Capitolul XIV

SUB URMĂRIREA SECURITĂŢII

Acest capitol este realizat în colaborare cu dna. Dr.LAURA CORNEA, director

în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS),
deci una dintre persoanele cele mai competente în analizarea şi evaluarea
documentelor Securităţii. Mulţumesc dnei.Laura Cornea că a acceptat
propunerea mea şi a avut răbdarea să citească cele 801 file ale dosarelor
mele de la Securitate, păstrate acum la CNSAS, şi să facă expertiza
documentelor aflate în ele. Precizez că aceste documente sunt structurate
în: dosarul SIE cu 90 de file, două dosare (vol.1 şi 2) de interceptări
informative care însumează 695 de file şi dosarul de paşapoarte cu 16 file.
Discuţia noastră se va desfăşura cu aceste documente pe masă.

Considerăm că metoda de a lăsa documentele „să vorbească” este cât se

poate de potrivită aici. Din cele 96 de pagini ale acestui capitol, 62 de pagini
reprezintă reproducerea celor mai semnificative documente aflate în
dosarele pe care mi le-a întocmit Securitatea de-a lungul a două decenii de
viaţă; cele mai multe din aceste documente sunt luate din dosarul SIE. Cred
că ar fi utilă coroborarea şi completarea informaţiilor documentare din acest
capitol cu relatările din capitolele V, VI şi VII ale acestei cărţi, unde se fac, de
asemenea, referiri la relaţiile mele cu Securitatea; aceste relatări nu sunt
repetate în acest capitol special.
Laura Cornea (L.C.): Domnule profesor, de ce consideraţi necesar să includeţi în cartea de
memorialistică, pe care o pregătiţi acuma, un capitol special consacrat acestei probleme
delicate, pe care mulţi oameni preferă să o evite?

Vreau să precizez faptul că acest capitol a fost inclus de la început în planul lucrării, care a
fost conceput cu mult timp înainte de atacul numitului Gelil Eserghep, pe această temă,
din 2015. Din păcate, regretatul Virgil Coman nu poate să depună mărturie în această
privinţă, dar ziarista din Constanţa, cu care am început acest proiect, este în măsură să
facă această probă, chiar materială, dacă a păstrat înregistrările convorbirilor pe care le-a
avut cu mine în anii 2012-2013.

L.C.: Spre regretul nostru, al tuturor celor care au fost aproape de Virgil Coman, el nu se
mai află printre noi şi nu poate depune mărturie nici în acest sens, dar pot să depun eu.
Chiar în toamna anului 2014, când aţi început să lucraţi împreună la acest proiect, Gelu
Coman mi-a telefonat pentru a-mi vorbi de această carte şi de planul ei, pe care aţi

1
schiţat-o atunci. Gelu îmi spunea că aţi fi inclus în acest plan şi un capitol special în care
urma să dezvăluiţi dosarele dv. de la CNSAS. Gelu m-a rugat să colaborez şi eu la acest
capitol, având în vedere faptul că eram familiarizată cu problematica documentelor de la
Securitate.

Acuma, îmi aduc aminte că Gelu îmi împărtăşise satisfacţia lui că aţi acceptat această
propunere. Când m-am gândit la acest capitol, încă din 2012-2013, nu cunoşteam
conţinutul Adeverinței pe care mi-o eliberase CNSAS, în noiembrie 2009, şi pe care eu am
descoperit-o întâmplător abia în septembrie 2014. Cunoşteam în schimb conţinutul
dosarelor mele şi doream să fac pasul pe care toţi intelectualii de frunte ar trebui să-l facă,
pentru a nu fi expuşi şantajului şi timorării. Mărturisesc că, până la atacul lui Gelil
Eserghep şi, apoi, al numitului Omer Sunai, nu m-am confruntat cu nicio neplăcere de
acest gen. Aşadar, doream pur şi simplu să dezvălui dosarele pe care Securitatea mi le
întocmise, pentru a fi sincer şi deschis până la capăt. De altfel, mă referisem deja la aceste
dosare şi publicasem unele documente din ele în volumul II al lucrării „Moştenirea istorică
a tătarilor”, apărută la Editura Academiei, în 2012. Nu mi-a fost şi nu îmi este ruşine de
ceea ce se află în aceste dosare voluminoase. Am fost şi am rămas un om onest. Aşa cum
am mai declarat, nu am trădat România, cum m-a bănuit Securitatea şi m-a urmărit şi m-a
persecutat mai mult de două decenii, şi nu am turnat pe nimeni, cum au încercat câţiva
tătari răuvoitori să insinueze în ultima vreme.

CALOMNIE ODIOASĂ

L.C.: Spuneaţi că aţi fost atacat pe acest subiect de unii dintre conaţionalii dv., începând cu
anul 2015. Nu mai aveaţi nicio funcţie în cadrul comunităţii şi al organizaţiei ei. De ce
credeţi că aceste atacuri s-au declanşat atunci şi pe ce se bazau ele?

Am mai răspuns la o asemenea întrebare, fie şi parţial, în replicile pe care le-am publicat
pe site-ul meu, în perioada 2015-2017. Trebuie să reiau problema, pe scurt, şi aici, pentru
ca subiectul să fie prezentat corect.

Nu cunosc amănuntele, dar ştiu că în toamna anului 2014 se ajunsese la un conflict

deschis între conducerea centrală a organizaţiei tătarilor, denumită Uniunea Democrată a
Tătarilor Turco-Musulmani din România (UDTTMR), şi Filiala din Bucureşti a UDTTMR. In
treacăt fie spus, UDTTMR este, în principal, creaţia mea politică, iar Filiala ei din Capitală
este cea mai puternică, fiind formată mai ales din intelectuali de frunte ai comunităţii.
Preşedintele de atunci al UDTTMR, dl.Gelil Eserghep, ajunsese pe această funcţie în
condiţii nu tocmai statutare şi se dovedise deja un om abuziv cu înclinaţii dictatoriale,
ceea ce nu a fost pe placul membrilor Filialei din Bucureşti, care au ţinut să-i atragă atenţia
dlui.Gelil Eserghep să respecte Statutul UDTTMR şi principiile de bază ale democraţiei. Ca
urmare, preşedinta Filialei Bucureşti, dna.dr.Mefchiure Gafar, a fost destituită din funcţie,
apoi exclusă din Consiliul Reprezentanţilor şi, ulterior, chiar din UDTTMR. Aceste abuzuri
se întâmplau pentru că aşa „vroiau muşchii” lui Gelil Eserghep; în Consiliul

2
Reprezentanţilor, forul decizional al organizaţiei între Congrese, se aflau numai oamenii
săi. Nu era prima oară când el dădea afară preşedinţi de filială care nu i se supuneau fără
crâcnire. Unii au fost chiar bruscaţi şi bătuţi de „luptătorii” preşedintelui G.E. Numai că,
Filiala Bucureşti nu era o filială oarecare! Este locul să precizez faptul că, acest Gelil
Eserghep s-a format ca om politic într-o formaţiune politică ultranaţionalistă – Partidul
România Mare, pe care l-a reprezentat şi în Parlamentul României, fiind chiar chestor al
Camerei Deputaţilor. Şi-a însuşit pe deplin metodele arbitrare şi grosolane ale mentorului
său politic, care a fost Corneliu Vadim Tudor. G.Eserghep este, de fapt, un mărunt epigon
al „Tribunului”. Filiala Bucureşti nu a acceptat deciziile dictatoriale ale lui Gelil Eserghep,
fiind solidară cu preşedintele ei, dna.dr.Mefchiure Gafar. S-a constituit şi un Comitet de
Iniţiativă pentru Stoparea Abuzurilor în Conducerea UDTTMR, format din membri de vază
ai Filialei Bucureşti, care l-au ales ca preşedinte pe venerabilul ing.Şefkati Abduraim. A fost
redactată şi o „Scrisoare Deschisă”, în care erau dezvăluite principalele abuzuri şi
ilegalităţi comise de Gelil Eserghep împreună cu acoliţii săi, iar membrii comunităţii tătare
erau chemaţi: să boicoteze acţiunile lui G.E. până la demisia acestuia; să ceară revizuirea
Statutului, în sensul eliminării prevederilor nedemocratice introduse de Gelil Eserghep; iar
alegerea preşedintelui UDTTMR şi a candidatului tătar pentru Parlament să se facă prin
sufragiul întregii comunităţi tătare din România, nu prin reprezentanţi aleşi, care, de
regulă, erau desemnaţi de către preşedintele UDTTMR. Pe scurt, în „Scrisoarea deschisă”
se atrăgea atenţia asupra faptului că la conducerea UDTTMR se afla o gaşcă, care nu
urmărea nimic altceva decât satisfacerea intreselor personale şi de grup.

In corectitudinea mea (naivă!), la sfârşitul lunii ianuarie 2015, am iniţiat o întâlnire

particulară cu acest Gelil Eserghep, pe care îl cunoşteam de câţiva ani. Membrii
Comitetului de Iniţiativă au fost înştiinţaţi de această acţiune a mea. Am încercat să-l
conving pe Gelil Eserghep să-şi dea demisia de onoare din conducerea UDTTMR, măcar să
se suspende până la alegerile din 2016, având în vedere condamnarea sa penală definitivă
pentru complicitate la corupţie. Individul a refuzat categoric şi, spre surprinderea mea, a
încercat să mă şantajeze, spunându-mi că ştie de documentul emis de CNSAS pe numele
meu, pe care îl va face public, dacă voi difuza „Scrisoarea deschisă”. I-am răspuns că nu
am nicio problemă, deoarece acel document atestă faptul că nu am fost colaborator al
Securităţii. Dar, până acolo, mai scrie şi altceva ! mi-a atras el atenţia cu un ton
ameninţător.

„Scrisoarea deschisă” a fost difuzată în februarie 2015, iar la scurtă vreme Gelil Eserghep a
citit în faţa Consiliului Reprezentanţilor UDTTMR (peste 100 de persoane), doar o frază din
preambulul Adeverinţei CNSAS (emisă iniţial cu greşeli) că aş fi fost recrutat şi că aş fi
semnat angajament de colaborare cu Securitatea, ceea ce era o eroare materială,
recunoscută de CNSAS, dar ignorată deliberat de G.Eserghep. Acesta nu a spus niciun
cuvânt despre esenţa acelui document, care atesta în mod oficial şi neechivoc faptul că nu
am colaborat cu Securitatea. Era pentru prima oară când mi se aducea o asemenea
acuzaţie. Ştirea a fost postată imediat pe facebook de unul dintre oamenii săi, mi se pare

3
chiar de cel numit Omer Sunai care, în septembrie 2017, m-a atacat în acelaşi mod infam,
difuzând doar pagina de preambul a aceluiaşi document. Vreau să fac din nou precizarea
că nu îl cunosc nici acuma (decembrie 2018) pe acest cetăţean numit Omer Sunai, deci nu
am avut nicio legătură cu acest individ. A fost şi a rămas un necunoscut pentru mine! Dar,
aceste atacuri infame au avut efecte de şoc asupra mea. Nu suport nedreptatea şi
minciuna. Soţia mea a trebuit să cheme salvarea, căci la aflarea atacului mârşav al lui Gelil
Eserghep, din februarie 2015, tensiunea mi-a crescut brusc la peste 230; tensiunea mea
obişnuită nu depăşeşte 120-130. Al doilea atac ticălos, cel al numitului Omer Sunai, a fost
aranjat în mod intenţionat ca să fie în ziua de 25 septembrie 2017, când a avut loc, la
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, susţinerea publică a tezei de doctorat a
dnei.Melek Fetisleam, cu tema „Mişcarea naţională tătară din România în perioada
interbelică”, realizată sub conducerea mea ştiinţifică. A fost un succes real, aşteptat,
inclusiv pe plan internaţional, date fiind originalitatea şi însemnătatea temei, ca şi
conţinutul ştiinţific al tezei de doctorat. Lovitura perfidă lui O.Sunai a urmărit şi
discreditarea, prin contagiune, şi a acestei teze de doctorat, care pune problema tătară
într-o altă lumină. „Binevoitorii” s-au grăbit să mă anunţe despre atac chiar în acea seară
şi să insiste să-mi citească la telefon textul infam publicat într-un ziar on-line din
Constanţa, în acea zi. Eram atunci în Cluj şi am avut iarăşi nevoie de îngrijiri medicale.
Mărturisesc că aceste lovituri josnice mi-au afectat puternic starea sufletească, inclusiv şi
îndeosebi în raport cu tătarii.

Aşadar, aceste atacuri nu au fost deloc întâmplătoare. Ele au fost plănuite şi atent dirijate.
Atacul din 2015 avea ca scop denigrarea mea, ca principalul susţinător al opoziţiei din
Bucureşti şi, în consecinţă, se urmărea compromiterea „Scrisorii deschise”, care se
înţelege că l-a deranjat foarte mult pe acest infim dictator Gelil Eserghep, care se vedea şi
ca un fel de „han” al tătarilor din România. Scrisoarea deschisă era un act colectiv, dar
conceperea şi redactarea ei îmi aparţineau. Iar atacul din septembrie 2017, al numitului
Omer Sunai şi al celor aflaţi în spatele lui, a avut ca scop răzbunarea unor inşi complexaţi
şi discreditarea mea în comunitatea tătară şi nu numai, pentru a face astfel loc unor
veleitari şi impostori, care credeau că nu se pot afirma din cauza mea.

L.C.: Totuşi, de ce v-aţi reimplicat în activitatea UDTTMR, după ce, în 1996, aţi fost
îndepărtat brutal din organizaţia pe care dv. înşivă aţi creat-o? Dacă vă vedeaţi liniştit de
activitatea dv. ştiinţifică şi universitară, nu cred că aţi fi avut astăzi atâtea bătăi de cap,
cu atacuri calomnioase nemeritate. Se vede că aţi deranjat nişte interese de grup.

Cred că şi dv. aveţi dreptate! Soţia şi fiica mea, surorile mele, rude şi prieteni apropiaţi mi-
au atras într-adevăr atenţia în mod repetat că trebuie să stau departe de UDTTMR şi chiar
de comunitate, unde oameni răi şi haini puseseră mâna pe conducere. In idealismul meu
(idiot!) credeam că pot să-mi reiau programul de renaştere naţională a tătarilor, pe care
fusesem silit să-l abandonez în 1996. Trăisem zece ani departe de comunitate şi nu
fusesem la curent cu evoluţia ei.

4
Mi-am dat seama curând că cei care hotărau atunci destinul istoric al comunităţii tătare
din România erau departe de a putea fi consideraţi lideri responsabili. Preocupările lor
erau cu totul altele decât nevoile prioritare ale comunităţii. De aici, neînţelegerile mele cu
aceşti lideri, care, la rândul lor, ar fi preferat să mă vadă anihilat şi chiar eliminat fizic, de
vreme ce nu-mi ascundeam câtuşi de puţin nemulţumirea faţă de ei. Repet, UDTTMR este
„odrasla”mea politică şi nu pot să accept ca nişte neaveniţi să profite şi să-şi bată joc de
ea. Aici se află cauza conflictului meu cu toţi preşedinţii UDTTMR, de după 1994/1995.
Dar, niciunul dintre aceştia nu şi-a permis totuşi să depăşească o anumită măsură. Numai
acest Gelil Esreghep a crezut că toţi tătarii din România trebuie să fie supuşii săi umili,
inclusiv cei din elita intelectuală. Ştiam că acest individ recurgea uşor la minciuni,
ameninţări şi şantaje. Nu puţini tătari „recalcitranţi” sau membri ai familiilor lor au rămas
fără slujbe sau au avut alte necazuri, ca urmare a intervenţiilor oculte ale acestui Gelil
Esreghep, care nu ascunde faptul că are relaţii şi influenţă pe plan local. In cazul meu,
acest individ a recurs chiar şi la ameninţări fizice.

Aşadar, atacurile mârşave împotriva mea, inclusiv şi îndeosebi cel al lui Sunai Omer, din
septembrie 2017, cred că au fost orchestrate de oameni pricepuţi în acţiuni subversive;
aceştia s-au folosit şi de frustrările, invidiile şi răutatea unor intelectuali din cadrul
comunităţii. Nu au găsit nimic altceva pentru a mă lovi decât răstălmăcirea documentului
eliberat de Colegiul CNSAS, document aflat pe site încă din anul 2009. Fiind crescut în
curtea Partidului România Mare, acest Gelil Eserghep are relaţii puternice şi multiple
printre membrii şi susţinătorii acestui partid naţionalist extremist, compus în mare
măsură din foşti securişti. Scopul major era şi este anihilarea mea ca activist de prestigiu al
tătarilor din România.

ADEVERINŢA CNSAS

5
6
7
8
L.C.: Aşadar, trebuie să pornim discuţia noastră de la Adeverinţa nr. 11126/26 noiembrie
2009, care atestă calitatea dv. de necolaborator al Securităţii, dar conţine şi unele
elemente care au fost exploatate de către cei rău intenţionaţi.

De acord. Dar, am eu o întrebare aici: nu am înţeles de ce în acest certificat au fost puse

acele informaţii, unele chiar eronate sau confuze, de vreme ce documentul atestă
categoric faptul că nu am colaborat cu Securitatea. In adeverinţe de acest gen, mai vechi,
se scrie clar şi concis că respectivul nu a colaborat cu Securitatea. Atât, şi nimic mai mult!
De ce în cazul meu au fost date şi unele elemente extrase din dosare. După părerea mea,
explicaţiile ar fi fost necesare în cazul în care verdictul CNSAS ar fi fost de colaborare cu
Securitatea. Am văzut aceeaşi situaţie ca a mea şi în alte cazuri, inclusiv ale unor mari
personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti. De ce s-a procedat în acest fel nedrept, aş
zice chiar ilogic? La prima vedere, o asemenea procedură induce o părere falsă asupra
celui în cauză, deşi în pagina următoare, cea de bază, se arată clar că acesta (aici, eu, Tasin
Gemil) nu a fost un colaborator al Securităţii. In cazul meu se dovedeşte clar, prin
documente ale Securităţii, publicate chiar în această carte, că am fost, de fapt, un urmărit
şi persecutat al Securităţii. Aşa cum atestă documentele inserate aici, în octombrie 1989,
Securitatea pornise procedura operativă premergătoare arestării mele. Este o nedreptate
strigătoare la cer că un individ oarecare şi-a permis, prin rea voinţă şi fals grosolan, să mă
acuze ca „turnător ordinar”, deşi în realitate eram o victimă a Securităţii! Documentele din
dosarele mele de la Securitate, din care au fost inserate aici cele mai semnificative,
dovedesc în mod categoric acest adevăr!

L.C.: Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității este o instituție înființată în
baza legii 187 din 1999, lege ce a fost aplicabilă până la data de 6 februarie 2008, când
Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea acesteia. Până în februarie
2008, pentru stabilirea calității de colaborator/lucrător al fostei Securități, persoanele
vizate făceau obiectul unor verificări la cerere sau din oficiu realizate de departamentul de
specialitate din cadrul CNSAS. Rezultatul verificărilor era discutat în plenul ședințelor
Colegiului CNSAS și se finaliza cu eliberarea unei adeverințe din care rezulta calitatea de
colaborator/necolaborator a respectivelor persoane. Decizia Curții Constituționale a avut
în vedere înlăturarea puterii decizionale a membrilor Colegiului CNSAS, întrucât s-a
susținut faptul că CNSAS era o instituție a administrației publice fără putere
judecătorească. Așadar, prin noul text de lege, Ordonanța de Guvern 24/2008 aprobată
prin Decizia 51/14 martie 2008, legiuitorul, pentru a elimina orice dubiu asupra deciziilor
Colegiului CNSAS, a decis ca Direcția de specialitate din cadrul instituției să emită o notă
de constatare din care să rezulte detaliat toate elementele esențiale existente în arhivă
referitoare la o persoană. Nota de constatare se analizează de Colegiul CNSAS și acesta
decide trimiterea documentației către instanța de Contencios Administrativ care va stabili
calitatea de colaborator/necolaborator. În vederea stabilirii calității de colaborator, se
rețin în Nota direcției de specialitate acele note și rapoarte scrise, existente în arhivă,
precum și alte relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau

9
activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și care vizau îngrădirea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Alături de aceste documente sunt
extrem de relevante existența angajamentului scris sau a unor dovezi privind eventuale
recompense primite pentru materialele informative furnizate. Toate aceste documente se
prezintă instanței de Contencios Administrativ care emite decizia finală. In cazul în care
aceste documente nu există în dosar sau există, dar din conținutul lor nu rezultă îngrădiri
ale drepturlior și libertăților fundamentale, Colegiul CNSAS decide eliberarea unei
adeverințe de necolaborare, în sensul legii, și prin care să se rețină prezentarea detaliată a
documentelor analizate. Prin urmare, toate adeverințele emise de CNSAS după 2008
reprezintă dovada necolaborării în sensul legii, în timp ce calitatea de
colaborator/lucrător este stabilită de instanță, și nu de CNSAS. Modificările de redactare a
adeverințelor au avut loc începând cu anul 2008 în contextul unei noi legislații care a dorit
să asigure o mai mare transparență asupra deciziilor Colegiului CNSAS și asupra
documentelor existente în arhiva deținută. Adeverințele emise și întreg conținutul
acestora sunt ușor regăsibile pe pagina de internet a instituție,
http://www.cnsas.ro/adeverinte.html, ca de altfel și verdictul instanței privind calitatea
de colaborator/lucrător-http://www.cnsas.ro/hotarari_definitive.html .
Revenind acum la cazul dumneavoastră, se poate constata ușor din analiza
documentului publicat pe pagina de internet a CNSAS1, momentul întocmirii sale și
motivul pentru care a fost întocmită o adeverinţă cu preambul.
Prin urmare, verificarea dv. s-a finalizat în anul 2009, după modificarea legislativă,
fapt ce justifică eliberarea adeverinței cu preambul nr. 11126/26.11.2009. Evident este
însă faptul că, în opinia unora, deschiderea întregii arhive a fostei Securități a însemnat o
deschidere a cutiei Pandorei. Care este părerea dv. legată de acest aspect?

Cum am afirmat şi la începutul convorbirii noastre, eu cred că este benefică

dezvăluirea documentelor aflate în dosarele de la Securitate, în primul rând pentru cel în
cauză, care astfel este eliberat de temeri, suspiciuni şi eventuale şantaje. Bănuiesc că, din
asemenea motive, cel puţin unii dintre intelectualii de frunte ai comunităţii tătare au fost
nevoiţi să treacă în tabăra celor care acuma distrug în mod deliberat UDTTMR, iar alţii au
fost reduşi la tăcere. In această ordine de idei, reiterez apelul pe care l-am făcut tuturor
intelectualilor de seamă ai comunităţii tătare de a-şi dezvălui dosarele de la CNSAS, aşa
cum procedez eu şi aici. Mă adresez în primul rând dlui.profesor Nuredin Ibram din
Constanţa, deoarece de multă vreme există suspiciunea că el ar fi fost poreclit „Monseiur
le Traître/Domnul Trădătorul sau Turnătorul” de către colegii săi de la fostul Institut
Pedagogic/Superior de Trei Ani din Constanţa. De această poreclă eu am aflat, în anii
1994-1996, de la regretaţii profesori Marin Mincu şi Adrian Rădulescu, informaţie ce a fost
confirmată apoi şi de alţii care îl cunoşteau pe dl.prof.N.Ibram din acei ani, adică din 1968-
1969. Eu l-am cunoscut pe dl.prof. Nuredin Ibram abia în 1990. Deci, personal, nu pot să
afirm cu certitudine că această poreclă reflectă realitatea. Cred că se impune ca dl.prof.
Nuredin Ibram să-şi deschidă dosarele de la CNSAS, pentru a combate cu argumente
temeinice suspiciunea de „Domnul Turnătorul” care planează, de atâta vreme, asupra sa.

1
http://www.cnsas.ro/documente/adeverinte/2009/11126%20Tasin%20Gemil.pdf
10
L.C.: Incursiunea în lumea arhivei fostei Securități, pornind de la textul adeverinței emisă
de CNSAS, cred că va clarifica substanţa raportului real dintre dv. şi temuta instituţie a
regimului comunist. Din aceste investigaţii rezultă faptul că sunteți titularul unui dosar
din fondul SIE şi ale unor dosare voluminoase de informare informativă. Adică, dosarele
pe numele dv. au fost întocmite de Departamentul de Informații Externe, care avea o
activitate centrată pe munca operativă în exteriorul ţării, şi de Departamentul de
Contrainformaţii sau de Contraspionaj, care acţiona în interiorul ţării, dar şi în exterior. De
ce credeți dv. că ați fost obiectivul unei astfel de munci operative? Vă puteți reaminti
când și în ce condiții ati fost contactat de ofițerii de securitate?

La aceste întrebări cred că am răspuns suficient de detaliat şi clar în cap. V al prezentei

cărţi. Cum am mai subliniat şi în alte capitole ale cărţii, niciunul dintre ofiţerii de
securitate cu care am avut de a face în cei 20 de ani, cât m-am aflat în atenţia specială a
Securităţii, nu mi-a solicitat vreodată informaţii de tip ”turnătorie”. Adică, securiştii nu mi-
au cerut niciodată să vorbesc despre atitudinea sau activitatea colegilor, prietenilor,
cunoscuţilor sau rudelor mele din România. Securitatea a încercat de la bun început să mă
folosească în plan extern, îndeosebi în relaţia cu Turcia. Cum aţi constat şi dv., în dosarele
mele nu există nicio notă informativă, atribuită mie, referitoare la atitudinea vreunui
cetăţean român faţă de problemele din ţară. Dacă ar fi existat aşa ceva, cu siguranţă ea ar
fi fost pusă – nu-i aşa? - în acel preambul şi Colegiul CNSAS nu mi-ar fi dat adeverinţa de
necolaborare. De altfel, chiar în preambulul ADEVERINŢEI CNSAS de necolaborare cu
Securitatea, emisă pe numele meu, se arată cât se poate de clar faptul că „ Direcţia de
Specialitate a identificat şi alte documente întocmite de domnul TASIN GEMIL, fie sub
forma notelor informative, fie sub forma unor note de serviciu privind relaţiile domniei
sale cu cetăţeni străini” (subl.T.G.). Răuvoitorii nu au vrut să vadă această afirmaţie
explicită din documentul oficial mai sus publicat. La documente din dosarele mele de la
Securitate ne vom referi în mod concret aici. Iar acuzaţia proferată de acel Sunai Omer, în
presă şi pe reţelele de socializare, că aş fi fost un „turnător ordinar”, care a turnat
conaţionali tătari „pentru un kg.de carne”, până la prăbuşirea regimului comunist, este
aberaţia unui individ iresponsabil. In primul rând, eu am plecat din comunitatea turco-
tătară când nu împlinisem nici 17 ani şi, până în 1990, am rămas departe şi rupt de ea, în
Iaşi şi, apoi, în Bucureşti. Chiar dacă aş fi vrut, nu aveam cum să dau informaţii despre
conaţionali, pentru simplul motiv că rarele mele contacte cu aceştia au fost limitate, până
în 1990, la un număr extrem de redus de persoane, doar la câteva rude. Iar în ultima
perioadă a regimului comunist, Securitatea încerca să mă bage în puşcărie, recurgând la
provocări şi înscenări, aşa cum am arătat şi este demonstrat de documente din dosarele
mele de la CNSAS, pe care le pun aici la dispoziţia celor interesaţi.

L.C.: Una dintre practicile foștilor ofițeri era ca la momentul contactării obiectivului să i se
solicite semnarea unui angajament de colaborare. In dosarul dv. acest document nu
există. Cum vă explicați lipsa sa? Din experiența avută, ştiu că în dosarele altor persoane,
în lipsa acestui document, există alte indicii care duc către o concluzie a colaborării, cum

11
ar fi note informative semnate cu nume conspirativ sau dovezi ale recompensei, dar în
cazul dumneavoastră nici acestea nu există .

Cum am arătat mai înainte, în acelaşi cap.V, am respins categoric semnarea

angajamentului, care, într-adevăr, mi-a fost propusă de ofiţerul de securitate Vărvărescu
din Iaşi, în 1970. Dv. aţi citit toate dosarele mele aflate la CNSAS şi afirmaţi că nu aţi găsit
nici note informative reale semnate de mine cu nume conspirativ şi nici dovezi ale vreunei
recompense din partea Securităţii. Dimpotrivă, aşa cum reiese din aceleaşi dosare,
Securitatea începuse să mă supravegheze în mod special, încă din mai 1971, imediat după
întoarcerea din Turcia, ca suspect de spionaj. Relaţiile mele cu Securitatea deveniseră în
fapt adevărate anchete. Cu timpul, această suspiciune a dus la deschiderea oficială a două
dosare de urmărire informativă, unul în Iaşi, în februarie 1976, şi altul în Bucureşti, în
ianuarie 1986. Nu s-a putut dovedi faptul că sunt spion. Atunci, Securitatea a recurs la
înscenări de tip penal. Dacă nu se prăbuşea regimul comunist, cel mai probabil cădeam
într-o capcană a Securităţii şi eram condamnat la ani grei de închisoare pentru
cotrabandă, trafic cu valută sau ceva asemănător.

ABUZ AL SECURITĂŢII

L.C.: Totuşi, în preambulul Adeverinţei de necoloborare cu Securitatea, emisă de CNSAS pe

numele dv., în 2009, există menţiunea că dv. aţi fi „fost recrutat în 1970, având numele
conspirativ Turcu”. Cum credeţi că se explică această afirmaţie a organelor de securitate ?

Cred că documentele pe care le reproducem mai jos explică cum s-a ajuns la această
afirmaţie nefondată a Securităţii.

Iată ce raporta Grupa de Informaţii Externe (Atenţie! Este vorba de Grupa de Informaţii
Externe ! – T.G.) a Securităţii din Iaşi, la 5 octombrie 1970. Transcriem acest document,
deoarece fotocopia tipărită ar fi ilizibilă:

„CONSILIUL SECURITĂŢII STATULUI STRICT SECRET

INSPECTORATUL DE SECURITATE JUD.IAŞI Ex. nr.1

Grupa de informaţii externe

Nt.V/0012693 din 5 octombrie 1970

Către

CONSILIUL SECURITĂŢII STATULUI

U.M. 0755/U -

12
La ordinul dvs. nr.422/0013091, din 11 septembrie a.c. referitor la GEMIL TASIN, vă
raportăm următoarele:

Posibilităţile informative ale lui GEMIL TASIN sînt destul de limitate, întrucît la Iaşi nu
există o bază pentru spaţiul Turcia. Deasemeni, nici la Medgidia, de unde este originar, nu
are relaţii care să prezinte interes pentru organele noastre. Cît priveşte rudele sale din
Turcia, aceştia sînt nişte veri din partea soţiei, pe care nu i-a cunoscut personal, cu
excepţia lui RASIM KOYUNLU, care a venit ca turist în R.S.R. Restul cunoştinţelor ce le are
în această ţară sînt 4 profesori de istorie, cu care întreţine, sporadic, relaţii prin
corespondenţă, fără să-i fi cunoscut personal.

Întrucît nu avem alte posibilităţi pentru a-l antrena în mod activ pe GEMIL TASIN în munca
informativă considerăm că cu ocazia acestei deplasări ar fi indicat să i se facă un instructaj
contrainformativ amănunţit şi să i se traseze unele sarcini legate de cunoaşterea
aprofundată a persoanelor cu care va veni în contact.

Referitor la GEMIL TASIN vă mai raportăm că, în jurul datei de 15 octombrie a.c., va veni
la Bucureşti, la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde va sta circa 2 săptămîni, cu care
ocazie va putea fi contactat şi de către dv.

Alăturat vă trimitem pentru exploatare un număr de 5 note informative obţinute de la

GEMIL TASIN.

INSPECTOR ŞEF

Colonel

Ss L.S.”2

L.C.: Cum spuneam, de la început, dv. aţi intrat în atenţia DIE, adică a departamentului de
informaţii externe. In cazul dv., Securitatea nu a fost deloc, chiar deloc interesată să vă
facă „turnător”. Avea destui din această categorie! In dosarele dv. nu există documente
de o asemenea natură. Ei au fost conştienţi, cred, de valoarea dv. şi au vrut să vă
folosească exclusiv pe plan extern, în primul rând pe relaţia cu Turcia. Dar, aşa cum
rezultă din documentele aflate în dosarele dv. de la CNSAS, Securitatea nu a avut nici aici
succesul sperat. Să vedem, acum, care erau acele cinci, zise, „note informative” trimise de
şeful Securităţii din Iaşi la U.M.0755, care până în 1972, a fost indicativul Direcției
Generale de Informații Externe. După 1972, până la reorganizarea din 1978, denumirea
acestei direcții se schimbă în Direcția de Informații Externe- D.I.E., având indicativul
U.M.0920.

2
Intrare nr.M/422/0013099/1970.10.06

13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
După cum se observă foarte bine, cele cinci aşa-zise „Note informative” sunt, în realitate,
declaraţii olografe semnate cu nume şi prenume. Fiecare document începe cu formula
„Subsemnatul Gemil T.Tasin, cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi arheologie
„A.D.Xenopol” din Iaşi.....”. Iar la sfârşit, fiecare document este semnat de mine şi datat
tot de mine. Primele două sunt din 27 august 1970, iar al treilea, privind bursa UNESCO,
este din 30 august 1970. Celelalte două sunt din 3 octombrie 1970.

Toate aceste documente au fost întocmite la cererea ofiţerului de securitate din Iaşi, care
mă contactase acolo şi îmi spusese că aceste declaraţii sunt obligatorii pentru a putea
obţine paşaport. Acelaşi ofiţer mi-a cerut să scriu ca titlu „Notă informativă”pe primele
trei documente, căci, pe atunci, habar nu aveam ce înseamnă această sintagmă.
Documentele se referă la: 1. Despre legăturile mele cu rude şi cetăţeni din străinătate; 2.
Prima mea deplasare în străinătate, în R.P.Bulgaria, şi persoanele pe care le-am cunoscut
acolo şi 3. Cum am obţinut bursa UNESCO, de 250 usd, pentru documentare ştiinţifică în
Turcia.

Celelalte două documente sunt mai scurte decât cele de mai înainte şi au fost făcute pe
probleme punctuale, cred că la cererea aceluiaşi ofiţer, la începutul lunii octombrie 1970
(sunt datate, de altcineva, la 3 oct.1970). Fotocopiile acestor documente nu poartă niciun
titlu şi nici semnătură. Dar, sub text, în ambele documente există menţiunea, făcută de
altcineva: „ss/G.T.”. Potrivit uzanţelor vremii, această prescurtare trebuie citită:
„Semnătura sa, Gemil Tasin”. Atenţie! Niciunul din aceste cinci documente, considerate
de bază pentru aşa-zisa „recrutare”, nu este semnat cu aşa-zisul nume conspirativ
„Turcu”, care mi-ar fi fost atribuit. Acest nume de cod nu este menţionat în niciunul din
aceste cinci documente. Ofiţerul a notat pe cele două documente scurte ca „ sursă: G.T.”,
care sunt desigur iniţialele numelui şi prenumelui meu, Unul dintre aceste două
documente se referă la studenţii arabi pe care îi cunoscusem în perioada studenţiei, deci
cu 8-10 ani în urmă (vezi cap.III), iar celălalt la o chestiune banală, privind atitudinea
prietenească a unor turci faţă de doi turişti români. Conţinutul acestuia din urmă este
reprodus şi în preambulul Certificatului CNSAS, la care ne-am referit mai înainte. Nu am
dat numele sau alte date despre acei turişti români, deşi ştiam atunci cine sunt. În privinţa
studenţilor arabi nu am menţionat faptul că de la Davud învăţasem citirea în caractere
arabe, iar Galip stătuse la noi câteva zile, când venise în practică la Medgidia. Cred că m-
am mai referit la această problemă, în acelaşi cap.V. Securistul urmărea atunci să mă
înfricoşeze cu ceea ce avea să mi se întâmple în Turcia, pentru a mă face cât mai temător.
Aşa înţelegea Securitatea „pregătirea contrainformativă” despre care se scria şi în
documentul mai sus publicat. Atunci am socotit necesar să-i spun că turcii nu ar fi oameni
chiar atât de răi cum crede el, dar m-a pus să scriu asta pe hârtie. În dosarele mele de la
CNSAS nu există niciun alt document din 1970. Deci, acestea sunt aşa-zisele „note
informative”, pe baza cărora Securitatea din Iaşi a afirmat, în mod repetat, că m-ar fi
„recrutat”, exact în acel an 1970.

24
Menţionez şi faptul că, din fericire, nu am plecat la Bucureşti la data preconizată, mai
exact pe 20 octombrie, pentru care luasem deja bilet de tren, deoarece soţia mea a născut
chiar pe 20 octombrie. Ne-a ferit din nou bunul Allah, căci socotisem greşit sorocul şi nu
aveam nicio rudă în Iaşi. Prin urmare, nu m-am mai întâlnit cu acei ofiţeri de securitate din
Bucureşti, cum se menţiona în adresa mai sus publicată.

Aşadar, spuneţi-mi dv. dna. Cornea, care ştiţi mult mai multe decât mine despre
Securitate şi documentele ei, acestea sunt „Note informative”, adică „turnătorii”, de
vreme ce ele sunt concepute ca declaraţii de serviciu, semnate cu nume, prenume, adresă
etc.? Ele pot fi temeiuri pentru a afirma că cineva ar fi fost recrutat de Securitate? In
aceste documente, din 1970, nu este pomenit niciun nume conspirativ, nici de mine şi nici
de securistul care a făcut însemnări pe celelalte două documente reproduse mai sus. Ele
nu sunt nimic altceva decât declaraţii date în faţa unui organ de stat, aşa cum îmi fuseseră
cerute şi le concepusem.

L.C.: Evident că documentele pe care le-ati făcut acum publice dovedesc prin
conținutul lor că nu pot fi considerate ”Note informative”. În fapt, acestea sunt doar
lămuriri suplimentare anexate formularului de cerere a vizei, așa cum ați declarat. Titlul
atribuit documentelor este dovada abuzurilor făcute de ofițerii de securitate ai acelor
vremuri. Cu scopul de a masca eşecul operaţiunii privind recrutarea dv., s-a dat acestor
documente un titlu neadevărat. Documentele sunt, într-adevăr, declaraţii date
autorităților statului cu privire la relațiile pe care le aveați cu străinătatea şi despre
obiectivele ştiinţifice ale deplasărilor dv. în Bulgaria şi Turcia. Citite în cheia corectă, ele
sunt în fapt un abuz al Securității asupra dumneavoastră. Să nu uităm că, în anii aceia,
informații de acest gen erau cerute tuturor cetăţenilor români care aveau nevoie de
aprobarea autorităţilor pentru a face o călătorie temporară în străinătate, în primul rând
celor care se deplasau în scopuri ştiinţifice sau culturale. De asemenea, orice deplasare
de acest gen trebuia să se finalizeze cu un raport detaliat cu privire la persoanele străine
cu care se intra în legătură peste hotare. Acestea erau normele legale ale vremii. Prin
conținut, documentele reproduse mai sus sunt simple declarații cu privire la anumite
aspecte ce v-au fost cerute în legătură cu obţinerea vizei de ieşire din ţară, cu atât mai
mult, cu cât era prima dv. deplasare într-o ţară care era în afara alianţei statelor
comuniste. Aceste documente nu au caracteristicile de bază ale notelor informative, adică
niciunul nu este făcut sub un nume conspirativ, în primul rând. De asemenea, aceste
documente au fost obţinute în timpul unei anchete (pentru dosarul de paşaport) şi ca
orice declarație de acest fel, ele nu pot fi considerate note informative. De fapt, cred că ar
fi util se ne mărturisiți dv. când ați simțit primele presiuni ale securității?

Cred că situaţia mea în raport cu Securitatea a devenit mai complicată după reîntoarcerea
în ţară, la jumătatea lunii mai 1971, când am relatat despre tentativa unui agent al
serviciului secret turc de a mă racola. Am fost pus să dau declaraţii peste declaraţii, atât
ofiţerilor de securitate din Iaşi, cât şi celor din Bucureşti. Un document dactilografiat,

25
datat 30 mai 1971, întocmit de maiorul Vărvărescu Dumitru, care conţine o sinteză a
relatărilor mele despre modul în care s-a desfăşurat această tentativă de racolare şi
reacţia mea de respingere vehementă, este atribuit sursei „Turcu”. Acest material este,
într-adevăr, o transpunere corectă a ceea ce declarasem eu organelor de securitate, dar
asta nu înseamnă că acea declaraţie era în totalitate conformă cu realitatea. Am căutat să
nu implic în această chestiune cetăţenii români care au vrut să mă ajute cu prilejul acestei
prime deplasări în Turcia. Aşa, de pildă, în acest document se arată că eu declarasem
faptul că aflasem adresa avocatului Müstecib Ülküsal de la profesorul Halil Inalçık, pe care
îl întrebasem de o carte rară deosebit de valoroasă pentru mine. Ca urmare, profesorul
Halil Inalçık m-ar fi îndrumat către biroul de avocatură al lui Müstecib Ülküsal, unde îl
puteam întâlni pe autorul acelei cărţi. In realitate, adresa lui Müstecib Ülküsal, împreună
cu o scrisoare de recomandare, mi-o dăduse, în ţară, regretatul Mihail Guboglu. Am
schimbat un pic realitatea, tocmai din dorinţa de a nu-l implica pe Mihail Guboglu. La fel
am procedat şi în cazul lui Aurel Decei, care îmi dăduse recomandări pentru profesorii
Halil Inalçık, Ömer Lütfi Barkan, Enver Ziya Karal şi Bekir Sıtkı Baykal, care erau atunci cei
mai mari istorici ai Turciei. Cum am relatat în acelaşi cap.V, Aurel Decei mă prezentase, în
Bucureşti, prietenului său profesorul Tayyib Gökbilgin, de asemenea o somitate a
istoriografiei turce.

26
Au trecut de atunci aproape 50 de ani, nu îmi mai amintesc cu exactitate şi cu amănunte,
dar ştiu că şi acele declaraţii le-am semnat cu numele meu oficial şi nu cu nume
conspirativ. Numele conspirativ „Turcu”, pe care mi l-a atribuit Securitatea a fost folosit,
27
tot de către ea, pentru prima oară, în acel document din 30 mai 1971, în care maiorul
D.Vărvărescu se laudă, într-o notă, că eu aş fi „respectat instructajul ce i s-a făcut în
legătură cu modul cum să reacţioneze în cazul când se va încerca racolarea sa de către
organele de informaţii turceştI”. In realitate, nu am respectat niciun instructaj, ci am
reacţionat pe loc, cu indignare faţă de un act la care nu mă aşteptasem câtuşi de puţin din
partea unor oameni în care avusesem încredere deplină.

SUSPECTAT DE SPIONAJ

L.C.: Dar, imediat după reîntoarcerea dv. în ţară, la jumătatea lunii mai 1971, atunci când
aţi relatat despre acea tentativă de racolare întreprinsă de un agent al serviciul secret
turc, aţi devenit suspect de spionaj. Să nu uităm că era Război Rece, Turcia era o ţară în
NATO, iar România era în blocul militar comunist al Tratatului de la Varşovia, deci, cele
două ţări se aflau în alianţe politico-militare inamice. Chiar dacă dv. aţi fost sincer în tot
ce aţi spus, organele de securitate au devenit mult mai circumspecte faţă de dv., bănuind
că, poate, aţi fost învăţat să faceţi acea dezvăluire. In consecinţă, a început urmărirea dv.
îndeaproape, urmărire care nu a încetat, se pare, nici după 1990.

Tocmai de aceea, dosarele mele de Ia C.N.S.A.S., însumând exact 801 de file, au caracter
de urmărire informativă, inclusiv interceptarea corespondenţei mele private şi a
convorbirilor telefonice ale familiei mele, precum şi ascultarea cu microfoane ascunse şi
transcrierea conversaţiilor mele particulare etc. Iar în dosarul SIE sunt „ note de serviciu şi
relaţii” pe probleme externe, notele informative ale celor 19 „turnători”, colegi şi
„prieteni”, care erau interesaţi de tot ce fac, rapoarte ale ofiţerilor care mă
supravegheau, corespondenţa dintre diferite unităţi ale Securităţii în legătură cu situaţia
mea, caracterizări ale persoanei mele şi „referate de personal”, întocmite probabil la
cererea Securităţii, şi semnate de conducătorii instituţiilor academice şi universitare în
care am lucrat; sunt şi caracterizări la adresa mea date de informatori. Dar, sunt şi unele
documente întocmite de diverşi ofiţeri de securitate pe care nu le-am înţeles prea bine, ca
acesta, de pildă, din 26 august 1972. Este vorba aici de o întâlnire în Bucureşti, cu un ofiţer
de securitate, care, după ce mă prezintă ca: ”inteligent, dornic să placă. Are greutăţi
familiare (sic), cu casa etc.”, mai scrie referitor la mine că „îndeplineşte sarcinile trasate
de noi. Când a fost data trecută a adus materiale pe linia „Brînduşa”, care ni-l va da... Va
aduce mater.ref. Brînduşa şi FORTUNA...Pare ataşat de ţară, familiar, volubil, deschis,
isteţ”3. Ce sunt „Brînduşa” şi „Fortuna”? Se pare că sunt nume de cod. Acuma am aflat de
aşa ceva şi nu ştiu ce este.

L.C.: La începutul anilor 1970, în cadrul Direcției de Informații Externe a demarat acțiunea
„Brândușa”, care avea ca obiectiv culegerea de informații referitoare la realitățile din
teritoriile românești ocupate de URSS după al doilea Război Mondial, dar și la modul în
care era tratată această problemă în studiile occidentale sau în publicațiile exilului
românesc. Cu un deceniu mai devreme, la începutul anilor 1960, structurile de Securitate
3
ACNSAS, Fond SIE, dosar 14375, f.55

28
deschiseseră acțiunea „Fortuna”, având ca principal scop cunoașterea și prevenirea
activitățiilor organizațiilor revizionist-iredentiste maghiare care vizau Transilvania.
Așadar, iată că intenția Securității era aceea de a vă folosi pentru stabilirea unor realități
istorice, nu pentru acțiuni de spionaj. Eraţi unul dintre cei câţiva specialişti români,
capabili să cerceteze vechile documente şi cronici turco-osmane.

Inţeleg că aceste sarcini erau încredinţate tuturor cercetătorilor ştiinţifici, care plecau în
străinătate pentru documentare în arhive şi biblioteci. Desigur, se apela la sentimentele
lor faţă de patrie, ceea ce nu era deloc deplasat, deoarece asemenea acţiuni erau în
interesul major al ţării. Aşa am înţeles şi eu, atunci când mi s-a încredinţat o asemenea
sarcină. De fapt, când eram la Arhive şi plecam la cercetări în Turcia, împreună cu Valeriu
Veliman, conducerea instituţiei ne cerea, cu prioritate, ca obligaţie de serviciu, să căutăm
şi să aducem „Capitulaţiile”, prin care acei şefi de la Direcţia Generală a Arhivelor Statului
înţelegeau documente care ar atesta „capitularea” turcilor în faţa românilor. In realitate,
era vorba de documentele imperiale otomane cu caracter unilateral (sultanul otoman nu
admitea egalitatea cu un alt suveran), numite ahidname-i hümayun (carte imperială de
legământ). Diplomaţia occidentală a acceptat aceste documente unilaterale ca tratate
internaţionale, în care prevederile erau ordonate pe capitole (Capitulum). De altfel, chiar
dacă nu mi s-ar fi cerut în mod expres aşa ceva, era de datoria mea ca istoric să caut şi să
găsesc asemenea documente de mare valoare ştiinţifică. Cel puţin aşa gândeam şi aşa
gândesc eu! Am descoperit şi am publicat documente de acest fel. Într-adevăr, nu oricine
putea să investigheze fondurile turco-osmane din arhivele şi bibliotecile lumii, în primul
rând pe cele din Turcia. Atunci, în România erau doar câţiva specialişti în măsură să
studieze asemenea surse istorice. Aşa cum am declarat şi în cap.V al cărţii, când nu
aflasem încă ce înseamnă „Brânduşa” şi „Fortuna”, reafirm şi aici: dacă găsirea şi
publicarea de documente care atestă drepturile istorice ale ţării noastre este considerată
colaborare cu Securitatea, atunci declar că am făcut o asemenea colaborare, chiar cu
multă plăcere!

L.C.: Aşa cum vă cunoaşte multă lume, era de aşteptat să aveţi o asemenea atitudine, care
vă onorează, Domnule Profesor! Potrivit Hotărârii din 19.08.1974, Securitatea din Iaşi a
închis dosarul „Turcu” , ceea ce însemna că dosarul din cadrul fondului SIE, deschis în
1970, se clasa la arhivă, conform Hotărârii de închidere din 19.08.1974. Având în vedere
cuprinsul acestuia și inexistența anumitor tipuri de documente, pot să afirm că acesta era
un dosar de studiu de caz și nu unul de „Personal”, prin urmare, adeverința de
necolaborare este una corect eliberată. Dar, conform unei Note-Raport
nr.0031/09.07.1977, Securitatea din Iaşi deschisese, la 24 februarie 1976, dosarul de
urmărire informativă „GABOR”, care era numele de cod atribuit dv. ca obiectiv. Acest
document este, cred, explicativ şi pentru decizia de închidere a dosarului „Turcu”.
Documentul a fost întocmit de mr.Stescu C-tin, de la Inspectoratul Judeţean Iaşi al
Ministerului de Interne şi înaintat M.I., D.S.S. Direcţia a III-a, cu nr.3/SC/0039124, din 04
august 1984, ca urmare a unui ordin telefonic. Documentul poartă menţiunea „Strict

29
Secret” şi este semnat de col.Ciurlau Constantin, locţ.şef securitate şi de lt.col.Boţîrlan M.,
şef.serv.III.

De fapt, între 1977-1984, ați fost în atenția Direcției a IV-a de Contrainformații Militare,
ceea ce explică şi golul de documente din dosarele dv. privind această perioadă. Este știut
faptul că în această direcție activitatea de contrainformaţii militare se realiza ”în scopul
prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni ostile desfăşurate de serviciile de spionaj sau
alte elemente duşmănoase din interior, împotriva forţelor armate ale Republicii Socialiste
România”4. Prin urmare, această acțiune a Direcției a IV-a vă plasa în cercul suspecților de
spionaj.

4
ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 92 ,vol. 13, f. 36.

30
31
Este interesant să analizăm împreună conţinutul acestui document deosebit de important,
după opinia mea:

„În anul 1972, obiectivul deplasându-se din nou în Turcia pentru continuarea studiilor
începute, a frecventat unele instituţii ce par a fi folosite ca acoperire de către serviciul de
informaţii ale (sic) armatei turce, fiind contactat de către unele persoane suspecte de
apartenenţă la agentura serviciului de informaţii turc”.

Dle.profesor, despre ce servicii de spionaj și despre ce contacte este vorba aici?

Nu îmi amintesc cu precizie, sunt totuşi atâţia ani de atunci. Nu ştiu de unde au scos
ofiţerii de la contraspionaj aceste suspiciuni, probabil din alte informaţii. Posibil să fie
vorba de reluarea contactelor mele cu liderii tătari din Istanbul, dar şi cu un avocat
celebru, Zekâi Ertuğrul Ökte, care avea biroul tot în Sirkeci, aproape de Arhivele în care
lucram. Acesta era profesor la Facultatea de drept a Universităţii Istanbul şi edita o revistă
prestigioasă numită „Belgelerle Türk Tarihi Dergisi”(Revista de Istorie Turcă prin
Documente). Şi lui Zekâi Ertuğrul Ökte îi fusesem recomandat tot de către profesorul
Mihail Guboglu. Pe Z.E.Ökte cred că îl cunoscusem tot în 1971 şi îl frecventasem, fiind
invitat şi acasă la el, unde am fost impresionat de faptul că avea două camere pline cu
cărţi, de jos până sus. Intr-o cameră erau numai cărţi de drept, iar în cealalta numai cărţi
de istorie, religie şi filosofie-sociologie. Cred că am omis însă, în mod deliberat, să dau
numele lui în declaraţiile făcute imediat după întoarcerea din prima deplasare în Turcia,
tocmai în ideea de a nu-l implica pe Mihail Guboglu. Nu am făcut informările aşteptate de
Securitate nici după a doua deplasare, limitându-mă la generalităţi şi banalităţi, ceea ce
este atestat chiar de documente ale Securităţii publicate aici. In această a doua deplasare,
nu am avut alte legături mai însemnate, în afara ariei academice. Am fost ceva mai
circumspect decât în prima deplasare, din 1971!

L.C.: Citim mai departe din acelaşi document: „După reîntoarcerea din Turcia, în conduita
celui în cauză au survenit unele schimbări, în sensul că evită întâlnirile cu ofiţerul de
securitate (cel în cauză înaintea deplasărilor efectuate în Turcia a fost recrutat de
compartimentul 0920 Iaşi), iar când se prezintă la întâlniri relatează probleme minore
lipsite de interes operativ”. De precizat faptul că, unitatea 0920 era codul
departamentului de informaţii externe. Cum comentaţi acest pasaj?

Cred că acei securişti din Iaşi au avut în vedere o nouă tentativă eşuată a lor în raport cu
mine. Nu îmi amintesc exact data, dar sigur era în vara anului 1971, în iunie sau iulie, când
regretatul Yahya Benekay, căruia eu îi spuneam Yaya abi, m-a anunţat, de la Constanţa,
unde se afla la rude, că vrea să vină la Iaşi, pentru a vizita nordul Moldovei. Menţionez că
eu îl invitasem insistent să ne facă o vizită la Iaşi. Desigur, am fost bucuros să-l primesc şi
să-i arăt monumentele Iaşilor şi ale Bucovinei, despre care îi vorbisem în timpul întâlnirilor
noastre din Istanbul. Yaya abi mi-a precizat data la care urma să ajungă în Iaşi, cu maşina,
împreună cu soţia sa, Nuran, originară tot din România, şi fiul lor Selçük, care avea atunci

32
vreo 4-6 ani. Nu îmi amintesc precis dacă Yaya abi mi-a scris sau mi-a dat telefon ( cu aviz
poştal, desigur, căci nu aveam atunci post telefonic acasă). Nu după multă vreme, am fost
contactat de un ofiţer de securitate. Dacă îmi amintesc bine, acesta mi-a spus că a aflat
de preconizata vizită a lui Yahya Benekay la Iaşi şi că ei au anumite bănuieli în legătură cu
el şi că ar vrea să-l suprevegheze îndeaproape. De aceea – a continuat acel ofiţer de
securitate – vrem să vă punem la dispoziţie o maşină şi un şofer de la noi, cu care să
umblaţi în Iaşi şi în Bucovina. Şoferul voi fi eu, dar dv. mă veţi prezenta ca un bun prieten
al dv., a precizat ofiţerul. Deşi se făcuseră atunci unele deschideri pe plan extern,
Securitatea nu reuşise încă să depăşească gândirea kaghebistă potrivit căreia oricare
străin era un posibil duşman sau spion. Atrăgându-i atenţia că Yahya Benekay vine cu
propria lui maşină, am refuzat categoric propunerea ofiţerului de securitate. In zilele
următoare, acel ofiţer mi-a dat de câteva ori telefon la Institut, încercând să mă invite în
oraş, la restaurant, pentru a mă convinge să accept propunerea, căci ar fi în interesul ţării,
dar în primul rând al dv., a strecurat ofiţerul o ameninţare. Mi-am dat seama ce vroia să
insinueze, dar l-am refuzat ferm de fiecare dată, ceea ce bănuiesc că nu i-a căzut bine.
Cred că este vorba de acest episod, pe care îl uitasem, dar recitirea cu mai mare atenţie a
acestor documente a fost de natură să-mi reînvie amintirile şi trăirile deosebit de
stresante pe care le-am avut de fiecare dată în raporturile cu securiştii. Yaya abi a venit la
Iaşi, împreună cu soţia sa şi fiul său; am mers şi în Bucovina, dar am umblat peste tot
numai noi patru. Cred că ofiţerii de securitate ne-au urmărit îndeaproape. Contrar
temerilor mele, aceştia nu m-au luat la întrebări după plecarea lui Yahya Benekay.

În afara acestei tentative, în vara anului 1972, au mai fost insistenţele unor ofiţeri de
securitate din Bucureşti, de această dată cred de la DIE, de a mă face agent dublu.
Încercau să mă convingă că ar fi un gest patriotic să accept oferta serviciului secret turc de
a fi agentul lor, dar sub controlul serviciului secret român. De fiecare dată le-am spus cât
se poate de deschis că, personal, nu mă simt în stare să fac aşa ceva. Ei gândeau că agenţii
turci aveau să mă contacteze din nou, cu prilejul deplasării, din septembrie-octombrie
1972, în Turcia. Declar şi aici categoric faptul că serviciul turc de informaţii nu a mai
încercat să mă contacteze şi, ca urmare, nu aveam ce să mai spun la întoarcere decât
despre activitatea mea ştiinţifică. De aici, cred, şi motivaţia pentru închiderea dosarului
meu personal: „analizând materialul din prezentul dosar am găsit că ”Turcu” nu mai
prezintă interes, pe linia muncii noastre, neavând posibilităţi informative”, scrie în
documentul mai sus reprodus.

L.C.: Aşa cum i-aţi mărturisit lui Virgil Coman (vezi cap.V), în timpul deplasării din 1972 în
Turcia, au avut loc două tentative de a vă convinge să vă stabiliţi definitiv în SUA, pentru
a vă pregăti şi lucra într-o universitate. Nu le-aţi dat curs, din motive strict personale, dar
nici nu aţi vorbit despre ele ofiţerilor de securitate care v-au luat la întrebări după
reîntoarcerea în ţară. Nu există în dosare nici cel mai mic indiciu despre aceste acţiuni,
care au fost, probabil, iniţiate de serviciile secrete americane, în colaborare cu cele

33
turceşti. Aceasta înseamnă că, de fapt, dv. nu eraţi nicidecum „sursă” sau „informator”,
cum afirma atunci Securitatea din Iaşi, în unele documente pe care le analizăm aici.

Aşa este. Nu m-am considerat nicio clipă „informator” şi nici nu am ştiut, până la
consultarea dosarelor mele de la CNSAS, că Securitatea din Iaşi îmi atribuise în mod abuziv
un asemenea calificativ. Aşa cum i-am spus şi lui Gelu Coman (vezi cap.V), ar fi fost o
imbecilitate impardonabilă să vorbesc securiştilor despre acele acţiuni din octombrie
1972, din Turcia, după ce, cu un an înainte, securiştii îmi făcuseră (şi urmau să-mi mai
facă) atâtea necazuri din cauza sincerităţii mele naive. Este adevărat, tocmai din cauza
amploarei pe care Securitatea a dat-o acelui exces de sinceritate din partea mea, din mai
1971, am fost apoi mai rezervat în declaraţiile făcute ofiţerilor de securitate, limitându-
mă strict la obligaţiile legale.

ALŢI BOLOVANI ÎN DOSAR

L.C.: Revenind la Nota-Raport a Securităţii din Iaşi, vedem un pasaj deosebit de interesant:
„Pe parcursul urmăririi informative a lui „GABOR” a rezultat că acesta ar fi autorul unui
memoriu adresat conducerii statului. In memoriu se făcea vorbire despre faptul că s-ar fi
hotărît ca cetăţenilor de naţionalitate turcă din R.S.R. să li se modifice numele încât prin
adăugarea unor litere să rezulte că ar fi nume româneşti, lucru cu care cetăţenii de
naţionalitate turcă nu sînt de acord”. Despre ce este vorba aici?

Drept să spun, nu îmi amintesc de un memoriu referitor la o asemenea problemă cu

antroponimele turceşti. Ori am făcut totuşi aşa ceva şi am uitat eu, ori securiştii din Iaşi au
făcut o confuzie. Am vorbit şi cu mult regretatul Virgil Coman despre acest subiect (vezi
cap.V). Cred că este vorba de memoriul pe care, într-adevăr, ştiu că l-am trimis la C.C. al
P.C.R., la Consiliul de Miniştri, la Comitetul Judeţean P.C.R. Constanţa şi în alte locuri (mi
se pare şi la Academie), ca şi la unele persoane pe care le credeam influente atunci, în
legătură cu preconizata schimbare a unor toponime, mai precis a numelor unor localităţi
din Dobrogea, în primul rând a celor de origine turco-tătară, între care şi pe cel al oraşului
meu natal Medgidia. Nu am primit niciun răspuns oficial sau neoficial la acest demers, dar
cert este faptul că numele acelor localităţi au rămas neschimbate până astăzi.

L.C.: Cred că a fost un act de curaj civic, care vă face cinste. Dar, mă tem că acest
memoriu, fie el şi legal, a reprezentat un alt bolovan pus în dosarul dv. de la Securitate.

Am ajuns acuma la ultimul paragraf din acest document cât se poate de edificator:
„Stabilindu-se că numitul „GABOR” în prezent a fost angajat la Arhivele Statului din
Bucureşti, la data de 30 iunie a.c. , locot.colonel Florea Gheorghe a luat legătura telefonic
cu tov.colonel Negoi, şeful serviciului contrainformaţii pentru Ministerul de Interne, care a

34
comunicat că îi este cunoscut cazul şi să-i trimitem de urgenţă întreg materialul ce-l
posedăm asupra elementului urmărit.

Faţă de cele raportate mai sus, propun transferarea lui „GABOR” Inspectoratului General
al Miliţiei serviciul de contrainformaţii pentru Ministerul de Interne personal tov.colonel
Negoi”.

Aici, am eu nedumeriri şi v-aş ruga să mă lămuriţi. Nu înţeleg de ce dosarul meu „GABOR”

a fost transferat la Miliţie? S-a urmărit de la început înscenarea unor infracţiuni penale,
aşa cum în mod concret se va încerca mai târziu, pentru a mă băga nevinovat în puşcărie
sau este vorba de altceva ?

L.C.: Procedura transferului de dosare de la o structură la alta era o practică curentă a

Securității. Cauzele transferului puteau fi multiple, dar motivul cel mai des întâlnit, și care
se potrivește și situației dumneavoastră, este legat de mutarea obiectivului într-o altă
localitate, alta decât cea în care se desfășura prima urmărire informativă. Plecarea dv. de
la Iași la București a determinat și transferul dosarului pentru a se putea continua
acțiunea de urmărire. Prin urmare, trimiterea dosarului la Inspectoratul de Miliție avea
raționamente pur organizatorice legate de stabilirea noului dv. domiciliu și de preluarea
acțiunii de către direcția de securitate abilitată. Ca dovadă, Nota-raport a Inspectoratului
Județean Iași ce conține propunerea de transfer la Inspectoratul General de Miliție este
datată în iulie 1977, când dv. v-aţi transferat la DGAS, dar este solicitată de direcția care a
propus continuarea acțiunii de urmărire prin DUI ”Grigore” abia în 1984. O presupusă
legătură cu înscenarea unor acțiuni penale este puțin probabilă la acea dată pentru că,
abia mai târziu, în 1986, ofițerii Direcției a III-a Contraspionaj, vor fixa primul plan de
măsuri concrete în acțiunea al cărui obiectiv principal erați dumneavoastră. La finele
acestuia există mențiunea ” la momentul oportun se va elabora un plan de combinație” 5,
acesta fiind unul dintre primele indicii ale unei posibile înscenări. Am fi putut spune că
până la acest plan se așternuse o aparentă liniște, în fapt însă, între 1977-1984, dv. ati
fost în atenția unei alte direcții de securitate, Direcției a IV-a de Contrainformații militare,
motivul începerii acțiunii operative în cadrul acesteia fiind ”relații suspecte cu cetățeni
străini”6. Lipsesc însă din dosar documentele redactate de ofițerii Direcției a IV-a.
Constatăm însă existența altor rapoarte adunate de ofițerii de la Contraspionaj, cum ar fi
cel de la Securitatea Municipiului București, al cărui indicativ în anii 1982-1989 a fost UM
0800, transmis de cpt. Florescu Ion, la 30.03.1985.

5
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar I 1453475,vol.1,f.3
6
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar I 1453475,vol.1,f.3

35
36
L.C.: Ne surprinde în acest document mențiunea „....până la data efectuării verificărilor nu
au rezultat indicii din care să rezulte pregătiri sau comentarii pe linia acțiunii
„CĂLĂTORUL”. Este deja știut faptul că acțiunea „Călătorul” era în plină desfășurare la
începutul anului 1985 și aceasta il viza pe ing. Gheorghe Ursu. În cazul acestuia,
Securitatea a pus în aplicare un plan de reținere a sa sub pretextul unei „operațiuni cu
mijloace de plată străină”; povestea celor 17 dolari gasiți asupra sa la o percheziție.
Întrucât ing. Gheorghe Ursu întreținea legături apropiate cu unii scriitori și intelectuali

37
ai acelor vremuri, era posibil să se fi verificat care erau poziția sau comentariile dv. cu
privire la acest subiect fierbinte. L-ați cunoscut pe ing. Gh Ursu? Știați de situația lui și de
comentariile difuzate la postul de radio „Europa Liberă” pe această temă? Ați avut
propriile dv. comentarii legate de acest subiect?

In acele timpuri, frecventam şi eu unele cercuri de scriitori, plasticieni, muzicieni, cineaşti,

medici din Bucureşti. Aşa cum vedem în dosarele mele de la Securitate, ca urmare a
legăturilor pe care le aveau cu mine, unii dintre aceşti intelectuali români au fost puşi şi ei
sub urmărire. Intr-adevăr, în aceste cercuri alese erau vehiculate şi comentate, între
altele, şi ştirile de la Radio „Europa Liberă”, ceea ce înseamnă că s-a vorbit acolo şi despre
Gheorghe Ursu. Dar, nu îmi aduc aminte să-l fi cunoscut personal pe Gheorghe Ursu,
căruia ştiu că i s-a înscenat un flagrant cu câţiva dolari strecuraţi în buzunarul său; a fost
arestat şi, apoi, ucis în închisoare.

PLANURI DE MĂSURI

L.C.: În acest context, la începutul anului 1986, lucrurile se precipită, căci, aşa cum rezultă
dintr-un document amplu, cu nr.342/PG/00227, din 15 ianuarie 1986, al Direcţiei a III-a
din Securitate, eraţi deja în urmărire ca obiectiv „GRIGORE”, şi se elaborase și planul de
măsuri mai jos publicat. Nu după multă vreme, numele dv.de obiectiv va fi schimbat în
„TRAIAN”.

38
.

39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
Pentru a înțelege mai bine conținutul acestor documente vom face o scurtă incursiune in
istoria Securității.
Ultimul act care reglementează, în ansamblu, organizarea şi funcţiile Securităţii este
Decretul 121 din 8 aprilie 19787. Din acesta reiese că Direcţia a III-a de contraspionaj
avea ca obiectiv al activităţii sale „organizarea şi desfăşurarea muncii informativ-
operative în scopul prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor de spionaj şi trădare
îndreptate împotriva R.S. România”. Dintre atribuţiile direcţiei reamintim câteva, precum:
organizarea activităţii de prevenire, descoperire şi lichidare a acţiunilor de spionaj
întreprinse – pe teritoriul României – de cadrele serviciilor de informaţii aflate în ţară sub
diverse acoperiri; realizarea unor acţiuni de pătrundere în serviciile de spionaj, în scopul
cunoaşterii planurilor acestora, prin studierea şi recrutarea de cadre şi agenţi veniţi în
ţară sub diverse acoperiri (diplomaţi, comercianţi, ziarişti şi alte categorii); de a prelua sub
control activitatea cadrelor şi agenţilor serviciilor de spionaj străine care acţionau pe
teritoriul statului român şi de a desfăşura acţiuni de dezinformare şi jocuri operative în
scopul apărării secretelor de stat şi inducerii în eroare a adversarului. Direcţia a III-a era
constituită din 14 servicii, Serviciul 4 răspunzând de spațiul Grecia și Turcia.
Direcţia de contraspionaj era socotită ca fiind esenţială în apărarea stabilităţii regimului
politic de orice influenţă sau amestec direct al unor factori externi. Chiar dacă activitatea
acesteia se desfăşura doar în interiorul ţării, obiectivele vizate erau în directă sau în
strânsă legătură cu exteriorul. De aceea, alături de CIE, Direcţia de contraspionaj deţinea
un rol cheie în relaţiile externe ale României, indiferent de natura lor. De aici şi contribuţia
importantă din partea a doua a anului 1989, când ofiţerii de contrainformaţii au sesizat şi
informat conducerea Securităţii de intenţiile, planurile şi acţiunile din exteriorul şi
interiorul ţării în vederea destabilizării regimului condus de Nicolae Ceauşescu .
Așadar, revenind la nr. 342 din antetul Planului de măsuri, acesta ne indică direcția
și biroul care l-a întocmit și care răspunde de aplicarea sa 8. Cele 11 sarcini trasate aveau
ca scop clarificarea posibilei dv. colaborări, nu cu Securitatea română, ci cu serviciul de
spionaj turc. Acesta era doar începutul unei lungi acțiuni de urmărire. Până la aplicarea
măsurilor stabilite în acest plan, acțiunea informativă, și nu dumneavoastră, are numele
conspirativ ”Grigore”. Toate acțiunile Securității aveau un nume de cod. In cazul dv.,
pentru că acțiunea s-a întreprins în intervale de timp diferite și a fost coordonată de
direcții diferite, s-au stabilit mai multe nume de cod. Prima acțiune de urmărire
informativă se desfășoară la Iași, sub numele de cod ”Gabor”. Se continuă după mutarea
dv. la București sub numele ”Grigore” și se finalizează sub numele de ”Traian”. Vedeți, în
cazul dv., în alegerea acestor nume de cod, Securitatea a pornit de la inițialele numelui
real9 . Intreaga acțiune desfășurată împotriva dv., în cadrul Direcției a III-a, este
coordonată de col. Hagop Hairabedian. Ce știți dv. despre acest om. Ati avut ocazia să îl
întâlniți, să-i vorbiți?

ARMEAN CONTRA TURCO-TĂTAR

7
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 13 219, vol. 4, f. 83
8
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 92, vol. 13, ff. 17-18
9
Gemil: ”Gabor” şi ”Grigore”; Tasin - ”Traian”.

49
Din dosarele mele de la Securitate se poate constata că împotriva mea fusese mobilizată o
forţă însemnată, compusă din 13 ofiţeri de securitate şi 19 turnători, aceştia din urmă
fiind în cercul meu de „prieteni”, colegi de serviciu şi cunoştinţe. „Şeful de obiectiv” fusese
numit un vechi ofiţer de Securitate (din 1952, de la vârsta de 19 ani), col.Hagop
Hairabedian. De fapt, aşa cum atestă un document de la CNSAS, col.Hagop Hairabedian
era şeful serviciului de contraspionaj care se ocupa de Turcia. Nu întâmplător fusese pus
acolo un armean! (Vorba lui Varujan Vosganian, spusă mie direct, relativ recent, la
telefon, sper, în glumă: „ca să vă belească pe voi, turci şi tătari”). Dl.Hagop Vahram
Hairabedian provine dintr-o familie de armeni din Turcia, care fugise în România în 1920,
în timpul războiului de eliberare naţională condus de Mustafa Kemal-Atatürk. Tatăl său
fusese un membru activ al mişcării naţionale armene. Altfel spus, dl.Hagop Vahram
Hairabedian face parte dintr-o familie care susţinuse, probabil chiar cu arma în mână,
forţele străine care cotropiseră atunci Turcia. In asemenea familii erau cultivate
resentimente deosebit de puternice împotriva Turciei şi a turcilor. Este de presupus că
dl.colonel de securitate Hagop Hairabedian crescuse într-o atmosferă de ură vindicativă
împotriva Turciei şi turcilor. Aşa cum se arată în acelaşi document al Securităţii,
H.Hairabedian ştie bine limba turcă. Acest colonel de securitate Hagop Vahram
Hairabedian este în prezent un membru de vază al Uniunii Armenilor din România (UAR).

La sfârşitul lunii octombrie, mai precis la 28 octombrie 2018, l-am sunat la telefon pe
vechiul meu coleg de Parlament, dl.Varujan Vosganian, preşedintele UAR, pentru a-l ruga
să-mi înlesnească o întâlnire cu dl.col. Hagop Vahram Hairabedian. I-am transmis acestuia,
prin Varujan, că vreau să-i pun doar două întrebări: 1. dacă, într-adevăr, el credea că eram
un spion al Turciei? şi 2. dacă credea aşa ceva, doream să-mi spună ce puteam eu să
spionez şi să transmit serviciului secret turc? Atunci - mai în glumă, mai în serios - Varujan
îmi spune: „pot să depun eu mărturie că erai spion, pentru că m-ai atacat în Parlament, în
1991, apărând Turcia”. „Nu te-am atacat, am răspuns doar atacului tău împotriva turcilor,
inclusiv şi îndeosebi împotriva turco-tătarilor din România. Ce, tu erai spionul Armeniei?” ,
i-am replicat eu lui V.Vosganian. Au trecut de atunci mai mult de 27 de ani, dar se vede că
parlamentarul şi fostul ministru român Varujan Vosganian nu a uitat faptul că ripostasem
în Parlamentul României faţă de atacul său naţionalist violent. Înseamnă că replica mea a
fost temeinică şi la obiect. L-am invitat şi pe Varujan Vosganian să participe la întâlnirea
mea cu dl.col.Hagop Vahram Hairabedian. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar col.Hagop
Hairabedian nu a binevoit să-mi dea un răspuns, ceea ce înseamnă că nu vrea să
comenteze cele două întrebări. Aceeaşi poziţie a adoptat şi subalternul său, col. (SRI)
Vasile Ruse, căruia vroiam să-i pun aceleaşi întrebări. Pe acesta îl cunoscusem, prin 2011-
2012, în casa unei cunoştinţe comune, dar nu-i dezvăluisem faptul că ştiu numele lui din
dosarele mele de la CNSAS, dar şi el se făcuse că nu mă cunoaşte. Prin aceeaşi cunoştinţă
comună i-am propus să avem, eventual în trei, o discuţie lămuritoare despre acele
dosare. Nu aş fi publicat nimic din spusele lor, fără să le obţin avizul, aşa cum am făcut şi
în cazul altor persoane şi personalităţi la care m-am referit în această carte.

50
Acum înţeleg mai bine de ce supravegherea mea de către serviciile secrete a continuat şi
după ce oficial fusesem scos de sub urmărire, în noiembrie 1990. Cred că, prin relaţiile
strânse pe care le cultivă cu foştii săi subalterni de la Contraspionaj, acest col.Hagop
V.Hairabedian îmi plăteşte astfel o poliţă, mai bine zis se răzbună, pentru răspunsul ferm
pe care îl dădusem, la 13 mai 1991, de la tribuna Parlamentului României, deputatului
armean Varujan Vosganian, care ţinuse de acolo un discurs virulent împotriva turcilor şi
Turciei, ceea ce îi afectase puternic şi pe turco-tătarii din România. Aşa cum am discutat şi
în cap. X al acestui volum, replica mea a fost documentată şi categorică, ceea ce a fost o
mare surpriză pentru fruntaşii armeni, care nu erau obişnuiţi să fie contracaraţi în aşa-zisa
problemă a „genocidului”. Cred că aici se află şi cauza a tot ceea ce mi s-a întâmplat, după
acea dată, şi mi se întâmplă încă, din partea foştilor securişti şi a agenţilor lor, care,
probabil, mai ascultă de fostul lor şef de obiectiv („Traian”) de la contraspionaj, col.Hagop
Vahram Hairabedian !

L.C.: In acțiunea de urmărire ce vă viza au fost angrenaţi un număr însemnat de

colaboratori care au furnizat note informative despre dv. Cu excepţia doar a unui singur
informator („ALECU”), toţi ceilalţi nu vă prezintă însă ca un ”element dușmănos”, ci
dimpotrivă. Ne reține atenția o notă anonimă, dar care a generat o rezoluție zeflemitoare,
deşi caracterizarea era corectă, având în vedere aportul dv. la cunoaşterea istoriei acestei
țări. Ofițerul Hagop Hairabedian adresându-se unuia dintre subordonații săi cu sarcini
multiple în acțiunea de urmărire ”Traian”, nota în februarie 1987: ”După o asemenea
caracterizare ar trebui să-l decorăm şi să închidem d.u.i. Reţinem perioada îndelungată
petrecută în Turcia şi-l lucrăm activ! H.”

51
52
53
Vă rog să ne împărtășiți care este părerea dv. despre această Notă și despre rezoluția ce o
însoțește.

54
Presupun că autorul acestei caracterizări este unul dintre colegii mei de la Institutul de
istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, unde lucram atunci. După stilul textului, nu este
exclus ca acest document să fi fost scris chiar de către unul dintre marii istorici români,
ales ulterior membru titular al Academiei Române. Dar, aici sunt şi unele erori, dar fără
mare importanţă: am absolvit facultatea în 1965, nu în 1966; am funcţionat ca profesor la
Liceul din Eforie Sud până în noiembrie 1966, nu până în 1968; nu am fost lăsat să merg în
Turcia după 1981, nu după 1984; nu am avut nicio legătură de rudenie cu regretatul Yahya
Benekay, nici din partea soţiei; nu am fost niciodată adeptul principiului „scopul scuză
mijloacele”, dimpotrivă, corectitudinea fiind principiul prioritar al vieţii mele.

Caracterizări asemănătoare, oficiale, despre mine au fost date şi de Filiala Iaşi a

Academiei Române, sub semnătura Secretarului General al Filialei, acad.Petre Jitariu, în
1973, şi de Universitatea Bucureşti, sub semnătura Rectorului, prof.univ.dr.Ioan-Ioviţ
Popescu, în 1987. Caracterizări mi-au făcut şi unii informatori, care mă cunoşteau direct. In
general, toate caracterizările sunt pozitive. Documentele se află în acelaşi dosar de la S.I.E.

L.C. Așa cum reiese din dosar, toate planurile de măsuri şi de analiză existente, începând
cu acel prim plan de măsuri întocmit în acțiunea de urmărire ”Grigore”, din 15 ianuarie
1986, urmând cele din 20 septembrie 1987 şi 23 februarie 1989, privind obiectivul
„Traian”, abundă în sarcini destul de clare: urmărirea dv. la locul de muncă şi acasă,
atunci când vă întâlneaţi cu amici şi rude, în momentul vizitelor pe care le făceati (foarte
rar şi numai în cadru protocolar) la Ambasada Turciei, mjloacele de tehnică operativă
mobilizate, rețeau informativă folosită, ne fac să nu înțelegem totuşi rezoluția unui şef din
cadrul Direcţiei. a III -a: „Lucrarea nu e bine condusă!”. În toate cele 3 planuri de măsuri
adoptate de Directia a III-a (Contrainformaţii) principalul obiectiv era acela de a se
clarifica natura relațiilor dv. cu serviciul de spionaj turc, dacă erați agent al acestuia sau
nu. În fond, credeți că această suspiciune ar mai fi existat dacă nu aţi fi relatat despre
tentativa serviciului secret turc, din mai 1971, de a vă racola? De ce credeți că această
suspiciune a planat atât de mult timp asupra dv.?

Cum am zis şi în alt loc, cred că cel puţin unii şefi de la Securitate îşi făceau astfel de lucru
şi doreau să se afirme în ochii superiorilor, scoţând la iveală suspecţi de spionaj.
Sinceritatea mea stupidă le-a oferit o şansă, pe care au exploatat-o din plin, încasând ani
în şir salarii grase, fără eforturi deosebite. In acelaşi timp, cred că trebuie să avem în
vedere aici, aşa cum am mai arătat, implicarea personală, aş spune chiar vindicativă, a
şefului de obiectiv, col.Hagop Vahram Hairabedian, care vroia neaparat să demonstreze că
sunt spion al Turciei. Refuz să cred că, în atâţia ani de urmărire complexă, cel puţin unii
dintre ofiţerii de securitate nu realizaseră faptul că unul ca mine nu poate fi nici trădător şi
nici spion. Tocmai de aceea, l-au declarat agent secret turc, dar absolut fără nicio dovadă,
pe Yahya Benekay, cu care cultivam legături strânse, în ideea de a mă muta definitiv în
Turcia, unde credeam că acesta avea să mă ajute. De altminteri, în convorbirile pe care le-

55
am avut cu Yahya Benekay şi cumnatul său Turan Tezcan, în repetate rânduri, şi care au
fost înregistrate pe ascuns de Securitate şi transcrise, problema mutării mele definitive în
Turcia era tema centrală a discuţiilor. Numai într-un singur volum al Dos.İ 145375/1 sunt 5
(cinci) înregistrări ascunse, numite „Lucrări speciale”, la date diferite, însumând 166 file de
transcrieri traduse din turcă şi tătară. Nu au putut găsi nici aici vreun indiciu cât de cât
plauzibil privind recrutarea mea de către serviciul secret turc şi nici despre calitatea de
spion a regretatului Yahya Benekay. Nici interceptarea îndelungată a corespondenţei şi
telefonului meu nu a oferit col.Hagop Hairabedian şi subordonaţilor săi probele pe care le
căutau cu o râvnă demnă de o cauză mai bună. După cum, nici cei 19 turnători asmuţiţi
împotriva mea nu le-au putut procura dovezile dorite. Dar, Securitatea a refuzat să
înceteze urmărirea mea, pe care chiar a şi intensificat-o, aşa cum rezultă din acele planuri
de măsuri.

In continuarea rezoluţiei sale, pusă pe unul din documentele mai sus reproduse, un
colonel scria: „Avem o grămadă de informatori printre cercetători şi nu văd măcar o
caracterizare a obiectivului”. Dar, aşa cum am arătat mai sus, când a fost făcută o
asemenea caracterizare temeinică, în februarie 1987, probabil chiar de un viitor membru
titular al Academiei Române, care mă cunoştea suficient de bine, colonelul Hagop
Hairabedian a pus o rezoluţie ironică şi a ordonat continuarea activă a urmăririi mele. De
fapt, soluţionarea corectă a cazului meu trebuia să se facă, de mult, prin clasarea
dosarului. Dar, col.Hagop Vahram Hairabedian nu a dorit sub nicio formă să se ajungă la
acest final normal. El a continuat să mă urmărească, mobilizând multe forţe umane şi
resurse materiale consistente. In urma citirii cu atenţie a acestor dosare am ajuns la
convingerea că acest colonel Hagop Vahram Hairabedian, şeful celor care mă urmăreau cu
obstinaţie de atâţia ani, vroia neaparat să mă aresteze ca spion turc, eventual împreună
cu regretatul Yahya Benekay, pentru a învenina astfel relaţiile dintre România şi Turcia,
care în acea vreme erau deosebit de strânse şi cordiale. In investigaţiile care m-au avut ca
obiectiv, colonelul de contrainformaţii Hairabedian Vahram Hagop cred că a fost călăuzit
mai mult de resentimentele sale personale faţă de turco-tătari şi Turcia, decât de
raţionament şi rigoare.

Planurile concrete de măsuri puse în aplicare împotriva mea de Securitate, între anii 1986-
1989, învederează faptul că, cel puţin, direcţia de contraspionaj nu prea avea ce face în
vremea aceea sau, mai degrabă, nu ştia ce să facă cu mine. Mi se par chiar puerile, ca să
nu spun altfel, măsurile de genul :”identificarea tuturor surselor de informare ale lui
„TRAIAN” din domeniul turcologiei şi dacă acestea sînt exploatate informativ şi din alte
domenii de activitate”. Cum, adică ?! Trebuia să afle securiştii bibliografia pe care o
foloseam eu pentru lucrări ştiinţifice? Asta era treaba Securităţii!? Mai mult,
„informatorul „RĂDULESCU” va fi instruit să-l contacteze periodic pe „TRAIAN” şi să
stabilească: temele lucrărilor pe care le cercetează şi întocmeşte „TRAIAN”, din ce
domeniu, care sînt mediile de informare, dacă acesta depăşeşte cadrul admis”. Temele de
cercetare erau publice, iar mediile de informare erau sălile arhivelor şi bibliotecilor.

56
„Noaptea minţii!”. Ce cadru admis?! Adică, să nu folosesc documente inedite, descoperite
în arhive?! Mai departe, din aceeaşi ”NOTĂ DE ANALIZĂ în D.U.I. „TRAIAN”, nr.0016155
din 20.09.1987, a Direcţiei a III-a, aflăm că „sursele „EUGEN”, „NEGRU” şi „SONIA”,
cercetători în turcologie vor fi instruite în mod diferenţiat să ne semnaleze solicitările
făcute de „TRAIAN” în acordarea de sprijin pentru întocmirea unor lucrări în domeniu,
dacă vizează materialele ce ar avea un conţinut tendenţios şi naţionalist”. In primul rând,
dintre cei trei turnători „turcologi” nu l-am identificat în mod cert decât pe „EUGEN”, pe
ceilalţi îi bănuiesc. In orice caz, nu aveam ce să solicit acestor oameni şi nici altora ca ei. Eu
lucram atunci la primul volum din sinteza monografică privind istoria relaţiilor româno-
otomane. Nimeni altcineva, în afară de mine, nu s-a încumetat nici atunci şi nici după
aceea, până astăzi, să abordeze un asemenea subiect atât de vast şi atât de important. Iar
primul volum publicat de mine din această lucrare a fost laureat cu Premiul „Nicolae
Iorga” al Academiei Române. Iar insinuarea cu eventuala folosire a unor materiale
tendenţioase şi naţionaliste este o stupiditate, pe care a putut să o emită doar unul care
nu avea nici măcar o idee vagă despre ce înseamnă cercetarea ştiinţifică. Se vede că, de
fapt, nici securiştii nu ştiau ce aş fi putut eu spiona!

INTERCEPTĂRI

L.S.: Intr-adevăr, din tehnica operativă aplicată conform planurilor de măsuri ale Direcției
a III-a rezultă că s-au întreprins măsuri și din partea Serviciului F și a Unității speciale S.
Adică s-au procedat la măsuri de interceptare a corespondenței de filaj, de ascultare a
convorbirilor telefonice ale dv.şi ale familiei dv. şi de înregistrare a conversaţiilor
dv.private. Tehnica operativă instalată cu scopul de a se obţine cele mai mici detalii ale
discuţiilor dv. private se află în filele acestor dosare voluminoase. Practic, ceea ce
Securitatea nu obţinea de la informatorii săi, obţinea prin aceste mijloace care
pătrundeau în locuinţa dv., în biroul dv. sau chiar în camerele de hotel în care eraţi cazat
sau în restaurantul în care luaţi masa. Datorită progresului tehnic din anii 70, tehnica
operativă devenise mult mai sofisticată şi de atunci supravegherea populaţiei luase o mai
mare amploare. Acest fapt se evidenţiază şi prin actele normative emise la nivelul
Ministerului de Interne. Spre exemplu, un Ordin al Ministrului de Interne, din 1978,
prezintă în anexă detaliat toate categoriile de tehnică operativă existente şi care nu erau
puţine la număr. Dintre acestea, o mare parte au fost folosite şi în cazul dv. Scopul urmărit
era de a afla concepţiile, convingerile sau comentariile dv., în timp real. Toate acestea se
petreceau într–o Românie semnatară a tratatului de la Helsinki care se angajase în
respectarea drepturilor și libertăților individuale. Luând contact cu documentele din
volumele 1 şi 2 , care însumează 695 (şasesutenouăzecişicinci) de file, reprezentând
corespondenţa dv. poştală, transcrierea conversaţiilor dv. cu rude, amici şi cunoştinţe,
înregistrate prin microfoane ascunse, transcrierea convorbirilor dv. telefonice, ca şi ale
soţiei şi fiicei dv., Securitatea acelor vremuri avea ochi şi urechi pentru tot ceea ce se
petrecea în apartamentul în care locuiaţi şi în mediul în care trăiaţi. Cred că dintre
documentele existente în dosar, transcrierile pe bază de tehnică operativă poartă cea mai

57
mare încărcătură emoţională, pentru că vă transferă în atmosfera şi discuţiile de familie,
uneori prea intime, în discuţiile amicale sau profesionale, în mijlocul unor comentarii
demult uitate şi vă demonstrează dv. si nouă cititorilor, cât de adânc pătrunsese
Securitatea în viaţa dv., în lumea în care trăiaţi. Redăm mai jos, cu titlu ilustrativ, doar
câteva din înregistrările zilnice ale convorbirilor făcute prin postul telefonic de la
domiciliul dv. Legat de acest aspect, v-aş ruga să ne spuneţi dacă ştiaţi atunci sau
bănuiaţi, cât de des şi de minuţios eraţi ascultat? Ce aţi simţit la momentul lecturii
acestor transcrieri?

58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68
69
Îmi amintesc şi acuma că nu îmi puteam stăpâni tremurul mâinilor, atunci când citeam
aceste dosare. Aşa păţesc când sunt pus în faţa unei situaţii sau persoane care îmi displace
profund. A fost ceva groaznic, am trăit un şoc emoţional foarte puternic, constatând faptul
că Securitatea intrase brutal până şi în cele mai mărunte şi sensibile trăiri ale mele şi ale
familiei mele. Bănuiam că sunt supravegheat, inclusiv cu mijloace tehnice, dar nu
realizasem amploarea şi duritatea acestei operaţiuni. In dosare sunt încă multe, foarte
multe înregistrări de acest fel. Prefer să nu mai discut despre acest aspect.

L.C.: Vă înţeleg. Doresc totusi să subliniez şi faptul că în dosar există mai multe dovezi din
care rezultă că, cel puţin, o parte din corespondența dv. a fost interceptată. Din notele de
relații ale unității speciale 0647 rezultă că acestea au fost supuse unor măsuri specifice
„control fizic, xerox” si ulterior repuse în circulație. Au ajuns în cele din urmă la dv. aceste
scrisori sau nu v-au parvenit niciodată?

70
Traducerea mesajului:

„SÜLEYMAN DEMIREL 11 iulie 1985

71
 Tuzla
Stimate Domnule Dr.Tahsin Gemil
Vă mulţumesc pentru politeţea de care aţi dat dovadă trimiţându-mi, prin apreciatul nostru
prieten Yahya Benekay, valoroasa dv.operă.
Împreună cu felicitările şi aprecierile mele, vă urez continuarea succeselor dv.
Cu stimă,
S.Demirel”

Cum am mai spus în alt capitol, ştiam că Securitatea îmi controlează corespondenţa cu
străinătatea, aşa cum, de altfel, multă lume se afla în aceeaşi situaţie. Nu credeam însă
că îmi este controlată şi corespondenţa internă. Am văzut în aceste dosare că toate
scrisorile şi c.p. trimise şi primite de mine, la şi de la rude, prieteni, colegi ş.a. erau
violate, citite, xerocopiate şi îndosariate. Poate unele s-au pierdut sau au fost reţinute,
nu îmi dau seama. In orice caz, cred că supravegherea mea căpătase proporţii aberante.

„DRAGII MEI TURNĂTORI”

L.C: Aplicarea acestor măsuri de tehnică operativă demonstrează îndeplinirea tuturor

planurilor de măsuri prin intermediul unui număr semnificativ de informatori care aveau
sarcini precise în urmărirea dv. Unii dintre aceştia proveneau din cercul colegilor de
serviciu sau al prietenilor, alții rezultă că ar fi fost angajați ai ambasadei Turciei la
Bucureşti. „Ordinare” sau nu, acestea sunt turnătorii adevărate şi cu implicaţii. Cine sunt
cei care se ascund în spatele acestor nume conspirative „Alecu”, ”Cantemir”, ”Rădulescu”,
”George”, „Eugen”,”Lăcrămioara” și aceștia sunt doar o parte....Legea actuală vă permite
să cereți deconspirarea acestora. Ați solicitat acest lucru CNSAS?

Am fost informat la timp de CNSAS despre această posibilitate de a afla adevăratele

nume ale celor care m-au turnat, unii chiar cu zel şi răutate ticăloasă. Gabriel Liiceanu a
dedicat delatorului său o carte întreagă, intitulată „Dragul meu turnător”. Şi eu am fost
şocat, mai ales când mi-am dat seama că oameni în care avusesem mare încredere şi îi
considerasem apropiaţii mei erau, în realitate, oamenii Securităţii şi fuseseră puşi să mă
urmărească în tot ce fac, gândesc şi vorbesc. Pe unii i-am identificat imediat, despre alţii
nu ştiu nici acuma cine sunt în realitate. Cu ani în urmă, nu am vrut să fac cerere pentru
deconspirarea turnătorilor mei. Am preferat să nu ştiu cine sunt, pentru a nu-mi pierde
simpatiile faţă de unii din jurul meu. Dar, după atacurile mârşave, total nedrepte de care
am avut parte, în ultima vreme, din partea unor tătari, şi la care toţi amicii mei tătari au
rămas doar spectatori tăcuţi, mi-am revizuit atitudinea şi, în toamna trecută, am făcut
cererea respectivă. Am început să primesc răspunsuri de deconspirare. Deocamdată nu
sunt surprize, dar sunt sigur că vor apărea, mai devreme sau mai târziu. In orice caz, vreau
să înşir aici numele de cod ale celor care au dat despre mine Note informative reale, unii
chiar de mai multe ori: „Rădulescu”, „Eugen”, „Cantemir”, „Lăcrămioara”, „Roman”,
„Lanbru”, „Sandu”, „Nicolae”, „Negru”, „Sonia”, „Daniela”, „Sorina”, „Alecu”, „George”,
„Popa”, „A”, „Horia”, „Pintea”, „Relu”. Era chiar o „armată” de delatori! Pot să spun că cei
mai zeloşi au fost „Cantemir”, „Pintea”, „Rădulescu”, „Lăcrămioara”, „Eugen”, „Daniela”,

72
iar cel mai ticălos cred că a fost cel care semna „ALECU”. Aşa cum este precizat în „Nota de
Analiză în dosarul de urmărire informativă „TRAIAN”, din 23.02.1989 (p.3-4), semnat de
„Ofiţer specialist III, lt.maj.Ruse Vasile şi Căpitan Chiriţă Vasile”, mai sus reprodus : „Sursa
„ALECU”, legătură apropiată a obiectivului, căreia aceasta i-a solicitat să-l ajute în
rezolvarea unor probleme personale, va fi instruită să ne semnaleze operativ date privind
contactele lui „TRAIAN” cu unii intelectuali de naţionalitate turco-tătară, interesul
manifestat faţă de această categorie de persoane, precum şi poziţia sa faţă de anumite
evenimente interne şi internaţionale la care iau parte România şi Turcia. Tot prin sursa
„ALECU” se va acţiona în vederea obţinerii mulajului cheilor de la intrarea în
apartamentul lui „TRAIAN”. Termen: 01.04.1989, Răspunde: Lt.maj.RUSE VASILE”.

Se înţelege că erau plănuite percheziţii ilegale în locuinţa mea, deoarece telefonul meu
era pus sub ascultare încă din 1985, aşa cum atestă dosarele pomenite. De altminteri, la
punctul 6 (pag.5), din acelaşi document, se prevedea: „In scopul depistării unor eventuale
însemnări, înscrisuri sau alte materiale conţinând date secrete ce ar putea fi transmise
serviciului de spionaj turc, a unor substanţe sau altor elemente ce ar putea să ne indice că
obiectivul foloseşte mijloace de conspirare a legăturii cu cadrele de spionaj vor fi
efectuate percheziţii secrete atît la locul de muncă al sus-numitului, cît şi la domiciliul său.
Termen: 01.05.1989, Răspunde: Cpt.Chiriţă Vasile”. Acuma, îmi vine să râd. Ce date
secrete?! Ăştia mă luaseră drept un soi de James Bond, pe când bietul de mine nu vroiam
atunci nimic altceva decât să fiu lăsat în pace, ca să-mi pot ocroti familia, în acele condiţii
din ce în ce mai rele, pentru toată lumea.

Dacă este persoana pe care o suspectez, acest „Alecu” îmi era într-adevăr un apropiat, îl
apreciam ca un prieten de valoare. Mergeam cu el şi cu alţi amici la restaurant, fiind de
multe ori invitaţii lui. Bănuiesc că el s-a folosit de un asemenea prilej pentru a umbla în
buzunarele paltonului meu şi de a lua mulajul cheilor mele de acasă. Legat de rezolvarea
unor probleme personale, acest ins m-a ajutat, într-adevăr, într-o vară, cred în 1988, să
închiriez două camere într-un hotel, pentru o săptămână, la munte, pentru familia mea şi
pentru cea a surorii mele Nermin. In acele vremuri era foarte greu, pentru un cetăţean de
rând ca mine, să obţină cazare la un hotel sau la o vilă, fie ea şi veche, la munte sau la
mare. Acuma îmi dau seama, de ce directorul acelui hotel vechi din Predeal a fost atât de
surprins atunci când i-am oferit un „cartuş” de Kent şi o sticlă de „Campari”, ca mulţumire.

Acelaşi „Alecu” a continuat să mă toarne şi după 1990, insinuând chiar că merg singur şi
dau informaţii la Ambasada Turciei despre situaţia populaţiei turco-tătare din Dobrogea.
Este cel puţin rea voinţă aici, deoarece de cele mai multe ori am mers însoţit la Ambasada
Turciei, inclusiv de acest individ, iar informaţiile respective trebuia să le dau, căci
problemele de învăţământ în limba turcă, care erau prioritare atunci, nu puteau fi
soluţionate decât cu ajutorul Turciei. S-a ajuns până acolo, încât într-una din Notele
informative ale acestui „Alecu”, mai precis în cea din 06 iunie 1990, se afirmă că cele 20 de
cadre didactice de limba turcă, pe care doream să le trimitem în acea vară în Turcia,

73
pentru perfecţionare, erau considerate „viitorii „candidaţi” la agentura spionajului turc”,
şi, ca urmare, turnătorul „Alecu” „a fost instruit asupra modului de acţiune pentru a
putea intra în posesia acestei liste, în vederea iniţierii unor verificări despre persoanele ce
ar putea intra în atenţia spionajului turc”. Îţi stă mintea! Era imediat după primele alegeri
democrate din România (20 mai 1990), toată ţara fusese cuprinsă de o efervescenţă
extraordinară de înnoire, iar aceşti tipi „căutau cai verzi pe pereţi”, eufemistic vorbind.
Acea listă era la îndemâna oricui, căci nu era nimic secret şi subversiv. Acest document a
fost publicat în acelaşi vol.II, din „Moştenirea istorică a tătarilor”, pp.407-408. Public aici şi
o altă „Notă informativă” a aceluiaşi „ALECU”, din 03 aprilie 1990, în care răutatea şi
gândirea securistă a acestui turnător reies cât se poate de clar. Referindu-se la Conferinţa
naţională din 24 martie 1990 a UDTMR, unde fusesem ales, cu o majoritate confortabilă,
cap de listă a candidaţilor organizaţiei la alegerile parlamentare din mai 1990, „Alecu”
insinuează că ar fi o acţiune subversivă faptul că promisesem populaţiei turco-tătare că
voi „lupta pentru obţinerea unor drepturi sociale ce se cuvin minorităţii turco-tătare, care
în opinia sa (adică, a lui T.Gemil) „nu trebuie să fie cu nimic mai prejos decît celelalte
minorităţi mai reprezentative din România”. „Încercând, la indicaţia noastră, să
stabilească adevăratul motiv pentru care GEMIL TASIN doreşte cu orice preţ să devină o
personalitate în cadrul acestei comunităţi..., după cum apreciază sursa noastră, nu ar fi
exclus să urmărească să cunoască cât mai multe date şi informaţii pe care să le transmită
turcilor”. Acelaşi turnător insinua şi ideea că relaţiile mele apropiate cu unii intelectuali
turco-tătari ar avea ca scop „exploatarea informativă” a acestora „în diverse aspecte ce îl
interesează”. Altfel spus, „prietenul”„ALECU” sugera că Tasin Gemil era un spion. Este
unicul „indiciu” în acest sens aflat în cele 801 pagini strânse de Securitate timp de 20 de
ani. Vedeţi singuri ce putea să facă un om pe care îl consideram prieten! Nu ştiu de ce a
vrut să-mi facă un rău aşa de mare această persoană, pe care o apreciam şi o simpatizam?!
Avea titluri şi prestigiu profesional, iar în plan material stătea incomparabil mai bine decât
mine. Nu ne-am certat niciodată, dimpotrivă, vorbeam întotdeauna frumos unul cu
celălalt şi nu îmi ascundeam preţuirea faţă de el. Nu îl înţeleg nici acuma!

Aşadar, cred că se poate înţelege acum mai bine faptul că Securitatea a căutat mereu să
mă împiedice, ca să nu ajung „o personalitate în cadrul acestei comunităţi”. De aici, toate
obstacolele care mi-au fost puse pe plan profesional, apoi, şi politic, diplomatic, fapte
concrete la care m-am referit în capitolele precedente. Aceeaşi acţiune potrivnică mie a
continuat şi după 1990, continuă şi astăzi, inclusiv prin încercări repetate de defăimare a
imaginii mele, îndeosebi în cadrul comunităţii turco-tătare.

Din acelaşi dosar S.I.E. putem afla şi numele ofiţerilor de securitate care au luat ani de zile
lefuri mari ca să mă urmărească pe mine, un simplu cetăţean loial şi corect până la prostie:
col.Hagop Hairabedian – şeful obiectivului, maior/lt.col.Popa Gheorghe – specialist II, mr.
Stescu Constantin, cpt.Ghiţoiu I., col.Moise, cpt.Culea, cpt.Florescu Ion, mr.Apostol Savu,
lt.Stan Viorel, lt.Gheorghe Laurian, lt.Butnărescu Margareta, lt.maj.Ruse Vasile, cpt.Chiriţă
Vasile. O veritabilă „trupă” de şoc!

74
Deci, fuseseră mobilizaţi 13 ofiţeri de securitate şi 19 informatori. Pentru ce ? Eu nu
înţeleg, nici acuma, cum o instituţie serioasă de stat putea să facă aşa ceva!? Ce să
spionez?! Probabil, să nu transmit în străinătate faptul că poporul român trăia atunci
înfricoşat, în cea mai neagră mizerie, fără libertăţi elementare, fără alimente de bază, fără
căldură şi lumină curentă. Dar, asta o ştia toată lumea. De fapt, Securitatea vroia să scoată
la iveală duşmani, fie şi fictivi, pentru a deturna atenţia populaţiei. M-a ferit bunul Allah,
grăbind eliberarea din Decembrie 1989. Altminteri, mă tem că eram aruncat în închisoare,
cu acuzaţii fabricate. Asta arată documentele din dosarele mele de la CNSAS.

L.C.: Vă propun să discutăm putin despre alte câteva dintre notele informative, destul de
multe, existente în dosarul dv., note informative ce aparțin informatorilor ce au fost folosiți
în acțiunea de urmărire ce vă viza. Prin acestea se poate demonstra tuturor celor
interesați ce însemna să fi fost un colaborator „eficient” si cum redactau realii informatori
materialele informative prezentate ofițerilor cu care erau în contact. Prin urmare, cei mai
eficienţi informatori proveneau din rândul apropiaţilor dv., cum erau informatorii
„Rădulescu”, „Alecu/A”, „Cantemir”, „Lăcrămioara”, „Pintea”, „Eugen”, „George”ş.a.,
care aveau sarcini foarte precise, prin planurile de măsuri puse în aplicare împotriva dv.,
între anii 1986-1989. Este clar faptul că, aceste surse ofereau informații de valoare
operativă, utile ofițerilor care instrumentau cazul si care solicitau acestora, ca şi altora, să
vă mențină „în atenție pentru a vă supraveghea întreaga activitate”, această sarcină având
un termen „permanent”.
Iată un om bine informat, sursa „Rădulescu”. Redăm aici una dintre notele sale
informative:

75
76
L.C.: O altă sursă foarte activă este „Cantemir”, de la care ofițerul de legătură primea
materiale chiar la domiciliul acesteia. Informațiile oferite de această sursă fac referire la

77
aspecte de ordin profesional, dar și la foarte multe probleme de ordin personal care
puteau fi folosite de ofițeri în instrumentarea multor altor cazuri, adică erau „gloanțele”
necesare pentru a ținti în alte destine și a răscoli alte vieți, îngrădindu-se drepturi și
libertăți fundamentale pentru care unii și-au pierdut viața. Cred că nu este ușor să citești
nota ofițerului (N.O.) de pe una dintre aceste note „S-ar părea că „Traian” se ferește de
bunul său prieten „Cantemir”....”

78
79
L.C.: Dintr-o notă a unui alt ofițer, cpt. Ruse Vasile, tot de la Direcția a III-a, din noiembrie
1989, aflăm alte informații cu valoare operativă „exploatată la DUI „Traian”.

80
Descoperim astfel o altă informatoare, „Lăcrămioara”, probabil una dintre colegele dv.,
care punea la dispoziția ofițerului informații utile, fiind „instruită să urmărească în
continuare obținerea de noi date...” . Avem, prin urmare încă un model de notă
informativă ce indică un real colaborator.

Evident că unele informații erau culese și din mediul în care lucrați, de la Institutul
„Nicolae Iorga”. De acolo sursa „Pintea” oferea informații cu privire la activitatea dv.
profesională, dar și date ce vizau probleme ale familiei dv., căci nu degeaba „sursa a fost
instruită” să vă „supravegheze atent” . Tot din nota ofițerului constatăm că ne
confruntăm cu o notă ce se va exploata în copie la D.U.I. „Traian” pentru că, așa cum
prevedea procedura de lucru, un exemplar al acesteia se clasa la dosarul de rețea al
sursei.

81
82
83
84
85
86
87
Nu întâmplător am propus discutarea acestor note informative, doar câteva din cele
făcute în legătură cu dv. şi aflate în aceste dosare. Ele arată clar cum erau adevăratele
note informative cu valoare operativă, care azi se pot constitui în probe pentru stabilirea
calității de colaborator. Așa cum putem constata acum cu toții, aceste note informative,
semnate cu nume conspirative și conținând însemnări clare ale ofițerilor de securitate care
se ocupau de instruirea surselor lor, sunt complet diferite de așa zisele „note informative”
ce v-au fost atribuite dv. Numai o persoană cu totul rău intenţionată sau inconştientă
poate să mai pună la îndoială faptul că, în realitate, dv. aţi fost o victimă a Securităţii,
nicidecum un colaborator al ei!

Documentele fostei Securități nu trebuie și nu pot fi considerate niște șabloane. Un

cercetător serios are obligația de a analiza surse diferite, de a face comparații și de a
încadra aceste documente în contextul potrivit. Doar așa putem, prin cercetarea acestei
arhive, să curățăm trecutul nostru, al tuturor, și să nu ne transfomăm și noi, prin
interpretarea incorectă și tendențioasă a acestor mărturii arhivistice, în autorii unor reale
acțiuni de poliție politică contemporană.

Au „vorbit” documentele şi a explicat specialistul! Nu cred că este cazul să intervin şi eu

aici.

L.C.: Toate aceste note informative, operațiuni de filaj au fost dirijate și instrumentate de
un numar apreciabil de ofiţeri, dar din păcate nu eraţi un caz singular... Aşa lucra
Securitatea română şi poate de aceea e bine ca aceste documente să fie făcute publice,
pentru ca tragedia acelori timpuri să nu se repete, iar generaţiile actuale şi viitoare să
cunoască toate aspectele situaţiei, pentru a nu permite repetarea unori orori. Acest lucru
nu se poate realiza decât prin cunoaşterea documentelor vremii, care reprezintă
„produsul” muncii de securitate. Rolul CNSAS şi al tuturor celor care ne-au trecut pragul la
sala de studiu este să facă publice aceste dosare pentru a înţelege cum şi cât acţiona
Securitatea. Este de la sine înţeles faptul că, apărarea intereselor ţării era un obiectiv
major al acestor ofiţeri, pe care îl putem înţelege şi accepta, dar încălcarea drepturilor
omului, terorizarea cetăţenilor, presiunea pusă pe unii dintre aceştia, nu este de înţeles
sau de admis. Mai mult, prezenţa unora dintre aceşti ofiţeri de securitate în viaţa publică
de azi, în contextul în care din documentele publicate de diverse persoane care au avut
acces în arhiva CNSAS reiese clar că au săvârşit acţiuni ostile cetăţenilor ţării, nu cred că
mai trebuie admisă. În cazul dv. este clară îngrijorarea pe care o aveau legat de modul în
care aţi fi putut prezenta în afara ţării realităţile de aici. Nu stiu în ce măsură ar fi reuşit să
vă închidă în acea perioadă pentru că, din a doua parte a anilor 1960, tactica Securităţii se
schimbase, dar aceasta nu inseamnă că nu am mai avut deţinuţi politici. Din contră, nu
atât de mulţi, însă unii chiar reprezentativi. Intelectualii vremii erau şi mai mult vizaţi
tocmai pentru forţa convingerilor şi a opiniilor lor, pe care nu ezitau să le facă publice în
mediile în care aveau acces prin prisma realizărilor lor profesionale. Da, înscenări sau

88
acuzaţii fabricate se făceau în acea perioadă şi posibil ca şi persoana dv. să fi fost vizată.
Îngrădirea liberei circulaţii pentru un intelectual interesat de documente din alte arhive,
însemna de fapt impiedicarea evoluţiei profesionale sau ingreunarea ascensiunii sale. Nici
notele informative furnizate de unii informatori din reţeau care se ţesuse în jurul dv. nu
sunt de uitat. Prin ele se poate creiona profilul informatorului clasic, ataşat Securităţii. Cei
care se grăbesc să facă aprecieri la adresa unei persoane cred că ar trebui mai întâi să
vadă cum arăta un informator real al acelor vremuri şi abia apoi să formuleze acuzaţii.

PREGĂTIRI PENTRU ARESTARE

l.c.: Domnule profesor, numele dv. a fost legat strâns, în aceste dosare, de cel al
cetăţeanului turc Yahya Benekay, care a fost botezat de Securitate „BENEA”. Aşa cum
vedem în dosarele dv. din ultimii ani ai regimului comunist, Securitatea trecuse deja la
măsuri operative premergătoare arestării, atât în privinţa dv., cât şi faţă de Yahya
Benekay. Ce ne puteti spune despre acest ”Benea”? Era el un agent al spionajului turc
care încerca recrutarea dv. pentru M.I.T. sau un simplu comerciant?

89
90
Sunt convins că regretatul Yahya Benekay nu era nici agent al MIT şi nici comerciant. El
era doar un om de cultură, poet şi gazetar. La pensie, Y.Benekay prefera să vină în
România, decât să meargă în alte ţări. Era sincer ataşat de România, mai bine zis de
copilăria sa petrecută în Dobrogea, în satul Qaratay (azi, Nisipari). L-am cunoscut în 1971,
cu prilejul unei recepţii organizată la Consulatul României de la Istanbul; cred că m-a

91
prezentat chiar consulul general Ilie Tudor. Pe atunci, Yahya Benekay era inspector vamal,
apoi a devenit inspector general şi o vreme chiar subsecretar de stat la Ministerul Vămilor
din Turcia. Dar, în acelaşi timp, el publica poezii, articole de fond şi reportaje (inclusiv
despre România) în ziarele şi revistele importante din Turcia. Câteva din poeziile sale au
devenit şlagăre în Turcia. Impreună cu Ion Băieşu, am tradus unele din poeziile sale şi le-
am publicat în periodicele culturale cele mai prestigioase, ca: „România literară”,
„Luceafărul”, „Contemporanul” ş.a. Ştiu că, cel puţin, o carte a lui Y.Benekay a fost
premiată de Asociaţia Ziariştilor din Turcia. Yahya Benekay era un apropiat al Prim-
Ministrului/Preşedintelui Süleyman Demirel. Prin Yaya abi i-am trimis lui Süleyman
Demirel cartea mea cu documente otomane, pentru care Preşedintele Süleyman Demirel a
ţinut să-mi mulţumească personal, mesaj olograf care a căzut, mai întâi, în mâinile
Securităţii (vezi fotocopia). De altfel, tot prin intermediul lui Yahya Benekay îl cunoscusem
şi pe prietenul său, dl. Hulusi Turgut, un ziarist de mare prestigiu, biograful şi secretarul
particular al Preşedintelui Süleyman Demirel. Dl.Hulusi Turgut şi Yahya Benekay au fost
oaspeţi în casa mea din Bucureşti. Vreau să spun că, eventuala arestare a lui Yahya
Benekay, împreună cu mine, nu ar fi rămas fără ecouri în Turcia, chiar la nivelul cel mai
înalt.

Am rămas cu convingerea că regretatul Yahya Benekay era un om deschis şi bun la suflet.

Afirm cu toată responsabilitatea că, în cei peste douăzeci de ani cât au durat relaţiile
noastre, până la moartea sa, zic eu, timpurie, Yaya abi nu mi-a cerut sau nu a încercat
măcar să-mi ceară informaţii cu caracter special. Dimpotrivă, el privea întotdeauna cu
bunăvoinţă şi înţelegere realităţile nu tocmai frumoase din acele vremuri din România.
Aveam şi dispute cu el pe această temă: „tu vii în România să te distrezi pe bani puţini, de
aceea îţi place aici. Ia să trăieşti tu zi de zi aicea, atunci să aud ce vei spune?”, îi atrăgeam
eu atenţia. Sunt sigur că Yahya Benekay dorea să fie un mesager al culturii române în
Turcia. A făcut nu puţin în această privinţă. Cărţile lui Panait Istrati au fost publicate în
Turcia şi s-au bucurat de un succes enorm graţie străduinţelor lui Yahya Benekay. Piesele
lui Ion Băieşu au fost traduse şi puse în scenă în Turcia prin eforturile lui Yahya Benekay.
Câteva romane ale lui Zaharia Stancu au fost traduse şi publicate în Turcia tot datorită lui
Yahya Benekay. Nu ştiu de unde a scos Securitatea că Yahya Benekay era spion?! Ca şi în
cazul meu, în dosarele mele de la CNSAS nu există nici cea mai mică dovadă în acest sens.
Nu am crezut şi nu cred că această acuzaţie era reală. Dacă era aşa, ar fi încercat el să facă
ceva în acest sens. Dar, repet, nu am observat niciodată absolut nimic suspect în
comportamentul lui Yahya Benekay. După toată tevatura cu bănuiala de spionaj la adresa
mea, eram foarte atent la asemenea chestiuni. Cred că şi în privinţa lui Yahya Benekay
Securitatea îşi făcea de lucru, aşa cum a făcut şi în cazul meu. În lipsa unor probe reale,
col.H.Hairabedian şi oamenii săi au scos la iveală un spion fictiv, ca să-l lege de mine. De
fapt, col.Hairabedian Vahram Hagop vroia neaparat să mă bage în puşcărie, ca spion turc,
ca şi pe regretatul Yahya Benekay, care avea însă relaţii sus puse nu numai în Turcia, ci şi
în România, fiind bun prieten şi cu regretaţii scriitori Ion Băieşu şi Fănuş Neagu, ca şi cu
celebrul fotbalist şi antrenor Cornel Dinu. Nu în ultimul rând, Yahya Benekay şi cumnatul

92
său Turan Tezcan erau curtaţi şi de către Vasile Patilineţ, fost ministru şi ambasador al
României la Ankara. Intr-o seară, am fost şi eu, împreună cu Yaya şi Turan, în casa lui
Vasile Patilineţ, aflată lângă mănăstirea Caşin, prilej cu care m-am plâns, desigur în
particular, de presiunile exercitate de Securitate asupra mea. Mi s-a părut, după aceea, că
a fost o oarecare relaxare în acea presiune, care a fost însă reluată nu după multă vreme.
Cred că, acest col. Hagop Vahram Hairabedian este cel care a asmuţit Securitatea
împotriva mea şi a lui Yahya Benekay, cu scopul de a strica relaţiile dintre România şi
Turcia, care erau excelente în acea vreme. Asta este convingerea mea, după atâţia ani şi
după citirea dosarelor pe care mi le-a întocmit Securitatea, timp de peste 20 de ani.

L.C: Securitatea a intervenit in viața dumneavoastră mai bine de 20 de ani. Conform

documentelor de arhivă acțiunea de urmărire ce vă viza se închide în noiembrie 1990. Prin
urmare, ieșiți din vizorul securității la un an după ce România devenise liberă. Într–o
Românie pentru a cărei libertate fuseseră sacrificate vieţi tinere, ofițerii au ajuns cu greu
la concluzia că verificarea dv. trebuie să înceteze pentru că nu existau dovezi ale racolării
dv. de către serviciul de spionaj turc. Ați resimțit această supraveghere și în primii ani de
liberate din România?

Am mai spus că urmărirea mea nu cred că a încetat odată cu acel document din noiembrie
1990, când eram deja membru al Parlamentului României şi apăram interesele ţării pe
plan internaţional, în primul rând la AP-NATO (vezi cap.X). Măcar de această activitate
trebuia să se ţină seama. Dar, nu a fost aşa. Am simţit mereu suprevegherea serviciilor
secrete, ceea ce mă deranja şi mă stresa. Am relatat în această carte şi despre modul în
care am fost împiedicat mulţi ani să ajung ambasador, iar de curând am fost blocat, de
dna.Silvana Rachieru şi de un domn pe nume Georgică Severin, preşedintele Comisiei de
Cultură din Senatul României, să ajung directorul ICR Istanbul, unde fusesem numit de
preşedintele ICR, ilustrul profesor Andrei Marga. Aş fi putut face incomparabil mai mult,
decât se face acuma, pentru promovarea culturii şi intereselor României nu numai în
Turcia, ci şi în toată lumea turcică. In primul rând, cred că eram singura persoană care ar fi
putut organiza diaspora românească din Turcia, compusă din circa şase-şapte milioane de
urmaşi ai turco-tătarilor originari din România. Pornisem chiar acţiunea de înfiinţare a
„Asociaţiei Culturale a Turcilor Originari din România” (ACTOR); găsisem printre amicii mei
universitari, ziarişti şi oameni de cultură mulţi dispuşi să se implice în această acţiune şi
chiar să-şi asume conducerea acestei organizaţii. Aveam experienţa înfiinţării unor
asemenea asociaţii şi obţinusem deja succese importante în Azerbaidjan şi Turkmenistan
în defăşurarea diplomaţiei culturale. Nu au contat pentru acele persoane interesele
naţionale, ci cele ale unor grupuri sau persoane, care pentru a mă împiedica recurgeau la
acelaşi clişeu fals al „trădării”, cultivat cu obstinaţie de col.Hairabedian Vahram Hagop şi
subordonaţii săi din Securitate. Imi pare rău că o spun, dar am avut şi am, şi acuma,
convingerea că, cel puţin, anumite persoane sau structuri continuă şi în prezent să mă
supravegheze şi chiar să mă atace, probabil ca avertisment. Nu ştiu de ce şi nici pentru
ce?!

93
L.C: Domnule Profesor, mai sunt în dosar două documente care atestă totuşi o
„colaborare” a dumneavostră cu ofiţerii români de securitate. Vă propun să le facem
publice ca un model de colaborare de care cred că nimeni nu se va feri să o facă
cunoscută:

94
L.C.:Este vorba de o adresă a unităţii de securitate Bucureşti, care se pregătea să vă
aresteze şi solicita unităţii de informaţii externe să verifice ce informaţii deţine cu privire
la persoana dv. Ne atrage atenţia răspunsul Centrului de Informaţii Externe din care
reţinem că „G.T. a sprijinit organele de stat....”. Domnule profesor, aşa este?

Deci, în octombrie 1989, cu puţină vreme înainte de Revoluţia din Decembrie 1989,
Securitatea pregătea arestarea mea, sub acuzaţia de spionaj, care nu fusese însă dovedită.
U.M.0544, care se ocupa de informaţii externe, releva însă faptul că am „sprijinit
organele de stat în obţinerea unor documente de arhivă”. Un alt serviciu pe care l-aş fi
făcut Securităţii, din 1971 până în octombrie 1989, nu este menţionat în acest document
oficial intern. Cred că este dovada concluzivă a ceea ce a însemnat aşa-zisa mea
„colaborare” cu Securitatea.

L.C.:După tot acest tumult, după mai mulţi ani de căutări ale unor așa zise dovezi de
colaborare a dv. cu serviciul de spionaj turc, abia în noiembrie 1990 avea să se formuleze
concluzia finală a fostei Securități care, deși la acea data nu mai exista oficial, reușea
totuşi să se manifeste în continuare ca o forţă, cum a făcut şi în cazul dv:

95
L.C.:Clasarea dosarului „fără menţinerea sa în evidenţa operativă” însemna practic că
după această dată nu mai exista posibilitatea redeschiderii acţiunii de urmărire. „De jure”,
din acest moment, aţi ieşit de sub lupa Securităţii. „De facto”, vă rog pe dv. să ne indicaţi
momentul...

Acest document a fost publicat integral, în 2012, în acelaşi vol.II din „Moştenirea istorică
a tătarilor”, pp.411-412. Am spus şi aici, am declarat şi în alte locuri: nu cred că
Securitatea sau cei care încă o servesc m-au scos total de sub supraveghere şi presiuni. Mă
tem că Hagop Vahram Hairabedian şi subalternii săi fideli au rămas cu regretul că le-am
scăpat din gheare chiar în ultima clipă, gând care cred că nu le-a dat pace, cu atât mai mult
cu cât am avut apoi o ascensiune rapidă în fruntea comunităţii turco-tătare şi în
activitatea politico-diplomatică. De aceea, au făcut tot ce le-a stat în putinţă să mă
blocheze sau cel puţin să-mi pună piedici. In acest sens, acele elemente, care deţin încă
forţă, s-au folosit în primul rând de agenţii pe care îi aveau printre tătari, iar aceştia nu
sunt puţini, din păcate! De peste zece ani, deţin copiile electronice şi ale altor dosare de la
CNSAS, care colcăie de turnători, inclusiv tătari din Dobrogea, recrutaţi din toate
categoriile sociale, tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei, chiar soţ-soţie, amândoi informatori.
Aceste dosare se află şi în posesia unor colaboratori ai mei, pe care îi încurajez acuma să le
studieze cu atenţie şi să le publice în cadrul unor lucrări ştiinţifice.

Cu ajutorul acestor unelte, infiltrate şi în conducerea UDTTMR, a fost oprit Programul de

renaştere naţională a tătarilor din România, pe care începusem să-l urmăresc gradual şi
efectiv încă din 1990, program pe care îl reluasem şi după întoarcerea din străinătate, în
2007. Cred că aceleaşi forţe oculte au pus la cale şi recentele atacuri ticăloase împotriva
mea, cu scopul de a mă izola de comunitatea turco-tătară... În cele din urmă, au reuşit să
mă obosească şi să mă învingă, având însă şi concursul tacit al întregii comunităţi tătare!
Comunitatea tătară din România este dusă acuma către pieire, iar eu m-am retras între
cărţile mele. Ce mai vor?! In timpul cât mi-a mai rămas de trăit, nu vreau nimic altceva
decât să fiu lăsat în pace, ca să-mi văd în linişte de activitatea ştiinţifică. Atât! Nimic mai
mult!!!

96