Editorial

LA CEAS ANIVERSAR...
prof. Mihaela-Irina ILIEȘ
Cu emoție și sfială încerc să aștern pe această coală de hârtie câteva
cuvinte care să poată, măcar într-o mică măsură, să descrie ceea ce
semnifică, în timp, Colegiul Național „Samuil Vulcan”. Aceasta, cu atât
mai mult cu cât, în acest an, cei care trăim în Vulcania sărbătorim o triplă
aniversare:
20 de ani de Colegiu Național, școala noastră fiind prima din
județul Bihor căreia i-a fost decernat acest titlu la data de 1 martie 1998;
100 de ani de când spunem pe deplin România; sărbătorim și noi
Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918;
190 de ani de existență vulcaniană.
Edificiul care adăpostește azi Colegiul Naţional „Samuil Vulcan” a fost ridicat între anii 1826-
1828 şi şi-a deschis porţile pe data de 6 octombrie 1828. Prin acest aşezământ, Beiuşul devenea a doua
localitate din Transilvania, după Blaj, care avea o şcoală medie românească. A fost construit din
fondurile proprii ale ctitorului, Episcopul Greco-Catolic Samuil Vulcan. Strălucitul iluminist și ctitor
Samuil Vulcan era numit de către Nicolae Iorga „ocrotitorul întregii culturi românești”.
Episcopul Samuil Vulcan a fost un spirit empatic, dar mai ales un spirit iluminist, un adevărat
patriot, care a susţinut cauza tuturor românilor, indiferent etnia sau religia lor. Religia sa a fost dragostea
de neam şi spiritul de într-ajutorare, renumitul spirit vulcanist, perpetuat până în zilele noastre de către
dascălii, elevii şi absolvenţii din Vulcania. Un veritabil om de cultură care a promovat valorile europene
actuale încă de la începutul veacului al XIX-lea.
Prin şcoala sa a oferit tinerilor cultură, lumină, bunăstare, fericire spirituală, egalitate de şanse de
tip etnic şi confesional: „Deşi institutul acesta este întemeiat, ce e drept, cu deosebire pentru valahi, cu
toate acestea nu se va opri de la el nici un tânăr, fie de orice religiune sau națiune, numai să fie calificat
a intra în el după lege”. În primul veac al existenţei sale (1828-1928), ctitoria Episcopului Samuil
Vulcan a şcolarizat 21.089 de elevi.
În actul de fondare, gimnaziul de la Beiuş avea patru clase, iar la 6 februarie 1935 este completat
la şase clase (gimnasium maius). În anii şcolari 1851/52 – clasa a VII-a, 1852/53 – clasa a VIII-a, iar în
vara lui 1853 este organizat primul examen de Bacalaureat la gimnaziul din Beiuş.
În perioada 1828–1851, limba de predare era limba latină. În 1851 s-a introdus limba română ca
limbă de predare, iar în 1854, regimul habsburgic a impus ca majoritatea obiectelor de învăţământ să fie
predate în limba germană, aceasta devenind, în 1860, obligatorie pentru toate obiectele. În 1875, regimul
dualist austro-ungar a impus limba maghiară pentru obiectele istorie şi geografie.
Samuil Vulcan scria „Las și leg pentru școlele înse-și pe vecie edificiul ridicat cu spese proprii
din temelii cu un tract în însuși opid, așezat în fața reșediței dominale și a Bisericii gr.cat., care afară
de recerutele auditorie (sale de propunere) va mai putea să tindă locuință comodă la doi sau trei
Învățători, lăsându-se clasa nornală primă împreună cu învățătorul în statul și edificiul vechiu al școlii
până aci triviale.Fiecare clasă, atât normală, cât și gramaticală o va conduce un profesor așa, ca
materiile răspunzătoare clasei, și desemnate peste tot Regatul Ungariei să le esaurizeze cu cea mai
mare desteritate...
Spre a cărora credință și mai mare întărire dau și subștern pentru Altisimă ratificare aceste
Litere Fundaționali subscrise cu mîna-mi proprie și întărite cu Sigiliul meu Episcopal. Dat în Oradea
Mare, din 6 oct. anul unamieoptsutedouăzecișiopt.”
Dascălii şi episcopii vulcanişti ai tuturor timpurilor au continuat buna tradiţie statornicită de
ctitor, promovând sincronizarea învăţământului românesc cu spiritul european, păstrând vie conştiinţa
naţională şi credinţa înaintaşilor.
Noi, cei de azi, ne asumăm valorile vulcaniste, le asigurăm perenitatea, clădind totodată prezentul şi
viitorul Colegiului, care a fost întotdeauna un centru de propovăduire a binelui şi fericirii prin lumina
cunoaşterii, răspunzând cerinţelor societăţii actuale, adaptându-se necesităţilor comunităţii locale şi familiei
europene îmbrăţişate în anul 2014. În anul 2017 această orientare a fost reconfirmată prin decernarea, pentru
a doua oară consecutiv, a titlului de Școală Europeană. Demersurile nobile ale Ctitorului sunt continuate, ca
un arc peste timp, de cetăţenii tuturor timpurilor şi de azi ai Vulcaniei. Crezul şi învăţăturile Ctitorului şi
1
Editorial

Patronului spiritual se regăsesc în cultura organizaţională actuală a şcolii.

Virtuţile şi principiile iluministe cultivate de ctitor în vederea educării tinerilor au fost năzuinţa
spre bine, omenia, vitejia, altruismul: „Dator este cetăţeanul de a fi de folos societăţii. N-ajunge ca el să
se ferească să nu mai facă nici un rău altuia, nici o călcare de lege, şi se cuvine ca el să facă tot binele
care-l poate, ca după putinţă să iubească.” De asemenea, urmărea accesibilitatea predicii, egalitatea
dintre naţiuni, egalitatea în drepturi a etniilor, realizarea progresului prin educaţie şi cultură. Aşadar,
ocupându-ne de Episcopul Samuil Vulcan, putem vorbi de un veritabil spirit european, empatic, la
începutul celui de-al XIX-lea veac. Deviza Şcolii a devenit „colaborare şi întrajutorare”. Urmărim
împlinirea acesteia și astăzi.
Ne aflăm în ANUL CENTENARULUI și considerăm că este remarcabilă participarea
beiușenilor și a vulcaniștilor la Marea Unire de la 1918. Acest vis al unității tuturor românilor a fost
sărbătorit printr-o mare Adunare populară, în sala de gimnastică a școlii noastre. Prof. Victor Borlan
este delegat al Corpului profesoral la Marea Unire de la Alba-Iulia.
Suntem mândri că putem sărbători în acest an și CENTENARUL învățământului beiușean cu
predare în limba română. La 29 noiembrie 1918, episcopul Demetriu Radu a decretat reintroducerea
definitivă a limbii române ca limbă de predare. În perioada 1828–1851, limba de predare a fost latina. La 8
iulie 1851, prin decret imperial, limba de predare a devenit româna, astfel că această şcoală a fost a doua,
după cea din Blaj, în care s-a studiat în limba majoritarilor: „…deoarece institutul acesta este întemeiat cu
deosebire pentru naţiunea valahică, să se pună pond special pe ortografia reducendă cu literele latine
străbune, pe gramatica şi literatura română”. Era un act îndrăzneţ al episcopului, deoarece la niciun institut
din imperiu nu s-a pomenit aşa cerinţă.
Cea mai mare cinste adusă înaintaşului care a ridicat prin cultură românii din Ţara Beiuşului este
numărul mare de absolvenţi deveniţi academicieni, oameni de cultură, ştiinţă, medici, profesori, ingineri,
diplomaţi, poeţi, muncitori pricepuţi care au transformat numele şcolii în renume. Numeroşi absolvenţi
desfăşoară activităţi remarcabile în învăţământul preuniversitar, universitar, diplomaţie şi în alte domenii, în
ţară şi străinătate. Dintre academicienii vulcanişti, trei au fost colegi de clasă, (promoţia '50-'51),
performanţă unică în învăţământul românesc: Lazăr Dragoş - matematician, Marius Sala – lingvist, Mircea
Flonta - filosof. Îi mai amintim pe Ioan Anton, Mircea Maliţa, Simeon Florea Marian, Gheorghe Ciuhandu,
Titus Popovici, Vasile Mangra...
Dascălii Vulcaniei au continuat să propovăduiască lumina cunoaşterii prin scrierile lor din
diverse domenii: istorie naţională şi universală, cultură, lingvistică, ştiinţă, memorii, istoria didacticii,
portrete ale unor oameni de seamă etc.
Pe frontispiciul clădirii stă următoarea inscripție: „EDUCATIONI JUVENTUTIS HUIUS
PROVINCIAE” (Pentru educarea tineretului acestei provincii). Colegiul Național „Samuil Vulcan” și
cetățenii lui respectă cu sfințenie, de aproape două secole, îndemnul patronului său spiritual, Episcopul
Greco-Catolic Samuil Vulcan.
La mulți ani, România!
La mulți ani, Colegiul Național „Samuil Vulcan”!

100 DE ANI DE LA MAREA UNIRE

DE CE ALBA IULIA - ORAŞUL MARII UNIRI?
prof. Viorel GAVRA
Director adjunct al Colegiului Naţional ,,Samuil Vulcan” Beiuș

La 3/16 octombrie 1918 împăratul Carol lansează manifestul către

popoarele mele credincioase, în care anunţa noua organizare a viitoarei
monarhii: o federaţie de 6 state regate: austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez
şi ucrainean, sub sceptrul habsburgic. Transilvania era inclusă în regatul
ungar.
În aceste condiţii, la 23 sept./ 6 oct., dr. Teodor Mihali, unul dintre
conducătorii românilor transilvăneni, propune, într-o scrisoare adresată lui
Gheorghe Pop de Băseşti, convocarea membrilor Comitetului Executiv al
Partidului Naţional Român, la Oradea, ca să se hotărască atitudinea politică
2
 Editorial

a acestuia, înainte de deschiderea lucrărilor parlamentului ungar.

Şedinţa propusă are loc la Oradea, la 12 octombrie, în casa fruntaşului politic român - avocatul
Aurel Lazar. Aici a fost redactată declaraţia de la Oradea, care a fost citită în Parlamentul de la Budapesta de
către Alexandru Vaida Voievod. În introducerea cuvântării sale declara: ,,Chiar de pe acum se poate constata
triumful marelui principiu al lui Wilson (preşedintele SUA), care revendică egalitatea în drepturi pentru toate
naţiunile”. Conţinutul declaraţiei este adus la cunoștinţa popoarelor prin presă.
Publicând textul, ziarul românesc ,,La Roumanie’’, care apărea la Paris, scrie că ,,de-acum românii
transilvăneni nu mai sunt o Naţionalitate, ci o Naţiune”. Aşa a pornit drumul de la Oradea la Alba Iulia . La
Alba Iulia românii vor avea cea mai numeroasă delegaţie.
La data de 20 noiembrie 1918, Comitetul Naţional Român Central, cu sediul în Arad, a hotărât ca
Alba Iulia să fie locul de desfăşurare a Marii Adunări Naţionale, la 1 decembrie 1918, hotărârea urmând a fi
dată de către popor.
În Discursul din 3 mai 1915, marele diplomat Nicolae Titulescu arată că ,,Din împrejurările de azi,
România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal.” De ce? Și tot Titulescu
dădea răspunsul: ,, Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul
care i-a susținut viața. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e fățărnicia
care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care
depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața! (…)Ardealul nu e numai inima României politice; priviți
harta: Ardealul e inima României geografice!”
Având în vedere aceste considerente, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie
1918, va decide unirea Transilvaniei cu România.
Beiuşul și Liceul de la Beiuş au fost un factor activ în acţiunea pentru unirea Transilvaniei cu
România. Beiuşul şi-a adus şi a trimis în mai multe rânduri reprezentanţi de seamă în dieta de la Budapesta,
care au ştiut să apere drepturile legitime ale beiuşenilor şi ale tuturor românilor din Transilvania.
Un eveniment de o importanţă majoră pentru populaţia românească din Beiuş, premergător actului
de la Alba Iulia, dar care a contribuit la pregătirea acestuia, a fost reintroducerea Limbii Române ca Limbă
de predare la Liceul din Beiuş, prin Decretul 3150 dat la 23 noiembrie 1918.
Ziua de 1 Decembrie 1918 a cunoscut şi în Beiuş solemnitatea cuvenită, populaţia adunată având în
frunte steagurile naţionale. Aceasta s-a îndreptat către Liceul din Beiuş, iar în sala de gimnastică a liceului
beiuşean, devenită atunci neîncăpătoare, s-a ţinut o mare adunare, la care eruditul profesor dr. Constantin
Pavel a explicat actul istoric care avea loc în acea zi la Alba Iulia. În seara zilei de 1 Decembrie 1918 pe
străzile Beiuşului era ,,o mare animaţie’’, oraşul era iluminat mai puternic ca la sărbătorile tradiţionale, iar
retragerea cu torţe a fost însoţită de muzica şi cântecele elevilor.
De ce a fost stabilit oraşul Alba Iulia - oraşul Marii Uniri?
Nu întâmplător a fost ales vechiul Bălgrad ca loc de desfăşurare a marelui act de la 1 Decembrie
1918: aici se găsea vechea aşezare dacică Apoulon, atestată de numeroase descoperiri arheologice, pomenită
de Ptolemeu; aici romanii, după cucerirea Daciei în anul 106, înalță un castru, iar în jurul lui ia naştere un
oraş cu grad de municipiu - Apulum, un important centru militar, economic şi politic, aici găsindu-se
cantonată de romani Legiunea a XIII–a Gemina; aici, la 1 noiembrie 1599, marele domnitor Mihai Viteazul
îşi face intrarea triumfală în oraş, realizând prima unire, idealul de veacuri al poporului român; aici, în 1648,
apare prima carte românească - ,,Noul Testament de la Bălgrad; aici, în 1785, este întemniţat Avram Iancu,
conducătorul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. De fapt, în Actul Convocării, Alba Iulia era
numită ,,Cetatea istorică a neamului nostru.”
Aici, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, într-o zi de duminică, peste 100.000 de români adunaţi din
toate colţurile țării au sprijinit cu puternice aplauze votul celor 1228 de delegaţi –Unirea Transilvaniei cu
Ţara Mamă–România.
În preajma aniversării celor 100 de ani de la înfăptuirea Unirii, la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia,
gândurile noastre se îndreaptă cu recunoştinţă spre cei care, prin crezul şi lupta lor, au înfăptuit Unirea, au
creat România Mare, lăsându-ne nouă şi urmaşilor noştri o ţară liberă şi neatârnată.
Pilda lor ne întăreşte încrederea că vom învinge nedreptăţile istoriei și vom mai avea încă un ,,1
Decembrie” când România va intra, pentru totdeauna, în hotarele ei fireşti.

Sitografie - https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/106528-discursul-lui-nicolae-titulescu-din-3-mai-1915-romania-nu-
poate-fi-intreaga-fara-ardeal
3
Întemeieri

ȘCOALA EPISCOPULUI SAMUIL VULCAN - 190 DE ANI,

ÎN ANUL CENTENARULUI ROMÂNIEI
prof. Ioan DĂRĂBĂNEANU
După cum ne spune dicționarul, ,,dimensiunea” este o mărime
(lungime, lățime, înălțime) exprimată în anumite unități de măsură
specifice. La prima vedere, cuvântul acesta nu-și are locul în titlul
articolului. Oare trebuie să căutăm a patra dimensiune?
O inexplicabilă (sau explicabilă?) încăpățânare ne oprește să
eliminăm termenul acesta din titlu și, în același timp, ne obligă să găsim
încă o dimensiune. Riscând zâmbete ironice ori sarcastice (și aprecieri
de același fel), introducem, cu destulă îndrăzneală, cuvântul
,,dobândințe”, pe post de a patra dimensiune a vulcanianismului beiușan, care ne trimite spre:
cunoștințe, idei, moravuri dobândite.
Să ne grăbim - pentru a nu plictisi - către explicații și argumentări de tot felul, încercând să
le păstrăm între limitele bunei-cuviințe, chiar dacă nu este afișată, la o facilă vedere.
O primă semnificație: școala ctitorită de Episcopul Greco-catolic Samuil Vulcan în anul
1828, a doua școală superioară cu predare în limba română, după Blaj, împlinește în anul
Centenarului Românie, 2018, impresionanta vârstă de 190 de ani.
Cu 90 de ani mai bătrână decât România! O mamă a românismului, pe aceste meleaguri,
născătoare a României Mari de la 1 Decembrie 1918. O mamă în vârstă, precum Sara a lui Avraam,
aleasă de Dumnezeu spre a da naștere lui Isaac, din care va proveni neamul ales.
Vom scrie, în ceea ce urmează, de următoarele dimensiuni:
dimensiunea creștină (religioasă); dimensiunea didactică; dimensiunea
naționalistă.
Punctul de plecare în analiza dimensiunii creștine (religioase)
trebuie căutat și îl găsim - când ne eliberăm de prejudecățile care
încearcă instaurarea unei dictaturi confesionale - în perioada 1826-1828,
când un înalt prelat greco-catolic, Episcopul de pie amintire Samuil
Vulcan, a întregit strădania Bisericii Unite cu Roma, din Ardeal, de a
oferi românilor posibilitatea instruirii, în
școli românești, ctitorind o școală:
,,Gimnaziul Superior Greco-Catolic de
băieți”.
În anii mulți care au urmat după
1828, piatră de temelie pentru învățământul românesc din Ardeal,
dimensiunea creștino-religioasă a fost împlinită de alți prelați Greco-
Catolici, pe care o să-i amintim urmând regula cronologiei.
Episcopul Vasile Baron Erdely (Vasile Ardelean) (1847-
1862) reușește transformarea gimnaziului
beiușan cu 6 clase într-un gimnaziu superior cu
8 clase (1859).
Un alt episcop Greco - Catolic, Mihail
Pavel (1879-1902), socotit a fi cel de-al doilea
ctitor de școală românească în Bihor, după Samuil Vulcan, a fost ,,omul
faptelor și nu al vorbelor” .
Împrumutăm expresia ,,Zidurile paveliene” din monografia ,,Beiușul
și lumea lui” (2008), pentru o succintă menționare ctitorială:
 1888 - un nou corp de clădire (10 săli de clasă și o ,,sală de gală”);
 1888 - 1891 - Internatul Pavelian;
 1888 - o sală de sport provizorie (care a devenit sala de mese);

4
 Întemeieri

 1899-1901 - noua sală de sport; la etaj: sala de desen, pinanotecă și două cabinete pentru
profesori;
 până în 1907 - a construit 11 case, locuințe, pentru profesori.
Pentru a avea un tablou complet al mecenatului pavelian, amintim ajutorul financiar acordat
elevilor și profesorilor, precum și cele necesare pentru modernizarea învățământului, în acest
gimnaziu.
Episcopul Greco-Catolic Radu Demetriu (1903-1920) continuă
opera de mecenat a înaintașilor săi. Construiește o nouă aripă de clădire,
la vest de clădirea liceului (1908), clădire ce a trecut în folosința liceului
în anii 1925-1926. În anul 1914 etajează sala de sport provizorie, cu încă
două nivele.
Pune bazele Fundației ”Dr. Demetriu Radu” și o fundație
auxiliară, pentru acordarea de stipendii (burse) elevilor. Prin decretul
3159/1918, se statuează reintroducerea limbii române în drepturile sale
firești.
În anul 1939, la 111 ani după construirea primei clădiri de către
episcopul Samuil Vulcan, un alt episcop greco-catolic - Valeriu Traian
Frențiu - adaugă încă o clădire: sala profesorală actuală, șase săli de clasă la parter, iar la etaj: un
amfiteatru de fizică și chimie și alte patru săli de clasă.
Pentru a suplini nevoia de profesori, episcopul Valeriu Traian
Frențiu a adus în 1924 patru călugări francezi Asumpționiști.
Sub înaltul patronaj al episcopului Valeriu Traian Frențiu s-au
desfășurat, în anul 1928, Serbările Centenarului Liceului.
Dimensiunea didactică nu o vom analiza din perspectiva
științelor pedagogice. Vom prezenta dimensiunea didactică a școlii
ctitorite de luminatul Episcop evocând resursele umane ale acesteia:
profesori și elevi.
Deoarece ,,dimensiunea” este o mărime, măsurabilă în unități de
măsură, am fi tentați să apelăm la cifre și nume, fie chiar și numai
pentru a satisface curiozitățile aritmetice. Iată cum ar arăta o
sinoptizare, incompletă desigur, în contextul acestei tentații:
În perioada 1828–1854 (perioada I) au fost 3 directori, 28 de profesori și 66 de elevi
în bacalaureat. În perioada 1854–1888 (perioada II) au fost 3 directori, 53 de profesori,725 de elevi.
În perioada 1888–1918 (perioada III) au fost 3 directori, 33 de profesori și 1064 elevi. În perioada
1918–1928 (perioada IV) a fost un singur director, 16 profesori, 363 de elevi.
Și încă o statistică: între 1918–1923 realizările profesionale ale absolvenților au fost
următoarele: 25 de preoți, 42 avocați, 11 medici, 6 judecători, 1 proprietar, 2 directori industriali, 1
comerciant, 1 artist de operă, 3 pretori, 4 farmaciști, 1 veterinar, 10 notari, 5 ofițeri, 14 profesori și 5
funcționari.
Mult mai trebuincioasă, mai interesantă, mai elocventă pentru definirea dimensiunii
didactice, este să descifrăm, să descoperim semnificația cuvântului ,,pleiadă”, trambulină pentru a
plonja și apoi a înota fericiți în apele ,,dobândințelor”, limpezi, clare, oglinzi ale cerului.
Istoria scrisă și nescrisă a liceului ne oferă posibilitatea de a realiza un fel de ,,dicționar” al
pleiadelor, profesori și elevi.
În viitorul dicționar, segmentul dascălilor, la litera ”A”, îl vom găsi pe AARON TEODOR
(1804-1859), cunoscut sub apelativul Teodor Aaron de Bistra. În perioada 1829–1835 a fost
profesor–preot la GIMNAZIUL GRECO-CATOLIC DIN BEIUȘ.
Polivalența culturală a acestui profesor–preot a prilejuit ocuparea unor funcții diverse: cenzor și
revizor al cărților românești – Budapesta (1843), paroh în Delani - Beiuș, translator la Foaia Legilor din
Pesta, apoi translator la Locotenența Imperială din Buda; a fost canonic capitular la Catedrala din Oradea
și rector la Seminarul Român, precum și prepozit capitular la Lugoj (1855- 1857).

5
Întemeieri

Tot la litera ”A”, dar în segmentul absolvenților, ne bucurăm în a-l găsi pe profesorul
universitar, academicianul ANTON IOAN, care și-a făcut studiile liceale la Liceul ,,Samuil
Vulcan” din Beiuș între anii 1935–1943.
O carieră strălucită, împovărată cu fel și fel de atribuții și funcții adiacente: prodecan (1951–
1953), decan (1961-1963), prorector (1963–1967), Rector al Universității din Timișoara (1971–
1981). Am putea să continuăm cu o lungă listă înțesată cu nominalizări de genul: director,
vicepreședinte, președinte, redactor, redactor șef etc.
Spațiul acestui articol nu ne permite continuarea acestui ,,dicționar al pleiadelor vulcaniste”.
Dimensiunea națională și naționalistă a școlii ctitorite de Episcopul Greco-Catolic Samuil
Vulcan la 1828 ne obligă la un recurs la istorie pentru a răspunde la o întrebare tranșantă: în
perioada înființării, această școală a avut o dimensiune națională, sau mai direct, a fost o școală
națională? Dacă ne raportăm la o jumătate din semnificația termenului: național = care este propriu
sau aparține unui stat, răspunsul este negativ, Beiușul, în acele timpuri, neaparținând statului român.
Dacă, însă, ne raportăm la prima jumătate a semnificației termenului (,,... care este propriu sau
aparține unei națiuni... care caracterizează o națiune... care se referă la o națiune ...” - DEX),
argumentăm în deplinătate afirmația: școala ctitorită de Episcopul Greco–Catolic Samuil Vulcan a
fost (și este!) o școală națională.
Istoricul dr. Mihoc Blaga ne oferă o dovadă certă, științifică, prin evocarea a trei manuscrise
ale episcopului Samuil Vulcan, din primul deceniu al secolului XIX, din care ne permitem să cităm:
,,Promovarea culturii în rândul poporului non-unit român și desigur în cel al clerului acestuia”
(sept.1810) (Mihoc Blaga – Valențele emancipării, Ed. Logos `94, Blaj, 2004). Această cerere era
adresată împăratului Francisc I.
Dimensiunea națională este subliniată și în actul fundațional a Gimnaziului Superior Greco-
Catolic de băieți, în care se spune clar: ,,institutul acesta s-a întemeiat cu preferință pentru națiunea
valachică”. Cerința expresă a luminatului episcop cu privire la ,,ortografia reducendă la literele
latine avitice” a însemnat deschiderea românilor din
această parte de țară spre cultura europeană. Dr. Constantin
Pavel, profesor al acestei școli afirma că marele merit al
episcopului Samuil Vulcan a fost că ar fi dat ,,cel dintâi
gest și îndemn oficial pentru scoaterea alfabetului slavon
din scrisul românesc”.
Dimensiunea națională a acestui institut de
învățământ a crescut în valoare pe parcursul celor 190 de
ani de existență, slujind intereselor românilor din Ardeal,
pentru păstrarea identității naționale.
Încă o dată spațiul acestui articol nu ne permite să
relatăm despre o serie de evenimente, întâmplări ce
argumentează, fără tăgadă, dimensiunea națională și
naționalistă a școlii ctitorite de episcopul Samuil Vulcan
(opoziția profesorilor la încercarea de germanizare și
maghiarizare; ,,povestea cu steagul unguresc pe edificiul
gimnaziului”; participarea la pregătirea Marii Adunări
Naționale de la 1 Decembrie 1918, precum și prezența unor
profesori ai Gimnaziului, ca deputați și delegați, la acest
eveniment).
Închidem acest periplu evocator, obligant spre
admirație și continuare testamentară a valorilor vulcaniene,
susținând încă o dată veridicitatea unei posibile reale
sintagme: ,,o școală națională, a unei Biserici Naționale”.

Ilustrație: Maia INCER

6
 Cronici Vulcaniene

LOIALITATEA UNUI DIRIGINTE

Pr. prof. Nicolae BORDAȘIU,
București
Am absolvit Liceul ,,Samuil Vulcan” acum 75 de ani, da, sunt
75 de ani de când, în luna mai, în zece zile, din anul 1943, mă
întorceam din Arad cu titlul de Bacalaureat și am venit cu colegii mei
la liceul nostru să ne luăm rămas-bun.
Colegii din clasele mai mici continuau cursurile. Fiindcă era
vreme de război și mare nevoie de carne de tun, cei ce terminau liceul,
deci... băieții, nu și fetele, au încheiat cursurile în graba mare și au dat
Bacalaureatul pentru a putea merge în armată și, după o pregătire în
școlile militare, plecau la război.
Clasa din care am făcut eu parte avea 45 de elevi. Nu știu câți
au fost când a început, în 1935, clasa I, pentru că eu am venit abia în
clasa a VI-a, când s-a cedat Ardealul de Nord și ne-am refugiat unii dintre noi din calea atrocităților
noilor stăpânitori. În toamna anului 1940 am găsit o caldă și încurajatoare primire la Liceul ,,Samuil
Vulcan” din Beiuș și cei 6 nou-veniți ne-am integrat grupului de 39 de elevi mai vechi ai clasei. Când
ne-am adăugat cei nou-veniți, am găsit o clasă bine organizată, cu ,,tocilarii”, cu ,,glumeții”, cu poeții și
compozitorii ei, cu toate formele de manifestare ale unei clase aflate sub conducerea unui diriginte care
ținea clasa lui.
Acest diriginte, care a preluat clasa în anul I de existență a ei (1935) și i-a făcut pe elevi să se
simtă bine împreună, se numea Victor Marian. Era profesor de gimnastică și ceea ce ne-a surprins, pe cei
nou-veniți în 1940, era faptul că era și dânsul preot, ca aproape toți profesorii, și cel de română, și cel de
matematică, și cel de geografie. Eram într-un liceu confesional greco-catolic, întemeiat în 1828 de un episcop
greco-catolic și era a treia școală superioară pentru românii din Ardeal, stăpânit atunci de austro-ungari.
Era o așa puternică legătură între elevi și dirigintele lor, ca între tată și fiii săi. Când ne-am
adunat în clasă în 1940, cei nou-veniți ne-am așezat toți împreună mai în spatele clasei, dar când ne-a
preluat dirigintele, ne-a risipit printre ceilalți, ca să nu fim ,,streini”. Și în prima oră de dirigenție am
auzit o frază care i-a mișcat oarecum pe toți: ,,Cine seamănă vânt, culege furtună”. Și pornind de la acest
proverb, a continuat cu sfaturile morale, de viață și de conduită pe vremea școlii și înafară de școală.
După ce a ieșit dirigintele, am aflat de la colegi că acest proverb - ,,Cine seamănă vânt, culege furtună.”,
a constituit fraza de început al fiecăruia din cei 5 ani trecuți. Și toate acțiunile clasei le raporta la
semnificația morală a acestui proverb. De aceea au fremătat toți când l-au auzit din nou rostit la prima
oră din 1940. Și tot așa s-a repetat și în 1941 și 1942 ca și în toți anii precedenți.
Era profesorul Victor Marian un om sobru, dar nu distant, era preot, dar nu bigot, era familiar cu
elevii, dar nu trecător cu vederea al abaterilor disciplinare. Elevii clasei erau din diferite medii sociale,
aproape toți din mediul rural. Dirigintele este cel care i-a învățat primele reguli de comportare în societate.
Unii dintre noi locuiau în oraș, în familie, dar cei mai mulți locuiau în cele două internate – Pavelian și
Ortodox. Dirigintele avea timp să ne viziteze și pe unii și pe alții, ca să ne vadă ,,acasă”.
Era în tradiția liceului ca în fiecare an elevii clasei a opta (ultima - ,,octavanii”, cum se spunea pe plan local) să
pregătească serbarea de Crăciun, iar cei din clasa a șaptea (,,septimanii”) să facă serbarea de sfârșit de an
școlar. Acestea includeau de obicei și o piesă de teatru. Beiușul nu avea nici atunci un ansamblu de teatru cu
artiști profesioniști, de aceea spectacolele erau rarități, iar ce organizau școlile erau evenimente importante
pentru viața socială a orașului. Interpreții deveneau pentru o perioadă eroii vieții locale, de aceea diriginții erau
interesați de prestația clasei lor, și pentru piesele importante și pentru realizarea unor spectacole care să
,,rămână” în amintirea și a elevilor și a localnicilor. Când a venit vremea clasei dirigintelui Marian, de Crăciun
au interpretat o piesă ce evocă uciderea pruncilor de către Irod, iar de sfârșit de an, în 1942, dirigintele le-a
propus o piesă aproape necunoscută din opera lui Șt. O. Iosif, intitulată ,,Zorile”. Avea o temă foarte actuală
vremii: suferința românilor din Ardeal. Era dirigintele un bun român și bun patriot. El însuși și-a schimbat
numele din Naghi, cu rezonanță străină, în Marian, care era și românesc și aproape de Maica Domnului.
Timpul a trecut și, în anul școlar 1942-1943, elevii dirigintelui Victor Marian, care le-a fost
profesor de gimnastică și comandant la pregătirea pre-militară, au ajuns să încheie pregătirea școlară nu
în iunie, cum era obișnuit, ci în aprilie. În toată țara clasele de băieți terminau cursurile și încheiau situația

7
Cronici Vulcaniene

școlară în aprilie, ca în luna mai să se supună examenului de bacalaureat. Numai clasele de băieți. Fetele au
urmat programul normal, pentru că ele nu mergeau la militărie. Când a fost cunoscută această normă de a
încheia cursurile în aprilie, ce nu s-a petrecut până atunci, elevii profesorului-diriginte Victor Marian au fost
cuprinși de o oarecare teamă. Știau că cei care nu vor reuși la examene de admitere la facultăți militarizate vor
merge la unități militare cu destinație de front, de război. Îngrijorarea era mare, dar dirigintele – ca un adevărat
părinte – era zilnic printre ei în clasă, acasă, la internat, și-i încuraja.
Dar mai era o problemă care-i mobiliza pe toți: tabloul de absolvire. Să fie ei clasa care să nu aibă
tablou? Un tablou însă cerea și o anumită pregătire și morală și materială. Mijloacele materiale ale tuturor erau
slabe și trebuiau să se deplaseze toți la Arad, unde era comisia de Bacalaureat. Și toate cereau cheltuieli de
taxe și întreținere la Arad. Și atunci, de unde bani pentru tablou, fotografie, ramă etc. Au adunat cât au putut și
ce a mai trebuit a adăugat dirigintele pentru... copiii lui.
Odată rezolvată problema materială venea cea a organizării tabloului și, mai ales, a poeziei
reprezentative. Câteva după-amiezi i-a mai adus împreună această problemă. În clasă erau câțiva poeți
care publicau versuri în revista elevilor din Timișoara, unde se refugiase de la Oradea Revista ,,Țara
visurilor noastre”. Unii dintre colegi voiau ca aceștia împreună sau unul din ei, să scrie pentru tabloul lor
ceva semnificativ. Alții au propus să fie ceva dintr-un poet consacrat. Au ținut vreo trei după-amiezi
discuțiile și până la urmă s-a optat pentru un text din Coșbuc, care ilustra oarecum actualitatea când
zicea: Cu dreapta-nălțată spre Tatăl de Sus Unire-ntre frați și pe Domn să-L iubim
Jurat-am tot ce strămoșii ne-au spus: Și-altarul de jertf-al națiunii să fim
Și sufletul Neamului nostru.
A rămas apoi ca trei din cei din fruntea clasei să aranjeze pozele pe tabloul de absolvire. Și
aceștia au pregătit și surpriza cea mare: în jurul tabloului au scris cuvintele cu care dirigintele a început
fiecare din cei opt ani școlari: ,,Cine seamănă vânt, culege furtună.”
După ce au terminat Bacalaureatul la Arad, s-au întors toți la Beiuș pentru serenadele de rămas-
bun și într-o seară au hotărât ca și tabloul, în loc să-l lase pe un coridor al școlii, să-l ducă și să-l predea
dirigintelui. Acesta a iubit clasa, iar clasa și-a iubit dirigintele. L-a primit și l-a pus în casa lui.
Vremurile nu sunt sub om – zice cronicarul, și au adus schimbări mari în viața politico-socială a țării.
S-a făcut reforma învățământului în 1948 și liceul confesional a fost etatizat, iar profesorii-preoți au fost
îndepărtați. Dirigintele seriei 1942-1943 s-a mutat din Beiuș la Satu Mare și, deși tabloul avea dimensiuni
destul de mari, nu a renunțat la el, chiar dacă avea atâtea lucruri de luat cu casa întreagă. A renunța la tablou ar
fi însemnat să renunțe la o parte din propria viață și la toți cei care au crescut sub ochii lui. Și-a luat cu el și
această dragoste.
Au trecut anii și cu ei și oamenii și familia dirigintelui Victor Marian a trecut și ea la Domnul unul
câte unul până când a rămas ultima, o fiică, menționată pe trei pagini în Dicționarul muzicologilor. Această
fiică locuia în București și, când a trebuit să lichideze ce avea în Satu Mare, a avut de rezolvat și două
probleme grele: cărțile și tabloul. A mers pentru cărți la Biblioteca județeană din Satu Mare și le-a oferit
gratuit. Și a întrebat dacă n-ar putea adăposti și tabloul. A fost primit cu cinstea cuvenită, pentru că directorul
Bibliotecii, un om de mare cultură și redactor al unei reviste de prestigiu - ,,Eroii neamuli”, i-a recunoscut pe
unii dintre cei de pe tablou, cum a fost academicianul Ioan Anton și pe unii din județul Satu Mare: Ion Bonea,
din Terebești, sau Vasile David, din Mofinul Mic.
Printr-o minunată întâmplare m-a recunoscut și pe mine și, când mi-am exprimat dorința de a vedea
tabloul, m-a primit cu multă bunăvoință și a consemnat clipa într-un număr al Revistei ,,Eroii neamului”. Iar
acum, după 75 de ani de la absolvire, tabloul de absolvire al seriei 1942-1943, pe care loialitatea dirigintelui
seriei, Victor Marian, l-a păstrat cu atâta grijă, iar fiica lui, Doina, l-a apărat de dispariție și distrugere, acum
tabloul cu toți profesorii și absolvenții de pe el se va reîntoarce la Alma Mater, la Colegiul Național ,,Samuil
Vulcan”, ca să ia parte la sărbătoarea a 190 de ani de existență.
Cu această ocazie, fostul elev de acum 75 de ani, ajuns să prăznuiască 94 din viață și, pare-se că
rămas ultimul din cei 45 de elevi de acum 75 de ani, consemnează în aceste rânduri loialitatea dirigintelui, și-i
aduce un înalt omagiu, ca și tuturor profesorilor ce au făcut să strălucească prin timp gloria acestui liceu care a
dat 74 de luptători închiși în temnițele comuniste și 11 academicieni.
Toate acestea arată înalta valoare a educației morale, științifice și patriotice din această școală
românească și loialitatea unui diriginte.
P.S. În timpul redactării acestei reviste, tabloul promoției călătorește de la
Satu Mare spre casă, la Beiuș.
8
 Efigii

AVEM MODELE –
LE CINSTIM ȘI LE URMĂM
prof. Teodor RIF
Trăim aici, în Beiușul nostru istoric și cultural, unde ctitoria episcopului
român unit și a luministului Samuil Vulcan a dat atâtea personalități ilustre,
împreună cu toate celelalte școli ale acestui oraș, ajuns acum la rangul de
municipiu tocmai datorită școlilor sale.
În școlile Beiuşului s-au format foarte mulți tineri de valoare, care au
devenit lideri ai națiunii române, prezenți în toate etapele istorice decisive ale
ei, cum se exprima un cronicar în ziarul ,,Beiușul” din 1921.
,,Pleiada bărbaților care au purtat luptele naționale din Ardeal a ieșit în mare parte din școlile
Beiușului, unde în mediul românesc al intelectualilor români și la suflet, s-au oțelit pentru a ține
piept tentațiilor dușmanului abil și neîmpăcat.
Maramureșul, Sălajul, Crișana și Banatul își trimiteau fiii la Beiuș, izvorul luminat și una din
puținele cetăți ale luptelor noastre naționale.” (,,Beiușul I, 1921 nr. 1 (1 iunie), p. 1.)
Numărul liderilor trăitori, formați sau veniți să se formeze aici pe această vatră devenită centrul
tuturor acțiunilor culturale și sociale, cum spunea același cronicar, este impresionant, atât de mare, încât
nu îndrăznesc a încerca o enumerare, spre a nu jigni memoria celor duși la Tatăl Ceresc sau ,,mândria”
celor existenți încă în viața noastră cea trecătoare.
Dumnezeu a rânduit, însă, ca în acest an al Centenarului Marii Uniri, în Anno Domini 2018, să
alegem, să selectăm pe unul dintre cei mai demni de pomenire datorită impresionantelor sale realizări pe
tărâm științific, într-o viață ce nu rotunjește complet vârsta de 33 de ani. Este vorba de profesorul
Corneliu Mezea, a cărui existență se încadrează între 24 noiembrie 1903 și 12 august 1936, o existență
cristică, cum foarte frumos se exprima Viorel Câmpean care, împreună cu Ovidiu T. Pop, ambii din Satu
Mare, înfățișează magistral viața acestuia sub titlul ,,CORNELIU MEZEA - un destin prea repede
frânt”, în Editura Citadela din Satu Mare, 2018, ca profesor la Liceul/ Colegiul Național,,Samuil
Vulcan” Beiuș și la Liceul/Colegiul ,,Mihai Eminescu” Satu Mare.
Cartea aceasta este extraordinar de valoroasă și la sprijinirea autorilor ei am contribuit și
subsemnatul, prof. Teodor Rif, participând împreună cu aceștia, cu Ovidiu T. Pop și Viorel Câmpean, la
continuarea legăturilor sufletești între Beiuș și Sătmar,
reliefată prin titlul omonim al unui articol dedicat tocmai lui
Corneliu Mezea, de prietenul său ceva mai tânăr, de asemenea
vulcanist, Titus Livius Roșu, alături de care distinșii autori mi-
au făcut onoarea de a mă număra (v. Ovidiu T. Pop, Viorel
Câmpean, CORNELIU MEZEA – un destin prea repede frânt,
Satu Mare, Editura Citadela, 2018, p.p. 7-8).
Cartea aceasta a fost lansată în 11 mai 2018 la Colegiul
Național,,Mihai Eminescu” din Satu Mare, iar în 5 iunie,
același an, la Colegiul Național ,,Samuil Vulcan” din Beiuș, de
fiecare dată în prezența delegațiilor celor două colegii.
La Beiuș chiar s-a parafat protocolul unei colaborări
permanente, sistematice, organizate și metodice între cele
două școli cu repere atât de însemnate pe axa timpului, prin
cei doi directori, prof. Mihaela Ilieș și prof. Liviu Rotaru.
Așadar, colaborarea aceasta între colegiile amintite
s-a hotărât sub semnul personalității excepționale a lui
Corneliu Mezea, care le-a apropiat prin prestația sa ca
profesor în amândouă, la Liceul Român Unit ,,Samuil
Vulcan” în perioada 1927-1930, iar la Liceul ,,Mihai
Eminescu” doar în anul școlar 1935-1936, din cauza unui accident fatal din 12 august 1936.
Omagierea lui Corneliu Mezea chiar în anul 100 de la Marea Unire din 1918 se datorează, în

9
Efigii

concepția organizatorilor din Satu Mare și Beiuș, întregii sale activități sociale și didactice din cele două
cetăți ale culturii. Dar, în mod deosebit, omagierea se datorează a două din lucrările sale: Jertfa
Românilor din valea Beiușului pentru întregirea neamului, apărută în 1935, ,,în numărul de debut al colecției
,,Biblioteca Beiușului”, la cunoscuta, pe atunci, Tipografie Doina Beiuș, (Teodor Neș, Oameni din Bihor,
1848-1918, Oradea, 1937, p. 620, apud Ovidiu T. Pop, Viorel Câmpean, op.cit. p. 31) și Vasile Lucaciu,
,,Leul de la Șișești”, 1852-1922. Viața și faptele lui, Satu Mare, Editura ,,Presa liberă”, 1936.
În prima lucrare amintită aici, Corneliu Mezea cheamă pe ,,aleșii popoarelor”, ,,cei care au în
mâini destinele Statelor”, ,,Să vie aici la noi să vază, să auză și să cunoască de aproape acest popor
blând, muncitor și a toate iertător. Să plece urechile și să asculte, de aproape, suferințele și durerea lui.
Să cunoască adevărul și să crează că pământul acesta al nostru este. De mii de ani îl apărăm, muncim,
stropim cu sudoare și-l frământăm cu sângele multor mucenici și martiri ai neamului.
Legați suntem de El cu legătura de sânge și nici un petic, vii, nu vom ceda, căci suntem ca
<<floarea albă a României Mari răsărită din cenușa martirilor>> aluatul dospit cu sângele lor frământat
cu pământul acesta scump și sfânt.” ( Ovidiu T. Pop, Viorel Câmpean, Op. cit., pp. 36-37)
În prefața celei de a doua lucrări despre care spuneam că ne impune omagierea lui Corneliu
Mezea - Vasile Lucaciu ,,Leul de la Șișești”, 1852-1922. Viața și faptele lui, autorul Coreneliu Mezea
afirma: ,,A scrie viața…. lui Vasile Lucaciu înseamnă a scrie însăși istoria politică a Românilor ardeleni
și năzuința lor spre Unire, de la 1887 încoace până la realizarea mărețului ideal al Unității naționale, de
la 1918.”
Vorbind în continuare de activitatea lui Vasile Lucaciu, pusă în slujba românilor, Corneliu
Mezea îl așează ,,alături de martirii cauzei naționale de la Beiuș…”, ,,Căci Lucaciu a fost și al nostru, al
beiușenilor, pe lângă că a fost al neamului întreg. Voi Sătmărenii puteți fi mândri că s-a născut aici la voi…,
noi, însă, suntem mândri că l-am dat românismului, trimițîndu-l în Camera maghiară, de unde glasul lui de
arhanghel a fost auzit peste toate frontierele și la toate popoarele lumii.” (v. Vasile Lucaciu ,,Leul de la Șișești,
1852-1922. Viața și faptele lui, de Corneliu Mezea, profesor (Satu Mare), Editura Presa Liberă, 1936, pp.7-8)
Acum, stimaţi cititori, înțelegeți de ce noi, vulcaniștii din Beiuș și eminescienii din Satu Mare,
am realizat între noi unirea asta mică, în acest an al Marii Uniri din 1918. Ne-a ajutat în întreprinderea
noastră tocmai marele vulcanist Corneliu Mezea, absolvent aici, în Vulcania, în anul 1923 și întors ca
profesor, tot aici, în perioada 1927-1930 și la Colegiul ,,Mihai Eminescu” din Satu Mare, în anul școlar
1935-1936.
Dacă în cazul potrivirii acțiunilor beiușenilor și sătmărenilor a lucrat Dumnezeu, oare în cazul
coincidenței acțiunilor noastre și ale Societății Culturale Pro Maramureș, a Centrului Cultural ,,Dragoș
Vodă” Cluj-Napoca, de sub președinția domnului Vasile Iuga de Săliște, n-a lucrat tot Domnul și
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să binecuvânteze tot ceea ce facem noi în această Grădină a Maicii
Domnului, care este România?!
Acest distins Domn, Vasile Iuga de Săliște, a îngrijit și completat încă o lucrare excepțională,
cea a lui Tiron Albani, Leul de la Șisești, Cluj Napoca, Editura ,,Dragoș Vodă”, 2017.
Această lucrare a lui Tiron Albani și cea a lui Corneliu Mezea, lansate la 9 iunie 2018, aici, la
Beiuș, ne dau, sigur, o imagine completă despre Vasile Lucaciu - ,,Leul de la Șișești” și despre epoca sa,
despre dorința lui și a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și
Basarabia de a se uni cu Regatul României.
Dar acum, în acest an 100 de la Marea Unire din 1918, in hoc anno Domini 2018, noi, toți
românii care am trăit mai mulți sau mai puțini ani în perioada 1918-2018, ar trebui să facem un bilanț a
ceea ce am făcut noi în anii trăiți de noi, în anii noștri. Unii dintre români au trăit din cei 100 de ani o
treime, alții o doime, alții trei pătrimi sau mai mult. Haidem să ne întrebăm ce-am făcut noi pentru țara
aceasta, mistuită acum de o scârboasă ciorovăială politică, alimentată și de presă, în anii noștri.
La bilanțul acesta, Vasile Iuga de Săliște poate sta cu fruntea sus pentru că în anii săi, în cei 70,
a făcut ceva extraordinar – revalorizarea celor două cărți despre Vasile Lucaciu. Dacă numai atâta ar fi
făcut, ar fi chiar destul, dar a făcut mult mai mult.
Dacă ne-am număra și noi, sătmărenii și beiușenii, și am zice că am făcut ceva, ne-ați acuza, poate, de
falsă modestie. Dar, dacă doriți și Dumneavoastră să vă înscrieți într-un bilanț pozitiv, faceți efortul de a citi
cărţile lansate la Beiuş şi Sătmar, dovedind că ne cinstim și ne urmăm modelele pe care le avem.
OMNIBUS LECTORIBUS BENEVOLIS SALUTEM!
TUTUROR CITITORILOR BINEVOITORI SĂNĂTATE!
10
 Centenarul Marii Uniri

1 DECEMBRIE 1918 – ZIUA SFÂNTĂ LA ROMÂNI

Beiușeni la Marea Unire
prof. Adriana SILAGHI-LUCACI
La 1 Decembrie 1918 așteptarea de veacuri a românilor din provinciile
românești aflate sub ocupație străină, Transilvania, Banat, Bucovina și
Basarabia, dar și a celor din Vechiul Regat lua sfârșit. Era o zi sfântă! Era ziua
dezrobirilor de sub toate chingile ce îi apăsau. Manifestațiile românilor pentru
unirea provinciilor românești erau considerate, de un ziar german al vremii, cele
mai mari mișcări de mase din istoria Transilvaniei. [4] „Jertfa miilor și miilor
de ostași căzuți pe front, un impresionant tribut de sânge, completează imaginea unei Românii vlăguite
de tot ce avea mai bun, pentru cauza unității sale naționale, pentru dezrobirea teritoriilor ei ce gemeau
sub oarba exploatare a unor puteri străine” [3].
Nicolae Iorga spunea despre poprul român: „are o istorie de patru ori milenară” – înseamnă nu
numai a împleti un arc peste timpul milenar de la strămoși la contemporani, ci mai înseamnă a desluși
caracteristicile fundamentale ale devenirii noastre istorice. Și se impune aceasta cu atât mai mult cu cât
poporul român se număra printre puținele popoare ale Europei care și-au avut dintotdeauna una și
aceeași vatră de locuire din timpuri care se pierd în negura istoriei, o tradiție statală neîntreruptă de peste
2000 de ani și care a zămislit o civilizație materială sedentară și continuă în succesiunea veacurilor,
intrată definitiv în patrimoniul culturii universale, iată deci câteva motive pentru care românilor le era
îndreptățit să trăiască ziua de 1 decembrie 1918.
Împlinirea unității sale ca neam făcea ca populația să accepte pierderile suferite, conștientă fiind
că acela a fost prețul pe care trebuia să-l plătească pentru întregirea naționale. Toată suflarea
românească trăia cu aceeași intensitate împlinirea visului lor de secole. Visul pentru care a curs atâta
sânge românesc. Ardealul și părțile vestice simțeau și mai puternic bucuria acestei zile, știind că
apăsătoarea ocupație străină luase sfârșit și că se vor uni cu frații lor. Războiul i-a făcut pe românii de
pretutindeni să înțeleagă că procesul desăvârșirii unității lor naționale intrase într-o etapă decisivă și că
era nevoie să lupte împreună, căci era șansa pe care o așteptau de generații întregi. Ideea unității
naționale, acolo în Ardeal, a găsit pentru întâia oară scritori care să o susțină și
cărturari care să o justifice”[4]. Dovada acestor sentimente a fost organizarea
„consfătuirii politice” din casa dr. Aurel Lazăr din Oradea, la 12 octombrie
1918, o zi istorică hotărându-se atunci „soarta neamului românesc din Ungaria”.
[1] Beiușenii, căci despre ei încercăm să scriem acum, au fost reprezentați de
avocatul dr. Ioan Ciordaș, cel mai important lider politic din sudul Bihorului.
Constituirea unei astfel de întâlniri era dovada clară a faptului ca destrămarea
statului austro-ungar era iminentă, astfel popoarele care făceau parte din acest
conglomerat multinațional și-au vazut de „drumul lor”,
desprinzându-se definitiv de monarhia bicefală.
În contextul destrămării armatei austro-ungare, singura care mai ținea
„în viață” imperiul, în toate localitățile cu populație majoritar românească au
luat ființă consilii și gărzi naționale. În cazul Beiușului, cetățenii animați de
acele zile istorice, s-au adunat spontan în localul Casinei Române unde, cu
însuflețire, au înființat Consiliul Național Român (3 noiembrie 1918), avându-i
ca membrii pe: avocatul dr. Ioan Ciordaș (foto 1), profesorul Camil Sălăgean,
profesorul dr. Constantin Pavel (foto 2), meseriașul Ilarie Crișan, Meseriașul
Roman Cristian, notarul Traian A. Pinteru, medicul Cornel Nyes.
Garda națională a avut un rol esențial în menținerea ordinii publice, dar mai ales în trezirea
sentimentului național. În urma acestor hotărâri Beiușul începea să arate tot mai mult ca o așezare românească.
La 4 noiembrie 1918 pe casa dr. Ioan Ciordaș era arborat primul steag național românesc, ca un simbol că „de
acum înainte, sub cutele lui vor trăi și vor muri!”. Mai mult de atât, câțiva voluntari împreună cu dr. Nicolae
Bolcaș au pătruns în Biserica Greco-catolică din centrul Beiușului, arborând steagul românesc, iar în
Gimnaziul superior Greco-catolic limba română devenea limba de predare chiar din preajma Marii Uniri, la
29 noiembrie 1918 episcopul Demetriu Radu decretând firescul folosirii ei în şcoală. [1]

11
Centenarul Marii Uniri

În vâltoarea evenimentelor care marcau întreaga Europă, românii, însuflețiți de o stare de spirit
efervescentă, hotăreau în noiembrie 1918 delegații care vor participa la Marea Adunarea Națională de la
Alba Iulia, acolo unde „vor lua parte reprezentanți ai tuturor straturilor neamului românesc din Ardeal și
Ungaria” [1]. În Bihor au existat 12 cercuri electorale, cele mai multe din cele 26 de județe. La alegerile
din Beiuș, din 27 noiembrie 1918, au fost aleși următorii delegați: avocatul dr. Ioan Ciordaș –
intelectual, meseriașul Ilarie Crișan din Beiuș – meșteșugar, ţăranul mijlocaș din Meziad Teodor
Cornea, țăranul Atanasie Toader din Sighiștel și țăranul Lăpădat Cioflan din Ghighișeni – membrii
activi ai P.N.R. Astfel erau reprezentate „toate straturile„ societății românești. La Alba Iulia au mai fost
trimiși și alți delegați de drept: în numele instituțiilor
ecleziastice: protopopul ortodox Petru E. Papp din
Beiuș, protopopul ortodox Adrian Deseanu din Vașcău,
protopopul gr.-cat. dr. Valeriu Hetco din Beiuș; în
numele asociațiilor culturale: dr. Alexandru Ghera –
filiala din Beiuș a Societății pentru fond de teatru
român, dr. Gavril Cosma și Roman Cristian – Casina
Română din Beiuș, Ioan Bușița (foto 3), și dr. Nicolae
Bolcaș (foto 4), – Reuniunea de cântări „Lira” din
Beiuș, dr. Augustin Ciurdariu – Reuniunea de cântări
„Armonia” din Vașcău; în numele societăților
financiare: Maxim Nonu – comerciant Societatea pe acții „Șoimu” din Vașcău; în numele reuniunilor de
femei: Elena Muntean și Elena Ardelean – Reuniunea femeilor române din Beiuș și jur; în numele
așezămintelor școlare: Victor Borlan – Gimnaziul Superior gr.-cat. din Beiuș, Camil Selegean – Școala Civilă
gr.-cat. de fete din Beiuș; în numele reuniunilor meseriașilor și comercianților: Ioan Chidioșan – fierar.
Reuniunea industriașilor din Beiuș, Alexandru Coroiu – reprezentantul comercianților din Vașcău. Au
călătorit astfel la Alba Iulia din părțile Beiuș-Vașcău 21 de delegați, adică a 5-a parte dintre toți delegații.
Putem astfel deduce importanța beiușenilor la actul fundamental al românilor din decembrie 1918.
Deși drumul spre Alba Iulia a fost presărat cu obstacole de către cei care încă mai sperau să
împiedice împlinirea cursului istoriei, ele n-au avut niciun efect. Prăbușirea anacronicei monarhii austro-
ungare a dus la nașterea unei noi lumi bazată pe solidaritatea națională, solidaritate care a făcut posibil
împlinirea visului secular al românilor.
La 1 decembrie 1918 sosesc la Alba Iulia 1228 de delegați, aceștia erau întâmpinați cu
următoarea frază: „Bine ați venit în sfânta cetate de durere și de slavă a neamului românesc!”. [4] Un
participant la Marea Adunarea relatează că micul orășel a fost pur și simplu năpădit, „străzile stăteau să
pleznească sub presiunea șuvoiului omenesc (...) dezlănțuirea entuziasmului, sub toate formele lui
consacrate, avea ceva elementar”. Era o indestructibilă contopire, grandioasă în spontaneitatea ei, dictată de
impulsul furtunos al voinței populare” [4]. Astfel în „cetatea Unirii” s-a votat cu hotărâre unirea Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Cei 100.000 de participanți de pe Câmpul lui Horea, au
reprezentat suporul impresionant al acestei decizii, fiind martorii întregirii statului național unitar român.
Barbu Delavrancea rezuma atât de frumos aceasta întregire: „Ne-am păstrat aceeași limbă fără deosebiri
profunde, fără dialecte, așa ca moțul din Ardeal să înțeleagă pe munteanul de la Dunăre și pe plăieșul din
Moldova! Suntem o ființă pe care Carpații nu o despart, ci o întregesc!”[2].
Beiușenii rămași acasă, animați de sentimente înălțătoare, s-au adunat în sala de gimnastică a
Gimnaziului Superior Greco-catolic, unde profesorul dr. Constantin Pavel a rostit un discurs intitulat
„Ziua învierii noastre”, în care spunea că ziua de 1 Decembrie 1918 marchează „dezrobirea de sub jugul
vremurilor de urgie și umilire” [1].
Țara Beiușului, prin cetățenii săi și atitudinea lor civică au făcut dovada înaltei lor conștiințe
patriotice, făcându-ne mândri să le prezentăm activitatea acum, la ceas de sărbătoare, când toată suflarea
românească își ațintește gândul asupra eroilor care ne-au făurit România Mare.

Repere bibliografice:
1. Ioan Degău, Nicolae Brânda, Beiușul și lumea lui, studiu monografic, vol. II, Editura Primus, Oradea, 2008, p.258
2. Barbu Delavrancea, Jurnal de război, Editura Militară, București, 1972, p. 97-98
3. Ioan D. Godea, Ziarul ”Românul” din Arad și aspecte ale problemei naționale din Transilvania (1911-1918),
Editura de Vest, Timișoara, 2001, p. 30

12
 Centenarul Marii Uniri

4. Ioan Silviu Nistor, Civilizația română modernă și unitatea națională: aspirații și înfăptuiri în plan politic și
instituțional, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2001, p. 133-157
Surse foto: suciusiminfo.blogspot.be, http://www.egco.ro/history_ro.php

ROMÂNII ȘI ANII 1918-1919

Darius Vicențiu PANDA, clasa a XI-a F
prof. coord. Silvia ȘORA
România Mare s-a născut! Doar asta se auzea pe buzele românilor la finalul anului 1918. După
suferințele și umilirea prin care a trecut țara după Bătălia de la Turtucaia și ocuparea Bucureștiului visul
secular al tuturor românilor a fost însfârșit împlinit, iar din Transilvania până în Dobrogea toți românii
sărbătoreau.Vasile Th.Cancicov relata ,,E o nebunie de lume.A spune că rar capitala a avut așa
aglomerație de public ar fi banal,nu rar, dar niciodată nu s-a văzut așa ceva.De la rondul al doilea al Șoselei
Kiseleff până la Piața Victoriei, de la Cercul Militar la statuia lui Mihai Viteazul, iar de acolo până la Dealul
Mitropoliei, o mare de capete, înșirate pe ambele părți ale drumului, ocupând literalmente piețele agită
steaguri, pancarte, batiste, flori în cinstea celor care revin de la război teferi.’’[1]
Entuziasmul românilor era la fel de mare și în Transilvania.La invitația lui Iuliu Maniu Regele
Ferdinand și Regina Maria vizitează orașele Brașov, Făgăraș, Turda, Abrud, Oradea, Careii Mari, Baia
Mare, Brad etc.
Despre ardeleni Regina Maria relata ,,Oameni drăguți, simpli și inimoși care au făcut tot ce au
putut ca să ne simțim bine’’ [1]
Regele vizitează și Basarabia și Bucovina unde inaugurează școli și universități pentru renașterea
națională. ,,Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei’’. Regele Ferdinand I
Întregitorul
Personal consider că entuziasmul pe care l-au avut înaintașii noștri ar trebui să-l avem și noi,
pentru că a fi urmașul unui popor plin de noblețe, iubitor de țară și de libertate nu a fost și nu va fi
niciodată o rușine ! Trăiască România Mare !

Bibliografie:
• Ion Bulei, Bunul nostru rege Ferdinand, Editura Meteor, 2017

100 de ani
David BRAD, Clasa a X-a A
prof. coord. Otilia PETI

E nespus de greu și de dureros pentru mine să-mi dau seama și să spun că în toți acești 100 de
ani de la Marea Sărbătoare a noastră, a românilor, unde România Mică s-a unit cu Basarabia,
Bucovina și Transilvania, lucrurile nu s-au desfășurat așa cum, probabil, ar fi trebuit.
Fiecare român, fiecare om prin ale cărui vene curge un “sânge de roman”, fiecare om care s-a
născut pe plaiurile noastre, pe pământ românesc și care, cu timpul își părăsește țara, îmi pune mintea la
grea încercare, făcându-mă să mă gândesc unde este greșeala, unde este hăul care desparte românii de
această țară, dar, nu în ultimul rând, unde este prețuirea conducătorilor față de popor. Am putea căuta o
sută, o mie, zeci de mii de ani această dragoste față de patrie… O vom găsi?
Încercăm să căutăm bucuria și traiul fără probleme în alt loc, fără să ne gândim că dacă totul ar
merge așa cum ar trebui într-adevăr să meargă, nu am mai părăsi această țară.
Știm cu toții că atunci când totul este aproape pierdut, din acel prăpăd, din acel necaz, din acea
tragedie rămâne speranța. Speranța că odată și odată vom răsufla liniștiți și
vom zice într-un glas :
Aici m-am născut și aici vreau să îmi dau și ultima suflare!
Să fim puternici, să fim tari și să nu uităm că fiecare avem părțile noastre
bune și rele, și că înmulțindu-le pe cele bune și rărindu-le pe cele rele, vom
putea forma o țară în care să ne bucurăm să trăim încă 100 ani.

13
Ultima oră. Noutăți editoriale

CU GÂNDUL LA BEIUȘ ȘI LA MAREA UNIRE A ROMÂNILOR

Prea mult timp a trecut de când nu a venit nicio veste

de la Cluj! Sunt sigură că, neastâmpărată cum e când vine
vorba de cultură, Transilvania, România, literatură, iarăși se
află în toiul vreunui demers. Și acesta nu poate fi decât
îndelungat, profund, iscoditor de arhive și biblioteci, uneori
istovitor, încât o face să uite de sine. Așa este ea și nimic nu o
poate schimba, nici măcar degringolada lumii de azi.
Tocmai când cugetam la absența de prin Beiuș a
doamnei MARIA VAIDA, iat-o vizitându-ne în preajma marii
sărbători a școlii noastre dragi, aducându-ne daruri.
Darurile ei sunt ultimele apariții editoriale personale:
Elegiile persane, Editura Casa Cărții de știință, Cluj-Napoca,
2018, volum de versuri, și Bihorenii la Marea Unire, Editura
Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.
Elegiile persane reușesc a fi „O suavă armonizare cu
retorica litaniei”, ,,o poezie a tânguirilor subiective drapate în
sacrale mitologizări”, ,,vocea distinctă a acestei sensibile poete
şi remarcabile eseiste.”

(Adrian Țion, http://www.casacartii.ro/detalii_2096_Elegiile-persane.html)

În rucsacul călătoriilor mele

am adus pietre negre și scoici albe
de la Marea Galileii cea dulce
și le privesc pe rând, după starea
ființei mele, ridicându-mă la cer,
ori coborând pe pământul primitor...
ca o frunză în adierea vântului.
De pe câmpul dispare pădure,
am cules măgheran și l-am așezat
în ulcica smălțuită de lut adusă de la
Cana,
mireasma pădurii a năvălit peste Dealul
Crucilor.
Vino, umbră a iubirii, privighetoarea
din nuc își exersează trilul.
(Maria Vaida, Ființa mea ca o frunză)

Volumul Bihorenii la Marea Unire, Maria Vaida contrazice opinia unor specialiști, aceea că
scrierile cu temă istorică sunt apanajul istoricilor de profesie, al cercetătorilor avizați.
În anul Centenarului Marii Uniri, autoarea ne propune să-i descoperim pe marii anonimi din
Bihor care au strigat la Alba Iulia ,,Noi vrem să ne unim cu Țara Românească!”: micii conducători, pe
cei 1228 de delegați transilvani sosiți la Alba Iulia cu credenționale care atestau calitatea lor de votanți
acreditați de mase: preoți de țară, învățători și avocați mărunți, meseriași, țărani purtători de mesaje ale
Unirii. Toți acești oameni ai Țării Beiușului și ai Țării Crișurilor, rămași într-un plan secund al istoriei,
14
 Ultima oră. Noutăți editoriale

sunt și azi modele pentru comunitățile lor deoarece au crezut în dreptate și adevăr și ne-au făurit această
țară.
Maria Vaida este legată pe veci de Vulcania și afirmă: ,,Pentru acest Beiuș al tinereții mele,
pentru cei care m-au învățat cu dăruire, în dragoste de neam și glie, în ctitoria episcopului Samuil
Vulcan, ridic acum, prin acest volum, troița mea din cuvinte, așa cum spunea un bihorean - Moise
Popoviciu, iconomul stavrofor, în 1932: Bunul Dumnezeu să-i scrie pe toți în cartea vieții celei de
veci-și pe cei ce i-am înșirat aici cu numele, și pe cei ce pentru neștiință nu i-am scris aici - și pe cei ce
au dat mult, și pe cei ce au dăruit puțin. [Ioan Degău, Nicolae Brânda, Beiușul și lumea lui. Studiu
monografic, vol II, Ed. Primus, Oradea, 2008, p. 511.]”
Pentru ridicarea acestui volum-troiță din cuvinte, autoarea a cercetat urmele înaintașilor la
,,Aleșd, la Târgu -Lăpuș, la Beiuș, la Sighiștel, la Beliș, la Arad, ori în multe alte locuri..., acolo unde
osemintele românilor zac, albite de ani...”
Pentru Maria Vaida, Marea Unire marchează ,,ora astrală a României, dar și plinirea vremii.
Este ceasul înfăptuirii, dăruit nouă de înaintași, pregătit cu migală de artizan vreme de secole, dar mai
ales după 1848. Unirea a fost înfăptuită de către elitele românești, preoții ortodocși sau greco-catolici,
dascălii români, avocații cu înalte studii doctorale, juriștii, jurnaliștii, românii muncitori, meseriașii,
agricultorii, proprietarii de păduri, terenuri sau mine.”

***
MARIA VAIDA reprezintă cu cinste comunitatea alumni a Liceului/ Colegiului Național
,,Samuil Vulcan”, a absolvenților de succes, care se raportează mereu la valorile deprinse aici și care se
întoarce mereu acasă încărcată de roadele demersurilor sale culturale sau literare, transpuse în valoroase
cărți.
Biografia de succes a Mariei Vaida arată că s-a născut la 8 februarie 1953 în Drăgănești, Bihor;
a absolvit Liceul ,,Samuil Vulcan” Beiuș (1972), apoi Universitatea ,,Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca,
Facultatea de Filologie (Secția română-franceză) (1979) și Facultatea de Istorie (1988).
A debutat literar în Revista ,,Pagini de ucenicie”, a Liceului ,,Samuil Vulcan” (1970).
Lungul drum al colaborărilor publicistice trece, în timp, pe la reviste literare și culturale: Artis,
Luceafărul românesc, Neamul românesc, Iosif Vulcan, Cetatea culturală, Gând românesc, Observatorul
cultural, Tribuna învățământului, Perspective, Familia, Prosaeculum, Orașul, Nord literar, Monitorul
culrural, Cărticica românească pentru copii, Reflex, The Scientific Journal of Humanistic Studies, Viața
românească, Les fleurs du Danube, Curtea de la Argeș, Vatra veche, Mișcarea literară, Familia
română, Noul literator, Tribuna, Argeș, Domnul de Rouă Caiete silvane ș.a
A fost profesor de Limba și literatura română la Liceul de Arte Plastice ,,Romul Ladea” din
Cluj-Napoca.
Este Doctor în Științe Filologice al Universității ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, cu
distincția Cum Laude, semnând teza cu titlul Gheorghe Pituț sau ochiul și noaptea, coordonator – prof.
univ. dr. Mircea Popa.
A semnat articole de specialitate, studii, articole critice în volume colective: Exerciții de atelier,
Valori formative acronice și contemporane în literatura pentru copii și tineri, Identitate. Cultură.
Media, Incursiuni în imaginar 3. Imaginarul religios în literatură, Cultură și educație în context
european, Interferențe educaționale europene, Texte de ultimă oră, Carte cu prieteni. In memoriam
Viorel Horj, Interferențe didactice, științifice și culturale ș.a.
Volume personale: Mircea Popa la 70 de ani. Biobibliografie; Gheorghe Pituț sau ochiul și
noaptea. Studiu monografic; Povara luminii; Lucreția Suciu sau Mările iubirii; Poemele de piatră;
Elegiile Salomeei; Povara luminii, Ediția a II-a; Yvonne Rossignon sau Poezia ca destin; Dincolo de
lume, dincoace de text.
prof. Elena OJICĂ

15
Alumni

UN DRUM SPRE ÎMPLINIREA PASIUNII.

Poveste de acasă
prof. Elena OJICĂ
În urmă cu puţini timp, în 2014, aveam bucuria să-mi
revăd un coleg drag de... grădiniţă, apoi de şcoală. Se întorcea,
după 6 ani, din Sardinia, împreună cu familia sa. Cred că primul
drum pe care l-a făcut în ţară a fost acasă. Acasă la Beiuş, la
părinţi. Împreună cu Bogdan şi Robert, fiii săi, au venit să viziteze
şcoala pe care o absolvise. Trei ore au trecut neimaginat de repede
atunci când i-am însoţit într-un tur al Colegiului nostru. I-am
admirat bucuria, speranţa, optimismul cu care revenea în ţară şi la
Beiuş. Dorul din suflet se revărsa acum sub forma imperativului:
„Bogdan şi Robi trebuie să-şi cunoască ţara, istoria, locurile natale ale părinţilor, de fapt ce înseamnă cu
adevărat ROMÂNIA!” A trăit uimirea şi bucuria de a-şi revedea, după aproape 30 de ani, lucrările pictate la
Biologie, sub îndrumarea profesorului Ioan Dărăbăneanu, reprezentând îndepărtatele era ale Pământului, sub
formă de tablouri pictate - material didactic relevant.
Andrei e un om norocos. Norocos pentru că are în matrice puterea de a se reinventa, de a o lua de la capăt
mereu, spre bunăstarea şi fericirea familiei sale. Când a ales poarta de a veni în lume, sorţii au căzut pe Beiuş, iar 22
martie 1968 a fost, fără îndoială, o zi norocoasă pentru părinţii săi, care se bucură şi azi de respectul concitadinilor.
N-am crezut niciodată că Andrei va îmbrăţişa o profesie atât de dură, dar nobilă, care salvează vieţi
omeneşti. În 1986 absolvea Liceul „Samuil Vulcan” şi, în scurt timp, a devenit asistent medical la unul dintre
cele mai solicitante servicii ale oricărui spital – la Urgenţe, în Oradea. Părea că artistul care se cuibărise în
fiinţa lui chiar de la grădi va fi dat uitării.
***
Iunie, 2018. Tresar la sunetul mobilului, apoi fac ochii mari. La telefon, Andrei. Îmi cere sprijin într-
o „cestiune arzătoare”. Niciodată nu ne-am condiţionat reciproc ajutorul dat. E ceva firesc! Drumul început
de dimineaţă în Oradea se sfârşea în poarta casei mele. A urmat surpriza: Andrei nu a pierdut vremea, a lăsat
să iasă la suprafaţă măiestria de artist, s-a reinventat, a absolvit Facultatea de Arte Vizuale, Specializarea
Pictură, a Universităţii din Oradea, adică ce ştia să facă mai bine, profesional, de când e. Se întâmpla chiar în
anul în care Andrei împlinea o jumătate de secol de viaţă. Admirabil !
Ceasurile petrecute împreună m-au făcut să simt, încă o dată, ce înseamnă cu adevărat dorul de casă,
purtat printre străini. Până ce şi lucrarea de licenţă şi-o raportase la locurile natale. Născut şi crescut în anii
’60-70’ în Ţara Beiuşului, a păstrat în minte şi inimă imaginea idilică a ciurdelor de vite care păşteau pe
imaşul fiecărui sat sau pe păşunile din Munţii Bihorului. Cirezile erau multe, căci oamenii erau gospodari şi
îşi asigurau, în ciuda restricţiilor şi condiţiilor societăţii proletcultiste, consumul familial, dar, în mare parte,
şi pe cel al orăşenilor. Între vitele crescute în această zonă binecuvântată de Dumnezeu cu o natură minunată,
favorabilă stabilirii omului, se observau bivolii şi bivoliţele. Pe pajiştile netede ale satelor păşteau bivolii
imenşi, greoi, masivi, cu coarne striate în inele adânci, cu priviri blajine, care suportau neclintiţi căldura
toridă a verilor. Preferau să se scufunde în tăurile mocirloase, unde zăceau mult timp nemişcaţi.
Bivolii aceştia erau de minune şi oarecum înspăimântători pentru noi, copiii. Uneori erau „obiectul”
cu care părinţii şi bunicii ne comparau când veneam de la joacă murdari, negri de colbul uliţelor. Doar ce
intrai pe poartă şi puteai auzi: „Tulai Doamni, fătu’ meu, ai ajuns ca bibolu’ când ièşi din tău!” Aş pleda,
însă, în favoarea bivolilor, bivoliţelor şi malacilor. Nu i-aş vedea, azi, cu ochi de copil sau în manieră
comună, cum era în lumea satului: greoi, leneş, lipsit de minte, vită adică, după cum spuneau ţăranii. Andrei
le înnobilase statutul alegând tema Bivolul pentru lucrarea sa de licenţă în lumea artelor.
Copilărind pe malurile Crişului Negru şi ale Văii Nimăieşti, în apropierea vestitului târg de vite al
Beiuşului, cirezile de bivoli ofereau o privelişte cotidiană pentru noi, copiii din acea vreme. Dar, odată cu
depărtarea de Ţara Beiuşului, imaginea bivolului s-a estompat pentru Andrei. Stabilirea la Oradea, în anul
1990, apoi temporar în Sardinia, l-a obişnuit cu alte peisaje, urban şi marin.
Revenind la Beiuş, în anul 2016, a observat pe un câmp de la marginea satului Lăzăreni câţiva bivoli care
traversau şoseaua. Dar erau puţini la număr, nu mai puteai vorbi de o ciurdă în toată puterea cuvântului. Nu
mai realizau nici imaginea păşunii cu vite multe sau cu mulţimi de bivoli intrând în tăuri, aşa cum vedeam în
copilărie. Andrei s-a întristat şi a început să caute cauzele dispariţiei acestui animal puternic, care făcea
parte din gospodăriile satelor din jurul Beiuşului şi pe care omul îl îngrijea cu drag pentru că era sprijinul
existenţei sale şi a familiei. Demersul s-a finalizat prin cinci tablouri excepţionale dedicate acestui animal,
reunite sub sintagma „Cântecul bivolului” sau „Epopeea bivolului”.
16
 Alumni

Aceste tablouri sunt lucrate ca pictură în ulei, cu pensulă şi cuţit de paletă, pe pânză, într-o cromatică
redusă, de gri şi negru, cu pete de roşu, verde, alb, pentru a sublinia dramatismul existenţei bivolului, dominate de
voia destinului şi a omului, dar şi pentru a realiza o paralelă desen – pictură.
Primul tablou, „Linişte”, (90/ 130 cm), surprinde existenţa liberă a bivolului, de odinioară, între cer şi
pământ, în libertate, pe câmpuri întinse. O lume sacră, arhaică. Cerul acestui peisaj cu bivoli este realizat în culori
reci, pe alocuri estompat, simbolizând apariţia şi existenţa misterioasă a bivolilor în ţinutul românesc. Realul este
învăluit în fabulos. Negrul intens sugerează o vietate puternică, un alt rege între animale.
Al doilea tablou al suitei - „Saltul” (90/ 130 cm), porneşte de la Mitul oglinzii şi surprinde un salt în
timp marcat de involuţia existenţei bivolului. Oglinda din pictură este translucidă, permiţând să se intuiască
existenţa din trecut a bivolului, marcată de tihnă, în care trăsăturile acestui animal erau impunătoare în faţa
omului. Ea devine o metaforă a trecerii timpului, care a adus o altă condiţie, inferioară a bivolului, dominat de
voinţa omului. Oglinda separă, de fapt, două lumi antitetice, cea actuală, fiind inferioară celei vechi, prin
amestecul omului în Vârsta de Aur a Pământului, implicit a bivolului.
Iată şi al treilea tablou - „Sacrificiu". Era de aşteptat ca, după pătrunderea din transcendent, prin care a
realizat un sacrilegiu, bivolul să fie osândit la moarte. Tabloul este constituit din 4 elemente distincte (190/ 90) şi
este executat în negru, alb, gri, care redau o atmosferă sumbră. Sacrificiul bivolului aminteşte de Sacrificiul
Sfântului mucenic Sebastian. Acesta, deşi era adept al creştinismului, a făcut parte din senatul roman, în vremea
împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Şi-a închinat viaţa faptelor bune, celor sărmani şi i-a adus pe mulţi la dreapta
credinţă. Mânios, Diocleţian, care era păgân, a hotărât executarea sa afară din cetate, pe un câmp, poruncind să fie
legat de un stâlp, gol, şi străpuns de săgeţi. [https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mucenic-sebastian].
Sfântul Sebastian nu a avut parte de răstignire pe cruce, ci pe un stâlp, pentru a nu-şi găsi mântuirea. Săgeţile sunt
un simbol al ispitelor care-l copleşesc pe om, dar simbolizează şi loviturile sufletului omului, produse de duhurile
întunericului. Metaforic, sacrificiul bivolului, uciderea lui prin săgetare este tot o pedeapsă. Făcând legătura cu al
doilea tablou al suitei, bivolul este pedepsit pentru îndrăzneala de a face saltul din transcendent. Este chiar bivolul
care a deschis calea fraţilor săi spre această lume, depăşind limita propriei existenţe misterioase. În partea
superioară a tabloului se poate observa o prelungire a stâlpului pe care este legat bivolul. Se sugerează astfel că
orice vietate îşi duce existenţa între cer şi pământ, între „aici” şi „dincolo” – contingent şi transcendent; între viaţă
şi moarte. Această prelungire în infinit a stâlpului arată că moartea rămâne un mister guvernat de forţe nepătrunse
de mintea omului. Lumina difuză lasă loc speranţei – bivolul sacrificat transcende spre o lume necunoscută.
În al patrulea tablou - „Abis” (139/ 90 cm) domină aceeaşi cromatică negru - alb. Scena dramatică
surprinde universul nespecific bivolului ancestral, care a venit aici din transcendent, dintr-o lume sacră. În noua
lume, abisală, rece, şi-a adus confraţii. Turma intră în cadrul înfiorător în şir, cu o oarecare seninătate, aşa cum
abordau deţinuţii nevinovaţi lumea lagărelor de exterminare de la Auschwitz, Birkenau, Dachau ș.a., cu speranţă.
Ajunşi în centrul acestei lumi ostile, bivolii se simt dezorientaţi, stingheri. Mişcarea lor devine haotică, deşi încă
sunt conduşi de bivolul ancestral. Existenţa bivolilor a devenit, aici, abisală.
Al cincilea tablou - Destin (Zeu la măcelărie) (57/ 70 cm). Cromatica estompată din tablourile
anterioare se accentuează aici. Tonurile de negru şi gri sunt întrerupte brusc de un roşu şi un alb intense. În
aparenţă, este o scenă clasică de măcelărie, cu animalul sacrificat şi măcelarii duri, purtători de bardă şi cuţit, o
scenă finalizată a relaţiei vânător-vânat, cu biruinţa omului. Dar este acest sacrificiu realmente o izbândă a
vânătorului? Se observă o sensibilitate a măcelarilor prin plecarea capetelor, care sugerează evoluţia omului sub
influenţa perceptelor creştine, dintre care cel subliniat este Să nu ucizi! Omul conştientiza încă faptul că
sacrificarea animalului este o formă de supravieţuire, nu o plăcere care să-i mângâie orgoliul şi instinctul primar.
Feţele măcelarilor, neconturate, redau imaginea omului de rând, care acceptă resemnat să pună în practică ceea ce
nu doreşte – crima. Albul feţei interioare a pieii care începe să fie jupuită sugerează, metaforic, puritatea fiinţelor
create de Dumnezeu, inclusiv a bivolului primordial. Negrul sugerează atmosfera sumbră a locului în care se
înfăptuiesc automatic crime, moartea care guvernează viaţa, chiar de la apariţia ei. Roşu - este simbolul vieţii, care
se scurge odată cu sângele într-o baltă imensă, care cuprinde masiv spaţiul de sacrificare, spre aducere-aminte: toţi
suntem muritori. Este simbolul iubirii, dar, iubirea de sine şi a aproapelui său îl face pe om să devină ucigaş,
împotriva voinţei divine. Iată cum dragostea de viaţă ajunge să se confrunte cu dragostea şi supunerea faţă de
Divinitate. Roşu polarizează privirile privitorului.
Fără a cădea în blasfemie şi sacrilegiu, am putea numi tabloul şi într-un mod surprinzător –
Răstignire. Capul animalului răpus este căzut într-o parte, iar mimica exprimă durere. Dacă Dumnezeu a fost
răstignit pentru iertarea păcatelor omenirii, bivolul este ucis pentru supravieţuirea omului.
Negru-gri-alb-roşu, aceasta este axa care sintetizează o istorie a bivolului, situată între mărire şi decădere,
între viaţă şi moarte, sub sintagma Cântecul bivolului. Este cântecul de admiraţie, de mărire – odă, dar şi cântecul
funebru – bocetul.
17
Alumni

Povestea aceasta a bivolului devine o alegorie a vieţii. Ca în fabulă, bivolul este umanizat, reprezintă
omul (păstrând proporţiile, desigur), iar faptele acestuia capătă intenţii moralizatoare.
***
Andrei adoră să picteze, mai ales en plein air. Poate că nu întâmplător mi-am amintit acum de
profesorul Buşiţia, de Carele cu boi ale lui Grigorescu, de Coliboaia cu reprezentările animaliere rupestre
străvechi, de Rembrandt şi al său Bou jupuit, de Francis Bacon - unul din cei mai importanți artişti plastici ai
secolului al XX-lea, de excentricul Damien Hirst şi sculpturile sale formaldehidice
Tehnica preferată este ulei pe pânză, pensulaţie şi cuţit de paletă. Temele sunt variate: satul
românesc, portrete de bătrâni, biserici, flori, peisaje, toate încântând ochiul şi sufletul admiratorului. Este un
perfecţionist relaxat (!), iar de arta sa se bucură un public larg, dar şi confraţii săi, pe care îi întâlneşte în
tabere specializate din ţară şi străinătate.
Pictorul ANDREI MEZEI, căci despre el este vorba, demonstrează încă o dată că pasiunea, talentul,
dublate de muncă deschid calea succesului şi aduc bucuria împlinirii profesionale şi spirituale.

18
 Amfiteatrul experiențelor culturale și științifice

FERICIREA – ÎNTRE CONSTRÂNGERE ŞI DESFĂTARE

prof. Jemima FENEŞI
Fericirea nu este doar un drept al omului, ea este mult mai mult de atât, este un imperativ care
trebuie să se impună în orice activitate cotidiană a omului.
Ingeniozitatea omului în a găsi „locaţii” ale fericirii a fost dintotdeauna debordantă. Evul Mediu a
localizat fericirea într-un supliciu gonflabil la nesfârşit. Astfel, fericirea devenea sinonimă cu suferinţa
asumată şi conştientizată. E aici o interpretare eronată a creştinismului, care pare a se rezema pe purificarea
mediată de cazne pământeşti, dar care propulsează sufletul uman într-o speranţă a redempţiunii viitoare.
Sentimentul că fericirea poate fi dobândită doar într-un apoi îndepărtat îl transformă pe om într-un paria
demn de mila tuturor vietăţilor. Nimic mai amăgitor decât amânarea la nesfârşit a mult râvnitei fericiri sau
proiectarea tuturor sforţărilor asupra unui cadru dezirabil, dar inaccesibil.
Toate întreprinderile omeneşti, de la cele mai frivole până la cele mai temerare, trădează voinţa de
neînvins a omului de a-şi cuceri fericirea. Greşim pentru că ne dorim cu disperare să ne facem fericiţi; aşa
devine explicabil şi păcatul originar, care trage primele semnale de alarmă cu privire la încordarea omului de
a atinge cote nebănuite ale împlinirii, implicit ale fericirii. Dorinţa înfocată de a fi sau deveni fericiţi se
transformă în instanţa cea mai aspră cu putinţă, într-un filtru al existenţei noastre căruia nu-i scapă nici măcar
o mişcare. Selecţia cea mai drastică din viaţa unui om este aceea legată de evenimentele care-i conferă
intensitatea cea mai mare a fericirii; tot ce nu cade sub incidenţa fericirii este repudiat cu o repeziciune de
neînchipuit, devine neinteresant şi tot mai puţin meritoriu, îşi pierde utilitatea. Aşadar, istoria omenirii e
„bolnavă” de un servilism milenar, pentru că ea stă în slujba omului. Acesta din urmă este cel care făureşte
cu mână de meşteşugar întregul mers al istoriei, făcându-l în aşa fel încât să-i asigure măcar o fericire de
moment, chiar şi efemeră. Aici se află întreaga taină a inteligenţei umane: dacă vreţi să vedeţi un om
inteligent, puneţi-l în ipostaza de a-şi căuta şi de a-şi asigura fericirea. Vă va surprinde printr-o inteligenţă
pragmatică, prin iscusinţa cu care îşi alintă propriile interese şi aspiraţii. Metode extreme sau mediocre şi
banale, toate se îndreaptă spre aceeaşi finalitate: fericirea.
Prin urmare, treptat se renunţă la ideea de fericire posibilă doar într-un cadru al transcendentului şi se
trece la alte etape istorice care se fac vinovate de a fi mai degrabă surogate decât reţete autentice ale fericirii.
Un asemenea surogat este „sindromul consumatorismului” ce caracterizează capitalismul. Totul se
transformă într-o goană după năluci care nu fac altceva decât să emită tot soiul de precepte ale omului
integru, dar nu din punct de vedere moral, ci mai degrabă privind aspectul său. Pentru că omul contemporan
e văduvit de fericire dacă nu arată bine. Iată încă o povară care i s-a pus în cârcă. De la supliciu, traversează
un tunel al timpului foarte interesant, căci accentul se mută inexplicabil dintr-un registru în altul, din cel
moral în cel fizic şi material. Devenim astfel captivii unor modele de fericire netestabile şi inexistente, dar
cărora omul îşi încredinţează viaţa ca şi cum ar fi cele mai prodigioase bogăţii ale lumii. Iar fiindcă
moraliceşte suntem atât de goi, alergăm din zori până noaptea târziu să ne supunem nevoile la tăcere. Doar
că uităm de o lege elementară a universului: uităm că prin încercarea disperată de a ne satisface toate poftele
nu facem altceva decât să dăm frâu liber pornirilor diabolice de a poseda ceea ce nu poate fi posedat; nevoia
generează o altă avalanşă de nevoi, până la epuizarea fizică, psihică, intelectuală. Şi aşa ajungem în ipostaza
lui Icar, cu aripile de ceară, dar cu exigenţe de fericire venite dintr-o fire parcă nepământeană.
Când şi consumerismul va părea doar o găselniţă perimată, ingeniozitatea omului îl va conduce pe
acesta spre alte metode de probare a fericirii. Dar, deocamdată, suntem adânc înrădăcinaţi în sluţenia poftelor
care ne dau târcoale tot mai mult. E şi firesc să se întâmple astfel: cultivarea multitudinii de nevoi şi a unei
generaţii axate doar pe aspectul pur biologic al existenţei funcţionează ca un drenaj făcut la nivelul sufletului
omului. Despiritualizarea omului este efectul mult lăudatului consumatorism. Oamenii se refugiază în
supermarketuri, crezând că tot ce nu-şi pot procura cu mijloace spirituale îşi pot procura prin mijloace
băneşti. Lumea se înghesuie pentru a-şi face provizii de fericire, dar fericirea nu se vinde în supermarketuri.
Locurile publice sunt văduvite de sens, de profunzime, de esenţă şi mai ales de fericire. Fericirea nu este o
reţetă adaptabilă precum este o carte de Paulo Coelho, al cărei mesaj se mulează după auditoriul de moment.

19
Amfiteatrul experiențelor culturale și științifice

Omului contemporan îi plac flexibilitatea, accesibilitatea, adaptabilitatea. Tot ce nu se prosternează în faţa

acestor aşa-zise valori moderne, n-are nicio izbândă. Aş vrea să văd generaţii care nu cosmetizează autenticul la
nesfârşit, ci îl acceptă şi-l asimilează în întregime. Generaţii de revoluţionari care nu se pierd prin mulţime.
Explozia informaţională şi tehnologică îl transformă pe om într-un depozitar de comprimate. La
omul contemporan, totul trebuie servit sub formă de comprimat, cu o iuţime uluitoare pentru a putea grăbi
asimilarea. Tot ce nu poate fi adaptat, urmează să fie repudiat. Nimeni nu mai are nevoie de prototipuri, de
autenticitate, pentru că sunt considerate mult prea ieşite din tipar pentru a putea fi asumate. Raportarea la un
set de „valori” extrem de promovate prin mijloace agresive, publicitare de pildă, care nu ne acordă nici
măcar un moment de respiro, ci ne inundă viaţa în fiecare clipă a existenţei noastre, pare a fi mult mai
comodă decât însuşirea unor valori cimentate cu răbdare şi suferinţă acumulată. Eroismul a devenit o valoare
detestabilă pentru omul contemporan. Ne dorim să fim fericiţi, dar nu la modul eroic. Avatarurile minţii şi
ale sufletului nu ne mai caracterizează. Nu ne mai încântă ideea că suntem cetăţenii unui continent dătător de
înţelepciune, nu ne identificăm cu datoria de a perpetua dorinţa de izbândă. Râdem în faţa personajelor
mitologice, ni se par de-a dreptul ilare. Mai citim doar dintr-o anumită pală exigenţă a educaţiei şcolare, dar
textele parcurse trec neobservate în faţa comprehensiunii noastre. Am înlocuit înţelepciunea cu inteligenţa.
Curioasă substituţie! Noi suntem creatorii de noi modele, pe care le va urma posteritatea. Dar slova fără
suport se va fi transformat peste vremuri într-o banală îngrămădire de informaţii. Ne place izbânda, dar nu
prin luptă. E jenant pentru mulţi dintre noi să ne identificăm cu forţa caracterială a personajelor pe care le
îndrăgim, pentru că e demodat să spui că idolul tău e X din romanul Y; dar, în schimb, se preamăresc
afirmaţiile confesive conform cărora copii doar de câţiva ani îşi tapează pereţii dormitoarelor cu idoli
contrafăcuţi, cu termen de valabilitate expirat. În şcoli ni se spune că viaţa e frumoasă, realitatea ne învaţă că
viaţa e o luptă. Milităm pentru o viaţă simplă, fără griji, fără prea multe expuneri, cu provocări care să ne
păstreze totuşi echilibrul emoţional, ne place să fim adulaţi şi iubiţi de toţi, ne place viaţa paşnică, pentru că,
pentru mulţi dintre noi, aceasta este mobilul fericirii, dar „pacea nu este simpla oprire a războiului, ci mai
curând o stare pozitivă” (Spinoza); fericirea nu este absenţa adversităţii, este o altă calitate a emoţiei.
Oamenii din toate timpurile au căutat fericirea prin fetişizarea emoţiei, făcând infuzii cu tot soiul de trăiri pe
post de droguri: „Nu vreau să trăiesc decât în situaţii extreme. (…) Tot ce e mediocru mă exasperează de
moarte” (Drieu La Rochelle, 1935).
Occidentul zilelor noastre este Occidentul liberalizării moravurilor, care şi-a câştigat dreptul de a trăi
altfel, de-a alunga plictisul prin căutarea în plăcerile iubirii sau în anumite droguri, alungând oroarea,
măcelul şi războiul. Suntem o societate de burghezi care preferă siguranţa curajului, supravieţuirea mediocră
morţii glorioase într-o baie de sânge mântuitoare. Ne propunem să se întâmple cât mai puţine lucruri tulburi
în jurul nostru, dar „cu cât se întâmplă mai puţine lucruri, cu atât ne străduim să nu se întâmple niciunul”. Ne
consolidăm carapacea existenţei prin eliminarea activităţilor dătătoare de situaţii noi şi neprevăzute, ne
simplicăm viaţa până la extincţie, încercăm astfel să vindecăm agitaţia născută din vid prin şi mai mult vid,
„iată cercul vicios care ne pândeşte …”. Fericirea nu se află însă în relaxare, în destinderea sufletului, în
joc, ci în acţiune. (Aristotel)
Omul contemporan care iubeşte destinderea mai mult decât orice, este de fapt micul burghez căruia i
se pot aduce cel puţin trei acuzaţii: mediocritatea, vulgaritatea, rapacitatea. Viaţa promovată şi promisă de
clasa burgheză este de fapt „un paradis îngrozitor de banal şi de meschin”. Fără extreme, fără proeminenţe:
umanitatea ar trebui să se dedice acestor două activităţi cu monotonia febrilă a turmei. Omul de astăzi este
standardizat, fabricat în serie, nou subiect colectiv cu aceleaşi dorinţe, gândind în acelaşi fel. Gogol foloseşte
termenul de „mărunţime” pentru a desemna această clasă, fiinţe care „pot fi calificate ca din cenuşă, fiindcă
îmbrăcămintea, chipul, părul, ochii lor au un aspect tulbure şi cenuşiu ca zilele nehotărâte, nici vijelioase,
nici însorite, în care contururile obiectelor se estompează în ceaţă”. Astfel, omul este aievea unui animal
domesticit, care şi-a pierdut orice elan şi a renunţat de bună voie la orice pasiune în favoarea securităţii şi a
fericirii mărunte. La antipodul burghezului se află rebelul, care se prăbuşeşte mai mereu, dar el este sortit
parcă să fie măcinat. Dar chiar şi aşa, este mai preferabil eroismul, decât pasivitatea ucigătoare a
burghezului: „Mai degrabă barbaria decât plictiseala!” (Theophile Gautier, în 1850).
20
 Amfiteatrul experiențelor culturale și științifice

Omului contemporan îi plac flexibilitatea, accesibilitatea, adaptabilitatea plicit, a fericirii umane se

mai poate face, probabil, numai prin metoda agoniei pe care o propunea şi Emil Cioran în lucrarea „Pe
culmile disperării”: „Prin bici, prin foc sau injecţii aduceţi pe fiecare om în agonie, la experienţa clipelor din
urmă, pentru ca într-un groaznic chin să încerce marea purificare din viziunea morţii. Daţi-i apoi drumul şi
lăsaţi-l să fugă de groază până când epuizat va cădea jos. Şi vă garantez că efectul este incomparabil mai
valabil decât toate cele obţinute prin căile normale (…). În acest fel viaţa s-ar obişnui cu o temperatură înaltă
şi n-ar mai fi un mediu de mediocrităţi.”
Concluzie: Nu există politici ale fericirii, decât politici ale bunăstării, deci fericirea rămâne un
imperativ personal.

OMENIREA ÎNCOTRO?

Maria BARA, clasa a XI-a D

coord. prof. Ioana SCHILINKA

Încă din copilărie, suntem împinși spre atingerea unui ideal.

Educați în familie, la grădiniță și la școală, suntem setați să ne alegem o
cale precisă spre fericire, ce consistă în înscrierea la o facultate, găsirea
unui loc de muncă și a acelei persoane speciale cu care să ne întemeiem
o familie. In secolul XXI, a te simți împlinit echivalează cu sintagma „a
fi om la casa ta” sau, în cuvintele lui Mircea Cărtărescu: „Tradițional,
un om e împlinit când a făcut un copil, a ridicat o casă și a sădit un
pom”.
În primul rând, sunt de părere că pentru a atinge împlinirea personală, trebuie să ne cultivăm
încă din adolescență, care e perioadă foarte sensibilă, stima de sine. Foarte mulți adolescenți se
confruntă cu scăderea acesteia, precum și a respectului și a încrederii. În societatea contemporană,
aceasta problemă s-a accentuat semnificativ din cauza rețelelor de socializare, ce ne arată diverse
idealuri, pe care foarte puțini le întrunim de la o vârstă atât de fragedă. Astfel, marea majoritate a
adolescenților pășește în viață timid: nesiguri pe ei înșiși, poartă cu sine o multitudine de insecurități
care trag umerii și colțurile gurii în jos. Cu greu vor ajunge aceștia la sentimentul de împlinire, chiar
dacă, din punctul de vedere al societății, au tot ce și-ar putea dori.
Cred că cel mai important pas în drumul spre reușită personală este împăcarea cu tine însuți,
respectul de sine și autoaprecierea, ce vor face din noi adulți responsabili, ce își asumă propriile acțiuni
și privesc viața realist. Cu aceste trăsături și acționând în consecință, izbânda și atingerea împlinirii
personale sunt asigurate.
În al doilea rând, valorile ce determină o persoană să se simtă completă nu s-au schimbat radical.
Din cele mai vechi timpuri, o locuință, o sursă de venit și o familie sunt considerate suficiente pentru a fi
integrat în normalitatea impusă de societate. Și pe buna dreptate. Să poți să-ți întreții persoanele dragi și
să nu simți lipsurile, cât de ușor este uneori sa fii fericit… Însă acest trio funcționează doar simultan,
numai banii și bunurile, fără a avea pe cineva cu care să le împarți, devin fade și nesatisfăcătoare, pe
când absența mijloacelor financiare într-o familie iubitoare duce mereu la certuri și la risipirea
afecțiunii. Privind din alt punct de vedere, armonia căsniciei se învârte in jurul banului, ca orice altceva
pe lumea aceasta. Din păcate.
În concluzie, împlinirea personală în societatea contemporană depinde mult de stima de sine, de
statutul financiar și de o sursă de afecțiune. Deși standardele par în prezent mai ridicate decât oricând
din cauza prezenței abundente de mass-media în viața cotidiană, orice om cu capul pe umeri și cât de cât
echilibrat emoțional va ști când să se declare mulțumit cu statutul său, fără a se mai compara cu vecinul
de la 3.
21
Amfiteatrul experiențelor culturale și științifice

PLEDOARIE PENTRU ECONOMIE

Ioana Patricia BANCIU, absolventă 2016
prof. coord. Alina BORNUZ
Economia… O fi şi asta o ştiinţă? Aşa ne-a spus la şcoală. Prea greu de definit. Economia are două
laturi. Pe de o parte, e activitatea, sistemul economic – ECONOMY, iar pe de alta, e ştiinţa (da!, ştiinţa, la fel
ca şi fizica, biologia şi chimia) – ECONOMICS. Dar de unde au mai apărut şi ideile astea? Da, am aflat și
despre asta… Adam Smith – „părintele economiei”, care de fapt, era un filosof.
Prima lecţie de economie a fost NEVOI ŞI RESURSE. De ce? Simplu de înţeles. Omul, ca fiinţă
raţională, se naşte pentru a-şi continua cursul vieţii dezvoltându-se, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic. Aici
intervin nevoile a căror satisfacere se realizează cu ajutorul resurselor. Am înțeles că economia analizează principii
și reguli pe baza cărora se poate ameliora relația dintre nevoi și resurse, dintre resursele economice limitate, rare, tot
mai costisitoare și rare, pe de o parte, și nevoile umane nelimitate, în continuă diversificare și rafinare, pe de altă
parte. Cam aşa s-a desfăşurat prima discuţie despre economie din viaţa mea. M-am simţit atrasă de toate aceste
noţiuni. Am decis că merită aprofundate, întrucât, în societatea în care existăm, sunt informaţii de actualitate.
Lecţiile care au urmat erau corelate, ceea ce m-a făcut să înţeleg din ce în ce mai bine cum stăteau
lucrurile. Mi se păreau mai uşor de înţeles „breaking news-urile” atât de frecvente la televizor, dar şi
subiectele de la Biziday, emisiunea bine cunoscutului Moise Guran (da, mult m-a „bântuit” omul ăsta!).
Următorul pas a fost să aleg participarea la olimpiadă. Aici lucrurile nu mai păreau atât de simple, întrucât se
punea problema aplicării noţiunilor anterior studiate. Probleme, comentarii de texte (din perspectivă
economică) şi extrem de multe exemple care să se preteze cerinţelor. Recunosc că, am vrut să renunţ,
deoarece mi se păreau subiecte care îmi puteau ridica diverse dificultăţi. Ce m-a determinat să continui?
Probabil un caracter prea mult antrenat de competiţii şi de dorinţa de reuşită. Preferam să ascund teama de
necunoscut, de ideea că nişte calcule greşite (utilizarea calculatorului în timpul olimpiadei ne-a fost interzisă)
mi-ar putea aduce pierderi din punctul de vedere al punctajului.
După îndelungi perioade de studiu, a venit şi dimineaţa de sâmbătă în care a trebuit să îmbrac fusta
neagră şi cămaşa albă (accesorizate de încredere) şi să dau tot ceea ce era mai bun din mine. Uşor de spus,
ştiu… Îmi amintesc şi acum cât de banale mi s-au părut subiectele, deşi mă aşteptam la ceva mult mai complex.
Mare mi-a fost mirarea însă, când am aflat că sunt reprezentanta judeţului la etapa naţională. Acest lucru a
generat un adevărat fiasco în pregătirea mea şcolară. O, da! Încă vreo 3-4 capitole de învăţat… O singură lună
pentru a face faţă acestei provocări. Şi unde trebuia să ajung? La mare, la Mangalia… drum lung.
Timpul a zburat şi ziua de miercuri (ziua olimpiadei) mi-a bătut la uşă. I-am zâmbit, căci ştiam că era
marea mea şansă de a demonstra că acei care s-au implicat alături de mine în această experienţă nu au muncit
zadarnic. Emoţiile au fost mari până în momentul în primirii subiectelor. Au sosit cu o întârziere de 7
minute… Le-am deschis cu entuziasm, ca să dau de Moise Guran! Iarăşi el! Omul chiar mă urmărea, iar de
data aceasta vorbea despre şomaj. Da, mi-a plăcut, trebuie să recunosc asta. Subiectul mă încânta.
Următoarele cerinţe au fost iarăşi pe gustul meu. Dar totuşi, timpul nu voia să se odihnească şi el puţin, să
mai ia o pauză, să-mi permită un moment de linişte. Nu voiam să se termine, să ştiu că ajung în ultimele
momente dintr-o probă pentru care am depus atât de mult efort… Din păcate, cele trei ore au fost prea
necruţătoare şi au trecut mult prea repede. După ce mi-am predat lucrarea, începeam să amintesc pasaje din
lecţiile pe care le învăţasem, iar îngrijorarea creştea, deoarece trebuia să aştept rezultatele, cu mintea
încărcată de gândul că nu scrisesem suficient.
Ziua rezultatelor a fost una dintre cele mai grele. Am aşteptat ora 11 pentru a vedea care este rezultatul
muncii mele, produsul brut, să-l numesc aşa. Trebuie să recunosc, chiar m-a mulţumit! A fost una dintre dăţile în
care chiar m-am simţit mândră de ceea ce realizasem. Da, mândră că am învăţat economia, ŞTIINŢA!
Dacă a fost utilă această experienţă? DA! Categoric. Am avut multe de învăţat, am învăţat că este
important şi bine să reuşeşti să înţelegi despre ce se discută în jurul tău. Dacă nu noi, generaţia tânără, atunci
cine? Cine să înţeleagă cum stau lucrurile în ţara noastră şi in exterior? Cum să ne ducem existenţa fără a
pricepe care este sensul acţiunilor oamenilor alături de care trăim? Aşa că, sunt încântată că am ales să
străbat calea pe care au fost presărate segmente economice.
22
 Amfiteatrul experiențelor culturale și științifice

ÎNTÂLNIRE CU FRANZ KAFKA

Maia INCER, Clasa a XI-a B

Trăiam cu dorința de a pătrunde în locul unde Kafka și-a creat

lumea fantastică de cam vreo doi ani, de când mintea îmi era suficient de
coaptă încât să pot descifra tainele marilor scriitori care si-au lăsat
amprenta asupra literaturii. Dintre ei, mi-a răsărit puternic Kafka, un
scriitor de limbă germană, originar din Praga despre care se spune că nu
multă lume-l prea pricepe deoarece avea mereu mesaje codificate
în parabole ce acceptă multiple interpretări, în funcție de nevoia minții și a
sufletului omului, operele sale
caracterizându-se printr-o viziune halucinantă și în același timp
grotească, dar și sumbră asupra realității, operă caracteristică
expresionismului și suprarealismului. Am reușit încet-încet să
pătrund în lumea sa și să găsesc cheia spre tărâmul viziunii lui de
scriitor, o lume în care se remarcă drumuri de multe ori labirintice
și întrebările pe care omul și le pune confuz despre existența sa.
Impresia de coșmar și tensiune dramatică sugerată de invazia
absurdului în lumea logicului, abundența fantasticului, a
paradoxurilor și a răsturnărilor de situație am regăsit-o în această
vară în coliba unde și-a trăit o mare bucată din viață, colibă ce
îndemna la singurătate, la incapacitatea omului de a se adapta în
societate, o încăpere îngustă unde avea loc o singură persoană,
dar care datorită înălțimii permitea gândirii și creației să se înalțe
spre cele mai îndepărtate orizonturi.
Acolo l-am cunoscut pe Kafka și cu toate că fiecare carte
a sa debuta cu portretul marelui scriitor, în viziunea mea era
același om singuratic, mic de statură, cu o mustață neagră și foarte
cârlionțată și cu ochii mici și umeziți de lacrimile singurătății care
nu-i mai plecau de pe chip. Am încercat să-l înțeleg de fiecare
dată când aveam ocazia să mă pierd printre rândurile cărților sale
și să trec cu conștiința dincolo de aparențele scrierii lui, ajungând la concluzia că această stare de nevroză îi
era comodă, natura fiindu-i veșnicul leac și oază de liniște. De cele mai multe ori îl vedem pe Kafka ca
scriitor punând cititorul încă din primele rânduri ale romanelor sale față-n față cu conflictul central de care pe
parcurs se detașează fiind într-o continuă mișcare spre aspirațiile societății din acea vreme. Ca om, mi-l văd
pe Franz Kafka în fața ochilor cu o ceașcă de cafea, fumând dintr-un trabuc gros și povestindu-mi despre
viața lui, despre nemulțumirile de care s-a tot împiedicat, despre încercările sale de a le fi oamenilor călăuză
și de a îndruma cât mai mulți pași spre succes. Acest om, dincolo de aparențele care de cele mai multe ori ne
fac să fim nechibzuiți în a-l numi nebun, avea într-o oarecare doză o stare de angoasă, de depresie ce-i
măcina sufletul și mintea, tulburându-i astfel gândurile.
A început să scrie și să refuleze în rândurile ce aveau să fie descoperite de oameni abia după ce se
stinge din viață, fiind ucis de o boală cruntă. Mereu mi-am dorit să-l pot cunoaște cu adevărat și pășind în
coliba mică și întunecată, am simțit puterea unui tărâm ce mă aducea mai aproape de sufletul său, de
gândurile pe care le-a avut în momentul creator. Am considerat că scriitorul potrivit te găsește atunci când ai
cea mai mare nevoie de el, așa și Kafka a pătruns în viața mea într-un moment în care urletul singurătății a
atins apogeul, iar acest sentiment putea fi auzit și înțeles doar de cineva care a trecut înainte prin aceeași
situație. Franz Kafka a fost cel cu care am vibrat afectiv o lungă perioadă de timp deoarece ne înțelegeam
reciproc, ne regăseam în singurătatea celuilalt și o puteam vindeca. În momentul în care i-am descoperit
universul literar, toate ideile pe care le aveam până atunci despre lume mi s-au schimbat. Consider că o carte
este cu adevărat valoroasă atunci când cel care o citeşte suferă o transformare, ceva în interiorul său se
schimbă. Cred că asta este menirea unui roman bun. Pentru mine, Franz Kafka a reuşit să facă acelaşi lucru
pe care l-a făcut cu unul dintre personajele sale: să mă metamorfozeze.
Și totuși, o lungă perioadă de timp m-am întrebat „de ce este Kafka atât de actual în zilele noastre?”
Ei bine, maturizându-mă puțin am găsit răspunsul, deoarece scrierile sale se mulează perfect pe problemele
pe care le are societatea în momentul de față.

23
Amfiteatrul experiențelor culturale și științifice

„Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se
pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”
Incipitul este unul surprinzător şi original. La prima vedere, cititorului s-ar putea să i se pară că este
vorba despre un conţinut SF şi că personajul face parte dintr-o cu totul altă dimensiune. De fapt, lucrurile nu
sunt nici pe departe așa cum par. Pe tot parcursul nuvelei, Kafka a creat o metaforă cu privire la acest
personaj, atenţia fiind concentrată asupra simbolurilor pe care aceste nume le poartă. Gregor face parte dintr-
o categorie des întâlnită şi în societatea actuală. Acesta era dedicat muncii sale, iar celelalte activităţi erau cu
totul ignorate. Ĩn momentul în care se trezeşte sub această formă, disperarea îl asediază şi primul gând care îi
trece prin minte este legat de incapacitatea de a se mişca din pat şi de a se duce la serviciu. Schimbarea care
apare în viaţa sa îi afectează şi pe cei din jur și până la urmă, de câte ori în zilele de azi oamenii uită să se
gândească la ceea ce vor ei cu adevărat și se lasă mânați de gândurile legate de impresiile celor din jur?
Consider că prin tot ceea ce a reușit Kafka să creeze de-a lungul vremii surprinde în totalitate problemele cu
care se confruntă lumea și deși de cele mai multe ori este prezentă absurditatea situației în care acesta se
ancorează, în timpurile de azi, orice ar fi fost atunci absurd, acum devine încet-încet perfect normal. Oamenii
îi privesc dezaprobator pe cei care nu sunt ca ei, pe cei care fac parte dintr-o minoritate. Ĩi marginalizează și
se poate observa cum omul refuză contactul de orice fel cu cel de lângă el în cazul în care acesta este diferit.
Am realizat că o altă caracteristică a lumii de astăzi, regăsită în opera lui Kafka, este ignoranţa. Este
vorba despre o ignoranţă faţă de semeni şi despre o lume guvernată de interesul personal. Scenele în care
predomină nepăsarea faţă de celălalt nu sunt ilustrate printr-un dramatism sfâşietor, ci pur şi simplu sunt
redate cu mult calm şi linişte. Acest artificiu mi s-a părut dintotdeauna surprinzător la Kafka. Deși utilizează
fraze care la început îi par cititorului impersonale, acestea ascund o puternică suferință şi emoţie. Ele sunt
doar mascate. Oare nu toate actele au loc la fel şi în zilele noastre? Nu sunt ele oare pline de liniște, evitând

orice formă de revoltă evidentă?

Consider că operele kafkiene sunt atât de actuale în cadrul lumii de astăzi, încât cel care le-a scris
pare contemporan cu noi. Harul lui Franz aici poate fi observat: şi-a asigurat prin scrierile sale nemurirea. De
asemenea, sunt de părere că la un moment dat, toţi ne regăsim în personajele create cu măiestrie de Kafka.
Cu toții asistăm neputincioși la dezintegrarea relațiilor umane şi căutăm disperați sensul vieții. Și n-am putut
înțelege cu adevărat toate aceste cuvinte ascunse de Kafka până nu i-am văzut locul în care a trăit, coliba
care-mi aduce atâtea amintiri despre lumea pe care acesta a pictat-o în culori sumbre, dar care evidențiau
fiecare detaliu privind sufletul său. Abia acum câteva luni mi-am putut răspunde la toate întrebările pe care le
aveam despre viață, despre crizele prin care trece lumea, despre transformarea pe care o suferă societatea, dar
și timpul care se scurge ireversibil.
prof. coord. Mihaela ILIEȘ, Jemima FENESI

24
 Saloanele Plai Românesc

190 DE ANI, 190 DE SONETE

,,După absolvirea celor opt clase la

Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul
„Samuil Vulcan” din Beiuș, liceu faimos,
românesc, alături de cel din Blaj și Năsăud ca
vechime. (...) La prima ora de limba și literatura
româna, profesorul Milan Martinov scoate un
petec de hârtie din buzunar și întreabă:
– Cine este elevul Pașcu Balaci? Am
crezut că nu aud bine. Colegii și-au întors
capetele spre mine. M-am ridicat cu obrajii în
flăcări, întrebându-mă ce se întâmplă, dacă nu
am făcut ceva rău și nu cumva urmează să fiu dat afară din școală înainte chiar de a începe.
– Dumneata ești Pașcu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând că un elev slab și pirpiriu se
ridica din chiar a doua bancă...
– ,,Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un
respect deosebit pentru profesori, un soi de teamă și venerație (...).
– Te rog să mă urmezi!” a ordonat profesorul și, luându-și catalogul sub braț, s-a îndreptat spre
ieșire. L-am urmat cu inima bătând să-mi spargă pieptul.
Profesorul Martinov Milan, fie-i țărâna ușoară, mă aștepta, tragând tacticos din țigară lângă
geamul de pe coridorul de deasupra sălii de sport, de unde se putea zări apa Nimăieștilor. M-a privit
curios și binevoitor, mirat parcă, cu ochii săi albaștri, pe care n-am să-i uit niciodată.
– Tu scrii… poezii?
– Nu…, am îngăimat eu, speriat, sunt doar niște încercări, niște…
– Am să văd eu ce sunt, a convenit dascălul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog să-mi aduci
poeziile! (...)
După apariția poeziilor în Revista „Pagini de ucenicie” (...), după „succes”, fetele de la cenaclu
au sărit pe mine. La figurat, bineînțeles: „Ești demodat, Pașcule, nu se mai scrie așa… Acum se scrie vers
alb, vers modern, caută să-ți schimbi stilul…” (Șueta Vulcanistă)
(Foto – pagina de debut în revista școlii, din anul 1971)
***
Astfel debuta la Liceul ,,Samuil Vulcan” PAȘCU BALACI, azi avocat, poet, eseist,
dramaturg, jurnalist de succes.
Dăruiește școlii, la împlinirea venerabilei vârste, ,,190 de ani - 190 de sonete”, volum care
include ,,Sonetele Mării Negre” şi ,,Epistolele de la Sfântul Munte Athos”: ,,Se dedică tuturor
profesorilor şi elevilor - trecuţi, prezenţi şi viitori - cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 190 de ani
ai Colegiului Naţional SAMUIL VULCAN din Beiuş ( 8 octombrie 1828 - 8 octombrie 2018).”
Sonetele acestui volum sunt experiențiale. Ele exprimă revelațiile autorului în fața
Divinului, a vieții creștine, de care s-a apropiat cu ocazia pelerinajelor pe vestitul munte al
ortodoxiei, dar și cele de pe malurile Pontului Euxin, unde descindea în adolescență, în urma
participărilor la faza finală a Olimpiadei de Limba și literatura română - Iaşi (1973), Craiova (1975):
,,Prima mea întâlnire cu Marea cea Mare, dar şi cu Ţara cea Mare de dincolo de Ţara
Beiuşului, a fost una emoţionantă, dar şi definitorie, de conştientizare a asumării unui destin de
scriitor cu rădăcinile adânc înfipte în pământul străbunilor săi pentru a rezista vuietului şi furtunilor
vremurilor, pentru că de aici, din aceste locuri, îmi vin puterile ca şi miticului erou Anteu. Şi acum
spun că Marea Neagră se vede cel mai bine din Beiuş şi din Câmpia Crişurilor, pentru că distanţa
sporeşte în mod ciudat şi recuperator dragostea şi nostalgia...”

25
Saloanele Plai Românesc

,,Sonetele Mării Negre” evidențiază vasta cultură a autorului, din domeniul istoriei și al
mitologiei, elemente fundamentale ale istoriei poporului nostru, pe care ar trebui să le cunoască
fiecare generație spre a le spori sentimentul apartenenței la un popor cu un trecut glorios.
Interesant este faptul că autorul cultivă obsedant sonetul, specie lirică pe care o include în 12
volume personale: 5o de sonete, Când îngerul aduce cheia, Sonetele către Iisus, Sonetele grecești,
Viața lui Iisus în treizecișitrei de tablouri, Slăvește suflete al meu pe Domnul, Sonetele germane,
Epistole din Șebiș, Scrisorile secrete ale tovarăşului Ivan din Ştei către iubita sa din Moscova,
Cartea de uraniu, Sonetele Sfântului Munte Athos, Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit de la
Ştei la Moscova şi retur (distins cu Marele Premiu la Festivalul Internaţional de poezie LUCIAN
BLAGA de la Lancrăm- Sebeş, ediţia 2017).
Pașcu Balaci mărturisește că aplecarea sa spre sonet, spre perfecțiunea formei sale, ,,a fost o
continuare firească, dar la un nivel superior, a strigăturii şi descântecului popular”:
,,La horele din sat toată lumea era cu ochii pe tine. Trebuia să ştii paşii de dans la
perfecţiune, iar cine se încumeta să descânte, trebuia, în acelaşi timp, să combine paşii şi cadenţa de
dans cu pasul metric şi cadenţa rimei şi ritmului strigăturii populare. Dacă greşeai una sau alta, te
făceai de râs în mod iremediabil… Cadenţa jocului se îmbina cu cea a descântecului într-o armonie
desăvârşită. Cuvântul era însoţit de mişcare, iar vântul sălbatic al horei umfla ca pe o pânză de
corabie cămaşa albă de cânepă…”

Când Pagini de ucenicie, „Paşcu Balaci scrie sonet, nu dintr-un

Scriam într-un Liceu cu faimă,
Având de matematici spaimă,
Credeam că viața-i veșnicie.
Cu o matricolă-azurie,
Eram timidul ce îngaimă
O teoremă despre-o taină
A dragostei, ce nu se ştie.
Iubeam o... tocilară fată,
Cu ochii mari, piciorul mic...
Şi astăzi o păstrez curată
În primul vers de ucenic.
Nu va muri ea niciodată
În inima-mi de mucenic.
(Când Pagini de ucenicie)
pariu cu performanţa şi disciplina speciei lirice
cunoscute, ci dintr-un pariu cu necunoscutul din
sine însuşi. Nu-şi reprimă, nici nu-şi deformează
fondul tradiţionalist şi sensibilitatea nesincronă.”
(Ion Simuț)
 Data şi locul naşterii : 8 mai l956, Sebiş,
Drăgăneşti;
 Studii:
Liceul ,,Samuil Vulcan”din Beiuş (1975);
Facultatea de drept din Cluj (198l);
 Doctor Magna cum Laudae al Universităţii
,,Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de
istorie-filosofie (2012);
 Teza de doctorat: Arbitraj internaţional asupra
problemelor litigioase din sud-estul Europei.
Provincia Kosovo.

O binecunoscută cântare despre Maica Domnului, care m-a emoţionat până la lacrimi când am
auzit-o intonată de preoţi şi călugări în mânăstirile Sfântului Munte Athos, este aceasta: Cuvine-se cu
adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu,cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica
Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât
serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de
Dumnezeu, te mărim.
Mutatis mutandis, fără teama vreunui sacrilegiu, am putea rosti în aceste moment: Cuvine-se cu
adevărat să te fericim şi să te cinstim, Liceule din Beiuş, tu, Şcoală mamă, vrednică de pomenire, tu, ALMA
MATER BEIUSENSIS, cea care ai pus aripi adevărate visurilor noastre, încât cu adevărat am putut să
zburăm din locurile naşterii din Ţara Beiuşului şi să ne răspândim cunoştinţele învăţate aici în toată
România, în Europa şi în întreaga lume, păstrând întreagă, puternică şi curată amintirea ta !
(Paşcu Balaci, fost elev al Liceului SAMUIL VULCAN, promoţia 1975,
avocat dr., membru al Uniunii Scriitorilor din România)
E. Ojică

26

AMURG
1. Milioane de cruci
Aşezate pe spinări bolnave
Se prefac a fi ramuri tinere,
Se salută, zâmbesc schimonosindu-se,
Înghit stropi de ploaie,
Putrezesc tot mai grele,
Duhnind a patimi omeneşti,
Încovoaie sub greutatea lor
Fragile coloane vertebrale
Distrugând raţiunea.
2. Condamnaţi să fim viermi,
Roim în jurul mărului putred,
Uitând că a fost odată floare.
Condamnaţi să fim viermi,
Primim jalnica milă,
Uitând că am fost odată oameni.
3. Pe calea spinilor, rămasă
De gloata veşnic ocolită,
Tu singur, îndurerat pribeag,
Ceri iarbă, flori şi un mormânt,
Visezi un ram să se aplece,
O mângâiere, biet hoinar,
Şi un popas - mirajul absolut.
Cerşind, vei merge mai departe,
Cu spini adânc înfipţi în tălpi.
Cumplita hotărâre zace scrisă
În muritorul tău destin.
4. Trăiesc printre plăsmuirile mele,
Le simt aşezându-mi pe pleoape
Umbre grele, vise, iluzii,
Paşii mei nesiguri, prin întuneric
Duc spre groapa comună.
27
Saloanele Plai Românesc
D. P.
5. Cu mintea bolnavă de vise, absurd
Cred că magnoliile înfloresc iarna
Şi vor umple ochii lumii de culori
Uimind decorul alb.
Ramurile vor intra în casă
Aducând flori ireale miresei moarte,
Vor suspina, cântând vechi colinzi
Aducătoare de viaţă.
Îşi vor împrăştia seminţele în văzduh
Încolţind speranţe mângâietoare
În zâmbetul viitoarelor mirese.
6. Trăieşti inconştient clipe irepetabile,
Le ucizi cu tăişul prostiei,
Le îngropi în suflet surâzând,
Înşirându-le mărgele pe grosolane sfori,
Şiraguri ce leagă ochii
Îndemnându-te să alergi după nimicuri,
Ajungând tu însuţi nimic.
7. Sunt clipe când mai rătăcesc
Printre banale amintiri,
Pe rând m-ating şi mă cutremur,
Să fug, îmi vine primul gând.
Vor lacrimi multe, toate
Şi-a mea fiinţă o mai vor,
Cenuşa mi-or lăsa-o, poate,
Aiurea, pe vreun sterp ogor.
Mai vin în calea mea şi râd
De ale mele vechi păcate
Şi porţile mi le închid
Cu lanţuri grele şi lăcate.
Saloanele Plai Românesc

UMORUL BRITANIC – SĂ RÂZI SAU SĂ PLÂNGI?

prof. Alina POPA
Când vine vorba de umorul englezesc se spune că dacă cineva spune ceva fără sens, având o față
serioasa, acea persoană probabil glumește.
Umorul englez sau britanic se caracterizează printr-un umor sec, caustic, frecvent cinic, fiind
răspândită ideea că englezul nu pierde simțul umorului nici în clipele cele mai grele, sau chiar în fața morții.
Unii dintre reprezentanții cei mai de seamă ai umorului britanic sunt Oscar Wilde (de fapt, irlandez), Edward
Lear, Lewis Carroll, Jonathan Swift (de fapt, irlandez) și Charles Dickens
Mulți britanici cred că umorul lor este unic, mai subtil și mult mai dezvoltat decât al altor popoare.
Binecunoscutul scriitor britanic Oscar Wild a subliniat clar acest lucru cand a afirmat că umorul britanic
(humour) este clar superior umorului American (humor).Partea cea mai confuză a umorului englezesc este
faptul că poate continua la nesfârșit. Aproape orice conversație cuprinde anumite forme de ironie, sarcasm,
autodenigrare, zeflemea, subestimare, tachinare. Deoarece fiecare schimb de cuvinte dintre doi britanici are
doua înțelesuri, e dificil să îți dai seama când glumesc și când vorbesc serios, mai ales că fețele lor sunt
întotdeauna serioase.
Chiar dacă nu implică întotdeauna nuanţe care să provoace râsul cu lacrimi, umorul este o
dominantă a relaţiilor dintre englezi. E, în primul rând, un facilitator al comunicării. Pe de o parte,
pentru că face o discuţie mai agreabilă; pe de altă parte, pentru că fluidizează conversaţii încordate.
Umorul devine astfel o strategie de a evita o situaţie inconfortabilă, persiflând-o, luând-o în râs,
condimentând-o cu ironii.
Britanicii au o înclinație aparte pentru ironie și sunt gata întotdeauna să îți arunce o remarcă
usturătoare dacă se ivește ocazia. Un exemplu ar putea fi comentariul unui britanic cu privire la cât de
„frumoasă” e vremea când de fapt afară plouă cu găleata.
Englezii folosesc ironia și sarcasmul pentru a spune exact opusul a ceea ce vor de fapt să transmit. De
altfel, ironia este nu doar o aromă ci un ingredient dominant al umorului englezesc. Ca prelungire a ironiei,
auto-ironia şi auto-deprecierea sunt absolut esenţiale. De altfel, în cultura britanică, a te lua prea în serios e
aproape indecent. În schimb, abilitatea de a te lua pe tine însuţi în râs e încurajată peste măsură.
Britanicii trec de multe ori drept nişte nesuferiţi care se victimizează din orice, care nu suportă vremea şi se
leagă de oricine fără nici un fel de remuşcare. Dar nu le pasă că şi-au făcut o reputaţie din a fi obraznici pentru
mulţi. Sunt conştienţi în acelaşi timp că n-ai cum să nu-i iubeşti, să nu le asculţi glumele cu tâlc şi accentul
inconfundabil, care îţi vine în minte chiar şi atunci când citeşti literatură britanică. Deşi simţul umorului este o
caracteristică naţională, sunt şi câţiva care au făcut istorie prin umorul lor. Benny Hill este recunoscut pentru
umorul nevorbit, pentru glumele făcute prin gesturi şi semne, iar Mr. Bean (Rowan Atkinson), pentru mimica feţei
de om mare cu apucături de copil. În literatură, de la Shakespeare la Dickens şi până în zilele noastre, scriitorii au
lăsat printre rânduri măcar o amprentă a umorului tipic englezesc.
Deşi Dickens este recunoscut ca un geniu, un maestru al cuvintelor, mulţi îi acordă credit mai mare lui P.G
Wodehouse, un excentric care a dominat literatura cu umorul său timp de 7 decenii. Wodehouse este dovada vie că,
deşi a obţinut cetăţenie americană şi ultimii 20 de ani din viaţă i-a trăit în ţara tuturor posibilităţilor, umorul britanic
este o trăsătură genetică şi nu poate fi distrus sau acaparat de nici o altă cultură din lume.
Celebrul umor negru al britanicilor, plin de sarcasm, cruzime şi autoironie, este moştenit pe cale genetică,
potrivit unui studiu realizat de o echipă de cercetători canadieni, apoi preluat de telegraph.co.uk.
Insultele din toată inima sau glumele nepotrivite despre subiecte serioase constituie exemple de umor
britanic. Obsesia poporului britanic pentru sarcasm şi autoironie lasă perplecşi reprezentanţii altor naţiuni. Britanicii
au o mai mare toleranţă pentru o gamă largă de forme de expresie a umorului, inclusiv ceea ce americanii ar numi
sarcasm agresiv sau denigrare. Iată şi discordanţa observabilă dintre umorul american şi cel britanic: în timp ce
glumele englezilor sunt "umorul pozitiv" - care priveşte partea frumoasă a vieţii, “umorul negativ", care acoperă o
gamă largă de sentimente, de la tachinare la rasism şi umilire sexistă, a fost asociat genetic numai britanicilor.
William Lyon Phelps, un critic american presupune că un motiv din cauza căruia americanii spun că
englezii nu au simţul umorului este pentru că aceştia nu tolerează exagerarea, surpriza şi burlescul. Un englez nu
înţelege de ce un străin l-ar aborda amuzându-se de ceva, pe când majoritatea celorlaltor englezi nu înţeleg de ce i-
ar aborda un străin, în genere. E un plan mai mult decât bun ca în timpul unei călătorii în Anglia sau în Europa să
nu începeţi o conversaţie cu un englez, lăsaţi-l pe el să deschidă discuţia.
Unele glume britanice urmăresc un anumit tipar:
Glumele de timpul cross jokes (de intersectare a obiectelor şi a utilizării acestora printr-un joc de cuvinte):
What do you get if you cross a stereo with a refrigerator?
Cool Music.
28
 Saloanele Plai Românesc

Cu toţii ştim ce înseamnă cool - la modă, ceva în vogă, dar mai are şi sensul de răcoare. Sintagma cool
music va stârni râsul pentru dubla conotaţie pe care o exprimă.
What do you get if you cross a dog with a computer?
A computer with lots of bites.
În acest tip de glume, două lucruri pe care de obicei nu le amestecăm sunt alăturate, şi acesta este rezultatul
obţinut. Partea de glumă care stârneşte râsul se numeşte punct culminant al glumei. Acestea depind de
înţelesul cuvintelor, unul cu înţeles obişnuit, iar celălalt, bizar pentru o anumită situaţie.
Glumele de tipul Cioc-cioc (knock-knock):
A: Knock, knock.
B: Who's there?
A: Lettuce
B: Lettuce who?
A: Lettuce in. It's cold out here!
Explicaţia acestei glume este de fapt omofonia acestor construcţii: ”lettuce”- vizitatorul în cazul dat, în
traducere ”salată” şi englezescul ”lăsaţi-ne să intrăm”.
În glumele cu două replici, două lucruri care de obicei nu vorbesc (animale sau obiecte) îşi dau
replici. Umorul lor depinde de a doua replică:
What did one elevator say to the other elevator? I think I'm coming down with something!
Gustul personal este un aspect crucial în perceperea umorului, deci este puţin probabil că doi oameni
vor avea gusturi care coincid în totalitate. Gustul pentru umor se poate schimba o dată cu trecerea timpului.
De aceea, nu ne stârneşte amuzament o glumă pe care am auzit-o de prea multe ori.
O glumă poate fi un joc de cuvinte, unele pot avea elemente şocante, din cauza abordării unor subiecte tabu,
care pot ataca pe cineva. De exemplu, următoarea glumă poate fi amuzantă pentru un ginere şi deloc
amuzantă pentru mama-soacră:
Man in a bar: ‘I just got a bottle of gin for my mother-in-law.’
Second man: ‘Sounds like a good swap.’
În definitiv, este probabil că vom răspunde la acest fel de glume, dacă împărtăşim atitudinea celui care le spune.
Elementele constituente ale discursului umoristic:
•există un conflict între aşteptări şi ceea ce apare de fapt într-o glumă;
•conflictul este cauzat de ambiguitate la un anumit nivel al limbajului;
•punctul culminant este surprinzător, pentru că nu egalează aşteptările ascultătorului, dar neapărat rezolvă
conflictul. Toate acestea se întâmplă datorită ambiguităţii structurale, care poate apărea în limba engleză la
diferite niveluri ale limbii: fonologic, graphic, morphologic, lexical, sintactic.
La nivel fonologic, multe glume se bazează pe faptul că există două interpretări posibile ale aceluiaşi
grup de sunete.
What’s black and white and red(read) all over? A newspaper.
Pentru a rezolva ambiguitatea în următoarea glumă, este important cum pronunţăm, ce accentuăm şi
cum e intonaţia: ‘How do you make a cat drink?’
‘Easy, put it in the liquidiser.’
cat ‘drink=băutură pentru o pisică; ‘cat drink=băutură dintr-o pisică.
Acronimele sunt cuvinte formate din literele iniţiale ale altor cuvinte. Sunt comune astăzi, întrucât
organizaţiile, încearcă să găsească o denumire cât mai atractivă, care s-ar reţine de către consumator. Această
tendinţă s-a reflectat şi în modul oamenilor de a vorbi despre aceasta:
‘I think there are too many TLA’s.’
‘What’s a TLA?’
‘A Three Letter Abbreviation.’

Atâta timp cât va exista umorul, civilizaţia va merge mai departe. În opinia lui Victor Borge, în umor
există mai multă logică decât în orice altceva, pentru că umorul, este chiar adevărul.

Bibliografie
1.Ajtony, Zsuzsanna. The Language of humour – the humour of language. Irony and humour in interpersonal verbal
encounters. “Sapientia” Hungarian University of Transylvania. Cluj-Napoca, 2011
2.BBC Learning English. The FLATMATES. Language point: The language of jokes, 2005
3.http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/1581251/British-humour-dictated-by-genetics.html
4.http://www.wlpf.org/ENGLISHANDAMERICANHUMOUR.htm

29
Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

MULTIMEDIA ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV

prof. Denisa FĂȘIE
Problematica integrării multimedia în procesul instructiv-educativ fiind relativ vastă, mai multe teme
de reflecţie trebuie analizate:
 Cum să integrăm cel mai bine multimedia, nu ca pe un obiect fără sens si valoare, ci precum un
instrument ce permite elevului să progreseze.
 Cum să integrăm cel mai bine aceste mijloace multimedia ca să nu rămână doar o utilizare a
informaticii de către elevii care nu au atins niciodată un calculator?
 În ce mod trebuie lucrat pentru ca acest instrument informatic să aibă un loc natural în clasă?
 În ce mod trebuie utilizate programele (utilizarea consemnelor; elevii singuri; interacţiuni: elevi-
profesor, elevi-elevi,…) ?
Aceste întrebări au condus către reflectarea pe două axe principale. Mai întâi tot ce este în legătură
cu consemnul şi cu scenariul (cum să le concepem, cum să le utilizăm, în ce mod să evaluăm?…). În al
doilea rând, tot ce se referă la gestiunea clasei (câţi elevi la un calculator, unde vor fi utilizate programele: în
clasă sau în laboratorul lingvistic ? cum să-i organizăm pe elevii care nu se află în faţa unui calculator, ce
ajutor să oferim elevilor care utilizează programul… ?)
Elevii sunt obişnuiţi cu diferitele instrumente utilizate, progresul este mai uşor observabil, reducând
durata factorului de adaptabilitate la diversitatea de suporturi (calculatoare, programe). Un alt avantaj ar fi
faptul că elevii regrupaţi în această structură provin din medii diferite.
Demersul educativ în ceea ce priveşte studiul limbilor străine se bazează pe metode comunicative.
Scopul acesteia este de a favoriza comunicarea elevilor între ei sau cu profesorii. În acest sens, are ca
fundament actele de vorbire (a se prezenta, a cere o informaţie, a da un sfat...). Nu se mai învaţă, de exemplu,
imperativul pentru a învăţa imperativul, ci pentru a ajuta la a da ordine. Acest demers, pune accentul, înainte
de toate, pe utilizarea documentelor autentice, pentru a-l ajuta pe elev să poată comunica rapid cât mai
„natural” posibil în limba de comunicare (adică el nu va mai vorbi precum o „carte”).
Acest demers având anumite limite, cu precădere mai mult axate pentru oral decât pentru scris. De
aceea, învăţarea limbilor străine se desfăşoară pe cele patru competenţe: înţelegerea mesajului oral,
producerea mesajului oral, înţelegerea mesajului scris, producerea de mesaje scrise.
La orele de curs utilizam pe cât posibil metodele de învățare a limbilor străine, care sunt de cele mai multe
ori însoțite de înregistrări audio-video, sunt moderne, originale, iar învățarea propriu-zisă se realizează in mediul cel
mai potrivit: lumea reală, situații socio-culturale concrete, viața cotidiana. In mod automat elevul se adaptează
limbajului actual, își diversifică cunoștințele de lexic, se obișnuiește cu registrele de limbă.
Importantă in clasă si in afara ei este lectura: beletristica, reviste, ziare in limba respectivă se găsesc
si in sălile de învățare a limbii străine, si la biblioteci.
Folosirea mijloacelor audio-vizuale trebuie făcută cu moderație, gradat pentru a nu plictisi elevii care au
probleme de înțelegere a limbii, dar si pentru a nu transforma ora de clasă in sală de cinema. Regăsim în general
multimedia sub forma unui program (software) ce este instalat fie pe un calculator, fie pe un mijloc de stocare de
mare capacitate (CD sau DVD). Acest program se poate găsi frecvent şi on-line, adică pe siturile internet. Învăţarea
asistată de calculator oferă elevului şi profesorului de limbi străine o gamă de activităţi care, atunci cînd sunt
planificate cu atenţie, ca parte integrantă a procesului pedagogic, îl vor ajuta pe elev să înveţe limba.
Practica a confirmat eficienţa lucrului asupra greșelilor in cabinetul fonic. Folosirea mijloacelor
tehnice oferă posibilitatea revenirii si revederii greşelilor si repetării variantei corecte. In cabinet fiecare elev
trebuie să-si analizeze singur greșelile, fără a se baza pe ajutorul colegilor, ceea ce-l determină să fie foarte
activ în comparație cu ora obișnuită, clasică. Ca rezultat al unei astfel de activităţi se pot evidenţia tipurile de
greşeli ce se repetă şi ca urmare se pot propune sisteme de exerciții nu numai pentru corectarea erorilor, ci si
pentru prevenirea lor. Profesorul de limbi străine care intenţionează să integreze computerul în predare ar
trebui sa deţină câteva abilităţi de bază precum utilizarea unui procesor de texte şi salvarea documentelor
create pe hard disk sau pe Internet. Mulţi profesori care ar dori să utilizeze computerul în clasă întâmpină
diverse dificultăţi: lipsa de acces la resurse, dezinformare etc. - de unde descurajarea şi demotivarea...
Pentru a defini conceptul de metodologie didactică trebuie avută în vedere raportarea la activitatea
pedagogică de formare - dezvoltare permanentă a personalității aflată în "strânsă interdependenţă cu toate
elementele componente" ale procesului de învățământ, privite ca " ansamblul structural luat în deplina lui
unitate" (Cerghit, I., 1980).
Plecând de la o literatură în domeniu (Palmade, Cerghit, Mucchielli) metodele didactice sunt
împărţite din punct de vedere istoric în:

30
 Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

 metode tradiţionale/clasice: expunerea, conversaţia, exerciţiul,demonstraţia, observaţia;

 metode moderne: algoritmizarea, problematizarea, brainstorming-ul, instruirea programată, studiul
de caz, metode de simulare, proiectul/tema de cercetare.
Însă nu tot ce este „vechi” este neapărat şi demodat, după cum nu tot ceea ce este „nou” este şi
modern. Dintre aceste moderne metode didactice fac parte cele ce duc la creşterea gradului de participare –
implicare a copiilor, la dezvoltarea structurilor cognitiv motrice şi practico-aplicative a acestora.
Realizarea abordării teleologice – adecvarea strategiilor didactice naturii si funcţiilor obiectivelor
curriculare – necesită descrierea acestora în plan conceptual.
Curriculumul la limbile străine pentru clasele liceale include două tipuri de obiective: generale si de
referință. Conceptul axării instruirii pe obiective presupune formarea la elevi a cunoștințelor (a
sti),capacităților/competentelor (a ști să faci), atitudinilor (a ști să fii). Cu alte cuvinte, obiectivele predării-
învățării limbii străine reprezintă finalitățile microstructurale (lingvistice, comunicative etc.) care asigură
orientarea activității didactice spre nivelul procesului de învăţământ. Stabilirea dependenţei proiectării
strategiilor didactice interactive de tipologia obiectivelor poate fi realizată în baza taxonomiei obiectivelor și
sistemului de obiective din curriculumul la limbile străine. În acest scop, se aplică taxonomia adaptată de Vl.
Gutu, care delimitează trei categorii de obiective:
– cunoașterea; aplicarea;integrarea.
Prima categorie include obiectivele ce le solicită elevilor operaţii mnemonice, al căror conţinut prevede
reproducerea unor informaţii separate, a textelor, poeziilor etc. În cadrul studierii limbilor străine acest tip de
obiective orientează procesul de instruire spre formarea cunoștinţelor lingvistice în plan funcțional.
Categoria aplicarea poate fi structurată convenţional în două subcategorii: obiective cognitive si obiective
de comunicare. În prima subcategorie sunt incluse obiectivele ce necesită operaţii de gândire, care generează
formarea competenţelor cognitive: analiza, sinteza, compararea, generalizarea, discriminarea, deducerea etc.
A doua subcategorie cuprinde obiectivele care contribuie la formarea competenţelor comunicative:
audierea, vorbirea, scrierea, citirea.
Trebuie menţionat că ambele categorii reprezintă un fenomen unitar, deoarece “prin limbă se
formează si se formulează gândul”.
Categoria a treia integrează obiectivele de formare a competenţelor creative, sociale si
comportamentale. Selectarea strategiilor didactice si a metodelor active se poate realiza în baza următoarelor
criterii, care se deduc din principiile expuse mai sus si din esenţa şi tipologia obiectivelor curriculare:
– corespunderea strategiilor didactice categoriei si tipologiei obiectivelor curriculare generale si de
referință; corespunderea strategiilor didactice conţinutului lingvistic sau tematic/sociolingvistic.
Se ştie că fiecare categorie de obiective presupune un tip sau altul de activitate a elevului. Astfel,
prin compararea caracterului acţiunii elevului cu caracterul acţiunii prevăzute de o metodă sau alta putem
determina strategia didactică adecvată. De exemplu, obiectivul general “identificarea noţiunilor lingvistice”
se referă la prima categorie si presupune reproducerea definiţiilor, caracterizarea unui fenomen lingvistic de
către elev. Prin această comparare se poate stabili că respectivului tip de obiective îi corespund strategiile
didactice reproductive incluzând metodele: lucrul cu manualul, convorbirea,expunerea etc. Principalele
tendinţe ale înnoirii şi modernizării metodologiei didactice sunt:
Valorificarea metodelor în direcţia asigurării caracterului complementar al activităţii de predare-
învăţare, prin îmbinarea activităţii de predare a profesorilor cu activitatea de învăţare a elevilor. În concepţia
didacticii moderne, metodele de învăţământ reprezintă atât instrumente de lucru (predare) ale dascălului, cât
şi instrumente de lucru (învăţare) ale elevilor.
Valorificarea metodelor în direcţia activizării elevilor, a stimulării participării lor efective la
dobândirea noilor cunoştinţe şi abilităţi intelectuale şi practice. Utilizarea metodelor didactice ca instrumente
de învăţare trebuie să implice eforturile intelectuale şi practice/motrice ale copiilor, procesele lor intelectuale,
operaţiile gândirii, spiritul de observaţie, spiritul critic, imaginaţia, creativitatea lor.
Imprimarea unui caracter euristic metodelor se referă la valorificarea metodelor astfel încât să se
determine antrenarea elevilor în activităţi de formulare de situaţii-problemă, de căutare, investigare,
cercetare, care să permită învăţarea prin problematizare şi descoperire.
Bibliografie:
 F. Mangenot, Classification des apports d’Internet à l’apprentissage des langues, Université de Franche-Comté, 2001
 Cerghit I., Neacşu I., Negreţ-Dobridor I., Pânişoară I. O., Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001
 .Cerghit, Ioan, Neacşu Ion, Prelegeri pedagogice, Polirom, Iaşi, 2001
 Cucoş, Constantin, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2002

31
Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

ASPECTE PALEOGEOGRAFICE ȘI GEOGRAFICE ALE ZONEI BEIUȘ

PROF. DR. GEOGR. FIZ. Andrei INDRIEȘ
Vom prezenta, succint, principalele aspecte paleogeografice și geografice ale zonei Beiușului.
Precizăm că prin zona geografică Beiuș noi înțelegem Depresiunea Beiușului și munții care-o înconjoară:
Munții Pădurea Craiului, Munții Bihor-Vlădeasa și Munții Codru-Moma.

Fig. 1. Așezarea geografică a Zonei Beiuș. Cu galben intens Depresiunea Beiușului, cu maro-munții.
Munții au început să se formeze în timpul orogenezei alpine (în urmă cu cca 150 mil. de ani) datorită
mișcărilor tectonice și anume înaintarea plăcii continentale africane înspre placa euro-asiatică. Munții
Carpați continuă și acum să se înalțe cu cca 1-2 mm/an (Meridionalii cu 3-4 mm/an).
Principalele aspecte evolutive au fost:
- depuneri de roci vechi și noi unele peste altele conform superpoziției stratelor;
- șariaj tectonic (împingeri de pachete de roci vechi peste cele noi, sub formă de ruladă; astfel că
rocile cele mai vechi apar la înălțimile cele mai mari iar cele tinere la înălțimile cele mai joase, în loc să fie
invers);
- în timpul permianului s-au depus roci sedimentare de tipul gresiilor, conglomeratelor etc.;
- în timpul mezozoicului s-au depus roci mai ales calcaroase; în urma depunerii acestor roci a început
eroziunea carstică;
- în timpul neogenului dar și în timpul cuaternarului au fost depuse roci necarstificabile;
- în timpul neozoicului au avut loc formarea suprafețelor de nivelare: trei suprafețe care se observă și
astăzi în relief;
- în timpul neozoicului au avut loc erupții magmato-vulcanice mai ales în Munții Vlădeasa;
- în timpul cuaternarului au avut loc glaciațiuni, mai ales în Munții Bihariei, dar și în Munții
Vlădeasa, unde se pot observa urmele lor;
- scufundarea depresiunii beiușene a avut loc în badenian când a pătruns prima mare în depresiune
(în badenian); cu cca 10 mil. ani în urmă;
- a doua pătrundere a mării a avut loc în ponțian dar numai până la linia Finiș; cca 6 mil. ani în urmă.
- după a doua pătrundere (transgresiune) Depresiunea a devenit subaeriană și a început modelarea sa
morfogenetică.
Aspecte de relief
Relieful actual al depresiunii este format din lunca Crișului Negru și a văilor afluente și, respectiv, din
dealurile sale. Unele dealuri datorită extinderii au devenit piemonturi (cel mai renumit exemplu este cel al
Buduresei).
Pătrunderea sau ieșirea din unele văi sau microdepresiuni are loc prin intermediul cheilor (ex. Crișului
Negru, Tărcăiței, Fizișului etc.).
Relieful depresionar are legături cu cel montan prin intermediul văilor de-a lungul cărora s-au construit
drumuri mai mult sau mai puțin modernizate.

32
 Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

Fig. 2. Prima pătrundere a mării în depresiune (în Fig. 3. A doua pătrundere a mării (în ponțian) cu
badenian). Reconstituire proprie. albastru mai deschis.

Se observă diferența față de fig. 2. Reconstituire personală.

Aspecte climatice
Clima nu mai este cea învățată de noi în anii de școală și, unde este cazul, de studenție. Clima are
tendințe de încălzire, fapt demonstrat și de observațiile noastre personale. Astfel, dacă media termică
multianuală a fost de 10,5 oC, noi am obținut în cei 20 de ani de măsurători (1995-2014), 11,1oC, deci cu 0,6o
mai mare. În schimb, a scăzut valoarea precipitațiilor de la 690,0 mm la sub 570 mm; zăpezile aproape au
dispărut.

Tabel nr. 1. Valorile personale obținute în perioada 1995-2014

Temperatura Presiunea Precipitații Umiditatea Vânt Nebulozitatea
(oC) aerului (mb) (mm) atmosferică (direcție, (0-10)
(%) viteză în m/s)
11,1 991,26 567,7 81 V, NV, SV 2,0 5,3

Aspecte hidrografice
În cadrul Depresiunii Beiușului se găsesc ape curgătoare numeroase, unele de importanță utilitară dar
și turistică. Menționăm râurile: Crișu Negru-colectorul principal, Crișu Băița, Poiana Crișului, Crișu
Văratecului, Crișu Pietros, V. Finișului, V. Roșie, V. Holod (Vida), V. Topa etc.
Aspecte biogeografice
Biogeografia diferă în regiunea montană față de cea depresionară.
În munți găsim etajarea vegetației: foioase, conifere, subalpin.
În depresiune pădurea a fost în mare parte defrișată, rămânând doar sub formă insulară. În schimb a
pătruns vegetația agricolă datorită omului. Dintre păduri remarcăm pe cea de la Bitii, Beiuș-Delani,
Păduricea de pe Piemontul Buduresei etc.
Aspecte umane
Așezările sunt bine răspândite în cadrul depresiunii ca și populația (cca 100 000 de loc.). Sunt patru
orașe: Beiuș, Ștei, Vașcău și Nucet și multe comune și satele lor. Dintre satele mai mari menționăm câteva:
Pietroasa, Budureasa, Finiș, Tărcaia, Dobrești, Holod, ș.a.

Bibliografie minimală:
Berindei, I. O., Pop Gr. P. (1972), Judeţul Bihor, col. Judeţele României, Edit. Academiei, Bucureşti.
Ianovici V., Borcoş M., Bleahu M., Patrulius D., Lupu M., Dimitrescu R., Savu H., (1976), Geologia Munţilor
Apuseni, Edit. Academiei, Bucureşti.
Indrieș C.A, Indrieș A.A., (2015), Zona geografică Beiuș, Edit. Primus, Oradea.
Ujvári I., (1972), Geografia apelor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
33
Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

O PROBLEMĂ CU…PROBLEME
Cosmin DEMIAN, clasa a IX-a B
prof. coord. Olimpia COPIL

Un chioșc de ziare are forma unei prisme patrulatere regulate DIFUZARE,cu latura bazei de 2 m si
înălțimea de 3 m. Chioșcul este alimentat cu curent electric printr-un fir ce unește vârful V al unui stâlp VO
înalt de 4 m cu mijlocul laturii DU (fără a străpunge chioșcul). Știind că punctele D,O,I sunt coliniare,
I∈(DO) și OI=4m, aflați lungimea celui mai scurt fir care poate alimenta chioșcul cu energie electrică.
Rezolvare: Vom desfășura prisma astfel încât pe desfășurare firul care ne interesează să fie un
segment.

Varianta I

Notăm mijlocul laturii DU cu M.

Desfășurăm fața prismei (DUEZ) în planul ARE. Construim AS || IO.

Aplicăm în triunghiul dreptunghic M`D`S teorema lui Pitagora și obținem M`S=√82

Aplicăm în triunghiul dreptunghic VSM` teorema lui Pitagora și obținem VM`=√83 =>
VM`=9,11043…

Varianta II

Notăm mijlocul laturii DU cu M.

Desfășurăm fața prismei (DUEZ) în planul AID.

Distanța de la vârful V la punctul M este egală cu distanța de la vârful V la punctul M`.

În triunghiul dreptunghic VOM` cu OM` egal cu 7 și OV egal cu 4 aplicăm teorema lui Pitagora și
obținem VM`=√65 => VM`=8,06225…

Concluzie: Rezultatul variantei a II-a reprezintă lungimea cea mai scurtă a firului care poate alimenta
chioșcul cu energie electrică.

Am descoperit această problemă în timpul pregătirii mele pentru un concurs de matematică, mi s-a
părut interesantă pentru că avea un conținut practic iar rezolvarea ei a fost o provocare pentru mine și de
aceea am numit-o problemă cu … probleme.

34
 Experiențe de lectură

O CĂLĂTORIE NETERMINATĂ...
Daliana MIHALCE, clasa a X –a D
prof. coord. Monica SIMAI
Când vine vorba despre cărți, se spune că tinerii nu mai citesc, că nu
mai au la dispoziție timpul necesar, că sunt prea aglomerați cu diversele
probleme, lecții sau alte activități. Dar, dacă citim o facem pentru noi, fiecare
pentru sine, căci „citim cărți nu ca să fim deștepți, ci ca să facem lucruri
deștepte.”, după cum o spune scriitorul Igor Guzun în cartea Vinil.
Pentru mine lectura nu a fost întotdeauna un lucru foarte important.
Când eram puțin mai mică uram să citesc deoarece mi se părea o pierdere de timp. Pe atunci nu
înțelegeam câte poate face pentru un copil și mai târziu nițel pentru un tânăr o carte.
Pasiunea pentru lectură., pentru că în scurt timp a devenit plăcere și pasiune lectura, a început
cândva în clasa a VI-a,dar cert a devenit odată cu pregătirea mea pentru examen, când ni s-a inclus
în orar Lectura ca abilitate de viața. Era o oră pe săptămâna în care trebuia să povestim ceea ce am
citit, să ne spunem părerea și după aceea să fim evaluați. La început, nu am fost prea încântată de
idee crezând ca ora o vom face cu profesoară de română, asta însemnând că vom face pregătire
pentru examen. Dar nu a fost așa, directoarea școlii care era și profesoară de limba română, urma să
ne învețe să citim, mai bine spus, să ne facă să iubim cititul după cum s-a întâmplat în cazul meu.
Prima carte pe care am citit-o cu drag, cu foarte mare plăcere și, pe nerăsuflate, a fost Baltagul
de Mihail Sadoveanu. Această carte, pot spune acum, a fost inițiatoarea mea deoarece după ce am
citit-o am simțit cum dragostea mea pentru lectură crește. Îi datorez acest fapt și doamnei director,
totodată profesoara mea de limba şi literatura română și îndrumătoarea mea spre ale cititului de şi
din plăcere, deoarece vorbele dânsei m-au făcut să citesc. Ne spunea mereu despre importanța
cititului în dezvoltarea personalității.
În fiecare vineri așteptam cu nerăbdare să înceapă ora. După fiecare ora mă simțeam mai
aproape de lumea cărților. Din păcate, după un timp orele s-au rărit deoarece doamna director era
ocupată cu tot ce ținea de conducerea școlii. La început am fost tristă fiindcă doream să o mai aud
vorbind despre cărți, dar mi-am dat seama că a venit la momentul potrivit în viața mea şi a ieşit din
ea atunci când și-a terminat treaba. De acum eram pregătită să merg mai departe în călătoria mea
în lumea cărților continuând singură pe drumul deschis cu atâta pricepere de profesoara mea.
Consider că, nu contează ceea ce citești atâta timp cât te ajută să te dezvolți și să devii cea mai
bună versiune a ta. Cărțile ne ajută să facem diferența dintre bine şi rău, întotdeauna putem învăța
din greșelile personajelor, putem să ne dăm seama ce fel de persoane suntem. Eu zic că o carte citită
și înțeleasă este o greșeală evitată.
Nu critic persoanele care nu citesc, le înțeleg pentru că așa eram și eu. Știu că va veni vremea,
pentru unele, când își vor da seama cu adevărat ce înseamnă o carte. Ceea ce le pot spune este că nu
știu ce pierd evitând cărțile, nu știu ce pot descoperi într-o poveste, nu știu ce lume, de fapt în ce
lumi aparte vor putea intra.
Cititul m-a învățat cum să am mai multă răbdare cu
ceilalți dar, în special, cum să am răbdare cu mine, cum să leg
prietenii sau cum să-mi aleg prietenii, cum să mă comport în
diversele situații ivite în calea mea și multe alte lucruri
interesante.
Călătoria nu este gata încă, sunt doar la începutul ei, abia
aștept să văd câte lucruri voi descoperi. Așadar, călătoria
continuă...

Pictură: Giulia VARIANINI, clasa a X-a A

35
Experiențe de lectură

CARTEA - UNIVERSUL CUNOAŞTERII

Janos KISS, Clasa a X-a E
prof. coord. Claudia IAGĂR
Cartea, un univers al cunoaşterii, comoară nepreţuită, o vioară care
cântă şi transmite gânduri, cuvinte şi emoţii către cititor.
Cartea mi-a atins sufletul cu tainele ei de la primii paşi. Serile le
petreceam ascultând vrăjit basmele citite de mama. Aceste basme ascultate
seară de seară, care mă purtau într-o altă lume, mi-au stârnit curiozitatea.
Între coperţile groase ale cărţilor, cu desene viu colorate, unde trăiau prinţi, prinţese, zmei şi balauri,
se oglindea o lume minunată, care mi-a înfrumuseţat copilăria, m-a fascinat şi m-a provocat să învăţ
să citesc.
În primul meu an de şcoală, când abia învăţasem primele litere ale alfabetului, primeam în
fiecare săptămână, o carte de poveşti, frumos ilustrată. Aceste cărţi m-au ajutat să învăţ să citesc, să
descopăr singur lumea fascinantă a cărţii. Am început să descopăr taine ascunse, lucruri noi şi
interesante despre lumea aceasta.
Eram elev la şcoala gimnazială şi, deşi pot spune că citisem multe cărţi, încă nu descoperisem
o carte care să aibă o semnificaţie sau impact asupra mea, să fie un talisman al cunoaşterii, care să mă
conducă spre viitor. Auzisem că există o asemenea carte, care poate să face acest lucru, dar eu nu
ajunsesem s-o descopăr, să înțeleg rolul ei determinant în viaţa mea. Am fost captivat de ideea
descoperii acestei cărţii şi aşa a şi început aventura.
În setea mea de cunoaştere am fost ajutat de multe persoane. Una dintre persoanele importante care
m-a îndrumat spre cunoaştere, să descopăr acea carte, a fost bunicul meu . El a fost învăţător, motiv pentru
care m –am gândit că ar putea să-mi ofere nişte informaţii. Într-o zi l-am întrebat dacă el descoperise acea
carte, eram dornic de a afla un răspuns. Ştiam că este un om înţelept, a învăţat sute de copii să descopere
tainele cititului şi ale scrisului, copii care au ajuns oameni “ mari “. De altfel, bunicul meu a fost şi pentru
mine un dascăl, m-a ajutat să descifrez tainele scrisului, ale cititului. Aşa că l-am rugat să-mi ofere un punct
de reper după care să mă pot ghida în aventura mea pentru a descoperi acea carte.
Mi -a explicat că fiecare om este diferit, fiecare are alte valori care îl conduc în viaţă, iar eu
trebuie să descopăr singur acea carte. M-a îndrumat să citesc multe cărţi, deoarece cartea este un izvor
de înţelepciune, un profesor fără grai, care farmecă prin aspectul ei, prin cuvintele ei, prin sentimentele
pe care le trăieşte cititorul atunci când o citeşte. M-a asigurat că din această aventură o să ies schimbat ,
cu un preţios bagaj de cunoştinţe. O să colind o lume în care pot fi oricine doresc, trecând parcă o
poartă a timpului, o lume care o să înflorească sub privirile mele , o lume stăpânită de legile frumosului
şi ale sensibilităţii . “ Cărţile rup lanţurile timpului “ – Carl Sagen.
Am început să citesc mai mult, eram fascinat de lumea cărţii. Mergeam la biblioteca în timpul
liber, şi citeam diferite genuri de cărţi. Cărţile au început să facă parte din viaţa mea, să devină o
bucurie, un prilej de a evada. Lecturile mă transformau în personajul principal, trăind fiecare moment la
intensitate maximă, era parcă un vis magic din care mă trezeam cu greu.
Din cărţile copilăriei mele, de la basmele citite, de la o lume imaginară, încet, încet am încercat
să abordez şi altfel de cărţi. Astfel, am învăţat să preţuiesc istoria poporului nostru, am trăit cu emoţie
bătăliile pe care ostaşii le-au dus pentru apărarea fiecărei palme de pământ de multe ori plătind cu
propriile lor vieţi. De asemenea, am învăţat despre marile descoperiri ale ştiinţei, despre evoluţia de la
epoca omului primitiv la cea a informaticii.
Marile descoperiri geografice ale lumii m-au purtat într-o aventură pe mare, pe uscat în spaţiul
cosmic. De la avionul lui Traian Vuia am ajuns la rachete supersonice cu care am pornit să descopăr lumea şi
misterele ei dar şi alte “tărâmuri” cu care m-am întâlnit în minunatele poveşti ale copilăriei mele.
Aşa cum spunea marele scriitor rus Maxim Gorki : ” Fiecare carte pare că închide în ea un
suflet. Şi, cum o atingi cu ochii şi cu mintea, sufletul ţi se deschide ca un prieten bun.”
În periplul meu prin lumea cărţilor am întâlnit şi multe personaje negative, personaje care erau
într-o luptă continuă cu forţele binelui, pe unele le-am înţeles ,pe unele nu. Porneam de la ideea că
binele triumfă întotdeauna. Citeam cu nerăbdare pagină după pagini şi încercam să descifrez enigmele
şi intrigile ţesute de aceste personaje. Aceste aspecte m-au călăuzit în a deosebi, în viaţa de zi cu zi,
binele de rău. “Cărţile ne ajută să înţelegem cine suntem şi cum ne comportăm. Ne arată ce
36
 Experiențe de lectură

înseamnă comunitatea şi prietenia; ne arată cum să trăim şi cum să murim.”(Anne Lamott).

Bagajul meu de cunoştinţe acumulat în mica mea aventură mă ridică în ochii mei, mă face să mă
simt mai puternic. Pentru mine, care sunt un copil timid, înseamnă mult să pot să discut cu oamenii
mari pe diferite teme, să mă simt pregătit, să am curajul să-mi spun opinia argumentată despre un
anume subiect .
Cartea este un prieten de hârtie, care înfloreşte atunci
când o deschizi, un prieten care nu te dezamăgeşte niciodată. Din
paginile cărţilor se ivesc personaje una câte una, asemenea
steluţelor pe negrul întunecat al boltei cereşti, unele mai
strălucitoare, unele prinse în constelaţii, unele trăind în umbra
celorlalte. Ceea ce rămân în urma după o expediţie în lumea
cărţilor par nişte perle preţioase, pe care le aduni în timp, ele se
prind într-un colier, păstrat în mintea noastră, care ne
înfrumuseţează sufletul, asemenea unui regine care îşi etalează bijuteriile într-o sală de bal .
Dornic sa împărtăşesc experienţa mea şi altor copii de vârsta mea, despre bucuria de a citi, m-am
lovit de bariere de neînţeles, deoarece trăim într-o lume virtuală, a jocurilor pe calculator , când copiii
uită să mai citească, iar uneori să scrie, folosind tot felul de prescurtări.
Pentru toţi oamenii care vor să descopere cartea, eu cred că acest lucru merită, pentru că fără
carte în viață nu ai avea capacitatea de a discerne binele de rău, nu ai avea punți de comunicare cu
persoanele din jurul tău, ai fi un om singuratic și neînțeles.
În opinia mea cartea trebuie preţuita, iubită: este comoara vieţii mele, care mă îndeamnă numai
pe drumul cel bun al cunoașterii şi al dobândirii de informaţii noi.
Prin citirea unei cărţi mă transpun în pielea personajului din opera, simt şi trăiesc aventurile lui,
devin una cu cartea. Citiți pentru ca numai așa o sa vă îmbogăţiți vocabularul, așa o să vă puteţi exprima
frumos, cu o vorbire clară şi corectă! Cronicarul Miron Costin spunea: “Nu e alta mai frumoasă şi de
folos în toată viaţa omului zăbavă decât cititul cărţilor !”
Cartea pe care pornisem s-o descopăr a rămas încă un mister pentru mine, o caut mereu, citind tot
mai mult, se ascunde prin colţuri neştiute, iar eu rămân un căutător etern. Cărţile le asemăn cu floricelele
viu colorate din grădina mea, care mă încântă cu frumuseţea şi gingăşia lor. Privesc cu bucurie cum se
transformă o mică plantă într-o frumoasă floare asemenea filelor de carte prinse între coperţi.
Nu pot decât să mă bucur că există cărţi, că există oameni care le-au făcut posibile şi au încercat
şi încearcă să ne transmită stările lor sufleteşti, pe care le transpun într-o lume magică. Astfel, consider
că fiecare scriitor a adus un omagiu prin scrierile sale.
“O carte este un sprijin, o mângâiere, un îndemn. Este câte una căruia îi datorezi cât şi celui mai
bun învăţător. Ba chiar care este cât ţi- au fost şi părinţii.”(Nicolae Iorga).
Consider cartea ca un tezaur valoros al limbii române care merită să fie descoperit de oricare
dintre noi !

Foto: Sergiu WAXMANN, absolvent 2018

Proiectul Schimb de zâmbete, schimb de cărți, coord. Ioana Schilinka

37
Invitație la lectură

ȘI DACĂ ÎNTR-O ZI LUMEA TA

N-AR MAI FI LA FEL?!
Andreea STANCIU, clasa a XI-a

Motto: Fiecare trebuie să-și aleagă propriul drum care să i

se potrivească.

Povestea Faridei este o lectură grea. Tumultoasă. Una care

te izbește de toți pereții conștiinței tale. Pe parcursul celor aproape
300 de pagini te zvârcolești, încerci să-ț i aduni bucățile de suflet
zdrobite cu fiecare pagină, cu fiecare situație dramatică prin care
trece protagonista, îți faci speranțe și suferi cot la cot cu vocea pe
care o auzi suferind, fiindcă nu se poate altfel. O poveste care te
zdruncină și-ți răpește posibilitatea de a te întoarce la naivitatea pe care o aveai înainte. O lectură
ostilă, dar absolut necesară.
Povestea Faridei. Fata care a învins ISIS, scrisă de Farida Khalaf, ne aruncă în plin
război islamic în „numele religiei”, cel puțin așa își justifică statul islamic acțiunile: „Ei, ca
musulmani, erau supraoamenii, noi, yazidiții, suboamenii”.
Cartea începe cu un episod oarecum obișnuit, o tânără, un geniu al matematicii într-un sat
mic, banal, situat în lanțul muntos al Irakului, Kocho. Zile petrecute la școală sau la muncă,
momente petrectute în familie, prietenii adevărate, familii blânde cu o viață normală, până într-o
zi…
Acest roman este bazat pe o poveste reală. În prima parte face trimitere la viața normală
dinaintea atacului Islamic. Tânăra de 18 ani, Farida Khalaf, este dovada vie a eroisumului,
curajului și dorinței de supraviețuire. Viața ei se schimbă în vara anului 2014, când satul ei este
atacat de către teroriști. Farida suferă o dramă cumplită, iar tatăl ei este singurul om lângă care se
simțea în siguranță: „Îmi plăcea să văd că era un bărbat bine făcut și puternic. Încă din copilărie, mă
simțeam sigură și la adăpost în brațele sale”. Acesta lucra pentru armată și, din păcate, sfârșește ucis
de către teroriștii jihadiștii. Tânăra este răpită, vândută în piața de sclave din Rakka, de unde ajunge
să fie bătută. Ceea ce urmează însă este o poveste plină de curaj.
Sentimentul cu care rămâi după ce citești Povestea Faridei este unul de mulțumire față de
ceea ce ești, ceea ce ai și locul în care te-ai născut, împletit cu suferința care te macină, știind că,
undeva în lumea asta mare, sub același cer cu tine, trăiesc niște monștri cu chipul și asemănarea ta.
Traumele la care au fost supuse aceste tinere pe parcursul cărții îmi par rupte din alt film. Totuși,
este realitatea în care trăim, realitatea secolului 21, la doar 6 ore distanță de țara noastră.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la Farida este iubirea ei față de religia în care este
născută. Pe parcursul cărții, ne prezintă religia ei, Yazida, drept cea mai frumoasă din lume. Am
avut momente în care am aruncat cartea pe pat și mi-am spus: nu poți să faci așa ceva, Farida! Am
avut momente în care am plâns alături de personaj. Povestea ei te face să îți deschizi ochii și să
realizezi că nu orice mică problemă este o dramă, că, de fapt, ceea ce trăiesc alții, „abonați” la
același oxigen cu tine este mult mai traumatic decât orice ai trăit tu vreodată, dacă încă nu te-ai
întâlnit cu moartea... Nu spun că trebuie să ne comparăm cu alții care trăiesc în condiții atât de
vitrege (deși exercițiul ăsta de empatie ne-ar face bine multora dintre noi), spun doar că poate
trebuie să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, să fim mulțumiți de ceea ce avem și ce ne este
oferit de alte persoane din jurul nostru.
În concluzie, Povestea Faridei. Fata care a învins Isis mi-a oferit șansa de a privi lucrurile
dintr-o altă perspectivă și m-a făcut să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am primit de la viață.

38
 Invitație la lectură

DRUMUL CĂTRE LIBERTATE

Miruna ȚIȚ, clasa a XII-a D
Motto:
„Sunt recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în
Coreea de Nord și că am scăpat din Coreea de Nord”.
Ce înseamnă a fi liber? Este libertatea un concept care ține de
subiectivism? Cu siguranță, aceasta este alterată de realitatea în care
trăim și trebuie precizat faptul că realitățile noastre sunt atât de diferite,
iar cultura joacă un rol mai mult decât important. Câteodată avem
nevoie de o călătorie pentru a trăi un șoc cultural, care pe urmă să ne
ducă la această revelație. O călătorie ce poate, la fel de bine, să se
întâmple...printr-o carte.
Așa a început povestea revelației mele! Nu a fost vreo excursie
unde lucruri se întâmplă, a fost o carte. Și această carte m-a transpus
într-o lume a fricii, o lume a creierelor spălate, a lipsurilor, o lume care se vrea a fi perfectă, dar nu e
nici măcar pe aproape. Tindem spre perfecțiune, dar oare știm ce implică această goană? E greu să
recunoaștem, dar asta este altă poveste. Acum vreau să vorbesc despre povestea și lumea lui Yeomni
Park, mai exact despre autobiografia acesteia, Drumul către libertate, care, trebuie sa menționez, este
una sfâșietoare de-a dreptul. Este poveste unei refugiate din Coreea de Nord, țara visurilor și speranțelor
dărâmate (de fapt nici măcar construite), este țara unde libertatea de exprimare și opinia personală nu
există. Trebuie să recunosc, experiența a fost un roller coaster: de la șoc, greață, frică, dispreț, la
compasiune, fericire si o sclipire de speranța. Este o lectură grea, dar merita fiecare moment acordat. O
carte greu de digerat, o carte care mi-a luat ceva timp să o citesc, și nu din cauza celor 286 de pagini, ci
din cauza pauzelor făcute pentru a-mi găsi curajul să reiau lectura.
Yeonmi Park a crescut crezând că e normal să vadă cadavre în drum spre școală și să fie atât de
flămândă, încât să mănânce plante sălbatice. A fost învățată să nu-și exprime niciodată părerile și i s-a
spus că „Iubitul Conducator” poate să-i citească gândurile și să o pedepsească pentru ele. La varsta de
13 ani, după ce tatăl ei a fost condamnat la munca silnică, Yeonmi și familia ei au luat decizia disperată
de a fugi din Coreea de Nord, traversând fluviul înghețat Yalu în China, unde au căzut însă în mâinile
traficanților de persoane. După aproape doi ani de captivitate într-o lume la fel de brutală și de
periculoasă ca aceea pe care o părăsiseră, Yeonmi și mama ei și-au riscat din nou viața, străbătând
deșertul Gobi și orientându-se după stele în drumul lor spre libertate. Yeonmi Park iși spune pentru
prima oara povestea uluitoare, cu demnitate, curaj și uneori cu umor. În cadrul unei emisiuni difuzată la
oră maximă de audiență, în China, în speranța că sora ei o va auzi. N-a fost să fie. Nu încă!
Drumul către libertate e o mărturie despre forța spiritului uman și despre riscurile pe care
suntem dispuși să ni le asumăm în numele acestei libertăți: „Una dintre cele mai cumplite povesti pe
care le-am citit vreodată. O carte ce te face sa fii recunoscător pentru libertatea pe care nu ai obținut-o
niciodată prin lupta.” (The Bookseller)
Mai mult decât povestea tragică a lui Yeomni, această carte este despre puterea cuvântului.
Oricât ne-am feri să recunoaștem, cuvintele sunt importante și, deși acțiunile sunt cele mai importante,
cuvintele pot înălța, cuvintele pot distruge. Cum ar fi fost să ni se spună de mici anumite lucruri în mod
repetat? Oricât de ilogic ar fi sunat, am fi ajuns să le credem. Am fi ajuns să ne îndoim de ceea ce vedem și să
credem ceea ce auzim. Copilăria și modul în care ești crescut au o influență puternică asupra a ceea ce devii,
se-nchide în ele un cerc vicios din care este greu să ieși și care continuă să te afecteze în viața de adult.
Yeomni a reușit, dar prețul pe care l-a plătit pentru această libertate a fost unul incredibil de mare.
Drumul către libertate este o carte care merită citită, oricât de tristă ar fi povestea. Pentru
Yeomni, care a plătit din plin prețul libertății, lucrurile au luat o întorsătură relativ bună. Vei găsi în ea
informații despre Coreea de Nord și tot ce înseamnă ea, dar, de asemenea, naște întrebări importante.
Este plină de emoție, nu are cum sa nu te cuprindă empatia. O carte apăsătoare care te face sa iți pui la
îndoială toate neajunsurile, fricile, stilul de viață. Oare chiar ducem o viață atât de rea? Oare chiar nu
avem libertatea de a fi noi și de a gândi pentru noi?
Tu ce-ai face într-o lume în care absurdul ar fi lege? Te-ai resemna sau ai lupta? Yeonmi și-a
ales lupta... cu fricile, dar și cu cei mai fioroși monștri cu chip de om!
39
Zbor alb

JOC REFLEXIV
Roxana ALECU, clasa a XI-a D,
prof. coord. Ioana SCHILINKA

Plouă. Privesc ploaia, ascult glasul ei mângâietor și mă uit distrasă

în dulapul plin cu amintiri: jurnalul de la zece ani, felicitări făcute când
eram în clasele mici, caiete, multe caiete, fiindcă nu pot să arunc ceva care
conține frânturi din mine, din gândurile mele. Răsfoiesc caietul de română
din clasa a noua și-mi cade pe genunchi o fișă de lucru. E un citat din
Mircea Cărtărescu (nu sunt sigură, fiindcă o pată de cafea acoperă fix
numele autorului). Trebuia să scriem un text argumentativ pornind de la el,
dar cred că am fost într-o pasă tare proastă, am scris numai inepții! Iar textul
e chiar interesant... aș putea să „repar” acum ceva din răspunsul meu evaziv.
Poate i-l și trimit profei. Probabil ar zâmbi cu înțelegere... Asta sunt eu, mă
trezesc mereu în al doisprezecelea ceas. Uneori chiar al treisprezecelea!
„Dacă viața e un joc, acest joc trebuie să aibă totuși o regulă pe care n-o cunoaștem”.
Există oare o regulă pe care n-o cunoaștem?
Și dacă ar exista, probabil fiecare ar avea propriul mod de a o interpreta. Dar, din ceea ce știm
noi, nu există. Viața nu are reguli, nu vine cu instrucțiuni, este ca un joc ce poate fi jucat în infinite
moduri, un joc fără certitudini.
Într-un joc există doar două verdicte: ai câștigat sau ai pierdut, nu există cale de mijloc. Dar în
viață chiar putem câștiga sau pierde? Ce definește victoria și în ce constă eșecul?
Dacă într-un joc pierzi, o iei de la capăt, simplu. Dar în viață, după o greșeală, nu mai este la fel
de ușor să mergi mai departe, un „click” nu va fi suficient. Viața te poate lovi atât de tare încât niciodată
nu te vei vindeca, nu complet. Rămân cicatrici care să amintească în mod constant durerea, cicatrici care
nu îți lasă sufletul să se odihnească. De aceea unii încep să vadă viața, atât de ce nu și e încât nu mai
merită să fie trăită”, așa că renunță la a mai trăi în sensul complet. Se afundă în tot felul de jocuri, jocuri
pe care le pot stăpâni, care au reguli, care nu îi pot afecta cum o face viața.
Într-un joc video, de exemplu, avem „miraculoasa și binecuvântata putere de a da «Save», pe
când în viață nu avem dreptul la această opțiune. La sfârșitul zilei trebuie să trăim cu deciziile luate, nu
avem puterea „de a da timpul înapoi, de a șterge remușcarea, suferința, răul provocat altora, de a repara
ireparabilul”.
În „Viața pe un peron”, Octavian Paler povestește cum viața l-a dezamăgit, împingându-l spre o
distragere, șahul. A devenit atât de preocupat de noua lui pasiune, până în punctul în care a început să
joace singur, „gândind pe rând din perspectiva albului și a negrului”. A devenit propriul său adversar,
fapt ce se poate întâmpla și în viață. Poate că așa a ajuns să își considere viața o serie de eșecuri,
ajungând dependent de șah precum „un bețiv căruia îi lipsea porția de alcool”.
Ideal ar fi să ne trăim viața la maximul
potențial al acesteia, să înfruntăm problemele și
să nu încercăm din răsputeri să le ignorăm,
creând mici distrageri. În final, acesta este
singurul mod de a le face să dispară. Singura cale
de scăpare, singurul mod de a ajunge la linia de
sosire este să îți lupți bătăliie. Decizând să nu
lupți, duce inevitabil la înfrângere.
Mă-ntorc la ploaie și ascult... ascult.
Ropotul ei sună a îndemn..., a promisiune:
„Luptă, luptă pentru fiecare clipă de soare,
fiindcă oricât de puternic ar fi el, soarele, pot să îl
alung atât de ușor! Totul e să-mi doresc!”

Ilustrație: Ghiță Bizău, absolvent 2006

40
 Zbor alb

PĂDUREA

Tamás Ferenc BOGDAN,

clasa a VI-a

În pădurea de lângă sat, m-am plimbat

Ş-am văzut un iepuraş speriat.
Blana iepuraşului strălucea ca soarele
Şi ochii săi negri arătau ca nopţile.

Mergând pe drumul pustiu,

Am văzut un izvor argintiu
Înconjurat de copaci eleganţi,
înalţi ca nişte uriaşi.

Lămpile naturii, pe cerul colorat,

Îmi spuneau că e târziu, aşa că am şi plecat.
Am ajuns acasă, toată lumea doarme,
Doar câinele m-aşteaptă afară în curte.

Ilustrație: Maia INCER

VARA
Rareş MATEI,
clasa a VI-a

Vara, cu soarele ei arzător,

Cu ploile ei calde,
A venit din nou la noi,
Aducând vacanţa mult dorită.
La mare cu mult soare,
La munte cu răcoare,
La bunici prin pădure,
Toate sunt o bucurie !

Păsările prin văzduh

ciripesc!
Florile din iarbă
ne zâmbesc!
Pomi încărcaţi cu fructe
Ne apleacă ramurile !

Peste mireasma grâului copt,

Noaptea liniştită se aşterne,
Cu stele mici ce licăresc,
Iar eu visez că vara nu trece.
prof. coord. Elena OJICĂ

41
Zbor alb

ŞTII ?
Maria GHENŢ, clasa a IX-a B

Nişte fiinţe ce sunt la fel,

se separă prin costume
şi, aşa, lumea lor cunoscută
e fărâmiţată în cioburi.

Oamenii sunt aici plecaţi prin ceaţă.

Ei spun că au un scop, o direcţie,
ei nu cred decât în ce se vede,
iar asta mă lasă rece câteodată.

Poate dincolo de lumina acelui stejar,

umbrit doar de-al gândurilor amar,
Ştii că păşesc încet, cu precauţie ! şi viaţa e mai vie.
Dar cum poţi să vii să-mi spui
că stejarul s-a uscat Omul a uitat ce e real, ce e frumos,
când cerul e încă albastru!? a uitat să zboare dincolo de vise,
pe culmi făr’ de zare,
Oare o atingere e destul pentru a şti? pe zare făr’ de soare,
Urmele mele rămân umede în nisip, pe soare făr’ de ploi,
văd pădurile cum se apleacă, pe ploi făr’ de vânt,
văd izvoarele cum seacă. pe vânt, peste pământ.

De la atâta timp pierdut prin praf, Toţi caută în sus nedumeriţi,

şi asfaltul din faţa parcului aşteptând să treacă,
a crăpat, lăsând solul muribund să-şi trăiască zilele,
să respire încet-încet ce a mai rămas. orbiţi de viitor, uitaţi în trecut.

PENE
În noaptea pustie, fără glas, Aş lua-o cu mine lângă iaz
Pe râu în jos pluteşte Şi-aş lăsa-o să plece,
O lebădă ce de necaz Şi n-ar mai fi nici în necaz,
Spre dimineaţă priveşte. Şi nici apa n-ar fi rece.
Spune-mi, unde pot s-ascund Spune-mi, cum s-o răpesc,
Lebăda mea preţioasă? S-o-mpiedic, să rămână!?
Unde-n apă pot s-afund De ce mi-e dat să privesc
Penele ei de mătasă? Ultima-i umbră de lumină?

Ilustrație:
Giulia VARIANINI,
clasa a X-a A

42
 Zbor alb

EU, PRIN MUZICĂ

George MIHOC, XI E,
prof. coord. Gabriela VESCAN
A apărut ca prin magie
Și mi-a schimbat întreaga viață,
A scos ce e mai bun din mine,
Ba chiar mi-a oferit o șansă.

În fiecare zi cu ploaie
Mereu ea mi-a fost alinare,
În fiecare noapte-nstelată
Mă conducea-n măiastra soartă.

Dar cum să faci, cum să le-arați

Că ai puterea de a crea
O artă ce-ar putea schimba
Gândirea celor care cred
Că doar muncind
Pot traversa marea-ndelungată? Fa, face soarele,
Sol, soldat viteaz, ne salvează la necaz,
O artă poate alunga tot ce e rău,
La, lasă iubirea,
Te poartă-n mii de lumi îndepărtate,
Si, simte împlinirea,
Unde Do, dorește fericirea,
Do, dobândește iertarea.
Re, reîntoarce gingășia,
Mi, mișcă stelele,
Prin muzică simți alinarea.

PRIMĂVARA

Carla TIRLUȚA,
Ea-ți aduce zâmbetul, clasa a-IX-a D
Chipul ți-l învăluie prof.coord. Violeta SECARĂ
Cu iubire-ncet culeasă
Dintr-un strop mare de
ceață.

Primăvara-i un mister
În parfum învăluit.
Câteodată e șireată,
Alteori e zâmbăreață.
Primăvara este o floare Dacă vrei s-o înțelegi
Ce-n culori poți s-o descrii,
Uită-te pe unde mergi,
În nuanțe atât de vii,
Curcubeul infinit,
Schimb-o vorbă cu natura
Cu munți de descoperit,
Să-ți dai seama că, de fapt,
Cu râuri mari curgătoare,
Primăvara-i anotimpul
Cu viață și splendoare În care se schimbă timpul
Ce te face să privești De la dimineața vie
Mai presus de ce-ți dorești. La o seară fumurie.

43
Zbor alb

WORDS ARE MEANINGLESS IF YOU DO NOT TAKE ACTIONS

Alexandru-Silviu TOMELEA-BOCŞE,
clasa a XII-a A
Words have often been seen as an effective way of communication.
However, it has been demonstrated that in time, actions have had a bigger impact
on moving things towards the development of the society which led to a bigger
impact on making things evolve.
Nowadays, words are a big fraction of politicians’ policy, but even if they use
words and promises in their speeches, nothing is actually done. People believe that
some silly words will actually change something in this world, but that's not
possible because if we don't take any action nothing will change. We say " I'm sorry
" over and over again, but without doing something to change our actions or our way of thinking we can
cause something even worse than before happen. Words are meaningless because some people refuse to see
the real world or some of them don't even care about what's happening around them because they are way
too busy with their life. We fall for words so easily instead of seeing the reality because we are manipulated
by others.
People must stop talking so much because it won't change a thing if they don't take any action. We
have to stop making promises that we can't keep because a lie is actually one of the most hurtful things on
earth. Not many people are always saying how they feel about you, but they prove it with actions from
themselves. We are sharing things on social-media for nothing actually, because it won't help in any way if
we are not taking action at the right time and at the right place. Don't remain silent if you see someone being
discriminated because their only hope is that the world is getting better. Not many people are asking for
actions because they lost their confidence towards society, thinking that nothing will actually change.
Words play an important role in conveying ideas and mobilizing people, but actions are the concrete
steps towards real changes. Words can be deceiving, but actions never lie because they speak louder than
words. Don't remain silent, speak up! Believe what you see, not what you hear and trust actions, not words!

FAILURE CAN TURN INTO SUCCESS IF WE LEARN FROM IT

Mirabela TALABUR HORGEA,
clasa a XII-a B

Failure leads to success. There is no doubt that one cannot succeed without failure. Even if most of
the people believe that failure is a step backwards in their progress, there are people who view it as a step
forward towards their goal.
People should stop take failure as a negative outcome and start trying to
see it as a positive piece of education. The best way to measure your progress at
something is the number of setbacks and “failures” you have had. If you have not
failed yet, there are chances that you are not trying very hard. If you look at all the
great men and women throughout history, you will notice that they had one main
thing in common. They failed and failed again. Think of Thomas Edison! How
many times did he fail to find the right filament for his light bulb? Henry Ford
knew failure so much that he is quoted for saying the following: “Failure is the
opportunity to begin again, more intelligently.”
If you look at the events leading up to any significant victory, you will
often discover failure as the biggest motivator. Just as the Colorado River created
the Grand Canyon over a period of millions of years, success can also come in
small pieces. Failure is a far better character builder than any affirmation or goal.
Failure will always forge your career and your personality. Fearing failure is not an option if you want to
succeed. You need to learn from your and others failures if you want to achieve your goals.
Success takes power, intelligence, determination, and hard work. But more than anything else, it
requires failure. Use it as an opportunity to reach your highest goal and achieve the greatest things in life.
prof. coord. Tamara MOTORGA

44
 Zbor alb

CÂND SPUI FERICIRE...

Când spui „fericire” unde îți zboară gândul?

Oare la un om ce ți-a întors Pământul?
Sau la un oarecare zâmbet scurs și însemnând
Un oarecare om ce are aripi să-ți zboare prin gând?

Când spui „fericire” îți vine-a crede ce simți?

Un nod puternic în gât care te scoate din minți?
Mii de fluturi ce în tine și-au găsit adăpost
Și simți iubirea de parc-ai fi învățat-o pe de rost.

MIROS A TINE

Miros a tine și îmi place să o spun

Tuturor care mă întreabă de al meu parfum.
Miros a tine și simt
C-am să miros așa de-acum mult timp.

Miros a tine și mi se pare ciudat

Cum, până acum, alt parfum n-am sesizat
Miros a tine și nu vreau vreodată
Să miroase așa o altă fată!

Miros a tine și nu mi se pare,

Sunt doar o văpaie
Ce arde pe ploaie sau soare!

Roxana BELEAG, clasa a XI-a D

prof. coord. Ioana SCHLINKA

Foto: Sergiu WAXMANN

Desen: Giulia TRUȚĂ, clasa a IX-a C

45
Zbor alb

LEAVE…
If I were to leave… DEMIAN COSMIN clasa a IX-a B
What would you do?
Would you grieve,
Or would you leave too?
If I were to go…
Somewhere you know
In a place where water flows
And the fireflies glow
Would you come with me,
Counting up to three?

SICK MASKS
We must be waiting, Maria Gabriela GHENŢ
But life always goes ahead clasa a IX-a B
And everything is blinding,
In the end nothing will be dead.
We are wearing masks
Over our sick faces,
Over our tired minds,
Which we`re finding in strange places.
Our traces remain wet
In the hot sand
From the worlds that we went
From the signals that we sent.
Our souls are bitter
And the words left us,
We`re running faster
Without any trust.
FEELINGS...
Maia INCER, clasa a XI-a B
Without you I feel broke
Like I’m left alone to cry
I should have told you
Why I was about to say goodbye.

I would’ve had some time

To go and figure out why
You never could tell me
That our love is left behind.

Ilustrație: Daria IRIMIE, X A No more waiting in the dark

Let’s give love another life
Even if you’re standing on your own Because nothing goes as planned
I will be by your side Don’t let me get mad.
No matter what happens
I won’t let you go. prof. coord. Melania EGYED

46
 Zbor alb

DREAM
Emanuela DANCE, absolventă 2017

I hear the rain and feel the wind

It blows so slowly, it’s so kind,
And I just wish I could have wings.

I’d fly away as fast as light,

I’d cut through air and slide over the clouds,
I’d race the birds, and every night
I’d go to space and pick up a bouquet of stars.

…a plane flies by, I hear the sound,

But it’s so far …and fades away.
It seems I’m not up in the sky,
But low and little, on the ground.

It’s cold outside, it makes me shake

…the dream is gone,
I’m lying here wide awake.
Time doesn’t care, it just goes on.

LIFE
Emanuela CIUPA, clasa a X-a F
Live each day with a smile,
Add life to your days
And not days to your life,
And everything you need
Will come to you
At the perfect time.

Breathe in joy and strength.

Breathe out wisdom and peace.
There are awesome things ahead
You just have to believe.

A pretty face is nothing

If you have an ugly heart.
Love everyone around you
That’s the key to a happy life!

Don’t let little things

Break your happiness.
Life is short and time is fast
There’s no replay, no rewind.
Enjoy every moment as it comes.

If you wait for happy moments,

Maybe you will wait forever
But if you do what makes you happy, Ilustrații: Adela MANEA, clasa a XI-a B
You will never regret it.
prof. coord. Alina POPA
47
Zbor alb

L’AMITIÉ
Andreea SILAGHI, cls.a XII-a E,
prof. coord. Denisa FĂŞIE

A mon avis l’amitié est un produit particulier entre deux ou plusieurs

personnes qui ont en commun des affinités, des buts et les mêmes valeurs
morales qui ne devraient jamais disparaître. L’amitié est un sentiment
magnifique qui peut durer toute la vie. Le sentiment d’amitié implique une
complicité, une sorte de solidarité fondamentale. Si par négligence, des
disputes surgissent à un moment donné au sein d’une relation amicale, les
amis doivent rester unis le long de leur vie par un lien invisible.
Le verbe qui définit le mieux ce type de relation est partager. Ce n’est pas un mot sec, parce
qu’il s’agit de tout partager: les secrets, les moments heureux et surtout malheureux de notre vie.
La plupart des gens considèrent l’amitié importante pour leur plaisir et pour leur équilibre
personnel. Elle occupe discrètement tant de place dans notre vie parce qu’elle englobe une
multitude de sentiments. Synonyme de communication, d’entraide, de fidélité ou encore de
complicité, elle contribue avec soin à la construction de notre personnalité et constitue un rempart à
la solitude.
Pour moi l’amitié est tout ce mélange de sentiments positifs, comme : la générosité, la
fidélité et la solidarité. Sans mes amis qui me donnent de bons conseils, je me sentirais perdu. Je
n’entre jamais en contradiction avec les amis que j’ai choisis et j’espère que je ne regretterai jamais
mon choix. Ce choix peut être parfois soumis aux hasards de la vie ou aux pressions de toutes
sortes, mais cela n’est pas un obstacle dans la continuation de la relation d’amitié.
En conclusion, l’amitié n’est pas un concept théorique, mais une manière de vivre et d’offrir
à l’autre une partie intime de nous; c’est une façon de dépasser son égoïsme, de s’ouvrir au monde
et d’ouvrir son cœur à la fois.

L’ENFANT ET LE SOLEIL
David HORA, clasa a VI-a
prof. coord. Natalia HEREDEA

Le matin quand je me réveille

Je cherche le soleil.
Il me crie:
“Bonjour, mon ami!”
Je lui dis:
“Tu es trop petit!”
“Oui,oui, je suis petit
Mais, dans l’après-midi,
Tout le monde m’aime et me dit
Combien je suis grand et joli!”
Le soir
Tout est noir
Et le soleil me dit “Au revoir!”

48
 Proiecte de succes

DEPENDENȚA DIGITALĂ
Daria IRIMIE, clasa a X-a A

Oriunde te uiți, vezi oameni captivați de dispozitivele lor de înaltă tehnologie: în timp ce se află la
volan, când sunt la plimbare, la cumpărături, la întâlnire cu prietenii, la restaurant, la doctor, peste tot.
Dependența digitală a devenit o mare problemă a zilelor noastre, care afectează majoritatea populației acestei
planete, o boală pe care noi înșine ne-am indus-o.
Obișnuiesc să utilizez tehnologia zilnic, chiar dacă doar pentru câteva minute sau mai mult timp, deși
sunt conștientă că nu este un lucru bun și îmi
afectează sănătatea. Totuși, pot spune că nu am o
dependență față de aceasta și m-aș descurca bine și
fără tehnologie, din orice punct de vedere.
Nu am cuvinte să spun cât de recunoscătoare
sunt pentru faptul că am învățat ce este viața cu
adevărat, ce înseamnă să trăiești fiecare moment în
natură, să simți adierea vântului, să te bucuri de tot ce
te înconjoară fără să te gândești o secundă la ce
mesaje ai primit sau la ce e nou pe Internet.
Oricâte beneficii ar avea, tehnologia ne face
viețile mai triste, ne izolează de lumea de afară, ne
fură tot timpul pe care l-am putea folosi călătorind,
explorând locuri noi, făcând sport, citind, plimbându-
ne, purtând conversații reale, privind persoanele în
ochi și comunicând cu adevărat, timp în care am
putea să descoperim ce ne pasionează, cine suntem
cu adevărat.
Lăsăm toate acele rețele de socializare să ne
afecteze starea de spirit și ne facem o părere despre
noi înșine construită pe baza ideilor celorlalți.
Ne aruncăm toată confidențialitatea și lăsăm
oameni pe care poate nici nu-i cunoaștem să pătrundă
în viețile noastre, să vadă unde locuim, ce mâncăm,
prin ce locuri mergem și cu ce persoane ne petrecem
timpul. Niciunul dintre acei ,,prieteni” virtuali nu ne
cunosc cu adevărat, ei cunoscând doar partea din noi
pe care îi lăsăm să o vadă.
Nu sunt dependentă de progresele
tehnologice, nu sunt legată de dispozitivele care se
îmbunătățesc în mod constant, nu sunt curioasă în
legătură cu următoarea generație de produse foarte scumpe, dar inutile, nu sunt în permanență online. Asta ar
trebui să poată spune fiecare dintre noi.

DEMENȚA DIGITALĂ
Mihaela GOILEAN, clasa a XI-a C

Oamenii din ziua de astăzi nu pot trăi fără telefoane, tablete, calculatoare, laptop-uri, televizoare
deoarece tehnologia, fiind foarte avansată, îi atrage în mii de feluri, pe diferite mijloace de comunicare și rețele de
socializare. Această știință a pătruns în inimile noastre și am devenit dependenți de aceste aparate digitale.
Demența digitală reprezintă o afecțiune ce presupune deteriorarea funcțiilor creierului din cauza
utilizării în exces a tehnologiilor digitale. Practic, nu mai gândim cu creierul, ci cu Internetul. Noile
tehnologii au revoluționat modul în care comunicăm și interacționăm cu ceilalți. Deși aparent suntem
conectați, relaționarea virtuală ne privează, de fapt, de împărtășirea reală și directă a emoțiilor, dar ne face și
vulnerabili în fața unor afecțiuni.
Trăim într-o lume în care, cu o singură accesare pe Internet, găsim tot ce vrem, ceea ce nu se practica
în urmă cu 50 de ani. Digitalizarea permite tuturor, inclusiv copiilor, să aibă la dispoziție un mare volum de
informații, din păcate fără instrucțiuni de folosire.
49
Proiecte de succes

În același timp, rețelele de socializare au avantaje precum: documentarea, informarea, comunicarea

rapidă la distanțe foarte mari, ultimele știri din lume, accesul la diferite activități: cărți, fotografii, filme,
evenimente ș.a. Calitatea și veridicitatea informațiilor de pe Internet sunt însă nesigure, securitatea
informației pe care o transmitem fiind vulnerabilă. Dependența față de jocuri sau alte activități afectează
viața personală, de familie, socială. Cel mai mare dezavantaj ar fi cel medical: pierderea vederii sau apariția
altei boli datorită faptului că petrecem prea mult timp în fața monitoarelor.
De vreme ce copiii și adolescenții din această lume își petrec cea mai mare parte a timpului utilizând
dispozitive digitale, trebuie să ne îngrijorăm cu privire la vătămarea mintală și fizică, previzibile pe termen lung.
Mediul online poate deveni nociv în cazul excesului, ducând la apariția bolilor grave, de exemplu a demenței
digitale. Insomnia, depresia și dependența sunt consecințele extrem de periculoase ale folosirii aparatelor digitale, al
căror impact asupra sănătății generale a tinerei generații cu greu poate fi apreciat, anticipat.
Consider că ar trebui să nu mai acordăm atât de multă atenție lumii virtuale, ci să învățăm să ne
bucurăm de viața reală, alături de cei dragi nouă, deoarece e mult mai prețioasă.

DEMENȚA DIGITALĂ
Alexandru Florian BAIDOC, clasa a XI-a C
Copiii și tinerii își substituie viața și ale lor sentimente cu o simulare
virtuală. Nu mai trăiesc frumusețea, chiar teroarea-i, preferă să reacționeze la
poze, statusuri, stări și multe alte derivate, toate nocive, decât să vorbească,
să trăiască și să-și manifeste sentimentele.
Idealul nu există, se testează și aproximează. Fericirea absolută nu
există, dar nici tristețea absolută, balanța dintre ele se realizează prin
suferință, dezvoltându-se creierul adolescentin.
Unii uită să simtă, își îneacă, încătușează inima și creierul de un
ecran frumos colorat, cu inima-n alb și negru. Spun că râd, dar plâng… înăuntru.
Autoeutanasierea din frica de a simți sau necunoașterea faptului că experiența sparge gheața, nu
tastatul și trimiterea de emoticoane ipocrite, sunt prevăzute în conglomeratul de inimă neutral; toate acestea
duc undeva… la alb și negru.
,,Omul a creat bomba atomică, dar șobolanul nu a creat capcana care-l ucide.”, spunea Einstein.
Avem de tras multe concluzii din regnul animal, cu referire la sănătatea mentală și fizică (,,minte sănătoasă
în corp sănătos”).
Mai afirma inegalabilul om de știință și că îi este frică de ziua în care omenirea va fi condusă de un
mic pătrat negru sau cub, în cazul hologramelor.
În același sens, Napoleon spunea că dacă o armată de câini va muri-n bătălie condusă de un leu, vor
muri toți lei, dar dacă o armată de lei va muri-n bătălie condusă de un câine, vor muri toți câini…

TREBUIE SĂ ȘTIM !
 Cea mai afectată parte a creierului este emisfera dreaptă, utilizarea intensă a tehnologiei ajutând doar la
dezvoltarea emisferei stângi, fiind în pericol memoria și concentrarea.
 Dacă nu îți educi intensiv creierul în primii 25 de ani deviață, atunci începe declinul.
 Suprautilizarea mediului online, a gadget-urilor, duce la declin mental, la demență digitală.
 Nu trebuie să renunțăm la avantajele Internetului, doar să nu exagerăm cu timpul petrecut în fața acestui
alt ,,mic ecran”.
 Odinioară exista cititul. Azi, oamenii doar dau click-uri și nu mai gândesc prea mult.
 Înainte, oamenii foloseau creierele. Acum folosim smartphone-urile.
 Adolescenții au ajuns să se bazeze atât de mult pe tehnologie, încât nu mai pot ține minte detalii banale
din viața zilnică.
 Cei care utilizează excesiv tehnologia digitală suferă și de o întârziere în dezvoltarea emoțională.
 Numărul persoanelor între 10 și 13 ani, care utilizează smartphone-ul mai mult de 7 ore pe zi crește cu
repeziciune, ajungând la peste 18%, o creștere cu 7 procente față de anul anterior.
HUSAR DANIELA, VUȘCA SORANA, DRĂGAN CRINA
Sitografie:
https://www.descoperă.ro Ilustrații:
www.cuvântul_ortodox.ro>recomandări Șerban Coroban, Diana Malița,
https://www.eubio.ro Drăgan Crina, Daniela Husar
COORDONATOR PROIECT EDUCATIV - prof. ANGELIA SPIRIDON
50
 Consiliul Școlar al Elevilor

ACTIVITATEA CȘE – CNSV în anul

școlar 2017-2018

14 Septembrie 2017 – emiterea primei Hotărâri

ce prevedea modificări ale Regulamentului
Intern al școlii, fiind aprobată de către Direcțiune
și Consiliul de Administrație.
5 Octombrie 2017 – Organizarea unui campionat de jocuri electronice
– participare numeroasă
27 Octombrie 2017 – Organizarea primului Miss Samuil Vulcan de
către CSE, cu ajutorul mai multor voluntari. Aproximativ 400 de persoane au participat, aducând primele
fonduri majore în consiliu.

12 Decembrie 2017 - Primăria Municipiului Beiuș împreună cu Consiliul Local aprobă după săptămâni
întregi de documentație și formalități finanțarea celui mai mare proiect al Consiliului Școlar de până atunci,
în valoare de 15.000 lei - realizarea unui sistem audio pentru întreaga școală. Scopul său este pentru
efectuarea mai facilă a anunțurilor de către Biroul Executiv CSE, Direcțiune, cât și sonerie, muzica recreativă
sau anunțuri în caz de calamități.
18 Ianuarie 2018 elevii vulcaniști coordonați de
CȘE s-au mobilizat pentru un flash-mob în vederea
acordării burselor de către autoritatea locală.
15 – 19 Februarie 2018 CSE a derulat următoarea
etapă în proiectul privind bursele, strângând peste 300
de semnături la Petiția adresată Primăriei.
23 Februarie 2018 – Împreună cu Primarul
municipiului am făcut o ședință pentru a discuta
problema burselor și eventualele negocieri. Rezultatul
a fost unul pozitiv, primarul fiind deschis cererii
Consiliului.
26 Februarie 2018 - Treasure Hunt de Dragobete - activitate ce prevedea ca elevii școlii să își
găseaască partenerul/a pe baza unei inimioare roșii/albastre și numerotate. Perechile au participat ulterior la
un treasure hunt, primele 3 câșigătoare fiind premiate cu câte o masă all inclusive la un Restaurant din Beiuș.

51
Consiliul Școlar al Elevilor

1 Martie 2018 - organizarea unui târg de prăjituri cu strângere de fonduri cu scop caritabil.
2 Martie 2018 - Gala Responsabilității Educative 2018, prima ediție, eveniment organizat de
Consiliu în premieră.

La sfârșitul anului școlar, în perioada 15-17 iunie 2018, la rugămintea CSE, doamna
Mihaela Tatu a venit în Beiuș pentru a susține un curs de 2 zile cu o grupă de tineri/elevi, pe teme
de dicție, oratorie și comunicare. Cursul a fost gratuit și s-a desfășurat la Principesa Margareta care
a sponsorizat evenimentul.

Cezar KOVACS, președinte CSE 2017-2018

Gânduri la ceas aniversar

Florentina, 1999: Mă bucur că am avut prilegiul să învăţ în acest liceu, unde profesorii au fost şi sunt nişte persoane
minunate cu o pregătire deosebită. Liceul Samuil Vulcan a dat României oameni deosebiţi cu un aport deosebit la
deosebit la Cultura Românească, deci sunt mândră că in continuare copiii mei pot să înveţe în acest liceu.
Claudia, 1998: Pe atunci şcoala era mai uşoară, nu se cereau atâtea referate şi atâtea teme, bacalaureatul era mai uşor, iar
copiii veneau mai cu plăcere la şcoală şi erau mai mulţi ca şi acum.
Olimpia, 1988: În Liceul Samuil Vulcan erau nişte profesori minunaţi, adevărate exemple de viaţă: prof. Gavril
Hădăreanu, prof. Maria Mărculescu.
Florica Cornelia, 1988 : ...a fost şi va fi mereu o instituţie de prestigiu din zona Beiuşului, susţinută de profesori
dedicaţi muncii lor. Profesorul care pentru mine a fost şi va rămâne un exemplu demn de urmat si pe care îl voi privi cu
respect şi admiraţie este domnul profesor Rus Ilie, omul care se impunea fără să-i porţi frică şi care explica pe înţelesul
tuturor. Eu, venind de la ţară, nu am avut bazele fizicii, dar prin muncă şi cu ajutorul domnului profesor am ajuns să
îndrăgesc fizica şi să o înţeleg. Am decis ca fiica mea să studieze aici pentru că aveam siguranţa că va avea de învăţat de
la profesorii din această şcoală.
Natalia, 1997: Păstrez multe amintiri frumoase din anii de liceu, dar printre cele mai dragi sunt, evident, orele de limba
franceză cu doamna prof. Sabău Cornelia. Păstrez cu drag în memorie sensibilitatea doamnei profesoare şi pasiunea
pentru limba franceză.
Florin, elev: Școala este și acum destul de plină de copii, însă din păcate unii au lăsat-o pentru alte ocupații sau nu
prea vin la ore, când ar trebui ca toți sa fie prezenți având aşa o şcoala buna ca a noastra.
Roxana, elevă: Unii profesori sunt oi în costume de lupi.
Larisa, elev : CNSV este, după părera mea, cea mai bună instituție de învățământ din Beiuş, de aceea am ales să studiez
aici. Profesorii sunt oameni de la care am de învățat, nu doar legat de materia care mi se predă, ci şi despre viață.
Carla, elevă: Sunt mândră că am posibiltatea să învăț la C.N. Samuil Vulcan care are nişte profesori devotați şi
modele de urmat în viață.
52
 Gânduri la ceas aniversar

Am rugat absolvenții să scrie, și pe FB, pe grupul CNSV, câteva gânduri îndreptate spre școala lor, spre
dascăli... Iată ce am primit:

53
Proiecte de succes

E moment aniversar! 190 de ani. E momentul bucuriei, dar și al bilanțului. Și nu am fi

avut atâtea realizări fără ei, partenerii noștri care ne-au susținut proiectele, au susținut
performanța în Colegiul Național ,,Samuil Vulcan” Beiuș.
Pentru tot, VĂ MULȚUMIM!
prof. Claudia BURAN
ASOCIAȚIA BUNUL SAMARITEAN
Şcoala ctitorită de Samuil Vulcan, episcop greco-catolic care a înţeles valoarea şi impactul
pe termen lung al educaţiei copiilor şi tinerilor români din Transilvania, ne-a ajutat pe noi,
generaţia 1985 de absolvenţi să ne formăm ca adolescenţi liceeni, iar apoi să ne îndreptăm paşii
spre centre universitare de prestigiu ale României. După obicei, la reunirea noastră noi,
absolvenţii ne bucurăm - la întâlniri de 10, 20, 25 sau 50 de ani, iar lecţia de dirigenţie, trecerea cu
un sentiment pios pe la mormintele profesorilor dispăruţi sau petrecerea de sâmbăta seara sunt
prilejuri de rememorare a unui timp trecut, special şi drag nouă.

relata Adrian Ciorna la ceas aniversar, acu’ 5 ani.

În primăvara anului 2010, un comitet iniţiat de Zamfir
Todor şi Adrian Ciorna la care au subscris Călin Moş, Horia
Degău, Claudia (Iştoc) Turc, Daniel Nicolae, Horia Ban, Anca
Fuliaş, Tibi Waxmann şi Cristina Birta au propus un program de
burse de merit pe discipline de studiu în amintirea profesorilor
care i-au format. Cu un efort de promovare intens, au reuşit să
adune bani pentru 9 burse a câte 1.200 ron! Bursele profesor
Milan Martinov (limba română), Profesor Florian Ban
(matematică) şi Profesor Gavril Hădăreanu (ştiinţe sociale) au
fost paşii pionier ai programului nostru anual. Astfel a luat
naştere un program care, cu ajutorul lui Dumnezeu, durează
până azi.
Opt ani de burse dăruite de absolvenții alumni cu
experiență, la final de an școlar, când ultimul sunet de
clopoțel se aude pentru o generație nouă de absolvenți... Iată
bursierii anului 2018, împreună cu profesorii coordonatori.

În 2012 a pornit o colaborare fructuoasă, proiectul Alerg pentru o cauză, inițiat de Remus
Sime și susținut de vulcaniști și nu numai (se cuvine să mulțumim și prietenilor lui Remus care s-au
alăturat necondiționat). Și iată…încă 5 ani de Burse Alerg pentru o cauză.
Mulțumim Niki, Adi și Remus! Felicitări absolvenților merituoși! Mulțumim donatorilor!
54
 Proiecte de succes

Asociația Avram Iancu Beiuș

Cunoscută în Țara Beiușului pentru activitățile cultural-patriotice desfășurate, Asociația Avram

Iancu este un bun colaborator al nostru. Mulți profesori vulcaniști sunt membri activi ai asociației,
participând cu drag, alături de elevi, la activitățile acesteia.
Proiectul IANCU (Inițiativă – Armonie – Națiune – Cultură – Unitate), finanțat de Primăria
Beiuș în 2017, a avut ca scop a fost punerea în valoare a patrimoniului cultural autohton şi cultivarea
sentimentelor de respect pentru valorile naţionale, prin promovarea acestora în cadrul unor evenimente
cultural-artistice și patriotice. Dacă activitățile principale – Concursul Avram Iancu, Craiul Munților și
Expediția „Pe urmele înaintașilor” – sunt deja cunoscute la nivelul județului, participarea Coralei
Bărbătești a Municipiului Beiuș la manifestările cultural-istorice a adus plusvaloare acestora. Beiușenii
s-au alăturat asociațiilor partenere la Țebea și Târnava de Criș. Într-un număr al său, ziarul Zarandul
face referire la înalta prestație a celor 70 de beiușeni prezenți la ceremonia de la Târnava de Criș,
corurile conduse de domnii Zoltan Boldiș și Cristian-Petru Gavriș sensibilizând participanții.

Incursiune în istorie. În noiembrie 2017 s-a desfășurat o activitate ce a marcat cei 99 de ani de
la Marea Unire: dl. Viorel Ianc – președintele Asociației, dl. Țoța Cristian – directorul Muzeului
Municipal Beiuș, dl. Gheorghe David – învățător la Școala Roșia și mare păstrător al tradițiilor locale –
au realizat o incursiune în istorie, în sala de gimnastică a Colegiului Național Samuil Vulcan, de unde în
1918 au pornit delegații cu credențiale către Alba Iulia să înfăptuiască unirea dorită de popor,
prezentând un film istoric realizat de domnul Simion Suciu. La finalul evenimentului toți cei prezenți
(pensionari, elevi si profesori de la 10 școli din zonă) au încins o horă mare, mulțumind în gând sau cu
voce tare înaintașilor că au făcut posibil ca noi să ne bucurăm că trăim pe pământ românesc…

De la tradiții la… HTML este un proiect inițiat de Asociația Avram Iancu Beiuș în parteneriat cu
Colegiul Național Samuil Vulcan Beiuș cu ocazia Săptămânii de programare – Code Week și în cadrul
evenimentelor Meet and Code, proiect finanțat de Asociația Techsoup cu 300 de euro. Pare puțin? Să știți că
se pot face multe chiar și cu bani puțini, important este să îți pese și să vrei să schimbi ceva. Noi zicem că am
reușit. Am reușit să adunăm 37 de elevi de gimnaziu după orele de program și să-i introducem în lumea
programării Web, în tainele limbajului HTML, am reușit să menținem legătura cu profesorii lor să nu cumva
pregătirea pentru orele de curs de a doua zi să aibă de suferit, am reușit să-i plimbăm pe meleaguri de
poveste, pe plaiurile Țării Beiușului, parcă pe urmele lui Păcală și a altor eroi din snoavele populare
românești, ca apoi ei – juniorii
cursanți – să creeze niște pagini
Web uimitoare, cu date și
fotografii originale, culese de ei
în excursie. Și, așa cum e în
povești, dacă n-ar fi…. nu s-ar
povesti…. Dacă nu ar fi fost ei,
voluntarii, elevi de liceu ai
Colegiului Național Samuil
Vulcan și ai Liceului Vocațional
Pedagogic Nicolae Bolcaș, nu
am fi avut ce să povestim.
Mulțumim Maria Bara,
Andrei Popa, Anton Vitez, Antoniu Ille, Bogdan Borza, Roberto Goicovici și Daniel Budo.

Finalul e un nou început ne spunem la bilanțul oricărei activități. Și iar pornim la drum….

… un proiect Erasmus +, Learning from Each Other, în parteneriat cu asociații din 5 țări.

55
Timp Liber

REBUS – LOCALITĂȚI DIN ,,ȚARA BEIUȘULUI”

realizat de Colectivul clasei a XI-a F , prof. coord. Marius Daniel POPA

Vertical – Unitatea de relief din Munții Apuseni unde este amplasat Colegiul Național ,,Samuil Vulcan”.
Pe orizontală veți descoperi așezări umane din unitatea de relief descoperită pe verticală.

EXPEDIȚIE ÎN BUCEGI
Adela CITREA, Clasa a IX-a A

Vacanța de vară.... am hotărât cu părinţii să

mergem la munte. Destinaţia aleasă a fost Munţii
Bucegi, să vizităm unul dintre cele mai importante
simboluri ale României: Sfinxul şi Babele.
Dar traseul a fost spectaculos. Ce am văzut?
Cascada Urlătoare, aflată la o altitudine de 1100m,
desfășura în zonă vuiet puternic si o cădere de la 15
m de apa. Această cascadă mi-a captat atenţia datorită
legendei sale: se zice că o frumoasă păstoriţă a fost
urmărită de doi fraţi care erau îndrăgostiţi de ea şi,
speriată, a scos un ţipăt şi s-a aruncat în gol,
transformându-se în această cascadă, iar cei doi fraţi
au împietrit şi trupurile lor le-am văzut lângă cascadă.
Am pornit însoţiţi de un ghid până la cota 2216 m, de unde puteam admira Sfinxul cu o înălţime de 8m
şi o lăţime de 12m lăţime, un conglomerat uriaş, solitar, care ne atrage prin forma sa pe care natura a
sculptat-o de-a lungul timpului. Eu l-am asemănat cu capul unui dac.
Ghidul ne-a informat despre legendele locale. Unul dintre mituri zice că Baba Dochia s-a transformat în
stană de piatră şi că Babele emană energii pozitive. În fiecare an, pe 28 noiembrie, are loc un fenomen unic:
la asfinţit câteva raze ale Soarelui coboară deasupra Sfinxului, formând o piramidă perfectă, fenomen pe care
mi-am dorit să-l surprind. Poate altă dată….
La anu’ ce-ar fi să mergem, pe 6 august, pe Vârful Toaca din Muntele Ceahlău, unde umbrele
muntelui se contopesc într-o piramidă spaţială.
Cu drag vă invit să încercați și voi traseele montane ale Bucegilor. Merită!
56
 Et in Arcadia Ego

Performanța, la loc de cinste în Colegiul Național ,,Samuil Vulcan” Beiuș

An școlar 2017-2018
1. Olimpiade și concursuri finanțate MEN
Disciplina Nume elev Clasa Premiul Denumire Concurs Profesor
Limba Olimpiada de limba și Roman Anamaria
română INCER MAIA XB M literatura română, jud. Diana
Limba Olimpiada Lectura ca
română VESA GEORGIANA MARIA XI M Abilitate de Viață – jud. Schilinka Ioana
CITREA MĂLINA VII I Olimpiada de limba
GAVRA AMALIA VII M franceză
Etapa județeană
Limba HORGE TEODORA VII M
Rada Ioana
franceză Mențiune Lăcrimioara
CITREA MĂLINA VII specială Etapa națională
BABĂU TUDOR IX A M
Limba TOMELE NINA IX E M Dăngulea Cristina
engleză VARIANINI GIULIA IX A M Olimpiada de limba
PETRILA ALEXANDRU VII M engleză, et. județeană Egyed Melania
BOGOȘEL FILIP VI M Olimpiada de matematică
Matematică ISPAS VLAD XII A M Etapa județeană Popa Maria Laura
Biologie GABOR ANAMARIA XI C M Olimpiada de biologie Popa Bota Violeta
Fizică HARTMANN MIRCEA XB M Olimpiada de fizică, jud. Rus Ilie
HELE VIOREL-GHEORGHE XI III Țoța Remus
Religie ILE IOAN ALEXANDRU X III
MARIAN RALUCA IX M Olimpiada de religie, jud. Tocuț Mirela
Logică, BUDO DANIEL ALIN MARIUS XII A I Made for Europe
argumentare Et. județeană Ilieș Mihaela Irina
și comunicare BUDO DANIEL ALIN MARIUS XII A II Et. națională
POPA ȘTEFANIA, IȘTOC MARIA VII Locul 10 Olimpiada de Cultură
Cultură POPA ȘTEFANIA, IȘTOC MARIA VII I Civică – etapa națională Peti Manuela
civică Otilia
CUC SORANA, CUC ANDRADA VII III etapa județeană
Peti Otilia, Buran
Istorie, BARTOȘ COSMIN IX A III Concurs Istorie si Claudia
Informatica societate în dimensiune Silaghi Adriana,
DANCE ANDREEA IX A II virtuală - județean Buran Claudia
Concurs Memoria Peti Manuela
Istorie STANCIU ANDREEA XD M Holocaustului et. jud. Otilia
Prietenii cls VI- Concursul Prietenii Popa Marius
pompierilor Echipaj gimnaziu VIII II Pompierilor, et.județeană Daniel
Echipaj BUZ ALEXIA, TIBOC
LUANA, BANDA ANAMARIA,
BOGDAN TAMAS, MATEI Concursul Călători prin
Istorie RARES, MATIU OANA V II istorie – etapa județeană Șora Silvia
DUMUTA MIRUNA, PASERE Concursul Istorie locală
Istorie ROXANA, TAICHIS MARIA XI E M – et.județeană Șora Silvia
ECHIPAJ GIMNAZIU VII M Concursul Sanitarii Gabor Gelu
Biologie ECHIPAJ LICEU XC M pricepuți – et.jud.
FOFIU GEORGE IX B M Budo Marius
TIC BARTOȘ COSMIN IX A M
Olimpiada de Tehnogia
Programare POPA ANDREI AURELIAN XII A II Informației Buran Claudia
în C# POPA CRISTIAN MIHAI XB M Etapa județeană

57
Et in Arcadia Ego

Disciplina Nume elev Clasa Premiul Denumire Concurs Profesor

PETRUSE MĂLINA XII B I
HORA DAVID V I
MIHOC GEORGE XE I
SFERLE EMA; KISS JANOS Liceu II
Educație SFERLE EMA XI E III
Olimpiada de Muzică,
muzicală KISS JANOS IX E M Cântați cu noi Vescan Gabriela
TUDORACHE DENISA XD M - Etapa județeană
ATUDOREI OLIVIA, MARC- VI si Campionatul Național de
SERB , NICORAS BOGDAN VIII I Sah Școlar E. Mușet Aurel-Dan
Șah TULEUNICORAS,PASCA,TRIPE IX si X II Polihroniade, jud.
TULEU GEORGIANA-MARIA Liceu M Coroiu Marcel
Olimpiada Națională a
Ed. fizica si TRANA ANDREI XI B II Sportului Școlar, etapa Popa Bota Ioan
sport ILEA ROBERT, MIHALCE GABI VIII III județeană

B. Concursuri în CAER, CAEJ, în parteneriat cu alte instituții

Disciplina Nume elev Clasa Premiul Nume Concurs Profesor
Limba - Festival International de Rada Ioana
PETRUSE CRISTINA XII B II
franceză, chanson francophone- Lăcrimioara, Vescan
Muzică JUDEA ALEXANDRA XII C III "Chants, sons sur scène" Gabriela
SFERLE EMANUELA XI E PS
KISS JANOS IXE PS
Festival International,
MIHOC GEORGE XE PS Vescan Gabriela
Deva
Ed. muzicală SFERLE EMANUELA, KISS XI E,
JANOS IX E PS
CITREA MĂLINA VII II
GAVRA AMALIA VII III "Prietenii Limbii Rada Ioana Lăcrimioara
HORGE TEODORA VII M Franceze"
TIT DRAGOS IX A II Et. națională
Limba
franceză VARIANINI GIULIA IX A M Fășie Denisa
SFERLE EMANUELA XI E II Venez dans le monde …
Buran C., Copil
Infopractic – softuri
Informatică SELEGEAN CARLA IX A I
Etapa națională
Olimpia
Matematică POPA CRISTIAN MIHAI XB I Buran C, Ienciu Marta
Cultura
Concurs Formidabilii Egyed Melania
generală Echipaj clasă Vll I
Biologie FAT LARISA, KOVACS CEZAR XI C III Popa Bota Violeta
Simpozion Regional
CUC MARIA, MIHOC ALEXIA IX C III
Gustă Știinta Schilinka Ioana
TOMA DARIA, ȚIȚ MIRUNA XI D I
CHEŢ PAULA XII D M Simpozion Regional
Limba Ojică Elena
română DREANA LUCA XII D III Gustă Ştiinţa
OJICĂ ANDREI XC III
BARTOȘ COSMIN IX A II Buran Claudia
MANEA ADELA XB M
BÂTE DARIUS XA I
NEAGU DENIS XI B I Utilizarea calculatorului
în reprezentări grafice,
BEJAN ALEXANDRU XI B II interjudețean
MIKLO BENIAMIN XI A II
TIC CUC ROBERT XA M
GAVRA ȘERBAN XI A M Hora Florentina

58
 Et in Arcadia Ego

CÂNDEA COSMIN XI B PS
FOFIU GEORGE IX B III Budo Marius
KOVACS BALAZS XI A M Hora Florentina

C. Clubul Sportiv Scolar CNSV – ATLETISM - profesor Dărăban Cristian

GOINA BIANCA C2 I -30m Judeteană
GOINA BIANCA C2 III- lungime Judeteană
GHERMAN ADRIAN C1 I- 30m Judeteană
GHERMAN ADRIAN C1 Campionatul Național II- lungime Judeteană
KRISTO RARES C1 pentru Copii III lungime Judeteană
de Sală
GOINA BIANCA C2 III - triatlon Zona
SZATMARI BOGLARKA C1 III - triatlon Zona
GOINA BIANCA C2 III - triatlon Finală/Națională
CHIREA BRIGITA C3 III - 50m Judeteană
GOINA BIANCA C2 I- 60m Judeteană
GOINA BIANCA C2 I lungime Judeteană
CHIS ANDRA C2 II - 600m Judeteană
SABAU ALEXANDRU C2 III - 600m Judeteană
SABAU ALEXANDRU C2 III - oina Judeteană
PRATA ANDREI C2 I – Oina Judeteană
PRATA ANDREI C2 II - 600 m Judeteană
SZATMARI BOGLARKA C1 I - 80m Judeteană
SZATMARI BOGLARKA C1 Campionatul Național I - 800m Judeteană
GHERMAN ADRIAN C1 pentru Copii I - 800m Judeteană
GHERMAN ADRIAN C1 în aer liber II - lungime Judeteană
GHERMAN ADRIAN C1 III - 80m Judeteană
POPA MADALINA C1 II - 800m Judeteană
KRISTO RARES C1 I- 80m Judeteană
KRISTO RARES C1 II - 800m Judeteană
GHERMAN ADRIAN C1 I - Lungime Zona
GHERMAN ADRIAN C1 III - 1500m Zona
SZATMARI BOGLARKA C1 I - Triatlon Zona
CHIS ANDRA C2 III - 500m Zona
GOINA BIANCA C2 II- Triatlon Zona
GOINA BIANCA C2 III- Triatlon Finală
SZATMARI BOGLARKA C1 II - Triatlon Finală
TODEA DENIS C1 III - Triatlon Finală

115 premii

28 Premii I 23 Premii II 26 Premii III

38 Mențiuni și premii speciale

59
 CUPRINS
Editorial 1
LA CEAS ANIVERSAR...
DE CE ALBA IULIA – ORAȘUL MARII UNIRI?
Întemeieri 3
ȘCOALA EPISCOPULUI SAMUIL VULCAN - 190 DE ANI,
ÎN ANUL CENTENARULUI ROMÂNIEI
Cronici Vulcaniene 7
LOIALITATEA UNUI DIRIGINTE
Efigii 9
AVEM MODELE – LE CINSTIM ȘI LE URMĂM
Centenarul Marii Uniri 11
1 DECEMBRIE 1918 – ZIUA SFÂNTĂ LA ROMÂNI. Beiușeni La Marea Unire
ROMÂNII ȘI ANII 1918-1919
100 DE ANI
Ultima oră. Noutăți editoriale 14
CU GÂNDUL LA BEIUȘ ȘI LA MAREA UNIRE A ROMÂNILOR
Alumni 16
UN DRUM SPRE ÎMPLINIREA PASIUNII. POVESTE DE ACASĂ
Amfiteatrul experiențelor culturale și științifice 19
FERICIREA – ÎNTRE CONSTRÂNGERE ŞI DESFĂTARE
OMENIREA ÎNCOTRO?
PLEDOARIE PENTRU ECONOMIE
ÎNTÂLNIRE CU FRANZ KAFKA
Saloanele Plai Românesc 25
190 DE ANI, 190 DE SONETE AMURG
UMORUL BRITANIC – SĂ RÂZI SAU SĂ PLÂNGI?
Sciencia – Didactica Militans – Ars longa 30
MULTIMEDIA IN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV
ASPECTE PALEOGEOGRAFICE ȘI GEOGRAFICE ALE ZONEI BEIUȘ
Experiențe de lectură 35
O CĂLĂTORIE NETERMINATĂ...
CARTEA - UNIVERSUL CUNOAŞTERII
Invitație la lectură 38
ȘI DACĂ ÎNTR-O ZI LUMEA TA N-AR MAI FI LA FEL?!
DRUMUL CĂTRE LIBERTATE
Zbor alb JOC REFLEXIV 40
PĂDUREA VARA ŞTII ? PENE
EU, PRIN MUZICĂ PRIMĂVARA
WORDS ARE MEANINGLESS IF YOU DO NOT TAKE ACTIONS
FAILURE CAN TURN INTO SUCCESS IF WE LEARN FROM IT
CÂND SPUI FERICIRE... MIROS A TINE
LEAVE SICK MASKS FEELINGS... DREAM LIFE
L’AMITIÉ L’ENFANT ET LE SOLEIL
Consiliul Școlar al Elevilor 51
Activitatea în anul școlar 2017-2018
Gânduri la ceas aniversar 52
Proiecte de succes 54
DEPENDENȚA / DEMENȚA DIGITALĂ
ASOCIAȚIA BUNUL SAMARITEAN
ASOCIAȚIA AVRAM IANCU BEIUȘ
Timp liber REBUS EXPEDIȚIE ÎN BUCEGI 59

Colectivul de redacție – Plai românesc, nr. 33, ISSN 1841-4095

Directori: prof. Mihaela Ilieș, prof. Viorel Gavra
Coordonatorii ediției: prof. Elena Ojică, prof. Claudia Buran
Coperta: Florian Ile, Andrei Maghiar Machetare: prof. Claudia Buran
Coordonator de rubrici, profesorii: Mihaela Ilieș, Teodor Rif, Ioan Dărăbăneanu, Elena Ojică, Claudia Iagăr,
Monica Simai, Ioana Schilinka, Otilia Peti, Silvia Șora, Adriana Silaghi-Lucaci, Natalia Heredea, Denisa Fășie, Alina
Popa, Tamara Motorga, Melania Egyed, Olimpia Copil, Angelia Spiridon, Maria Laura Popa, Alina Bornuz, Jemima
Fenesi, Gabriela Vescan, Violeta Secară, Andrei Indrieș, Marius Popa, Cătălin Iagăr.

60