlă eclectică, numită Casa de Economii şi Consemnaţiuni. La fel s-a întâmplat cu
mănăstirea Sărindar, pe locul căreia s-a ridicat Cercul Militar, iar Episcopia de
Râmnic a fost înlocuită cu Ateneul. Primul regat al României a rămas şi el
însemnat pe Calea Victoriei prin Palatul Regal şi Fundaţia Carol, apoi clădirea
Bursei, Palatul Telefoanelor etc. Strălucitoarea perioadă a Restauraţiei ne-a lăsat
"primul zgârie nor", construit de americani, numit Palatul Telefoanelor, apoi multe
clădiri înalte moderniste.
A treia decadă din secolul XIX anunţa deja un proces de europenizare a ţării
începând cu capitala, sub o scurtă influenţă exercitată de imperiul rus prin
Regulamentul Organic. Dar marile transformări au început după revoluţia de la
1848 şi au continuat după unirea Moldovei cu Ţara Românească şi după războiul
de Independenţă, apoi în timpul domniei lui Carol I. Cea mai puternică influenţă
occidentală a fost cultura franceză, urmată de cea germană.
În 1859 s-a ivit prima dată propunerea de a trasa două axe perpendiculare
prin mijlocul Bucureştilor, operaţiune care s-a înfăptuit de-a lungul următorilor
treizeci de ani. A început cu axa est-vest: bulevardul Kogălniceanu, Elisabeta,
Carol I, Pache Protopopescu (ultimul a fost primarul Bucureştilor care a avut un rol
important în acest intens proces de urbanizare). Axa nord-sud - bulevardele Lascăr
Catargiu, Magheru, Bălcescu (Brătianu) – a fost tăiată câţiva ani mai târziu.
Tăierea bulevardelor a fost un gest asemănător celui al lui Haussmannn, numai că
ţesutul urban al Bucureştilor, ca şi dezvoltarea lui, au diferit fundamental de cele
ale Parisului. De exemplu, urmare a dezvoltării lui anterioare, patrimoniul construit
al Bucureştilor existent la acea dată a făcut ca tăierea bulevardelor să nu cauzeze
nici un fel de sacrificii dramatice şi pe urmă, nici n-au determinat o vertiginoasă
explozie de dezvoltare.
Cele două artere quasiparalele cu axele – Podul Mogoşoaiei şi Calea
Moşilor – au fost păstrate, la fel şi sistemul de lotizare. Ţesutul neregulat a fost
modernizat prin intervenţii locale, manifestând însă respect faţă de anturajul
moştenit. Mai hotărâte au fost gesturile asupra maidanelor – o prezenţă răspândită
în tot locul.
Lucrările edilitare aferente acţiunii de sistematizare n-au întârziat. De
exemplu, pavarea străzilor a fost iniţial o podire a lor cu ajutorul unor bârne de
lemn transversale, de la care aceste artere şi-au şi tras numele de poduri - Podul
Mogoşoaiei, Podul Calicilor, Podul Târgului de Afară… Mai târziu, podirea a fost

50
Sus: O perspectivă din Turnul Colţei în 1868.
Jos stânga: un fragment din planul ridicat de comandantul Pappazoglu în 1871, numit
"Bucuresci, Capitala României". (Acelaşi ofiţer întocmise anterior un alt plan
retrospectiv al oraşului, numit "Planu primitiv alu Capitalei 1328".)
Jos dreapta: Piaţa Zarafi, în vechiul centru comercial.

51
înlocuită cu obişnuita pavare cu pietre de râu, apoi aceasta a fost la rândul ei
înlocuită cu piatră cioplită adusă din Scoţia, Italia, Belgia, în fine s-au executat
primele pavaje din asfalt, concomitent alte pavări clasice cu rocă de Neufchâtel,
alteori cu bazalt, gresie şi granit de Belid şi Turtucaia – în acord cu importanţa
străzilor.
În deceniul XVIII al secolului, doi ingineri elveţieni de la Universitatea şi de la
ETH Zürich, au întocmit proiectul pentru aprovizionarea cu apă. Acum locuitorii
luau apă de la cişmelele cu pompă aflate din loc în loc pe străzi. Dar nu toţi –
funcţiona în continuare şi vechiul sistem de săpare a fântânilor, iar sacagiii
continuau să colinde străzile strigând apa! apa! , până în secolul XX.

► Pagina alăturată:
▪ Stânga: Podul Mogoşoaiei în secolul XVII.
I. Casele Ienăchiţă Văcărescu; II. Hanul şi mănăstirea Sf. Ioan cel Mare; III. Casele Ioniţă
Damari; IV. Casele Dumitrache Racoviţă; V. Casele Meitani; VI. Casele Pană Filipescu;
VII. Hanul Veneţiana Văcărescu (consulatul rus); VIII. Hanul şi mănăstirea Sărindar; IX.
Casele Dinu Kreţulescu; X. Hanul Filaret (le Grand Théâtre); XI. Casele Ghica-Catargi-Török;
XII. Hanul şi mănăstirea Kreţulescu; XIII. Palatul regal (odinioară casele Dinicu Golescu);
XIV. Teatrul Domniţei Ralu Cişmeaua Roşie; XV. Palatul Barbu Ştirbey; XVI. Casele Romanit;
XVII. Casele Neculescu;
XVIII. Casele Creţulescu-Moruzi; XIX. Casele Bellu; XX. Casele Slătineanu; XXI. Casele Filip
Lenş; XXII. Casele Filipescu Vulpe; XXIII. Casele Cantacuzino; XXIV. Casele Filipescu-
Cretzianu; XXV. Casele Darvari; XXVI. Palatul Mavrogheni; XXVII. Biserica Mavrogheni.
▪ Tot stânga, suprapus peste secolul XVII: Podul Mogoşoaiei în secolul XIX.
1. Biserica Sf. Spiridon Vechi; 2. Casele Florescu; 3. Casele Nicolae Brâncoveanu; 4. Biserica
Măgureanu; 5. Hanul Constantin Vodă; 6. Biserica Stavropoleos; 7. Hanul şi mănăstirea
Zlătari; 8. Hanul Filipescu;
9. Hanul Câmpinencei; 10. Hanul Dedu; 11. Biserica Doamnei; 12. Casele Greceanu; 13.
Casele Slătineanu;
14. Teatrul Momolo; 15. Palatul regal (odinioară casele Ghica); 16. Sala Bossel; 17. Casele
Peretz-Vanicu; 18. Casele Ştefănescu-Cretzeanu; 19. Casele I.Manu; 20. Episcopia de Râmnic;
21. Hanul Gherasi; 22. Biserica Albă; 23. V. Hanul Papara; 24. Hanul Barbu Văcărescu;
25. Biserica Sf. Vasile; 26. Hanul Iordache Golescu; 27. Hanul Burki; 28. Hanul Manu; 29.
Hanul Trubetzkoy; 30. Hanul Plagino (Dissescu); 31. Biserica Sf. Nicolae Tabacu; 32. Casele
Caragea; 33. Casele Boteanu;
34. Hanul Neculescu.
▪ Dreapta: Calea Victoriei, fost Podul Mogoşoaiei, în secolul XX.

52
53
Regularizarea cea mare a râului Dâmboviţa a avut loc tot în acea vreme
(1880-1885), prin adâncirea şi podirea albiei, alinierea cursului, construirea
barajului Ciurel, taluzarea şi înierbarea malurilor.
Vechiul oraş Bucureşti fusese un loc înconjurat de codri seculari, bogat în
livezi, vii şi grădini ale oamenilor şi cu parcuri în jurul palatelor boiereşti, amenajate
cu alei, iazuri şi fântâni arteziene. Totuşi, în 1843 municipalitatea a decis înfiinţarea
unei grădini publice la Şoseaua Kiseleff. Proiectul a fost comandat peisagistului
austriac Karl Wilhelm Mayer şi parcul s-a numit Grădina Kiseleff. Aproape simultan
a creat maestrul grădinar Mayer şi Grădina Cişmigiu, "pe locul unei mlaştini
mirositoare şi infecte aflată în mijlocul oraşului". Despre această nouă grădină,
pajişti şi straturi de flori,
ofiţerul austriac W. Derblich comenta în 1858:
coline şi câmpii, lacuri şi insule, grote, tufişuri şi alei sunt
unite într-o varietate gratioasa. Ambele grădini erau, într-adevăr,
concepute în stilul romantic al vremii. (Reamintesc faptul că romantismul în
peisagistică se opunea stilului clasicist francez, în care vegetaţia era dirijată să
crească într-o compoziţie geometrică elaborată. Romantismul recrea, în schimb,
natura în alcătuiri libere, organice, cu izvoare, grote şi coline inspirate de mituri şi
completate cu o fantezie care dorea să sugereze condiţia paradisiacă.)
Alte două parcuri ale aceleaşi epoci, dar de concepţie diferită au fost Parcul
Carol, de şcoală franceză şi Parcul Ioanid, orientat către principiile Oraşului
Grădină. Era o grădină mică, cu alei sinuoase, înconjurată de un grup de vile.
La sfârşitul secolului XIX, arhitectul Grigore Cerchez a demarat un studiu de
modernizare a Bucureştilor. La scurt timp, a urmat primul plan de sistematizare a
oraşului, conceput în 1894 de arhitectul Alexandru Orăscu. Au urmat apoi alte
planuri, cum ar fi cel al arhitectului Cincinat Sfinţescu, din 1914-1916, care stabilea
densităţi de construcţie, dimensiuni optime de străzi ş.a., sub influenţa gândirii
moderne occidentale.
În fine, prin decret regal a fost aprobat în 1935 Planul Director de
Sistematizare a Municipiului Bucureşti, un proiect excelent care avea să constituie
o bază constantă de reactualizări şi constituie şi azi un reper. Cu toate că a fost
conceput în timpurile moderniste – la doar doi ani de la publicarea Cartei de la
Atena, cu care arhitecţii români erau la curent – Planul Director aborda o atitudine
sensibilă faţă de legile organice de dezvoltare a oraşului. Era total lipsit de
radicalismul corbusian, adopta în schimb mai degrabă teoriile oraşului grădină,
combinate cu influenţa lui Haussmann. Şi pe lângă influenţele occidentale, se
poate sesiza consideraţia faţă de contextul local – un fenomen care caracterizează
regiunile periferice, pe lângă dorinţa de absorbţie a radiaţiilor culturale dinspre
centre. Pe scurt, s-au făcut unele modernizări impuse de necesităţi, dar nici
reţeaua de străzi, nici lotizarea tradiţională n-au fost distruse de dragul modei şi al
noilor idei prea tranşante. Mai mult, au fost dezvoltate în continuare direcţiile
naturale de extindere a oraşului.
În ceea ce priveşte construcţia de noi străzi şi edificii, lucrurile erau la
Bucureşti mai simple decât oriunde în estul Europei, datorită caracterului remanent

54
Bulevardul
Elisabeta la
începuturile
lui, în 1901.
Bulevardul
fusese tăiat ca
axă majoră cu
două decenii
în urmă.

Detaliu dintr-
un plan datat
1911. Sunt
vizibile clar
cele două axe
est-vest şi
nord-sud,
dintre care
una nu este
terminată.
Este marcată
pe plan marea
arhitectură
publică a
epocii.

55
balcanic al oraşului, care oferea suficiente spaţii libere sau de slabă calitate. În
schimb, era o epocă favorabilă din punct de vedere economic, politic şi cultural, de
care imaginea oraşului a profitat imens, schimbând-se spectaculos. Aşa se explică
afirmaţia cum că Bucureşti ar fi fost în anii ’30 cea mai modernă capitală sud-
esteuropeană. Într-adevăr, Budapesta, Praga, Varşovia, de exemplu, oraşe care
până în secolul XX aveau deja un patrimoniu urbanistic şi arhitectural constituit,
erau datoare să şi-l conserve şi n-ar fi putut permite asemenea transformări care
să schimbe faţa oraşului.
În Bucureşti însă, de-a lungul noilor bulevarde, pe locul livezilor, curţilor şi
maidanelor a apărut, în mai puţin de zece ani, o aliniere de clădiri cu multe etaje,
instituţii publice, clădiri de birouri, hoteluri sau blocuri cu apartamente confortabile.
Relevant e în acest sens bulevardul Magheru - Bălcescu, care sub ochii plini de
mândrie şi admiraţie ai unei populaţiei dornice de a semăna cu occidentul, şi-a
schimbat în mod dramatic fizionomia cu cea pe care o vedem şi azi.
Faţadele blocurilor sunt totuşi diferite între ele, în ciuda unui air de famille
general, comun cu modernismul şi subordonat noilor regulamente de construcţie.
De fapt, fiecare faţadă ilustrează nu numai temperamentul profesional al fiecărui
arhitect, dar şi maniera lui de a interpreta noul curent; unele din ele afişează un aer
modernist mai radical, altele au prizat mai mult cu Art Déco, şi în fine, multe sunt
încă legate de un anume eclectism, fie cel cosmopolit, fie cel neoromânesc. Totuşi,
împreună ele au creat un ansamblu coerent, de mare calitate urbanistică.
În afara blocurilor din centru, au mai fost construite în Bucureşti câteva
cartiere pregnant moderniste, în jurul zonei centrale. Cele mai bune exemple sunt
cartierele Cotroceni, Floreasca ori Domenii, unde majoritatea construcţiilor sunt vile
unifamiliale, executate după proiecte unice comandate birourilor de arhitectură.
Vatra Luminoasă constituie însă exemplul bun al unui cartier de locuinţe ieftine (azi
acest program se numeşte locuinţe sociale), alcătuit adică din locuinţe individuale
P+1 mai mici, de obicei cuplate, executate toate după acelaşi proiect şi achitate de
utilizatori – muncitorii unei mari companii – în rate, cu termene favorizate.
În concluzie, urbanismul înfăptuit în Bucureşti între cele două războaie a fost
alcătuit din acţiuni exemplare pentru societatea românească de azi.

Locuinţe sociale în
Vatra Luminoasă.

Pagina alăturată:
Priviri de-a lungul
bulevardului
Brătianu (Magheru-
Bălcescu). Prima
construcţie, cea care
a dat şi tonul
modernizării, a fost
sediul companiei de
asigurări Aro, în
1931. ►

56
57
▲ Bucureşti este o
aglomerare urbană
de câmpie. S-a
dezvoltat spontan, ca
oraş cu o structură
inelar-radială.
►Mari axe
traversează oraşul
prin centru, de la o
poartă de intrare la
cealaltă.

58
După război, Planul Director al Capitalei a fost actualizat de câteva ori, în
cadrul noilor institute de proiectare de stat. Efectele noilor acţiuni de sistematizare
au fost însă triste, arhitecţii fiind nevoiţi în final să se supună directivelor abuzive şi
neprofesionale ale partidului comunist, deşi munca lor fusese fundamentată pe
sute de studii şi schiţe întocmite în acord cu experienţa europeană avansată şi pe
bunele lor intenţii şi eforturi. În anii ’60, de exemplu, noile cartiere Drumul Taberei
şi Balta Albă au fost proiectate după principiile moderniste încă valabile în Europa.
În timp ce însă tot atunci urbanismul european schimba direcţia, sub presiunile
criticii modernismului, partidul dicta în România îndesirea blocurilor din cartiere, noi
demolări, noi bulevarde-coridor, noi cartiere-dormitor. Dictatura comunistă şi-a
amplificat la maximum autoritatea asupra oraşelor, în ciuda bunului simţ şi
profesionalismului, cu efecte catastrofale. Iraţional şi fără limite, creşterea densităţii
populaţiei în zonele cu blocuri s-a făcut în dauna calităţii locuirii, în aceste zone
infrastructura de toate felurile fiind depăşită, insuficientă şi prost întreţinută. Iar ca
imagine, sterilitatea, uniformitatea, sărăcia arhitecturii din cartierele populare –
până la un punct caracteristică tuturor ţărilor din est – au atins în România proporţii
de coşmar.
Casa poporului, împreună cu întreg ansamblul numit centrul civic au început
a fi construite în 1985. În numai câteva luni au fost rase multe hectare de habitat
uman valoros, forme de locuire tradiţională orăşenească de bună calitate, memorii
individuale şi colective, istorie şi moştenire culturală din zona centrală.

O vedere aeriană peste zona condamnată la mutilare. În imagine este marcată intervenţia din anii 80
peste ţesutul existent: Casa Poporului şi bulevardul Victoria Socialismului, cu extensiile lui.

59
În locul lor s-a construit prin act dictatorial un ansamblu arhitectural
anacronic, ieşit din scara oraşului, expresie a unei gândiri simpliste, inculte,
megalomane. Acest implant străin de caracterul oraşului a fost amplasat arbitrar
faţă de topografia locului, chiar în răspăr faţă de direcţia de dezvoltare a structurii.
Ţesutul preexistent a fost întrerupt brutal; scara morfologică a fost modificată
iraţional. În final, intenţionata monumentalitate nu e decât expresia unui spirit
totalitar primitiv.
De atunci, din anii '80, persistă necesitatea de a reţese această rană de pe
faţa oraşului şi de a-i reda acestuia, într-o formă reparată, suprafaţa de teren
compromisă. Dar lucrurile par să fie mai complicate decât ar trebui – din motive
economice obiective, din cauza confuziei culturale generalizate şi a intereselor
particulare dublate de lipsa educaţiei.
Cu câţiva ani în urmă a fost organizat un mare concurs internaţional, având
ca temă găsirea unei soluţii de integrare în oraş a palatului parlamentului (casa
poporului) şi a bulevardului Unirii (victoria socialismului). Se cerea un plan
urbanistic al zonei. Un prestigios juriu internaţional a premiat proiectul unui apreciat
şi cunoscut arhitect german, Meinhard von Gerkan. Numai că la Bucureşti, cine, în
afara ignoraţilor arhitecţi, să aprecieze calitatea unei gândiri urbanistice? Sau
poate că încă nu i-a venit timpul.

Proiectul premiat, semnat Meinhard von Gerkan, propune o formă de reţesere care urmăreşte
să integreze Casa Poporului, să medieze adică un raport între giganticele structuri comuniste şi
o scară convenabilă a oraşului. Plantaţiile prevăzute inclusiv de-a lungul bulevardului vor
umaniza zona, de asemenea o clădire culturală în faţa casei poporului, turnurile unui mall pe
malul râului şi alte clădiri în vecinătatea palatului se străduie să diminueze impactul vizual
agresiv al acestei dominante absurde.

60
Bucureşti, capitala înfloritoare de acum şaptezeci de ani, se recomandă azi
ca un oraş cenuşiu, dezordonat şi neprietenos, semănat din loc în loc cu
entuziaste expresii ale prostului gust de ultimă oră. Este încă victima unor prea
dese decizii neprofesionale, independente de interesul public, a dictaturii
derizoriului cu acces la putere.

Noi toţi utilizăm spaţiul public.


Mulţi dintre noi se grăbesc să-i influenţeze imaginea.
Puţini ştiu ce este calitatea spaţiului public.
Şi oricum, nimeni nu este responsabil pentru nimic.

Macheta prezentată de studenţii profesorului Meinhard von Gerkan la concursul internaţional


studenţesc numit "Bucureşti 2000".
O privire spre Casa Poporului, de-a lungul bulevardului. Pe machetă, râul Dâmboviţa este la
dreapta.

61
Bucureşti este rezultatul unei istorii ingrate şi al unui prezent confuz. În bună
tradiţie recentă, când se decide o nouă intervenţie care priveşte interesul public de
lungă durată, nu specialiştii sunt cei chemaţi să-şi spună cuvântul, ci obedienţii. Nu
sunt organizate dezbateri publice între membrii elitei culturale, pentru a nu fi
asumate riscuri acolo unde sunt implicaţi bani mulţi.
Rezultatul – un oraş în continuare haotic, obositor, de care oamenii,
dezamăgiţi, trebuie să se apere din ce în ce mai tare. În locul spaţiilor publice
atractive de care este atât de mult nevoie, cele mai frecvente construcţii sunt
gardurile şi zidurile defensive din jurul proprietăţilor. Simptomul este semnificativ şi
alarmant. Dar pentru cine? Pentru câţiva, pe care nu-i întreabă nimeni. Simptomul
dovedeşte oricum, că oamenii resimt spaţiul public ca pe ceva ameninţător, de
care trebuie să se protejeze: el aduce zgomot, poluare, indiscreţie şi delicvenţă.
Nu este scopul prezentului text să analizeze sistematic numărul mare de
disfuncţii care fac din Bucureştii de azi un mediu construit confuz şi inconfortabil.
Mă voi limita să menţionez doar una din calităţile tradiţionale ale unui oraş care,
fiind în pericol de a fi fost înlăturată de modernism, constituie azi o preocupare
majoră în ţările cu o conştiinţă civică dezvoltată. Este vorba despre calitatea
spaţiului public.
În Bucureşti aproape că nu există spaţii publice urbane prietenoase,
încărcate cu semnificaţii preţioase pentru comunitate, aşa cum oraşul patriarhal
avea, iar oraşele occidentale fac eforturi să creeze sau să păstreze. Comunitatea
noastră e divergentă, aşa cum şi oraşele noastre sunt incongruente şi astfel
incapabile să ofere un cadru pentru coagulare socială. Pentru început, s-ar cuveni
măcar unele gesturi mici, controlate de o reală estetică urbană contemporană, care
ar produce probabil surprinzătoare efecte sociale pozitive. Ele ar "reîncălzi" relaţiile
între oraş şi populaţia lui. Nu uriaşe catedrale naţionale – expresie a unor
mentalităţi depăşite, infantile şi a unor frustrări. România a trăit în istoria ei recentă
suficiente gesturi mari, şi toate s-au dovedit eşecuri – Casa Scânteii şi casa
poporului sunt doar două dintre ele. Şi statuilor de eroi ai trecutului, suspendaţi pe
piedestale în spaţii urbane centrale le-a trecut timpul de câteva secole – ele au fost
expresia gustului renascentist, de care a abuzat suficient secolul XIX. E nevoie
poate de mici gesturi alegorice amuzante. Nu e corect să fie utilizat spaţiul nostru
public pentru gesturi politicianiste, dar se cer gesturi democratice.
Arhitectura comună, cum e locuirea şi infrastructura comercială, era în trecut
integrată în ţesutul urban. Doar edificiile semnificative erau construite ca piese
izolate, ca monumente mai mici sau mai mari. Erau acceptate de către populaţie
drept simboluri colective şi reuşeau astfel să coaguleze efectiv comunitatea în jurul
lor. Unde sunt în Bucureşti astfel de edificii publice şi pieţe, care să păstreze şi să
reveleze memorii colective sau să încerce a crea valori comune, cu adevărat
acceptate şi asimilate ca atare? Unde este al nostru "Genius loci" – spiritul
locului? Acela care individualizează, spiritualizează şi binecuvântează mediul
construit?
Ca şi în mult criticatul urbanism modernist, toate străzile oraşului şi cea mai
mare parte a spaţiului public aparţin automobilului. Toate spaţiile care ar putea fi

62
"locuri" pentru pietoni nu sunt decât intersecţii invadate de maşini. Iar ideea de
continuitate pietonală încă n-a pătruns în autosuficienta Românie, semănată cu
garduri, bariere, lanţuri, indicatoare de interzicere şi cabine cu agenţi înarmaţi. Mai
rău decât toate, în fiecare zi se înalţă noi centre de afaceri şi clădiri de birouri care
se instalează confortabil pe solul oraşului, confiscând cu parterul lor total suprafeţe
din oraş. Nicăieri clădiri pe stâlpi, care să creeze permisivitate la nivelul străzii.
Nicăieri funcţiuni arhitecturale mixte, armonizate şi penetrate de spaţiul public
urban. Toate acestea sunt în lume lucruri de mult experimentate cu succes.
Imaginile oraşului nu sunt controlate de nimeni. Trăim într-un haos vizual
protomodernist, ca şi cum lumea n-ar mai fi evoluat, ca şi cum n-ar exista exemple
din care se poate învăţa. Ne copleşesc discontinuităţile şi kitschul; aici forme care
ne agresează, acolo întinderi dezolante; culori vechi bolnave, combătute de
improvizaţii noi, împestriţări lamentabile, după fantezia primarilor de sector şi a
contabililor lor...
De fapt, totul se întâmplă din cauza unei administraţii ignorante dar
egocentrice. Dar oare noi, victimele acestui mediu construit astfel administrat, chiar
ştim ce să le reproşăm şi ce să le cerem? În afara exprimării fără inhibiţii a gustului
personal al unui şef sau altul şi a satisfacerii intereselor lor financiare? Ştim noi cu
adevărat ce înseamnă un mediu construit de calitate?
Poate ne ajută câteva linii trasate de o orientare generală, stabilită la cel mai
înalt nivel european. Nu e decât o listă monotonă, dar fiecare punct poate constitui
un bun subiect de seminar. Dacă ar exista!

La Défense, un cartier nou cu o funcţiune de regulă plicticoasă, reuşeşte să se constituie într-un


spaţiu public atractiv.

63
VII. "Europa si arhitectura de mâine"
Propuneri pentru un mediu construit european
Un rezumat adaptat din Cartea Albă
editată de Consiliul european al arhitecţilor

■ Unele caracteristici elementare ale calităţii vieţii în oraş:


▪ Fiecare om trebuie să aibă o locuinţă;
▪ Accesul la locul activităţii cotidiene (slujbă, şcoală) trebuie să fie facil;
▪ Toate dotările publice să fie accesibile în deplină siguranţă, ziua şi noaptea;
▪ Localităţile mici şi cele rurale să ofere condiţii de locuire la nivelul general de
civilizaţie;
▪ Mediul natural extraurban de calitate, uşor accesibil;
▪ Limitarea poluării industriale şi din trafic;
▪ Mediu construit de calitate etc.

■ Unele caracteristici şi condiţii ale mediului construit de calitate:


▪ Calitatea locuirii să nu coboare sub minimul decenţei, în raport cu nivelul
civilizaţiei de azi.
▪ Calitatea spaţiilor publice şi semi-publice la cote înalte. Pe scurt, câteva criterii
pentru un spaţiu public prietenos sunt:
- relaţie controlată între spaţiul public şi privat,
- relaţie permisivă între spaţiul urban şi spaţiul public arhitectural,
- imagini urbane de calitate, diversificate, cu caracter lizibil şi memorabil,
- "locuri" personalizate,
- creşterea calitativă şi cantitativă a zonelor şi traseelor pietonale, integrate
într-o continuitate pietonală,
- mobilier urban în acord cu spiritul contemporan...
▪ O relaţie coerentă între centru şi suburbii – regenerarea periferiilor.
▪ Policentricitate în cazul oraşelor mari.
▪ Descurajarea traficului cu automobilul, condiţii bune de transport în comun.
▪ Deplasarea, pe cât posibil, a traficului intens în afara oraşului şi în subteran
▪ Limitarea activităţii de construire a noi clădiri, pe spaţiile rămase libere.
▪ Reamenajarea mediului deja construit.
▪ Prezervarea şi reintroducerea, pe cât posibil, a structurii oraşului tradiţional
european (cu ierarhia ţesutului stradal şi a pieţelor, a clădirilor cu semnificaţii
comunitare, evocarea realelor valori comune, importanţa faţadei principale).
▪ Prezervarea centrelor istorice prin refuncţionalizarea lor,
▪ dezvoltarea şi controlul turismului.
▪ Obiecte de arhitectură de calitate, indiferent de dimensiuni, program sau
amplasament.
▪ Limitarea industrializării în construcţii, a raţionalizării şi eficientizării, pentru a evita
monotonia, a sărăcia expresivă şi pentru a nu depăşi capacitatea umană de
acceptare a artificialităţii şi noului.
▪ Calitatea detaliului – eleganţă la scară mică.

64
▪ Rolul crescut al arhitecţilor, peisagiştilor şi designerilor în stabilirea strategiilor şi
în deciziile de interes public.
▪ urmărirea dezvoltării durabile prin politicile urbane;
▪ Rolul crescut al criticii şi participarea publicului avizat la decizii punctuale.

■ Caracteristici elementare ale arhitecturii de calitate:


▪ Valoare estetică şi culturală
▪ Calităţi fizice controlate
▪ Adecvarea structurii şi a materialelor
▪ Adecvarea socială
▪ respect pentru criteriul durabilităţii
▪ Adecvarea ecologică
▪ Flexibilitatea funcţională
▪ Integrarea în mediul cultural
▪ considerarea influenţei arhitecturii asupra comportamentului uman;
▪ asigurarea Confortul psihic al omului etc.
▪ conştiinţa permanentă asupra dublului rol al obiectului arhitectural: acela de a-şi
servi utilizatorii, dar şi acela de a contribui la continua remodelare a mediului
construit urban etc.

Este o invitaţie la reflexie, cercetare, dezbateri…!

65
1. Casa personală a arhitectului Philip Johnson, celebra Glass house, exemplu de locuire
individuală, foarte personală şi categoric un unicat.
2. Ansamblu de locuinţe colective la Londra, pe locul unor docuri parţial demolate.
Tronsoanele se diferenţiază la nivel detaliilor de mare eleganţă, iar amplasamentul, în
jurul unui golf, sporeşte considerabil calitatea locuirii, fie ea de masă.

66
Partea a II-a
Locuirea modernă şi contemporană
Problema locuirii a implicat, din toate timpurile, abordări din mai multe direcţii:
1. Ca relaţie dintre unitatea de locuit şi mediul exterior.
Relaţia locuinţei cu vecinătăţile şi cu centrul oraşului constituie criterii
esenţiale în alegerea locului de viaţă. Calitatea amplasamentului determină
calitatea locuirii ori compensează unele neajunsuri acceptate. De pildă, pentru
avantajul de a locui în centru, te mulţumeşti cu un apartament mic într-un imobil de
locuinţe colective, dar eşti nefericit dacă ai aceleaşi condiţii interioare de locuire la
marginea oraşului. Şi invers, vila individuală cu grădină nu ţi-o poţi permite, în
general, decât la o distanţă mărişoară de centrul oraşului.
Această relaţie a locuirii cu spaţiul localităţii a fost succint tratată în partea I. a
prezentului curs - "Urbanismul tradiţional, modernist şi contemporan". S-a putut
constata cum din totdeauna tradiţiile de locuire şi concepţiile cu privire la ea au
determinat structura oraşelor, care apoi a exercitat o presiune inversă, dinspre oraş
către unitatea de locuit. Această tradiţie de locuire urbană, reflectată în structura
localităţii determină tipologii de locuire. Acestea au, la rândul lor, implicaţii asupra
alcătuirii interioare a locuinţei.
2. Ca alcătuire interioară.
Apariţia şi dezvoltarea oraşului industrial şi consecinţele lui - criza locuinţe şi
locuirea improvizată, aglomerată şi insalubră - au justificat în perioada modernistă
preocuparea pentru o rezolvare a locuinţei de masă. Scopul fiind o rezolvare
cantitativă, soluţiile se voiau "raţionale" ca funţionalitate şi gabarite, în sensul
rezolvării unui număr cât mai mare de locuinţe cu condiţii de minimă decenţă.
Locuinţa tip, proiectată "ştiinţific", a fost atunci considerată principalul garant al unei
calităţi acceptabile de viaţă în oraşul industrial.
Principiul locuirii minimale, corect echipată edilitar într-un spaţiu ergonomic
pentru omul tip, a fost dezvoltat în perioada 1920-60 în ţările occidentale ca soluţie
pentru aglomerările urbane. Răspândirea acestei gândiri egalitariste a determinat o
critică acerbă, de aceea a fost stopată în anii '60 şi s-a pornit la remedierea
situaţiei. În România socialistă însă, această gândire a degenerat tragic după anii
'60, transformând întreaga ţară într-o zonă de "locuinţe sociale".
3. Ca adecvare a tipului de locuire la o multitudine de factori.
Aceşti factori sunt nu numai de natură rigid funcţionalistă şi generalizatoare,
ci cuprind şi considerente umaniste sensibile. Filozofia arhitecturii de azi ţine
seama de diversitatea culturilor, de istoria oraşului şi tradiţia de locuire, de
valorificarea caracterului locului, apoi de diversitatea utilizatorilor, de
particularităţile familiilor, de dimensiunea psiholgică a individualităţilor. Tema
permanentă a arhitecţilor contemporani o constituie diversitatea şi adecvarea
locuirii, pe criterii urbanistice, geografice, economice, dar şi psihologice,
etnografice, istorice, sociologice, urmărind respectarea individualului, a
particularului – până la urmă în interes general.

67
Tipuri de locuire

Principalele tipuri de locuire împart locuinţele în: A. Locuirea privilegiată,


locuirea de masă şi locuirea socială; B. Locuirea individuală şi locuirea colectivă.
Sigur că între aceste două grupe există o legătură, însă nu una de
exclusivitate, ci una doar de precădere. Astăzi, locuinţa de masă poate fi, ca în
modernism, colectivă, dar şi frecvent individuală, ca în întreaga istorie de până la
modernism. Locuirea privilegiată exclude însă, în principiu, aglomerarea citadină şi
accesul comun. Există însă şi cazuri particulare, legate mai ales de monumente de
patrimoniu, clădiri istorice refuncţionalizate ori situri speciale.
Mişcarea Modernă în asociere cu capitalismul au inventat politicile de
locuire în oraşele mari. Astfel au produs o revoluţie care a adus locuirea colectivă
în prim planul locuirii de masă. Astăzi însă, cel puţin în Europa, blocurile de
apartamente grupate în mari ansambluri de locuit, cu dotările publice tratate ca
anexe ale locuirii, au dispărut aproape complet. Tipurile de locuire colectivă
dezvoltate azi se diferenţiază în funcţie de cultura locului, amplasament în relaţie
cu centrul oraşului şi program strategic social-financiar.
O grupare tipologică riguroasă a locuirii ar trebui să înceapă cu o grupare a
criteriilor de clasificare – o acţiune de anvergură sistematică pe care nu mi-o
propun în momentul de faţă. Totuşi, o înşiruire cu caracter informativ, pe criterii
sociale, morfologice, geografice, etnice, politice ş.a. ar putea fi:
▪ locuinţe individuale / locuinţe colective;
▪ locuinţe luxoase / middle class / sociale (criteriu social) ;
▪ locuinţe noi / refuncţionalizate;
▪ colective de mare / mică / medie înălţime (criteriu morfologic) ;
▪ rurale / în oraşe mici / în capitale / în metropole;
▪ în areale protejate: naturale, centre istorice, zone turistice etc. ;
▪ în centrul dens construit / în zone rezidenţiale;
▪ integrate / independente izometrizate;
▪ stabile / mobile (rulote, iahturi, corturi) ;
▪ permanente / temporare;
▪ case de vacanţă pentru tot anul / doar pe timpul verii;
▪ din lemn / din zid; din zidărie portantă / cadre / mixte / alte structuri;
▪ pe relief / pe teren plan;
▪ locuinţe în zone cu climă extremă;
▪ în comunităţi etnice;
▪ locuinţe pentru un utilizator cu handicap locomotor;
▪ locuinţe ecologice; locuinţe solare etc.
În plus, la fiecare din aceste tipuri pot fi operate diverse subdiviziuni. Ne
vom referi în continuare cu precădere la locuinţele nou proiectate, în situri fără un
puternic caracter special.

68
A. Locuinţa individuală
Forma favorită de locuire a familiilor în Europa o constituie locuinţa
individuală pe lot. Ea presupune acces separat în clădire şi scară individuală de
acces spre celelalte nivele, toate în interiorul locuinţei. Locuinţa individuală exclude
spaţii interioare comune cu alte locuinţe.
Marile avantaje ale locuinţei individuale pe lot le constituie proprietatea
asupra unui spaţiu exterior – curte şi grădină, precum şi faptul că proiectul este
unicat – o colaborare între beneficiar şii arhitect.
Locuinţa individuală nu mai constituie, ca în istoria ultimelor două secole, un
privilegiu inaccesibil orăşenilor comuni, ci acoperă toată aria social financiară de
beneficiari, de la locuinţa de lux unicat, trecând prin ansambluri rezidenţiale de
toate standardele, până chiar şi la cele cu caracter de protecţie socială.
Locuinţele individuale se desfăşoară în general pe parter, P+1 sau P+2, cu
sau fără subsol, cu sau fără mansardă. Locuinţele individuale desfăşurate pe două
nivele supraterane (P+1 sau S+P+1) se numesc locuinţe de tip duplex. Cele P+2
(sau S+P+2) se numesc triplex-uri.

■ Locuinţa izolată pe lot


▪ Locuinţa izolată privilegiată
Dacă prezentul text ar fi fost un studiu istoric, am fi evocat aici toate
palatele, castelele şi reşedinţele princiare din istoria tradiţională a Europei. Am fi
sesizat din nou ceea ce s-a comentat în prima parte a cursului, anume diferenţa
uriaşă între reşedinţa conducătorului şi masa de locuinţe de rând, ca dimensiuni,
ca tratare în structura aşezării şi ca grad de lux. În epoca modernă însă, locuinţele
privilegiate se deosebesc discret de cele commune, mai ales prin amplasament şi
vecinătăţi, apoi prin rafinamentul amenajării interioare şi în ultimul rând prin,
eventual, dimensiuni mai mari.
Oricum ar fie le însă, vilele unifamiliale sunt construite după proiect unic, la
comanda beneficiarului, care este proprietar, finanţator şi utilizator. Comanditarul
se adresează arhitectului, iar acesta proiectează o casă care să îi reprezinte
identitatea şi să răspundă structurii şi particularităţilor familiei. Astfel de proiecte
permit cea mai mare libertate de creaţie şi de aici rezultă cele mai interesante
realizări, chiar avangardiste, în condiţiile unui beneficiar inteligent.
Locuinţele au planuri libere, bine articulate cu amenajarea peisageră a
întregii proprietăţi. Rezultate bune sunt mai ales atunci când acelaşi birou de
arhitectură controlează totul, singur sau cu subproiectări, de la amenajarea
peisageră, trecând prin arhitectura de obiect, până la designul interior al casei.
Acum, în Europa, familiile bogate se orientează cu preferinţă către
construcţiile existente, cu caracter istoric şi/sau ambiental, pe care le adaptează la
interior şi astfel le valorifică superior. De aceea, poate cele mai frecvente cazuri de
locuinţe nou proiectate pentru familii bogate se află în America.

69
Arhitect Hans Scharoun,
vila Schminke la Loebau, 1933.

Plan parter Plan etaj

70
▪ Locuinţa obişnuită izolată, pentru clasa medie

Locuinţa izolată pe lot, construită după proiect unic, nu este neapărat


luxoasă, ci este răspândită şi în rândul clasei de mijloc. Pe un lot mai mic sau mai
mare, ea poate avea dimensiuni şi organizare în acord cu posibilităţile şi
necesităţile comanditarului. Ea trebuie să se înscrie, evident, în reglementările
prevăzute de planurile urbanistice, obligaţie menită să asigure o continuitate a
tradiţiei de locuire, a structurii urbane etc., dar şi să permită permanenta adaptare
la dinamica oraşului. (La noi în ţară, planurile urbanistice sunt reprezentate de
PUG, PUZ şi PUD, respectiv plan urbanistic general, zonal şi de detaliu.)

O locuinţă duplex de dimensiuni medii


după proiect unic, izolată pe lot. Interesant
este faptul că parterul se constituie într-un
apartament la dispoziţia copiilor. Etajul
este mansardat. Planul compact se înscrie
într-un pătrat, ceea ce face ca preţul
locuinţei să fie probabil modic.

parter etaj

Două locuinţe vecine, contemporane


într-un cartier din Berlin.

71
■ Locuinţa individuală în ansambluri de locuit
Ansamblul de locuit este proiectat de către arhitect la comanda unui
investitor, fără ca viitorii locatari să fie cunoscuţi. Odată proiectate, viitoarele
locuinţe sunt puse apoi în vânzare de către investitor. Proiectarea ansamblului
presupune amenajarea acelei suprafeţe de teren cu unităţi de locuit, circulaţii,
reţele edilitare şi amenajare peisageră. Sunt utilizate câteva tipuri de unităţi de
locuit în diverse alcătuiri, amplasate în acord cu criterii de orientare, relief, circulaţii
şi vecinătate.
Cazul cel mai frecvent este acela al unui număr limitat de case tip, dar şi
acestea supuse la rândul lor unor mici modificări, individualizări. Aceste diferenţieri
au dublu motiv:
■ Primul motiv judecă lucrurile de la exterior la interior şi urmăreşte să evite o
imagine generală monotonă, cazonă şi impersonală a unui şir de piese repetate, ci
să realizeze ansambluri de locuit variate, interesante, cu un înalt grad de confort
psihic, cu o atmosferă comunitară proprie. Cu cel puţin două-trei secţiuni de locuit,
amplasate adecvat se poate obţine o varietate mare, în ciuda unor volumetrii sau
organizări planimetrice asemănătoare. De altfel, şi grădinile pot fi de forme şi
mărimi diferite, pentru posibilităţi financiare diferite. Ca de obicei, lucrurile depind
de strategiile administraţiilor, de regulamentele locale, de calitatea investitorului şi
de calitatea profesională a arhitectului.
■ Al doilea motiv porneşte dinspre interiorul locuinţei, către exterior şi e acela
de a adapta locuinţa, pe cât posibil, la particularităţile fiecărei familii rezidente. În
unele situaţii, de la o anumită fază a proiectării, locuinţele sunt deja puse în
vânzare, aşa încât arhitectul poate colabora în fazele de detaliu cu utilizatorii
individuali. Astfel, unităţile de locuit pot fi personalizate, printr-o posibilă adaptare la
specificul familiei, prin finisaje, culori şi chiar prin variaţii de organizare interioară
nestructurală.
Ansamblurile rezidenţiale pot fi şi ele concepute pentru diferite standarde
financiare, de la categoria lux până la locuinţe sociale, dar pot de asemenea să fie
întrucâtva mixte, excluzând extremele.
În ceea ce priveşte construcţia de locuinţe noi, ansamblurile rezidenţiale cu
unităţi de locuit individuale par să fie în acest moment soluţia de locuire cea mai
avantajoasă în oraşele medii ca dimensiune. Dată fiind proximitatea caselor în
cadrul unui ansamblu, această formă de locuire determină relaţii comunitare
apropiate între rezidenţi, fără să le oblige însă. Ea combină economia specifică
locuirii colective, păstrând însă confortul şi calitatea locuirii individuale tradiţionale.
Fiecare dintre aceste câteva variante prezentate pot fi multiplicate, datorită
creativităţii arhitecţilor, combinate cu înţelepciunea politicienilor şi flexibilitatea
investitorilor.
Azi, în lume, tema locuirii de condiţie mijlocie în oraşe beneficiază de o
atenţie deosebită şi este subiect permanent de concursuri şi alte forme de
cercetare.

72
▪ Locuinţa izolată
Între locuinţa individuală izolată din cadrul unui ansamblu rezidenţial şi cea
pe lot propriu, amplasată în diverse vecinătăţi existente, menţionată la categoria
I.1.b., există o singură diferenţă esenţială: prima este proiectată odată cu
ansamblul, ca investiţie imobiliară speculativă, pentru utilizator necunoscut; cea de-
a doua presupune întocmirea proiectului unicat în acord cu necesităţile particulare
ale unui utilizator anume, în urma unei teme şi a unui contract de proiectare.

Locuinţe în oraşul grădină


Welwyn. Imaginea de sus e din
2007, cea de jos din 1918.

▪ Locuinţa cuplată
Locuinţe cuplate există nu doar în ansambluri proiectate ca investiţie, ci şi în
mod liber, în zone rezidenţiale diverse, în care doi vecini convin să-şi cupleze
casele şi să apeleze împreună la un arhitect. Mai frecvent sunt ele întâlnite însă în
cadrul ansamblurilor proiectate pentru proprietarul unei suprafeţe mari de teren
lotizate.
De regulă, partiul unei vile unifamiliale este reprodus în oglindă de către vila
adiacentă, de care este lipită. Pot însă exista şi case cuplate cu partiuri diferite. De
obicei, între zidurile adiacente ale caselor, tratate ca ziduri interioare de rezistenţă,
se află un rost de cca. 5 cm. Pe această latură, care nu beneficiază de ferestre, se
amplasează funcţiunile care pot exista şi fără iluminat şi ventilat natural direct. Este
cazul scărilor, a băilor, a unor depozitări, dar şi a locului de luat masa. Tot pe acest
perete se cuplează, de preferinţă, principalele instalaţii ale celor două case, de la
grupuri sanitare băi şi bucătării.

73
Case cuplate la ansamblul
de la Weissenhof-Stuttgart.
1994

74
▪ Locuinţa înşiruită
În acest tip de construcţie, locuinţa individuală este integrată într-un şir de
unităţi de locuit solidarizate, deci fără spaţii libere între ele. Ca şi locuinţele cuplate,
şirul de loturi cu case înşiruite pot fi integrate într-o zonă construită existentă a
oraşului sau pot fi integrate într-un ansamblu rezidenţial nou de locuinţe
speculative, care poate cuprinde şi alte unităţi de locuit.
Istoria faţadelor lipite de-a lungul străzii datează cel puţin din evului mediu.
Oraşului medieval îi este caracteristică lotizarea în parcele adânci, perpendiculare
pe stradă, care determina alinierea faţadelor şi construcţiile desfăşurate pe
adâncimea lotului.
În formula secolului XX – obsedat, până după al doilea război, de
raţionalitate şi economicitate - această soluţie a rezolvat de multe ori criza de
locuinţe, într-un mod economic. Faţă de locuirea tradiţională, proiectarea
funcţionalistă a locuinţei înşiruite a adus condiţii de igienă şi confort sporite.
Locuinţele înşiruite constituie şi astăzi o soluţie acceptabilă, mai acolo unde terenul
este scump. Formulele sunt însă mai elegante, complexe şi variate.
Din punct de vedere structural, şirul poate fi alcătuit din unităţi de locuit cu
pereţi laterali proprii, despărţiţi cu rost de locuinţa vecină sau pot fi monobloc.

Parter varianta 1 parter varianta 2 etaj varianta 1 etaj varianta 2

75
Locuinţe înşiruite la Amsterdam şi la Graz

▪ Locuinţa înşiruită cu grădină interioară (locuinţe covor)


Formula locuinţei covor a dat rezolvări de succes, acolo unde a fost iscusit
proiectată. Avantajul ei îl constituie o mare densitate de locuire, percepută însă
bine, atât dinspre trecătorul de pe stradă, cât şi din punctul de vedere al
rezidenţilor.
Procentul admis de ocupare a terenului este mare. Locuinţele au forme de L
sau de U şi sunt aşezate unele faţă de altele astfel încât să formeze grădini
interioare cuplate. Regimul de înălţime este mic, de aceea acest sistem permite o
bună iluminare a locuinţelor. Casele sunt introvertite şi oferă intimitate.

Plan parter Plan mansarda


76
Locuinţe covor în Spania

▪ Ansambluri de locuinţe cu toate tipurile de unităţi de locuit

Sus : Unul dintre primele


ansambluri de locuit de tip
nou, în Scandinavia. E o
alcătuire liberă, numai din
locuinţe individuale P+1 şi
P+2. Ansamblul cuprinde
unităţi de locuit izolate,
cuplate decalat şi înşiruite
decalat.
Mijloc şi jos : Ansamblul din
Băneasa a fost proiectat pe
un teren general, în
interiorul căruia arhitectul a
organizat ansamblul pe baza
unei străzi interioare. Sunt
utilizate câteva tipuri de
secţiuni, în general cuplate,
dar şi înşiruite. Una dintre
calităţile ansamblului o
constituie faptul că unităţile
de locuit sunt
diversificate,astfel compuse
încât să evite monotonia.
Construcţie anul 2000,
arhitect Alexandru
Beldiman.

77
B. Locuinţa colectivă
Locuirea colectivă se defineşte prin supraetajarea locuinţelor personale şi
utilizarea în comun a unor spaţii şi utilităţi: accesul în clădire, scara de acces la
diferitele nivele, liftul, ghena de gunoi, spălătoria, uscătoria, terasa circulabilă,
subsolul tehnic, garajul, boxele de depozitare, biroul asociaţiei etc.
Locuinţele acestea se numesc de regulă apartamente. De asemenea, noi
obişnuim să denumim uzual această soluţie locuirea la bloc, din cauza uniformităţii
şi unilateraliltăţii aceste forme generalizate de locuire în ultimele decenii.
În Europa, ea şi-a pierdut în ultimii 40 de ani supremaţia înregistrată în
secolul XX. Continuă să existe însă, chiar după dispariţia marilor ansambluri, ca
formulă adecvată marilor oraşe şi, în general, în centrelor urbane. Mai constituie
forma principală de locuire fie în centrele dens construite ale oraşelor mari, fie în
zone în care acest tip urmează o tradiţie veche de locuire (cum ar fi Barcelona,
oraşele port din nordul Germaniei sau oraşe cu tradiţie social-democrată, cum e
Lyon). Intensiv mai este încă practicată în ţările orientale cu populaţie mare, în
general în lumea a III-a, fie în zone sărace, fie în zone cu o dezvoltare economică
explozivă (Taiwan, Hong Kong, Malaezia...).
Şi locuirea în imobile colective presupune standarde diferenţiate. Criteriile
sunt cu precădere regimul de înălţime, amplasamentul faţă de centru sau zonele
naturale, calitatea vecinătăţilor, densitatea de locuire, amenajarea peisageră
înconjurătoare, calitatea materialelor de construcţie. La interior diferă dimensiunea
apartamentelor, calitatea finisajelor, generozitatea şi calitatea echipamentelor
(număr de lifturi, de garaje etc.)
Locuinţele colective pot şi ele să aibă regim de înălţime mic (P+2,3), mediu
(P+ 4), înalt (<P+5) sau foarte înalt (turnurile).
Blocul de locuinţe există astăzi, în Europa, mai ales în următoarele situaţii:

▲Cartier de blocuri noi la Barcelona


►Siloz la Oslo devenit cămin de studenţi

78
■ Blocuri izolate cu caracter unicat
▪ Blocuri plombă
Plombe apar în general în zonele centrale, pe loturi libere între alte clădiri
înalte existente. Planimetria, înălţimea, orientarea şi alte decizii urmează criteriul
adaptării la vecinătăţi. Multiplele constrângeri conduc adesea la soluţii ingenioase.

▪ Clădiri vechi, refuncţionalizate ca unităţi rezidenţiale


În ultimele decenii, refuncţionalizările sunt o temă favorită pentru arhitecţi,
iar la public se bucură de mare succes.

Norvegia, o plombă

Unul dintre gazometrele din Viena –


■ Blocuri în ansambluri rezidenţiale cel transformat în locuinţe.
▪ Blocuri în ansambluri cu regim mare de înălţime
Actualele ansambluri de blocuri au dimensiuni controlate, după ce, în urma
efectelor negative sociale şi urbanistice, cariera marilor ansambluri s-a încheiat.
În blocuri pot exista atât apartamente desfăşurate pe un singur nivel, cât şi
duplexuri sau, mai rar, triplexuri.
Un caz extrem: The Walled City, China

79
Iată principalele tipuri de secţiuni de blocuri:

- Blocurile de tip punct sau turn


În mod uzual, în Europa, turnurile cu destinaţie rezidenţială nu sunt prea
agreate, dată fiind tristele experienţe ale urbanismului modernist.
Există însă şi realizări actuale interesante, e drept însă că mai mult în
alcătuiri funcţionale mixte – locuinţe şi birouri (avocatură, consultanţă, mici ateliere
de proiectare, sedii sociale de firme mici etc.) În general, locatarii apartamentelor
nu sunt familiile medii, cu copii, având aici principala reşedinţă.

Barcelona, bloc de Josep Lluis Matteo

- Blocurile de tip lamă


În funcţie de forma secţiunii, apartamentele – de la două trei, la oricât de
multe apartamente la scară – au acces de pe un coridor sau de pe o casă a scării
comune.

Cea mai celebră lamă de locuinţe:


Unité d'Habitation, Le Corbusier

80
- Blocurile de tip bară
Foarte utilizate au fost la noi în anii '60, de exemplu în marile ansambluri ca
Titan, Drumul Taberei şi altele. Din păcate, calitatea locuirii s-a degradat accelerat,
începând cu primele acţiuni de densificare. Sigur că din abilitatea arhitecţilor,
inteligent coordonată de administraţie şi o corectă execuţie, pot avea rezultate
foarte bune.

Barcelona, arhitect Alonso y


Balaguer

- Blocurile de tip insula


Sunt foarte economice, pentru că permit o densitate mare de locuire. În
configuraţiile din ţările socialiste, compromisurile uneori acceptabile au atins cote
de disconfort inumane. Incintele sunt spaţii publice ale nimănui, invadate de parcări
improvizate.

Noul tip de incintă într-o insula


tradiţională. Barcelona, insula de
Alonso y Balaguer

81
- Compoziţii liniare şi blocuri de tip înlănţuiri
Aliniate de-a lungul bulevardelor cu trafic intens, ele sunt obositoare şi
monotone pentru trecători. Locuitorii apartamentelor beneficiază fie de zgomotul şi
poluarea bulevardelor, fie de peisajul dezolant din spatele liniei de blocuri.

Barcelona, arhitect Juan Pascual

- Locuinţele colective cu cursivă


Apartamentele accesibile de pe o scară exterioară protejată şi cursive sunt
o alternativă interesantă la etajele centralizate, cu apartamentele distribuite în jurul
circulaţiei verticale (scară şi lift).
Cursivele sunt în general exterioare, acoperite. Apartamentele, la rândul lor,
se pot desfăşura:
- pe un singur nivel şi atunci există cursive la fiecare nivel – mai rar,
- pe două (duplexuri), în care caz există cursive doar din două în două etaje,
- apartamentele decalate la jumătăţi de nivel, accesibile de pe cursiva dintre ele,
- în fel de fel de compoziţii alternative, datorate inventivităţii arhitecţilor.

Planul unei locuinţe


colective cu apartamente pe
un singur nivel, deci
accesibile de pe cursivele
aflate la fiecare nivel.

82
Locuinţe sociale cu cursivă la Graz, Austria, 1993.

Schema cu scara excentrică


şi acces alternativ, de pe
coridor şi de pe cursivă.

Plan etaj
duplex

▲Secţiune prin locuinţe


duplex decalate la jumătate
de nivel faţă de cursivă
► Planuri ale unei clădiri cu
locuinţe duplex, cu accesul
de pe cursivă la nivelul zonei
de zi. Rezultă o cursivă la
Plan parter două nivele.
duplex

83
- Locuinţe în terasă
Au fost la modă acum vreo 30 de ani, în ţări cu relief montan. Era, într-
adevăr, o idee interesantă, iar locuirea cu peisajul descendent şi perspectiva până
în depărtare probabil că e plăcută. Ea prezintă însă două dezavantaje. Primul
poate fi surmontat prin abilitatea arhitectului: dificultatea de a ilumina şi ventila
natural apartamentul pe toată adâncimea. Motivul pentru care acest tip de locuire a
fost aproape abandonat, cel puţin în Europa, îl constituie cel de-al doilea
dezavantaj: imaginea greoaie a acestor ansambluri, privite dinspre oraşul din vale.
Ele modifică peisajul natural, adică urâţesc dealurile, altminteri atât de plăcute
pentru locuitorii care au norocul să le aibă în preajmă.

1.Locuinţe pe un
singur nivel
2.Locuinţe duplex
3.Locuinţe duplex cu
nivele decalate
Celebru ansamblu proiectat de Tadao Ando la Kobe, Japonia

84
1 living
2 dining
3 bucătărie
4 copii
5 părinţi
6 depozitare
7 c.t.
8 debara
9 baie

▪ Blocuri mici în ansambluri mixte


Este vorba despre ansamblurile cu alcătuiri mixte, în care locuinţe colective
îşi găsesc locul alături de locuinţe individuale, generând varietăţi mari de locuire.

▪ Mici ansambluri izolate de blocuri


Locuinţe înşiruite şi bare P+3-4
construite în anii '90, în
completarea ansamblului
interbelic de la Weissenhof.

Locuinţe colective, nu în
pantă, ci sub o pantă creeată
în dialog cu natura. Suedia.

85
C. Locuinţe cu caracter special

■ Reinterpretări ale casei prin conversia unor spaţii vechi


Intervenţiile de reconversie a unor clădiri vechi în locuinţe moderne au dat în
ultimul timp o serie de rezultate extrem de spectaculoase. Încărcătura istorică a
fost astfel pusă în valoare, generând pentru utilizatori o atmosferă de un confort
psihologic sporit. Reconversiile, reabilitările, revitalizările sunt agreate în egală
măsură de public şi de avizaţi. Conace, castele, industrii, fortificaţii, catacombe,
epave, mansarde şi poduri, antrepozite, silozuri, mori şi alte locaţii incredibile dar
încărcate de potenţial expresiv au devenit - în afară de galerii de artă, studiouri de
înregistrare, birouri, ateliere de artişti şi spaţii comerciale – chiar spaţii de locuit.
Celebre sunt gazometrele din Viena – 5 vechi structuri utilizate la sfârşitul secolului
XIX în scopuri industriale – care acum, refuncţionalizate, constituie centrul unui
spectaculos cartier nou al oraşului.

Vilă la Oslo, reconversie în 2004 a unei vechi fierării. Trei


ziduri de cărămidă au fost păstrate, iar cel de-al patrulea a
fost înlocuit cu un perete de sticlă. În interiorul unui spaţiu
general de 10 metri înălţime au fost apoi suspendate
celulele private de locuit. Arhitecţi Jarmund şi Vigsnes.

86
■ Casa ecologică
Tipică şi ideală pentru această formă de locuire este casa din lemn. Lemnul
este utilizat natural, netratat, izolaţiile sunt şi ele din materiale naturale (plută, lână,
vată etc.). O învelitoare adecvată este din ţigle ceramice, iar vopsitoriile utilizate
sunt pe bază de plante.

Parter Etaj

■ Locuinţă adaptată pentru un membru al familiei cu


handicap locomotor
Soluţia optimă este cea cu coridor central, cât mai drept, care oferă acces
uşor spre fiecare încăpere, evitând multe unghiuri şi întoarceri. Cuierul şi alte rafturi
vor avea înălţimea accesibilă din scaun. Camera de zi trebuie să fie suficient de
spaţioasă ca să permită mişcarea liberă cu scaunul a gazdei şi a încă 2-3 oaspeţi
în scaun. Pentru nevăzători, spaţiile trebuie să fie chiar mai mari şi să permită şi
depozitarea bibliotecii şi mijloacelor electronice specifice. Mobilierul bucătăriei şi
băii urmează prescripţii de gabarit speciale, în funcţie de handicap. Se evită
treptele la acelaşi nivel (inclusiv interior-exterior la parter) şi se impune un lift
pentru accesul la etajele superioare.

În stânga - locuinţă
oarecare.
În dreapta –
locuinţa după ce a
fost adaptată
pentru o persoană
cu handicap.

87
■ Casa solară

Casa construită pentru a utiliza energia solară nu este o construcţie


oarecare cu faţade din sticlă, unde captatorii rezolvă singuri problema încălzirii. În
realitate, întreaga concepţie arhitecturală susţine sistemul de încălzire printr-o
organizare anume şi prin soluţii tehnice de mare precizie. Orientarea casei,
ventilarea, distribuţia spaţiilor în raport cu zona captatoare conlucrează pentru
eficienţa sistemului. Între spaţiul-seră şi restul casei există o zonă tampon. Într-o
climă favorabilă, economia de energie poate fi de 25%.

Parter Etaj

Secţiune

Locuinţe
solare
la Graz,
1992.

88
Partea a III-a
Spaţiile locuinţei
În domeniul organizării interioare a locuinţei, asistăm astăzi la dezvoltarea
de noi câmpuri, menite să adapteze locuirea la modul de viaţă şi gustul noilor
generaţii. Este o zonă generoasă, iar arhitecţii nu rezistă tentaţiei de a se confrunta
cu noile teme ale locuirii. Efortul lor se concentrează pe aflarea căilor prin care să
dea totuşi valoare pretenţiilor clienţilor, deşi ele sunt cantonate de obicei doar pe
economicitate şi gust derizoriu. Ei urmăresc sinteza dintre funcţie şi formă, dintre
esenţial şi neesenţial, adică obiectiv şi subiectiv, dintre concept şi detaliu, în dorinţa
de a da locuirii expresii semnificative.
Până la Mişcarea Modernă, formele de locuire erau relativ libere, dictate
doar de situaţia financiar-socială a proprietarului şi de tradiţia culturală locală. În
rest, mici pretenţii individuale şi calitatea profesională a arhitectului diferenţiau
locuinţele de acelaşi rang din oraş. Odată cu criza de locuinţe din marile oraşe şi
iniţierea politicilor de locuire, funcţionalismul a devenit principala orientare în
proiectarea locuinţelor. El a generat principii ergonomice raţionale de organizare şi
dimensionare a spaţiilor, care-şi păstrează valabilitatea, dar numai orientativ. Ele
pot fi respectate, dar, pentru că trăim de câteva decenii sub un alt spirit al vremii,
trebuie sancţionate atunci când acţionează ca prejudecăţi.
În ciuda imensei diversităţi de locuire de azi, sub aspectul amenajării ei
interioare putem vorbi despre unele trăsături comune ale locuinţei contemporane:
● preocuparea pentru individualizarea locuinţei prin concepţia arhitecturală,
dar şi printr-o programată marjă de posibile intervenţii ale utilizatorilor
● spaţii fluide şi transparente, continuitate spaţială, cu diviziuni variabile
● comunicare permisivă cu exteriorul (în acord cu calitatea sa)
● creativitate în concepţia limitelor spaţiale
● eliberarea spaţiului de obiecte în măsură să dilueze conceptul arhitectural
● eliminarea sistematică a tuturor elementelor care acoperă structura
● utilizarea luminii şi a culorilor ca parte integrantă a soluţiilor de arhitectură.
Cea mai uzuală şi, de altfel valabilă împărţire a spaţiilor necesare locuirii –
deşi, atenţie, nicidecum unica şi nici cea mai interesantă! – grupează aceste spaţii
în două categorii: zona de zi şi zona de noapte. Nu întotdeauna este necesară
zonificarea lor riguroasă, ci, diferenţele dintre oameni şi familii fac necesară
tratarea lor cu flexibilitate şi nuanţări.
Pentru prezentele scopuri didactice, enunţarea principiilor funcţionaliste par
cele mai potrivite. De altfel, aceste principii constituie un alfabet al proiectării, a
cărui lecţie trebuie însuşită. Subliniez însă încă o dată: principiile nu sunt legi şi
numai spiritele modeste refuză să admită alternativele.
Locuinţa generică pe care o avem în vedere în continuare este locuinţa
individuală de tip Subsol + Parter + Etaj + Mansardă, pentru că este forma cea mai
complexă dintre formele actuale şi frecvente de locuire.

89
Zona de zi

Zona în care se petrec activităţile şi circulaţiile diurne este alcătuită din


spaţiile comune întregii familii, dar şi de contact cu persoane din afară, care sunt
invitate în locuinţă. De aceea, cele mai multe dintre spaţiile zonei de zi au şi un
caracter de reprezentare socială a familiei. Zona de zi e alcătuită din spaţii în
general deschise, dar cu posibilităţi de compartimentare şi intimizare.
La proiectarea unei locuinţe trebuie să se ţină cont de cea mai potrivită
structură de rezistenţă. De asemenea, trebuie avută în vedere flexibilitatea
locuinţei, adică capacitatea casei de fi adaptată situaţiilor viitoare. Structura unei
familii se modifică în genere aproximativ la cinci ani, fără a mai vorbi despre
schimbările de gust, de generaţie şi de proprietar.
■ ACCESUL în locuinţă este acoperit şi, în general vizibil din direcţia de venire.

■ VESTIBULUL este primul spaţiu prin care pătrundem în locuinţă şi e piesa care
ne creează prima impresie despre familia rezidentă. E un spaţiu închis sau
deschis, dar suficient de mare ca să creeze o primă impresie favorabilă, de primire
şi invitaţie. El nu obturează privirea, ci e bine să ofere deja o perspectivă asupra
interiorului. E bine să fie iluminat natural. Vestibulul trebuie să facă posibilă
depozitarea cel puţin a hainelor şi altor accesorii de stradă (umbrelă, pălărie etc.)
în cuier deschis, dar e necesară şi o garderobă închisă, care poate fi rezolvată ca
mobilier sau ca o încăpere separată. În cazul în care există garaj la subsol,
vestibulul trebuie să comunice cu el printr-o scară. În cazul în care nu există intrare
secundară, bucătăria trebuie şi ea să fie în imediata apropiere.

90
■ CAMERA DE ZI este principalul spaţiu de reprezentare a casei. E o încăpere
mare sau, preferabil, un spaţiu deschis, cuprinzând: zona de discuţii şi zona de luat
masa, adiacente bucătăriei şi terasei.
▪ Zona de discuţii (sitting room)
Zona de discuţii este, în general, spaţiul cel mai interesant şi cu vocaţie de
reprezentativitate. Aici sunt invitaţi musafirii sau alţi vizitatori, aici îşi petrece familia
timpul rezervat activităţilor de zi.
Este mare, pe cât posibil deschis şi compartimentat doar prin mobilare.
Această zonă se deschide către exterior pe latura cea mai avantajoasă din
punct de vederea al orientării către punctele cardinale şi peisaj.
Zona de discuţii funcţionează legată de: ▪ locul de luat masa, ▪ zona de
acces, ▪ terasa, ▪ scara către etaj, ▪ baia de zi, ▪ family room, ▪ spaţii de depozitare
(debara), ▪ şi de bucătărie, direct sau prin vestibul.
Pe lângă relaţiile de circulaţie, el trebuie să ofere şi zone de intimitate.
▪ Locul de luat masa (dining room) este mai mic decât locul de discuţii.
Orientarea lui e mai puţin importantă, dar foarte mult contează calitatea
relaţiei lui cu zona de discuţii. Spaţiile sunt adiacente şi pot funcţiona separat sau
împreună – mai ales în cazul unor petreceri.
La fel de importantă este relaţia fluentă cu bucătăria – fie ea autonomă sau
integrată.
Contează şi relaţia bună cu terasa, aflată în imediata apropiere.

91
■ BUCĂTĂRIA poate fi tradiţională sau integrată în zona de zi.
Ea trebuie să fie aproape de intrarea în locuinţă. Dacă este o bucătărie
autonomă, atunci e bine să fie accesibilă din vestibul sau să beneficieze de un
acces separat. În oricare variantă, bucătăria trebuie să aibă o relaţie foarte bună cu
zona de luat masa şi terasa.
În bucătăria închisă, tradiţională, se află şi un loc de luat micul dejun în
familie sau chiar masa în mod curent. Între ea şi locul de luat masa se poate
practica un ghişeu de legătură.
Bucătăria e îndeaproape deservită de cămară, iar pivniţa e uşor accesibilă
dinspre bucătărie.
Debaraua cu obiecte de curăţenie şi chiar dormitoarele au acces uşor către
bucătărie.
Evident, orice bucătărie trebuie luminată şi ventilată natural, prin fereastră.
Atât bucătăria, cât şi alte spaţii de zi anexă (cămară, scară, vestibul etc.) pot
sta foarte bine cu orientarea către nord.
■ Accesul secundar, legat de bucătărie, trebuie să fie acoperit, mediat de un mic
vestibul care cuprinde cămara şi eventual frigiderele. De regulă, acesta este pe
altă latură a clădirii, mai aproape de grădină ori curtea gospodărească;

92
■ SPAŢIILE DE DEPOZITARE ÎN ZONA DE ZI
▪ Garderoba de lângă vestiar e necesară pentru depozitarea de îmbrăcăminte şi
încălţăminte (de iarnă) etc. În cazul în care nu există un alt spaţiu la subsol, aici pot
sta schiuri, sănii, role, bicicletă, cărucior etc. Uneori, această încăpere poate fi
accesată şi direct de afară. Oricum, e bine să fie ventilată natural.
Această garderobă poate fi rezolvată şi printr-o piesă mare de mobilier.
▪ Debaraua pentru lucruri de curăţenie poate fi o mică încăpere separată, o formă
de dulap, eventual înzidit sau poate fi rezolvată sub scară.
▪ Cămara de alimente, lângă bucătărie, are ventilaţie naturală.

■ BAIA sau GRUPUL SANITAR cu sau fără duş. Şi această încăpere trebuie să
aibă o anumită eleganţă, dat fiind că deserveşte musafirii şi este adiacentă zonelor
reprezentative.

■ SCARA spre etaje sau etaje intermediare poate avea un spaţiu rezervat doar
pentru ea, mai mult sau mai puţin închis sau poate face parte din camera de zi. În
funcţie de aceasta, dar şi de alte considerente mai mult estetice, ea poate
beneficia de o infinitate de tratări.
Este luminată natural, direct sau indirect.
Poate conţine sub ea depozitări sau poate pluti liberă.
Poate fi continuarea scării dinspre subsol sau poate fi diferită.

93
E bine să fie considerată ca un element spectaculos, integrat unei
promenade arhitecturale, care să ofere imagini de parcurs pentru cei care o
utilizează şi să se deseneze frumos pentru cei care o privesc.

■ SCARA dinspre subsol beneficiază de o tratare mai modestă. Ea poate permite


o pantă mai mare, dar tot înscrisă în formula obligatorie 2H + L = 62-64.
Ea trebuie separată de parter printr-o uşă, aflată sus sau jos.
Dacă asigură accesul dinspre garaje, ea debuşează în zona de vestibul
(unde se lasă paltonul), de unde este uşor şi accesul spre bucătărie (de la beci),
spre etaje (cu rufele spălate), spre living room (cu musafirii).

■ FAMILY ROOM este o încăpere de intimitate, loc de retragere ziua pentru


activităţi individuale (bibliotecă, pian, birou, audiţii, dvd etc.) Ea oferă şi posibilitatea
de flexibilitate funcţională a locuinţei, putând avea rolul de cameră de oaspeţi,
camera bunicii sau birou. I se poate asigura şi un acces separat dinspre vestibul, în
cazul în care la birou pot veni uneori clienţi sau colaboratori. Uneori, ea beneficiază
de o baie proprie.

94
Zona de noapte
■ PALIERUL DE ETAJ poate fi un coridor îngust şi neluminat, cu uşi în toate
direcţiile, care duc la dormitoare şi băi. Este varianta acceptabilă în situaţii
speciale, la plombe, adaptări, locuinţe sociale în zone dens construite etc.
Este însă de dorit ca palierul de etaj să fie luminat natural şi chiar deschis către un
balcon comun, să conţină un hol sau degajament pentru multiple funcţiuni posibile
– loc de joacă, calculatorul familiei, locul maşinii de cusut, sera în timpul iernii etc.
Holul de etaj poate fi deschis printr-o supantă către living room.
E de dorit ca cel puţin una din băile de etaj să fie accesibilă din acest palier.

■ DORMITOARELE sunt încăperi de dimensiuni rezonabile, bine luminate natural


şi cu orientare bună. Orientarea este, evident, diversă în diferitele dormitoare, dar e
de dorit ca nici un dormitor să nu fie sacrificat cu ferestrele la nord, cel puţin în
zona noastră. Favorite sunt estul, sud-estul, sudul, sud-vestul, vestul.
▪ Dormitorul matrimonial are, de regulă, baia sa separată, accesul fiind mediat
de un dressing. De regulă, el cuprinde un pat de mijloc.
▪ Dressingul poate fi o încăpere separată sau doar un mobilier specializat, inclus
în dormitor. Este un spaţiu care cuprinde o garderobă complexă, sertare pentru
lenjerii, măsuţă pentru machiaj, diverse compartimentări de depozitare.
▪ Dormitoarele pentru copii pot fi single sau duble şi să poată permite modificări
în funcţie de vârstele copiilor. Pot avea baie comună sau băi individuale. Poate
exista şi un spaţiu comun pentru calculator şi accesoriile sale. Dulapurile pot fi
clasice sau înzidite, în camere, pe palier sau în sasul spre baie.

95
■ Încăperile de baie pot fi diferite în funcţie de dormitoarele pe care le
deserevesc. De regulă, baia matrimonială e mai luxoasă. E de dorit ca toate băile
să fie prevăzute cu cadă. WC-ul poate fi separat de încăperea de baie. E de dorit,
evident, ca toate băile să fie luminate şi ventilate natural.
■ Spaţiul comun al copiilor poate căpăta orice formă organizare şi dimensiuni.
■ Debaralele sunt întotdeauna necesare, la toate etajele.

Imagine interioară a etajul doi al vilei Savoye, Le Corbusier.

96
Alte zone ale locuinţei
■ LA MANSARDĂ poate fi amenajat un apartament sau o garsonieră pentru un
membru tânăr al familiei sau o zonă de lucru, care însă poate conţine cam aceleaşi
spaţii – spaţiu de lucru, nişă de dormit, mic oficiu, grup sanitar. Accesul poate fi
separat sau nu.
■ SUBSOLUL poate conţine diferite funcţiuni ca:
- garaj, - spălătorie, - cameră de oaspeţi
- atelier şi depozitare - uscătorie, - cramă,
scule - călcătorie, - atelier de creaţie,
- spaţiu de depozitare - beci alimente, - audiţii şi repetiţii
schiuri, biciclete, sănii - cameră hobby muzicale,
etc., - depozitare unelte - sală fitness
de grădinărit

■ GARAJE EXTERIOARE şi PARCAJE ACOPERITE, cu dimensiuni orietative de


2.75 x 5.00. Panta garajelor la subsol poate fi de cca. 12 – 15%, în cazuri dificile
însă chiar 17-19%. Adiacent poate fi şi un mic atelier-magazie.

■ BALCOANE, TERASE, LOGII, PERGOLE, KIOSKURI şi


■ DOTĂRI DE SPORT, ATELIERE DE CREAŢIE, amplasate în grădină. Sunt
dotări libere, foarte utile vara. Chiar şi în perioada raţionalizărilor au scăpat de
prescripţii de gabarit.

97
Studii
de caz

Plan parter şi plan


etaj al unei locuinţe
înşiruite

98
99
Bibliografie recomandată:
CASTEX, J., Depaule, J.CH., Panerai, Th., Formes urbaines: de l’îlot à la barre,
Dunod, 1980.
CHOAY, Francoise, L’urbanisme, utopies et réalités, Editions du Seuil, Paris, 1965.
HALL, Peter, Oraşele de mâine, All. 1999.
HARHOIU, Dana, Bucureşti, un oraş între orient şi occident; 1997.
JACOBS, Jane, The Death and Life of Great American Cities, Randam House,
New York,1961.
"Europe and Architecture Tomorrow" - Propositions for Europe built environment.
Extract from the White Paper edited by the Architects’ Council of Europe,
Bruxelles, 1995.
LYNCH, Kevin, The Image of the City, The MIT Press Massachusetts, 1969.
NEUFERT, Ernst, Architects' Data, Third Edition.
ROWE, Colin & KOETTNER, Fred, Collage City.
SITTE, Camillo, Arta construirii oraşelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992.
VON MEISS, Pierre, De la forme au lieu, Presse Polytechnique Romande,
Lausanne, 1986.

Sursa ilustraţiilor:
■ Revista Bauwelt nr. 6, Sept. 1996; ■ Berne, Edition Barth; ■ Catalogul expoziţiei
Bucureşti, anii 1920-1940, între avangardă şi modernism; ■ Bucureşti, album editat de
Urbanproiect; ■ Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Editura Meridiane, 1986; ■
Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria arhitecturii, Editura Tehnică, Bucureşti; ■ Gheorghe
Curinschi Vorona, Veneţia, Editura Tehnică, Bucureşti;
■ Peter Derer, Locuirea urbană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985;
■ Kenneth Frampton, Modern Architecture, Thames and Hudson, 1992;
■ Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între orient şi occident, 1997; ■ Iaşi, album editat de
Urbanproiect; ■ Vittorio Lampugnani, L’enciclopedia of the 20th century architecture,
Thames and Hudson, 1989; ■ Radu Patrulius, Locuinţa în timp şi spaţiu, Editura Tehnică,
Bucureşti; ■ arhiva personală.

100