Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Literatura Pentru Copii Prescolari Si Scolari Mici PDF
Literatura Pentru Copii Prescolari Si Scolari Mici PDF
Note de curs
Bucureşti
2015
Literatura pentru copii
4
fantastice, fetele sunt atrase de anumite texte lirice etc. De aici reţinem că
îndrumarea lecturii trebuie să se realizeze în relaţie cu interesul şi gustul
elevilor şi cu nevoia lor de formare şi educare. De asemenea, profesorul
are datoria să-i trezească elevului interesul pentru cititul cărţilor, dar să-i
şi menţină acest interes. Îndrumarea constă şi în formarea deprinderilor de
lucru cu textul literar şi de înţelegere şi valorificare a conţinutului
acestuia.
În recomandarea textelor, profesorul mai are în vedere puterea
de înţelegere a elevului, capacitatea lui de asimilare, în funcţie de care
recomandă, sau nu, anumite texte cu acţiune complicată sau simplă, de
întindere mai mare sau mai mică.
Lectura suplimentară a elevilor se regăseşte în planificările
calendaristice. Profesorul reţine, din totalul de ore al disciplinei la fiecare
clasă, un număr de ore care le va folosi pentru îndrumarea lecturii. În
aceste ore de lectură se va verifica ce au citit elevii şi li se va trezi
interesul pentru aceste texte pe care urmează să le citească.
Lecţia de lectură se deosebeşte în structură şi conţinut de lecţia
obişnuită de literatură în care se studiază textele literare din manuale.
Copiilor din învăţământul preşcolar si elevilor din clasa
pregatitoare şi clasa I profesorul le citeşte anumite texte şi le valorifică
după puterea lor de înţelegere. În clasele II-IV lectura literară
suplimentară este independentă.
Pentru lecţiile speciale de lectură elevii pregătesc anumite teme,
despre care facem unele precizări. Am stabilit că pe elev nu-l obligăm să
citească, ci îl educăm pentru lectură prin motivare puternică pentru
această activitate. De aceea nu trebuie să exagerăm cu temele pentru
lectură prin care să-l aglomerăm peste măsură. În caietul de lectură, elevul
ar trebui să noteze:
- la clasa a II-a: titlul operei citite şi autorul;
5
- la clasa a III-a: titlul operei, autorul, personajele, cu câteva caracteristici
sau elemente care l-au impresionat din text: acţiuni, tablouri, descrieri,
expresii frumoase; în caietul vocabular se trec cuvintele şi explicaţiile lor;
- la clasa a IV-a: titlul operei şi autorul, rezumatul conţinutului, pentru
textele narative, iar pentru cele lirice: imagini, tablouri, expresii frumoase;
pentru anumite lecţii în care se discută opera unui scriitor sau se dezbate o
anumită temă, elevii pot prezenta unele compuneri/referate, dacă au fost
învăţaţi cum se întocmesc, materiale care fac apoi parte din portofoliul
personal.
Lecţia de lectură are un demers specific. Ea începe cu
verificarea temei şi aprecierea ei. Profesorul verifică temele , face
aprecieri asupra lor şi aduce precizări cu privire la temele următoare. În
continuare, se organizează discuţii în legătură cu conţinutul textelor.
Acest moment trebuie bine organizat, în sensul că profesorul se pregăteşte
cu seturi de întrebări cu privire la conţinutul textului, la caracterizarea
unor personaje, la descrierea unui colţ din natură, a unui anotimp etc. În
situaţia textelor lirice, profesorul verifică dacă au fost înţelese bine şi,
dacă este cazul, decodează textul după schema cunoscută.
Este de reţinut un aspect important: chiar atunci când toţi elevii unei clase
au citit ce le-a recomandat, bucuria profesorului nu este completă dacă
elevii nu au înţeles textul sau nu l-au înţeles bine. Aceste discuţii despre
text au rolul să lămurească acest aspect, încât elevii să trăiască
sentimentele şi emoţiile generate de textele citite, să beneficieze de
virtuţile lor afective.
Pentru ca lectura literară să-şi îndeplinească funcţia sa
formativ-educativă, se desfăşoară exerciţii de valorificare a conţinuturilor
textelor. În aceste exerciţii, elevii îndeplinesc diverse roluri în situaţii de
comunicare, pornind de la ideile date de text, urmărindu-se atât
îndeplinirea rolului (emiţător, receptor, autor de mesaj), cât şi formarea
deprinderilor de exprimare, îmbogăţirea, fixarea şi nuanţarea
6
vocabularului, formarea priceperilor de a dezvolta o idee şi de a o susţine
cu argumente clare şi sigure.
În lecţia de lectură elevii trebuie să se simtă liberi, nestresaţi, fără inhibiţii,
fără teama calificativului.
În partea a doua a lecţiei se recomandă texte noi pentru citit şi
se trezeşte interesul elevilor în legătură cu acestea. Este o etapă importantă
pentru că de organizarea ei depinde atitudinea pozitivă a elevului faţă de
cititul textului. În primul rând, profesorul trebuie să se convingă de faptul
că textele recomandate se găsesc în biblioteca şcolii, a localităţii, în
bibliotecile personale ale elevilor; poate stabili chiar un circuit al acestor
cărţi.
Cu noţiunea de „bibliotecă” întâlnirea are loc mai întâi în
preşcolaritate. De data aceasta însă „sectorul Bibliotecă” este adaptat
segmentului de vârstă respectiv. Este de dorit ca această activitate să fie
cunoscută de cei care predau la clasele I-IV, ţinând cont că elevii şcolii
provin în mare parte din aceeaşi grădiniţă, deci au beneficiat de aceleaşi
materiale.
In invăţămăntul preşcolar, trezirea interesului pentru ascultarea
unui text literar se realizează in momentul “ Motivare pentru ascultarea
textului care se află inainte de citirea lui”.
Am arătat că în învăţământul preşcolar şi clasa pregatitoare si
clasa I textele se citesc de catre profesor. Important este sa le alegem pe
cele accesibile si atractive pentru ei. Daca le prezentam texte pe care nu le
inteleg, ii indepartam de lectura literara.
Măiestria profesorului se dovedeşte şi în această etapă, pentru
că, în cuvinte puţine, dar bine alese şi îmbinate, trebuie să determine o
grupă de copii sau o clasă de elevi să citească un text literar pe care nu-l
cunosc.
Iată, spre exemplificare, un asemenea moment:
7
spune poveşti, şi astfel nepotul trece în lumea viselor fără să-şi dea
seama.”
„Auraş-păcuraş,
Scoate-mi apa din urechi
Că ţi-oi da parale vechi.”
- Recitativele numărători sunt versuri rostite într-un ritm specific în
acţiunile desfăşurate de copii pentru organizarea unor jocuri, în vederea
alegerii celor care vor îndeplini anumite roluri:
„Una, două, trei,
Baba la bordei
Curăţă ardei
Pentru moş Andrei
..............................”
*
„Unu, doi, trei, patru, cinci
Tata cumpără opinci
Mama cumpără secară
Dumneata să ieşi afară”
- Frământările de limbă sunt exerciţii de pronunţie în care se folosesc
cuvinte fără un sens anume, dar mai greu de pronunţat. Cel care rosteşte
aceste cuvinte demonstrează că are auz fonematic.
„Bou breaz bârlobreaz
Din bârlobrezătura bârlobreazenilor.”
(Ion Buzaşi, op. cit.)
15
16
Basme si povesti
Basmul şi povestea sunt prezente în literatura română şi
universală din cele mai vechi timpuri. O seamă de scriitori au cules sau au
creat basme şi poveşti are au fost deosebit de atractive pentru copii:
- în literatura română: Ion Creangă, Mihai Eminescu, loan
Slavici, Al. Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu,
Victor Eftimiu ş.a.m.d;
- în literatura universală: Fraţii Grimm, Ch. Perrault, Hans Cr.
Andersen, A. Puşchin, S. Petöfi, Maxim Gorki, Saint Exupéry ş.a.
I. Creangă şi-a numit creaţiile de acest fel poveşti, nu basme
(Povestea porcului, Povestea lui Harap Alb). Cele două creaţii se
deosebesc de cele mai multe ori după dimensiuni şi structură. Povestea
este mai scurtă, cu mai puţine personaje.
Tema generală a celor două creaţii este lupta dintre bine şi rău.
Temele mai frecvente ale lor se constituie în lupta dintre:
adevăr şi neadevăr
17
Paternitatea
19
Fat – Frumos – din – lacrima – Mihai Eminescu
Structura basmului
Personajele basmului
Personajele
23
Alba –ca – Zapada - Iacob si Wilhelm Grimm
Scufita Rosie
Fata mosului cea cuminte si harnica
si fata babei cea haina si urata
Prichindel
Volumul Imparatul Cioc-de Sturz
“ Povesti pentru copii” Pomul cu mere de aur
Frumoasa-Adormita
Alba-ca –Zapada
Cenusareasa
Apa vietii
Tema basmului
Structura basmului
24
Oglinjoara raspunde in functie de actiunea desfasurata, fie “
Maria Ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara”, fie “Alba-ca Zapada e
mai frumoasa”.
Finalul basmului se aseamana cu o reflectie care consta intr-o
conditie si o afirmatie: “si daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc
si-n zilele noastre”.
Ca si in alte basme, si aici intalnim numerele miraculoase 3 si
7. Astfel, numarul 3 se refera la: trei situatii de schimbare a infăţisării
impăratesei; trei obiecte folosite pentru omorârea fetiţei ( cingătoarea,
pieptenele, mărul); trei pitici plâng trei zile fetita, crezând-o moartă; alte
trei vietăţi plâng si ele fetita (buha, cerbul si hulubita). Numarul 7 este
folosit in alte situatii: necazurile fetitei au inceput la şapte ani, cand se
vedea că e frumoasă; sunt şapte pitici; in casuta piticilor sunt obiecte in
numar de sapte; sunt sapte interogatii; de la casa piticilor la castel sunt
sapte munti.
Aceste elemente dovedesc structura clasica a basmului.
Imparateasa porunceste unui vanator sa ia fata, s-o duca in
padure si s-o omoare. Vanatorul nu poate face el acest lucru si lasa fata
“prada primejdiilor din natura”. Si in acest basm observam legatura dintre
om si natura. Fetita este ocrotita de natura şi-şi găseşte adăpost in casa
piticilor.
Cand afla ca fata traieşte, imparateasa o pune in alte trei situatii
primejdioase, isi schimba infatisarea si foloseste cingătoarea, pieptenele si
mărul pentru a o omorî. Piticii si feciorul de crai reusesc sa o salveze.
Observam aici triumful binelui, adica fata cinstita, asupra răului, adică
mama vitregă.
Mijlocul artistic folosit de autori, dupa modelul basmelor
populare este antiteza.
Personajele basmului
Structura basmului
Tema – lupta dintre adevar si minciuna, dreptate si nedreptate.
Basmul incepe cu formula ”A fost odata…”, dar pe parcurs
aduce actiunea la prezentul citirii.
Spatiul ar putea fi: pădurea, aria si târgul;.
Totusi, timpul si spatiul au un caracter general, deoarece
naratiunea poate fi oricand si oriunde”.
Autorul renunta la formele specifice basmului popular si
supune demersul naratiunii nevoii de a prezenta personajele.
Nasterea miraculoasa a lui Neghiniţă rezolva dorinta sotilor de
a avea un copil, dar si aspiratia oamenilor de a descifra gândurile.
De-a lungul naratiunii, autorul alterneaza miraculosul cu realul
printr-o schimbare a planurilor. Astfel, in timp ce croseta, batrana vorbea
in gand cu ea insasi despre bucuria de a avea un flacau. Acest gand se
implineste si bucuria batranei este fara margini. Tatal are alte ganduri. El
vinde pe Neghinia imparatului (intriga subiectului). Sentimentul de tata
care si-a dorit mult un copil se pleaca in fata banului.
In continuare, autorul situeaza, în antiteza, adevarul si
minciuna, dreptatea si nedreptatea. Imparatul afla gandurile sfetnicilor sai
si-i inlocuieste cu altii tineri, care-l duc pana acolo incat isi pierde tronul
26
si incepe sa cunoasca viata grea a poporului oprimat. Dialogul dintre
imparat si Neghiniţă este edificator. El il intreba de ce sunt oamenii goi si
desculti, Neghiniţă ii raspunde ca imparatul este orb si nu vede; când
imparatul intreaba de ce unii muncesc si noaptea, Neghiniţă ii raspunde ca
imparatul doarme si ziua. Raspunsurile lui Neghiniţă sunt metafore, cu
reale intentii moralizatoare.
Spre final, imparatul ajunge din nou pe tron. Considerand ca
ceea ce i s-a intamplat lui au fost din cauza sfaturilor lui Neghiniţă, dă
porunca sa fie omorat. Lui Neghiniţă i se leaga de gat un fir lung de
matase si este coborat în fântâna pana ce a fost inecat.
Finalul este tragic si scoate in evident o aspiratie a omului,
necesitatea luptei pentru adevar si dreptate.
Personajele basmului
30
Prin criticarea unor comportamente ale oamenilor,
Păcalădovedeste alte caracteristici ale sale, cunoasterea oamenilor si
stapanirea unor valori morale pe care le promoveaza.
Naratiunile snoavelor sunt ordonate intr-un ciclu si sunt unite
prin personajul principal, care este erou al fiecaruia si care da senzatia ca
este intr-o continua miscare, umbland de la un caz la altul si
sanctionanadu-l pe masura gravitatii fiecaruia. Aceste aspecte dau
impresia ca actiunile din fiecare naratiune sunt inlantuite si se desfasoara
in plan orizontal; ele nu se incheie niciodata si nu exclud posibilitatea de a
continua cu alte intamplari , pe masura ce acestea se descopera.
Snoavele pot fi grupate în mai multe categorii, de obicei, in
functie de persoanele aflate in conflict. Cele mai multe se refera la stapan
si sluga. In aceasta grupa intra si cele referitoare la stapan si rob, robul
fiind tiganul folosit de boier la muncile campului. In alte variante din
aceasta grupa sluga este taranul sau omul liber. Mai tarziu, datorita
dezvoltarii industriei mestesugaresti la orase, apar snoave in care
conflictul este intre patron si ucenic, intre maistru si ucenic. Nu scapa de
prezenta in aceste creatii populare nici autoritatile statului, clerul care sunt
surprinse in diferite situatii comice.
O alta grupare cu un numar impresionant de variante au ca
tinta relatiile de familie, unde sunt incălcate normele de convietuire
civilizata sau unde se manifesta mentalitati determinate de inegalitati
sociale. Astfel apar personaje ca: sotii necredincioase si adultere, soti
inselati si soti infideli,femei capricioase, femei lenese, soti violenţi etc.
Creatorul popular aduce in scena personaje noi si comice: ibovnicul si
ibovnica.
Un loc aparte intre snoavele populare il ocupa cele care
urmaresc prostia omeneasca, sub mai multe forme, pe care creatorul
popular le prezinta in diverse povestiri comice. In unele, prostia imbraca
forme simple si caracterizeaza oameni care incurcă lucrurile, comit fapte
comice, pentru ca judecă la fel cu ceilalti si parca sunt altfel, de aceea sunt
sanctionati de autorii povestirilor. Asemenea indivizi se gasesc in toate
grupurile de oameni si sunt usor de recunoscut. Snoavele scot in evidenta
si alte forme de prostie, pe cea absoluta, cea care depaseste orice limita
acceptabila, unde actiunile personajelor sunt absurde, in afara logicii.
31
Impactul asupra cititorului este puternic, uimeste prin absurditatea sa.
Exemple in acest sens sunt:
- baiatul care vrea sa se insoare si foloseste incorect
sfaturile mamei sale: “pune acul in carul cu fan, pune batista la palarie,
câinele il leaga de bru, slănina o pune in lant, aduce vaca in spinare, leagă
fata de iesle”;
- un alt om vede luna reflectata in lac si cheama sotul ca s-
o scoată;
- baiatul scund care se casatoreste cu o fata inalta si care
vrea sa-i taie picioarele pentru ca nu are loc pe usa etc.
Nu scapa de inţepaturi usturatoare nici femeia, care: “scalda
cojocul barbatului, isi taie vaca, leaga cainele de cepul butoiului cu vin,
fierbe galbenii găsiti intr-un ulcior, schimba ulciorul cu galbeni pe oale, pe
care le sparge, vântura malaiul”etc.
Snoavele nu prezinta numai aspecte negative, pe care le
sanctioneaza cu asprime, ci si elemente pozitive. Astfel, intalnim si
oameni cu trasaturi pozitive de caracter, cum ar fi servitorii iscusiti care-si
pun stapanii in incurcatura prin raspunsuri inteligente.
Alte snoave satirizeaza lenea manifestata la barbat sau la
femeie. Un baiat care nu se apuca niciodata de lucru si il amana prin vorbe
ca: “Lasă tătucă, am eu grija!” este poreclit “Lasă”; din cauza lenei,
sfârseste printr-un accident de caruta. Un alt baiat care pretinde ca sufera
de o “boala cumplita” se duce la o baba si-i explica de ce sufera: “ Cum
mananc, cum mi-e somn; cum ma culc, indata adorm; cum ma scol, cum
aş manca; cum mananc, cum m-aş culca”.
Femeia leneşă este observata in gospodarie. Ea are casa in
paragina, de parca-i parasita. Daca ea nu se ingrijeste pe sine, casa arata la
fel.
Este interesant cum vede creatorul popular hoţia; el sesizeaza
doua aspecte ale acesteia: un fel de hoţie apreciata ca o iscusinţa, un
meşteşug indrăzneţ, practicat de oameni curajosi si indrăzneţi, cu spirit de
aventură; un altfel de hoţie este văzuta ca un viciu, o ruşine.
In prima categorie intră: hotul care fura calul in prezenţa
calaretului, care fura o caruta cu cal chiar in prezenta stapanului etc.(Aici,
32
Snoava este o creatie popular care abordeaza si sancţioneaza
cea mai mare parte din problematica sociala, de aceea rămâne mereu
actual.
Fiind un izvor important de studiu pentru oamenii de cultura,
snoava a inpirat unii scriitori, ceea ce a facut sa apara snoava culta. Ioan
Slavici este unul dintre acestia, iar snoava “Păcală in satul lui” este
marturia.
Legenda
33
Întrucât legenda lămureşte anumite lucruri necunoscute omului, deci
răspunde la întrebări ale acestuia, B.P. Haşdeu numeşte legendele
„deceuri”.
Legendele sunt populare sau culte, în versuri sau în proză.
În literatura română legendele apar în culegerea lui Ion
Neculce „O samă de cuvinte”. Din cele 42 de texte, cele mai multe sunt
legende. Autorul mărturiseşte că lucrările adunate în culegeri sunt „auzite
din om în om”.
George Călinescu laudă „darul de a povesti” al lui Ion Neculce.
Multe legende lăsate de Ion Neculce, în special cele referitoare la Ştefan cel
Mare, Petru Rareş, Nicolae Milescu Spătaru, i-au inspirat pe scriitorii de
mai târziu.
Legendele explică originea unor locuri (Dumbrava Roşie),
provenienţa unor nume (Movilă), apariţia unor mănăstiri (Putna, Voroneţ),
vitejia unor domnitori (Ştefan cel Mare, Petru Rareş).
Legendele istorice fac portretul personajelor după faptele lor,
prin vorbirea directă, prin descrierea/aprecierea autorului şi evidenţiază:
iubirea de ţară şi popor, hărnicia, modestia etc.
Stilul folosit în legende are elemente de oralitate, iar limbajul
conţine cuvinte vechi şi regionalisme.
Lucrarea „Legende istorice”, a lui Dimitrie Bolintineanu, este
aproape de sufletele copiilor şi ale cititorilor de toate vârstele. Poate de
aceea Ion Pillat afirma că D. Bolintineanu „înainte de a fi mare poet,
rămâne un mare român şi dacă valoarea estetică a poeziei sale e
discutabilă, valoarea naţională şi patriotică a legendelor istorice va
îmbogăţi multă vreme încă sufletul românesc”. (din I. Buzaşi, op. cit.)
Multe dintre legendele lui Bolintineanu se rezumă la faptele unor
domnitori care au luptat pentru independenţa ţării: Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul – ca să-i cităm pe cei mai
frecvent menţionaţi.
Cele mai multe dintre legende au o structură unitară: pornesc
de la descrierea cadrului natural, continuă cu intriga sau conflictul, apoi cu
discursul eroului sau al altui personaj şi ajung la deznodământ.
Alte legende prezintă fapte ale altor eroi: Preda Buzescu,
popa Stoica, Grozea voinicul, Maria Putoianca. Aceşti eroi trezesc în
sufletele copiilor sentimente puternice. Ei pun în prim-plan binele ţării
34
pentru care se jertfesc. Alături de eroi se află natura. Elementele naturii
sunt personificate şi devin prieteni ai eroilor. Legendele istorice au un
puternic mesaj patriotic şi etic.
Pentru a alege legende pe care să le recomande copiilor,
cadrul didactic ţine seama de:
- accesibilitatea limbajului;
- înţelegerea de către copii a evenimentelor prezentate;
- elementele care atrag mai mult copiii; nu tuturor copiilor le recoman-
dăm aceleaşi legende, ci avem in vedere atracţia lor spre anumite teme.
Legenda populara sau culta ocupa un loc important in
literatura pentru copii.
Primele legende au fost adunate de cronicarul Ion Neculce si
asezate inaintea “ Letopisetului Tarii Moldovei”, iar in Predoslavie la
aceasta cronica autorul recunoaste: “ Deci o sama de istorii mai alese si
noi nu le-am lasat sa nu le scriem”.
Unele din cel 42 de legend sunt de fapt povestiri, dar cele mai
multe prezinta fapte de vitejie ale inaintasilor sau originea unor locuri, a
unor nume, obtinerea unor functii in stat ori chiar domnii, aparitia unor
ctitorii etc.
Legenda a XI-a din “O samă de cuvinte” , de exemplu,
prezinta momentul inscaunarii in prima domnie a lui Petru Rares.
In expozitiune ni se prezinta drumul soliei boierilor si
mitropolitului in cautarea viitorului domn. Elementele reale se impletesc
cu cele onirice.
Visul lui Petru Rares, prezentat in continuare ne determina sa
credem ca domnia era un fapt dorit, asteptat de toti.
Punctul culminant se constituie din momentul inchinarii
supusilor in fata domnului si imbracarea acestuia cu hainele domnesti.
Deznodamantul consta in faptul ca Petru Rares este un domn
continuator al lui Stefan cel Mare pentru ca era iubitor de popor si de tara.
Creatorul popular ii contureaza portretul domnitorului mai
mult prin prezentarea de fapte ale acestuia, dar si prin dialoguri si prin
aprecieri ale autorului.
Stilul folosit are un pronuntat caracter oral, dar limba are multe
arhaisme si regionalisme.
35
In construirea legendelor populare sau culte se folosesc
hiperbola si fantasticul . Valoarea lor consta, pe lângă conţinut, si in forma
literar-artistica in care se prezinta aceste continuturi si se scot in evidenta
valorile morale.
Interesul pentru legende s-a manifestat din secolul al XV-lea,
cand oamenii de cultura au inceput culegerea acestora cercetand o serie de
zone folclorice ale tarii. Prima legenda publicata a aparut in 1851, la Iasi ,
in “Calendaru”, cu titlul “ Piatra Teiului”. Inainte de aceasta gasim cateva
legende romanesti etiologice si religioase, intr-o lucrare in limba germana
a lui Artur und Adalbert Schott( 1845).
O alta legenda “Piscul Fetei”, a aparut in ,, Calendaru de
Sibiu” in 1858.
Preocuparea pentru studiul folclorului a crescut si apar mai
multe legende in diferite lucrari. Totusi, in comparatie cu basmele si
snoavele, legendele sunt in numar mai mic.
Culegerile de proza populara au aparut spre sfarsitul secolului
al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, unde gasim, atat legende
istorice, cat si legende geografice, toponimice si despre vietuitoare. Apar,
mai tarziu, legende etiologice: despre crearea pamantului, despre cer si
astri, despre unele fenomene meteorologice, precum si legende
cosmogonice si mitologice.
Unele legende culese de specialisti sau amatori au suferit
modificari in functie de scopul urmarit de culegatori. De exemplu, ca sa
accentueze caracterul moralizator al unor legende, unii culegatori au adus
modificari folosind mai mult antiteza prin punerea fata in fata a unor
personaje, caractere sau actiuni, pentru a scoate in evidenta pe cele
pozitive.
Legendele pot fi impartite in mai multe grupe, in functie de
tematica, problematica si forma de organizare.
Legenda etiologica
Legendele mitologice
41
Din aceste schiţe nu lipsesc aspecte specifice societăţii: bârfa,
calomnia, intrigă, lipsa de educaţie, aranjamente de tot felul s.a.
Lumea celor mai multe schiţe este proiectată într-o formă
comică, „ nu prea veselă în substanţa să intimă”.
Ion Luca Caragiale, de exemplu, „aşa zisa lume mare” o
prezintă ca una de parveniţi ridicoli despre care nici nu s-ar putea spune
că-şi „trădează” originea, deoarece aceasta e vizibilă în permanenţă. Altă
lume este cea a „elitei provinciale” care beneficiază de aceeaşi formă
comică de prezentare. La polul opus se află lumea mahalalei.
În prezentarea personajelor schiţelor găsim multe elemente
specifice lui Ion Luca Caragiale. De exemplu, Ionel Popescu din „ Vizita”
îl cunoaştem îmbrăcat într-o elegantă uniformă de ofiţer şi gata de a porni
„un război”, în care câmpul de luptă era casa părintească şi „inamicul”
devine jupâneasa. Momentul începerii luptei este descris cu un umor
remarcabil: „ Cum o vede (pe jupâneasa), maiorul se opreşte o clipă, ca şi
cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipă însă de
reculegere trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se
repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt de disperare”. Umorul şi
ironia le foloseşte scriitorul în schiţa „Bubico”, pentru a arăta atitudinea
curioasă faţă de câinele „inofensiv şi sociabil”: „prin mintea mea încep să
treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă”; Eu simt
cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre”.
Limbajul porneşte din cel obişnuit, folosit de omul comun şi
preluat, cu unele transformări, de povestitor, în funcţie de personajul
prezentat; astfel apar cuvinte ca: mam ׳mare, mamiţica, tanti Mită,
mititelul, puişorul, urâtul; ciucalata; în schiţa „ D-l Goe”, precum şi
băieţelul, mamita s.a., în „ Bubico”.
Schiţă „Vizita” are ca tema „educaţia proastă data copiilor în
unele familii”.
Personajele sunt: dna Maria Popescu, fiul său, Ionel Popescu,
de opt ani, vizitatorul şi jupâneasa. Numele de Popescu nu este ales
întâmplător de autor, pentru că, la români, Popescu este un nume
cunoscut, purtat de un număr mare de familii.
Scriitorul caracterizează personajele prin dialoguri şi mai ales,
prin faptele lor, lăsându-le astfel să se prezinte singure.
42
Doamna Popescu nu mai frecventează petrecerile şi alte
întâlniri mondene deoarece îşi dedică timpul educaţiei fiului său ( „ Şi nu
ştiţi dv. Bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales
când mama nu vrea să-l lase fără educaţie”). De fapt aici întâlnim o formă
de caracterizare cunoscută de Caragiale, contradicţia dintre vorbe şi fapte.
Când jupâneasa, femeie bătrână, se plânge de faptele lui Ionel, mama îi
spune vizitatorului:
„ - Nu ştii ce ştrengar se face....şi deştept...”
Prin faptele sale, Ionel numai deşteptăciune nu demonstra.
Când Ionel este gata să dea foc bucătăriei, mama se duce să
vadă, Ionel o aşteaptă în uşa cu sabia scoasă, iar mama îl ia în braţe şi îl
sărută ca o recompensă.
În aceeaşi cameră cu mama şi vizitatorul, Ionel îşi continua
faptele: ia toba şi trâmbiţa, încaleca pe cal, bate toba şi suflă în trâmbită
încât cei doi nu mai pot discuta. După ce i se atrage atenţia că suflatul din
trâmbita şi bătutul tobei este pentru ,,gradele inferioare”, Ionel trece la
comanda unei armate închipuite. Scoate sabia şi atacă ce-i iese în cale.
Prima este jupâneasa, care aducea cafelele. Mama încearcă s-o scape şi
este lovită cu spada in obraz. Mama îi cere maiorului s-o sărute ca să-i
treacă.
Vizitatorul află cu surprindere că în casă fumează soţul
doamnei, dar şi Ionel câteodată. Mama îl apreciază doar cu un
comportament caraghios. Ionel ia o ţigară, o pune în gură şi salută
milităreşte. Mama îl încurajează şi Ionel fumează toată ţigareta.
În continuare, Ionel bate mingea, care sare în toate părţile până
dă peste ceaşca de cafea a vizitatorului si se varsă pe pantaloni. Doamna
Popescu îl consolează că iese cu apă caldă. Ţigareta se răzbună, pentru că
Ionel leşină din cauza fumatului.
Abia acasă vizitatorul şi-a dat seama că Ionel i-a pus dulceaţă
în şoşoni, dar nu a mai avut cum să riposteze.
Limbajul folosit în schiţe l-a determinat pe criticul literar
Tudor Vianu să afirme că acesta reprezintă „ celula germinativă a întregii
lui arte”.
Este interesant să aflăm părerea lui Ion Luca Caragiale cu
privire la reacţia prin râs, pentru care folosim amintirile fiicei scriitorului :
„Voi povestiţi, nu râdeţi; lăsaţi-mă pe mine să râd”. Să înţelegem de aici
43
că scriitorul nu râdea de acţiunile propriilor personaje, ci observa reacţiile
celorlalţi.
Personajele – animale din volumul „ Din lumea celor care nu
cuvânta”de Emil Garleanu sunt, de fapt, „măşti ale unor personaje
umane”. Rezistenţa în timp a volumului, faţă de alte creaţii din opera
scriitorului este determinată de faptul că cititorii au trecut din „sfera
lecturii estetice, în cea a lecturii didactice”.
Sensibilitatea şi fantezia înlocuiesc în construcţia unor
personaje psihologia.
Critica literară a emis multe păreri pro şi contra volumului. De
exemplu, Mihail Sebastian spune următoarele: „ Nu e o carte bună; e mai
mult şi mai puţin decât atât: e o carte frumoasă. Şi nu ştiu câte din cărţile
ceasului ei ar putea primi acest adjectiv, spus cu deplină sinceritate”.
(Mihail Sebastian, „Emil Garleanu”, Universul literar, an XLIV, nr. 28, 8
iulie 1928, p.446).
George Călinescu apreciază volumul astfel: „Imitând pe Jules
Renard, scriitorul ne dă un număr de monografii de vietăţi: gâza,
gândăcelul, cărăbuşul, furnica, musculiţa, păianjenul, greierul, scatiul,
gaiţa, buha, vulturul, cucoşul, motanul, calul etc. Pictura şi metaforele
lipsesc aproape cu desăvârşire şi monografiile devin monotone prin fabule
şi duioşii” (George Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini până
în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi artă, Bucureşti, 1941,
p.561-564).
Emil Gârleanu se dovedeşte a fi un bun cunoscător al naturii,
pe care o observă cu un ochi pătrunzător şi pe care o prezintă cu mult
talent, într-un limbaj accesibil vârstelor mici.
Deşi personajele sale sunt animale, el le descoperă trăsături
umane. În stilul său de prezentare descoperim umor uşor şi atrăgător
pentru copii, care îi orientează spre înţelegerea unor valori umane. Un
sentiment care ar trebui sădit în sufletele copiilor este „încrederea în
forţele proprii”. Constatăm acest lucru în schiţa „Gândăcelul”, unde o
fiinţă mică şi aparent fără putere are curajul să aspire spre înalt, să ajungă
la soare. Dorinţa de autodepăşire este puternică; autorul o realizează prin
antiteza dintre forţă reală şi înălţimea aspiraţiei. Ca să ajungă la soare,
gândăcelul se caţăra pe tulpina unui lujer, dar cade şi nu cedează, „ Se
odihni o clipă, apoi la drum ,băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina
44
lucie de câteva ori pe ţărână. Văzând asta se ridică pe picioruşele dinapoi
şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu moşnegeşte cruce. Pe
urmă încercă din nou şi văzu că poate”.
Tema schiţei „Căprioara”este „puterea dragostei materne dusă
până la sacrificiul suprem”.
Schiţa începe cu prezentarea căprioarei şi a puiului ei într-o
atmosferă de linişte şi împăcare, deşi în sufletul mamei se purta o luptă
între dragostea ei puternică faţă de ied şi necesitatea despărţirii de acesta,
pentru că ajunsese la vârsta la care trebuia să se ocupe singur de soarta să.
Căprioară se hotărâse să-şi ducă puiul pe stâncile înalte, unde era mai ferit
de duşmani. Cele două fiinţe străbat un drum lung şi dificil până ajung „în
inimă întunecată, ca un iad, a pădurii”. Autorul prezintă stările prin care
trece căprioară , precum şi formele de relief, într-un mod gradat, parcă şi
natura ar simţi prin ceea ce aceasta fiinţă trece. La un moment dat, poteca
se îngustează şi lumina este tot mai slabă. Instinctul îi spune căprioarei că
aici este pericolul cel mai mare şi aşa a fost, pentru că iedul, ştiindu-se
apărat de mama, zburda fără griji. Lupul pândeşte din tufiş şi se repede
spre ied. Mama sare între ei şi se lasa sfâşiată de lup, iar iedul „se topeşte
în inima pădurii”. Momentul este deosebit de tensionat, iar concentrarea
este maximă.
Emil Gârleanu este un fin observator al naturii şi-şi
construieşte personajele prin descrieri directe sau prin prezentarea faptelor
acestora.
Alte schiţe ale volumului care ar putea fi valorificate sunt:
Musafirul, Nedespărţite!....., Fricosul, Mărinimie s.a.
Povestirea
46
La început, povestirea a însemnat un mod de comunicare. Mai
târziu a fost apropiată de naraţiune datorită identităţii verbelor
a povesti= a nara.
Povestirea se referă cu deosebire la trecut, deoarece
întâmplările povestite au avut loc cândva,înainte de momentul prezentării,
iar modalitatea de prezentare a acestora este evocarea.
Povestirea ca specie literară a fost în atenţia multor scriitori;
din literatura universală amintim pe: Gogol, Balzac, Dickens, iar din
literatura romană pe: Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Creangă – Moş
Nichifor Cotcariul, Ion Luca Caragiale – La Hanul lui Mânjoala, Kir
Ianulea, Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuţei, Mircea Eliade – La ţigănci;
Şarpele s.a.
Povestiri accesibile copiilor găsim în operele scriitorilor: Emil
Gârleanu, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Lucian
Blaga, Tudor Arghezi, Hans Christian Andersen, Ionel Teodoreanu,
Mircea Sântimbreanu, Edmondo de Amicis s.a.
Ion Alexandru Brătescu-Voineşti are în creaţia sa o serie de
povestiri cu anumite valori didactice, povestiri accesibile copiilor, cum ar
fi : Privighetoarea, Moartea lui Castor, Puiul s.a.
47
Pentru păsările călătoare se apropie timpul de plecare în ţările
calde. Sufletul mamei era împărţit în două: să rămână pe loc ca să
îngrijească de puiul cel mare pe timpul iernii sau să conducă pe ceilalţi pui
spre ţările calde. Vântul devine din ce în ce mai tare şi mai rece. Deşi i se
rupe sufletul, mama se hotărăşte să aibă grijă de ceilalţi pui. Puiul cel
mare este nevoit să rămână pe loc, iarna vine şi el nu-i poate face faţă.
Intensitatea trăirilor în acest moment e mare şi virtuţile
educative ale textului acţionează cu putere asupra cititorilor.
Mihail Sadoveanu are, pe lângă “Hanu Ancuţei”, şi alte
povestiri care se pot recomanda copiilor: Dumbrava minunată, Părul din
ograda bunicilor, Băieţel, La mestecanei, Ianoş Năzdravan, Un om năcăjit
s.a.
Povestirea “Dumbrava minunată” are ca temă copilăria cu
bucuriile şi tristeţile ei precum şi drama fetei orfane. Autorul a reuşit să ne
prezinte ” una din cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie”
(Garabet Ibrăileanu, Scriitori romani, 1968).
Povestirea are noua capitole cu titluri care sugerează conţinutul
şi trezesc interesul cititorului: “Se vede ce soi rău era duduia Lizuca”,
“Duduia Lizuca plăsmuieşte o expediţie îndrăzneaţă”, “Sfat cu Sora-
Soarelui” s.a.
Autorul ne prezintă, de fiecare dată, cadrul în care se
desfăşoară acţiunea:
- la început, salonul doamnei Mia Vasilian, cu toate
personajele sale;
- în continuare, aflăm despre mirifica “împărăţie a minunilor,
Dumbrava Buciumenilor”, unde fetiţa se simte minunat
pentru că este o lume creată de ea;
- în final, i se împlineşte dorinţa cea mai mare, pentru că
ajunge în împărăţia bunicilor.
Străbătând lumea reală şi cea fantastică împreună cu Lizuca
descoperim frumuseţea morală a acesteia, delicateţea şi puritatea
sufletească, deşi mama vitregă şi slujnica o considerau “o ruşine şi o
nenorocire”, “gânganie”, “dihanie”, “soi rău”.
Scriitorul contribuie şi el la întregirea portretului Lizucăi: “ Era
o fetiţă mărunţică, însă voinica şi plinuţă”, “nişte picioruşe pârlite de
soare”, “genunchii nu tocmai curaţi”, “Capu-i era foarte scurt tuns,
48
băieţeşte”, “Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre, aveau în ei o mică
floare de lumină”.
În parte a doua a povestirii, autorul pendulează între real şi
fantastic şi crează pentru copilul necăjit o lume a lui, în care să se simtă
bine. Foloseşte simbolul miniatural şi aduce şi alte personaje ca: morarul,
Statu-Palmă, cu suferinţele lui şi pe Făt-Frumos” îndrăgostit de o himeră”.
La final se face dreptate, pentru că cele două femei, care au
făcut atâta rău fetiţei, au fost pedepsite de albine, animalele mici care le-au
săgetat pe mama vitregă şi pe jupâneasă.
Mihail Sadoveanu, ca maestru în descrierea peisajului se
distinge şi în această povestire ,unde ne prezintă universul din trei planuri:
vizual, olfactiv şi auditiv.
Nuvela
49
b) Naraţiunea îşi construieşte personajul cu mai multă atenţie ( date
biografice, mediu ambiant, motivare a reacţiilor psihologice), iar
povestirea este interesată mai ales de situaţia epică în care acesta se află.
c) În raport cu realitatea, povestirea poate porni de la date mai îndepărtate
ale realului, în timp ce naraţiunea păstrează o legătură mai exactă cu
evenimentele şi acordă o mai mare atenţie personajului".
Naraţiunea devine matură din punct de vedere artistic prin
contribuţia unor scriitori ca : Mérimée, Maupassant, Cehov, Gogol s.a. În
literatura americană se disting: Mark Twain, E. Hemingway.
În literatura română începuturile naraţiunii se situează în
secolul al XIX-lea prin contribuţia lui Costache Negruzzi, cu nuvela
istorică "Alexandru Lapusneanu" (1840), Al. Odobescu, cu nuvelele "
Doamna Chiajna şi Mihnea Voda cel Rău" (1857), Mihai Eminescu, prin
nuvela fantastică şi filozofică " Sărmanul Dionis", "Cezara" , Ion Luca
Caragiale, cu nuvela psihologică " Două loturi" şi alţii. Au mai contribuit
la dezvoltarea nuvelei Mihail Sadoveanu, Ion Al. Brătescu - Voineşti,
Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Mircea
Eliade, Marin Preda, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, N. Velea şi alţii.
Nuvela se poate recomanda elevilor din clasele învăţământului
primar, dar după un studiu amănunţit asupra clasei, studiu în care să ne
dăm seama de interesul elevilor faţă de textul scris, de experienţa lor
privind citirea textelor literare, de temele care-i interesează, încât
parcurgerea conţinutului unei nuvele să fie o plăcere, nu o obligaţie de
care trebuie să se achite.
De exemplu, unor elevi cu experienţă în citirea textelor putem
să le recomandăm nuvela "Moară cu noroc" de Ioan Slavici. Înainte, este
necesar să dăm informaţii elevilor respectivi despre momentul în care se
petrece acţiunea şi despre caracteristicile acelui moment, ca să ne
asigurăm de înţelegerea conţinutului nuvelei, insistând pe dorinţa de
îmbogăţire a unor indivizi, prin orice mijloace, care, de fapt, este şi tema
nuvelei.
Acest text poate fi parcurs uşor deoarece conflictul se
desfăşoară liniar şi ascendent, iar faptele se derulează în ordine
cronologică.
Unitatea nuvelei este sugerată de cuvintele bătrânei, cu care se
deschide şi se închide nuvela:
50
a) "Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci
liniştea colibei tale te face fericit".
b) " Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat. Apoi ea luă
copiii şi plecă mai departe".
Conflictul nuvelei se consuma între aceste limite morale.
Acţiunea nuvelei are loc într-un spaţiu geografic precis, zona
Ardealului. Hanul "Moara cu noroc" era aşezat la răscruce de drumuri,
unde se petrec fapte deosebite, se confruntă binele cu răul, moralul cu
imoralul, de aceea momentele cheie ale acţiunii se desfăşoară noaptea, în
amurg sau în zori.
Subiectul nuvelei urmează toate treptele, de la expoziţiune la
deznodământ:
Expoziţiunea - Ghiţă, nemulţumit de condiţia sa socială de cizmar
modest, ia în arenda hanul, în ciuda sfaturilor soacrei.
Intriga - La han apare Lică Sămădăul, stăpân temut al locurilor şi
exponent al răului. Ghiţă înţelege că, pentru a rămâne la han, trebuie să
devină omul lui Lică.
Desfasurarea actiunii – Conflictul se adânceşte pe măsură ce Ghiţă intră
în afacerile lui Lică.
Doreşte să-i spună jandarmului Pintea, dar renunţă.
Ghiţă depune mărturie falsă în legătură cu omorul şi jaful din pădure şi-l
scapă pe Lică.
Prăbuşirea lui Lică devine inevitabilă.
Punctul culminant - Tensiunea dramatică urcă spre punctul culminant la
sărbătoarea de Paşti.
Ghiţă pleacă după Pintea. Lică rămâne cu Ana , soţia lui Ghiţă.
Deznodământul - Ghiţă îşi ucide soţia. Rauţ porcarul împuşcă pe Ghiţă.
Lică se omoară.
Personajele au destinul dirijat de puterea banului. Problematica nuvelei
este concentrată în jurul lui Ghiţă. Personajul principal este redat prin:
analiza psihologică, monolog, dialog, prin faptele şi gândurile
personajului, prin opiniile celorlalte personaje.
Ghiţă
- la început: om onest, dornic să asigure familiei o viaţă mai bună;
51
- pe parcursul acţiunii: incapabil să reziste tentaţiei de a se îmbogăţi;
devine complice şi părtaş la fărădelegile lui Lică; se prăbuşeşte moral; are
momente de ură şi omenie, chiar remuşcări;
- în final: cade învins de propriul său destin, pentru că nu a avut
tăria morală a stăpânirii de sine.
Lică
- domină pe cei din jur; este agent al răului; este îndrăzneţ şi
năvalnic; caracter plin de contradicţii; are un cod moral propriu; este o
personalitate puternică; are asupra celorlalţi efecte catastrofale; este dârz,
sadic, pătimaş.
Porcarii - oameni cu apucături primitive; sunt fioroşi la înfăţişare şi la
mânie; se dovedesc a fi bandiţi, hoţi, ucigaşi, apăraţi de legea banului.
Valoarea artistică a nuvelei se constată în arta cu care a creat personaje
vii, în construirea fiecărui episod dramatic. Autorul mânuieşte cu fineţe
monologul, dialogul şi analiza psihologică, realizează o descriere
romantică a furtunii din finalul nuvelei. Autorul vede personajele din
interiorul lor. Limbajul este uneori greoi.
Romanul
Sceneta
53
CREATII EPICE IN VERSURI
Fabula
56
anunţa prezenţa. Noul boier, fără ezitare îi spune slugii: " - Cine? a mea
rudă? mergi de-l dă pe scară/ N-am astfel de rude şi nici nu voi să-l ştiu".
Pe lângă leneş şi parvenit, boul devenise şi îngâmfat şi nu vrea
să recunoască rudele apropiate aflate într-o situaţie umilă.
În cadrul alegoriilor se realizează şi caracterizarea
personajelor, autorul folosindu-se de dialoguri, limbaj aluziv, interogaţii
eliptice şi propoziţii scurte.
La această fabulă constatăm şi un procedeu nou, faptul că
morala nu se mai oferă, cititorul o desprinde cu uşurinţă din povestirea
alegorică.
Discuţiile purtate cu pricepere despre fiecare fabulă,
descoperirea particularităţilor şi comentarea faptelor conduce elevii să
realizeze o cunoaştere profundă a realităţii şi să se formeze pentru a lua
atitudini şi pentru a susţine opţiuni cu argumente convingătoare.
Legenda în versuri
57
Autorul aduce în versuri motivul sburatorului, de influenţa
romantică, pe care îl găsim şi în poezia cu acelaşi nume a lui Eliade
Rădulescu şi în poezii de Mihai Eminescu.
Rândunica, frumoasă faţă de împărat, îşi petrece viaţa în
natură, unde aude chemarea dragostei prin glasul atrăgător al sburatorului,
dar nu se lasa prinsă, de aceea cea mai mare parte a vieţii sale zboară.
După ce îşi părăseşte cuibul, frumoasă făptura zboară peste tot
ca să cunoască împrejurimile, să se bucure de frumuseţea naturii, să
alunge rândunelele care o chemau la ele. În fuga ei încearcă să prindă
razele luminii care se reflectau în iarbă, să admire frumuseţea valurilor
râurilor, să se oprească şi să admire armonia naturii.
Un alt moment al legendei este acela în care natura este în
stare de somnolenţă, totul este nemişcat şi pare că a adormit. Acest tablou
este încântător: luna visează în ceruri, florile, apele, cuiburile, inimile
visează împreună; frunzele nu se mişca, vântul nu adie, albina doarme în
macul adormit, bâtlanul sta neclintit, raza dezlipită din stele aprinde văpăi
în roua lucitoare.
În acest peisaj adormit, o umbră se apropie de pârâu, fără să
deranjeze nimic şi se lasă în valuri, " nu se aruncă", îşi lasa rochia pe mal,
uitând că nu are voie să se desprindă de ea.
În faţa acestei fapte, natura se trezeşte, autorul realizând un
tablou în mişcare: "trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească", apa se-
ncreţeşte, "nuferii se mişca", bâtlanul se trezeşte, pădurea cânta, tânăra
copilă este îmbrăcată de lună într-o "mantie argintoasă". Ea alunecă uşor
printre trestii. Când cocoşul cânta, semn că se apropie dimineaţa, iese din
apă, dar nu-şi mai găseşte rochiţa; de ea se apropie sburătorul, cu gând s-o
cuprindă în braţe, dar tânăra se preface în rândunică, îi dispare din braţe şi
zboară spre cer.
Rochiţa ei se înalţa în vânt şi se preface într-o ploaie de raze ce
cad spre pământ. Până dimineaţa cresc din ele, un semn al primăverii,
"rochiţi de rândunele".
După cum se vede , legenda este realizată sub influenţe
romantice. Motivul sburatorului îl regăsim şi în alte poezii ale lui Vasile
Alecsandri din volumul "Doine".
Legenda este structurată în patru segmente. Ea începe cu un
motto, care este un fragment dintr-un cântec popular:
58
Rândunică, rândunea
Ce baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Că te arde arşiţa, (.....)
Mergi în câmpul înverzit,
Că rochiţa a-nflorit.....
În primul tablou autorul ne ajută să recunoaştem fata de
împărat care se aseamănă cu personajele feminine din creaţiile populare.
În tabloul al doilea ne sunt prezentate în forme lirice, legăturile
tinerei copile cu celelalte elemente ale naturii: rândunelele care o chemau
la ele, balta bătrânilor arini de pe malul râului, razele lunii care se
reflectau în iarbă etc.
De asemenea, unele elemente ne atrag atenţia că această copilă se
înrudea cu păsările pentru că braţele şi picioarele ei aveau" mişcări de
aripioare ", primele semne ale dragostei sunt ca un zbor din "cuibul
părintesc”, este atrasă de elementele naturii şi de rândunele.
Tabloul al treilea ne conduce într-o atmosferă romantică unde
apar primii fiori ai dragostei. Vraja lunii se revărsă asupra naturii, totul
este adormit, nemişcat. ( Florica Mitu)
59
- cele care exprimă pure stări ale eului interior, indiferent de cauza ce le-a
produs (de la bucurie la suferinţă cu toate variantele posibile);
- cele care exprimă relaţiile eului cu ceilalţi oameni (singurătate, dragoste,
prietenie, înstrăinare);
- cele axate pe relaţia dintre eu şi lume ( natura, creaţie, religie);
Atenţia acordată unui tip tematic sau altuia depinde în mare
măsură de mentalitatea epocii, ca şi de structură individualităţii psihice a
poetului"
Poezia este o creaţie literară atractivă pentru copii, datorită
unor particularităţi ale acestor creaţii de care ei se simt atraşi, fără a avea
posibilitatea să şi le explice cum ar fi: ritmul, rima, construcţiile
onomatopeice , sonoritatea unor combinaţii de cuvinte, tablouri din natură
atractive etc. Dacă au profesori buni, elevii pot să le înţeleagă şi să simtă
ceea ce acestea transmit, deci să trăiască emoţiile şi sentimentele pe care
aceste creaţii literare le sugerează . Imaginile frumoase pe care copiii pot
să le înţeleagă cu ajutorul profesorilor au cel puţin două virtuţi, una
formativa, deoarece acestea contribuie la formarea unei exprimări
frumoase, îngrijite la elevi şi una educativă, care aduce o contribuţie
însemnată la formarea omului care apreciază frumosul şi este sensibil la
el. Elevii ajung mai târziu capabili să aprecieze frumosul, să-l caute să se
bucure de el, deci ajung oameni sensibili, care nu pot avea decât un
comportament civilizat.
Imaginile auditive şi vizuale, muzicalitatea versurilor, armonia
cuvintelor impresionează copiii, numai dacă profesorul ştie să le pună
în valoare.
Poezia pentru copii poate fi grupată în diferite forme.
Important este să respectăm gradul de accesibilitate pentru copiii cărora ne
adresăm.
Una dintre aceste grupe poate fi:
Poezia despre natură
În poezia “ Somnoroase păsărele” autorul realizează din cuvinte şi versuri
simple un măreţ tablou al naturii seara. Astfel, în păduri păsărelele se
retrag la cuiburile ascunse printre rămurele. Poetul le urează "Noapte
bună!"
60
Liniştea care domneşte peste tot este străbătută de susurul
izvoarelor, singurele care nu se culcă. Şi în grădina florile deja au adormit,
de aceea poetul le urează
" Dormi în pace!"
Cea care întârzie de la culcare este lebăda, care se strecoară printre trestii.
Urarea este "Somnul dulce!"
Peste toată această feerie veghează din ceruri luna. Natura
visează în această armonie perfectă. Urarea de la început se repetă în
ultima strofă.
Autorul foloseşte unele personificări: izvoarele suspină, codrul tace,
inversează locul adjectivelor ca în " somnoroase pasarele".
Un alt tablou frumos al naturii este realizat de poetul St. O.
Iosif în poezia " "Cântec de primăvară". Aici autorul prezintă, pe înţelesul
copiilor , semnele anotimpului primăvara: au înflorit grădinile, cerul este
senin ca oglinda, albinele au pornit din floare în floare, ca şi colindătorii
care umblă din casă-n casă. Primăvara aduce şi multă veselie de aceea o
ciocârlie cântă "imn de veselie", fluturii "joacă pe câmpie". În final, omul
se înfrăteşte cu natura şi veselia este totală pentru că fetele şi băieţii joacă
hora. Poetul îşi exprimă regretul că nu poate avea mai multe vieţi ca să
cânte natura.
Pastelurile lui Alecsandri s-au bucurat şi se mai bucură de
aprecierile criticii literare. Despre pastelul " Miezul iernei" criticul literar
Alexandru Piru spunea:" frigul complit, spaţiul sinistru, cutreierat de fiare
oferă ochiului un spectacol diamantin, sclipitor, grandios". Titlul poeziei
reprezintă esenţa acesteia, adică anotimpul s-a instalat şi poetul îl observă
şi ni-l prezintă din mijlocul/miezul acestuia.
Poezia are patru strofe care reprezintă cele două planuri, planul
real şi planul transfigurat. Strofa întâi şi a patra se ocupă de planul real şi
strofele a doua şi a treia de celălalt spatiu.
De la început constatăm că puterea iernii se simte din plin. În
păduri au îngheţat şi stejarii ,pentru că ramurile lor trosnesc la mişcarea
vântului. Cu două adjective care simbolizează superlativul , amar şi
cumplit, autorul apreciază puterea gerului. Dar aprecierea nu se opreşte
aici, pentru că în versul următor aflăm că gerul a cuprins şi cerul,
deoarece " stelele par îngheţate, cerul pare oţelit". Şi câmpia are aceeaşi
soartă, pentru că zăpada este atât de îngheţată încât " pare-un lan de
61
diamanturi ce scârţâie sub picioare". Prima strofă este formată din
propoziţii principale scurte, pentru a scoate în relief semnificaţia verbelor
care pun în evidenţă puterea gerului. Folosirea complementelor
circumstanţiale de loc exprimate prin substantive la plural nu este
întâmplătoare, ele simbolizează suprafaţa de pământ aflată în puterea
gerului ( în păduri, pe câmpii). Puterea gerului este redată de verbele
onomatopeice trăsnesc şi scârţâie şi de dublul epitet amar,
cumplit.Semnul exclamării din primul vers susţine această atmosferă.
Epitetele cristalină şi strălucitoare din al treilea vers, precum şi
substantivele cu valoare de metaforă din al patrulea vers dau imaginea
vizuală a luminii ireale.
În următoarele două strofe intrăm în planul transfigurat unde autorul
foloseşte o serie de substantive : coloane, altare, templu, poartă spre
mister, ca să ajungă în zona cosmicului, "bolta cerului". Folosind o serie
de figuri de stil, cum ar fi: comparaţiile, " ca înaltele coloane unui templu
maiestuos", " munţii sunt a lui altare, codrii organe sonore", metafora "
farul tainic de lumină", epitetele "scânteios", "maiestuos"," tainic" autorul
îşi exersează viziunea hiperbolică.
Poetul nu încearcă să ne inducă frica faţă de acest fenomen, ci
să prezinte măreţia şi frumuseţea lui, admirând prin acesta frumuseţile
naturii întregi şi în anotimpul iarna. De aici vine şi admiraţia poetului
exprimată prin exclamaţia " O! tablou măreţ, fantastic!...."." Extazul
poetului faţă de măreţia naturii" îl observăm şi prin folosirea semnelor de
punctuaţie, semnele exclamării şi punctele de suspensie.
Natura încremenită şi fără viaţă o regăsim în ultima strofă,
unde revenim în planul real: " Totul e în neclintire, fără viaţă, fără
glas;/Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas;". Autorul foloseşte
propoziţiile afirmative, aflate în raport de coordonare, repetiţii: " fără
viaţă, fără glas/nici un zbor în atmosferă, pe zăpada nici un pas" pentru a
da impresia creşterii în intensitate a fenomenului.
În ultimele două versuri, această linişte profundă este deranjată
de prezenţa unui element în mişcare. Era lupul, care-şi caută mâncare.
Autorul foloseşte propoziţia interogativa şi exclamativa, precum şi puncte
de suspensie.
Anotimpurile au fost cântate în multe poezii de-a lungul
timpului, dar cele mai multe versuri are primăvara, pentru că în acest
62
anotimp natura renaşte şi, odată cu ea, omul iese din casă şi reîncepe
muncile specifice, iar animalele părăsesc adăposturile şi îşi caută hrana.
Tot primăvara se întorc şi păsările călătoare.
Vasile Alecsandri semnalează venirea anotimpului în poezia
"Primăvara":
"A trecut iarna geroasă,
Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarăşi a sosit."
George Coşbuc îşi exprimă bucuria pentru sosirea anotimpului
printr-o suită de exclamaţii, în poezia "Vestitorii primăverii":
"Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
....Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!"
Poeta Ana Blandiana, în poezia "Cine poate şti" prezintă
frumuseţile verii, referindu-se la momentele copilăriei petrecute la bunici:
“Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.”
Să nu simt, să nu mă doară,
Să învăţ de la izvoară
63
Să tot cânt şi să tot curg
De din zori până-n amurg,
64
Îndrumarea lecturii suplimentare a copiilor de vârsta ciclului
primar este o datorie de mare răspundere pentru profesori, mai ales acum,
când sursele de influenţă sunt mai multe şi chiar mai atractive uneori.
Copiii încă nu pot discerne şi se lasă atraşi de diferite jocuri pe calculator,
de filme de tot felul, de unele desene animate cu influenţe, unele dintre
ele, nocive pentru educaţia copilului. Nu sunt lipsite de importanţă nici
dialogurile cu părinţii pe tema lecturilor copiilor, încât aceştia să simtă
acceaşi poziţie a profesorilor şi a părinţilor. Eventualele disfuncţii în acest
sens nu fac decât rău pentru formarea şi educarea lor.
65
BIBLIOGRAFIE
66