14. Bazele experimentale ale teoriei relativității restrânse.

Postulatele lui Einstein. Transformările Lorentz; consecințe.

Teoria Relativităţii Restrânse a fost elaborată de Albert Einstein în 1905.
După ce J.C. Maxwell a formulat legile electromagnetismului şi a dat teoria
electromagnetică a luminii, din ecuațiile lui Maxwell a reieșit că viteza luminii
depinde doar de constante universale, fiind independente de sistemul de
1
referință și de mișcarea inerțială a sursei sau a observatorului. c= √ε μ
0 0

Aceasta înseamnă că propagarea luminii nu respectă legea compunerii vitezelor

din mecanica clasică, a lui Galilei.
Constanta universală a vitezei luminii a făcut necesar să se cerceteze dacă există
un mediu ce umple spațiul și care să constituie suportul propagării luminii,
numit eter. Dacă ar exista un astfel de eter, el ar constitui un reper universal
abolut pentru toate mișcările.
Faptul că lumina se propagă cu aceeași viteză în raport cu orice corp ar putea
însemna că eterul este total antrenat în mișcarea corpurilor, dar aberația stelară
din astronomie a eliminat această ipoteză.
A rămas de studiat ipoteza eterului universal absolut imobil, cercetată prin
experimentul lui Michelson și Morey.
Un fascicul de lumină e divizat de către o oglindă semiargintată în 2 raze
perpendiculare, acestea parcurg brațele egale ale dispozitivului, sunt reflectate
înapoi de oglinzi total reflectătoare, apoi razele se întâlnesc și interferă.
În ipoteza eterului universal imobil, lumina are viteza c față de eter în orice
direcție.

Raza care se propagă longitudinal va ajunge mai întâi din urmă oglinda de pe
orizontală după timpul t 1, interval în care oglinda s-a deplasat cu distanța v t 1.
Raza de lumină a parcurs în acest interval o distanță OB egală cu brațul
dispozitivului la care se adaugă distanța cu care s-a deplasat oglinda, așadar
L0
c t1 = L + vt
0 1  t1 = c−v
Apoi raza se reflectă înapoi și după timpul t 2 va reîntâlni semioglinda în I .
În timpul în care raza va parcurge distanța ct 2, semioglinda va veni în
întâmpinarea razei pe distanța vt 2, așadar
L0
ct 2 + vt 2 = L0  t2 = c+ v

Prin urmare, intervalul de timp după care raza longitudinală va reîntâlni

L0 L0 2 c L0
semioglinda este tl = c−v
+ c+ v = c −v
2 2 (1)

Raza care se propagă transversal va atinge oglinda după timpul t 3, interval în

care tot dispozitivul s-a deplasat cu distanța OP = v t 3. Raza de lumină a parcurs în
acest interval o distanță OA . Din teorema lui Pitagora în ∆ OAP , rezultă

OA
2
= OP 2 + AP
2
 (c t 3 )2 = ( v t 3)2 + L20  (c 2−v 2)t 23 = L20 

L0 2 L0
 t3 = √ c −v2 2  tt = √ c2 −v 2 (2)

Dispozitivul experimental a fost rotit în toate direcțiile, dar nu s-a constatat nici
o schimbare în franjele de interferență. Razele parcurg brațele egale în timpi
egali, indiferent de direcția în care sunt orientate acestea.

2 c L0 2 L0 c 1 c
tl = tt  2
c −v
2 = √ c −v
2 2  c −v 2
2 = √ c −v  √ c −v = 1
2 2 2 2

 2
c −v
2
=c 2
 v =0
Considerând acum ca sistem de referință dispozitivul, în ipoteza eterului
universal imobil, deplasarea dispozitivul prin spațiu dă naștere unui
contracurent sau „vânt de eter” din sens opus ce are o viteză egală în modul cu
cea cu care se deplasează aparatul prin spațiu, precum curentul ce se produce
când o mașină decapotabilă se deplasează cu viteză, deși aerul este imobil.
Raza longitudinală se va deplasa mai întâi contra curentului de eter, având față
de SR legat de aparat viteza rezultantă (c⃗ −⃗v ), iar după reflexia pe oglindă se va
întoarce, propagându-se în sensul curentului de eter, cu viteza rezultantă (c⃗ + ⃗v).
L0 L0
Timpul total dus-întors va fi tl = c−v + c+ v (1)

Pe direcția transversală, lumina se va propaga de-a lungul brațului cu o viteză

mai mică decât viteza luminii față de eter c⃗ , întocmai cineva care vrea să
traverseze un râu trebuie să îndrepte barca sub un anumit unghi în sens opus
cursului râului pentru a ajunge pe celălalt mal exact în dreptul locului de
plecare, adică navigând perpendicular pe maluri și direcția râului.

c⃗ + ⃗v = u⃗ și u⃗ ⊥ ⃗v
Din teorema lui Pitagora pentru triunghiul vitezelor, rezultă u = √ c 2−v 2
2 L0
Timpul total de propagare de-a lungul brațului transversal este tt =
√ c2 −v 2
(2)

Din condiția că între cele 2 raze nu se observă decalaj temporal, se obține

același rezultat ca mai sus v = 0. Însă în cazul acestei analize în care se consideră
ca SR dispozitivul însuși, v reprezintă viteza presupusului vânt de eter.
Cum Pământul de care e legat aparatul are o mișcare complexă și variată cu
diferite viteze, rezultatul v = 0 trebuie să fie interpretat ca inexistența eterului.
Concluzia rezultatului negativ al experimentului este că în spațiul vid nu există
un mediu suport de propagare al luminii (eter) și că într-adevăr lumina se
propagă cu aceeași viteză în toate direcțiile, indiferent de mișcarea sursei sau a
observatorului, nerespectând legile galileene de compunere a vitezelor.
FitzGerald și Lorentz au observat că, dacă se menține totuși ipoteza existenței
eterului și deci v ≠ 0, absența decalajului temporal dintre cele 2 raze implică o
contracție a brațului aparatului care este plasat pe direcția deplasării acestuia
prin spațiu.

L L 2 L0 2 Lc 2 L0
tl = c−v + c+ v = √ c −v = t 
2 2 t
c 2−v 2 = √ c −v 
2 2
L = L √ c −v
0
2 2

Albert Einstein a dat explicația în cadrul Teoriei Relativității Restrânse, la baza

căreia se află două postulate:
1) Principiul Relativității (o extindere a principiului relativității enunțat de
Galilei)

Legile fizicii sînt aceleași în toate SR inerţiale.

Nu există în spaţiul vid un mediu care să poată fi luat drept SR absolut.

Toate SR inerţiale sunt absolut echivalente din punct de vedere fizic și deci
echivalente cu starea de repaus, astfel încât nu există nici o experienţă fizică,
efectuată în interiorul unui SR inerțial care să ne permită să determinăm
mişcarea rectilinie uniformă a acestuia față de alte SR inerţiale.

2) Viteza luminii în vid este aceeași în toate SR inerțiale, fiind o constantă

universală (c) și este viteza maximă de propagare a interacţiunilor.

Al doilea postulat contrazice legea clasică de adunare a vitezelor şi deci

transformările lui Galilei.

Transformările lui LORENTZ

Aceste transformări permit exprimarea coordonatelor spațio-temporale ale
evenimentelor în diferite SR. Acestea trebuie să fie liniare, la fel ca şi
transformările lui Galilei, deoarece ecuaţiile de grad mai înalt au mai multe
soluţii şi atunci măsurările dintr-un SR s-ar interpreta neunivoc în alte SR, dar
trebuie să existe o corespondenţă biunivocă între coordonutelor aceluiaşi
eveniment, înregistrate în diferite SR. De asemenea, aceste transformări trebuie
să coincidă cu transformările lui Galilei pentru fenomenele mecanice la viteze
obişnuite, unde sunt respectate cu mare precizie legile mecanicii clasice.

Fie sistemele de coordonate S( x , y , z)și S ' ( x ' , y ' , z ' ).

La momentul inițial, originile celor 2 SR coincid.
SR ( S’) se deplasează față de SR ( S) cu vitexa constantă ⃗v paralel cu axa Ox în
sensul pozitiv al axei. Coordonatele y şi z nu sunt afectate de mişcarea reciprocă
a sistemelor, fiind transversale pe direcţia de mişcare.
În fizica clasică, între coordonatele unui eveniment din punctul P avem relațiile
x = x ' + ut

= y'
y z = z' t = t'
În ipoteza relativistă, punctele din planul Oyz ce au, din perspectiva SR ( S),
coordonata x = 0 trebuie să aibă din perspectiva SR ( S ' ) coordonata x ' = −ut '

deci x = α ( x ' + ut ' )

Pentru u = 0, trebuie ca x = x ' deci α (0) = 1 (regăsim transformările Galilei).

aplicând postulatul I, în virtutea echivalenței SR, trebuie ca la transformarea

inversă x ' = α ( x−ut ), căci dacă nu ar fi același coeficient α , SR s-ar evidenția și
astfel postulatul ar fi contrazis.

x = α ( x ' + ut ' ) ↔ x
'
= α ( x−ut )
Aplicăm acum postulatul II. Să presupunem că în momentul iniţial cînd originile
O, O' coincid, se emite un semnal luminos din origine. După un interval de timp,
un punct oarecare în care ajunge semnalul are coordonata x = ct în S şi x ' = ct ' în
S', deoarece lumina are aceeaşi viteză c. Aplicînd transformările de mai sus
pentru acest punct, obţinem:

ct = α (ct ' + ut ' ) și ct ' = α (ct−ut )  ct = α (c +u)t și ct ' = α (c−u )t

din care, prin înmulțire membru cu membru, se obține

1
c
= α (c −u )tt '  = √ c −u  =
√
2 2 2 2 2
c tt ' α 2 2 α u
1− 2
c

x
'
= α ( x−ut )  x = α x ' + αut ' = α ( x−ut ) + αut '
2

2
(1−α )
 αut ' = 2
α ut + (1−α2) x  t' = αt + αu
x =

= αt −¿ √ c2 −u2 · u2
x = αt − c √ c −u x =
u
2 2
uc c 2−u2

u
1 u t− x
t− x c2
=
√ u2
1− 2
c
c 2

√ u2
1− 2
c
=
√ 1−
u2
c2

Astfel, transformările Lorentz sunt

' u ' u
x ' +u t ' t+ 2
x x −ut t− 2
x
c c
x =
√ 1−
u2
c2
t =
√ u2
1− 2
c
 x' =
√ 1−
u2
c
2
t' =
√ 1−
u2
c
2

y = y' z = z' y' = y z' =z

Pentru v ≪ c se obțin transformările Galilei.

Consecințe
Fie, într-un punct de abscisă x în SR ( S), un proces care durează un interval de
timp τ 0 = t 2−t 1. Durata aceluiași proces măsurată în SR ( S ' ) pentru aceeași abscisă
x este
 u u
t 2− x t 1− x t 2−t 1 τ0
c2 c2
=
√ =
√
τ' = t ' 2−¿ t ' 1 = − u ¿ τ0

√ √
2 2
u
u2 u2 1− 1−
1− 2 1− 2 c
2
c
2
c c

Reciproc, într-un punct de abscisă x ' în SR ( S ' ), să considerăm un proces care

durează un interval de timp τ '0 = t '2−t '1. Durata aceluiași proces măsurată în SR ( S)
pentru aceeași abscisă x ' este

u ' u '
t 2' + 2
x t 1' + 2
x t 2' −t 1' τ '0
c c
= t −t = =
√ =
√
τ0 − '
u2 ¿ τ 0

√ √
2 1 2 2 u2
u u 1− 1−
1− 2
1− 2 c2 c2
c c

Durata măsurată a unui proces este minimă în SC propriu (faţă de care procesul
se află în repaus).
Într-adevăr, ne putem imagina două ceasuri identice care folosesc fotoni ce se
reflectă succesiv pe oglinzi paralele. La început, cele două ceasuri sunt
sincronizate în repaus, apoi unul din ele e pus în mișcare cu viteza u față de un
observator din repaus. Oglinzile ceasurilor sunt plasate orizontal, pentru ca
distanța dintre ele să nu fie afectată de mișcarea relativă.

Din perspectiva unui observator din repaus, lumina ce se reflectă succesiv pe

oglinzile ceasului în mișcare va avea o traiectorie mai lungă (în zig-zag) pe care o
va parcurge cu viteza sa de valoare universală.
Notând cu τ 0 intervalul de timp dintre două reflexii succesive măsurat în repaus
și cu τ același proces măsurat în raport cu SR fix ( S), aplicând teorema lui
Pitagora, obținem:

c2 τ 2 =u τ +c
2 2 2
τ0
2
 (c −u )τ = 2 2 2 2
c τ0
2

 τ0
cτ 0
 = √ c −u =
√ v ¿ τ0
τ 2 2
2
1− 2
c

Durata unui proces dintr-un SR aflat în mișcare apare ca fiind dilatată

în raport cu durata aceluiași proces atunci când aceasta este măsurată în repaus
(durata proprie) = dilatarea duratelor.

Timpul nu este absolut ci relativ, intervalele de timp sau duratele proceselor

depind de SR în raport cu care sunt măsurate.

Einstein a intuit acest fapt și mai profund, înțelegând că și simultaneitatea

evenimentelor este relativă. Acest fenomen relativist afectează esențial
măsurarea lungimilor corpurilor în mișcare sau a distanțelor din SR aflate în
mișcare. Pentru a măsura lungimea unui corp aflat în repaus, suprapunem un
etalon și citim coordonatele extremităților acestuia. Dar pentru un corp în
repaus este absolut necesar ca citirea coordonatelor capetelor corpului să fie
făcută simultan. Într-un celebru experiment de gândire, Einstein și-a imaginat
cum ar decurge măsurarea lungimii unui vagon de tren aflat în mișcare foarte
rapidă. El își închipuie că două fulgere lovesc simultan - din punctul de vedere al
unui observator aflat în repaus – capetele vagonului, marcând astfel lungimea
vagonului în SR fix.

Problema este că, în timp ce pentru observatorul fix fulgerele marchează

simultan capetele vagonului, el constată că un observator aflat la mijlocul
vagonului vine către lumina fulgerului de la capătul din față al vagonului și va fi
mai întâi atins de către aceasta, în timp ce este ajuns din urmă ceva mai târziu
de către lumina de la fulgerul de la capătul din spatele vagonului.
Din moment ce observatorul fix constată că observatorul de la mijlocul
vagonului e scăldat la momente diferite de către lumina fulgerelor ( τ ≠ 0),
înseamnă că acest lucru este constatat și de către observatorul din vagon,
conform relației de mai sus, deci pentru el fulgerele nu sunt simultane.
 Două evenimente ce apar ca fiind simultane în raport cu un SR
nu vor mai fi simultane în raport cu un alt SR ce se mișcă în raport cu primul
(relativitatea simultaneității)

Doi observatori care se mișcă unul în raport cu celălalt nu se vor pune ce acord
asupra faptului de a marca simultan capetele unui corp sau al unui interval de
lungime și de aceea un corp are dimensiuni în general diferite dacă e măsurat
față de SR diferite. La măsurarea lungimii unui corp trebuie avut grijă ca
exprimarea coordonatelor capetelor să fie făcută la același moment de timp.

Fie o riglă în repaus în S ' (numit sistem propriu) de-a lungul axei Ox ' , avînd
lungimea L '0= x ' 2−¿ x ' 1. Lungimea riglei măsurată în S va fi dată de diferenţa
absciselor capetelor riglei, luate în acelaşi moment t în S.

x 2−ut x 1−ut x 2−x 1 L

√
−

√
u2
=
√ √ =
√ =  = L'
L ' 0= x ' 2−¿ x ' 1 u 2
u2
u 2
u
2
L 1− 2
1− 1− 1− 1− 0
c
c
2
c
2
c
2
c2

Reciproc, fie o riglă în repaus în S de-a lungul axei Ox , avînd lungimea

L0= x 2−¿ x 1 (diferenţa absciselor capetelor riglei).
Lungimea riglei măsurată în S ' va fi dată tot de diferenţa absciselor capetelor
riglei, luate în acelaşi moment t ' în S ' .

x2' +u t ' x 1' +u t ' x 2' −x 1' L'

−

√ √ =
√ =
√ 
L0= x 2−¿ x 1 = u
2
u
2
u
2
u2
1− 1− 1− 1−
c
2
c
2
c
2
c2

√
2
u
 L' = L0 1−
c2
¿ L0

Lungimea unui corp în mișcare este contractată pe direcția mișcării față de cazul
în care este măsurată în repaus (lungime proprie) = contracția lungimilor.

În mecanica relativistă, spațiul nu este absolut ci relativ, lungimile și distanțele

depind de SR. De asemeni se observă că spațiul și timpul nu sunt independente
ci se împletesc într-o realitate unică fundamentală = spațiu-timpul, liantul
acestora fiind valoarea universală a vitezei luminii. Se mai observă că viteza
corpurilor nu poate depăși viteza luminii. Un corp ce s-ar deplasa cu viteza
luminii față de un observator u = c , ar prezenta dimensiune nulă pe direcția de
mișcare, iar un proces dintr-un sistem fizic ce s-ar deplasa cu viteza luminii ar
apărea ca fiind înghețat în timp.
Transformarea vitezelor
x −ut dx−udt
=
√  =
√
2 2
x' u d x' u
1− 2
1− 2
c c

u u
t− 2
x dt− 2
dx
c c
t' =  dt' =
√ √
2 2
u u
1− 2 1− 2
c c

dx
dx−udt dt ( −u) v x −u
dx ' dt
vx ' = dt ' = u
dt− 2 dx = u dx = u
1− 2 v x
c dt(1− 2 · ) c
c dt

dy dy
vy' =
dy '
dt ' = u
dt− 2 dx
c
· √ u2
1− 2
c
= u dx
dt(1− 2 · )
c dt
· √ 1−
u2
c
2

√
2
u
v y 1−
c2
 vy' = u
1− v
2 x
c

dz dz

√ √
2 2
dz ' u u
vz ' = dt ' = u
dt− 2 dx · 1− 2
c
= u dx
dt(1− 2 · ) · 1−
c
2
c c dt

√
2
u
v z 1−
c2
 vz ' = u
1− v
2 x
c

Pentru a obține transformările reciproce, se mută accentele iar u devine – u .

√ √
2 2
' ' u ' u
v +u x v 1− 2
y v 1− 2
z
c c
vx = u '
1+ 2 v x
vy = u '
vz = u '
c 1+ 2 v x 1+ 2 v x
c c
 Pentru u ≪ c se obține compunerea galileană a vitezelor
vx = v +u
'
x
vy =v '
y
vz =v
'
z

Compunând viteze de același sens a căror sumă algebrică e mai mare decât
3c
viteza luminii, de exemplu u =v = '
x
4 , se obține

3c 3c 3c
+
4 4 2 3 c 16 24
vx = 3c 3c
1+ 2 ·
= 9 = 2 25· = 25 c ¿ c
1+
4c 4 16

Compunând vitezele a 2 corpuri ce se deplasează fiecare cu viteza luminii în

același sens
c+ c
vx = c
1+ 2 c =c
c

Teoria relativității restrânse este limitată la cazul SR inerțiale, a căror stare de

repaus relativ sau de mișcare rectilinie uniformă nu poate fi evidențiată prin
experimente fizice. În cazul SR neinerțiale (accelerate) se manifestă forțe
complementare ce le evidențiază în raport cu cele inerțiale, deci postulatul I nu
se aplică.

d⃗
v' d ⃗v d u⃗
⃗
v
'
= +
⃗v u⃗  dt
= dt + dt  ⃗
a
'
= a⃗ + a⃗ tr  ⃗
F ≠ ⃗
'
F

Legile fizicii nu sunt aceleași în SR neinerțiale.