EUGEN SIMION

FICŢIUNEA JURNALULUI INTIM

I. Există o poetică a jurnalului?
Ediţia a II‑a
revăzută şi adăugită

Editura Virtual
2010
 - II -

ISBN(e): 9 78–606–8281–78–0
978–606–8281–76–6

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti‑piratare. Multiplicarea textului, sub
orice formă, este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

 - III -

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A II‑A . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2

INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1. UN GEN CARE‑ŞI CAUTĂ STATUTUL LITERAR.
POATE FI JURNALUL LITERAR O OPERĂ? DELIBERĂRI . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
2. DE CE ŢINEM JURNALUL INTIM? FUNCŢIILE LUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3. CÂND APARE JURNALUL INTIM? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
4. EXISTĂ O POETICĂ A JURNALULUI INTIM? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
A. Un discurs care are oroare de literatură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
B. Fragmentarismul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
5. CLAUZA CALENDARITĂŢII. LEGEA BLANCHOT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
6. TIMPUL TRĂIRII, TIMPUL SCRIITURII. PRINCIPIUL SIMULTANEITĂŢII.
AMENDAMENTUL LEIRIS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
Studiu de caz:
O confesiune din secolul al X‑lea. Însemnările de căpătâi
ale doamnei Sei Şõnagon. Un îndreptar de morală perfectă. . . . . . . . . . . . . . . . . 83
7. ARTIFICIUL SINCERITĂŢII. LEGEA BARTHES . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
8. AUTENTICITATE ŞI CONFIDENŢIALITATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
9. LE DEDANS ŞI LE DEHORS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
Două studii de caz:
A. Un jurnal al vieţii exterioare. Cazul Goncourt.
«O autopsie perpetuă şi zilnică» . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
B. Discursul «voiajor». Jurnalul de călătorie. Din nou despre Gide . . . . . . . . . 126
10. AUTOR, NARATOR, PERSONAJE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
11. LECTORI, INFRACTORI ŞI DESTINATARI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142
A. Lector «narataire», lector‑destinatar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142
B. Destinatari . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
12. MITURI FONDATOARE, FANTASME, IMAGINI ALE INTERIORITĂŢII . . . . . . . . . . . . 154
13. TIPOLOGIA JURNALULUI INTIM.
BOLILE PROFESIONALE ALE DIARISTULUI... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
A. O tipologie relativă şi vulnerabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
B. Taedium vitae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
14. JURNALUL INTIM ŞI CITITORII SĂI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
15. EVOLUŢIA UNUI GEN SUBVERSIV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
 „Amy lecteur, je suis moy‑mesme
la matière de mon livre.”
MONTAIGNE

„Un jurnal, un document îmi pare mult mai interesant, mai

expresiv decât o operă de artă, care nu este decât un document
ornat sau un document scos în afară de viaţă. De asemeni, când
jurnalul aparţine unei mari personalităţi publice, revelaţiile vieţii
sale adevărate sunt mai expresive, mai semnificative decât perso‑
nalitatea sa publică şi mascată. Iar istoria unei idei sau istoria
unei personalităţi – mult mai substanţială, mai vie, mai instruc‑
tivă decât ideea însăşi, devenită statică, şi decât o personalitate
definitiv îngheţată. Iată de ce preferăm operelor încheiate, expli‑
carea lor, mersul nesigur al formării lor. Omul văzut în lume nu
este niciodată cel adevărat.”
1937 EUGEN IONESCU

„Un jurnal este şi el o carte ca oricare alta. Şi personajul

din el este tot atât de fictiv ca şi Grandet din romanul lui Balzac;
dar trebuie înţeleasă convenţia [...]. Ambiţionez să scriu despre
nu importă ce, cu grija doar a exactităţii, convins fiind că, după
o lungă şi secretă pregătire, scriitorului îi e de ajuns să arate cu
mâna spre un câine, de exemplu, pentru ca îndată animalul să
capete viaţă literară, intrând în absolut.”
RADU PETRESCU
 CUVÂNT ÎNAINTE
LA EDIŢIA A II‑A

Public, după patru ani, ediţia a doua din acest studiu care, după câte se pare, s‑a bucurat de oare‑
care succes. Un succes, cum spun eseiştii occidentali, de stimă, în sensul că a fost bine receptat de
cei interesaţi de jurnalul intim şi de „ficţiunile” sale. Nu ştiu dacă succesul de acest fel trebuie să mă
bucure sau să mă îngrijoreze pentru că gândul meu, atunci când am scris această carte de peste o mie
de pagini, se îndrepta spre alt destinatar sau, mai exact, voiam să ajungă şi la altă categorie de citi‑
tori: aceea selectată din ceea ce, cu o vorbă indistinctă, numim marele public. Numai că „marele
public” devine în societatea post‑modernă (societatea cunoaşterii) o noţiune din ce în ce mai vagă şi
imprevizibilă. Pentru literatură şi, cu precădere, pentru critica literară. Subiect vechi, subiect foarte
actual de reflecţie... Îl părăsesc cu ideea (veche şi ea) că o carte are destinul ei şi că, în fond, cei care
ne citesc să ne înţeleagă cum trebuie şi, dacă se poate, să accepte demonstraţia critică chiar şi atunci
când li se pare că nu avem dreptate. Pentru că în critica literară funcţionează acest paradox: un critic
bun (bun înseamnă, aici, substanţial şi verosimil) are dreptate, în ordine intelectuală, chiar şi atunci
când se pare că nu are dreptate... Un paradox pe care criticul nu trebuie să‑l cultive şi să nu facă din
el o metodă de lucru... Este suficient că, în voinţa lui de a ajunge la adevăr şi de a justifica estetic ade‑
vărul, intervine neprevăzutul sub forma acestui nod de idei provocatoare care este paradoxul...
Revin la studiul Ficţiunea jurnalului intim care, ziceam, n‑a fost întâmpinat, la apariţie, cu
mari contestaţii sau nu le‑am citit eu. Ediţia de faţă aduce trei capitole noi şi un număr de precizări
de ordin teoretic inedite în raport cu demonstraţia anterioară. Am adăugat, acolo unde este cazul,
comentarii suplimentare. Cazul Agendelor lui E. Lovinescu, de pildă. Au fost publicate din 2001,
până azi, ultimele două volume masive din însemnările sale. Le‑am analizat şi, în măsura posibi‑
lităţilor, am re­levat elementele noi din aceste însemnări dominate de sentimentul morţii şi de un
scepticism – în ceea ce priveşte fauna literară românească – din ce în ce mai sumbru. Dar tot acum,
marele critic trăieşte o idilă sentimentală secretă, furtunoasă, fără finalităţi precise, cu o misterioasă
Popea. Idila trece prin literatură şi se desfăşoară, cât bănuim, în cabinetul de lucru al criticului. De
la un anumit grad de celebritate, criticul este condam­nat să‑şi trăiască experienţele intime, când le
are, însoţit de fantasmele literaturii. Nu poate scăpa, nici în aceste circumstanţe delicate, de lecturi
mai mult sau mai puţin silite, de judecăţi de valoare aproximative şi, mai ales, de obligaţia de a scrie
despre ceea ce citeşte. Discursul său îndră­gostit este, în acest chip, ipotecat, limitat în libertatea lui
de mişcare... Agendele lui E. Lovinescu reproduc, într‑un limbaj cvasi‑criptic, cronica unei pasiuni
crepusculare într‑un peisaj dominat de suspiciunile şi bârfele scriitorilor daco‑romani...
Structura studiului şi ideile esenţiale rămân aceleaşi. N‑am aflat altele noi şi, citind pe alţii,
n‑am descoperit idei care să răstoarne sce­nariul meu teoretic şi critic. Tema rămâne, în continuare,
foarte disputată în eseistica occidentală. Tema jurnalului intim şi, în genere, tema biogra­ficului. Este,
între altele, o reacţie firească la imensa cantitate de jurnale intime, autobiografii, memorii, biogra‑
fii care apar săptămânal în librăriile pariziene, de pildă. Citesc undeva că, în 2004, au apărut 50.000
de titluri în Franţa. Câte dintre ele sunt din sfera literaturii subiective? Majori­tatea, probabil, sau o
bună parte. Nu zic că romanul este întrecut, în pre­ferinţele publicului post‑modern, de confesiune (de
 - 3 -

la jurnal la document!), dar pot spune liniştit că există, în continuare, o criză a ficţiunii şi că opera
nonfictivă (documentul de viaţă, mărturia nemistificată de litera­tură) are de multe ori prioritate în
ochii cititorului. Ceea ce este, la urma urmei, o curiozitate şi, din nou, un mic paradox, pentru că nu
este firesc ca un document de viaţă să fie mai convingător, în spiritul şi în imagi­narul nostru, decât
un mare roman. Cu atât mai mult cu cât documentul trece, îşi epuizează surpriza pe măsură ce este
cunoscut, în timp ce romanul rămâne şi poate stârni admiraţie după două secole de când a fost scris.
Nu‑i, poate, firesc, dar pe spaţii mici de timp, acest fenomen se întâmplă. Se întâmplă pentru
că, în istoria prin care a trecut omul european (să rămânem la el) în secolul al XX‑lea şi prin isto‑
ria pe care, în fond, o traversează şi azi, plină de tragedii abominabile, el a devenit neîncrezător în
ficţiunea literaturii şi, în genere, în opera de ficţiune. Prea a fost de multe ori păcălit, prea s‑a lăsat
uşor sedus de himerele ideolo­giilor şi a plătit prea scump pentru inocenţa sa... Iată de ce primeşte
mai uşor (şi mai încrezător) ceea ce reprezintă expresia unei experienţe nemijlocite, autentice, vero‑
simile. Imaginaţia nu mai este la putere (cum profetiza Rimbaud în zorii modernităţii!) sau, mai
bine zis: imaginaţia, pentru a‑şi păstra puterea are nevoie la începutul secolului XXI de documente
sigure de existenţă, are nevoie de suportul trăitului, ficţiunea a devenit insuficientă...
Acum: faptul că jurnalul intim şi, în genere, confesiunea ajunge în cele din urmă, vrea nu vrea, o
formă a ficţiunii este o altă temă de dis­cuţie. Studiul care urmează şi‑a propus, tocmai, să dovedească
această intruzie a imaginarului (ficţiunii) într‑o scriitură care îşi propune, deli­berat, să respingă con‑
venţiile literaturii, adică orice atingere cu fic­ţiunea... Cât de convingător am fost în demonstraţia mea
rămâne să decidă cititorul... Am adus, ca probe noi în scenariul gândit de mine, exemplul unei scrieri
confesive de la sfârşitul anilor ’900 (Însemnările de căpătâi ale unei Doamne de onoare de la Curtea
Japoneză, Sei Şõnagon) şi un jurnal „extime”, un jurnal atipic, în fapt un anti‑jurnal publicat, în 2002,
de prozatorul francez Michel Tournier. Pe altele le‑am lăsat, deocamdată, deoparte. Le voi comenta,
poate, într‑o zi din unghiul meu de vedere. Căci apar, cum precizam la început, jurnale, multe jur‑
nale intime, unele credibile, interesante, altele mondene, vădit „aranjate” de autor pentru a impresiona
publicul cititor de azi şi pentru a impune o imagine de marcă (imaginea diaristului). Un diarist ţine, să
zicem, un jurnal în anii ’50–anii ’60, îl rescrie în anii ’70 şi‑l mai rescrie la înce­putul anilor 2000 în
vederea tipăririi lui. Cât de autentică este această scriitură de tip palimpsest?... Cum respectă el cla‑
uzele (regulile) simulta­neităţii, spontaneităţii şi toate celelalte?... Unde sfârşeşte sinceritatea şi unde
începe mistificaţia, impostura în acest procedeu orwellian?... O temă de reflecţie deschisă...
Să spunem, deocamdată, că jurnalul intim ne oferă încă surprize (bune şi rele, mai ales bune!) şi
că arhivele româneşti continuă să deţină secrete importante în ceea ce priveşte genurile biograficului.
Din când în când secretele ies la suprafaţă, cum este cazul cu jurnalele (memorialele) lui Petre Pan‑
drea. Ele au o formulă complexă şi, din această pricină, sunt greu de fixat într‑un compartiment: jurnal
intim?, memorii?, autobiografii incendiare, eseuri biografice? Câte ceva din toate acestea, am încer‑
cat să dovedesc în volumul al treilea al studiului meu, consacrat diarismului românesc, acolo unde am
analizat însem­nările intime lăsate de Nicolae Steinhardt şi Ion D. Sîrbu. Le‑am asociat, în ediţia de
faţă, jurnalele excepţionale ale lui Petre Pandrea, scriitor din aceeaşi generaţie. Trei discursuri diaris‑
tice, trei tragedii asemănătoare, trei destine exemplare pentru morala românească în vremuri grele.

27 martie 2005 Eugen Simion

 INTRODUCERE

Public un studiu (în trei volume) care, la început, voia să fie un mic eseu despre jurnalul intim.
Ţinând la începutul anilor ’70 în chip sistematic un jurnal (tipărit, apoi, în 1977, sub titlul Timpul
trăirii, timpul mărturisirii) şi citind, paralel, multe confesiuni, mi‑am pus în chip fatal problema
legitimităţii acestui gen de sertar pe care mulţi îl practică, dar puţini îl acceptă în spaţiul literatu‑
rii. În epoca la care mă refer, dominată de noua fi noua nouă critică, genurile biograficului (să le
numim astfel) erau totalmente ignorate şi chiar autorul, ca factor structurant al operei, era de mult
trimis la plimbare. Mi‑a venit atunci în minte să scriu într‑o zi despre acest mare exilat care, elimi‑
nat brutal din discuţie, caută o mie de vicleşuguri pentru a rămâne în text (aşa s‑a născut, în 1981,
întoarcerea autorului). Roland Barthes, care, după exemplul lui Nietzsche şi sub influenţa psiha‑
nalizei, decretase că „Autorul este mort”, începe după o vreme să‑l reconstituie şi, sub forma „bio‑
grafemelor”, să‑l readucă în text şi să vorbească de „structura unei existenţe”. A scris el însuşi o
auto­biografie (Roland Barhes par Roland Barthes), dând, astfel, un model structuralist pe care nu
mulţi l‑au putut imita pentru că, atunci când e vorba de critica literară şi chiar de teoria literară,
metoda are exact va­loarea celui care o foloseşte. Ludicul, bizantinul, „ghibelinul” semiotician i‑a
pus şi continuă să‑i pună în dificultate pe mulţi dintre adepţii lui prin fugile sistematice din metoda
pe care tot el a creat‑o. Inutil să mai spun că tocmai aceste infidelităţi dau savoare şi originalitate
eseu­rilor sale, în timp ce atâtea studii metodice şi riguroase ca nişte demon­straţii matematice devin
din ce în ce fastidioase.
Dar jurnalul intim? Jurnalul, ca expresie directă a autorului şi ca un gen bastard, fără reguli,
n‑a putut intra în atenţia noii critici. Barthes a scris nişte sclipitoare deliberări în care dovedeşte
că unica şansă pentru ca Albumul (jurnalul intim) să devină literatură este ca el să fie trans­format
printr‑o operaţie migăloasă de elaborare a frazei (travailler à mort) într‑o Operă. Un paradox pen‑
tru că, travaillé à mort, jurnalul intim îşi pierde natura şi, în cele din urmă, îşi pierde raţiunea de
a fi... Barthes anunţă, în fapt, sub această formulă mai subtilă decesul jurnalului. Gérard Genette
l‑a corectat într‑o oarecare măsură într‑un studiu publicat în Poétique (47, 1981), însă, în esenţă,
genul diaristic continuă să stea şi azi în acest limb al deliberărilor fără a fi invitat, decât foarte rar, în
saloanele literaturii.
G. Călinescu îl socoteşte „o prostie”, alţii văd în el un document psihologic şi atât, în fine,
criticii mai noi încearcă să‑i descopere me­canismele de funcţionare şi valorile estetice intrinseci,
dându‑i, astfel, o legitimitate. Câteva studii documentate şi inteligente (cum sunt acelea publicate de
Béatrice Didier, Jean Rousset, V. Del Litto, Alain Girard) au relansat în ultimele decenii tema dia‑
rismului, după ce oameni învăţaţi ca Gustav Hocke şi Georges Gusdorf reuşiseră să‑i determine tra‑
diţiile şi să‑l. justifice psihologic şi istoric. Dintre români, Tudor Vianu şi Mircea Eliade se arată
interesaţi, teoretic vorbind, de literatura subiec­tivă şi‑i definesc principiile, multe, puţine câte sunt.
Altminteri, românii au manifestat devreme vocaţie diaristică, aşa cum încerc să dovedesc în volu‑
mul al III‑lea al acestui studiu. Cel dintâi mare critic român (T. Maiorescu) începe un jurnal la 15
ani (1855) şi‑l ţine, cu intermitenţe, până la moarte (1917). Cu aproape un deceniu înaintea lui, C.A.
Rosetti notează în caiete secrete exaltările şi decepţiunile lui romantice în lim­bajul încă nesigur al
 - 5 -

epocii. Semne, voluntare sau involuntare, de diarism sunt însă şi mai vechi în literatura română, şi
este suficient să cităm cazul Spătarului Milescu sau pe acela al lui Constantin Cantacuzino în seco‑
lul al XVII‑lea pentru a vedea că intelectualii români, formaţi într‑o civili­zaţie a decenţei şi a confi‑
denţialului, şi‑au pus impresiile pe hârtie ori de câte ori au avut prilejul şi voinţa s‑o facă. Ei nu s‑au
gândit însă să facă literatură. Scopurile lor erau mai precise şi mai modeste, dar se în­tâmplă uneori
să facem literatură fără să ştim, ca şi cunoscutul personaj...
Cartea de faţă a fost începută în vara anului 1989, dar ea era proiec­tată, mai de mult, din faza
Jurnalului parizian. Revăzând, cu câtva timp în urmă, carnetele din 1970–1974 am dat peste multe
reflecţii privind jurnalul intim pe care, nici eu nu ştiu azi din ce motive, le‑am lăsat deoparte în pri‑
mele ediţii din Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Semn că un studiu despre acest gen clandestin mă
preocupa de atunci. De altfel, el vine în chip firesc în continuarea cărţii despre întoarcerea autorului
şi precede o altă sinteză critică (despre Genurile biograficului) pe care sper s‑o pot scrie într‑o zi...
În 1986 am pregătit cu o echipă de tineri critici un număr din Caiete Critice dedicat Jurnalului ca
literatură şi, trebuie să mărturisesc, tema enunţată de mine acolo a devenit tema prio­ritară în cartea
de faţă. Ea ar putea fi rezumată în aceşti termeni: a) jur­nalul intim respinge, aprioric, toate conven‑
ţiile literaturii, dar îşi construieşte – cu sau fără ştiinţa autorului – propriile convenţii (reguli) care‑i
permit să funcţioneze; b) respingând sistematic ficţiunea, confesiunea diaristică devine, adesea, fără
să‑şi dea seama o ficţiune, şi anume: o ficţiune a nonfictiunii, o ficţiune a trăitului, a realului, auten‑
ticului...; c) în conse­cinţă, jurnalul intim devine un gen literar şi poate fi citit ca literatură, pentru el
însuşi şi prin el însuşi şi d) faptul este posibil de la un anumit grad de expresivitate a limbajului.
Încerc un discurs analitic asupra acestor chestiuni în primul volum, acolo unde examinez, cu
precauţiile de rigoare, poetica jurnalului intim. Nu trece neobservat faptul, sper, că pun problema
la modul interogativ: „Există o poetică a jurnalului intim?”. Ceea ce urmează este un şir de studii
şi de concluzii provizorii, aşa cum sunt, în realitate, toate conclu­ziile în domeniul esteticii, poeti‑
cii, literaturii... Am prezentat, mai întâi, stadiul teoretic al problemei şi am observat că sunt câteva
„legi” (ter­menul trebuie luat cu circumspecţie) pe care unii le acceptă, iar cei mai mulţi le contestă.
„Legea Blanchot” (clauza calendarităţii) este una din­tre ele. Din ea derivă clauza fragmentarismu‑
lui şi, trecând prin alte încăperi ale subiectului, ajungem la problema destinatarului pe care a exami‑
nat‑o şi, în parte, a lămurit‑o bine Jean Rousset, critic marcant din „Şcoala de la Geneva”. Zic „în
parte”, pentru că în spaţiul acestui subiect totul este relativ. Fiecare diarist are legea lui şi, pentru a‑i
judeca opera, ar trebui o estetică specială, cu unică folosinţă... Am avea atunci atâtea estetici, poe‑
tici câte jurnale sunt, ceea ce este absurd... E mai folositor să acceptăm ideea că, într‑un gen în care
regulile literaturii sunt siste­matic boicotate şi însăşi dorinţa de a face literatură este interzisă, există
un număr de reguli/clauze, „legi” (cea dintâi este legea de a nu avea legi) care asigură funcţionarea
textului. Şi, dacă există un mecanism de func­ţionare, există şi posibilitatea de a stabili o retorică. Fie
chiar, sunt nevoit să repet, o retorică bazată pe contestarea retoricii literaturii... Aşadar: o retorică a
negaţiei retoricii, o artă poetică a refuzurilor, o convenţie care denunţă în chip radical convenţiile
literaturii, cum recunosc toţi „diaristologii” din lume...
Studiind aceste teme, am ajuns la concluzia că cei mai buni teo­reticieni ai jurnalului sunt,
totuşi, autorii de jurnale. Am citit, dar, un număr de jurnale intime din acest punct de vedere şi
efortul meu n‑a fost zadarnic. Marii diarişti (Stendhal, Maine de Biran, Amiel, Tolstoi, Gide,
 - 6 -

Green, Pavese, Eliade, Jünger ş.a.) formulează, implicit sau explicit, o teorie a jurnalului în interi‑
orul jurnalelor intime pe care le scriu. Există chiar diarişti ca Gombrowicz şi Radu Petrescu al nos‑
tru care includ un metajurnal în jurnal, imaginează scenarii, tehnici diaristice, în fine, fac din tema
jurnalului o temă prioritară în confesiunea lor. Am apelat, în consecinţă, la ei atunci când a trebuit
să lămuresc o clauză sau alta a practicii diaristicei sau să determin tipologia, natura personajelor,
mitu­rile fondatoare, fantasmele interiorităţii, bolile profesionale ale intimiştilor etc. Multe dintre
aceste subiecte s‑au impus de la sine pe măsură ce încercam să definesc aceste noţiuni neclare.
Analizând, de pildă, personajul din jurnalul intim, mi‑am dat seama, deodată, că nu‑i vorba numai
de unul singur, ci de două... Unul care iese în faţă, ca emblemă a autorului (imaginea lui publică,
reprezentativă), şi altul care se ascunde printre rânduri. Pe acesta din urmă trebuie să‑l ghiceşti şi
„să‑l prinzi” la o cotitură a textului. Cititorul de jurnale trebuie să fie, în concluzie, un bun detectiv,
altfel se lasă păcălit de atâtea artificii câte există (şi există destule!) într‑un discurs în care tocmai
oroarea de artificiile scrii­turi face lege...
Pentru a justifica aceste disocieri, am prezentat monogragfic, în volumul al II‑lea, 26 de
diarişti europeni, începând cu englezul Samuel Pepys (cel dintâi diarist în adevăratul sens al ter‑
menului) şi încheind cu polonezul exilat Witold Gombrowicz. Nu lipsesc din această expoziţie con‑
tinentală a intimismului întemeietorii propriu‑zişi ai jurnalului, logotheţii acestui gen clandestin
(Maine de Biran, Stendhal, Benjamin Constant), apoi Amiel – cel care trăieşte, putem spune, pentru
a scrie un jurnal de peste 16 000 de pagini şi scrie pentru a trăi, spiritual şi mo­ral, în şi prin această
lungă confesiune. Ironizat, ignorat, acceptat, el este un model al genului, cel puţin pentru secolul al
XIX‑lea. La celălalt capăt al continentului, Tolstoi ţine şi el, cu mari pauze, un jurnal în scopul de
a se perfecţiona moral. Iese, la urmă, o mitologie a păcatului şi, cum dovedesc în capitolul pe care
i‑l dedic, o retorică a pocăinţei, de o sa­vuroasă originalitate. Nu‑i uit, bineînţeles, pe fraţii Gonco‑
urt (incluşi din necesităţi demonstrative în primul volum), pe Jules Renard – acest stendhalian ere‑
tic, îngrijorat să nu devină cumva „un Flaubert de salon“, în fine, capitolul cel mai întins din acest
tablou diaristic european este dedicat lui Gide. După Stendhal, Gide este cel care regândeşte rolul
şi structura jurnalului şi‑l aduce, propriu‑zis, în literatură. Secolul al XX‑lea va sta, într‑un chip sau
altul, sub semnul „îndrăznelilor“ sale. Curajul, întâi, de a‑şi asuma inavuabilul, micul infern inte‑
rior, inteligenţa, apoi, de a socoti jurnalul intim un gen literar specific spiritului modern. Tot el a
introdus jurnalul în roman şi a creat o tehnică pe care au preluat‑o, după aceea, mulţi dintre pro‑
zatorii moderni. În sfârşit, prin Gide, eul profund (omul care scrie) nu se mai ruşinează şi nu‑l mai
ascunde de ochii lumii pe fratele său, eul biografic, eul superficial (omul care trăieşte în umbra ope‑
rei). Temele celui din urmă sunt preluate şi scrise în jurnal de cel dintâi.
Gide este un model, un popas, nu‑i însă un capăt în istoria diarismului. Au apărut după el sau
paralel cu el alţi diarişti, cum ar fi Virginia Woolf, există, apoi, ramura germană (Musil, Kafka, Tho‑
mas Mann, Jünger) cu atitudini diferite faţă de practica intimismului (o noţiune pe care a introdus‑o
Jean Rousset). Musil organizează un depozit de date şi, din motive strategice, îşi creează un alter
ego, un narator‑personaj care vorbeşte în numele său, după principiul lui Rimbaud: „Eu este în mod
fictiv Altul”. Jünger ţine toată viaţa un jurnal pe care îl publică pe măsură ce‑l scrie. Jurnalul face
parte din opera lui şi, în consecinţă, este gândit ca atare şi nu‑i dă drumul oricum în lume. Îl elabo‑
rează lent şi cu atenţie aşa cum face în chip curent cu opera de ficţiune.
 - 7 -

Jünger este, în privinţa stilisticii, punctul cel mai îndepărtat în diarismul european faţă de
Stendhal – cel care refuză să corecteze o greşeală de gramatică pentru a nu diminua autenticitatea
frazei. Între cele două stiluri există, bineînţeles, o infinitate de nuanţe. Thomas Mann reprezintă un
caz cu totul special în această literatură de sertar: ţine un jurnal încă din anii de şcoală şi‑l distruge
în două rânduri (1896, 1945) din raţiuni neelucidate până acum integral. Este vorba, între altele, de
un secret care‑i ordonează viaţa intimă şi pe care nu vrea să‑l dezvăluie. O ipoteză plauzibilă. Des‑
pre cele 32 de caiete păstrate, prozatorul a ţinut să menţioneze înainte de moarte: „fără valoare lite‑
rară”. Citite azi, obser­văm că însemnările intime au, totuşi, valoare prin ele însele: arată un mare
destin creator în luptă cu secretul fiinţei sale. Ele constituie un ro­man complex de idei şi un roman
de atmosferă în care autorul lasă im­presia că retrăieşte viaţa personajelor din literatura de ficţiune
(de pildă, din Moarte la Veneţia). O răsturnare de sensuri şi de modele pe care nu le‑am cunoaşte de
n‑ar fi acest jurnal scăpat ca prin minune de la o distrugere programată.
N‑am ocolit în seria acestei lecturi, totuşi selective, jurnalele celor care, pe urmele lui Gide,
nu mai respectă nici un tabu când e vorba de viaţa lor intimă şi de morala publică. Mă gândesc la
Drieu la Rochelle, la Simone de Beauvoir, Michel Leiris, Queneau. Nu l‑am uitat nici pe conserva‑
torul, crepuscularul Julien Green. Ei fac parte din tablou şi su­gerează un mod de a te situa în lume.
A fi în lume înseamnă pentru existenţialista Simone de Beauvoir a accepta şi a încerca totul. Dacă
Dumnezeu este mort, atunci este interzis să se interzică, totul este per­mis... Şi Simone profită, nu‑şi
interzice nimic. Nu‑i, din fericire, singura filosofie de existenţă în secolul ce s‑a scurs. Mă gân‑
desc, între altele, la jurnalul româncei Alice Voinescu sau la memorialul lui Ion D. Sîrbu, oamenii
din Estul Europei, trecuţi prin închisorile comuniste... Ei au cunoscut suferinţa de aproape şi au altă
morală. Şi, evident, alte teme şi alt tip de confesiune... Surprinde, poate, printre aceşti scriitori de
marcă, prezenţa unei diariste care a făcut mult zgomot în vremea ei, Anaïs Nin. Ea a lăsat un jurnal
voluminos care vorbeşte despre plăcerile şi neliniştile femeii culturale în epoca psihanalizei. Mi s‑a
părut util să‑l analizez pentru a vedea ce forme pot îmbrăca închipuirile, complicităţile, senzualită‑
ţile, impudorile sofisticate în spaţiul literaturii intimiste.
Cât despre diarismul românesc, el poate fi urmărit în volumul al III‑lea. Am ales 29 de dia‑
rişti pe care i‑am studiat în capitole speciale şi încă alţii, mai mărunţi, pe care i‑am prezentat în
capitolul preliminar. Nu‑i, avertizez, o istorie a jurnalului intim, ci o demonstraţie critică în favoa‑
rea unui gen literar pe care, cu mici excepţii, critica românească l‑a respins. Mă despart, aici, de E.
Lovinescu şi de G. Călinescu, mă despart, mai ales, de ideea că ţine jurnal intim cine nu ştie să facă
operă de creaţie. O idee, de altfel, veche. O exprimă, între alţii, Joubert (1754–1824): „Nimeni nu
poate să facă atât de bine un jurnal decât un om de spirit care nu‑i în stare să facă altceva mai bun”.
O idee, repet, falsă. Aduc suficiente dovezi, cred, din câmpul românesc şi din cel general european,
pentru a convinge pe sceptici că diarismul este o formă posibilă de crea­ţie şi reprezintă chiar o teh‑
nică de creaţie. Jurnalul este, în fond, un semn de maturitate a culturii şi, mai mult decât atât, arată
gradul de dezvoltare a societăţii şi a conştiinţei personalităţii umane. Jurnalul european apare atunci
când individul la act de prezenţa lui în lume şi de caracterul unic şi irepetabil al persoanei sale.
Românii cunosc şi trăiesc diferit această revelaţie, în funcţie de multe necunoscute. Ei desco‑
peră, întâi, pe alţii şi încep să scrie memoriale şi jurnale de călătorie, ca Spătarul Milescu şi, la o
distanţă de un secol şi jumătate, Dinicu Golescu. Se descoperă, totodată, pe ei înşişi şi îşi afirmă
 - 8 -

identitatea printre străini, ca C.A. Rosetti, Ion Codru‑Drăguşanu, Jacob Negruzzi. Nu nutresc de la
început convingerea că jurnalul poate avea o valoare literară. Vor descoperi aceasta mai târziu, prin
generaţia lui Eliade. Şi, odată descoperită, ideea n‑a încetat să rodească, chiar dacă genul diaristic a
fost nevoit să treacă o jumătate de secol printr‑un regim politic totalitar care reprimă tot ceea ce iese
din sistem. Şi jurnalul intim este, prin excelenţă, o fugă din sistem... Vânat de serviciile poliţiei poli­
tice timp de 50 de ani, jurnalul a continuat să‑şi ducă propria existenţă în clandestinitate. Are drep‑
tate Jünger să spună că, într‑un sistem tota­litar, jurnalul este o expresie a libertăţii de gândire şi chiar,
putem spune, o formă de libertate a scriiturii. Condiţia este ca jurnalul intim să nu fie descoperit.
Căci, dacă este descoperit, jurnalul devine o piesă într‑un do­sar juridic, iar autorul un deţinut politic...

Câteva cuvinte, acum, despre scenariul acestui studiu şi despre autorul lui. Am început să‑l
scriu, cum am precizat deja, în 1989, după ce încheiasem o carte grea, cu multe personaje, desfă‑
şurate pe spaţiul a trei generaţii literare, dacă nu chiar patru (Scriitori români de azi, IV). Voiam
să‑mi odihnesc spiritul după un efort enorm de lectură şi sinteză critică, şi mi‑am adus aminte de o
temă restantă: tema jurnalului intim, anunţată încă din anii 1970–1973. Am citit, mai întâi, un număr
de studii teoretice asupra diarismului şi nu m‑au satisfăcut prea mult. M‑am întors atunci la jurna‑
lele propriu‑zise şi, consultându‑le, am încercat să desco­păr în confesiunea fragmentată un număr de
reguli comune. Aşa se face că am scris mai întâi capitolele despre diariştii români şi străini, şi numai
la urmă am încercat să definesc conceptele, tipologia şi clauzele diaris­mului. Şi toate acestea le‑am
făcut în timp de mai bine de un deceniu, deoarece, abia instalat la masa de lucru, a venit revoluţia din
decembrie 1989 şi toate proiectele mele critice au căzut baltă. Am scris, dar, această carte în timp, cu
mari pauze între capitole, cu sentimentul incomod că redebutez de fiecare dată. Ceea ce, orice cri‑
tic literar ştie, este un de­zastru. Cu această povară în spirit şi cu această apăsare pe suflet, poţi să te
laşi, bucuros, de critica literară... Am reuşit, totuşi, să‑mi înving senzaţia insuportabilă de întârziere
în subiect de care vorbeşte undeva G. Călinescu. Este starea în care autorul sastisit, iritat, disperat (un
cumul, aşadar, de stări rele) nu‑şi mai stăpâneşte tema, ci tema începe să‑l terorizeze pe el. Îi confiscă
toate disponibilităţile şi toate energiile şi, ca într‑un joc subtil, fuge tot timpul din model, revine şi
pleacă. Dacă analogia n‑ar fi puţin frivolă, aş zice că autorul care trece printr‑o expe­rienţă de acest fel
este ca Penelopa care destramă noaptea ceea ce ţese ziua pentru a‑şi păcăli peţitorii şi a câştiga, ast‑
fel, timp. Dar criticul lite­rar, el ce poate aştepta şi, în cele din urmă, el ce poate căpăta? Să păcă­lească
timpul care şi aşa nu se lasă păcălit, să încurajeze lenea spiritului până ce spiritul se lasă totalmente
biruit de sentimentul zădărniciei?!... Melancolii de critic obsedat de tema lui...
Aceste reluări succesive explică în parte repetiţiile din textul care urmează. Recitindu‑l îna‑
inte de a‑l trimite la tipar, mi‑am dat seama de ele, dar nu le‑am eliminat pentru că şi repetiţiile fac
parte din naraţiunea critică. Ficţiunea jurnalului intim nu‑i o carte obişnuită, cel puţin pentru auto‑
rul acestor rânduri, este un eseu, mai bine organizat şi cu o respiraţie mai lungă decât altele, în care
teoria şi critica literară încearcă să se îm­pace şi să se completeze. Am mai folosit această metodă
în întoarcerea autorului şi am observat că n‑am scandalizat prea mult pe cei care mă citesc. Am
reluat‑o, acum, cu alte mijloace critice şi, cum am precizat, cu altă stare de spirit. Modelul ei cri‑
tic românesc este splendidul studiu calinescian Principii de estetică: o meditaţie liberă în jurul unei
 - 9 -

ecuaţii complexe şi un număr de încheieri provizorii, ca într‑un roman cu un final deschis. Un alt
punct de reper poate fi chiar Deliberarea lui Barthes, un teoretician atipic, strălucitor, provocator,
nu de puţine ori iritant pentru spiritul constructiv. Am insistat, în partea dedicată diarismului româ­
nesc, asupra laturii istorice din motive lesne de înţeles. Ţelul meu a fost să dovedesc că o cultură ca
a noastră (o cultură, repet, a pudorii şi a bunei‑cuviinţe) a întârziat, dar n‑a împiedicat, în cele din
urmă, apariţia jurnalului intim ca gen literar. Mult timp, el a crescut în umbra literaturii, departe de
interesul public, dar când condiţiile au fost prielnice (sau, cum zic sociologii literaturii: când orizon‑
tul de aşteptare a fost favorabil), jurnalul a ieşit din sertar şi a devenit un bun public. Citit, acceptat,
chiar preferat în unele cazuri. M‑am mirat (şi, totuşi, nu m‑am mirat prea mult), când am constatat
că jurnalul meu parizian (Timpul trăirii, timpul mărturisirii) este mai citit decât opera mea critică.
Aş fi preferat să fie altfel, dar n‑am încotro, mă resemnez în faţa evidenţei...
Şi evidenţa spune că există, azi, o explozie a literaturii subiective şi că cititorii manifestă un
interes crescând faţă de ea. Cineva observă că această l’écriture du „je» nu este numai o modă, ci o
necesitate a epocii noastre. O dovadă este că toată lumea face azi jurnal. Şi îl fac, cu precădere, nu
scriitorii, artiştii, în genere, ci oamenii simpli. Philippe Lejeune ajunge la concluzia (La pratique du
journal personnel, 1990), după o anchetă complexă, că sunt azi aproape trei milioane de francezi
care ţin jurnale intime. „Aceasta nu înseamnă – zice el – că sunt trei milioane de Amiel în Franţa,
dar sunt, totuşi, mulţi cei care iau un carnet în mână pentru a nota ceea ce gândesc. Răspunsurile [la
întrebările puse – n.n.] mi se par sincere, căci, din punct de vedere sociologic, nu‑i un motiv de laudă
să recunoşti că ţii un jurnal”... De ce scriu jurnale oa­menii aceştia confruntaţi, în mod sigur, cu alte
probleme de existenţă, mult mai serioase? Nu există, evident, o unică justificare. Fiecare diarist ama‑
tor are o motivaţie proprie, aşa cum au şi diariştii‑profesionişti (dacă, bineînţeles, acceptăm că dia‑
rismul poate fi o profesiune integral accep­tată şi folosită în exclusivitate; de regulă, nu). Aşadar: câte
jurnale, atâtea cauzalităţi, motivaţii, aspiraţii, programe, definiţii. Pompiliu Constantinescu crede că
jurnalul este „un roman latent” – şi nu se înşală deloc. Unamuno e de părere că începe să ţină un jur‑
nal cine doreşte să se cunoască pe sine, dar în cele din urmă cunoaşterea de sine e „o cercetare a unei
fiinţe străine”. Michel Leiris scrie, se va vedea, ca să scape de angoasă, dar angoasa îl împiedică să
scrie. Cerc vicios. Cei mai mulţi autori de jurnale văd în confesiune o formă de catharsis: scriu ca
să se vindece de ceva, să se purifice. Nu puţini gândesc scriitura intimă ca o şedinţă de psihana­liză.
Se întind singuri pe canapea, îşi verifică sistematic fantasmele, com­plexele, iar când nu le găsesc, le
inventează... Anaïs Nin, Leiris, chiar Sartre şi Eugène Ionesco fac acest lucru cu oarecare pricepere.
Jurnalul este, voi arăta în studiile ce urmează, o expresie a singu­rătăţii individului. Marea şi
mica singurătate. Proust spune odată că putem considera cărţile drept copii ai tăcerii sau copii ai
singurătăţii. Îl putem parafraza: jurnalele sunt operele singurătăţii, tăcerii, izolării şi, nu de puţine
ori, jurnalele sunt fiice ale melancoliei, iar diariştii – amanţi ai solitudinii. În orice jurnal se aude
un geamăt al fiinţei speriate. Are dreptate Béatrice Didier să numească diarismul „une transcription
scrip­turale du cri”. Acest strigăt este de cele mai multe ori un strigăt de dis­perare şi anunţă, cum am
scris odată, vacarmul interior al fiinţei...
Cine sunt cei care vor să transcrie acest vacarm? G. Călinescu zicea, în deriziune, că tinerii
imberbi şi femeile romanţioase. Tineri da, dar nu totdeauna imberbi şi incapabili pentru marea crea‑
ţie. Când îşi începe jurnalul, Stendhal are 18 ani, Maiorescu – 15, Ion Codru‑Drăguşanu – 17, Iulia
 - 10 -

Haşdeu – 7 (record absolut de precocitate în istoria diarismului!), Mircea Eliade – 13, Iacob Negru‑
zzi – 18–19 ani, Galaction – 17, Pavel Dan este liceean, la fel Octav Şuluţiu (un excelent diarist!),
Mihail Sebastian este şi el încă elev de liceu când se apucă să noteze în caietul secret, Jeni Acterian
nu depăşise încă 16 ani când îşi pune problema dacă trebuie sau nu să ţină un jurnal intim. Eugen
Ionescu mărturiseşte că a început să‑şi redacteze memoriile la vârsta de 11 ani (primim informa‑
ţia, bineînţeles, cu umorul de rigoare). Radu Petrescu este în ultima clasă de liceu când scrie cel mai
bun jurnal al său (e drept că îl rescrie, de mai multe ori, mai târziu!)...
Dar este cazul să observăm că nu numai adolescenţii, tinerii se refu­giază în intimism. Alice Voi‑
nescu are 44 de ani când notează primele impresii în caietul de taină, iar N. Steinhardt şi Ion D. Sîrbu
îşi scriu jurnalele după ce trec prin experienţa detenţiei, când nu mai erau de mult tineri. Când corec‑
tez această introducere, îmi cade în mână jurnalul unui scriitor completamente uitat azi: e vorba de
C. Fântâneru, prozator, eseist din generaţia lui Eliade, Noica, Eugen Ionescu, Cioran... Îl începe, în
izolarea atroce în care trăieşte într‑un sat argeşean, în 1969, la vârsta de 62 de ani. Este confesiunea
unui om cultivat (romancier, traducător din greacă, latină, engleză, franceză, comentator al lui Blaga,
Gide şi Valéry), sărac lipit pământului, înfricoşat (este, nu mai încape îndoială, o victimă a sistemu‑
lui totalitar), marginalizat... Singura lui nădejde este literatura. Când primeşte o pensie modestă de la
Uniunea Scriitorilor, este real­mente fericit. Reîncepe să scrie. Iluzia literaturii reînvie în forţă şi sal­
vează moral şi spiritual pe acest intelectual silit de istorie să se ruralizeze. Detestă iernile ţărăneşti şi,
în genere, nu are nici un apetit pentru viaţa agrestă, deşi s‑a născut şi a copilărit la sat. Numai că satul
românesc îşi pierduse, între timp, miturile şi, odată cu ele, veşnicia de care vorbeşte Blaga... Iată,
dar, că diarismul nu este o vocaţie în exclusivitate juvenilă. Lui Gide, Jünger, Green, Eliade, Tolstoi,
Amiel... vocaţia diaristică le ţine tovărăşie de la tinereţe până în pragul morţii...
Rămâne în discuţie cealaltă problemă: jurnalul ar fi, de regulă, opera orfanilor, a celibata‑
rilor, văduvelor, fiinţelor singuratice, a oame­nilor  – în genere  – nefericiţi, prinşi într‑o situaţie de
existenţă fără ieşire... Şi ce poate fi mai apăsător decât singurătatea? Alain Girard, un specialist în
problemă, indică pe celibatari şi pe orfani ca autori, cu predilecţie, de jurnale. Alţii spun că feme‑
ile, rămase multă vreme singure în cămin, se plictisesc şi, pentru a‑şi înfrânge melancolia, ţin jur‑
nale. Este şi nu este aşa. Stendhal, Delacroix, Amiel, Kafka, Kierkegaard, Benjamin Constant,
Eugénie Guérin, Gide (după despărţirea de Madeleine), Julien Green, Simone de Beauvoir sunt, e
drept, celibatari sau în asociaţii conjugale libere, dar Tolstoi, Jünger, Thomas Mann, Musil, Maio‑
rescu, Galaction, Eliade, Rebreanu, Alice Voinescu. Radu Petrescu şi mai toţi diariştii români sunt
căsătoriţi, au familii onorabile sau relaţii stabile, soţiile lor sunt vigilente, uneori prea vigilente...
Ce‑i drept, tinerii fără angajamente matrimoniale (ca Eliade în India, Jeni Acterian, Octav Şulu‑
ţiu, Mihail Sebastian) se exprimă mai liber şi scriu în jurnale ceea ce alţii evită să spună... Fără un
martor indezirabil în preajmă, diaristul nu se teme decât de facilităţile genului... Este diarismul o
vocaţie pre­ponderent feminină? E drept că Virginia Woolf, Simone de Beauvoir, Anaïs Nin, Eugé‑
nie Guérin, Alice Voinescu, Katherine Mansfield... au lăsat jurnale (unele remarcabile nu numai ca
documente psihologice, ci ca opere literare subiective!), dar trebuie să recunoaştem că marii diarişti,
ca şi marii gastronomi, provin din rândurile populaţiei masculine: Stendhal, Benjamin Constant,
Samuel Pepys, Amiel, Gide, Tolstoi, Jünger, Eliade... Unii trăiesc în exil, alţii nu‑şi părăsesc locul în
care s‑au născut, unii trec prin crize religioase (ca N. Steinhardt şi Alice Voinescu), mulţi nu‑l caută
 - 11 -

pe Dumnezeu şi se declară fiii armoniei naturale. Gide, Jouhandeau, Simone de Beauvoir au gusturi
particulare şi îşi scriu jurnalele în funcţie de acest secret ordonator (Thomas Mann). Cei mai mulţi
au însă gusturi normale şi nu fac caz, în confesiune, de com­plicaţiile sexuale. Ce‑i sigur este că jur‑
nalul devine refugiul „obsesiilor şi al dorinţelor» (Béatrice Didier), o scriere taciturnă, cum îi zice
Michel Tournier, în fine, o oglindă în care individul se priveşte, ca Narcis, fără a fi însă totdeauna
încântat de ceea ce vede. Mai degrabă este dezamăgit. Mitul lui Narcis, esenţial în discursul diaris‑
tic, suferă serioase modificări...
Nu mi‑am propus să studiez în această carte raporturile dintre jur­nalul intim şi alte genuri
ale biograficului, cum ar fi autobiografia sau memorialistica, decât tangenţial, când am defi‑
nit, de exemplu, relaţia dintre povestire şi istorie în confesiunea diaristică. Este o temă ce merită
a fi examinată separat. Ea a fost, de altfel, analizată de alţii (mă gândesc, de pildă, la studiile lui
Philippe Lejeune). Tema poate şi chiar este nece­sar să fie reluată pentru că, între timp, literatura
de tip biografic a sporit considerabil în lume, ceea ce înseamnă că biograficul, ca atare, şi‑a luat
revanşa. Întrebarea este: sub ce formă şi pentru câtă vreme? Un subiect la modă e, de exemplu,
romanul‑autobiografic sau romanul‑jurnal, examinat în contextul postmodernismului şi, deja, al
post‑postmodernismului (Lorna Martens, Trevor Field, Valerie Raoul, Andrew Hassan). Se vor‑
beşte de „narcisismul ficţional” şi e adusă în discuţie, firesc, psihanaliza care a încurajat acest tip
de scriitură. Genul ca atare este însă mai vechi şi graniţa dintre ficţiunea jurnalului intim şi ficţiunea
roma­nului autobiografic n‑a fost niciodată sigură. Romanul psihologic de la începutul secolului al
XIX‑lea (Adolphe) exploata deja această ambi­guitate. Postmoderniştii nu fac decât s‑o exacerbeze...
Ce‑i jurnalul intim? Avem jurnal? De ce nu avem jurnal?!... Ca şi întrebările despre roman,
aceste interogaţii trec de la o generaţie la alta de scriitori şi revin sistematic şi neliniştitor în critica
literară româ­nească. Este momentul, cred, să ne punem altă problemă, şi anume, nu dacă avem sau
nu jurnal intim, ci: cum arată genul diaristic românesc?, cât de bogat şi original este el? La aceste
chestiuni încerc să răspund, din punctul meu de vedere, în cartea de faţă. Nu este, avertizez, unica ei
temă, dar este o temă preocupantă pentru autor. Cât despre întrebarea: ce este jurnalul intim?!, n‑aş
putea răspunde, într‑o formulă esenţializată, decât că jurnalul este un contract al autorului cu sine
însuşi, un contract sau un pact de confidenţialitate care, dacă nu este distrus la timp, devine public şi
forţează porţile literaturii.

10 iulie 2001 Eugen Simion

 1. UN GEN CARE‑ŞI CAUTĂ STATUTUL LITERAR.
POATE FI JURNALUL LITERAR O OPERĂ? DELIBERĂRI

Dintre genurile biograficului, jurnalul intim este cel mai des contestat. Mulţi îl consideră „un gen
minor” şi chiar şi cei care îl practică (diariştii) nu‑şi pun totdeauna mari speranţe în el. Puţini, ori‑
cum, pornesc cu ideea că jurnalul intim va fi capodopera lor. De regulă, jurnalul este gândit ca o
scriere adiacentă poemului sau roma­nului. Memoriile, autobiografia, confesiunile – rudele lui mai
vârst­nice – au reuşit să se impună şi să‑şi fabrice modelele de care au nevoie. Apărut mai târziu şi
legat de foarte multe clauze, jurnalul se luptă încă pentru a fi acceptat în literatură şi pentru a căpăta
un statut estetic. Abia în ultimele decenii, naratologii, sociologii şi istoricii literari s‑au aplecat cu
mai multă atenţie asupra acestui gen de sertar, i‑au descoperit rădăcinile şi au încercat să‑i deter‑
mine o poetică. Ceea ce, la prima vedere, pare foarte curios căci ce poetică poate să fie acolo unde
nu sunt reguli şi nu există o organizare cât de cât coerentă a textului? O poetică totuşi există din
moment ce fragmentele diaristice se constituie într‑un discurs, discursul se transformă într‑un text,
textul are, voit sau nevoit, un mecanism de funcţionare ce poate fi determinat prin analiză... Poetica
spontaneităţii i‑a spus, vom vedea de îndată, Roland Barthes care nu are, în fapt, mare încredere în
jur­nalul intim şi nu‑l practică decât experimental, în câteva fragmente...
Jurnalul are, de bună seamă, şi admiratori, dar mai numeroşi par a fi detractorii lui. Ce place
şi ce nu place în aceste însemnări secrete? Este greu, dacă nu chiar imposibil, să sistematizăm toate
impresiile, judecăţile, mulţumirile şi nemulţumirile în marginea acestui gen pe care un mare cri‑
tic literar (G. Călinescu al nostru) al numea, pur şi simplu, o „prostie”... Prostia a produs, totuşi, în
secolul al XX‑lea câteva mari opere şi, după prăbuşirea totalitarismului de stânga, s‑a dovedit că
jurnalul intim a fost, timp de aproape cincizeci de ani, un refugiu al spiritului creator... Va trebui să
discutăm şi acest aspect, ignorat de sociologii occidentali, şi anume: locul şi rolul jurnalului intim în
exilul interior sau, mai bine zis, în epocile dominate de o ideologie represivă... Musil atrăgea aten‑
ţia, de nu mă înşel, cu mult timp înainte asupra acestui fapt, punând accentul pe factorul moral în
scriitura clandestină cum este, de regulă, scriitura diaristică.
Aşadar: jurnalul intim este fie „adevăratul gen literar”, cum zice tânărul Eugen Ionescu în
1934, un gen preferabil romanului, trage­diei, poemei şi tuturor formelor literare („pentru că este mai
complet – în sensul că nu e voie să alegi – şi mai adevărat – în sensul că nu elimină realităţile care
luminează, de fapt, sensurile..., jurnalul este genul originar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema
este, sunt per­vertiri ale jurnalului pur”)*, fie „un lucru anost şi aproape fără sens”, o debara în care
sunt aruncate lucrurile nefolositoare din gospodăria autorului, în fine, o improvizaţie care face recen‑
sământul efemerului, perisabilului, inesenţialului din existenţă – cum crede G. Călinescu şi cum cred,
în fond, mulţi scriitori. Argumentul lor este, între altele, că marii creatori de tipul Balzac, Flaubert,
Proust sau, la noi, Eminescu, Arghezi, Sadoveanu, n‑au lăsat jurnale intime şi n‑au manifestat interes

* Idei cap în cap, vol. Nu, Bucureşti, 1934, p. 279.

 - 13 -

pentru acest gen al indiscreţiei... Sunt, totuşi, mari spirite ca Stendhal, Tolstoi care au simţit nevoia
să‑şi noteze impresiile în caie­tele lor secrete şi, în secolul al XX‑lea, jurnalul intim a început să fie
cultivat pentru el însuşi, ca gen literar de sine stătător... Gide, Jünger, Pavese, Green, Eliade sunt
numele cele mai cunoscute şi mai toate studiile asupra diarismului se bizuie pe experienţa lor.
Mulţi pun în discuţie utilitatea de a nota într‑un caiet secret micile întâmplări ale biografiei
zilnice. La ce bun această cronică a faptelor fără istorie? „Nu ţin şi n‑am ţinut niciodată un jurnal
al zilelor mele, eu notez ideile mele. Ce‑mi poate spune biografia mea?! Şi ce‑mi spun zilele care
se duc?!... Nu, nu, nu‑mi place deloc să regăsesc, în spirit, vechile cărări ale vieţii mele. Nu eu voi
fi acela care va căuta timpul pierdut” – notează într‑un loc Paul Valéry*. Mai toţi esteticienii care
merg în linia Proust gândesc în acelaşi fel. Neinteresându‑i eul superficial, ci numai eul profund
(acela care produce opera), cum ar putea să‑i intereseze jurnalul unui scriitor care, se ştie, tezauri‑
zează nimicurile existenţei?! Ce poate să spună el despre mo­dul de funcţionare a operei, singurul
care interesează, în fond?!... Şi dacă poemul se face singur, cum zice tot Valéry, ce‑am putea găsi în
caietele secrete ale autorului de pe copertă? care să răstoarne acest mecanism? Biografia nu explică
nimic, nu justifică absolut nimic în ordine estetică...
Adversarii lui Sainte‑Beuve au de ce să dispreţuiască acest gen în care abundă indiscreţi‑
ile, istoriile mărunte, anecdotele spuse de portărese bune de gură şi notate de un autor care n‑are
simţul pu­dorii... Nici chiar marii diarişti, ca Gide, nu scapă de această obiecţie. Citindu‑i jurnalul,
Valéry izbucneşte într‑un rând în caietele sale: „Gide est une cocote. Son Diary veut donner du
prix à ses moindres moments. Quel Anti pour moi”**... Iată, dar, un argument care pune în discuţie
chiar esenţa literaturii subiective, cum o numesc criticii mai vechi, şi nu lasă nici o şansă jurnalu‑
lui intim, produsul prin exce­lenţă al acestui superficial „moi”... Pe scurt: nimic esenţial nu poate ieşi
din această zonă. Cartea mallarméană este produsul altor forţe ale spiritului creator. Subiectivitatea,
viaţa interioară, biografia pu­blică, crizele emoţionale, dramele carcerale etc. n‑au nimic de‑a face
cu naşterea operei. Autorul să facă bine, deci, să plece la plimbare împreună cu viaţa lui pasională
şi cu „religia personalităţii” sale... Folosesc înadins o vorbă a lui Valéry despre Malraux. Am stu‑
diat într‑o carte (Întoarcerea autorului, 1981) această temă în critica şi estetica literară din secolul al
XX‑lea... O temă care revine des şi o poziţie prioritară în gândirea critică în epoca structuralismului,
semioticii, tematismului... Jurnalul intim, ca expresie elocventă a biograficului, nu intră, din această
perspectivă critică, în competiţie. Cel puţin pentru o vreme...
Argumentele în favoarea jurnalului intim le aduc diariştii ca atare şi le dau direct sau indirect
cei care studiază, ca Maurice Blanchot, Jean Rousset, Hocke, Gusdorf, Alain Girard, Michel Leleu,
Béatrice Didier şi încă mulţi alţii, codurile şi structurile scriiturii diaristice. Nu sunt, de regulă, argu‑
mente estetice în sprijinul jurnalului intim. Jurnalul nu este încă judecat ca literatură. Şi, înainte de
a fi judecat, trebuie citit ca literatură. Argumentele în favoarea lui sunt de alt ordin. Le‑am citat şi
comentat pe larg în cuprinsul acestui studiu, acolo unde vorbesc de diarişti, de la Tolstoi la Pavese,
Mircea Eliade, Julien Green. Voi aminti, în acest capitol introductiv, câteva idei pertinente privitoare
la natura şi rolul jurnalului intim. Cele mai multe sunt de ordin moral. Stendhal, care face parte din

* Ego, Cahiers, I, Editions Gallimard, 1973, p. 213–214.

** Cahiers, I, p. 209.
 - 14 -

generaţia întemeietorilor acestui gen, ţine un jurnal ca să‑l ajute să se vindece de ridicol şi ca să tră‑
iască „da grande”. Scrie, de aceea, „istoria vieţii lui zi de zi”, numai pentru el şi încă pentru cei trei
sau patru prieteni... Benjamin Constant, din aceeaşi generaţie, gândeşte şi el jurnalul ca „o speţă de
istorie” şi rolul ei este să‑l ajute să nu‑şi uite impresiile. „Cet audi­teur si discret – scrie el – que je
suis sûr de retrouver tous les soirs”... Amiel gândeşte jurnalul intim ca un confident loial şi, dez‑
gustat, înfri­coşat de viaţa din afară, îşi pune toate nădejdile în el. Jurnalul este opera singurătăţii şi
reprezintă principalul rezervor al memoriei: „De ce să continui acest jurnal? Pentru că sunt singur.
El îmi este dialogul, societatea, tovarăşul, confidentul. El îmi este consolarea, memoria, victima,
ecoul, rezervorul experienţelor intime, itinerarul psihologic, pavăza împotriva ruginirii gândirii, pre‑
textul ca să trăiesc şi aproape singurul lucru util pe care‑l pot lăsa în urma mea” (20 sept. 1964).
Este un moment de graţie pentru acest gen mai degrabă refuzat... Amiel mizează totul pe el, exis‑
tenţa şi opera. Nu va fi totdeauna atât de convins că jurnalul pe care îl scrie, seară de seară, îi va
aduce salvarea şi îi va perpetua numele. Are clipe de îndoială şi, într‑una din acestea, declară că jur‑
nalul său „nu va folosi nimănui” (26 iulie 1976)...
Este o negaţie care revine, la el şi la aproape toţi diariştii, chiar şi la cei mai fervenţi apărători
ai genului, ca Gide. Şi el are momente când citeşte cu imens dezgust paginile jurnalului său. Tol‑
stoi ţine jurnalul ca să se pocăiască şi să se îndrepte moral. Jurnalul intim este, în aceste condiţii,
o cronică sinceră a „slăbiciunilor de care doreşti să te lecuieşti”. Adică un instrument de perfecţio‑
nare morală. Pentru sine (diarist), dar şi pentru cei care îl vor citi („cu precădere pentru cei ce vor
trăi atunci când trupeşte eu n‑o să mai exist”)... Pentru Virginia Woolf jurnalul este o „supapă pentru
nervi” şi „un poligon pentru exerciţii de stil”. Musil gândeşte jurnalul ca „o biografie a idei­lor sale”
şi o anticameră a operei de ficţiune. Jurnalul său seamănă, de aceea, cu un imens depozit de mate‑
riale ce aşteaptă să fie clasate şi folosite într‑o construcţie viitoare. Kafka şi foarte mulţi alţi diarişti
văd în jurnalul intim un instrument de cunoaştere: „cunoaşterea completă de sine însuşi; a putea
cuprinde întinderea capacităţilor sale, întocmai cum face o mână care cuprinde o minge” (8 apri‑
lie 1912)... Un mijloc de cunoaştere de sine, dar şi un mijloc de apărare. Apărare prin cunoaştere
şi, mai ales, apărare prin mărturisire... Diaristul se întinde singur pe faimosul divan şi face psihana‑
liză fără să ştie... Psihanaliştii se bizuie enorm pe aceste exerciţii voluntare şi involun­tare. Jurnalele
intime constituie pentru ei o sursă esenţială...
Dar genul minor este justificat şi cu argumente mai puţin grave, dar nu mai puţin credibile.
Jules Renard scrie ca să se amuze, ca să nu se apuce să facă o operă majoră care, nu‑i aşa?!, i‑ar lua
timp şi l‑ar obosi, pe când jurnalul nu‑i cere decât un efort minim, o oră‑două pe zi, şi atât... Dar
iese ceva ce are „farmecul lucrului neintenţio­nat, natural; nu provoci, ci aştepţi” (13 sept. 1887)...
Părere mai de­grabă negativă, justificare ce apără genul indiscret aşa cum apără proverbiala funie
pe spânzurat. Jules Renard nu prea la în serios jurnalul său din moment ce recunoaşte că jurnalul
îl face „steril”, îl „goleşte pe dinăuntru”... (11 ian. 1901). Mai mult, diaristul vorbeşte de dezgus‑
tul, de deprimarea pe care i‑o provoacă scrisul. „Mă dez­gustă chiar şi ce scriu acum” – notează el,
ducând, totuşi, mai departe jurnalul... Căci se întâmplă un lucru curios cu jurnalul intim: el pro­fită
şi de gusturile şi de dezgusturile autorului. Mecanismul este ur­mătorul: pe măsură ce dezgustul faţă
de jurnalul intim creşte, jurnalul ca atare se constituie, sporeşte, înaintează. O boală curioasă îl înso­
ţeşte, dar, pe diarist în lucrarea lui („o boală ascunsă”, spune Jules Renard) şi ea se vindecă, dacă
 - 15 -

de vindecare poate fi vorba, printr‑o retorică a contestării propriului obiect, o retorică lucrativă şi
produc­tivă. Boală, încă o dată, ciudată şi retorică, bazată pe un paradox... Amândouă sunt foarte răs‑
pândite, vom putea să ne convingem din paginile analitice ce urmează.
Cu Gide, care încearcă şi, în bună parte, reuşeşte să aducă jur­nalul intim la suprafaţa vieţii
literare şi să‑i dea un statut de egalitate cu alte genuri, jurnalul intim devine mai ambiţios. Vrea
să‑şi depă­şească limitele şi complexele şi îşi fixează, în afara rosturilor cu­noscute (martor, confi‑
dent, depozit al memoriei, instrument moral, remediu contra singurătăţii etc.), proiecte mai mari.
Cunoaşterea În­tegrală a fiinţei, de pildă, şi exprimarea totală, sinceră a complexităţii fiinţei în miş‑
care. Destinându‑l tiparului, Gide îşi asumă nu numai curajul de a scrie tot despre sine, dar îşi
asumă şi curajul, cu mult mai mare, de a provoca, în viaţă fiind, prejudecăţile, normele morale ale
lumii în care s‑a format. El a adus „micul infern” la lumina zilei şi a legitimizat estetic şi moral scri‑
itura intimă. „Oser être soi” – este strigătul său de luptă şi devine, totodată, regula unui gen literar
care iese din clandestinitate şi îşi asumă, ca oricare altul, responsabilităţile şi riscurile într‑o litera‑
tură ce îşi schimbă mereu modelele. Gide („acest Voltaire al pederastiei”, cum l‑a numit cu răutate
cineva) fundamentează şi estetic jurnalul intim, interzicându‑i, înainte de orice, frumuseţile litera‑
turii. A scrie frumos este pentru el păcatul de moarte. Jurnalul trebuie să fie autentic, nu frumos...
Ideea este mai veche. Stendhal refuză să îndrepte o greşeală de limbă în frază pentru a nu diminua
spontaneitatea stilului. Gide construieşte o estetică în jurul acestei idei şi estetica a făcut şcoală în
anii ’20–’30 ai seco­lului său. Ea a lăsat urme în romanul şi în jurnalul intim din seco­lul al XX‑lea,
cum, iarăşi, voi dovedi în cele ce urmează...
Dar chiar în vremea lui Gide şi după Gide sunt spirite care se îndoiesc de vitalitatea estetică
a genului. Paul Claudel, care ţine un jurnal intim, consideră că acesta este „un haos sau, dacă pre‑
feraţi, o debara”. Comparaţia cu o debara o aflăm şi la G. Călinescu, cum am arărat. De altfel, este
o analogie la îndemână. Virginia Woolf o foloseşte şi ea, în sens pozitiv, atunci când laudă capaci‑
tatea jurna­lului de a cuprinde toate subiectele. Şi de a scrie, evident, despre ele fără cenzură, după
chef. „Ce fel de jurnal mi‑ar plăcea să scriu? Ceva ţesut cu ochiuri largi, dar nu neglijent. Destul de
suplu ca să îmbră­ţişez tot ceea ce grav, lejer sau frumos îmi vine în minte. Mi‑ar plăcea să semene
cu un birou vechi, adânc, sau cu o mare debara în care să arunci o grămadă de lucruri fără să le exa‑
minezi”... (20 aprilie 1920). Tocmai acest amestec nu place lui G. Călinescu şi nu place, în genere,
celor care consideră că nimic esenţial pentru literatură nu e acolo unde nu este ordine şi esenţă...
„Acest gen de depozite”, lău­dat de Virginia Woolf, trezeşte criticului estet mefienţă, în ciuda teo­riei
autenticităţii şi a stilului care nu trebuie să abuzeze de „stil”...
Jean Prévot e de părere că în orice jurnal descoperi „o comedie involuntară a egoismului ori a
unei lumi închise”... Alţii, mai agre­sivi, neagă jurnalul pentru că înregistrează inesenţialul din viaţă
şi se supune automatismelor psihice ale autorului. Dimpotrivă, zice proustianul Camil Petrescu,
important este să notezi faptele fără im­portanţă din existenţă, pentru că numai aşa „nu ai prilejul
penibil al decalajului dintre ceea ce simţi că ar trebui să faci şi ceea ce faci” (29 iunie 1939)... Gide
este şi el de părere că ar fi o greşeală să înre­gistrezi în caietele intime numai lucrurile foarte impor‑
tante. „Nu acesta e rostul lui” (al jurnalului intim)... Şi a dovedit prin propria experienţă că jurnalul
operează cu precădere în spaţiul micii istorii. Benjamin Constant, care a jucat un rol politic impor‑
tant în epoca lui, nu scrie nimic despre acest fapt în caietele sale secrete. Iar Ludovic al XVI‑lea uită
 - 16 -

să consemneze în jurnalul său căderea Bastiliei. În fine, pentru a mai da un exemplu despre „mutis‑
mul” diaristului (cum îi zice Béatrice Didier) în faţa marilor evenimente: Simone de Beauvoir abia
înregistrează în câteva fraze în Jurnal de război intrarea nemţilor în Paris, în schimb, înfăţişează în
amănunt partida de lesbianism pe care o are, în aceeaşi seară, cu prietena tandră Sorokine sau poate
alta... Un mutism care dă de gândit.
Aş putea continua la infinit cu exemple în favoarea sau în defa­voarea acestui gen apărut la
sfârşitul secolului al XVIII‑lea şi începu­tul secolului al XIX‑lea, atunci când se schimbă concepţia
despre personalitate şi despre rolul individului în cadrul ierarhiilor sociale. Important este însă nu
să facem un recensământ al opiniilor, ci să des­prindem o idee mai generală despre justificarea este‑
tică şi, încă o dată, despre modul de funcţionare a acestui gen aflat până azi şi, probabil, încă mult
timp de aici înainte, într‑o zonă a deliberării. Poate nu întâm­plător Roland Barthes şi‑a intitulat scur‑
tele lui reflecţii privitoare la codurile jurnalului intim chiar aşa: Délibération*. O deliberare scurtă,
câteva pagini, dar cu sugestii de luat în seamă despre structura ge­nului şi justificarea lui din punc‑
tul de vedere al poeticii... Micul eseu începe cu o frază sibilitică: „N‑am ţinut niciodată un jurnal sau,
mai degrabă, n‑am ştiut niciodată dacă trebuie să ţin unul. Câteodată, încep să scriu, şi apoi, foarte
repede, abandonez – şi totuşi, mai târziu, reîncep. Este o dorinţă uşoară, intermitentă, fără gravitate
şi fără consistenţă doctrinală. Cred că pot diagnostica această «boală» a jurnalului în felul următor: o
îndoială insolubilă despre valoarea a ceea ce scriu”... Gérard Genette a scris un foarte inspirat eseu
în le­gătură cu aceste propoziţii întorcându‑le pe toate feţele şi dovedind, atât cât este posibil, modul
în care ele fundamentează ambiguitatea genului... Barthes se joacă, într‑adevăr, cu ezitarea lui în pri‑
vinţa jurnalului intim şi o pune pe toate gamele unei îndoieli insidioase, cum singur îi zice. În ea intră
şi o anumită plăcere pe care o dă facili­tatea scrisului şi disponibilitatea subiectului. Scriptorul nu mai
trebuie să inventeze ceva, este suficient doar să se apuce să noteze. Şi, apoi, el nu mai este nevoit
să‑şi lucreze limbajul, operaţie dificilă, adeseori imposibilă. Totul vine de‑a gata în paginile caietu‑
lui secret. Barthes pare a fi mulţumit şi laudă, în chip insidios, aceste facilităţi: „C’est simple, facile,
pas la peine de souffrir pour trouver quoi dire: le ma­tériau est là, tout de suite, c’est comme un ciel
ouvert; je n’ai qu’à me baisser; je n’ai pas à le transformer. C’est du brut et il a son prix etc.”
Într‑adevăr, cam aşa se prezintă lucrurile în partea lor bună pen­tru un diarist: scrie uşor, scrie
despre orice, scrie cu plăcere, nici o teamă în privinţa limbajului. Numai că este suficient să citeşti
azi ce‑ai scris ieri, recunoaşte Barthes, pentru ca să‑ţi dai seama că scriitura intimă, sinceră, spon‑
tană începe să devină perisabilă. Şi semiologul foloseşte o analogie deloc flatantă: „aceasta nu
ţine, ca un aliment fragil, care se transformă, se corupe, devine fără gust de la o zi la alta; percep
cu descurajare artificiul sincerităţii, mediocri­tatea artistică a spontanului; mai mult decât atât: mă
prinde dezgustul şi mă irit descoperind o poză pe care n‑am dorit‑o deloc: în situaţia jurnalului şi,
mai exact, pentru că el nu «lucrează» (nu se transformă sub acţiunea muncii), eu (adică acela care
notează sau, mai bine, se notează – n.n.) este un „poseur”: este o problemă de efect, nu de În­tenţie,
toată dificultatea literaturii constă în asta”...
Am reprodus acest lung fragment pentru că el exprimă, de data aceasta fără echivoc, o obiec‑
ţie serioasă privitor la natura şi calitatea genului pe care îl analizăm aici. Ea pune în discuţie, în

* 1979, Tel Quel, eseu reprodus în Le bruissement de la langue, Editions du Seuil, sept. 1984.