Subiectul al II-lea

Clepsidra vieții, în care se revarsă timpul, păstrează între pereții ei de sticlă un suflet de om,
mânat de emoții mult prea fine pentru bietul nisip galben, păpușar a cărui marionetă suntem.
Un astfel de imaginar poetic surprinde și Alexandra Macedonski în cadrul operei literare
„Amintiri”, odă închinată timpului și valențelor sale nebănuite.

Relevantă în acest sens este metafora nominală in presentia „tabloul fericirii”, dublată de
epitetul depreciativ „stinse”, ce conturează o dimensiune lirică atemporală, guvernată doar de
efervescența emoțiilor eului poetic, „tablou” ale cărui valențe sunt omniprezente în „mintea
omului”, condamnat parcă la un suflet măcinat de „reamintiri întinse”. Indiferent de
experiențele existențiale ale oamenilor, timpul rămâne obiectiv, o suprarealitate ce tutelează în
absolut, fără ezitare, fără implicare afectivă.

Sugestivă este și enumerația „Aci revăd o albă casă.../ O horă, fete, fluturi, salbe,/ Frunzișuri,
vii și flori pe câmpuri/ Și porumbei cu aripi albe!”, ce prezintă elementele pictate cu atât de
multă dragoste în „tabloul fericirii stinse”, reverberații ale trecutului în prezent. Aceste
„reamintiri stinse” conservă clipele trecutului, împreună cu plenaritatea afectivă ale cărei
vibrații zduncină universul pictat în emoții, acestea fiind proiectate în semperitate. De
asemenea, dublarea atributului „alb” , uniune a tuturor culorilor, sugerează amplitudinea și
diversitatea sentimentelor ce converg într-o frustrare absolută, aspect reliefat cu ajutorul
interogației retorice finale: „ Dar, Doamne, pentru ce pe lume/ Când verși atâta fericire/ Ne-o
iei îndată ce ne-ai dat-o/ Ș-abia ne lași o suvenire?”.

În concluzie, eul creator apelează la un limbaj aparent simplu, în spatele căruia ascunde mari
adevăruri gnomice.