Sunteți pe pagina 1din 3

K02/03: Uraaa, nu sunt o sperietoare! (P.

1/3)

Uraaa, nu sunt o sperietoare!

A doua zi mi-a fost puţin teamă pentru că părinţii mei au mers cu mine la psiholog. Învăţătoarea
mea a vorbit cu părinţii mei şi le-a spus că nu mai poate continua aşa, le-a dat adresa acestei
psihologe. Înainte de a pleca de acasă părinţii mei mi-au spus: „Petre, nici acasă nu mai putem
continua aşa. Mereu ne certăm şi e păcat să fie aşa!” Da, şi mie mi se pare la fel. Nu vreau ca
părinţii sau învăţătoarea să se certe mereu cu mine, dar pur şi simplu nu pot să încetez? Din acest
motiv trebuie să mergem la piho… psio… psiholoagă?
Prima dată nu am vrut să merg pentru că mi-a fost teamă că mă va certa şi îmi va spune că eu sunt
vinovat de toate, aşa cum fac mereu părinţii mei şi învăţătoarea!

În afară de asta, ceilalţi copii râd mereu de mine şi îmi spun: „Tu eşti nebun şi prost!” Ce se va
întâmpla dacă această psiholoagă va afla într-adevăr că sunt nebun şi prost?

Dar s-a dovedit că doamna e chiar ... tare! Mi-a spus că ea cunoaşte mulţi copii cărora le este greu
să fie atenţi la şcoală şi care au mereu probleme! Aşa ca mine! Ea îi ajută pe aceşti copii să se
descurce mai bine.
K02/03: Uraaa, nu sunt o sperietoare! (P. 2/3)

Mamă ce de întrebări mi-a pus! Despre şcoală şi prieteni, despre familie şi dificultăţile la teme. În
afară de asta mi-a dat teste la care trebuia să fiu mult timp atent, mi s-a părut o veşnicie până le-am
terminat.
A trebuit să rezolv ceva asemănător ghicitorilor şi puzzle-urilor, să ţin minte anumite lucruri şi să
spun ce figură lipseşte dintr-un spaţiu lipsă, chestii de genul acesta, care de fapt nici nu sunt chiar
atât de grele şi sunt şi distractive pe deasupra. Am fi putut să rezolvăm chiar mai multe.

După ce am terminat cu toate întrebările şi testele, ne-a explicat mie şi părinţilor mei că am o
problemă care se numeşte „Tulburare hiperchinetică”, sau şi „deficit de atenţie şi tulburare
hiperactivă”. Ce nume mai inventează şi ei! Nici nu pot să ţin minte expresia asta. Dar aşa numesc
ei problema, când nu poţi să fi atent şi îţi este mai greu ca altor copii. Dar pentru că eu nu pot ţine
minte acel nume, am inventat un alt cuvânt, eu îi spun „zvăpăială”. Sună mai amuzant, nu? Şi
pentru că tot sunt inventiv, mi-a venit ideea să o botez şi pe psihologa mea, ea este acum „doamna
doctor Zvăpăială”! Deci, „doamna doctor Zvăpăială” spune că mulţi copii au aceste dificultăţi, iar
ele nu au nimic de-a face cu nebunia sau prostia. Într-adevăr, mi-a spus că sunt un „băiat isteţ”. Eu
„băiat isteţ”! Parcă mi-a căzut o piatră de pe inimă când am auzit asta.

Tatăl meu mi-a spus că nu sunt primul din familie care are „zvăpăială”. Mi-a povestit că
unchiul Willi care a avut o perioadă îngrozitoare la şcoală, pentru că pur şi simplu nu putea
sta liniştit. Toţi îi spuneau: „Willi are limbrici!” Tata mi-a povestit că toţi copiii îi spuneau
aşa. Acum înţeleg şi eu de ce ne simpatizăm atât de mult.
K02/03: Uraaa, nu sunt o sperietoare! (P. 3/3)

De când mergem la această „doamnă doctor Zvăpăială” s-a şi schimbat ceva. Părinţii mei şi chiar
învăţătoarea mea nu se mai supără atât de repede pe mine. Tatăl meu spune că nu a fost întotdeauna
corect să mă certe, atunci când făceam ceva greşit, pentru că de cele mai multe ori nu era
intenţionat.

Dar să nu crezi că au uitat cum să mă certe. Încă mai am multe dificultăţi, atunci când fac prostii şi
nu pot da vina pe zvăpăială. Părinţii mei spun că „zvăpăiala” mea nu este o scuză pentru
comportamentul meu, dar faptul că ştiu că există „zvăpăială” îi face să înţeleagă cât de greu îmi
este uneori să mă port aşa cum ar trebui.

Eu pot să mă port cum trebuie, dar „doamna doctor Zvăpăială” spune că trebuie să depun mai mult
efort decât ceilalţi copii.

Da, cam aşa stau lucrurile!


Chiar mi-a părut bine să aud că nu sunt un băiat rău!

Da, nu sunt o sperietoare!!! Uraaa!!!

Am învăţat că problemele mele cu atenţia şi cu bâţâiala îmi aparţin mie la fel ca şi părul meu
castaniu şi performanţele mele le sport.
„Doamnă doctor Zvăpăială” ne-a spus că eu şi părinţii mei putem învăţa să ne descurcăm mai bine
cu „zvăpăială”. Nu se va întâmpla de pe o zi pe alta şi va trebui să ne străduim cu toţii, dar vom
reuşi!

Am zile bune şi rele. Asta a trebuit să învăţ nu doar eu, ci şi părinţii mei. Uneori îmi vine atât de
greu să depun efort pentru a fi „drăguţ”, astfel încât uneori mă port „cum nu trebuie”. Asta îi supără
pe mama şi tata pentru că atunci îşi fac griji că voi avea din nou probleme, atunci îmi spun: „Petre,
eşti un încăpăţânat! Ce se va întâmpla cu tine?” Dar eu cred că în ansamblu ei au început deja să se
mai liniştească şi să lucreze împreună cu mine pentru ca totul să meargă mai bine.