Breviar de ELECTRICITATE ȘI MAGNETISM

Electrostatica
Electrostatica se ocupă cu fenomenele care apar în prezenţa sarcinilor aflate în repaus.
Aceste fenomene se produc fără schimb de căldură cu mediul.
În cele discutate mai înainte a apărut conceptul de sarcină electrică. Acest concept are o evoluţie
istorică destul de îndelungată. Primele fenomene electrice observate din antichitate, au fost
fenomenele de electrizare prin frecare şi influenţă. S-a observat că interacţiunea dintre un corp
electrizat şi corpurile înconjurătoare poate fi mai mare sau mai mică, deci este necesară introducerea
unei mărimi fizice pentru a caracteriza din punct de vedere cantitativ electrizarea unui corp. În acest
scop, s-a introdus mărimea fizică numită sarcină electrică.
S-a constatat, prin foarte observaţii, că sarcina electrică se conservă, adică sarcina totală care
intră într-un proces fizic este egală cu sarcina totală rezultată din proces. Corpurile care posedă
sarcină electrică interacţionează între ele cu forţe de atracţie sau de respingere, numite forţe
electrostatice.
Existenţa acestor forţe a dus la ideea că există două feluri de sarcini numite astăzi sarcini
pozitive şi negative. În general, sarcina electrică se notează cu Q şi în S.I. are unitatea de măsură
1A·s sau 1C.
Legea lui Coulomb
În 1785 Charles August Coulomb, cu ajutorul unei balanţe de torsiune, a studiat forţa de
interacţiune dintre două sarcini electrice punctiforme, găsind că mărimea acesteia este direct
proporţională cu produsul sarcinilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. Forţa este
orientată de-a lungul dreptei care uneşte cele două sarcini şi ea este de atracţie, în cazul în care
sarcinile au semne contrare şi de respingere, în cazul în care ele au acelaşi semn.

1
 q1 q 2
F= k
r2
S-a observat că mărimea forţei depinde şi de natura mediului prin care se transmite
interacţiunea electrostatică, deci constanta k depinde de natura mediului. Pentru a caracteriza
capacitatea mediului de a transmite interacţiunea electrostatică, s-a introdus mărimea fizică numită
permitivitate electrică a mediului ε cu ajutorul căreia constanta k se poate scrie:
1
k=
4
Prin urmare, relaţia devine:
1 q1 q 2
F=
4 r2
S-a observat că prin vid interacţiunea electrostatică se transmite cu cea mai mare intensitate
deci, vidul are cea mai mică permitivitate: această permitivitate se notează cu ε0 şi are valoarea
1
 0  8,856 10 12 F/m, iar = 9 109.
4 0

Expresia matematică a legii lui Coulomb se poate exprima vectorial în felul următor: se

introduce un vector unitar  care are direcţia dreptei care uneşte cele două sarcini. Forţa

electrostatică F având aceeaşi direcţie, vom putea scrie:
 
F  F 

Dar distanţa dintre q1 şi q2 se poate exprima vectorial prin relaţia:

 
r  r 

Forma vectorială a legii lui Coulomb este:

 1 q1 q 2 
F r
4 r 3
Câmpul electric
Se observă că prezenţa unei sarcini electrice schimbă proprietăţile spaţiului înconjurător în
aşa fel încât, dacă în acest spaţiu se introduce un corp având o sarcină electrică, asupra acestuia
acţionează o forţă electrostatică. Această interacţiune se transmite fără a fi nevoie de un intermediar
„substanţial”, ca şi în cazul interacţiunii gravitaţionale. Se numeşte câmp electric o stare a materiei
care se manifestă prin forţe care acţionează asupra corpurilor având sarcină electrică. Pentru a
caracteriza din punct de vedere cantitativ câmpul într-un punct se introduce mărimea numită
intensitatea câmpului. Intensitatea câmpului într-un punct este o mărime fizică vectorială, egală cu
2
limita raportului dintre forţa cu care câmpul acţionează în acel punct asupra unui corp punctiform
pozitiv şi sarcina acelui corp, atunci când mărimea sarcinii tinde la zero.

 F
E  lim
q 0 q


F
Se ia lim pentru că în acest caz sarcina q nu poate influenţa distribuţia de sarcină care
q 0 q

creează câmpul. Dacă acest câmp este generat de o sarcină punctiformă fixă, atunci:
F
E= şi F = q E
q
Forţa aceasta este numită şi forţă ponderomotoare.
Această trecere la limită are un caracter oarecum artificial pentru că în natură nu s-a întâlnit
până în prezent sarcină liberă mai mică decât e = 1,602 1019 As, sarcina numită elementară.
Dacă o sarcină punctiformă Q generează câmpul, într-un punct situat la distanţa r forţa cu
care câmpul acţionează asupra sarcinii punctiforme q, se poate scrie:
 1 Qq 
F r
4 r 3
Deci, conform definiţiei date intensitatea câmpului în acest punct se va exprima prin
următoarea relaţie:
 1 Q 
E r
4 r 3
Dacă câmpul electric este uniform, E are aceeaşi valoare în fiecare punct, dar de cele mai
multe ori E se schimbă de la un punct ( E (x,y,z) este o funcţie continuă). Deci, fiecărui punct din
spaţiu i se ataşează un vector E . Din acest motiv, spunem că câmpul electric este un câmp de
vectori.
Se poate obţine o reprezentare intuitivă a câmpului electric introducând noţiunea de linie de
câmp. Numim linie de câmp o curbă tangentă în fiecare punct la direcţia locală a vectorului
intensitate a câmpului electric. Sensul liniei de câmp se defineşte ca fiind sensul forţei care
acţionează în acel punct asupra unei sarcini pozitive.
Liniile câmpului electric produs de corpurile electrizate sunt curbe deschise care pornesc din
corpurile pozitive şi se închid la corpurile negative.

3
 Numărul de linii de câmp pe unitatea de suprafaţă ne dă o indicaţie cu privire la intensitatea
câmpului electric în regiune. În A, ΔS fiind mai aproape de sarcină, E este mai mare şi se vede că
pe el vin mai multe linii de câmp în punctul B.

Curentul electric
S-a constatat că există o categorie foarte mare de corpuri care au următoarea proprietate.
Starea de electrizare apărută într-o regiune a lor se răspândeşte pe întreaga lor suprafaţă şi
potenţialul ia aceeaşi valoare în toate punctele. Aceste corpuri se numesc conductoare. Un conductor
are în componenţa sa particule purtătoare de sarcină, care se pot deplasa liber prin respectivul corp.
În lipsa unor forte externe, aceşti purtători de sarcină execută mişcări dezordonate în jurul poziţiilor
de echilibru. In cazul conductorilor solizi, purtătorii microscopici de sarcină sunt electronii liberi. Se
consideră două corpuri conductoare încărcate cu sarcini opuse, având potenţiale diferite VA şi VB
(VB>VA).

4
 Între ele există un câmp electric E. Se unesc corpurile cu un conductor C. În acest caz,
mişcarea electronilor liberi va avea o componentă ordonata, sub acţiunea forţelor cu care câmpul
acţionează asupra lor. Câmpul electric are intensitate bine determinata în fiecare punct a
conductorilor. Fenomenul este identic şi atunci când conductorul solid este înlocuit cu un electrolit
sau cu un gaz ionizat (purtătorii de sarcină, în acest caz, vor fi ioni). Mişcarea purtătorilor de sarcina
poate fi provocată de orice fenomen de transport cum ar fi difuzia provocată de un gradient de
concentraţie sau un gradient termic.
Mişcarea ordonată, dirijată de câmpul electric a purtătorilor de sarcină, în raport cu
conductorul este numită curent electric de conducţie. În cazul în care mişcarea ordonată a
purtătorilor de sarcină este dirijată de fenomene de difuziune, curentul este numit curent electric de
difuziune. În situaţia descrisă mai sus, curentul care circulă între corpurile A şi B durează foarte
puţin (timpul de relaxare) şi încetează după egalarea potenţialelor. Pentru ca acest curent să se
menţină un timp lung este necesară revenirea purtătorilor de sarcină din B în A. Curentul trece de la
A la B în mod natural, sub acţiunea forţelor electrostatice Pentru a menţine curentul un timp
îndelungat, este necesară efectuarea unui lucru mecanic contra acestor forţe electrostatice. Acest
lucru mecanic este efectuat de un dispozitiv G, intercalat între B şi A, care consumă o formă
oarecare de energie (mecanică, chimică, fotonică) şi o transferă purtătorilor de sarcină pentru ca
aceştia să poată învinge forţele electrostatice. Acest dispozitiv se numeşte sursă de curent sau
generator. În timpul în care curentul electric circulă prin conductori, energia asociată mişcării
purtătorilor de sarcina numită energie electrică, se transformă din nou în alte forme de energie
producând diferite efecte (termic, chimic, magnetic, etc.). Corpurile conductoare în care au loc
aceste efecte sunt denumite consumatoare sau receptoare de energie electrică. Ansamblul format din
sursele de curent şi consumatorii de energie este numit circuit electric. Efectele produse de circulaţia
curentului printr-un circuit pot fi mai intense sau mai puţin intense. Pentru a caracteriza un curent
electric din punct de vedere al capacităţii sale de a produce efecte de o anumită amploare se

5
foloseşte mărimea fizică numită intensitatea curentului. Un curent care circulând acelaşi interval de
timp, eliberează prin acelaşi consumator mai multă energie are intensitatea mai mare.
Definim intensitatea curentului electric ca fiind limita raportului dintre sarcina electrică q ,
transportată de purtătorii de sarcină care trec printr-o secţiune transversală a conductorului şi
intervalul de timp t , în care are loc această trecere, atunci când acest interval tinde la zero.
q dq
I  lim 
t  0 t dt
Intensitatea curentului electric este o mărime fundamentală a Sistemului Internaţional.
Unitatea de intensitate este una dintre unităţile fundamentale ale acestui sistem şi se numeşte amper
[I]s.i = 1A
Dacă I este constant în timp:
q
I
t
În cazul curentului electronic de conducţie q = Ne, unde N este numărul electronilor care au
trecut prin conductor în timpul t, şi e este sarcina elementară. S-a convenit să se accepte ca sens de
circulaţie a curentului sensul de mişcare a purtătorilor de sarcină pozitivi în exteriorul sursei de
curent. Acest sens este denumit sensul convenţional al curentului şi este contrar sensului electronic.
Dacă intensitatea curentului se menţine constantă, curentul este numit staţionar.
Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit
Pentru a deduce relaţia care se stabileşte între intensitatea curentului care circulă printr-un
conductor şi diferenţa de potenţial dintre capetele conductorului vom considera un conductor
rectiliniu la capetele căruia s-a aplicat o diferenţă de potenţial. Intensitatea curentului care parcurge
conductorul este:
q
I
t
dacă se va nota cu N numărul de electroni care au traversat secţiunea conductorului in timpul
t şi cu e sarcina electronului, sarcina q se va exprima prin relaţia:
q  Ne
dacă se notează cu n numărul de electroni liberi din unitatea de volum şi cu V volumul
ocupat de electronii aflaţi în mişcare în t , atunci:
q  Ne  nVe
iar intensitatea curentului se va exprima prin relaţia:
6
 nVe
I
t
Dacă se va nota cu S aria secţiunii conductorului, cu l distanţa parcursă de aceştia în timul t
şi cu v viteza lor medie, volumul ocupat de ei este:
V  Sl  Svt
Viteza medie a electronilor este direct proporţională cu intensitatea câmpului electric aplicat
paralel cu conductorul:
v  E

Factorul de proporţionalitate  este denumit mobilitate şi el depinde de natura materialului

din care este confecţionat conductorul şi de temperatura acestuia. Înlocuind viteza în expresia
volumului, se obţine pentru intensitate relaţia următoare:
I  nSeE

Considerând câmpul electric ca fiind uniform şi notând cu U tensiunea de la capetele

conductorului, intensitatea câmpului va fi:
U
E
l
Înlocuind în expresia intensităţii curentului, se obţine relaţia:
U U
I  nSe 
l 1 l
n e S
Mărimea:
1

ne
depinde de materialul conductorului, este numită rezistivitatea sa.
Mărimea:
l
R
S
se numeşte rezistenţa conductorului.
Intensitatea curentului prin porţiunea de circuit considerată va fi dată de următoarea expresie,
numită legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit:
U
I
R

7
 Tensiunea electromotoare. Legea lui Ohm pentru întreg circuitul
Am arătat mai înainte că, pentru a menţine curentul într-un circuit, este necesar ca în acest
circuit să existe un dispozitiv care să convertească o anumită formă de energie neelectrică în energie
electrică, dispozitiv care a fost denumit sursă de curent. Datorită acestei conversii de energie asupra
purtătorilor de sarcină din interiorul sursei, acţionează o forţă de natură neelectrică Fi, care îi pune în
mişcare. Acţiunea acestei forţe poate fi interpretată ca datorându-se unui câmp electric de natură
neelectrostatică având intensitatea Ei care acţionează asupra purtătorilor de sarcină cu

forţa,. F i  q E i . Acest câmp se numeşte câmp imprimat. Sunt foarte multe categorii de câmpuri
imprimate (voltaice, galvanice, fotovoltaice, mecanice, etc.). Deci, mai putem defini sursa de curent
ca fiind regiunea din circuit în care există un câmp imprimat. Datorită acestui câmp imprimat, între
două puncte ale circuitului există o diferenţă de potenţial, asociat unui câmp electric coulombian

(electrostatic) E c . Diferenţa de potenţial dintre două puncte A şi B datorată acestui câmp

coulombian va fi:
B
U AB   Ec dl
A

Unind corpurile A şi B cu un conductor, C, prin acesta va circula un curent. Circulaţia

acestui curent este menţinută de sursa de curent (generatorul) S:

8
 Tensiunea U AB este denumită tensiune la borne sau cădere de tensiune pe circuitul exterior.

În interiorul sursei există simultan şi E c şi E i , deci va exista aici un câmp rezultant (suma este
vectorială):

E  Ei  Ec
Se integrează relaţia întreg conturul drumului BSA:


BSA
Ed l  
BSA
Ei dl  
BSA
Ec d l

Termenul al doilea al relației se numeşte tensiune electromotoare şi se va nota cu Eem .

Eem  
BSA
Ei dl

În exteriorul sursei nu există decât câmpul coulombian, deci Ei = Ec; deci, se poate scrie:
Eem  
BSA
Edl  
ACB
Edl   Edl
Deci, putem defini tensiunea electromotoare ca fiind egală cu lucrul efectuat de câmp pentru
a deplasa unitatea pozitivă de sarcină pe întreg circuitul.
E=u+U (2.35)
Primul termen din suma se numeşte cădere de tensiune internă u, iar al doilea termen este
tensiunea UAB numită cădere de tensiune pe circuitul exterior sau, tensiune la borne U.
Exprimând căderea de tensiune pe circuitul exterior cu ajutorul legii lui Ohm pentru o
porţiune de circuit U = RI obţinem:
E
I (2.36)
Rr
Această relaţie exprimă legea lui Ohm pentru circuitul întreg.

Câmpul magnetic
Prezenţa unui câmp magnetic în jurul Pământului a fost sesizată deja în antichitatea
Extremului Orient şi utilizată, după cum se pare, pentru orientare.
În Europa orientarea pe mare cu ajutorul acului magnetic s-a dezvoltat începând din secolul XII-
XIV. În anul 1600, medicul englez Gilbert şi-a dat seama că distribuţia liniilor de câmp magnetic
terestru este identică cu distribuţia liniilor de câmp de la un magnet sferic confecţionat din
magnetită. Liniile câmpului magnetic terestru sunt distribuite ca şi cum Pământul ar fi un uriaş

9
magnet cu Polul Sud aproape de Polul Geografic Nord (Peninsula Boothia φN=70o40’ λV=96o5’) şi
cu Polul Nord în vecinătatea Polului Sud Geografic (φS=72o40’ λE=155o).
Un ac magnetic plasat într-un punct în vecinătatea suprafeţei terestre se aşează tangent la
linia de câmp în acel punct, aflându-se într-un plan vertical care se numeşte planul meridian
magnetic al locului.
Unghiul dintre meridianul magnetic şi cel geografic se numeşte declinaţia magnetică a
locului.
Un ac magnetic care are posibilitatea de a se roti şi în plan vertical nu poate fi paralel cu
planul orizontal, ci va face cu acesta un unghi numit înclinaţie. În studiile de geomagnetism,
vectorul intensitate a câmpului magnetic terestru poate fi definit în orice punct al Pământului prin
valoarea componentei orizontale, declinaţie şi înclinaţie.
Componenta orizontală, notată cu H, este proiecţia câmpului pe un plan orizontal, tangent la
sfera terestră în punctul considerat. Declinaţia magnetică se notează cu D, iar înclinaţia cu I.
În sistemul de referinţă ales ca în figură:

Dacă Pământul ar fi omogen şi uniform magnetizat după direcţia axei sale de rotaţie, polii
magnetici ar coincide cu cei geografici, iar meridianul magnetic cu cel geografic. În acest caz,
tgI  2tg , iar la poli câmpul ar fi vertical. O astfel de distribuţie se numeşte câmp magnetic ideal.
Distribuţia reală a câmpului este aceea descrisă mai sus.
Dezvoltând în serie de funcţii sferice, expresia câmpului magnetic real, termenul al doilea
(primul este totdeauna 0 datorită lipsei sarcinilor magnetice) este un câmp de dipol numit câmp
regulat. Deci, câmpul real poate fi considerat un câmp de dipol peste care se suprapun mai mulţi
termeni ce alcătuiesc un câmp neregulat. Polii magnetici ai acestui dipol (ai câmpului regulat) nu
coincid cu polii reali (magnetici reali), numiţi poli de înclinaţie. Câmpul magnetic regulat este
folosit mult în geofizică pentru repararea anomaliilor locale, pe când câmpul real este cel care

10
interesează mai mult în navigaţie. Câmpul magnetic terestru suferă variaţii atât în mărime, cât şi în
direcţie. Se studiază atât variaţia declinaţiei (foarte importantă), cât şi a înclinaţiei şi a componentei
orizontale.
Variaţiile declinaţiei pot fi zilnice sau diurne, anuale şi seculare. Variaţiile diurne pot atinge
maxim 15-20’, dar rar trec de 10’ şi au medie de 3’. Ele au legătură cu activitatea solară şi au un
maxim în iunie (8’) şi un minim în ianuarie (3’). Particulele electrizate emise de Soare iau parte la
rotaţia Pământului producând curenţi. Câmpurile acestor curenţi se suprapun peste câmpul magnetic
terestru. Variaţii mai mari se produc în zilele cu furtuni magnetice.
Variaţiile anuale. Media zilnică a declinaţiei variază în cursul unui an.
În prezent variază de la vest spre est de la echinocţiul de primăvară spre echinocţiul de toamnă şi
apoi invers.
Variaţiile seculare sunt variaţii ale valorii medii ale declinaţiei care se produc pe intervale
mari de timp (de exemplu la Paris în 1814 DV=22o34’, iar în 1938 era DV=9o321’). În prezent scade
cu  9’ pe an. Pe hărţile de navigaţie se trece rata de variaţie a declinaţiei pentru a actualiza harta.
Anomaliile locale ale câmpului terestru sunt abateri de la valoarea medie a câmpului regulat,
create de zăcăminte feromagnetice îngrămădite în scoarţa Pământului. Ele pot să producă şi variaţii
puternice ale declinaţiei. De exemplu, în Alaska există o anomalie care produce o deviere a acului
busolei cu 30o. Anomalii magnetice cu axe complet diferite se găsesc în regiunile vulcanice sau sunt
produse de roci pe care au căzut trăsnete sau care sunt magnetizate invers.
În experienţele efectuate de Oersted s-a observat că un conductor parcurs de curent
acţionează asupra acului magnetic rotindu-l, fenomen care nu se produce în cazul sarcinilor statice.
S-a dovedit că sarcinile electrice aflate în mişcare generează un câmp care se manifestă prin aceea că
acţionează cu forţă asupra altor sarcini aflate în mişcare sau asupra unor magneţi permanenţi. Acest
câmp poartă numele de câmp magnetic. Pentru a caracteriza câmpul magnetic din punct de vedere
cantitativ s-a introdus mărimea fizică vectorială B numită inducţia a câmpului magnetic într-un
punct. Unitatea de măsură a inducţiei câmpului magnetic în sistemul internaţional este 1 Tesla.
Inducţia şi intensitatea câmpului magnetic
Am văzut că pentru a caracteriza câmpul magnetic din punct de vedere cantitativ s-a introdus
o mărime fizică vectorială numită inducţia câmpului magnetic B . Biot-Savart au dedus experimental
că inducţia câmpului magnetic produs de un conductor rectiliniu infinit de lung, parcurs de un curent
de intensitate I, la distanţa r de conductor este dat de relaţia următoare:

11
 I
B
2 r
Pentru a calcula această inducţie într-un punct, fizicianul francez Laplace, plecând de la
această formulă experimentală, a dedus pentru inducţia magnetică produsă de un curent de
intensitate I o formulă care-i poartă numele (în unele tratate este denumită formula Biot-Savart-
Laplace).

I d l  r
dB 
4 r 3
Dacă se integrează relaţia pe conturul C a întregului circuit, se obţine:

I d l  r
B
C
4 r 3

Rezultă că inducţia magnetică B depinde de intensitatea curentului, forma circuitului,

(integrala sa ia pe curba care reprezintă circuitul) şi prin intermediul constantei μ numită
permeabilitatea magnetică a mediului, de natura (proprietăţile magnetica ale mediului).
Dacă circuitul este în vid, valoarea inducţiei este mai mică decât în orice mediu, vidul având
H
(constantă magnetică) permeabilitatea magnetică  0  4  10 7 .
m

0 I dl  r
B0  
C
4 r 3

Valoarea raportului dintre B şi B0 se numeşte permeabilitate magnetică relativă a mediului:

B 
r  
B0  0

Inducţia câmpului magnetic într-un mediu depinde deci, şi de natura acelui mediu. În multe
situaţii, este necesară introducerea unei mărimi capabilă să caracterizeze din punct de vedere

12
intensiv câmpul magnetic într-un punct şi care să depindă doar de intensitatea curentului. Această
mărime vectorială notată cu H este numită intensitatea câmpului magnetic în acel punct. Într-un
mediu omogen şi izotrop şi liniar (într-un astfel de mediu permeabilitatea nu depinde de intensitatea
câmpului) se poate defini această intensitate prin relaţia:

B
H sau B = H μ

Unitatea de măsură a intensităţii câmpului magnetic în sistemul internaţional este [H] = 1
A/m.
În cazul mediilor anizotrope μ are caracter tensorial, H şi B sunt vectori coliniari în medii
omogene si izotrope.
Calculând intensitatea câmpului magnetic într-un punct din vecinătatea unui conductor
rectiliniu infinit de lung, se regăseşte formula Biot-Savart:
I
H
2 r

sau:
I
B
2 r

Forţa Lorentz
Dacă într-o regiune din spaţiu în care există un câmp magnetic de inducţie B şi un câmp
electric de intensitate E se deplasează, cu viteza v , o particulă având sarcina electrică q, asupra
acesteia va acţiona o forţă dată de următoarea relaţie experimentală:


F  q E  v B 
numită forţă Lorentz.
Dacă un conductor parcurs de curent se află într-un câmp magnetic, asupra fiecărui purtător
de sarcină va acţiona o forţă Lorentz. Aceste forţe Lorentz se însumează şi vor da o forţă rezultantă
numită electromagnetică.


d F  I dl  B 
 
F  I lB

Direcţia acestei forţe este perpendiculară pe planul format de vectorii B şi l , iar sensul ei
este dat de regula burghiului.

13
 Este de subliniat faptul că efectele magnetice sunt consecinţe relativiste ale mişcării
sarcinilor electrice.

Bibliografie: Grozeanu, S.: Fizica Generala, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“, 2008

14