Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de

organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care
întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber,
autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul
satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse
economice limitate.
În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei
de piaţă trebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor
condiţii:
 piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât şi
pentru cine să se producă în condiţiile libertăţii de acţiune a
agenţilor economici;
 deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi
firme, din interacţiunea acestora rezultând producţia globală
şi consumul;
 concurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât
mai mare reprezintă obiectivul major al activităţii şi criteriul
esenţial în evaluarea eficienţei acestuia;
 indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a
principiului eficienţei maxime, atingerea acestor interese
74
 realizându-se prin mecanismul preţurilor, numai în măsura în
care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele
celorlalţi;
 formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza
cunoaşterii de către agenţii economici, a cererii şi a ofertei;
 proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a
agenţilor economici;
 instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;
 intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul
instituţional al economiei de piaţă şi supravegherea
funcţionării normale a acestuia, prin folosirea cadrului legal şi
a pârghiilor economice;
 existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori
de producţie, mod de combinare a acestora, sistem financiar-
bancar etc.) ca o condiţie a satisfacerii decente a nevoilor
fundamentale ale tuturor cetăţenilor

Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

75
 Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul
mecanismului de stabilire a echilibrului economic, adică, modul în
care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru când se
produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari
modele ale economiei de piaţă:
1. Modelul neoclasic ce se caracterizează prin:
- sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie
minimă în economie;
- forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic,
care, datorită raportului cerere-ofertă va gravita în jurul
punctului de echilibru;
- rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în
concordanţă cu nivelul producţie şi necesităţile circulaţiei;
- variabila de comandă a sistemului economic este considerată
a fi oferta, acest model vizând în special nivelul
macroeconomic.

2. Modelul Keynesian care presupune:

- sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină
ci poate exista un punct de echilibru la o anumită rată a
şomajului;
- statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului
astfel încât între şomaj şi inflaţie să existe un raport optim
în diferite momente;

76
 - variabila de comandă a sistemului economic este cererea
agregată, acest model considerând că este greşit să se
extrapoleze funcţionarea nivelului microeconomiei la nivel
macroeconomic, care trebuie modelat conform propriilor
legităţi.

Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra capitalism”,

apreciază că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele:
1. Modelul neoamerican care se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale
este neglijabil şi are tendinţe de reducere;
- piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la
producător la consumator;

77
- preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de
condiţiile aleatorii ale pieţei;
- fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie
este neglijabilă;
- întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este
considerată ca fiind un bun comercial;
- piaţa financiară şi în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa
economică în raport cu alte forme de piaţă;
- pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia
economico-socială;
- un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după
regulile pieţei;
- grad redus de securitate economică faţă de riscuri, protecţia
fiind o problemă individuală.

2. Modelul renan, se bazează pe câteva principii de bază:

- piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se
intervenţia statului, care trebuie să fie apărătorul protecţiei
sociale şi a liberei negocieri;
- cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de
marfă;
- fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi
capitalul;

78
 - se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru
reducerea decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări;
- sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să
asigure finanţarea acestora pe termen lung;
- întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social,
nivelul salariilor depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de
alţi factori;
- un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură
un grad ridicat de protecţie socială prin grija autorităţilor
publice;
- sistemul de învăţământ este mai egalitar;
- clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte
puternică

Întreprinzătorul – principalul agent al economiei

Întreprinderea – tipologia întreprinderilor

79
 Întreprinderea sau firma reprezintă spaţiul în care se reunesc şi
se combină factorii de producţie, se desfăşoară procesul de producţie,
se produc bunuri economice şi se creează valoare nouă, pe baza
diviziunii sociale a muncii şi a cooperării directe şi indirecte, între
toţi cei care o compun şi o reprezintă.
În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii
economice şi funcţii sociale putând fi privită ca entitate, cu mai
multe dimensiuni:
- o dimensiune economică – pentru că aici se creează
avuţia;
- o dimensiune socială – pentru că desemnează o
comunitate de oameni ce muncesc împreună şi a
căror interacţiune o fac funcţională;
- o dimensiune juridică – pentru că se bucură de
autonomie, indiferent de mărimea sau natura
activităţii sale.

Firmele diferă între ele din multe puncte de vedere, dar, există
însă patru diferenţe majore:
1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de
organizare firmele pot fi:
- firmă patronală (familială) – deţinută de un individ
care îşi investeşte capitalul, ia decizii şi încasează
întregul profit;

80
- firme parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau
mai mulţi copropietari, care împart între ei profitul,
iau decizii împreună şi răspund faţă de datoriile
asocierii;
- corporaţii (societatea comercială pe acţiuni) –
reprezintă o entitate care poate să facă în numele
ei afaceri ca şi o firmă cu un singur patron sau ca
un parteneriat.

81
2. Din punct de vedere al modului de integrare a firmelor.
Dintre formele mai importante de integrare fac parte:
- integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce
operează în diferite stadii ale producţiei, fie în
calitate de ofertant fie de client, inclusiv prin
cumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul fiind
un holding;
- integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în
aceleaşi domenii de activitate, în scopul limitării
concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterea
eficienţei economice, rezultatul fiind apariţia unui
cartel.
3. Din punct de vedere al organizării interne a firmelor, toate
afacerile au componente structurale şi operaţionale,
modul în care arată şi sunt asamblate, fiind diferit de la o
firmă la alta.
4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor
presupune:
- înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;
- delegare şi raportare;
- centralizare şi descentralizare.

82
 Caracteristicile întreprinderii (firmei)
Indiferent de tipul său firma se caracterizează prin următoarele
trăsături:
1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice
sau prestarea de servicii;
2. Pentru a răspunde acestui scop, firma trebuie să dispună de
un patrimoniu, doar pe această bază fiind posibilă
asumarea riscului unei activităţi economice;
3. Firma combină factorii de producţie pentru realizarea unui
bun sau serviciu;
4. Firma de tip capitalist produce în exclusivitate pentru
piaţă, de aceea pulsul pieţei se reflectă în activitatea
ei. Deciziile acestora se bazează pe informaţii privind:
- cererea şi oferta celorlalţi producători;
- preţurile;
- indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării
forţei de muncă;
- investiţiile actuale şi de perspectivă.
5. Finalitatea firmei este maximizarea profitului, care
reprezintă condiţia supravieţuirii şi dezvoltării firmei
şi, indirect, condiţia prosperităţii sociale.

Întreprinzătorul

83
 În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este
legată de întreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate
economică, conduce întreprinderea în scopul realizării profitului.
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
1. întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind
responsabil de rezultatele obţinute şi repartizarea
veniturilor;
2. pregătirea de a-şi asuma riscul;
3. exercită funcţia de autoritate;
4. întreprinzătorul este un inovator;
5. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.

84
 Capitolul I
ÎNTREPRINDEREA ÎN CONDIŢIILE
ECONOMIEI DE PIAŢĂ
1. Economia de piaţă şi modelele ei. Reglementarea de către stat a
economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă
2. Întreprinderea verigă principală în condiţiile economiei de piaţă
3. Tipologia şi clasificatârea întreprinderilor
4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii, influenţa
concurenţei asupra activităţii ei
5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii
Reorganizarea şi sistarea activităţii întreprinderii

1.1. Economia de piaţă şi modelele ei. Reglementarea

de către stat a economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă
Economia de piaţă este o economie ce se bazează pe principii de
antreprenoriat liber, diverselor forme de proprietate asupra mijloacelor de
producţie, formarea preţurilor în condiţiile de piaţă, a relaţiilor contractuale
între agenţii economici, intervenţia limitată din partea statului în activitatea
de gospodărire.
Primele elemente ale economiei de piaţă au apărut odată cu apariţia
concurenţei între producătorii liberi în scopul creşterii veniturilor în
rezultatul producerii şi desfacerii bunurilor sociale.
Piaţa – 1) prezintă locul de vînzare-cumpărare a mărfurilor şi
serviciilor; 2) relaţiile economice ce ţin de desfacerea mărfurilor şi
serviciilor, în rezultatul cărora se crează cererea, oferta şi preţurile.
Structura pieţei este foarte variată După forma de vânzare a mărfurilor se
deosebesc pieţe de materii prime şi materiale, obiecte preţioase, mijloace
85
de producere, bunuri imobiliare, mărfuri de consum şi servicii, produse
informaţionale şi intelectuale (spirituale), invenţii, capital, valută, hârtii
de valoare, forţei de muncă ş.a. După cuprinderea teritorială se deosebesc
pieţe mondiale, zonale, regionale, pe ţări, iar privitor la fiecare ţară – sunt
pieţe interne şi externe. După nivelul de concurenţă sunt pieţe cu
concurenţă înaltă (libere), concurenţă monopolistă (închise). Se
deosebesc, de asemenea, pieţe legale (oficiale) şi nelegale (subrerane,
tenebre). Pieţele hârtiilor de valoare sunt de două tipuri: primare şi
secundare, unde are lor vânzare-cumpărare a hârtiilor de valoare [3, p.247].
Aşa dar, piaţa ca sistem dezvoltat a schmbului de mărfuri reprezintă un sistem de diferite elemente,
pieţe aflate în interdependenţă într-o “mare” piaţă (fig. 1.1). Fiecare din pieţele menţionate, la
rândul său, este compusă dintr-un şir de elemente mai mici. Piaţa îndeplineşte un şir de funcţii, în
primul rând, funcţiile de informaţie, intermediere, formare a preţurilor, de reglare şi sanare.

Piaşa forţei de muncă

Piaţa bunurilor de consum
Piaţa serviciilor
Piaţa mijloacelor de producţie

Structura pieţei Piaţa financiară

(piaţa capitalului de împrumut)
Piaţa hârtiilor de valoare
Piaţa de tehnologii
Piaţa bunurilor spirituale
Alte pieţe

Fig. 1.1. Structura pieţei

Principiile de bază ale formării şi dezvoltării economiei de piaţă sunt

libertatea, concurenţa, interesul individual, profitul şi autoreglarea
echilibrului între cerere şi ofertă.
Mecanismul funcţionării economiei de piaţă, bazat pe liberalismul
economic şi proprietatea privată, a fost argumentat şi expus de Adam Smith
în cunoscuta lucrare “Avuţia naţiunilor”. Ulterior acest mecanism a fost
completat şi dezvoltat de mai mulţi economişti.
Astăzi în literatura economică sunt formulate mai multe difiniţii ale
economiei de piaţă, însă conţinutul lor este acelaşi. Economia de piaţă
poate fi definităca un mod de organizare şi funcţionare a economiei în care
raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în producerea

86
bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie, iar
preţurile reglează accesul la bunurile economice [10, p.11].
În evoluţia sa, economia de piaţă a cunoscut mai multe etape de
dezvoltare. Economia de piaţă bazată pe concurenţa perfectă a existat şi
în secolul a XIX-lea. La această, activitatea economică era determinată de
jocul liber al forţelor pieţei. Producătorii şi consumatorii acceptau preţurile
stabilite de piaţă, bazată pe concurenţa unui număr mare de ageenţi
economici şi pe libertatea lor în folosirea factorilor de producţie şi de
realizare a câştigurilor.
În realitate, însă, o aşa concurenţă nu exista. Odată cu apariţia
corporaţiilor şi companiilor gigante pe piaţă s-a impus o nouă formă de
concurenţă – concurenţa de monopol – economia de piaţă s-a transformat în
economie de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă. În aceste condiţii
firmele mari pot dicta preţurile la bunurile pe care le produc [3, p.246].
Neajunsurile economiei de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă
pot fi parţial înlăturate prin intervenţia statului. Astfel, pe la mijlocul
secolului al XIX-lea, a apărut economia de piaţă dirijată de stat, care se
bazează pe imbinarea elementelor de autoreglare a pieţei cu intervenţia
statului în economie.
Promotoriul economiei de piaţă dirijate a fost savantul-economist
J.M.Keynes. Ştiinţa keynsionistă argumentează funcţionarea unor
mecanisme economice, bazânduse pe următoarele condiţii [3, p.174]:
a) nivelul de ocupare a forţei de muncă este determinat de volumul
producţiei;
b) cererea generală nu întotdeauna se stabileşte la nivelul mijloacelor
de plată, de oarece o parte din aceste mijloace se rezervează în
formă de economii;
c) volumul de producţie se determină după eficienţa activităţii de
antreprenoriat conform nivelului cererii în perioada ce urmează,
care corespunde caopitalului investit;
d) echilibrul dintre investiţii şi economii, confirmă comparabilitatea
ratei dobânzei bancare şi a ratei eficienţei investiţiilor, când
procesul de investire şi de economii devin practic independente.
Ştiinţa keznsionistă argumentează necesitatea reglementării de către
stat a economiei. Trecând etapele menţionate, s-a creat economia de piaţă
modernă, care astăzi funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Economia de
piaţă modernă se bazează pe preponderenţa proprietăţii private, pe libera
iniţiativă, pe existenţa concurenţei, pe formarea liberă a preţurilor, pe un
sistem financiar modern etc. Rolul principal în mecanismele economiei de

87
piaţă aparţine cererii şi ofertei, prin intermediul cărora se determină nivelul
şi structura producţiei, utilizării forţei de muncă şi capitalului.
Economia de piaţă este o economie liberă, bazată pe cerere şi ofertă,
schimbul liber, a liberei decizii economice, fără limitări şi constrângeri (o
economie a statului de drept), fără dirijare de către stat, fără directive
decizionale, guvernamentale, o economie a profitului. Economia de piaţă
modernă se sprijină, în primul rând, pe libera iniţiativă a tuturor agenţilor
economici în desfăşurarea activităţii lor. Însă în practică noi niciodată nu
vom putea vedea o economie de piaţă ideală. Piaţa întotdeauna într-o
anumită măsură se completează, limitează sau reglează de către activitatea
monopoliilor, organelor politice şi diferitor organizaţii.
Economia de piaţă (capitalistă) modernă în diferite ţări funcţionează
în diverse forme. În prezent în literatura economică sunt ivedenţiate trei
modele ale economiei de piaţă: a) modelul american; b) modelul economiei
sociale de piaţă; c) modelul japonez, numit şimodel al economiei de piaţă
orientată administrativ [10, p.15-19].
Modelul american al economiei de piaţă poate fi caracterizat drept un
model tipic liberal, în care rolul principal în dezvoltarea economiei îl joacîă
forţele pieţei. Sarcina statului în acest model se reduce la crearea condiţiilor
necesare fiecărui membru al societăţii pentru a-şi manifesta capabilităţile şi
se limitează prin crearea legislaţiei respective şi protejarea proprietăţii
private. Statul efectuiază o anumită reglementare, în special, asigurarea ;I
protejarea intereselor consumatorului. Acest model al economiei de piaţă se
bazează pe un mare stoc de capital, pe resurse materiale imense, pe o
monedă de circulaţie mondială, pe tradiţii progresiste de organizare a
proceselor de producţie şi pe o libertate sporită în activitatea economică.
Factorii nominalizaţi în ansamblu asigură un nivel înalt de eficienţă a
acestui model. Însă în ţările în curs de tranziţie spre economia de piaţă
majoritatea acestor factori lipsesc, ceea ce nu poate asigura aceeaşi
eficienţă înaltă a implementării modelului american al economiei de piaţă.
Modelul economiei sociale al economiei de piaţă a fost constituit în
anii de după acel de-al doilea război mondial şi astăzi funcţionează cu
succes în majoritatea ţărilor din Europa de Vest. Obiectivul principal al
acestui model este asigurarea respectării principiilor funcţionării economiei
de piaţă cu condiţia asigurării echităţii sociale. Funcţiile principale ale
statului se manifestă, în primul rând, în rezolvarea problemelor sociale.
Acest model prevede asigurarea unui nivel de trai convenabil tuturor
categoriilor populaţiei.statul este responsabil de realizarea unor politici
monetare şi fiscale optime şi de asigurarea ocrotirii sănătăţii populaţiei, de
educaţia ei şi respectarea drepturilor fiecărui cetăţean la locuinţă
88
corespunzătoare. Desigur, în diferite ţări ale Europei de Vest modelul
economiei sociale de piaţă are şi unele caracteristici specifice,condiţionate
de particularităţile acestora. Dar esenţa şi obiectivul principal ale economiei
de piaţăsociale rămân aceleaşi.
Deşi economia socială de piaţă este aplicată în toate ţările din Europa
de Vest şi cea de Nord, drept model de economie care respectă şi
promovează mai insistent valorile social-democratice este considerat cel
care funcţionează în Suiedia. Anume în Suiedia se promovează o politică
de redestribuire echitabilă a veniturilor, în baza ei fiind creat un sistem
eficient de asigurare socială a întregii populaţii. În această ţară este aplicată
una din cele mai înalte rate ale impozitelor marginale.
Modelul japonez este un model deosebit al economiei de piaţă
orientată administrativ. Rolul statului în economia japoneză este important.
Statul, promovând o politică financiară stabilă şi acordând unele facilităţi
susţine şi acţiunile de economisire şi de creştere a investiţiilor. După cel de-
al doilea război mondial statul japonez, prin diverse măsuri administrative,
a protejat piaţa internă până când corporaţiile locale s-au naturalizat,
producţia lor devenind competitivă pe piaţa internaţională. Acest model a
asigurat o rată accelerată a creşterii economiei naţionale, un succes
spectaculos în domeniul exportului. Aceste succese în Japonia au fost
obţinute datorită faptului că statul a stimulat, în primul rând, creşterea
producţiei, şi nu consumul. După cum se ştie, în Japonia sistemul
educaţional îi deprinde pe copii să înfrunte greutăţile încă la vârsta
copilăriei, să muncească din greu şi cinstit şi să-şi minimizeze timpul
pentru recreare şi consum. Este clar că acest model al economiei de piaţă
nu ar avea succese în ţările europene.
Aceste trei modele ale economiei de piaă reprezintă diferite variante a
economiei capitaluiste contemporane. Ele se deosebesc, în primul rând,
prin rolul care îl are statul în activitatea economică. Orice economie de
piaţă trebuie să se bazeze pe principiile funcţionării pieţei – libertatea,
concurenţe, profitul, interesul individual şi autoreglarea. Principala funcţie
a statului în activitatea economică este crearea legislaţiei necesare, capabile
să asigure funcţionarea corectă a mecanismelor pieţei.
Ţările din Europa Centrală şi cea de Est, în curs de tranziţie spre
economia de piaţă, sunt în drept să-şi aleagă modelul propriu al economiei
de piaţă, care ar deveni punctul final al tranziţiei spre economia de piaţă.
Cercetările efectuate în acest domeniu ne permite să concluzionăm că
pentru Republica Moldova, precum şi pentru alte ţări, cel mai eficient
model ar fi cel al economiei sociale de piaţă, care funcţionează astăzi cu
succes în diferite ţări din vestul Europei [10, с.18] .
89
 Reglementarea de stat a economiei (R.S.E.) în condiţiile economiei
de piaţă reprezintă un sistem de măsuri cu caracter legislativ, executiv şi de
control, promovate de instituţiile autorizate de către stat şi anumite
organizaţii obşteşti în scopul stabilizării şi adaptării sistemului economic-
social existent la condiţiile noi. R.S.E. se prezintă ca reacţie la dificultăţile
şi contradicţiile în dezvoltarea social-economică. În linii generale
reglementarea de stat a economiei include: prognozarea, planificarea,
finanţarea, bugetarea, fiscalitatea (inpozitarea), creditarea,
administrarea, evidenşă, control. Reglementarea de către stat are loc cum
în economiile centralizat administrate, aşa şi în condiţiile eonomiei de
piaţă, însă formele de reglementare se deosebesc esenţial. În economia
centralizată se pune accentul pe planificarea de directivă şi administrare, pe
când în economia de piaţă – bugetare, fiscalitate, creditare, achiziţii de stat,
limitări legislative [3, p.76].
Intervenţia statului în economia de piaţă contemporană presupune
crearea mecanismelor economice, care reprezintă un complex de metode şi
pârghii de reglementare a activităţii economice. Aceste metode şi pârghii
pot fi de caracter economic, organizaţional sau de drept.
Mecanismul reglării de stat a economiei (RSE) se perfecţionează
permanent, indiferent la ce principii se orientează guvernele, la principiile
monetariste sau au înclinaţia de a folosi mijloace mai drastnice –
instrumente dereglementare bugetară. În condiţiile contemporane practica
RSE s-a dovedit a fi destul de rezultativă, pentru a nu admite criza totală şi
apariţia şomajului de dimensiuni social-primejdioase.
Dacă să generalizăm metodele de reglementare a economiei din partea
statului expuse în literatura contemporană, pot fi divizate următoarele
direcţii [2 , p.221] :
Primul. Organele puterii de stat determină baza legislativă, în
corespundere cu care se stabilesc normele fundamentale (regulile) de
împroprietărire şi de funcţionare a pieţei.
Al doilea. Organele de stat de toate nivelurile reglementează compor-
tamentul economic, fixînd regulile (normele) de activitate ale
întreprinderilor, ce cuprind: cerinţele zonale limitînd folosirea pămîntului,
repartizarea şi construirea obiectelor, regulile de securitate tehnică şi
ocrotire ale sănătăţii la întreprinderi, iar în unele cazuri chiar interzic
complet unele activităţi, de exemplu, realizarea heroinei. Unele reguli ţin de
activitatea tuturor întreprinderilor, printre care: legile contra escrocheriei şi
a discreditării de rasă la încadrarea în muncă, de asemenea legile antitrust
ce interzic încheierea acordurilor între concurenţi cu stabilirea preţurilor
fixe etc.
90
 Al treilea. Organele de stat de toate nivelurile efectuează politica
fiscală prin intermediul căreia exercită o influenţă decisivă asupra întregii
vieţi economice a ţării. Realizînd concepţia lor şi controlul asupra masei
monetare în economie, organele de stat deseori încearcă să introducă
corective în oscilaţiile economice, ce e drept, nu fără succes.
Al patrulea aspect. Prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor statul
desigur, joacă rolul principal la repartizarea resurselor în economie.
Soluţionând problema "ce", "cum" şi "pentru cine", statul selectează
multe din cele ce se produc, începînd cu domeniul apărării, învăţămîntului
şi terminînd cu arta. Statul influenţează asupra procesului de producţie prin
intermediul reglementării şi al legislaţiei. El acţionează în interesul celor
pentru cine se produc bunurile materiale cu impozite şi transferuri, prin
intermediul cărora se ia venitul unora şi se transferă altora.
În afară de acţiunea directă statul exercită o influenţă indirectă la
repartizarea resurselor prin impozite (subsidii care-s contrar opuse
impozitelor) asupra preţurilor, ce se răsfrâng la nivel de producţie şi
consum al mărfurilor. Deoarece, stabilind la careva produse, de exemplu la
ţigări, impozite (accize), statul de fapt frînează fabricarea producţiei date,
iar cînd introduce subsidii la anumite produse, de exemplu la lapte, el
contribuie la sporirea volumului de producţie etc.
Al cincilea aspect. O pârghie nu mai puţin importantă de înrîurire a
statului este grija pentru bătrâni şi bolnavi, ca una din principalele sarcini
ale organelor de stat. Pot fi numite şi alte aspecte de activitate, unde rolul
statului este destul de mare în condiţiile relaţiilor de piaţă.
În decursul dezvoltării lor istorice ţările cu economia de piaţă au creat
un set de instrumente economico-financiare, prin intermediul cărora statul
dirijează destul de efectiv economia. Reglementarea de către stat în ţările
cu economie de piaţă dezvoltată se efectuează prin intermediul legislaţiei,
mecanismului financiar-creditar, reglementării masei monetare, a politicii
valutare şi vamale, stabilirii unor normative economice, înlesniri şi
sancţiuni, preţuri, norme şi standarde, cote şi licenţe, interdicţii şi restricţii,
prin prognozare şi planificarea indicativă, elaborarea şi realizarea
programelor complexe cu destinaţie specială, a comenzilor de stat,
investiţiilor capitale din mijloacele centralizate, operaţiuni pe piaţa hîrtiilor
de valoare, repartizarea centralizată a unor resurse materiale, planificarea în
cadrul întreprinderilor şi organizaţiilor, politica socială (în domeniul
demografiei, angajării în cîmpul muncii, migraţiei, protecţiei sociale a
populaţiei, pregătirii şi reciclării cadrelor ş.a.), prin încheierea contractelor
guvernamentale cu alte state şi organizaţii internaţionale, al politicii
antimonopol şi anticriză etc.
91
 În orice timp, dar mai cu seamă în perioada de ieşire din criză,
relansarea economiei este imposibilă fără acţiuni bine determinate din
partea statului.

1.2.Întreprinderea - verigă principală în

condiţiile economiei de piaţă
La toate etapele de dezvoltare a economiei principalulu ei element a
fost întreprinderea. Întreprinderea de producţie este o unitate specializată
sepatrată, temelia căreia o constituie colectivul de munca profesionist
organizat, capabil să producă, cu ajutorul mijloacelor de care dispune,
articolele necesare consumatorilor (să execute lucrări, să presteze servicii)
cu destinaţia, profilul şi în asortimentul cuvenit Din întreprinderile de
producţie fac parte uzinele, fabricile, combinatele, carierele, minele,
porturile, drumurile, bazele şi alte formaţiuni economice cu profil de
producţie.
Mediul intern al întreprinderii îl constituie oamenii, mijloacele de
producţie, infoemaţia şi mijloacele băneşti. Rezultatul interacţiunii dintre
componentele mediului intern este producţia finită (lucrările efectuate,
serviciile prestate) (fig.1.2.).

Mediul intern
Oamenii Mijloacele Rezultatul activităţii
(personalul) de producţie
PRODUCŢIA
PRODUCŢIE

Banii Informaţia

Fig. 1.2. Întreprinderea de producţie

Mediul exterior, care asigură nemijlocit eficienţa funcţionării

întreprinderii îl constituie, în primul rând, consumatorii de producţie,
furnizorii componentelor de producţie, precum şi organele de stat şi
populaţia din apropierea imediată a întreprinderii (fig. 1.3).

Organele centrale şi locale ale

puterii
органы власти
92
 Furnizorii
de componente Întreprinderea de producţie Consumatorii de
ale producţiei producţie
продукции

Populaţia

Fig.. 1.3. Mediul exterior al întreprinderii de producţie

Întreprinderea poate avea diverse secţii şi alte subdiviziuni similare

sau secţii şi sectoare, unite într-un singur complex tehnologic şi în
rezultatul activităţii cărora se lancează unul şi acelaşi produs. Fiecare
întreprindere industrială se află în legătură strânsă cu alte diverse structuri
ale economiei naţionale. Ea primeşte de la furnizori materie primă,
materiale, energie electrică, combustibil şi materiale lubrifiante, maşini şi
utilaje tehnologice, concomitent drept intermediari se prezintă organizaţiile
de aprovizionare şi transport. Întreprinderea livrează produsele sale
diverşilor consumatori – individuali sau în grup.
În conformitate cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova
organizaţiile comerciale - persoane juridice pot fi constituite sub formă de
întovărăşiri şi societăţi economice, cooperative de producţie, întreprinderi
de stat şi municipale. La rândul lor, întovărăşirile economice pot fi create
sub formă de întovărăşiri complete sau în comandită (de încredere), iar
societăţile economice – sub formă de societăţi pe acţiuni (de lip liber şi
închise), societăţi cu răspindere limitată şi suplimentară.
Intenţionând să să-şi creeze o întreprindere, orice întreprinzător
trebuie mai întâi să-şi formuleze o idee clară despre tipul şi activitatea
viitoare a acesteia. Volumul de producţie preconizat sau serviciile ce vor fi
prestate în viitor trebuie să fie asigurate cu toate resursele materiale
necesare. Trebuie de asemenea să fie luate corect în calcul posibilităţile de
completare a capitalului propriu. Toate aceste aspecte urmează să fie fixate
în documentul principal planul de business al antreprenorului1.

1
Conţinutul şi ordinea de alcătuire a planului de business se examinează detaliat într-un alt capitol al
manualului.
93
 O sarcină importantă a întreprinderii este obţinerea venitului de la
realizarea în rândurile consumatorilor a peoducţiei sale (lucrărilor
executate, serviciilor prestate). Cu ajutorul venitului obţinut se satisfac
cerinţele economice şi sociale ale colectivului de muncă şi ale posesorilor
mijloacelor de producţie.
Întreprinderea industrială, ca sistem de producţie, are la temelia ei
anumite legături între intrări – resurse şi ieşiri - producţie, care împreună
formează un tot întreg în scopul organizării peoducţiei. Schematic acest
proces se prezintă în modul următor (fig. 1.4).

RESURSELE PEODUCŢIA

MATERIALE PRODUSUL X
PROCESELE DE
INTRĂRI ENERGETICE PRODUCŢIE PRODUSUL Y
IEŞIRI
DE MUNCĂ PRODUSUL Z

Fig. 1.4. Întreprinderea industrială ca sistem de producţie

Indiferent de forma de proprietate, de regulă, întreprinderea

funcţionează în regim de autogestiune autorecuperare şi autofinanţare
depline. Ea încheie în mod independent contracte cu consumatorii de
producţie şi cu furnizorii de resurse necesare şi se achită cu ei.
Funcţiile principale ale întreprinderii de producţie sunt:
 fabricarea produselor pentru consumul individual şi de producţie;
 vânzarea şi realizarea producţie către consumator;
 deservirea postrealizare a producţiei;
 asigurarea tehnico-materială a producţiei la întreprindere;
 dirijarea şi organizarea muncii personalului la întreprindere;
 dezvoltarea multilaterală şi sporirea volumului de producţie la
întreprindere;
 activitatea antreprenorială;
 plata impozitelor, achitarea cotizaţiilor şi plăţilor obligatorii şi benevole
în buget şi îndeplinirea obloigaţiilor sale faţă de alte organe financiare;
 respectarea legilor statului, a standardelor şi normativelor în vigoare.
Funcţiile întreprinderii se concretizează şi se precizează în dependenţă
de: mărimea întreprinderii; aparteneţa ramurală; gradul de specializare şi
cooperare; exisoenţa infrastructurii sociale; formele de proprietate; relaţiile
cu oeganele locale ale puterii.

94
 Administraţia şi personalul întreprinderii au obligaţia să aibă grijă ca
produsele pe care le livrează să fie de calitate suficient de înaltă şi relativ
ieftină. Şi una, şi alta sunt necesare pentru cucerirea şi menţinerea pieţei
respective de desfacere.
Întreprinderea industrială constituie un sistem nu numai de producţie,
ci şi social. De fapt în colectivele de muncă ale întreprinderilor de producţie
se hotărăşte destinul stăriişi a evoluţiei economiei şi a politicii ţării.

1.3. Tipologia şi clasificarea întreprinderilor

Criteriile principale de clasificare a întreprinderilor sunt: specializarea
ramurală şi pe obiecte; structura producţiei; capacitatea potenţialului de
producţie (mărimea întreprinderii).
În funcţie de ramura economică întreprinderile se divizează în:
 întreprinderi industriale de fabricare a maşinilor, utilajului,
instrumentelor, dobîndirea materiei prime, producere a materialelor,
energiei electrice şi a altor mijloace de producţie;
 întreprinderi agricole de creştere a culturilor cerealiere, legumelor,
fructelor, animalelor, culturilor tehnice;
 întreprinderi de construcţii şi transport.
Din punctul de vedere al necesităţilor umane cele mai importante
sunt întreprinderile de producere a obiectelor de consum, adică
întreprinderile agricole, alimentare, ale industriei uşoare, industriei
constructoare de maşini, chimice, de prelucrare a lemnului, ale gospodăriei
comunale şi locative.
Ramurile mari ale economiei se divizează în ramurimai mici,
specializate – bunăoară, industria se împarte în 2 ramuri specializate mari:
de explorare şi de prelucrare. La rândul ei, ramura prelucrătoare se
divizează în: industria uşoară, alomentară, grea etc.
Întreprinderile pot fi de specializare îngustă, care fabrică un
asortiment limitat de produse, şi de profil larg, ce produc un asortiment
larg de articole cu destinaţie diversă (cel mai adesea acestea pot fi întâlnite
în industrie şi agricultură). În asemenea ramuri ca industria chimică, textilă
şi siderurgie există întreprinderi combinate. Esenţa lor constă în faptul că
un anumit tip de materie primă sau de producţie finită la una şi aceeaşi
întreprindere se transformă paralel sau consecutiv în alt tip, iar apor în tipul
următor. Bunăoară, în cadrul industriei textile combinarea de acest tip se
manifestă la fabricarea firelor, din care se produce aţă,iar din aţă – pânză.
Clasificarea întreprinderilor după capacitatea potenţialului lor de
producţie (mărimra întreprinderii) a căpătat cea mai largă răspândire. De
95
regulă, toate întreprinderole se împart în 3 grupe: mici, mijlocii şi mari. La
raportarea întreprinderii către una din grupele date se folosesc următorii
indicatori: numărul de lucrători, volumul valoric al producţiei, costul
dondurilor fixe de producţie.
Sistemul sovietic centralizat de dirijare a economiei în trecut se
sprijinea în temei pe asociaţiile de producţie mari şi le stimula dezvoltarea.
Întreprinderile mari din contul concentrării producţiei, al specializării
interne şi cooperării au anumite avantaje. Spre exemplu, pentru fabricarea
unor articole în serii mari se aplică utilaje şi tehnologii, ce dispun, de
regulă, de un potenţial economic mai mare, în comparaţie cu cele ce se
utilizează la producerea articolelor în serii mici.
În condiţiile economiei de piaţă se creează condiţii pentru dezvoltarea
businessului mic şi mediu. Întreprinderile mici apar nu numai în calitate de
concurenţi ai monopolurilor, ci şi ca sateliţi ai acestora, ele pot realiza
orice cen de activitate, care nu este interzis de legislaţia în vigoare. O
funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea întreprinderilor mari
de grişa pentru producerea mărfurilor în serii mici. Astfel, întreprinderile
gigante de construcţie a automobilelor din S.U.A, Japonia au zeci de mii de
de firme antreprenoriale mici, care asigură asamblarea pieselor, detaliilor, a
unor blocuri nu prea complicate. Trebuie să se ştie însă că această
cooperare a întreprinderilor specializate este posibilă doar asigurând un
grad înalt al disciplinei livrărilor, atât în ce priveşte termenele de livrare,
cât şi calitatea prosucţiei. În ţările menţionate antreprenoriatului mic îi
revine până la 50% din produsul naţional global.
Experienţa acumulată de-a lungulanilor de diverse ţări a arătat că fărăo
reţea extinsă de întreprinderi mici nu e posibilă funcţionarea pieţei de
mărfuri – întreprinderile mici sunt mai dinamice, mai uşor de manevrat.
Existenţa unui număr suficient de întreprinderi mici permite restructurarea
intensă a complexului economic. Alre avantaje ale întreprinderilor mici ar
putea fi:
 crearea unui număr considerabil de locuri de muncă şi atragerea în
activitatea lor a forţei de muncă libere;
 accelerarea realizării inovaţiilor tehnico-ştiinţifice;

96
 relansarea întreprinderilor ce staţionează şi a artizanatului;
 contribuţia la dezvoltarea economică şi socială a orăşelelor şi
localităţilor mici etc.
Crearea întreprinderilor mici permite de asemenea comasarea unor
întreprinderi, separarea din componenţa lor a unor unităţi structurale pentru
a fi procurate ulterior în proprietate colectivă.
Structura întreprinderii constituie componenţa şi coraportul dintre
verigile ei interne: secţii, laboratoare şi alte subdiviziuni, din care se
compune obiectul economic unitar (fig.1.5). Structura întreprinderii este
determinată de următorii factori principali: mărimea întreprinderii; ramura
de producţie; nivelul tehnologic şi gradul de specializare al întreprinderii.

Organele de conducere ale întreprinderii

(directorul, adjuncţii directorului şi alţi
conducători)

Secţiile funcţiona-le, Secţiile Secţiile auxiliare Alte organizaţii

laboratoarele, alte întreprinderii de şi de deservire, auxiliare,
servicii nepro-ductive bază, filialele depozitele Social-comunale)

Locurile de muncă

Fig. 1.5. Structura întreprinderii

Nu există nici o structură standard stabilă. Ea este corectată în

permanenţă sub acţiunea conjuncturii economice şi de producţie, a
progresului tehnico-şriinţific şi a proceselor social-economice. Pentru
îndeplinirea diverselor obligaţiuni, la înmari şi medii se creează
subdiviziuni structurale speciale – secţii, ateliere. La întreprinderile mici
obligaţiunile în cauză se distribuie între personal prin acord reciproc.
Secţiile de producţie (filialele, sectoarele, atelierele) se împart în două
grupe: secţiile producţiei de bază; secţiile auxiliare şi de deservire În
secţiile producţiei de bazăse fabrică producţia destinată realizării. Sarcina
secţiilor auxiliare este de a asigura funcţionarea ormală fără întreruperi a
97
secţiilor producţiei de bază. Există următoarele forme de specializare a
secţiilor: pe obiecte; pe metale (agregate); după tehnologie (stadii);
teritorială.
Locul de muncă este zona în care se află lucrătorul şi în care îşi
găseşte aplicare munca sa. În funcţie de specificul procesului de producţie
şi caracterul muncţii executate locul de muncă poate fi:
 simplu (când 1 lucrător deswerveşte 1 agregat);
 multiplu (când 1 lucrător desrveşte câteva agregate, bunăoară, în
industria textilă şi cea constructoare de maşini);
 colectiv (în industria chimică, ptrolieră, siderurgică, ăn unele subramuri
ale industriei alimentare; la deservirea unor mijloace de transport de
dimensiuni mari – avioane, nave maritime şi fluviale, locomotive;
bunăoară, un laminor mare dela o uzină metalurgică deserveşte
concomitent până la 120 muncitori);
 staţionar (nemişcat – l maşini, utilaje, totodată obiectele muncii se
transmit nemijlocit lalocul de muncă);
 mobil (exemplu, maşina de perforare, automobilul,trenul etc..);
 spaţial (explorarea geologică, deriticarea încăperilor, paşterea
animalelor etc.).
Condiţiile, în care se desfăşoară procesul de muncă, acţionează
nemijlocit nu numai asupra rezultatelor muncii, dar şi sănătăţii omului. De
aceea specialiştii studiază posibilităţile funcţionale ale oamenilor în scopul
de a de a le crea un mediu de lucru optimal, ce asigură un grad înalt al
productivităţii şi calităţii muncii şi concomitent confortul necesar şi
menţinerea stării de sănătate a lucrătorului.

1.4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii.

Influenţa concurenţei asupra activităţii ei
În condiţiile actuale ale economiei de piaţă antreprenorul şi, masi ales,
antreprenorul ocupat în sfera producţiei se confruntă cu o mulţime de
probleme.
Prima din ele este necesitatea de a se găsi pe sine în spaţiul economic,
sau,cum se spune, de a-şi găsi “nişa economică ”. Pentru aceasta e
necesară studierea pieţei, a cererii şi ofertei la mărfurile respective,
98
posibilităţile de obţinere a unoe facilităţi – creditare, fiscale etc. Astfel se
clarifică condiţiile generale pentru investirea mijloacelor.
Determinându-şi “nişa economică”, antreprenorul se poate decide
asupra specializării întreprinderii sale. Mai trebuie apreciate posibilităţile
viitorilor consumatori, acumulate datele privind multitudinea de concurenţi,
soluţionată problema mijloacelor tehnice şi tehnologiei,cu care se va
fabrica producţia.
O importanţă tot atât de mare va trebui acordată alegerii formei de
antreprenoriat, în primul rând, asupra celei individuale sau colective.
Alegând forma individuală, antreprenorul acţionează cu riscul propriu.
Preferând forma colectivă, antreprenorul va împărţi responsabilitatea cu
partenerii de întreprindere.
Conform legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova persoanele
juridice - organizaţii comerciale, se pot constitui sub formă de:
întreprinderi individuale; societăţi în nume colectiv, societăţi în
comandită; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată;
cooperative de producţie; întreprinderi de arendă; întreprinderi de stat şi
municipale. Principiile de constituire şi funcţionare a acestora sunt expuse
în capitolul următor.
Alegere formei de antreprenoriat este o etapă de mare importanţă. De
aceea nu trebuie să ne bazăm doar pe intuiţia şi preferinţele proprii. Trebuie
săţinemcont şi de mediul economic, juridic, de ordinea publică,în care
urmează să funcşioneze întreprinderea.
Pasul următor e formarea bazei de producţie. Antreprenorul trebuie să
procure sau să ia în arendă încăperi de producţie şi auxiliare, utilaj,
strunguri, instrumente, să procure materie primă şi materiale, semifabricate,
piese de completare, să angajeze forţă de muncă etc.
O altă etapă importantă este atragerea mijloacelor financiare.
Antreprenorul sau partenerii săi la început, de regulă, nu dispun de mijloace
proprii suficiente. Deficitul de mijloace băneşti poate fi depăşit prin emitere
de acţiuni, adică prin transmiterea parţială a dreptului de participare la
capitalul şi profitul întreprinderii, creanţe proprii,precum şi prin obţinerea
unor credite de la băncile comerciale (pe termen scurt, mediu sau lung).
Emiţând sau procurând acţiuni, obligaţii, alte hârtii de valoare,
întreprinderea apelează astfel la piaţa de valori, adică la piaţa hârtiilor de
valoare. Totodată întreprinderea interacţionează cu multe organizaţii: burse
de valori, instituţii financiar-creditare, fonduri de investiţii,investitori
individuali etc.

99
 Acesta este nomenclatorul aproximativ al relaţiilor de producţie şi de
piaţă ale întreprinderii. Pe măsura dezvoltării relaţiilor de piaţă această listă
se va extinde şi se va completa.
Concurenţa şi întreprinderea. Un factor de mare importanţă în
economia de piaţă este spiritul rivalităţii, care determină în mare măsură
formele de activitate economică a oamenilor. Cea mai evidentă manifestare
a spiritului de rivalitate este concurenţa. Concurenţa reprezintă întrecerea
economică dintre producătorii de mărfuri similare pe piaţă pentru atragerea
a cât mai mulţi cumpărători şi obţinerea pe această cale a unui câştig
maximal.
Mecanismul de piaţă al cererii şi ofertei familiarizează întreprinderile
producătoare, iar prin intermediul acestora furnizorii de resurse, cu
cerinţele cumpărătorilor. Însă anume concurenţa impune întreprinderile
producătoare şi furnizorii de resurse săsatisfacă în modul cuvenit aceste
doleanţe ale consumatorilor. Concurenţa generează extinderea producţiei şi
reducerea preţurilor până la nivelul corespunzător cheltuielilor de producţie
Însă acestea nu epuizează acţiunea benefică a concurenţei asupra
economiei şi eficienţei ei. Concurenţaimpune întreprinderile să utilizeze
mai din plin realizările progresului tehnico-ştiinţific, să folosească tehnică
şi rehnologii performante, metode moderne de organizare a producţiei şi
muncii.
O noţiune contrară concurenţei este monopolul. În condiţiile de
monopol pe piaţă există un singur vânzător şi mulţimea de cumpărători.
Fiind producătorul unic al mărfii date, monopolistul fixează la această
marfă pe piaţă un preţ monopolist înalt. Drept rezultat, societatea va suporta
cheltuieli mari, deoarece un număr relativ mai mic de consumatori vor
procura marfa, produsă şi oferită în condiţii de monopol, iar cei care
procură această marfă vor plăti pentru ea maimult. În condiţiile concurenţei
libere monopolistul va avea o ofertă mai mică.
Însă monopolistul nu poate ridica preţul la infinit. Înainte de a lua
decizia cu privire la preţ, monopolistul studiază cererea pe piaţă, analizează
cheltuielile întreprinderii sale, cheltuielile pentru desfacerea mărfii.
Conform curbei cererii pe piaţă, cu cât e mai mare preţul, cu atât e mai
mică cererea şi viceversa; concomitent monopolistul sixeyză preţul mărfii
şi stabileşte volumul de producere şi realizare a acesteia.
Sunt general cunoscute şi neajunsurile din partea firmelor mari, care
nu sunt în stare să urmărească toate mărfurile lor din toate pieţele
respective şi consideră riscantă orioce schimbare. Elenu sunt în stare să
facă faţă ideilor, iniţiate de oamenii entuziaşri. O asemenea firmă ia cu greu
dedcizia privind investirea mijloacelor băneşti într-un anumit proiect, care e
100
posibil să înceapă a aduce venit doar, să zicem, peste şaptezeci de ani.
Companiile mari prea mult şi prea repede.
În opinia multor specialişti în condiţiile de piaţă cele mai competitive
sunt întreprinderile mici. Contrar companiilor mari firmele mici acţionează
după principiul “orientării spre necesităţi”. Ele au o necesitate vitală de a
propune pieţei mereu ceva nou şi util. E bine cunoscută flexibilitatea,
caracteristică firmelor mici. În cazul eşecului într-o anumită sferă de
activitateele se reprofilează rapid într-o alta, cu mai mare eficienţă.

1.5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii.

Reorganizarea şi sistarea activităţii ei

Crearea noilor întreprinderi şi extinderea celor în funcţiune sunt
determinate de următorii factori:
 existenţa cererii nesatisfăcute la un anumit produs (serviciu);
 existenţa resurselor necesare pentru organizarea lansării produsului dat;
 gradul de dezviltare al progresului tehnico-ştiinţific în ramura de
producţie respectivă.
Cererea la producţie este determinantă, în cazul că marfa nu are cerere
pe piaţă, întreprinderea poate da faliment. O asemenea producţie rămâne
nerealizată,iar cheltuielile pentru fabricarea ei neacoperite.
Decizia cu privire la formarea noilor întreprinderi o ia proprietarul
capitalului. La prima etapă capitalul e necesar pentru fondarea şi
organizarea întreprinderii, achiziţionarea rezervelor suficiente de materie
primă, materiale, angajarea forţei de muncă. Cu ajutorul investiţiilor iniţiale
de capital, utilizate sau preconizate pentru scopurile propuse, se formează
capitalul statutar al întreprinderii.
Majorarea capitalului statutarare loc di contul profitului, lăsat la
întreprindere pentru dezvoltarea producţiei, iar în unele cazuri – din contul
alocaţiilor bugetare. În afară de aceasta, întreprinderea poate obţine
mijloace din contul emiterii şi realizării acţiunilot şi a altor hârtii de
valoare, precum şi să obţină credite, ce vor fi stinse ulterior din contul
profitului. Mijloace suplimentare pot fi obţinute de asemenea de la
vânzarea surplusului de bunuri.

101
 Din contul mijloacelor băneşti suplimentare întreprinderea îşi
acumulează fondurile fixe şi circulante, măreşte sporeşte volumul şi
îmbunătăţeşte calitatea producţiei, îşi sporeşte veniturile.
La constituirea noii întreprinderi se urmăresc în temei următoarele
obiective:
 mărirea volumului de producţie cerută de consumatori şi obţinerea
veniturilor de pe urma realizării ei.
 implicarea în producţie a forţei apte de muncă libere şi soluţionarea în
acest mod a problemei sociale privind asigurarea cu locuri de muncă;
 implicarea în producţie a resurselor naturale suplimentare disponibile;
 fabricarea unor tipuri principial noi de produse industriale cu utilizarea
realizărilor avansate ale ştiinţei şi tehnicii;
 satisfacerea intereselor personale ale unor cetăţeni şi grupe de persoane,
care creează întreprinderi nu prea mari (mici societăţi) pentru
acrivitatea individuală sau în comun.
Faptul constituirii întreprinderii se fixează în documentele
respective. În primul rând, se înregistrează documentul principal – Statutul
întreprinderii, în care sunt indicate: statutul juridic al noii întreprinderi,
sarcinile, fundamentarea şi principiile ei de creare, fondatorii, adresele lor,
contribuţia bănească a fiecărui fondator, termenul şi genurile de activitate,
drepturile şi obligaţiile întreprinderii ca persoană juridică.
În Statut e arătată mărimea capitalului statutar (social) şi sursele lui de
formare, se indică genul şi sfera de activitate a întreprinderii, se oferă
garanţii pentru protecţia mediului ambiant şi a sănătăţii oamenilor, se
stabileşte forma de dirijare a întreprinderii şi filialelor ei, se indică sistemul
de evidenţă şi dare de seamă, adresa noii întreprinderi şi denumirea ei.
Statutul întreprinderii se aprobă de către fondatori şi împreună cu
cererea fondatorului se înregistrează de către Camera Înregistrării de Stat a
Departamentului pentru informaţiile tehnologice la locul unde se află
întreprinderea. Procedura de înregistrare în Republica Moldova e stabilită
prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (articolul 28) [1].
După aceasta întreprinderea obţine dreptul de a avea ştampilă proprie şi îşi
deschide un cont de decontări la bancă. Instituţia care nu are ştampilă şi
cont de decontări nu este persoană juridică şi nu face parte din categoria
întreprinderilor.
Decizia referitoare la reorganizarea sau lichidarea întreprinderii o ia de
asemenea proprietarul sau arbitrajul, în cazul că întreprinderea a dat
faliment.
102
 Cauzele sistării activităţii întreprinderii sau ale restructurării ei
radicale pot fi următoarele:
 fuziunea unei întreprinderi cu alta sau anexarea la altă întreprindere,
divizarea întreprinderii sau reorganizarea ei într-un nou formă
organizatorico-juruducă;
 lipsa sau scăderea bruscă a cererii la pprodusele întreprinderii
(serviciile prestate de ea);
 activitatea în pierderi a întreprinderii;
 pericolul ecologic, pe care îl prezintă întreprinderea pentru mediul
ambiant şi populaţie;
 posibilitatea de a folosi clădirile, construcţiile, utilajul şi alte mijloace
disponibile pentru lansarea unor produse mai necesare consumatorilor.
În ultimul caz se efectuează conversiunea producţiei, adică trecerea
acesteia la fabricarea unor produse cu un cu totul alt conţinut şi destinaţie.
Un exemplu de conversiune pe scară largă este trecerea în masă a
întreprinderilor din industria de apărare a ţărilor din C.S.I. în ultimii zece
ani la fabricarea producţiei cu destinaţie civilă.

Concluzii
Întreprinderea este un agent economic creat de antreprenor sau
asociaţia antreprenorilor pentru fabticarea anumitor produse, îndeplinirea
unor lucrări sau prestarea serviciilor respective în scopul de a satisface
necesităţile societăţii şi a obţine profit.
Antreprenorul contemporan trebuie să fie competent în sfera de
activitate preferată, să reacţioneze flexibil la situaţie, să fie consecvent,
perseverent, pregătit pentru confruntarea cu anumite dificultăţi, să poată
învăţa şi trage concluzii din greşelile sale.
Principalele probleme ale antreprenorilor încerători sunt: găsirea
“nişei sale economice”, determinarea direcţiei de specializare a
întreprinderii, alegerea formei de antreprenoriat, formarea bazei de
producţie, atragerea mijloacelor financiare.
Forţa motrice a societăţii cu economie de piaţă este concurenţa. Ea
stimulează extinderea producţiei, ridicarea calităţii şi reducerea preţurilor
până la nivelul corespunzător cheltuielilor de producţie impune
întreprinderile să utilizeze mai din plin realizările progresului tehnico-
ştiinţific, să folosească tehnică şi rehnologii performante, metode moderne
de organizare a producţiei şi muncii.

103
 Un avantaj considerabil în comparaţie cu firmele mari îl au
întreprinderile mici. Lor le sunt caracteristice dinamismul, capacitatea de
manevrare, competitivitatea producţiei. Ele creează noi locuri de muncă,
relansează artizanatul, contribuie la dezvoltarea economică şi socială.

Subiecte de autoevaluare
1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă?
2. Caracterizaţi formele şi metodele de implimentare a statului în
domeniul economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă.
3. Care e scopul funcţionării întreprinderilor în condiţiile economiei de
piaţă?
4. Relataţi despre esenţa relaţiilor de producţie şi comerciale ale
întreprinderii.
5. Caracterizaţi tipologia şi clasificarea întreprinderilor conform Legii
Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.
6. Desfăşuraţi conţinutul lucrărilor privind constituirea şi înregistrarea
juridică a noii întreprinderi.
7. Caracterizaţi structura întreprinderii industriale.
8. Care sunt circumstanţele în care derulează procesul de reorganizare şi
sistare a activităţii întreprinderii?

Bibliografie
1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi № 845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial №
2/33 din 28.02.1994.
2. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM,
1997. – 264 p.
3. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la
“Economia generală”, Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.
4. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura
Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
5. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov,
1994. –135p.
6. Puiu Ion – Organizarea întreprinderii - Baze şi aplicaţii. Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318p.
7. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M.,
ş.a. – Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii
Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.
104
8. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs.
Universitatea din Bacău, 1997. –252p.
9. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei. Manual
pentru licee industriale cl. a XII-a şi scoli profesionale.,
Bucureşti, 1997. –145p.
10. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б.
Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и
доп. – М.: 2002. – 480с.
11. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф.
О.И.Волкова. – М., 1998. – 416 с.
12. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М, ЮНИТИ, 1996,
– 667 с.
13. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.

105
 Capitolul 2.
ANTREPRENORIATUL ŞI FORMELE LUI
1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi.
2. Businessul mic în economie, problemele lui şi căile lor de soluţionare
3. Antreprenoriatul în proporţii mari.
4. Întreprinderile mixte.

2.1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii

Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
Antreprenoriatul – constituie o parte inseparabilă a activităţii
economice a conducătorilor şi specialiştilor de la întreprinderi, organizaţiile
comerciale şi financiare. Însă până mai nu demult această importantă
funcţie administrativă era oâprea puţin reflectată în literatura economică.
Ştiinţa ocolea acest acest tip important de activitate umană, lăsându-l la
cheremul artizanatului.
În scopul de a acorda ajutor antreprenorilor specialiştii americani
Robert Husrici şi Maicl Pirers au scris o serie de cărţi sub o singură
denumire - “Antreprenoriatul”. Concomitent ei au înţeles că lipseşte o
definiţie clară a acestei noţiuni. Studiind acest aspect, începând cu evul
mediu, ei au ajuns la concluzia că “antreprenoriatul este procesul de creare
a ceva nou, ce are valoare, iar antreprenorul este omul care îşi depune în
acest scop toare eforturile, îşi asumă întregul… risc, obţinând drept
recompensă bani şi satisfacţia realizărilor sale ” [3, с.20].
Antreprenoriatul, businessul este astfel activitatea, desfăşurată din
proprie iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială
proprie a cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice, orientată spre obţinerea
sistematică a venitului şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea
mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Antreprenoriatul
urmăreşte de asemenea scopul de a ridica imidjul antreprenorului (al
businessmanului), - se spune în “Dicţionarul economic contemporan ” [vezi
6, с.300].
În Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi (articolul 1) [vezi 1], esenţa acestei activităţi este formulată
astfel. Antreprenoriatul este activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă,
de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor
şi asociaţiilor lor de producere a bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea

106
lucrărilor şi prestarea serviciilor în scopul de a asigura o sursăpermanentă
de venit.
În sensul strict al cuvântului antreprenori sunt doar oamenii de afaceri,
comportamentul cărora pe piaţă se impune prin caracterul său
întreprinzător. Căutarea a ceva nou, organizarea muncii personalului de la
întreprindere şi orientarea ei spre găsirea unor noi posibilităţi pentru
activitatea economică, însuşirea noilor pieţe, trecerea la fabricarea noilor
mărfuri şi prestarea noilor servicii – aceasta este esenţa activităţii
antreprenoriale.
Administratorul care nu se manifestă ca antreprenor, care aşteaptă pur
şi simplu să-i treacă ziua de lucru, este un rău lucrător. Antreprenorul caută
şi găseşte căi de dezvoltare şi ridicare a gradului de eficienţă şi
îmbunătăţire a calităţii producţiei, de majorare a profitului întreprinderii,
indiferent de faptul dacă el este sau nu proprietarul sau un funcţionar
angajat al întreprinderii date. Fimele, care nu acordă atenţia cuvenită
antreprenoriatului, îşi pierd poziţiile pe piaţă din cauza flexibilităţii lor
insuficiente în administrare şi organizarea producţiei.
În condiţiile economiei de piaţă câştigă cel, care reacţionează rapid la
cerinţele societăţii, îşi extinde participarea pe piaţă din contul
implementării tehnologiilor avansate şi producerea mărfurilor cu cerere
sporită. Astăzi în lumea marelui business se consolidează opinia, precum că
obţinerea succesului e posibilă numai în cazul, cînd persoana respectivă se
simte cu adevărat antreprenor.
Printre cele mai importante obiective ale antreprenorului sunt:
producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor, obţinerea venitului, prestigiul
întreprinderii, dezvoltarea businessului. După cum se vede pe eig. 2.1, toate
aceste obiectivă sunt interdependente.
Antreprenoriatul

Mărfurilr şi
serviciile Venitul Dezvoltarea
(interesul) businessului

Ridicarea prestigiului

Fig. .2.1. Obiectivele antreprenoriatului

107
 Etapele de dezvoltare a antreprenoriatului. Antreprenoriatul a
început cu dezvoltarea micului business. La început a apărut în sfera
meşteşugăritului şi comerţului şi pe parcursul secolelor a căpătat trăsături
contemporane. Treptat, aproximativ prin secolul XV, s-a format
comunitatea întreprinzătorilor, ce se compunea din meşreşugari, negustori,
cămătari şi alţii de felul acesta. Anume atunci a apărut termenul
“antreprenoriat”, ce viza toate persoanele implicate în activitatea de
dezvoltare a producţiei, comerţ, obţinere a veniturilor.
În cea de a doua jumătate a secolului XIX a apărut înănecesitatea de a
se face distincţie între antreprenor şi capitalist - proprietarul de capital.
Noile metode de finanţare corporativă au contribuit la formarea unuinilor
antreprenorilor, în care capitaliştii nu totdeauna îşi rezervează rolul de
antreprenor, iar antreprenorii nu totdeauna sunt capitalişti. Bineânţeles,
deosebirile dintre capitalişti şi antreprenori se anihilează, atunci când
capitalistul preferă stilul antreprenorial de administrare [4, p.40]. .
Noţiunea veche de “antreprenoriat” în ultimul timp a căpătat, astfel,
un conţinut nou. În lumea contemporană antreprenorul este omul capabil să
înţeleagăperspectivele şi cerinţele pieţei şi să îmbine această înţelegere cu
cunoştinţele sale în domeniul dirijării producţiei şi al utilizării resurselor de
producţie în scopul de a obţine profit.
Sfera şi formele antreprenoriatului. Antreprenorul poate să-şi
deschidă o afacere în orice sferă economică profitabilă. Cele mai
atrăgătoare genuri de activitate din punctul de vedere al antreprenorului
sunt: producţia; comerţul; finanţele; complexul intelectual.
În diferite perioade de timp în aceste sfere activitatea se poate solda cu
venituri reale, însă cea mai importantă din ele este producţia. La sfera de
prosucţie în mod tradiţional se atribuie: industria; agricultura; transportul
public şi de producţie; cerviciile cu caracter de producţie (bunăoară,
lucrările de reparaţie) etc. În opinia unor autori, la sfera de producţie ar mai
purea fi atribuite şi comerţul, finanţele, învăţământul şi alte sfere de
activitate [vezi 4, p.41].
Orice activitate antreprenorială se desfăşoară în limitele unei anumite
forme de întreprindere. Alegerea formei celmai adesea depinde de
interesele şi profesia antreprenorului.
Forma antreprenoriatului constituie un sustem de norme, ce
determină relaţiile interne dintre partenerii de ântreprindere, pe de o parte,
şi relaţiile acestei întreprinderi cu alte întreprinderi şi organele de stat – pe
de altă parte. Conform legislaţiei în vigoare [1] în republică se practică
următoarele forme principale de antreprenoriat:
а) întreprinderi individuale;
108
 b) societate în nume colectiv;
c) socierare în comandită;
d) socierare pe acţiuni;
e) societate cu răspundere limitată;
f) cooperativă de producţie;
g) întreprindere de arendă;
h) întreprindere de stat şi municipală.
Întreprindrea individuală este întreprinderea ce aparţine
cetăţeanului cu drept de proprietate privată sau membrilor familiei sale cu
drept de proprietate comună.
Societatea în nume colectiv reprezintă o întreprindere, fondată de
două sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit
bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială
sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele.
Societatea în comandită reprezintă o întreprindere, fondată de două
sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile
pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă
comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele. Ea cuprinde
cel puţin un acţionar şi un comanditist, nu este persoană juridică şi în
relaţiile de drept se prezintă ca persoană fizică.
Societatea pe acţiuni şi Societatea cu răspundere limitată sunt
întreprinderi create de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) fizice,
care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate
antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire,
încheiat între ele. Oricare din ele poate fi creară şi de o singură persoană
juridică sau fizică. În societăţile cu răspundere limitată şi pe acţiuni de tip
închis (cu excepţia celor agricole) numărul de participanţi nu poate depăşi
cifra de 50.
Societatea pe acţiuni (S.A.) funcţionează, de regulă, o perioadă
nelimitată de timp, dacă statutul ei nu prevede altceva. Capitalul social al
S.A. reprezintă o anumită sumă de bani, ce se compune din cotizaţiile
acţionarilor. Suma se formează prin subscriere publică sau difuzarea
acţiunilor în rândurile fondatorilor. În primulcaz se formează S.A. liberă
(deschisă), în cel de al doilea – S.A. închisă. Acţiunile societăţii deschise
pot trece de la o persoană la alta fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile
societăţii închise se repartizează între participanţii ei şi transmiterea
acţiunilor se efectuează numai cu acordul celorlalţămembri ai societăţii.
Acţiunea este o hârtie de valoare, ce confirmă depunerea de către
posesorul ei a unei anumite sume de bani în capitalul societăţii pe acţiuni şi
care oferă dreptul la primirea anuală a unui venit sub formă de dividende
109
sau profit de la societatea dată. Acţiunile pot fi de diverse tipuri, dar
principalele din ele sunt: acţiunile nominale (nominative), la purtător,
ordinare şi privilegiate.
Acţiunea nominală (nominativă) intră în posesia acţionarului prin
înregistrarea ei şi semnătura acestuia în registrul respectiv. La transmiterea
ei în tegistru se vor face notificările necesare.
Acţiunea la purtător aidoma mijloacelor băneşti aparţine
proprietarului ei real şi nu se repartizează altei persoane. Transmiterea
liberă a acţiunii înseamnă schimbarea automată a posesorului ei.
Acţiunile ordinare permit obţinerea venitului în funcţie de rezultatele
activităţii S.A., precum şi participarea la administrare şi votul în cadrul
adunării generale a acţionarilor.
Acţiunile privilegiate diferă de cele ordinare prin suma venitului,
stabilită din timp, ce urmează a fi obţinută cu acţiunea dată indiferent de
rezultatele activităţii S.A., şi prin plata primordială a sumelor restituibile în
caz de lichidare a asociaţiei. Principalul neajuns al acestor acţiuni constă în
faptul că ele nu oferă dreptul de vot la adunarea generală a acţionarilor.
Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni pot avea o structură
cu 2 sau 3 trepte. Structura din 2 trepte include comitetul de conducere şi
adunarea generală a acţionarilor; cea din 3 trepte include suplimentar şi
consiliul de observatori.
Adunarea generală a acţionarilor este în drept să decidă asupta
oricăror probleme ce ţin de acticitatea societăţii. Dirijarea activităţii curente
şi reprezentanţa în în organizaţiile din exterior revin comitetului de
consucere (consiliului de directori, consiliului administrativ).
Consiliul de observatori este organul ce exercită controlul asupra
activităţii comitetului de conducere. În unele cazuri el îndeplineşte şi alte
funcţii, pe care i le încredinţează adznarea generală. Membru al consiliului
de observatori nu poate fi concomitent şi membru al comitetului de
conducere. Consiliului de observatori i ce pot atribui funcţiile de numire şi
înlocuire a membrilor comitetului de conducere.
Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de trei şi mai
mulţi cetăţeni, care şi-au unit bunurile pentru desfăşurarea activităţii
antreprenoriale sub o firmă comună în baza contractului încheiat între ei.
Întreprinderile de arendă sunt create de membrii colectivelor
întreprinderilor de stat (municipale) sau ai unităţilor (subgiviziunilor) lor
structurale în scopul desfăşurării activităţii antreprenoriale în comun sub o
singură firmă în baza statutului şi contractului de arendă a bunurilor
întreprinderii de stat (municipale). Întreprinderea de arendă este persoană
juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toată averea de care
110
dispune. Participanţii la întreprindere poartă răspundere pentru obligaţiile
ei în limitele cotei (cotizaţiei) lor din proprietatea întreprinderii.
Întreprinderile de sata şi municipale. Întreprinderile de stat şi
muncipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către Guvern sau
organele administraţiei se stat, autorizate în acest scop. Întreprinderile
municipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către organele
administraţiei publice locale. Întreprinderile de stat şi muncipale sunt
persoane juricice şi răspund pentru obligaţiile lor cu toată averea de care
dispun.
Organele administraţiei de stat şi organele administraţiei publice
locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderilor de stat şi
municipale, iar ultimele nu poartă răspundere pentru obligaţiile organelor
administraţiei de stat şi ale organelor administraţiei publice locale.
Trebuie menţionat că în republică în anii de reformă economică a
crescut brusc numărul agenţilor economici şi la 01.01.2002 erau înregistraţi
în total 314370 agenţi economici, inclusiv: 6307 – societăţi pe acţiuni;
34578 – societăţi cu răspundere limitată; 3319 – cooperative de toate
tipurile; 1439 – întreprinderi de stat; 307 - întreprinderi municipale (vezi
tabelul 2.1).
Tabelul 2.1. Numărul de agenţi economici înregistraţi în Republica Moldova,
pe forme organizatorico-juridice (la 1 ianuarie)
Indicatorii 1993* 2000 2002**
Agenţi economici înregistraţi – total, unităţi 20950 193814 314370
Inclusiv: întreprinderi cu drept de persoană fizică 5625 148146 262012
din ele: – întreprinderi individuale 5110 57226 58473
– gospodării ţărăneşti (de fermieri) 481 90701 203319
Întreprinderi cu drept de persoană juridică 15825 41392 46267
inclusiv – societăţi pe acţiuni 206 6561 6307
– societăţi cu răspundere limitattă 7470 28659 34578
– cooperative de toate tiputile 2227 3496 3319
– întreprinderi de arendă 486 116 114
– întreprinderi de stat 2760 1544 1439
– întreprinderi municipale - 208 307
Întreprinderi mixte 1255 1553
Sursa: * – arhiva curentă a Ministerului Economiei al Republicii Moldova
** – Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2002/ Chişinău, 2002, p. 263-264.

Datele exemplificate vorbesc despre faptul că în perioala de referinţă

în republică a crescut brusc numărul întreprinderilor individuale,
societăţilor pe acţiuni şi în special al gospodăriilor ţărăneşti (de fermieri),
care conform Legii nr. 1592-XII din 27.02.1998 au obţinut statutul de
«persoană fizică ”.
Există de asemenea antreprenoriatul mixt, ca activitate comună a
câtorva parteneri din diverse ţări, adică întreprinderile mixte.
111
 Întreprinderile mixte sunt organizaţii economice, fondate de un
număr mare de persoane juridice, instituite de întreprinderile naţionale sau
împreună cu parteneri din străinătate în baza responsabilităţii comune pe
teritoriul uneia dintre ţările, unde se află fondatorul. Ele pot avea forma de
societate în nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe
acţiuni [6, p.368]. Astfel, la 1 ianuarie 2000 în republică erau 653 agenţi
economici cu proprietate mixtă (publică şi privată), 1255 întreprinderi
mixte şi 718 întreprinderi cu capital străin.

2.2. Micul business în economie, problemele sale şi

căile lor de soluţionare
Întreprinderile individuale, familiale şi micro-întreprinderile se
organizează ca întreprinderi mici, deoarece pentru aceasta nu sunt necesare
sume mari de capital iniţial.
Activitatea antreprenorială a întreprinderilor nu prea mari în domeniile
tradiţionale este unificată sub o singură noţiune – “întreprindere mică ”.
Raportarea la întreprinderile mici, conform normelor de drept în vigoare, se
efectuează potrivit unui singur criteriu – numărul mediu al lucrătorilor,
inclusiv persoanele care lucrează cu contract de antrepriză, prin cumul. În
Federaţia Rusă, spre exemplu, acest număr nu trebuie să depăşească în
industrie, construcţii şi transporturi – 100 persoane, în agricultură – 60, în
ştiinţă, deservirea ştiinţifică – 60, în alte ramuri – 50 persoane [3].
Experienţa acumulată de-a lungul anilor de diferite ţări a demonstrat
că fără o re-ea extinsă de întreprinderi mici este imposibilă funcţionarea
pieţei – întreprinderile mici sunt deosebit de dinamice şi manevrabile. În
cadrul businessului mic iau naştere tehnologii principial noi, care ulterior se
dezvoltă şi formează noi unităţi de producţie. Micul business permite
crearea condiţiilor pentru cointeresarea fiecărui lucrător în rezultatele finale
ale muncii sale. Asnfel, în S.U.A. din 19 milioane de companii
independente de diverse forme mai mult de 90% sunt întreprinderi mici. În
Japonia din 10 milioane de companii, raportate la întreprinderile mijlocii şi
mici, 99% de asemenea fac parte din sectorul micului business. Acestui
sector în S.U.A. îi revin circa 50% din volumul intern brut, iar în Japonia –
mai mult de 50% [5, p.19].
Pentru economia contemporană este caracteristică îmbinarea pe scară
largă a diverselor, ca volum de producţie, întreprinderi – mari, mijlocii şi
mici. O funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea
întreprinderilor mari şi mijlocii ce fabrică produse industriale în serii mari
de producerea articolelor în serii mici. O asemenea diviziune a muncii
contribuie la creşterea rentabilităţii producţiei, atât în cadrul întreprinderilor
112
mari, câr şi în cele ale businessului mic. Bunăoară, în Japonia până la 70%
din întreprinderile micului business cooperează cu monopolurile, în S.U.A.
– 30 – 40% [4, p.51].
În perioada de tranziţie la economia de piaţă în Republica Moldova au
fost create de asemenea condiţii pentru dezvoltarea micului business.
Conform Legii cu privire la szsţinerea micului budiness [2] în republică
agenţii micului business includ două categorii de întreprinderi –
întreprinderile mici şi microîntreprinderile. Drept microîntreprinderi sunt
considerate întreprinderile cu 1-19 lucrători, iar ca întreprinderi mii – cele
cu 20-75 lucrători. Totodată, se elaborează propuneri cu privire la
introducerea unor modificări în legea dată. Se propune în special
modificarea criteriilor de raportare a întreprinderilor la micul business,
micşorarea limitei privind numărul de lucrători şi introducerea unui nou
criteriu – volumul de producţie. Prin aceasta se urmăreşte scopul reducerii
numărului de întreprinderi ce pretind la susţinere din partea statului.
În Republica Moldova micul business trebuie şi poate juca un pol
important, deoarece în ţară sunt create o serie de condiţii favorabile pentru
dezvoltarea lui:
 în structura sectoarelor economice, formate încă înainte de începerea
reformei, o mare pondere aveau ramurile cu condiţii favorabile pentru
micul business (în special – agricultura, industria alimentară, de
prelucrare şi uşoară);
 în condiţiile de insuficienţă în republică a resurselor de materie primă
întreprinderile mici se acomodează mai uşor la prelucrarea resurselor
locale şi a diverselor deşeuri;
 procesele de privatizare au scos la iveală la întreprinderi multe utilaje şi
dispozitive neinstalate. Întreprinderile mici, de regulă, sunt mai
mobile, ele pot utiliza mai repede şi mai eficient asemenea utilaje;
 micul business poate absorbi o patre din şomajul, format în rezultatul
sraţionării întreprinderilor mari şi al reorganizării acestora;
 existenţa în republică a unui număr mare de oraşe mici şi localităţi de
tip urban, ce dispun de resurse de muncă libere, influenţează favorabil
dezvoltarea micului business;
 întreprinderile mici îşi pot găsi nişele lor pe piaţa internă pentru o mai
deplină şi diferenţiată satisfacere a cererii populaţiei privind mărfurile
de condum, diversele servicii etc.
Toate acestea, precum şi existenţa cadrului legislativ respectiv au
contribuit la dezvoltarea în republică a micului business. Conform situaţiei
de la 01.10.2000 numărul agenţilor micului business (care au orezentat gări

113
de seamă) în Moldova este de 19,4 mii întreprinderi, în comparaţie cu 15,9
mii la aceeaţo dată în anul 1999. Din ele 63% au avut în primul semestru al
anului 2000 încasări nete de la realizarea producţiei, cu profit au funcţionat
– 30%. Numărul mediu de lucrători în intreprinderi a fost de 27 persoane,
încasările nete de la realizare, calculate la un lucrător, au constituit 29 mii
lei (vezi tabelul 2.2.). De menţionat că majoritatea întreprinderilor mici
(circa 65% din numărul lor) sunt situate în municipiul Chişinău.
În unele lucrări economice se caracterizează pe larg activitatea micului
business în republică, amplasarea lui pe teritoriul ţării şi rolul pe care îl
joacă acesta în dezvoltarea sosial-economică [vezi 8, p. 110-144].
Таблица 2.2. Indicatorii principali ai activităţii întreprinderilor mici
în Republica Moldova (01.07.2000г.)*
Indicatorii principali
Numărul de întreprinderi, mii unităţi 20.4
Numărul toral mediu al lucrătorilor, mii persoane 540,3
Numărul mediu al lucrătorilor, care lucrează la o singură întreprindere, persoane 26,5
Vânzări nete la o singură întreprindere, mii lei 762,2
Vânzări nete la un lucrător, mii lei 28,8
Întreprinderile fără vânzări nete, % 37,3
Întreprinderi cu profit, % 29,5
* Источник: Conform datelor de la Ministerul Economiei, Direcţia principală susţinerea
micului business

Problemele micului business. În acenaşi timp, dezvoltarea micului

business în republică, ca şi în alte ţări cu economie tranzitorie, se confruntă
cu multe probleme. Principala din ele este lipsa unui program de stat viabil
pentru susţinerea întreprinderilor mici. În ţările dezvoltate, spre exemplu,
structurile de stat la toate nivelurile au direcţii speciale, responsabile pentru
dezvoltarea micului business. Acestea nu comandă cu micul business, ci
doar reacţionează la cererea acestuia, prezintă informaţia cu privire la starea
pieţei, elaborează avize de expertiză la cererea celor care intenţionează să
pornească o adacere proprie.
Celemai slabe locuri în sistemul micului business din republică sunt:
posibilitpţile financiare limitate, dificultăţile în asigurarea tehnico-
materială; omperfecţiunea legislaţiei, lipra de experienţă pentru activitatea
în structurilr economie de piaţă etc.
Întreprinderile mici au nevoie de infrastructura corespunzătoare
specificului micului business. E vorba de bănci,burse, firme de audit şi de
asigurare. Centre informaţionale, centre comerciale pentru asigurareacu
resurse materiale, firme leasing etc.
O probşemă aparte este asigurarea întreprinderilor mici cu credite la
dobânzi acceptabile pentru utilizarea lor. Creditele actuale se acordă de
114
către băncile comerciale la dobânzi excesive, ceeace nu le permite
întreprinderilor mici să se folosească de ele pe scară largă.
Lipseşte sistemul de efectuare a unei analize ample a activităţii
întreprinderilor, nu există o evidenţă eficientă a rezultatelor activităţii lor,
practic nu se fac dări de seamă la indicatorii ce prevăd dreptul
întreprinderilor mici de a se folosi de anumire facilităţi fiscale.
Întreprinderile mici se confruntă cu mari dificultăţi în ce priveşte
asigurarea lor tehnico-materială. Lipsesc maşinile, utilajele şi tehnologiile
destinate lor, ţinând cont de specificul şi posibilităţile lor de utilizare.
Un neajuns esenţial îl constituie lipsa conducătorilor (managerilor) în
întreprinderile de dimensiuni mici, care să cunoască în profunzime
specificul, particularităţile lor, care să posede toate calităţile necesare
pentru activitatea în condiţiile actuale.
În sfârşit, de mare folos pentru dezvoltarea antreprenoriatului mic ar fi
crearea unor fonduri financiare specializate, precum şi a diverselor
formaţiuni non-guvernamentale, care să nu urmărească obţinerea unor
rezultate pur comerciale.
Concomitent susţinerea de către stat a antreprenoriatului mic este
considerată drept una din direcţiile prioritare ale reformei economice, care
contribuie la înviorarea concurenţei, saturarea poeţei de consul cu mărfurile
şi serviciile necesare, crearea noilor locuro de muncă, formarea unei largi
pături de proprietari şi antreprenori.
Principala funcţie a statului constă în crearea unui sistem de stimulare
a proceselor inovaţionale-productive în cadrul antreprenoriatului. Creând
unele înlesniri antreprenorilor în domeniul inovării, ststul procedează ca un
creditor capabil, alocând mijloacele băneşti spre măsuri foarte eficiente cu
un termet minimum de recuperare a investiţiilor şi cu efect de reîntoarcere
constant. Sistemul statal de stimulare economică a activităţii inovaţionale
include următoatele principale subsisteme: de finanţare (bugetală şi
comercială), financiar-creditară, sistemul fiscal şi altele, care crează un
mediu atractiv al acestui tip de activitate, râdicând considerabil stabilitatea
măsurilor inovaţionale [21, с.261-262].
Bineînţeles, economia nu se poate baza numai pe întreprinderile mici.
Marea producţie contemporană are la temelie, în primul rând,
întreprinderile antreprenoriale mari, ce contribuie la prosperarea economică
genetală, inclusiv a businessului mic.

2.3. Întreprinderile antreprenoriale mari

Firmele mari au temeiuri mai mari să conteze pe succese în activitatea
lor antreprenorială, deoarece în comparaţie cu cele mici dispun de o serie
115
de avantaje. În primul rând, ele pot utiliza tehnica cea mai nouă foarte
scumpă, dar înalt productivă, obţinând astfel reducerea preţului de cost al
producţiei, îmbunătăţirea calităţii ei şi cucerind prin aceasta pieţele de
desfacere, ceea ce le asigură venituri mari. Tehnica nouă, foarte scumpă, de
regulă, nu e accesibilă micului business din cauza gradului scăzut de
rentabilitate la întreprinderile mici, ce se explică prin volumul mic al
producţiei, pe care nu au putere să-l majoreze.
În afară de aceasta, întreprinderile şi organizaţiile mari au posibilitatea
ca din contul concentrării capitalului să facă investigaţii marketing de
amploare, ceea ce le diminuează pierderile în cazul tranzacţiilor riscante.
Specializarea internă şi cooperarea le permit acestor întreprinderi să tidice
nivelul calificativ alpersonalului, să utilizeze cu maximum de eficienţă
urilajele, să reducă pierdetile pentru depozitarea şi transportarea producţiei,
pentru reclamă etc.
Conform datelor statistice 500 din cele mai mari corporaţii ale S.U.A.
(în total în S.U.A. sunt peste 4,5 milioane de unităţi industrial-comerciale)
şi acelaşi număr al lor din Europa Occidentală au concentrat în mâinile lor
aproximativ ¼ din capitalul naţional şi circa 25% din populaţia ocupată în
aceste regiuni ale lumii [44, p.59].
În urma transformărilor ce au avut loc, la etapa actuală
antreprenoriatul a devenit o parte componentă a activităţii conducătorilor şi
specialiştilot din firmele mari, bănci, holdinguri. Aici antreprenoriatul e pus
pe baze ştiinţifice.
Concentrarea resurselor financiare şi umane într-un număr relativ mic
de corporaţii le permite ultimelor să efectueze diversificarea intrafirmă a
capitalului, trecându-l dintr-o ramură economică în alta, ceea ce, de rând cu
avantajele pe care le au de pe urma concentrării resurselor, contribuie la
activitatea lor normală chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii economice.
În catul reducerii cererii la unele tipuri de produse, pe care le fabrică
supracotporaţia, ea sporeşte volumul producţiei, la care se menţine cererea
pe piaţă. Difereţierea de rând cu progresul tehnico-ştiinţific s-au dovedit a
fi direcţia principală a antreprenoriatului desfăşurat de marele capital
contemporan.
În scopul coordonării activităţii, protecţiei intereselor comerciale
generale şi al sporirii eficienţei capitalului întreprinderile pot pe baze
contractuale crea uniuni sub formă de аsociaţii (corporaţii), consorţiuri,
sindicate şi alte uniuni.
După statutul lor juricic formaţiunile economice date pot fi divizate în
2 grupe: care funcţionează pe baze juridice şi economice stabile şi

116
asociative sau antreprenoriale – cu drept de alipire sau retragere liberă,
precum şi de activitate antreprenorială liberă în cadrul asociaţiei.
Cea mai largă răspândire au căpătat asemenea structuri economice, ca
asociaţiile economice, financiar-industriale, holdingurile, sindicatele şi
consorţiile. Fiecare structură organizatorică îşi are particularităţile proprii,
ce se caracterizează prin existenţa unor drepturi patrimoniale şi juridice
interne.
Compania holding – este corporaţia, compania, ce dirijează sau
controlează activitatea altor întreprinderi şi companii. În practica ţărilor
străine compania holding ocupă un loc de frunte datorită faptului că
dispune de pachetul de acţiuni al întreprinderilor, firmelor pe care le
controlează. Concomitent compania holding poate să nu posede potenţial
de producţie propriu şi să nu practice activitatea de producţie (holding pur).
Asociaţia (corporaţia) – este o uniune benevolă a unor întreprinderi
de producţie, ştiinţifice, de proiectare, construcţii şi alte organizaţii, ce au,
de regulă, responsabilităţi limitate, iar uneori pur nominale. Ea reprezintă
cea mai «moale» formă de unire, activitate comună, asistenţă reciprocă a
agenţilor economici.
Consorţiul este o asociaţie provizorie de companii, bănci în baza
acordului comun de realizare a unui proiect ce necesită investiţii de capital
mari sau pentru a acorda împreunî împrumuturi de proporţii. Consorţiul
poartă răspundere solidară faţă de clienţii săi. Din consorţiu pot face parte
organizaţii cu forme de proprietate diferite. Participanţii la consorţiu îşi
menţin pe deplin independenţa economică şi pot adera la alte organizaţii.
Fondurile financiare şi materiale ale consorţiilor se creează atât din contul
membrilor săi, cât şi prin intermediul atragerii creditelor şi a mijloacelor
bugetare.
Sindicatul – 1) este o asociaţie de întreprinderi, ce fabrică produse
omogene, create pentru organizarea desfacerii lor în comun printr-o reţea
comercială unică. Sindicatul fondează o societate comercială comună, care
încheie contracte de vânzare cu fiecare membru al sindicatului. Sindicate
pot crea şi băncile. Membrii sindicatului bancar procură hârtii de valoare de
la oricare participant al grupului; 2) grupul dialeri-investitori convin să
cumpere o nouă emisie a hârtiilor de valoare pentru a le difuza printre
investitori.
Grupul financiar-industrial (G.F.I.) – un grup de întrepronderi
juridice, financiare şi instituţii investiţionale, înregistrate la nivel republican
(federal), unirea resurselor materiale şi capitalului cărora a fost efectuată în
corespundere cu actele normatove în vigoare. Spre exemplu, la finele anilor
1990 în Federaţia Rusă activau circa 50 de G.F.I. înregistrate oficial.
117
Organizaţia principală a G.F.I. poate fi atât o structură de producţie, cât şi o
bancă sau companie financiară.
Blocuri (noduri) industriale – sunt nişte grupe de întreprinderi şi
organizaţii, care se află pe teritorii alăturate şi folosesc în comun
infrastructura de producţie şi social-comunală, resursele naturale şi alte
resurse. Ele creează o producţie comună de nivel interramural şi local
teritorial, menţinându-şi fircare independenţa. În blocurile (nodurile)
industriale se formează condiţiile pentru dezvoltarea integrării
microteritoriale, cooperarea şi specializareai producţiei, organizarea unei
mai depline utilizări a suprafeţelor şi capacităţilor de producţie, organizarea
întreprinderilor interramurale, a gospodăriei de deservire.
Antreprenoriatul a încetat, astfel, de a fi o prioritate de acţiune a unor
persoane aparte, transformându-se în grija cotidiană a conducătorilor şi
specialiştilot din întreprinderile mari şi atingând interesele statului şi
relaţiile internaţionale. Aceasra se explică prin faptul că uniunile
antreprenoriale mari în multe ramuri economice pot mult mai flexibil şi mai
sigur, decât fiecare întreprindere în parte, sărealizeze obiectivele şi
avantajele antreprenoriatului.
Însă ar di incorect să arătăm numai părţile pozitive ale noilor
formaţiuni de producţie. La formarea lor apar multe probleme. În primul
rând, aceasta se explică prin imperfecţiunea legislaţiei: nu sunt suficient
elucidate metodele de coorsonare a activităţii complexelor cu organele
administrative centrale şi locale; nu sunt stabilite limitele independenţei
acestor complexe; nu este elaborat cadrul juridic al deservirii
informaţionale a complexelor, precum şi privind dezvoltarea cooperării,
menţinând relaţiile de producţie tradiţionale.
În afară de aceasta, la formarea complexelor de producţie mari, de
regulă, se acutizează problema monopolismului. Soluţionarea acestei
probleme constă în organizarea unor untăţi de producţie paralele cu
producţie de acelaşi tip şi dezvoltarea relaţiilor economice externe. Însă
crearea structurilor paralel şi amplasarea prin concurs a comenzilor necesită
timp îndelungat. De aceea organele de stat consideră drept metodă
accesibilă şi primordială limitarea monopolismului, elaborarea unui sistem
de măsuri economice şi juridice pentru reglementarea proceselor de
integrare a producţiei în cadrul concernelor şi asociaţiilor.

2.4. Întreprinderile mixre

Antreprenoriatul mixt – este activitatea antreprenorială în comun,
desfăşurată de către câţiva parteneri, inclusiv parteneri sin diverse ţări.
Întreprinderea mixtă este o organizaţie economică, fondată de un număr
118
mare de persoane juridice, creată din întreprinderi naţionale sau împreună
cu parteneri din străinătate în baza proprietăţii mixte pe teritoriul uneia
dintre ţările unde se află fondatorul ei. Poate avea formă de societate în
nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni [ 6,
p.368].
Întreprinderea mixtă constituie o formă internaţională de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe capitalul unificat al
unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe ţări. Întreprinderile
mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri de resurse din
diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice de producţie pe
teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări.
Întreprinderile mixte posedă proprietate şi mijloace financiare
comune, fiecare dintre fondatorii şi participanţii lor având dreptul să
exercite funcţii administrative. Profitul şi riscul, în legătură cu activitatea în
comun, se distribuie, de regulă, proporţional cotei de mojloace investine de
către fiecare participant.
Interesele partenerilor locali şi străini la crearea şi folosirea
întreprinderilor mixte în cele mai dese cazuri nu coincid. Pentru
antreprenorii străini participarea la întreprinderea mixtă constituie o formă
de exportare a capitalului. Ei o folosesc drept mijloc de pătrundere pe
pieţele străine. Interesul ţării care primeşte o asemenea întreprindere adesea
rezidă în posibilitatea de a acumula experienţă tehnică şi economice, de a
însuşi rehnologii avansate, metode noi de organizare a producţiei şi
administraţiei, a-şi majora exporturile, a produce articole care să le
înlocuiască pe cele de import [ 8, p.634].
Totodată, cu toate că există interese diferite activitatea mixtă este
reciproc avantajoasă pentru toţi participanţii. Ea permite împărţirea riscului
(financiar, politic) între parteneri, precum şi consolidarea poziţiei lor
datorită unirii mijloacelor financiare, resurselor tehnologice, a experienţei
de conducere etc.
Există diverse forme juridico-organizatorice ale antreprenoriatului
mixt internaţional: societate pe acţiuni, companie pe acţiuni, societate cu
răspundere limitată.
În Republica Moldova întreprinderile mixte au început să apară la
începutul anilor 90. La finele anului 2000 în republică au fost înregistrate
??? întreprinderi mixte, însă nu toate au funcţionat în mod efectiv.
Deosebilile între sistemele economice, complicaţiile în ce priveşte
reglementarea unei activităţi economice normale, dificultăţile privind
convertibilitatea valutelor, restricţiile la export şi import, impuse unor

119
mărfuri, au devenit bariere greu de trecut în calea formşrii şi funcţionării
multor întreprinderi mixte.
Dar din cele afirmate până aici nu rezultă că întreprinderile mixte din
Moldova nu au perspective. Ele, binînţeles, vor continua să existe şi cu
timpul se vor înscrie în structura generală a întreprinderilor moldoveneşti.
Pentru acrivitatea economică în comun la nivel de întreprinderi cea mai
caracteristică la etapa iniţială a devenit forma structurală de societate pe
acţiuni.
Întreprinderile mixte au apărut în comerţ, industria uşoară şi
alimentară, în domeniul turismului, inginiringului, prestării serviciilor de
consultanţă şi de intermediere. Ele sunt capabile să contribuie la
soluţionarea unor asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu
diverse mărfuri şi servicii, extinderea potenţialului de export al ţării,
însuşirea tehnicii şi tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă
etc.
Spre exemplu, în Republica Moldova la 1 iulie 2000 cota
întreprinderilor cu participarea capitalului străin în numărul total al
întreprinderilor a constituit 1,6%, iar numărul întreprinderilor mixte –
4,1%, uar volumul vânzărilor nete a constituit respectiv – 11,3% şi 19,1%
[10, p.119]. Conform datelor statistice în anul 1999 în structura producţiei
industriale a republicii pe forme de proprietate cota întreprinderilor mixte
în numărul lor total şi în volumul de producţie a fost de 10%, inclusiv pe
genuri de activitate: explorarea carierelor – respectiv 5,5% şi 13,6%;
industria de prelucrare – 6,4% şi 14%; energetică, gaze şi aprovizionarea cu
apă – 54,0% şi 3,3% [ 12, p.291].

Concluzii
1. Antreprenoriatul este o trăsătură caracteristică a economiei de
piaţă. Este business – sctivitate independentă din iniţiativa cetăţenilor,
persoanelor fizice şi juridice, realizare în nume propriu, cu riscul propriu şi
răspunderea materială a proprie, orientată spre obţinerea sistematică a
veniturilor şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea mărfurilor,
executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor.
2. Deschiderea unei afaceri este posibilă în orice sferă economică ce
aduce venit. Cele mai atrăgătoare din ele, din punctul de vedere al
antreprenorului pot fi considerate: producţie; comerţul; finanţele;
complexul intelectual.

120
 3. Principalele forme de antreprenoriat sunt: cele individuale;
colective şi corporative. La rândul lor, aceste forme se clasifică în: mici şi
medii; de proporţii mari. În practica mondială sunt caracteristice
urmăroarele forme colectice ale activităţii de afaceri: societăţile economice;
asociaţiile economice; societăţile pe acţiuni; alte asociaţii şi uniuni.
4. Conform legislaţiei în vigoare în Republica Moldova există
următoarele forme principale de antreprenoriat: întreprinderi individuale;
societăţi în nume colectiv; societăţi în comandită; societăţi pe acţiuni;
societăţi cu răspundere limitată; cooperative de producţie; întreprinderi de
arendă; întreprinderi de stat şi municipale.
5. În urma schimbărilor ce au avut loc în economie şi în legătură cu
tranziţia la relaţiile de piaţă, antreprenoriatul la etapa actuală a devenit o
parte componentă a conducătorilor şi specialiştilor din firmele mari, bănci,
holdinguri. Aici activitatea antreprenorială e pusă pe baze ştiinţifice.
6. Mari avantaje în comparaţie cu asociaţiile mari are
antreprenoriatul mic şi mijlociu. Acestor întreprinderi le sunt caracteristice
dinamicitatea înaltă, manevrabilitatea, caracterul concurenţial al producţiei
şi democratizarea acestuia. Acestui sector îi revine în S.U.A. şi Japonia
circa 50% din produsul naţional global.
7. Simbioza tradiţională ce s-a format între întreprinderile mari şi
firmele mici şi mijlocii în ţările dezvoltate a permis creşterea generală a
rentabilităţii producţiei atât în întreprinderile mici, cât şi cele ale micului
business.
8. Întreprinderile mixte constituie o formă internaţională de
organizare şi desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe
capitalul unificat al unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe
ţări. Întreprinderile mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri
de resurse din diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice
de producţie pe teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări.
Întreprinderile mixte sunt capabile să contribuie la soluţionarea unor
asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu diverse mărfuri şi
servicii, extinderea potenţialului de export al ţării, însuşirea tehnicii şi
tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă etc.

Subiecte de autoevaluare
1. Ce este antreprenoriatul şi care sunt formele lui principale de
dezvoltare?

121
2. Caracterizaţi formele antreprenoriatului conform legislaţiei în vigoare
a Republicii Moldova.
3. Expuneţi rolul businessului mic şi mijlociu în dezvoltarea economiei.
Care sunt problemele micului business şi căile lor de soluţionare?
4. Caracterizaţi formele de cooperare a micului business cu
întreprinderile mari. Ce avantaje are fiecare în parte?
5. Care e rolul întreprinderilor mixte în dezvoltarea economiei naţionale.

Bibliografia
1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi” № 845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial
№ 2/33 din 28.02.1994.
2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la susţinere a
antreprenoriatului şi micului business” № 112-XIII din
20.05.1994, Monitorul Oficial № 2//7 din 25.08.1994.
3. Programul de Stat de susţinere a antreprenoriatului şi
micului business în Republica Moldova pentru anii 2002-
2005. Hotărârea Guvernului R.M. nr.850 din 27.06.2002,
Monitorul nr. 96-99/954 din 05.07.2002.
4. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM,
1997. – 264 p.
5. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Colectiv de
autori. Coordonatori: T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Chişinău,
Pontos, 2002.- 344 p.
6. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii
statistice 2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306
p.
7. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический
ежегодник Республики Молдова, 1999. – Chişinău:
Statistica, 2000. – 526 p.; deasemenea şi alte ultimele ediţii.
8. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1.
Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
9. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov,
1994. –135p.
10. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi
tehnici. Editura ECCE S.R.L., Bucureşti, 1992

122
11. Puiu Ion – Organizarea întreprinderii - Baze şi aplicaţii.
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318p.
12. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu
M., ş.a. – Economia întreprinderii. Editura Academiei de
Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. –
296p.
13. Sectorul privat de întreprinderi mici şi mijlocii din România.
Raport anual – 1994. Fundaţia CRIMM. ASE – Bucureşti,
1994. –98p.
14. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs.
Universitatea din Bacău, 1997. –252p.
15. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei.
Manual pentru licee industriale cl. a XII-a şi scoli
profesionale. Editura Didactică şi Pedagogică – R.A.,
Bucureşti, 1997. –145p.
16. Хизрич Р., Питерс М. Предпринимательство. М.:
Прогресс-Универс, 1992.
17. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф.
О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
18. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред.
проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.:
Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
19. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б.
Современный экономический словарь. – 3-е изд.
Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.
20. Курс экономики: Учебник / Под ред. Б.А.Райзберг. –
ИНФРА-М, 1997. –720
21. Cырбу И.М. Основы предпринимательской
деятельности. Курс лекций. Из-во М.Э.А., Кишинэу,
2002. –527с.

123
 Capirolul 3
EFICIENŢA ECONOMICĂ
ŞI SOCIALĂ A PRODUCŢIEI
1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei economice a producţiei
2. Efiţienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilor
3. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei

3.1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei

economice a producţiei
După esenţa sa economia de piaţă este un mijloc de stimulare a
creşterii productivităţii muncii, de sporire pe toate căile a eficienţei
producţiei. Concomitent, are importanţă definirea direcţiilor principale de
sporire a eficienţei producţiei, factorilor creşterii ei, metodelor de calculare
a eficienţei. Pentru determinarea corectă a celor mai importante direcţii de
sporire a eficienţei producţiei sociale trebuie formulate criteriile şi stabiliţi
indicatorii ei.
Drept criteriu generalizator al eficienţei economice a producţiei
sociale serveşte nivelul productivităţii muncii sociale,(Psoc), care se
calculează ca raport dintre venitul naţional produs (VN) şi numărul mediu
al lucrătorilor ocupaţi în ramurile producţiei materiale, Pm:
Psoc = VN / Pm (3.1)
Venitul naţional al ţării este egal cu produsul naţional global minus
defalcările de amortizare (uzura fondurilor fixe) şi impozitele indirecte.
Venitul naţional reprezintă unul dintre cei mai importanţi indicatori
generalizatori ai dezvoltării economice a ţării. Venitul naţional al unei
ramuri separate se calculează ca diferenţa dintre producţia globală şi
cheltuielile materiale de producţie.
Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei economice a producţiei
sociale sunt: volumul de muncă, consumul specific de materiale, volunul de
capital necesar şi fondointensivitatea. Însă aceşti indicatori în perioada de
tranziţie diminuează esenţial.
 Volumul de muncă – este mărimea invers proporţională
indicatorului de productivitate a muncii sociale şi se determină ca raport
dintre cantitatea muncii, cheltuite în sfera producţiei materiale, şi volumul
producţiei fabricate:
t = T / Q, (3.2)
unde t – volumul de muncă al producţiei;
124
 T – volumul de muncă în sfera producţiei materiale
Q – volumul total al producţiei fabricate (de regulă, al produsului
global).
 Consumul specific de materiale al produsului social se calculează
ca raportul dintre consumul de materie primă, materiale, combustibil,
energie şi alte obiecte ale muncii şi produsul social global. Consumul
specific de materiale al producţiei în ansamblu pe ramură (asociaţie,
întreprindere) se determină ca raportul dintre cheltuielile materiale şi
cantitatea producţiei fabricate:
m = М / Q, (3.3)
unde m - nivelul consumului specific de materiale al producţiei;
М - volumul total al consumului de materiale pentru fabricarea
producţiei în expresie valorică;
Q, - volumul total al producţiei fabricate (de regulă, al produsului
global).
Dacă ţinem cont de faptul că în unele ramuri ale industriei (uşoare,
alimentare etc.) în structura preţului de cost al producţiei până la 60-70%
revin cheltuielilor pentru materia primă, materialele principale şi
suplimentare, combustibil şi energie, devine clar că reducerea consumului
specific de materiale are o mare însemnătate pentru economia naţională a
ţării.
 Într-o anumită măsură indicatorii privind volumul de capital necesar şi
fondointensivitatea sunt similari.
Volumul capitalului necesar producţiei arată raportul dintre mărimea
investiţiilor capitale şi creşterea volumului de producţie, determinată de
aceasta:
КQ = К / Q, (3.4)
unde КQ – volumul de caputal necesar pentru producţie;
К - volumul total al investiţiilor capitale;
Q - creşterea volumului producţiei fabricate.
Volumul capitalului poate fi calculat şi în raport cu creşterea venitului
naţional produs.
Fondointensivitatea producţiei se calculează ca raportul dintre
valoarea medie a fondurilor fixe de producţie ale economiei naţionale şi
volumul total al producţiei fabricate:
f = F / Q, (3.5)
unde f – fondointensivitatea producţiei;
F - valoarea medie a fondurilor fixe de producţie ale economiei
naţionale;

125
 Q - creşterea volumului producţiei fabricate (de regulă, al
progucţiei globale).
Fondointensivitatea, ca şi volumul capitalului, poate fi calculată şi
în raport cu vtnitul naţional produs.
 În economia naţională, în unele ramuri, mai ales în industrie, ce aplică pe
larg indicatorul randamentul (eficienţa) fondurilor, opus indicatorului
fondointensivitate. Randamenrul fondurilor (Fo) se calculează ca raportul
dintre volumul producţiei fabricate Q şi valoarea medie a fondurilor fixe de
producţie (F).
Fo = Q / F, (3.6)
Conform datelor din ultimii câţiva ani indicatorul randamentului
fondurilor în ansamblu pe economie şi în ramurile industriei are tendinţa
negativă de diminuare, iar indicatorul fondointensivităţii – de creştere.

3.2. Eficienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilor

Indicatorii menţionaţi mai sus au un caracter limitat de utilizare, toţi
(în afară de indicatorul productivităţii muncii sociale) nu oferă o imagine
completă multilaterală cu privire la eficienţa economică a producţiei şi
cheltuielilor, ci doar caracterizează gradul de utilizare al unui anumit tip de
resurse.
Pentru a avea o imagine completă despre eficienţa cheltuielilor este
necesară caracteristica generalizată a indicatorilor valorici şi în expresie
naturală. Or, acestui scop serveşte eficienţa economică comparativă a
cheltuielilor.
 În planificare şi proiectare eficienţa economică totală este definită
ca raport dintre eficienţă şi investiţiile capitale, iar ceа сomparativă – ca
raport dintre diferenţa cheltuielilor curente şi diferenţa investiţiilor capitale,
în diverse variante. Concomitent eficienţa totală şi comparativă se
completează reciproc. Eficienţa economică totală a cheltuielilor se
calculează ţinându-se cont de locul efectuării cheltuielilor. Astfel, în
ansamblu pe economia naţională eficienţa economică totală a cheltuielilor
este determinată ca raportul dintre creşterea venitului naţional produs (sau
producţia netă) în preţuri comparabile VN şi investiţiile productive de
capital К, care au generat această creştere:
Eet = VN / К,. (3.7)
În ansamblu pe economia naţională, unele ramuri economice, precum
şi формe de reproducţie a fondurilor fixe (reutilarea tehnică, reconstrucţia
126
şi extinderea întreprinderilor şi organizaţiilor) eficienţa economică totală a
cheltuielilor se calculează ca raportul dintre creşterea profitului (reducerea
cheltuielilor de producţie) sau a venitului autogestionar (V) şi investiţiile
capitale К:
Eп= V / К., (3.8)
La noile întreprinderi, secţii în stadiu de construcţie, alte obiecte şi
unele activităţi indicatorul eficienţei Ep se calculează ca raportul dintre
profitul planificat şi investiţiile capitale (costul de deviz):
Ep = (Q – С)/ К, . (3.9)
unde Ep – costul total de deviz al obiectului în stadiu de construcţie
(conform proiectului);
Q – volumul anual de producţie în preţurile de vânzare angro ale
întreprinderii (fără impozitul pe circulaţia mărfurilor) conform proiectului;
С – cheltuielile de producţie (preţul de cost) pentru volumul anual al
producţiei (conform proiectului) după încheierea compltă a construcţiei şi
însuşirea noilor capacităţi.
În fiecare caz aparte indicii obţinuţi în rezultatul calculării eficienţei
economice totale a cheltuielilor se compară cu indicii normativi (pentru
economia naţională în ansamblu En = 0,16) şi indicii similari din perioada
precedentă, precum şi cu indicatorii eficienţei producţiei de la alte
întreprinderi şi firme. În opinia unor autori, nornativele eficienţei
economice totale a cheltuielilor în ansamblu pe economia naţională, ca şi
pentru unele ramuri ale economiei sunt întrucâtva reduse. Într-adevăr, drept
mărime, inversă eficienţei economice totale a cheltuielilor, serveşte
termenul de recuperabilitate a cheltuielilor То. La norma eficienţei
economice totale a cheltuielilor în ansamblu pe economia naţională En =
0,16) termenul de recuperabilitate a cheltuielilor То = 1/0,16 = 6,25 ani.
Dacă se ţine cont de faptul că uzura morală a multor tipuri de maşini şi
utilaje intervine după 7-8 ani, devine clar că pentru acumularea profitului
practic nu mai rămâne timp.
 La compararea variantelor de soluţii tehnice şi economice,
amplasarea întreprinderilor şi a complexelor lor, construcţia noilor
întreprinderi şi reconstrucţia altora, selectarea produselor interschimbabile,
implementarea noilor tipuri de mijloace tehnice etc. se calculează eficienţa
economică comparativă a cheltuielilor. Indicatorul principal al variantei
optime, determinat prin calculul eficienţei economice comparative, este
minimul cheltuielilor exprimate.
Cheltuielile minime convenţionele în cazul fiecărei variante reprezintă
suma cheltuielilor curente (preţul de cost) şi a investiţiilor capitale, aduse

127
la aceeaşi uniformitate în corespundere cu nopma de eficienţă după
formula:
Chmci = Сi + Еn . Кi min (3.10)
unde Chmci – cheltuielile minime convenţionale în cazul variantei
date;
Сi – cheltuielile curente (preţul de cost) la aceeaşi variantă;
Еn – coeficientul normativ al eficienţei economice comparative a
investiţiilor capitale.
După cum s-a menţionat mai sus, în ansamblu pe economia
naţională Еn = 0,16, iar în unele ramuri şi regiuni poate oscila. O asemerea
diferenţiere este necesată pentru stimularea progresului tehnico-ştiinţific,
luarea în consideraţie a nivelurilor regionale şi ramurale ale salariului,
decalajului dintre nivelurile preţurilor, duratei programelor de construcţie şi
a diferenţelor regionale.
De menţionat specificul determinării eficienţei economice a
cheltuielilor la unele etape ale efectuării şi dirijării lor. Astfel, la efectuarea
cheltuielilor pentru baza tehnico-materială a cercetărilor ştiinţifice şi
experimentale de proiectare, orientate spre perfecţionarea producţiei
materiale, de rând cu rezultatele economice se evidenţiază de asemenea şi
cele de ordin social şi ecologic.
Un loc considerabil în economia ţării îl ocupă infrastructura de
producţie. Din aceasta fac parte obiectele tuturor tipurilor de transport,
comunicaţii, ale sistemului enetgetic, de aptovizionare cu petrol, gaze, apă,
de asigurare tehnico-materială (depozite, magazii etc.). Tot aici intră
sistemul de prelucrare a informaţiei tehnicii de calcul, complexele reţelelor
inginereşti şi de comunicaţie. În calitate de efect al cheltuielilor pentru
dezvoltarea infrastructurii de producţie este acceptat efectul de producţie,
precum şi efectul obţinut în economia naţională.
Eficienţa economică a cheltuielilor la obiectele de ocrotire a naturii se
stabileşte prin calcularea efectului de ocrotire a naturii, obţinut în rezultatul
păstrării stării fireşti a resurselor naturale, îmbunătăţirii stării ecologice a
mediului ambiant sau reducerii pierderilor de pe urma poluării, şi a
cheltuielilor pentru crearea şi dezvoltarea obiectelor de protecţie a naturii.
Calculul atât al eficienţei economice totale, cât şi comparative a
cheltuielilor, nu trebuie să se limiteze la indicatorii generalizatori
menţionaţi mai sus. Pentru argumentarea multilaterală şi analiza eficienţei
128
cheltuielilor, găsirea rezervelor, ridicarea gradului de eficienţă, la luarea
unor decizii definitive trebuie folosiţi indncatori suplimentari ce
caracterizează anumite aspecte ale efectului preconizat: productivitatea
muncii, randamentul fondurilor, investiţiile capitale specifice, economia de
materie primă, materiale, combuctibil, energie, reducerea cheltuielilor de
producţie, consecinţele sociale.
În condiţiile economiei de piaţă principalul criteriu al activităţii
întreprinderilor, firmelor este profitul şi rentabilitatea în raport cu
fondurile. Dar ce e de făcut pentru a nu admite “alunecarea”
întreprinderilor spre… obţinerea profitului cu orice preţ? Pentru că
întrepriderile îşi pot majora veniturile nu numai din contul activităţii mai
bune, creşterii volumului de produse necesare societăţii şi reducerii preţului
ei de cost, ci şi din contul rentabilităţii producţiei, ridicării arbitrare a
preţurilor fără îmbunătăţirea respectivă a calităţii produselor etc.
Un supliment optim la indicatorul profitului ar fi evidenţierea în acest
context a ponderii venitului obţinut de la reducerea preţului de cost.
Aceasta ar orienta sectorul primar spre realizarea unor măsuri de ordin
tehnic şi material, menite să asigure creşterea producţivităţii muncii,
economisirea şi utilizarea raţională a materiei prime, materialelor,
combuctibilului, energiei, utilizarea mai eficientă a fondurilor fixe şi
capacităţilor de producţie, iar drept rezultat – reducerea cheltuielilor de
producţie în ansamblu. Aceasta nu ar exclude nici creşterea volumului de
producţie şi, în consecinţă, reducerea ponderii cheltuielilor convenţional
constante din componenţa preţului de cost al producţiei.
Trebuie de asemenea să se conteze pe faptul că odată cu încetăţenirea
unor relaţii civilizate de piaţă, lichidarea deficitului, a monopolului
anumitor producători întreprinderilor le va rămâne o singură cale pentru
majorarea profitului – creşterea volumului de producţie şi reducerea
cheltuielilor de producţie.

4. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei

Tranziţia la relaţiile de piaţă necesită realizări de profunzime în
economie. Trebuie efectuată o cotitură radicală în direcţia intensificării
producţiei, reorientării întreprinderilor, organizaţiilor, firmelor spre o mai
deplină şi primordială urilizare a factorilor calitativi ai creşterii economice.
Nivelul eficienţei producţiei se formează cub acţiunea diverşilor
factori interdependenţi, care pot fi clasificaţi după trei criterii principale
(vezi schema 3.1), [1, p.37]:
129
 а) sursele de sporire a eficienţei;
b) direcţiile principale de dezvoltare şi perfecţionare a producţiei;
c) sferele de realizare a acestor direcţii la diverse niveluri ale
producţiei.
Clasificarea factorilor după aceste surse permite de a se stabili prin ce
modalităţi poate fi obţinută sporirea eficienţei, şi anume: prin reducerea
volumului de muncă, a cantităţii de materiale, fondointensivităţii,
economiei de timp, utilizarea paţională a resurselor naturale. Însă aceasta
nu oferă răspuns la întrebarea: cu ce mijloace şi cu ajutorul căror activităţi
poate fi obţinută diminuarea cheltuielilor şi economisirea resurselor?
Pentru a răspunde la această întrebare, toţi factorii se clasifică după
direcţiile principale de dezvoltare şi perfecţionare a producţiei. Cei mai
importanţi dintre ei sunt: accelerarea progresului tehnico-ştiinţific,
implementarea realizărilor ştiinţei şi tehnicii, ridicarea nivelului tehnic al
producţiei şi a calităţii articolelor fabricate; perfecţionarea structurii
ramurale, ridicarea gradului de concentrare, specializare, cooperare,
combinare şi organizare teritorială etc.
Aceste direcţii se realizează şi se generalizează în factorul complex al
intensificării mondiale a producţiei în baza accelerării progresului tehnico-
ştiinţific. Nivelul intensificării se calculează cu ajutorul metodei de
indexare prin compararea ritmului de creştere a cheltuielilor şi resurselor cu
ritmul de creştere a producţiei. Astfel, cota de creştere a producţiei din
contul ridicării gradului de productivitate a muncii se stabileşte după
formula:
Ап = ( 1 - Ч ) . 100, (3.11)

А
unde: Ап - cota de creştere a producţiei din contul ridicării gradului de
productivitate a muncii;
Ч – ritmul de creştere a numărului de lucrători în perioada dată;
А – ritmul de creştere a volumului de producţie în aceeaşi perioadă
de timp, % .
În mod similar se determină cota de creştere a producţiei din contul
economisirii resurselor materiale şi al reducerii fondointensivităţii. În
funcţie de sfera de realizare factorii de sporire a eficienţei producţiei se
130
divizează în interramurali (ai economiei naţionale), regionali, ramurali şi de
intraproducţie [4, с.90]:
 Cel mai important factor de sporire a eficienţei producţiei sociale a
fost şi rămâne în continuare progresul tehnico-ştiinţific (P.T.Ş.). Până mai
nu demult P.T.Ş. decurgea, în esenţă, pe cale evolutivă. Prioritate se acorda
perfecţionării tehnologiilor în vigoare, modernizării parţiale a maşinilor şi
utilajelor. Asemenea măsuri se soldau cu anumite, dar neesenţiale rezultate.
Au fost insuficiente stimulentele pentru elaborarea şi implementarea
noilor mijloace tehnice. În condiţiile actuale sunt necesare modificări
calitative revoluţionare, trecerea la tehnologii principial noi, la tehnica de
ultimă generaţie – la reutilarea radicală a tuturor ramurilor economiei
naţionale în baza celor mai avansate realizări ale ştiinţei şi tehnicii.

131
 Factorii de sporire a eficienţei
producţiei

După sursele de sporire a După direcţiile de dezvoltare şi După direcţiile de realizare la

eficienţei perfecţionare a producţiei diverse niveluri de producţie

Reducerea cheltuielilor de muncă Progresul tehnicoştiinţific Factori ai economiei naţionale

Reducerea consumului de Perfecţionarea structurii de Factori regionali

materiale producţie

Folosirea raţională a fondurilor Sporirea calităţii producţiei Factori ramurali

fixe

Reducerea consumului de Perfecţionarea formelor de Factori interni de producţie

investiţii organizare socială a producţiei

Utilizarea raţională a resurselor Perfecţionarea formelor şi

naturale metodelor de gospodărire

Схема 3.1. Direcţiile principale şi factorii de sporire a

eficienţei producţiei sociale

Direcţiile cele mai importante ale progresului tehnico-ştiinţific sunt [2,

p.47]:
 însuşirea pe scară largă a tehnologiilor progresiste: utilizarea
dispozitivelor cu membrană, laser, plazmă, a tehnologiilor cu aplicarea
suprapresiunilor şi a încărcăturilor cu impulsuri etc.;
 automatizarea producţiei – dezvoltarea accelerată a tehnicii roboţilor,
liniilor cu rotoare şi sub formă de conveiere-rotoare în cadrul unor
132
 unităţi de producţie flexibile automatizate, ceea ce va asigura un grad
înalt de productivitate a muncii;
 crearea şi utilizarea noilor tipuri de produse metalice, mase plastice,
compuşi, prafuri metalice, ceramică şi de alte materiale progresiste în
domeniul construcţiilor.
Este necesar să se acorde o atenţie mai mare dezvoltării producţiei, să
se aloce mijloacele cuvenite pentru procurarea tehnicii noi şi renovarea
producţiei, pentru însuşirea şi lansarea noilor articole, să fie create
premisele organizatorice, economice şi motivaţia socială pentru munca de
creaţie a savanţilor, proiectanţilor, inginerilor şi lucrătorilor.
 Unul din factorii importanţi pentru intensificarea şi ridicarea
eficienţei producţiei este regimul de economii. Economia de resurse trebuie
să se transforme într-un factor decisiv de satisfacere a cerinţelor crescânde
privind aprovizionarea cu combustibil, energie, materie primă şi materiale.
Sporirea eficienţei producţiei depinde în mare măsură de utilizarea mai
eficientă a fondurilor fixe.
 Un alt factor important de intensificare a producţiei şi ridicare a
eficienţei ei îl constituie perfecţionarea structurii economiei. Într-un ritm
mai accelerat trebuie dezvoltate ramurile ce asigură progresul tehnico-
ştiinţific şi soluţionarea rapidă a problemelor sociale. Urmează să fie
echilibrate proporţiile dintre ramurile economiei, efectuată redistribuirea
mijloacelor în favoarea ramurilor ce asigură necesităţile sociale, să fie
asigurată creşterea în permanenţă a cantităţii mărfurilor de larg consum şi
înviorată întreaga sferă a serviciilor.
 Un loc important în ce priveşte ridicarea eficienţei producţiei îl
deţin factorii economico-organizatorici, inclusiv administraţia. În primul
rând, e vorba de dezvoltarea şi perfecţionarea formelor raţionale de
organizare a producţiei – concentrarea, specializarea, diversificarea,
cooperarea şi combinarea producţiei. Necesită o dezvoltare şi perfecţionare
în continuare infrastructura de producţie şi socială, ce influenţează
substanţial nivelul de eficienţă al producţiei. Referitor la administrare, aici
e vorba de perfecţionarea tuturor formelor şi metodelor de dirijare,
planificare, stimulare economică – a întregului mecanism economic.
 Un pol semnificativ în soluţionarea problemelor ce ţin de eficienţa
administrării, creării şi implementării tehnicii şi tehnologiilor de
economisire a resurselor este chemată să-l joace ştiinţa. Aceasta urmează să
activizeze cercetările fundamentale şi aplicate în promovarea P.T.Ş. pentru
133
reducerea volumului de muncă, cantităţii de materiale şi enerţie destinate
producţiei, consolidarea regimului de economii şi îmbunătăţirea calităţii
producţiei.
 Un rol important pentru intensificarea economiei, reducerea
cheltuielilor specifice de resurse îl are îmbunătăţirea calităţii producţiei.
Această sarcină trebuie să devină a întregului popor, obiectul unei
permanente atenţii şi al controlului, factorul principal în aprecierea
activităţii fiecărui colectiv de muncă.
Toate acesrea şi alte măsuri trebuie şi pot contribui la sporirea
eficienţei producţiei şi intensificarea ei în condiţiile relaţiilor de piaţă.

Concluzii
1. În condiţiile economiei de piaţă sporirea eficienţei economice şi
sociale a producţiei este foarte mare.
2. Drept criteriu generalizator al eficienţei economice serveşte nivelul
productivităţii muncii sociale.
3. Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei producţiei sociale sunt:
volumul de muncă, consumul de materiale, volumul capitalului,
fondointensivitatea.
4. Pentru a avea o imagine completă despre eficienţa cheltuielilor este
necesară caracteristica generală a indicilor valorici şi în expresie naturală.
Acestui scop serveşte eficienţa economică comparativă a cheltuielilor.
5. În condiţiile economiei de piaţă principalele criterii de apreciere a
activităţii întreprinderilor şi firmelor sunt profitul şi rentabilitatea în raport
cu fondurile.
6. Cei mai importanţi factori şi direcţiile principale de sporire a
eficienţei producţiei sunt: progresul tehnico-ştiinţific, regimul de economii,
ridicarea nivelului de utilizare a fondurulor fixe de producţie,
perfecţionarea structurii economiei, politica investiţională optimă etc.

Subiecte de autoevaluare
În ce constă esenţa eficienţei economice a producţiei sociale, ce
serveşte drept criteriu generalizator?
Redaţi conţinutul celor mai importanţi indicatori ai eficienţei
economice a producţiei sociale.
Cum se calculează eficienţa totală şi comparativă a cheltuielilor?

134
 Enumeraţi factorii şi direcţiile principale de sporire a eficienţei
economice a producţiei, redaţi conţinutul acestora.

Bibliografie
1. Roşca Petru – Economia generală. Manual, ULIM, 1997, p.29 -
34.
2. Roşca Petru – Culegere didacttico-metodică teste şi probleme la
“Economia generală”, ULIM, C hişinău, 1997, p.20-24.
3. Экономика предприятия:Учебник для вузов /
В.Я.Горфинкель и др. М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996,
с.37-51.
4. Райсберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б.
Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и
доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.
5. Голик М.П. – Анализ влияния научно-технического
прогресса на эффективностьпромышленного производства.
М, Финансы и статистика, 1997. – 160 с.
6. Respublica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii
statistice 2002. Chişinău , Statistica , 2002 (S.A. “CRIO”). - 306
pag.

135
 Capitolul 4
PLANIFICAREA ŞI PROGNOZAREA
ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
1. Bazele metodologice ale planificării
2. Principalele compartimente şi indicatorii planului de dezvoltare a
întreprinderii (firmei)
3. Elaborarea programului de producţie
4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

4.1. Bazele metodologice ale planificării

Eficienţa activităţii întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă în
mare măsură depinde de faptul, cât de corect vor fi prevăzute perspectivele
(în plan apropiat şi îndepărtat) de dezvoltare a întreprinderii, adică de
pronosticul acestei dezvoltări. În legătură cu aceasta este necesară studierea
experienţei mondiale în domeniul elaborării şi utilizării pronosticurilor
activităţii economice, aplicarea ei, ţinându-se cont de specificul ţării.
În aceste condiţii elaborarea de către întreprindere a programelui său
de producţie se va efectua în baza contractelor directe încheiate între
producători şi consumatori, luându-se în consideraţie necesităţile de
producţie, inclusiv ale statului.
Astfel, activitatea eficientă a întreprinderilor în condiţiile economiei
de piaţă devine posibilă doar în virtutea elaborării planurilor de dezvoltare,
programelor de producţie, pronosticurilor dezvoltării sicial-economice a
întreprinderilor. Pentru a dezrădăcina reprezentările eronate din mintea
oamenilor despre plan ca directivă din partea instanţelor superioare, va fi
necesară participarea activă nemijlocită a colectivelor întreprinderii la toate
stadiile de întocmire a planului respectiv.
La soluţionarea problemelor privind întocmirea şi realizarea
programelor de producţie ale întreprinderilor poate contribui în mare
măsură folosirea marketingului, a metodelor, principiilor şi tehnicii
acestuia. Totodată, este raţional să fie perfecţionată şi utilizată o
metofologie experimentată de planificare.
De aceea în condiţiile actuale la elaborarea planurilor de dezvoltare a
întreprinderilor o mare importanţă are perfecţionarea în continuare a
metodologiei de planificare, adică a totalităţii de procedeie şi modalităţi de
întocmire a planurilor.
Principalele direcţii de perfecţionare a metodologiei planificării sunt:
136
  Ridicarea gradului de argumentare tehnico-ştiinţifică şi
economică prin calcule a planurilor;
 Aplicarea pe scară largă a normativelor şi normelor tehnico-
economice progresiste, a decontărilor bancare;
 Perfecţionarea în continuare a sistemului de indicatori în scopul
ridicării gradului de eficienţă a producţiei – reducerea consumului
de materiale şi a fondointensivităţii, creşterea productivităţii
muncii, sporirea cantităţii produselor de calitate superioară,
asigurarea intensităţii şi echilibrării minuţioase a planurilor.
Aproape în toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată planificarea şi
dirijarea activităţii întreprinderii adesea sunt unificate printr-o singură
noţiune – aceea de “management”. Bunăoară, în literatura didactică din
instituţiile de învăţământ superior din Japonia administrarea şi planificarea
sunt prezentate ca pe fig. 4.1 [ sursele: 13 şi 8, p.309].

Dirijarea activităţii de Controlul asupra

afaceri şi economice Planificarea activităţii executării activităţii de
 economice +
(managementul) afaceri şi economice

Dirijarea producţiei  Planificarea de + Controlul asupra

producţie producţiei

Fig. 4.1. Coraportul dintre planificare şi dirijarea activităţii de producţie a întreprinderii

Unii autori [vtzi 8, p.308-343] descriu destul de detaliat

particularităţile planificării activităţii întreprinderilor în condiţiile
economiei de piaţă. Planificarea - este modalitatea, prin care se poate
atinge obiectivul preconizat în baza executării echilibrate şi consecvente a
tuturor operaţiunilor de producţie. Planificarea – este procesul de elaborare
a planului, incluzând previziunea, fundamentarea, concretizarea şi
descrierea activităţii obiectului economic în perspectivă apropiată şi
îndepărtată.
Fundamentarea planurilor de dezvoltare a întreprinderii se efectuează
pe baza sistemului de norme şi normative tehnico-ştiinţifice progresiste.
Prin normă se înţelege mărimea maximal admisibilă a consumului de
materie primă, materiale, combustibil, energie etc. pentru fabricarea unei
unităţi de producţie (sau executarea unui anumit volum de muncă) de
calitatea stabilită. Normativul este mărime relativă. El caracterizează
gradul de urilizare a uneltelor de muncă, obiectelor muncii, consumul
acestora la o unitate de suprafaţă, greutate, volum etc.
137
 Normele şi normativele aplicabile trebuie să fie progresiste, adică la
elaborarea lor să se ţină cont de nivelul contemporan de dezvoltare a
ştiinţei, tehnicii, tehnologiei, al organizării producţiei şi muncii; de
necesitatea urilizării din plin a capacităţilor de producţie şi a experienţei de
producţie avansate. Normele şi normativele tehnico-economice se
elaborează la următoarele categorii principale [9, p.54]:
 normele consumului de muncă vie (cantitatea de timp consumată
pentru o unitate de produs, norme de muncă la un produs într-o
anumită unitate de timp, norme de deservire, norme numerice);
 norme privind consumul de materiale (norme specifice pentru
consumul de materie primă, materiale, combustibil, energie, piese
de completare);
 normative pentru folosirea uneltelor de muncă (normative la
utilizarea maşinilor, utilajului, mrcanismelor, instalaţiilor,
instrumentelor);
 normative pentru organizarea procesului de producţie (durata
ciclului de producţie, volumul producţiei nefinisate, rezervele de
materie primă, materiale, combustibil);
 norme referitoare la durata de însuşire a capacităţilor de proiect
ale întreprinderilor, secţiilor, agregatelor, instalaţiilor, unităţilor de
producţie ce se dau în exploatare.
Diversele norme şi normative ce ţin de eficienţa producţiei sunt redate
în schema 4.1.
Destinaţia categoriilor de norme şi normative diferă. Normele
consumului de muncă vie servesc în temei pentru determinarea nivelului de
productivitate a muncii, de utilizre a timpului de muncă, stabilire a mărimii
salariului. În baza normelor specifice ale consumului de resurse materiale şi
a programului de producţie se stabileşte cantitatea necesară de anumite
tipuri şi mărci de resurse materiale. Normativele pentru folosirea uneltelor
de muncă permit calculul nivelului de utilizare a capacităţilor de producţie.
Normele şi normativele servesc la determinarea preţului de cost al
produselor.

Sistemul de norme şi normative referitoare la eficienţa producţiei:

Normativele eficienţei comparative a fondurilor fixe
Normativele eficienţei comparative a fondurilor circulante
Normativele eficienţei comparative a fondurilor
Normativele de economisire a resurselor materiale
Normativele de economisire a fondului salarial

138
 Normativele randamentului fondurilor
1. Subsistemul normativelor materiale
2. Subsistemul normelor privind utilajele necesare şi utilizarea lor
3. Subsistemul normelor în domeniul construcţiilor
4. Subsistemul normelor privind capacităţile de producţie
5. Subsistemul normelor referitoare la muncă şi salariu
6. Subsistemul normelor şi normativelor financiare
7. Subsistemul normelor social-economice
Subsistemul normanivelor pentru ocrotirea naturii

Schema 4.1. SISTEMUL DE NORME ŞI NORMATIVE [1, p.66]

Система норм и нормативов эффективности производства

Нормативы Нормативы Нормативы Нормативы Нормативы

сравнительной сравнительной экономии экономии фондоотдачи
эффективности экономии материальных фонда
основных оборотных затрат заработанной
фондов средств платы

1. Подсистема материальных 5. Подсистема норм труда и

нормативов (*) заработной платы (*)

2. Подсистема норм 6. Подсистема финансовых

потребности в оборудовании и норм и нормативов (*)
его использовании (*)

3. Подсистема строительных 7. Подсистема социально-

норм(*) экономических норм(*)

4. Подсистема норм 8. Подсистема нормативов

производственных охраны природы (*)
мощностей (*)

Notă: (*) - fiecare din aceste subsisteme include o întreagă serie de norme şi
normative speciale în domeniul respectiv.

Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor şi eficienţei

producţiei au predeterminat sistemul de indicatori ai planului. Indicatorii
aplicabili în planidicare se divizează în: cantitativi şi calitativi, volumetrici
şi specifici.
139
  Indicatorii cantitativi ai planului se exprimă prin mărimi absolute.
Din aceştia fac parte: volumul de mărfuri, producţia globală, volumul de
realizare, numărul de lucrători, numărul muncitorilor, fondul salarial, suma
profitului, cheltuielile pentru diverse resurse de producţie (materie primă,
materiale, combustibil etc.).
 Indicatorii calitativi sunt mătimi relative. Ei exprimă eficienţa
producţiei, a unor factori ai ei. E vorba de productivitatea muncii, reducerea
preţului de cost al produselor, rentabilitate, randamentul fondurilor, calitate
etc. Între indicatorii cantitativi şi cei calitativi există o strânsă interacţiune
şi interdependenţă.
 În sistemul de indicatori ai planului întreprinderii industriale se
disting indicatorii volumetrici şi specifici. Indicatorii volumetrici stabilesc
mărimile absolute ale producţiei în ansamblu, ale unor procese şi factori
implicaţi în aceasta. Spre exemplu, volumul producţiei în ansamblu,
volumul consumului de muncă, resurse materiale etc. Indicatorii specifici
stabilesc raportul dintre doi sau câţiva indicatori interdependenţi, bunăoară,
consumul de materie primă la unitatea de producţie, investiţiile de capital la
unitatea capacităţilor de producţie etc.
 Pentru calcularea indicatorilor planului în industrie se aplică
măsurători în expresie naturală, de muncă şi valorică.
Măsurătorii în expresie naturală se întrebuinţează la planificarea
volumului de producţie şi a resurselor materiale. Pentru măsurarea
volumului de producere a articolelor omogene, ce se disting prin consumul
de materiale, capacitate sau alt criteriu, se aplică măsurătorul în expresie
convenţional-naturală. Spre exemplu, tractoare calculate la 15 cai-putere,
conserve, calculate la capacitatea de 0,5 litri, săpun, calculat la grăsimea de
40%, etc.
O largă aplicare şi-au găsit măsurătorii în expresie de muncă ai
volumului de producţie, exprimat, de regulă, în norme de ore. Măsurătorii
de muncă în îmbinare cu cei în expresie naturală se folosesc la calcularea
productivităţii muncii, mărimii salariului, stabilirea normelor de lucru etc.
În condiţiile economiei de piaţă o mare însemnătate au măsurătorii în
expresie valorică (monetari). Cu ajutorul lor se stabileşte dinamica
dezvoltării producţiei, ritmurile şi proporţiile producţiei, pe ei se sprijină
toate compartimentele planului. În expresie valorică se planifică volumul
de fabricare, de realizare şi global al producţiei.

4.2. Compartimentele principale şi indicatorii planului de

dezvoltare al întreprinderii (firmei)

140
 Planul de dezvoltare a întreprinderii cuprinde următoarele
compartimente principale [9, p.56]:
planul de fabricare a ptoducţiei industriale (programul de
producţie);
planul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii;
planul de sporire a eficienţei economice a producţiei;
planul investiţiilor şi construcţiilor capitale;
planul de asigurare tehnico-materială;
planul privind munca şi cadrele;
planul pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei;
planul financiar;
planul dezvoltării sociale a colectivului întreprinderii;
planul de măsuri pentru protecţia naturii şi utilizarea raţională a
resurselor naturale.
 Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii
este planul de fabricare a producţiei (programul de producţie), în care se
stabilesc sarcinile de fabricare a unor anumite tipuri de produse în expresie
naturală şi valorică, se prevede îmbunătăţirea în continuare a calităţii
producţiei.
 Un aspect important al dezvoltării întreprinderii îl constituie planul
de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. În acesta se includ activităţile de
efectuare a cersetărilor ştiinţifice, însuşire a noilor tipuri de producţie,
implimentare a tehnologiilor performante, mecanizare şi automatizare a
proceselor de producţie, organizare ştiinţifică a muncii, inrtoducere a
tehnicii de calcul în administrarea întreprinderii, măsurile privind
standardizarea şi asicurarea metrologică etc. Indicatorii principali ai
acesrui plan sunt: producţia însuşită pentru prima dată în ţară; nivelul
mecanizării şi automatizăţii muncii, cu evidenţierea producţiei de bază şi a
celei auxiliare; reducerea relativă a numărului de lucrători; creşterea
productivităţii muncii şi reducerea preţului de cost al producţiei din contul
implemetării realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, îmbunătăţirea
calităţii producţiei etc.
 Un alt aspect important al planificării dezvoltării întreprinderii este
elaborarea planului de ridicare a eficienţei economice a producţiei, în care
se includ indicatorii: ritmurile de creştere a producţiei nete şi marfare
(globale); renrabilitatea generală; cheltuielile la 1 leu producţie-marfă;
ritmul de creştere a productivităţii muncii şi cota de creştere a producţiei
nete şi marfare (globale) din contul ridicării productivităţii muncii;
obţinerea producţiei nete şi marfare (globale) la 1 leu valoare medie anuală
141
a fondurilor fixe de producţie (randamentul fondurilor); ronaţia fondurilor
circulante; indicatorii volumului de capital şi consumului de materiale.
 Planul construcţiilor capitale prevede construcţia noilor
întreprinderi, extinderea şi reconstrucţia celor existente; construcţia şi
lărgirea unor secţii şi obiecte la întreprinderile în funcţiune; reutilarea
tehnică a întreprinderii în funcţiune – modernizarea utilajului, înlocuirea
utilajelor uzate cu altele noi, mai productive; perfecţionarea tehnologiilor
de producţie; mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie.
Indicatorii principali ai acestui plan sunt: darea în exploatare a fondurilor
fixe şi a capacităţilor de producţie, a unor obiecte cu destinaţie de
producţie; sporirea capacităţilor de producţie la întreprinderile în funcţiune
din contul reutilării tehnice şi efectuarea unor măsuri tehnico-
organizatorice; volumul investiţiilor capitale şi al lucrărilor de construcţii-
montaj; volumul obiectelor de construcţie nefinisate.
 Planul de asigurare tehnico-materială reprezintă un sistem de
calcule materiale ce reflectă producerea şi consumul la cele mai importante
tipuri de producţie industrială, planurile de realizare a acesteia.
Determinarea necesităţilor de resurse materiale ale întreprinderii şi de
utilizare a acestora trebuie să se facă în baza unor norme progresiste, tehnic
fundamentate de consumare a materiei prime, materialelor, combustibilului
şi energiei, precum şi în baza unor normative ştiinţific fundamentate de
utilizare a utilajului, maşinilor, mecanismelor. Aceşti indicatori se
elaborează contând pe reducerea consumului specific de materiale,
combustibil şi energie.
 La elaborarea planului privind munca şi cadrele sarcina principală
este de a prevedea ridicarea sistematică a productivităţii muncii drept
condiţie principală pentru majorarea volumului de producţie şi a gradului
de eficienţă a producţiei. Un alt indicator important din compartimentul dat
este fondul salarial, precum şi calculul de balanţă al necesarului
suplimentar de muncitori şi funcţionari şi surse de asigurare a acestora.
 Un compartiment generalizaror al planului întreprinderii, în care îşi
găsesc reflectare rezultatele compartimentelor precedente, este planul
pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei. În el sunt reflectate
preţul de cost al rpoducţiei şi profitul. Acest plan se întocmeşte pe baza
planului de producţie şi realizare a producţiei, implementării realizărilor
ştiinţei şi tehnicii şi a altor compartimente ale planului general.
 În planul financiar se stabilesc indicatorii financiari cei mai
importanţi: calculul necesarului de mijloace circulante proprii şi sarcinile
privind accelerarea rotaţiei acestora; interacţiunea întreprinderii cu bugerul

142
de stat; crearea şi utilizarea fondurilor fixe de producţie; sarcina referiroare
la profit. O parte importantă a planului financiar este planul creditar.
 În planul de dezvoltare socială a colectivului întreprinderilor şi
asociaţiilor se prevăd măsurile pentru soluţionarea celor mai actuale
probleme pentru colectivele întreprinderii (asociaţiei) privind dezvoltarea
lor socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, trai şi odihnă.
 O mare însemnătate pentru prevenirea poluării mediului ambiant
are compartimentul planului întreprinderii – planul de măsuri pentru
protecţia naturii şi utilizarea raţională a resurselor naturale, ce include
asemenea direcţii ca: protecţia şi utilizarea raţională a resurselor acvatice,
prorecţia bazinului aerian, protecţia şi utilizarea raţională a terenurilor,
protecţia şi utilizarea raţională a resurselor minerale.
Toate compartimentele planului întreprinderii industriale se află în
strânsă interdependenţă.

4.3. Elaborarea programului de producţie

Programul de producţie sau planul de producţie este cel mai
important compartiment din planul de dezvoltare a întreprinderii.
Indicatorii programului de producţie sunt: ritmul de creştere a volumului
global al producţiei, fabricarea celor mai importante tipuri de produse în
expresie naturală (cu indicaţia “inclusiv producţie pentru export ”), inclusiv
indicatorul privind calitatea producţiei [9, p.59-64].
 Temeiul pentru determinarea în plan a volumului de producţie în
expresie valorică îl constituie planul de fabricare a producţiei industriale
în expresie naturală.
Sarcina de fabricare a producţiei industriale în expresie naturală se
stabileşte în unităţi de măsură, ce ţin cont de specificul consumului la
anumite tipuri de articole (tone, metri, kilowat-ore, bucăţi, complete etc.).
Unităţile de măsură stabilite în plan sunt obligatorii pentru toate verigile de
dirijare a producţiei. Aceasta e necesar pentru a asigura îndeplinirea
programului de producţie, în asortimentul prevăzut, realizarea planului de
livrări prin cooperare şi livrări contractuale, precum şi pentru îmbinarea
programului de producţie cu indicatorii de calitate a producţiei.
O parte necesară a planului de producţie în expresie naturală este
sarcina privind îmbunătăţirea în continuare a calităţii producţiei. Calitatea
celor mai importante tipuri de produse trebuie să corespundă la parametrii
ei rehnico-economice celor mai avansate realizri ale tehnicii naţionale şi
străine la toate stadiile de proiectare şi fabricare a producţiei. În planurile
de fabricare a producţiei întreprinderilor sunt prevăzute sarcini privind
scoaterea din producţie a articolelor învechite, adică a produselor ce nu
143
corespund cerinţelor actuale ale economiei naţionale şi populaţiei ţării,
care sunt uzate moral; se indică termene concrete de înlocuire a articolelor
învechite, precum şi noile tipuri (modele) de articole, ce le vor înlocui pe
cele uzate.
Indicatorii valorici ai programului de producţie sunt: volumul de
realizare şi producţia globală de mărfuri.
 După volumul de realizare a producţiei se apreciază activitatea
economică de producţie a întreprinderii, asociaţiei, ramurii. Volumul
producţiei realizabile se calculează după formula:
Рr = Pm + Spn.1 – Spnп.2, (4.1)
unde Рr - este volumul producţiei-marfă, conform planului;
Spn.1 , Spnп.2, – stocurile de producţie nerealizată la începutul şi
finele perioadei planificate.
Un important indicator al planului, ce permite stabilirea volumului
total al producţiei industriale, structura ei, ritmurile de creştere a
productivităţii muncii, randamentul fondurilor şi alţi indicatori economici,
este producţia-marfă şi producţia globală.
 Volumul producţiei-marfă include valoarea: articolelor finite,
destinate realizării în exterior, a construcţiilor capitale proprii şi obiecnelor
neindustriale din întreprinderea proprie; a semifabricatelor de producţie
proprie şi producţiei unităţilor de producţie auxiliare, prevăzute pentru
realizare în esterior; costul lucrărilor cu caracter industrial, executate la
comandă din exterior sau pentru gospodăriile şi organizaţiile din
întreprinderea proprie.
 Volumul producţiei globale Qg, ce include întregul volum al
lucrărilor, preconizate pentru executare în perioada respecrivă, indicată în
plan, se calculează după formula:
Qg = Pm – Sî + Sf,
(4.2)
unde Sî, Sf – stocurile de producţie nefinisată, semifabricate şi
instrumente de producţie proprie la începutul şi finele perioadei planificate.
Volumul producţiei realizate, precum şi al producţiei-marfă, se
stabilesc: în plan – în preţurile angro în vigoare ale întreprinderilor; în
darea de seamă – а) în preţurile comparabile ale întreprinderilor la o
anumită dată (aşa numitele preţuri constante), necesare pentru determinarea
dinamicii de producţie; б) în preţurile angro ale întreprinderilor, în vigoare
în perioada de referinţă (pentru calcularea preţului de cost).
În scopul de a se elimina munca precedentă şi a se scoate în profil
rezultatele activităţii de producţie, dinamica de producţie şi indicatorii ce
depind de întreprindere, o serie de întreprinderi (firme) efectuează
144
planificarea şi îşi apreciază activitatea în funcţie de producţia netă, în locul
volumului de realizare a producţiei.
 Volumul producţiei nete se stabileşte prin scăderea din producţia-
marfă (în preţurile angro ale întreprinderilor) a cheltuielilor materiale în
aceleaşi preţuri (adică în preţurile acceptate la elaborarea planului), precum
şi a sumei defalcărilor de amortizare a fondurilor fixe. Aplicarea
indicatorului producţiei nete permite excluderea calculului repetat al
produselor, stabilirea cu mai mare exactitate a mai multor indicatori
importanţi ai calităţii – productivitatea muncii, randamtntul fondurilor etc..
Pentru argumentarea programului de producţie al întreprinderii este
necesar să se dispună de calculele privind capacităţile ei de producţie. Spre
exemplu, la întreprinderile (companiile) industriale din S.U.A. pentru
aprecierea activităţii economice se foloseşte un sistem special de indicatori,
ce poate fi divizat în trei grupe principale [11]: indicatorii de estimare;
indicatorii cheltuielilor de producţie; indicatorii relativi ai activităţii
economice.
 Printre indicatorii de estimare cei mai importanţi sunt: circulaţia
(circulaţia mărfurilor sau volumul vanzărilor); venitul global; venitul
convenţional-net; producţia convenţional-netă; venitul după plata
dobânzilor la împrumuturi şi credite; venitul după plata impozitelor; venitul
după achtarea tuturor plăţilor suplimentare; lichiditatea după efectuarea
noilor investiţii capitale, lichiditatea după plata dividentelor.
Sfera de aplicare a anumitor indicatori de apreciere a activităţii
economice de producţie a întreprinderilor şi companiilor din S.U.A. se
limitează, de regulă, numai la necesităţile gestiunii contabile.
 La indicatorul din grupa a doua – cheltuielile de producţie – pot fi
raportate cheltuielile pentru plata muncii, amortizare, cheltuielile pentru
aprovizionarea tehnico-materială etc.
 O importanţă deosebită la aprecierea activităţii economice de
producţie a întreprinderilor şi companiilor au indicatorii din grupa a treia -
relativi. Aici e vorba de diferiţi coeficienţi, ce caracterizează eficienţa
resurselor de producţie utilizabile şi destinaţia lor principală - de a servi
drept bază pentru comparaţii (interramurale şi între firme).
Principalul indicator – indicele randamentului (profitului obţinut) de
la capitalul investit se calculrază prin două metode: pe baza capitalului
acţionar al întreprinderii şi pe aşa numita bază economică. În primul caz
numitorul fracţiei reflectă suma capitalului acţionar, rezervele financiare şi
profitul nedistribuit al întreprinderii, iar numărătorul – mărimea venitului
obţinut înainte de impunerea fiscală. În cazul al doilea – numitorul fracţiei,
în afară de capitalul acţionar, cuprinde şi suma împrumuturilor pe termen
145
lung ale întreprinderii, iar adesea şi suma datoriilor pe termen scurt şi
depăşirea creditului (overlraft), numărătorul indicând mărimea venitului
convenţional-net.
Printre alţi indicatori relativi ai activităţii economice, în opinia unor
autori [9, p.63], trebuie menţionate două grupe principale: indicatorii
eficienţei producţiei şi indicatorii privind structura cheltuielilor.
Indicatorii eficienţei producţiei: cota venitului global sau net în
circulaţie (volumul vânzărilor) al întreprinderii, producţia convenţional-
netă în circulaţie a firmei, raportul dintre mărimea producţiei convenţional-
nete şi cheltuielile salariale. În afară de aceşti indicatori principali, din
prima grupă fac patre şi o serie de indicatori privind productivitatea muncii,
capitalul, energia, care se folosesc pe larg în sfera businessului. Însă, de
regulă, aceştia nu sunt indicatori valorici, ci în expresie naturală. În fiecare
sferă a businessului ei îşi au specificul lor.
Indicatorii structurii cheltuielilor – aceştia sunt: cota capitalului
avansat în volumul vânzărilor, cota rezervelor în costul total al materialelor
şi semifabricatelor utilizate.
O mare însemnătate în sistemul de indicatori ai activităţii economice a
întreprinderilor din S.U.A. se acordă indicatorului generalizator al eficienţei
producţiei – indicelui eficienţei factoriale totale (IEft). Se consideră că
acesta este cel mai exact criteriu într-un plan de lungă durată. Se calculează
după formula:
IEft = Qcn/ V +Аm +Мp, (4.3)
unde Qcn – volumul producţiei convenţional-nete;
V - costul forţei de muncă (fondul de salarii pentru muncitori şi
funcţionari);
Аm– suma defalcărilor de amortizare în anul curent în preţurile
constante ale anului cînd au fost procurate urilajele (la toate tipurile de
utilaj);
Мp – costul materiei prime, materialelor şi serviciilor, procurate din
exterior.
Trebuie menţionat faptul că dinamica eficienţei factoriale totale şi
comparaţiile interfirmă ale întreprinderilor după nivelul acestui indicator
permit administraţiei companiei să judece despre competitivitatea firmei şi
eficienţa cu care se utilizează toate tipurile de resurse.
Aplicarea experienţei de calculare a indicilor activităţii economice a
întreprinderilor din S.U.A. poate fi de real folos în condiţiile de formare a
relaţiilor de piaţă în economia Republicii Moldova.

4.4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

146
 În cazul antreprenoriatului cele mai frecvente sunt planurile şi
programele de realizare a unei anumite tranzacţii şi promovării elementelor
principale din care se compune operaţia de business. Dacă se efectuează
câteva tranzacţii în interacţiune, acestea trebuie planificate respectiv;
planificarea activităţii antreprenoriale în cazul dat va viza un proces
neîntrerupt, iar pentru obţinerea rezultatelor scontate este necesară
elaborarea prealabilă a planului, programului de acţiune. Elaborarea
prealabilă a proiectului antreprenorial a primit denumirea de plan al
businessului [12, p.548].
Planificarea activităţii antreprenoriale, aplicată pe scară largă în
practica ţărilor dezvoltate, acum şi în ţările cu economie tranzitorie, se
bazează pe planul de business. După cum afirmă businessmanul canadian
D.Doil, “planul businesului antreprenotial constituie temelia contractului
dintre antreprenor şi finansistul-investitor. Planul de business este un
procedeu general acceptat în management, ce se foloseşte de către
corporaţiile şi instituţiile de toate dimensiunile pentru a stabili obiectivele şi
a propune căile de atingere a acestora “[14, p.10, 11].
Planul de business are câteva funcţii. În primul rând, acesta e un
document intern, în care se stabilesc obiectivele şi se descrie strategia
generală referitor la faptul cum intenţionează întreprinderea să le realizeze.
În acest caz planul se foloseşte pentru analiza minuţioasă a ideii respective,
verificarea veridicităţii ei, estimarea gradului ei de realizabilitate, a
eficienţei de pe urma traducerii ideii în fapt. În al doilea rând, planul de
business se foloseşte adesea pentru atragerea investitorilor sau obţinerea
creditelor bancare pentru realizarea proiectului [1, p.67].
Structura şi conţinutul planului de business nu sunt strict reglementate.
Spre deosebire de planul tehnico-industrial financiar (planul activităţii de
producţie al întreprinderii) planul de business poate avea 6, 7, 12, 18 şi mai
multe compartimente. El este orientat spre atingerea succesului mai ales în
activitatea economico-financiară. Deşi planul de business nu are conţinut şi
structură strict reglementate, la elaborarea lui trebuie să se ţină cont de
următoarele condiţii [9, p. 64-69].
1. Planul de busines trebuie să fie întocmit profesionist. După
conţinut şi exterior se judecă despre competenţa antreprenorului, care a

147
elaborat planul de business. Acest document trebuie să fie simplu, clar şi
accesibil pentru folosinţă.
2. Planul de business trebuie să fie divizat pe capitole
(compartimente). Primul compartiment (capitol) va desrie obiectivele şi
sarcinile afacerii antreprenoriale. Planul de business trebuie să fie întocmit
astfel, încât fiecare investitor să poată găsi uşor capitolele, părţile, punctele
ce îl interesează. În acest scop trebuie prevăzute subdiviziuni funcţionale
pentru fiecare capitol. Pentru o mai completă şi intuitivă percepţie a
informaţiei se recomantă ca în plan să figureze tabele, scheme, diagrame.
grafice.
3. Este nevoie de aprecierea obiectivă a plaanului de business. În
primul rând trebuie să ia cunoştinţă de el membrii colectivului
antreprenorial. Contabilul sau contabilul-şef urmează să verifice minuţios
toate calculele financiare. Dacă e posibil, planul va fi însoţit şi de avizul
auditului. Cu alte cuvinte, nici unul din investitorii potenţiali nu trebuie să
găsească vreo greşeală în planul de business.
4. Trebuie ţinută la control difuzarea planului de business, deoarece
el conţine date confidenţiale referitoare la activitatea antreprenorului sau
grupului de antreprenori. Fiecare exemplar al planului trebuie numerotat. În
orice caz la prima familiarizare a investitorului potenţial cu planul trebuie
mai întâi ca acestuia să i se pună la dispoziţie o scurtă descriere sau tabelul
cu datele respective şi, dacă investitorul îşi exprimă interesul de colaborare,
abia atunci i se va prezenta planul detaliat. Drept optim ca structură şi
conţinut se consideră planul de business, ce cuprinde şapte compartimente
principale (fig. 4.2).
Obiectivele şi satcinile tranzacţiei antreprenoriale

Rezumatul, parametrii esenţiali şi Planul (programul) de acţiuni şi

indicatorii planului de business măsurile organizatorice

Caracteristica produselor, mărfurilor, Asigurarea cu resurse a tranzacţiei

serviciilor,
acordate consumatorului

Eficienţa tranzacţiei
Analiza şi estimarea conjuncturii pieţei,
desfacerea, cererea, volumul vânzărilor

Fig. 4.2. Planul de busines al antreprenoriatului

148
 După cum se vede din această schemă, compartimentul central al
planului de business este “Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei
antreprenoriale ”.

Compartimentul 1. Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei antreprenoriale

(proiectului)
Obiectivul principal al businessului este obţinerea profitului.
Planificând tranzacţia preconizată, în primul rând trebuie clarificată suma
profitului pe care se contează şi argumentată capacitatea proiectului de a se
solda cu o asemenea sumă.
Este important în acest caz, ca şi în genere la întocmirea planului de
business, să fie luat în consideraţie factorul temporal. Cu alte cuvinte, în
afară de suma profitului preconizat, trebuie să se ştie, cum se va distribui
aceasta în timp, dacă nu cumva ptofitul va veni prea târziu, având în vedere
necesităţile de resurse băneşti ale antreprenorului şi impactul inflaţiei, ce
reduce valoarea simplelor calcule aritmetice.
În procesul de estinare iniţială a raţionalităţii proiectului antreprenorial
trebuie să se ţină cont de faptul că suma profitului necesar să fie obţinut
urmează a fi mult mai mare, decât aceea pe care ar fi putut-o obţine
antreprenorul, dacă amplasa mijloacele cheltuite într-o bancă de economii.
În caz contrar sensul proiectului se reduce la efectuarea unei simple
tranzacţii financiară.
De rând cu obiectivul principal, autorii planului de business trebuie să
reflecte şi alte obiective şi sarcini:
obiective sociale – lichidarea deficitului de mărfuri şi servicii;
asanarea mediului ecologic; îmbunătăţirea climatului psihologic în ţară;
crearea noilor valori spirituale şi culturale; dezvoltarea potenţialulzu
tehnico-ştiinţific şi de creaţie; extinderea contactelor de afaceri, a relaţiilor
internaţionale;
ridicarea statutului antreprenorului – dezvoltarea şi consolidarea
potenţialului economic al antreprenorului (inclusiv potenţialul de producţie,
tehnico-tehnologic, ştiinţific, de pregătire profesională, precum şi spiritual).
Aceasta serveşte drept condiţie şi garanţie a posibilităţii de promovare a
tranzacţiilor viitoare, ridicare a prestigiului antreprenorului, datorită
faptului că devine mai cunoscut, are o reputaţie mai bună, calitatea
superioară a mărfurilor şi serviciilor;
alte obiective şi sarcini speciale – dezvoltarea contactelor, deplasări în
străinătate, aderarea la diverse asociaţii etc. Sarcinile speciale ale

149
antreprenoriatului – în particular, filantropia, se manifestă prin transferarea
unei părţi, iar uneori şi a întregului profit rezidual în favoarea altor
antreprenori, organizaţiilor filantropice, fondurilor, bugetului. Asemenea
acţiuni urmăresc, de regulă, scopul de a obţine anumite investiţii sau
facilităţi.
Compartimentul 2. Rezumatul, parametrii şi indicatorii principali
ai planului de business
Acesta e compartimentul generalizator al planului de business, în care
sunt descrice ideile principale şi conţinutul planului în miniatură. El trebuie
să fie cât mai concret, laconic şi convingător, deoarece are misiunea să
ofere o imagine relativ completă privind conţinutul întregului plan al
businessului. Şi, deoarece acest compartiment esre de bază, el se elaborează
şi se precizează în toată perioada de întocmire a planului, se consideră
încheian numai după ce a fost întocmot întregul plan al businessului.
Compartimentul generalizator al planului de business cuprinde:
obiectivul principal al proiectului (tranzacţiile); caracteristica pe scurt a
produsului antreprenorial, rezultatului final prevăzut în plan şi
particularităţile lor distincte; căile şi modalităţile de realizare a obiectivelor
propuse; termenele de realizare a proiectului (tranzacţiilor); cheltuielile
necesare pentru realizare; eficienţa şi rezultatele preconizate; domeniul de
aplicare a rezultatelor.
Indicatorii generalizarori principali: volumul de fabricare şi realizare
a producţiei şi serviciilor, încasările, mijloacele proprii şi împrumutate,
profitul, rentabilitatea. Indicatoti speciali: calitatea mărfurilor şi serviciilor
realizabile; calităţile lor distincte, acomodarea la anumite gusturi şi cerinţe
ale consumatorilor, termenul de recuperabilitate a investiţiilor capăitale,
gradul scăzut al riscului, obţinerea garantată a rezultatelor preconizate.
Compartimentul 3. Caracterisnicele produselor, mărfurilor,
serviciilor acordate consumatorului de către antreprenor
În acest compartiment al planului de business trebuie să figureze:
datele concrete, care să permită în măsura cuvenită “să fie perceput”
produsul antreprenorial. Spre exemplu, modelul experimental,
caracteristicile acestuia, descrierea, alte modele, fotografii etc.;
informaţia privind cercul de consumatori ai produsului antreprenorial
şi cerinţele pe care acesta le va satisface (pronosticul cererii solvabile la
marfa în cauză, datele despre regiune, categoriile de populaţie,
organizaţiile, care vor deveni preponderent, conform analizei şi prognozei
efectuate, cumpărători şi consumatori ai mărfii; datele privind dinamica
consumului preconizat la această marfă în diverse perioade de timp,

150
ţinându-se cont de factorii ce influenţează cerinţele la marfa dată).
Rezultatele analitice de prognoză ale estimării parametrilor se includ în
planul de business;
prognozarea preţurilor, la care se presupune a se vinde produsul
activităţii antreprenoriale (producţia, marfa, lucrările, serviciile). Ţinând
cont de rata înaltă a inflaţiei, preţurile prvăzute pentru realizarea produsului
activităţii antreprenoriale reprezintă cel mai dificil element la întocmirea
planului de business.
Compartimentul 4. Аnaliza şi estimarea conjuncturii pieţei,
desfacerii, cererii şi volumului de vânzări
Acest compartiment constituie o continuare nemijlocită a studierii
cerinţelor şi prognozării preţurilor. În el sunt predeterminate volumele de
fabricare şi realizare a mărfurilor pe perioade de timp în procesul realizăţii
produsului antreprenorial.
Investigaţiile, analiza şi estimarea pieţei în procesul de elaborare a
planului de business se bazează, pe de o parte, pe propuneri, adică poartă
caracter de prognoză, iar pe de alta, - pe înţelegerea prealabilă cu
cumpărătorul potenţial sau cu organizaţiile comerciale, de desfacere a
mărfurilor.
În cazul unor proiecte mici pe termen scurt sau al unor proiecte
antreprenoriale mari pe termen lung situaţia este diferită. În primul caz se
poate stabili cu un grad înalt de veridicitate cercul cumpărătorilor,
consumatorilor produsilui antreprenorial dat, ceea ce permite să se prevadă
volumul de vânzări. În catul al doilea situaţia e mai complicată.
Modificarea cererii la marfă, vânzarea acesteia, consumul se stabilesc în
prosecul de elaborare a planului de business pe baza propunerilor,
estimărilor, calculelor, pronosticurilor.
În afară de estimarea analitică şi prin calcule a pieţei de desfacere
planul businessului trebuie să prevadă şi modalităţile de activizare a pieţei
prin intermediul marketingului şi al altor genuri de activitate.
La elaborarea acestui compartiment este necesar să se ţină cont de
concurenţi, de posibilităţile şi capacităţile lor, de politica preţurilor. De
aceea lucrul asupra planului de business trebuie să includă şi corectarea
volumului preconizat al vânzărilor, luând în consideraţie concurenţa.
Compartimentul 5. Planul (programul) de acţiuni şi măsurile
organizatorice
Conţinutul acestui compartiment în multe privinţe depinde de genul
activităţii antreprenoriale (de producţie, comercială, financiară). Programul
151
de acţiuni antreprenoriale în mod obişnuit include: activitatea marketing
(reclama, determinarea pieţei de desfacere, concurenţii şi consumatorul,
evidenţa cererii din partea acestuia); fabricarea producţiei (antreprenoriatul
de producţie); achiziţia, păstrarea, transportarea, realizarea mărfii
(particularităţile antreprenoriatului comercial); deservirea cumpărătorului,
inclusiv postrealizare.
Măsurile organizatorice sunt o parte indispensabilă a programului de
acţiuni, chemate să contribuie la reglementarea executării planului de
business. Acestea sunt modalităţile de dirijare a realizării planului,
structurilr organizatorice de administrare a proiectului, menodele de
coordonare a aacţiunilor executanţilor, precum şi măsurile de stabilire a
unor forme speciale de retribuţie a muncii, de stimulare, selectare şi
pregătire a cadrelor (asigurarea cu cadre), de evidenţă şi control etc.
Compartimentul 6. Asigurarea cu resurse a tranzacţiei
În acest compartiment se expun datele cu privire la tipurile şi volumul
resurselor necesare pentru realizarea proiectului antreprenorial, sursele şi
migloacele de obţinere a resurselor.
Asigurarea cu resurse include: resursele materiale (materiale,
semifabricate, materie primă, energie, clădiri, utilaje etc.); resursele de
muncă; resursele financiare (mijloace băneşti curente, investuţii capitale,
credite, hârtii de valoare); resursele informaţionale (informaţia statistucă şi
tehnico-ştiinţifică).
Compartimentul 7. Eficienţa tranzacţiei (proiectului)
Acest compartiment de încheiere a planului de business conţine
caracteristica eficienţei tranzacţiei antreprenoriale. Printre indicatorii
generalizatori de bază ai eficienţei sunt indicatorii profitului şi ai
rentabilităţii tranzacţiei. În afară de aceasta, se ţine cont de eficienţa socială
şi tehnico-ştiinţifică (obţinerea unor rezultate ştiinţifice noi). Tot aici e
raţional să fie analizate consecinţele pe termen lung ale tranzacţiei
antreprenoriale.

4.5. Practica internaţională de fundamentare a proiectelor

În practica internaţională de fundamentare a proiectelor se aplică mai

mulţi indicatori generalizatori, ce permit pregătirea deciziei privind
raţionalitatea investirii anumitor mijloace. Printre aceştia: valoarea curentă
netă; rentabilitatea; coeficientul intern al eficienţei; perioada de restituire a
investiţiilor capitale; scurgerea maximală de capital; norma activităţii
rentabile [5, p.69-70].

152
  Indicatorii valorii curente nete (aşa numitul efect economic
integral) constituie diferenţa dintre venitul total de la realizarea producţiei,
calculat pentru perioada de realizare a proiectului, şi suma tuturor tipurilor
de cheltuieli în aceeaşi perioadă, ţinându-se cont de factorul temporal (cu
decontarea veniturilor şi cheltuielilor provizorii).
 Rentabilitatea se calculează ca raport al profitului faţă de
investiţiile capitale sau raportul profitului faţă de capitalul acţionar.
Indicatorul se calculează pentru fiecare an de realizare a proiectului
antreprenorial şi ca mărime anuală medie. Concomitent se ţine cont şi de
impunerea fiscală.
 Coeficientul intern al eficienţei se determină ca valoare inferioară a
rentabilităţii ce asigură egalitatea cu zero a efectului integral, calculat
pentru termenul economic al vieţii investiţiilor. Proiectul este considerat
rentabil, dacă coeficientul intern al eficienţei nu e mai jos de valoarea lui
inferioară iniţială.
 Perioada de restituire a investiţiilor capitale se aplică pe scară
largă în practica internaţională ca termen de recuperabilitate a investiţiilor
capitale. În acest caz indicatorul reprezintă numărul de ani, pe parcursul
cărora venitul de la vânzări, minus cheltuielile administrative funcţionale,
compensează principalele investiţii capitale. Întrebarea, dacă trebuie sau nu
perioada de restituire să fie cu decontări sau fără acestea, rămâne
deocamdată discurabilă.
 Scurgerea maximală de capital – constituie valoarea cea mai
negativă a primului indicator (valoarea curentă netă), ce se calculează prin
total cumulativ. Reflectă dimensiunile necesare ale proiectului financiar şi
trebuie să fie îmbinat cu sursele de acoperire a tuturor cheltuielilor.
 Norma rentabilităţii – mărimea minimală a partidei de producţie
fabricată, în cazul căreia se asigură “profitul nul ”, venitul de la vânzare
este egal cu cheltuielile de producţie:
Norma rentabilităţii = Cheltuielile constante ,
Preţul specific – Cheltuielile variabile
specifice
Puţin altă structură a planului de business e acceptată în cazul obţinerii
creditelor de la băncile occidentale. În acest caz planul de business include,
de regulă, următoarele compartimente [9, 70-71].
1. Introducere şi informaţia generală. Se examinează forma juridică
şi se oferă o descriere scurtă a acnivităţii, se descrie şi se explică
istoria activităţii întreprinderii, evenimentele recente şi curente,
prin care a trecut.

153
 2. Estimarea aportului. Se arată câteva aspecte importante ale
activităţii întreprinderii, incluzând poziţia ei pe piaţă, reputaţia,
sistemul de vanzări etc.
3. Descrierea producţiei şi a pieţei de desfacere.
4. Investigaţiile şi elaborările. Se descriu principalele direcţii de
cercetare, inclusiv cele mai importante programe şi iniţiative.
5. Producţia şi capacităţile de producţie. Se descrie starea producţiei
şi a capacităţilor de producţie ale întreprinderii.
6. Personalul şi relaţiile de muncă.
7. Organizarea şi administraţia. În afară de schemele organizatorice
generale, se includ, pe scurt, datele biografice ale persoanelor
oficiale de rang superior şi ale altor colaboratori ai administraţiei.
8. Materiale juridice. Se descriu pe scurt cele mai importante foste şi
actuale acţiuni în şudecată şi arbitraj, în legătură cu activitatea de
producţie.
9. Informaţia financiară. Se examinează rapoartele financiare din
ultimii cinci ani şi se face pronosticul pe cinci ani al stării
financiare.
10. Lichiditatea. Se expune analiza datoriilor, starea mijloacelor
circulante, se dă descrierea articolelor de impunere fiscală a
companiei şi referitor la datoriile ei.
11. Contractele. Se face descrierea tuturor contractelor sau
acordurilor, în care este implicară întreprinderea.
12. Alte aspecte ale gestiunii contabile. Se expune pe scurt
proprietatea neînregistrată (apartamente, hoteluri, spitale,
profilactorii etc.).
De menţionar rolul marketingului ca sistem strategic de ditijare şi
planificare la întreprindere. La majoritatea întreprinderilor elaborarea
planului de activitate marketing se face în paralel cu întocmirea planului de
activitate antreprenorială, a planului de business. Mai sus s-a demonstrat că
planul activităţii marketing se integrează organic în planul de business.
Dacă însă e vorba de soluţionarea unor probleme de perspectivă în
domeniul marketingului, planul de activitate marketing se elaborează în
cadrul planului strategic al întreprinderii, companiei pentru trei-cinci ani.
Concomitent la baza elaborării planului strategic se află datele de la analiza
perspectivelor de dezvoltare a întreprinderii, avându-se anumite propuneri
privind modificarea mediului exterior în care funcţionează. Elementul
central al acestei analize este determinarea poziţiei firmei în concurenţa
pentru pieţele de desfacere a producţiei sale.

154
 Concluzii
1. În condiţiile economiei de piaţă activitatea eficientă a
întreprinderii, firmei în mare măsură depinde de elaborarea unor planuri
optime de dezvoltare.
2. Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor
presupune existenţa unui sistem de indicatori pentru fiecare plan.
Indicatorii, ce se aplică în planificare, se divizează în cantitativi, calitativi,
volumetrici şi specifici.
3. Pentru calcularea indicatorilor planului se folosesc măsurători în
expresie naturală, de muncă şi valorică. Prioritatea măsurătorilor în
expresie naturală constă în faptul că ei asigură obţinerea valorilor
cantitative şi a caracteristicilor calitative ale unor sau altor indicatori.
4. Planul de dezvoltare a întreprinderii, firmei include, de regulă,
zece compartimente-tip. Numărul de compartimente şi conţinutul lot se
poate modifica, în funcţie de mărimea şi specificul întreprinderii, firmei.
5. Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii
este programul de producţie, la baza căruia se află planul de fabricare a
producţiei în expresie naturală.
6. La întreprinderile industriale din S.U.A. se aplică un sistem
specific de indicatori. Noţi aceşti indicatori pot fi uniţi în trei grupe:
indicatori de estimare, indicatorii cheltuielilor de producţie, indicatorii
relativi ai activităţii economice.
7. În practica din străinătate, iar în ultimul timp şi în practica
întreprinderilor autohtone, o largă răspândire şi-a găsit planificarea
activităţii antreprenoriale. Drept document al acestei planidicări
serveşte planul de business.

Subiecte de autoevaluare
1. Cum se modifică planificarea şi prognozarea activităţii întreprinderii în
condiţiile economiei de piaţă?
2. Ce compartimente şi indicatori ai planului întreprinderii cunoaşteţi?
3. Expuneţi conţinutul şi particularităţile indicatorilor ce se aplică la
întreprinderile industriale din S.U.A.
4. Expuneţi conţinutul planului de business antreprenorial.
5. Explicaţi modul de elaborare a planului de business.

Bibliografie
1. Roşca Petru – Economia generală. Manual, ULIM, Chişinău,
1997. – 264p.
155
2. Roşca Petru – Previziune economică. Manual, ULIM,
Chişinău, 1998. –272p.
3. Roşca Petru – Previziunea dezvoltării socioeconomice în
condiţiile de piaţă (metodologie, principii, exterienţă
mondială). ULIM, Chişinău, 2000. –264p
4. Bob Constantin A. ş.a. – E conomia întreprinderii. Bucureşti,
ASE, 1997. – 296p.
5. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1.
Edit. Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
6. Bărbulescu C. (coordonator) - Economia şi gestiunea
întreprinderii. Editura Economică, Bucureşti, 1995.
7. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov,
1994. –135p.
8. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф.
О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
9. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред.
проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.:
Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
10. Райзберг Б.А.и др. Современный экономический
словарь. – 3-е изд.– М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.
11. Корнеева И.В., Хруцкий В.Е. Показатели хозяйственной
деятельности // США – экономика, политика, идеология.
1990, № 12, с 97-104.
12. Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. –
ИНФРА-М, 1997. –720 с.
13. Эйити Я., Харухито Т. Организация и управление
производством. Курс менеджмента. – Изд. МИД
Японии, 1995.
14. Дойл Д. Как создавать предприятие: пер. с англ. –
Таллин,1991. –с.10, 11.
15. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Col. de
autori. Coord.: T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Ch., 2002.- 344
p.
16. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii
statistice 2002. Ch.: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.

156
 Capitolul 5
PERSONALUL ÎNTREPRINDERII,
LOCURILE DE MUNCĂ,
PRODUCTIVITATEA MUNCII

1. Personalul întreprinderii, structura lui şi indicatorii utilizării resurselor

de muncă
2. Normarea muncii
3. Productivitatea muncii
4. Motivarea şi retribuţia muncii.
5. Locurile de muncă. Problemele şomajului.

5.1. Personalul întreprinderii, structura lui şi indicatorii

utilizării resurselor de muncă
Resursele de muncă la întreprindere constituie unei permanente
preocupări din partea administraţiei întreprinderii. Rolul resurselor de
muncă ale întreprinderii creşte esenţial în perioada relaţiilor de piaţă.
Crearea unui colectiv de muncă bine închegat este una din sarcinile
principale ale antreprenorului. Acest colectiv trebuie să constituie o echipă
unitară de parteneri şi adepţi ai aceloaşi idei, capabilă să concapă şi să
realizeze intenţiile conducerii întreprinderii. Numai ea poate garanta
succesul activităţii antreprenoriale întru prosperarea întreprinderii.
Forţa de muncă (personalul) întreprinderii este principala resusă a
oricărei întreprinderi, de calitatea şi eficienţa utilizătii căreia în mare
măsură depind rezultatele activităţii întreprinderii şi competitivitatea ei.
Resursele de muncă pun în mişcare elementele materiale ale producţiei,
creează produsul, valoarea şi produsul adăugător sub formă de profit.
Cadrele sau personalul întreprinderii şi modificările din componenţa
lor au anumite caracteristici cantitative, calitative şi structurale, ce pot fi
calculate şi reflectate, cu un grad relativ de exactitate, prin intermediul
următorilor indicatori de valoare absolută şi relativă [1, p.208-209]:

157
 numărul scriptic şi efectiv al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al
subdiviziunilor interne, al unor categorii şi grupuri de lucrători conform
situaţiei de la o anumită dată;
 numărul scriptic mediu al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al
subdiviziunilor interne conform situaţiei de la o anumită dată;
 numărul scriptic al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al subdiviziunilor
interne într-o anumită perioadă de timp;
 ponderea lucrătorilor din anumite subdiviziuni (grupuri, categorii) în
numărul total al lucrătorilor întrrptinderii;
 ritmul de creştere (completare) a numărului de lucrători la
întreprindere într-o anumită perioadă de timp;
 categoria medie a lucrătorilor de la întreprindere;
 ponderea funcţionarilor cu studii superioare sau medii de specialitate în
numărul total al funcţionarilor şi (sau) al lucrătorlor întreprinderii;
 vechimea medie în muncă la specialitatea respectivă a conducărotilor şi
specialiştilor de la întreprindere;
 fluctuaţia cadrelor, având în vedere primirea şi dispinibilizarea
lucrătorilor;
 donarea cu fonduri a muncii lucrătorilor şi (sau) a angajaţilor la
întreprindere etc.
Caracteristica cantitativă a resurselor de muncă (personalului)
întreprinderii se determină, în primul rând, cu ajutorul unor asemenea
indicatori ca numărul scripric, numărul efectiv şi numărul scriptic mediu al
lucrătorilor.
Numărul scriptic al lucrătorilor întreprinderii – este numărul scriptic
al lucrătorilor întreprinderii la o anumită dată, inclusiv persoanele primite
sau eliberate din lucru în această zi.
Numărul efectiv – numărul scriptic al lucrătorilor care s-au prezentat
lalucru. Diferenţa dintre numărul efectiv şi scriptic al lucrătorilor
caracterizează numărul de întrerupri de o zi întreagă (concedii, îmbolnăviri,
deplasări etc).
Nimărul scriptic mtdiu al lucrătorilor în timp de o lună se calculează
prin însumarea numărului scriptic de lucrători în fircare zi calendaristică a
lunii, inclusiv zilele de sărbătoare şi de odihnă, и împărţirea sumei obţinute
la numărul de zile calendaristice ale lunii.
Pentru a reduce fluctuaţia cadrelor o mare importanţă are sisnemul de
retribuţie a muncii. Acesta trebuie săfie flexibil, săsnimuleze sporirea
producţivităţii muncii, să aibăun suficient efect motivaţional. Creşterea
retribuţiei muncii nu trebuie să depăşească ritnul de creştere a

158
productivităţii şi eficienţei muncii Omare însemnătate are de asemenea
organizarea proceselor de producţie.
Organizarea muncii şi a dirijării colectivului întreprinderii cuprinde:
angajarea colaboratorilor în cazul că există locuri de muncă vacante;
repartizarea lucrătorilor în corespundere cu sistemul de producţie;
distribuirea în rândurile lor a obligaţiilor respective; pregătirea şi
perfecţionarea cadrelor; stimularea muncii; perfecţionarea organizării
muncii; preocuparea pentru problemele lucrătorilor, care au devenit un
surplus al forţei de muncăla întreprinderea dată din diferite cauze.
La selectarea cadrelor o mare importanţă are contractul de muncă.
Ctructura personalului. Numărul total al persoanelor care lucrează
la întreprindere se divizează în două categorii: personalul industrial de
producţie, ocupat în producţie şi deservirea acesteia; personalul
organizaţiilor neindustriale – în temei, lucrătorii gospodăriei locativ-
comunale, ai instituţiilor de copii şi sanitar-medicale, ce aparţin
întreprinderii.
În categoria muncinorlor sunt incluşi lucrătorii întreprinderii,
implicaţi nemijlocit în crearea valorilor materiale sau în prestarea
serviciilor de producţie şi transport. Muncitorii se împart în: de bază şi
auxiliari. Coraportul lor se reliefează în indicatorul analitic al activităţii
întreprinderii.

Indicatorii privind utilizarea resueselor de muncă

Coeficientul numărului muncitorilor de bază Кn..m.0. se determină după
firmula:
Kn..m.0 = 1 – Ns.m. / Nр. , (5.1)
unde Ns.m. – numărul scriptic mediu al munncitorilor auxiliati la
întreprindere, în secţii, sectoare, persoane;
Nр - numărul scriptic mediu al personalului la întreprindere, în
secţii, sectoare, persoane;
Specialiştii şi conducătorii efectuează organizarea şi ditijarea
procesului de producţie la întreprindere.
Din categoria funcţionarilor fac parte lucrătorii ce se ocupă de finanţe
şi decontări, aproviziore, desfacere a mărfurilor şi alte funcţii.
Calificaţia lucrărilor se stabileşte în funcţie de nivelul cunoştinţelor de
specialitate necesare şi experienţa practică a lucrătorilor şi caracterizează
gradul de complexitate al genului concret de activitate pe care o desfăşoară.
Corespunderea capacităţilor, calităţilor fizice şi psihice ale lucrătorului dat

159
cerinţelor pentru profesia respectivă înseamnă valabilitatea sa
profesională.
 Structura personalului întreprinderii, secţiei, sectorului se
caracterizează prin coraportul dintre diverse categorii şi numărul său total.
Pentru scopurile de analiză a structurii personalului se determină şi se
compară ponderea fiecărei categorii de lucrători dр i în numărul total al
personalului scriptic de la întreprindere Р:
dр i = Р i / Р, sau dр i = (Р х100 ) / Р , (5.2)
unde Р i – numărul scriptic mediu al lucrătorilor de categoria 1, persoane.
Fluctuaţia cadrelor la întreprindere, starea acesrora poare fi determinată în
baza următorilor coeficienţi [2, p.70-80].
Coeficientul plecării cadrelor Кp.c. (%) se calculează ptin coraportul
dintre numărul lucrătorilor eliberaţi din lucru din toate cauzele posibile în
perioada dată Рe, şi numărul scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi
perioadă Р :
Кp.c. = (Рe / Р) х 100 , (5.3)
Coeficientul angajării cadrelor Кacк. (%) este coraportul dintre
numărul lucrătorilor abgajaţi în serviciu în perioada dată Рa, şi numărul
scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi perioadă Р :
Кa.c. = (Рa / Р ) х 100, (5.4)
Coeficientul stabităţii cadrelor Кsc. este recomandabil la esnimarea
nivelului de organizare şi dirijare a producţiei atât la întreprindere în
ansamble, cât şi la anumite subdiviziuni:
Кs.c. = 1 - Рe / Р +Рn , (5.5)
unde Рe – numărul lucrătorilor plecaţi de la întreprindere din proprie
iniţianivă şi din cauza încălcării disciplinei de muncă în perioada de
referinţă, persoane;
Р - numărul scriptic mediu al lucrătorilor la întreprinderea dată în
perioada precedentă perioadei de referinţă, persoane;
Рn - numărul noilor angajaţi în perioada de referinţă, persoane.
Coeficientul fluctuaţiei cadrelor Кf.c. se determină prin împărţirea
numărul lucrătorilor de la întreprindere (secţie, sector), plecaţi sau
disponibilizaţi în perioada dată Рe , la numărul scriptic mediu al lucrătorilor
în aceeaşi perioadă Р(%):
Кfcк. = (Рe / Р ) х 100, (5.6)

5.2. Normarea muncii

Pentru o bună organizare a muncii la întreprindere trebuie să se
cunoască volumul de muncă necesar pentru îndeplinirea unei sau altei

160
lucrări, cu alte cuvinte – să se stabilească măsura muncii pentru fiecare
lucrător, adică norma muncii.
Normarea muncii – determinarea timpului necesar, maximal
admisibil, pentru executarea unei lucrări sau operaţii concrete în condiţiile
întreprinderii date (unei cantităţi minimal admisibile de produse, fabricate
într-o anumită unitate de timp: oră, schimb).
Normarea muncii la întreprindere este fundamentul organizării juste a
muncii şi retribuţiei acesteia, ea trebuie să se efectueze pe baza
implementării unor norme progresiste, tehnologic fundamentate. Se disting
metodele statistice-experimentale şi analitice de normare a muncii. Cea mai
progresistă este metoda analitică, deoarece aceasta presupune aplicarea
conceptelor ştiinţifice la formarea normelor, pe când metoda statistică-
experimentală fixează doar situaţia creată la întreprindereîn perioada de
plan precedentă, pe care o consideră drept bază de comparaţie cu perioada
nouă.
Metoda analitică prevede efectuarea unor operaţiuni, cum sunt:
studierea procesului de muncă, divizat în elemente componente; studierea
tuturor factorilor ce acţionează asupra cheltuielilor de muncă; proiectarea
unor modalităţi şi metode mai perfecte de executare a operaţiunii
respective; elaborarea unor măsuri care să îmbunătăţească deservicrea
locurilor de muncă; calculul timpului pentru executarea muncii;
implementarea normelor în producţie [2, p. 80-82].
Metoda analitică de normare, la rândul ei, poate fi diferenţiată în
analitică de calcul, bazată pe normanivele de timp, şi analitică de cercetare,
în corespundere cu care normele se stabilesc prin studierea nemijlocită a
condiţiilor de muncă cu folosirea pe larg a cronometrajului, fonografia zilei
de muncă, studierea selecrivă a pierderilor timpelui de muncă.
Cronometrajul – este metoda de studiere a cheltuielilor de timp
operativ prin observări şi măsurare a duratei de executare a elementelor
repetabile din fiecare operaţie de muncă.
Fotografia zilei de nuncă – este o menidă de studiere a timpului de
muncă prin obsrvări şi măsurarea duranei lui pe parcursul unei părţi sau zile
întregi de muncă, şi anume: a timpului de deservire a locului de muncă, a
timpului de pregătire pentru lucru şi a întreruperilor. În funcţie de numărul
persoanelor cuprinse concomitent în câmpul de observări, se disting
fotografia individuală a zilei de muncă, în grup, debrigadă şi în masă. Se
mai distinge fonografia zilei de muncă: staţionară, mobilă şi a lucrătorului
la mai multe strunguri.
Etapele de fotografiere a zilei de muncă:

161
 Pregătirea pentru observări – se ia cunoştinţă de lucrător şi locul său
de muncă, de caracterul şi condiţiile îndeprinirii lucrărilor respective,
se determină elementele activităţii de muncă necesar să fie fixate;
 observarea – procesul de efectuare a observărilor asupra întregului
timp de lucru; notificarea prin cifre sau sub formă de grafic a
momentelor de încheiere a tuturor elementelor muncii; menţionarea
tuturor elementelot de muncă înregistrare;
 analiza datelor după încheierea observărilor – determinarea duratei de
timp pentru executarea anumitor anumitor elemente ale muncii şi
indexatra, gruparea cheltuielilor de timp; întocmirea bilanţului concret
al rimpului de lucru; analiza timpului de lucru pentru fiecare categorie
de personal;
 măsuri, concluzii – elaborarea măsurilor pentru utilizarea mai eficientă
a timpului de lucru, proiectarea bilanţului normativ al timpului de
lucru; determinarea creşterii posibile a productivităţii muncii.
Şi cronometrajul, şi fotografierea zilei de muncă permit determinarea
şi fundamentarea normei de timp – timpul cheltuit pentru o unitate de
produs sau lucru la un anumit articol sau operaţie, de către un lucrător sau
grup de lucrători în numărul şi calificaţia respectivă, în anumite condiţii
tehnico-organizatorice. Norma de timp se stabileşte în om-ore sau om-
minute.
În componenţa normei de timp pentru o unitate de produs sau lucrare
în cazul lucrărilor manuale, manuale şi la maşină, numai la maşină se
includ următoarele elemente ale cheltuielilor de timp:
tn= tо + ta + td + tp.p. + tn.p. + t tот + tн.т. , (5.7)
unde tо – timpul de bază; ta –timpul auxiliar; td – timpul de deservire a
locului de muncă;
tp.p. – timpul de pregătire şi părăsire a locului de muncă; t n.p. –
timpul pentru odihnă şi necesităţi personale;
tî.n. – timpul întreruperilor nelichidabile, prevăzute de tehnologii şi
organizarea procesului de producţie.

5.3. Productivitatea muncii

Eficienţa utilizării resurselor de muncă la întreprindere se exprimă prin
calculul productivităţii muncii, rezultând din indicii obţinuei de
întreprindere, în care sunt reflectate atât părţile pozitive, cât şi
neajunsurile din activitatea întreprinderii.
Productivitatea muncii, caracterizând eficienţa cheltuielilor de
muncă în producţia materială, este determinată de cantitatea produselor
162
fabricate într-o unitate de timp sau de timpul cheltuit pentru o unitate
de produs. Se disting productivitatea muncii vii şi productivitatea
muncii globale, sociale.
Productivitatea muncii vii este determinată de timpul de lucru
cheltuit pentru produsul dat, la întreprinderea dată, iar productivitatea
muncii sociale – de timpul cheltuit pentru munca vie şi socială. Pe
măsura progresului tehnico-ştiinţificşi perfecţionării producţiei cota
timpului cheltuit pentru munca socială creşte, deoarece avansează
dotarea lucrătorulşui cu diverse noi unelte de muncă (dela cele mai
simple maşini până la complexe electronice). Însă tendinţa principală
constă în faptul că mărimea cheltuielilor de timp atât pentru munca vie,
cât şi pentru cea socială la unitatea de produs se reduce. Anume în
aceasta rezidă esenţa sporirii productivităţii muncii sociale.
Există diverse varinte de calculare a productivităţii muncii. În
funcţie de metoda de exprimare a volumului de producţie se disting
următoarele variante de de calculare a productivităţii muncii: în unităţi
naturale; unităţi convenţional-naturale, enităţi ale timpulşui de muncă,
în unităţi valotice. După durata timpului de lucru se deosebeşte
productivitatea muncii – într-o oră, o săptămână, o lună, un an [4,
p.170].
Nivelul productivităţii muncii este caracterizat de doi indicatori:
 producţia fabricată într-o unitate de timp (indicator direct);
 volumul de muncă pentru obţinerea producţiei (indicatorul
opus).
Aceşti indicatori pot fi redaţi prin următoarele formule [2, p.83].
q=Q/Т; t = T / Q, (5.8)
unde q – cantitatea producţiei într-o unitate de timp; t –volumul
de muncă pentru fabricarea producţiei date;
Q – volumul producţiei industriale, lei; Т – cheltuielile de muncă
viepentru fabricarea producţiei, lei.
Cantitatea de producţie fabricată – e cel mai răspândit şi mai
universal indicator al productivităţii muncii. În funcţie de unitatea în
care se măsoară volumul producţiei se distinge determinarea cantităţii
în expresie naturală şi în unităţi normative de timp.
Cea mai evidentă este productivitatea muncii, caracterizată prin
indicatorul de fabricare a producţiei în expresie naturală. E vorba de
asemenea unităţi demăsură ca tona, metrul, becata etc., care, de regulă,
sunt caracteristice pentru întreprinderile, ce fabrică produse omogene.
Dacă întreprinderea sau secţia fabtică mai multe tipuri de produse
sau producţie omogenă de diferite mărci, apoi cantitatea producţiei se
163
 calculează în unităţi convenţionale. Bunăoară, conservele – în borcane
convenţionale (de 0,5 litri).
Indicatorul cantităţii de producţie în expresie monetară se aplică
pentru determinarea producctivităţii muncii la întreprinderile ce fabrică
prosuse neomogene.
În cazul aplicării timpului normativ de lucru cantitatea de
producţie se stabileşte în norme pe oră, la locurile de muncă, în brigăzi,
sectoare, precum în secţii la fabricarea produselor neomogene şi în
cazulproducţiei nefinisate, ce nu poate fi măsurată în unităţi nici în
expresie naturală, nici în monetară.
Volumul de muncă pentru fabricarea producţiei exprimă
timpulconsumat laounitate de produs. Volmul total de muncă poate fi
calculatg ca sumă a volumului de muncă tehnologică (tteh); volumului
demuncăpentru deservicrea producţiei (td); volumulmuncii administrative
(tg), adică e vorba de volumulmuncii consumate de toate categoriile
personalului industrial de producţie:
tt = tteh + td + tg , (5.8)
O etapă importantă a activităţii analutice la întreprindere este găsirea
rezervelor de productivitate a muncii, elaborarea măsurilor rehnico-
organizatorice pentru realizarea acestor resurse şi implementarea
nemijlocită a acestor măsuri. Rezervele interne de producţie includ
rezervele de reducerea a volumului de muncă, rezervele eficientizării
timpului de muncă lucrat, rezervele de perfecţionare a structurii
personalului, rezervele de economidire a ibiectelor muncii,rezetvele de
economisite a mijloacelor de muncă.
În practică s-a încetăţenit următoarea clasificare a rezervelor de
productivitate a muncii:
1) Ridicarea nivelului tehnic al ptoducţiei: mecanizarea şi
automatizarea producţiei; implementarea noilor tipuri de utilaje;
implementarea unor noi procese tehnologice; îmbunătăţirea calităţilor
constructive ale articolelor; ridicarea calităţii materiri prime şi etilizarea
noilor materiale de construcţie.
2) Perfecţionarea sistemului de organizare a priducţiei şi muncii:
mărirea normelor şi a zonelor de deservire; reducerea numărului de
muncitori, care nu îndeplinesc normele; simplificarea structurii
administrative; mecanizarea lucrărilor de evidenţă şi calcul; modivicarea
perioadei de muncă; ridicarea nivelului de specializare a producţiei.
3) Schimbarea condiţiilor externe, naturale: schimbarea condiţiilor
geologice de dobândire a cărbunelui, petrolului, zăcămintelot; modificarea
conţinutului de substanţe utile.
164
 4) Modificări structurale în producţie: modificarea ponderii unor
tipuri de produse,modificarea volumului de muncă al programului de
producţie; modificarea cotei de semifabricate şi piese decompletare
procurate; modificarea ponderii noilor produse.
Sporirea productivităţii muncii din contul majorării volumului de
producţie şial modificării numărului de lucrători se calculează după
următoarea formulă:

W = 100 - Q + Np ,
(5.9)
100 Np
unde Q – procentul de creştere a producţiei fabricate la
întreprindere în perioada dată;
Np – procentul de reducere a numărului de lucrători la
întreprindere.
Sporirea productivităţii muncii lucrătorilor la întreprindere W(%) din
contul majorării ponderii livrărilor deproducţie prin cooperare se
determină după formula:
W = qc1 - qc0 ,
(5.10)
100 - qc1
unde qc1, qc0 - ponderea livrărilor prin cooperare în producţia
globală a întreprinderii, respectiv în perioada de bază şi de plan, %.
Sporirea productivităţii muncii din contul unei mai bune utilizări a
timpului de lucru se calculează după formula:
W = Ft1 - Ft0 х 100, (5.10)
Ft1
unde Ft1, Ft0 - fondul anual efectiv al timpului de lucru pentru un
lucrător, respectiv în perioada de bază şi de plan, om-ore.
De menţionat că indicatorul productivităţii maximale a muncii ţine de
economia de piaţă, unde munca se prezintă drept unuldin factorii de
producţie şi există piaţa muncii.
Unele întreprinderi, soluţionând problema numărului de lucrători pe
care urmează să-i angajeze, trebuie să stabilească preţul cererii de muncă,
adică nivelul retribuţiei muncii. Preţul însă la orice factor de
producţiedepinde de productivitatea maximală a muncii.
Productivitatea maximală a muncii – înceamnă creşterea volumului de
producţie fabricată, generată de utilizarea unităţii suplimentare de muncă în
celelalte condiţi nemodificate. Productivitatea maximală a muncii se
165
calculează pornind de la produsul maximal al muncii, prin care se
subînţelege creşterea volumului de producţie ca rezultat al angajării unei
noi unităţi suplimentare de muncă.
Prin urmare, conducerea întreprinderii, în scopul de a optimiza toate
resursele implicate, va aplica sau va limita munca, spre a atinge
productivitatea ei maximală. Şi nimic n-o va împiedica să facă acest lucru,
deoarece în pericol se află însăşi existenţa întreprinderii în condiţiile de
concurenţă.
În această situaţie apare problema surplusului forţei de muncă, adică a
şomajului, ocupaţiei incomplete. Problema utilizării raţionale a forţei de
muncă devine importantă atât pentru conducătorii întreprinderii, adică a
patronatului, cât şi pentru organele administraţiei de stat, care trebuie să
rezolve problemele ce ţin de protecţia socială a cenăţenilor,rămaşi temporar
fără un loc de lucru.

5.4. Motivarea şi retribuţia muncii

Trezirea interesului lucrătorilor de la întreprindere pentru realizarea
sarcinilor şi obiectivele ce stau în faţa ei constituie o necesitate obiectivă şi
este conştientizată de noţi conducătorii de întreprinderi. Însă o perioadă
îndelungată de timp ştiinţa privind dirijarea personalului a exagerat
importanţa stimulentelor materiale. În rezultatul cercetărilor efectuate s-a
stabilit că asigurarea lucrătorilor cu condiţii materiale de muncă (salariu,
indemnizaţii etc.) nu în toate cazurile conduce la sporirea productivităţii
muncii. Dură cum arată experienţa acumulată, cei mai eficienţi factori
stimulatorii sunt corespunderea muncii executate cu cerinţele omului ca
personalitate şi posibilităţile de a se afirma.
Motuvarea muncii – constituie una din cele mai importante funcţii
ale managementului, ce reprezintă stimularea lucrătorilor pentru activitatea
de atingere a obiectivelor întreprinderii prin intermediul satisfacerii
cerinţelor lor proprii. Principalele pârghii ale motivării sunt stimulentele şi
motivele. Prin stimulent în mod obişnuit se înţelege oferirea unui avantaj
material de o anumită formă, bunăoară salariul mărit. Spre deosebire de
stimulent, motivele constituie o necesitate internă: dorinţă, atracţie,
orientare, cerinţă interioară etc. Pe fig. 5.1. este redatăuna din cele mai
răspândite în străinătate clasificări ale cerinţelor după A. Maklow vezi 1,
p.223-226].

Auto-

166
 afirmarea

Stima

Sociale

Securitatea

Fiziologice

Fig. 5.1. Ierarhia cerinţelor după A. Maklow

Există şi alte clasificări ale cerinţelor lucrătorilor (bunăoară, divizarea

acestor cerinţe în materiale, spirituale şi sociale). Teoria cerinţelor a lui
Maklow şi adepţilor săi (Herţberg, Mac Gregor şi a.) îşi găseşte expresie în
sistemele concrete de motivare (stimulare) a muncii.
Principalele forme de motivare (stimulare) a lucrătorilor de la
întreprindere sunt:
1. Salariul, ce caracterizează estimarea contribuţiei lucrătorului la
rezultatul activităţii întreprinderii. Salariul trebuie să fie comparabil şi
competitiv cu retribuţia muncii la întreprinderile similare din ramura
economică, regiunea dată. Plus veniturile de la participarea în profitul şi
capitalul acţionar al întreprinderii.
2. Sistemul de facilităţi interne al întreprinderii: hrana subvenţionată
şi cu facilităţi; vânzarea producţiei întreprinderii către lucrătorii ei cu
anumire redeceri de preţ (de regulă, cu 10% şi mai mult); achitarea
completă sau parţială a cheltuielilor pentru deplasarea lucrătorului la locul
de lucru tur-retur; acordarea pentru proprii lucrători a împrumiturilor fără
dobândă sau cu dobândă mică; asigurarea sănătăţii lucrătorilor din contul
întreprinderii; premierea eficientă, adaosurile la salariu pentru vechimea în
muncă şi altele.
3. Facilităţile nemateriale (de ordin neeconomic) şi privilegiile
acordate personalului: acordarea dreptului la graficul fluctuant, flexibil de
lucru; acordarea zilelor libere, prelungirea concediilor plătite pentru
anumite realizări şi succese în muncă; ieşirea mai devreme la pensie etc.
4. Măsurile ce ţin de conţinutul muncii, de independenţa şi
responsabilitatea lucrătorului, care stimulează avansarea sa calificativă.
5. Crearea unei atmosfere sociale favorabile, lichidarea barierelor
statutare, administrative, psihologice dintre anumire categorii de lucrători,
promovarea încrederii şi spiritului de înţelegere reciprocă în interiorul
colectivului de muncă. Stimularea morală a lucrătorilor.

167
 6. Avansarea lucrătorilor pe linie de serviciu, planificarea carierei
lor, plata pentru instruirea şi ridicarea calificaţiei lor.
Aceste măsuri destinate ridicării gradului de motivare a muncii permit
utilizarea mai eficientă a potenţialului de muncă al întreprinderii şi sporesc
copetitivitatea ei pe piaţă.

Retribuţia muncii
Salariul este o formă de plată a muncii şi un stimulent important
pentru lucrătorii întreprinderii, deoarece exercită funcţie reproductivă şi
stimulatorie (motivaţională).
Organizarea retribuţiei muncii nemijlocit la întreprindere constă din
următoarele elemente principale: formarea fondului de retribuţie a muncii;
normarea muncii; stabilirea sistemului tarifar; determinarea formei şi
structurii salariului.
Fondul de retribuţie a muncii reprezintă sursa de mijloace, destinate
pentru plata salariului şi achitarea plăţilor cu caracter social.
Normarea muncii oferă posibilitatea de a se lua în consideraţie aportul
individual al lucrătorului la rezultatele generale ale activităţii întreprinderii.
Sistemul tarifar permite comparabilitatea diverselor tipuri concrete de
muncă, ţinând cont de complexitatea condiţiilor de executare a lucrărilor,
adică de calitatea muncii. Acest sistem constă din următoarele elemente de
bază:
 reţele tarifare, prin care se face diferenţierea în retribuţia muncii în
funcţie de categoria muncii şi aparteneţa ramurală a întreprinderii;
 salarii tarifare, ce stabilesc mărimea absolută a retribuţiei muncii
simple (categoria 1) în unitatea de timp (zi, oră);
 indicatoare tarifare şi de calificaţie, ce divizează deversele tipuri de
lucrăti pe grupe în funcţie de complexitatea lor;
 coeficienţi regionali la salariu, ce compensează diferenţele din costul
vieţii în diverse regiuni (condiţii) natural-climaterice;
 adaosurile la salariul tarifar şi pentru cumulul de profesii, extinderea
zonelor de deservire, munca în afara orelor de lucru, munca în zilele de
sărbătoare şi de odihnă, munca dăunătoare sănătăţii, munca în schimbul
al doilea şi al treilea etc.
În majoritatea întreprinderilor se aplică două forme de retribuţie a
muncii: salarizarea pe unitatea de timp şi retribuirea în acord.
Salarizarea pe unitatea de timp este forma de retribuţie a muncii, prin
care salariul lucrătorilor se calculează conform salariului tarifar sau
retribuţiei pentru timpul real de lucru la întreprindere.
168
 În cazul retribuţiei în acord salariul lucrătorilor se calculează conform
unor tarife stabilite din timp pentru fiecare unitate de muncă sau produs
fabricat. Retripuţia sau plata în acord stimulează, în primul rând,
îmbunătăţirea indicatorilor de volum şi cantitate ai muncii.
Plata în acord se divizează în sisteme după modalitatea de: stabilire a
tarifului pentru plata în acord (directă, indirectă, progresivă, în acord, de
antrepriză); achitare cu lucrătorii (individuală şi colectivă); stimulare
materială (cu plata premiilor sau fără acestea).
Spre exemplu, sistemul de plată în acor a salariului prevede stabilirea
unui anumit volum de lucrări şi a şi a fondului total de slarii pentru această
muncă. Mijloacele, prevăzute pentru retribuţia muncii, se plătesc după
încheierea întregului complex al lucrărilor indiferent de termenul
executării. Acesr sistem stimulează, înrâi de toate, executarea întregului
complex de lucrări cu un număr mai mic de lucrători şi într-un termen mai
redus.
Retribuţia muncii funcţionarilor se efectuează în conformitate cu
salariul de funcţie stabilit în statele de personal şi conform sistemului de
premiere în vigoare.
Sursa principală de plată a salariului pentru toate categoriile de
lucrători este fondul de retribuţie a muncii, mijloacele căruia se formează
din contul preţului de cost al producţiei obţinute.
Mărimea planificată a fondului de retribuţie a muncii (FRM) poate fi
determinată prin diverse modalităţi:
1. Metoda calculului direct:
Frm = Nsm х Slm, (5.11)
unde Ns.m. - numărul scripttic mediu, planificat, al lucrătorilor, persoane;
Slm – salariul mediu al 1 lucrător în întreaga retioadă cu toate adaosurile la
salariu şi suplimentele de paltă, lei.
2. Metoda normativă de calcul:
Frm = Q х Ns1p , (5.12)
unde Q – volumul total al producţiei obţinute, în perioada planificată,
lei;
Ns1p –normativul salariului la 1 leu producţie obţinută, lei.
La determinarea normativului salariului la 1 leu producţie
întreprinderea trebuie să ţină cont de modificările în productivitatea muncii,
rata preconizată a inflaţiei şi de modificarea planificată a salariului real al
lucrătorilor.
Întreprinderile stabilesc independent forma şi sistemul de retribuţie a
muncii lucrătorilor conform salariilor tarifare şi normelor de plată unice.
Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova [7, 8, 9 şi a.] stabileşte foemele
169
de plată şi tarifele minimale de stat pentru retribuţia muncii (vezi tab. 5.1),
care sunt obligatorii pentru încheierea contractelor de muncă şi fixarea
mărimii salariului lucrătorului.
Conform calculelor salariul mediu în anul 2002 în Moldova a fost de
681 lei, crescînd în comparaţie cu anul 2001 cu 25% [13, p. 109].
Oricât de perfecte ar fi formele de retribuţie a muncii, ele de cele mai
multe ori sunt revăzute atât din iniţiativa lucrătorilor, cât şi a
întreprinderilor înseşi sau a organelor de stat, ce se ocupă de problemele
retribuţiei muncii. Problemele ce ţin de perfecţionarea retribuţiei muncii
trebuie să se afle permanent în atenţia întreprinderilor şi organelor
respective.

Tabelul 5.1. Tarifele minimale de retribuţie a muncii [4, p.169]

Tarifele minimale de
retribuţie a muncii în
Categoriile de lucrători mărime multiplă faţă de
salariul minim

Personalul de deservire 1,0

Muncitor, în funcţie de gradul complexităţii muncii executate:
- relativ necomplicată sau 1,0
- muncă simplă conform specialităţii 1,26
- muncă complicată conform specialităţii 1,59
- muncă deosebit de complicată conform specialităţii 2,07
Funcţionar 1,59
Specialişti
- cu studii medii de specialitate 2,69
- cu studii superioare 3,50
Conducător de subdiviziune 3,85
Specialist principal 4,67
Conducător de întreprindere 5,14

5.5. Locurile de muncă. Problemele şomajului

Problema plasării în câmpul muncii a populaţiei constituie un aspect
important al economiei de piaţă. Tranziţia la economia de piaţă în ţara
noastră a necesitat introducerea unor modificări în cadrul legislativ şi
modificarea indicatorilor statistici. Au apărut noi noţiuni, necaracteristice
anterior pentru economia noastră, cum sunt: “rata şomajului ”, “durata
şomajului ”, “lucrători înăimiţi ”, “patronat”, “populaţie economic activă
” etc.
Conform legislaţiei în vigoare cu privire la muncă faţă de conducătorii
de întreprinderi sunt înaintate următoarele cetinţe:

170
 1. Patronatul are obligaţia să prezinte la timp, în nu mai puţin de trei
luni, organelor de stat abilitate cu problemele ocupării firţei de muncă şi
organelor sindicale respective informaţii cu privire la disponibilizările în
masă posibile.
2. În nu mai puţin de două luni patronatul este obligat să comunice
în forma stabilită organelor serviciului de ocupare a forţei de muncă despre
disponibilitarea viitoare a lucrătorului concret.
3. Conducătorii au obligaţia ca la încheierea contractelor colective de
muncă să prevadă:
 măsuri, orientate spre reducerea timpului de muncă fără reducerea
numărului de lucrători;
 facilităţile şi compensaţiile pentru lucrătorii disponibilizaţi supra
numărului prevăzut de legislaţie;
 modul de organizare a pregătirii profesionale, reciclării şi perfecţionătii
lucrătorilor disponibilizaţi înainte de survenirea termenului de reziliere
a contractului de muncă;
 garanţiile pentru acordarea ajutorului la angajarea unor categorii de
lucrători disponibilizaţi;
 obligaţia privind încheierea cu organele asigurării de stat sau firmele de
asigurare a unor contracte colective de asigurare a muncitorilor şi
funcţionatilot pentru cazurile de pierdere a locului de muncă;
 alte măsuri, care să contribuie la protecţia socială a lucrătorilor, în caz
de disponibilizare în masă.
În cazul diminuării pe scurtă durată a volumului de producţie este
raţional să fie prevăzute măsuri, care să permită evitarea reducerii
numărului de lucrători, bunăoară: oprirea temporară a angajătii noilor
lucrători în locurile vacante de muncă; trecerea lucrătorilor întreprinderii la
regimul cu ziuă incompltă de luctu; acordarea pentru lucrători a concediilor
fără plată etc.
Şomajul – este partea negativă a dezechilibrului dintre cererea şi oferta
resurselor de muncă, caz în care o parte din populaţia aptă de muncă nu are
un loc de muncă; adică cererea de resurse de muncă e mai scăzută în
comparaţie cu oferta.
Rata şomajului variază în diverse ţări şi ca perioadă de timp, fiind
strâns legată de starea lucrurilor în economie. Bunăoară, în Ispania rata
şomajului a fost în anul 1997 de 20,8%, în Belgia - 13,3%, în Finlanda –
14,5%, în Danemarca - 7,8%, în Italia – 12,3%, în Franţa - 12,5%, în
Germania - 12,7% etc. La momentul actual se observă tendinţa de creştere
a şomajului şi în ţările din Europa de Est şi Centrală [12, p.509].

171
 Conform articolului 4 al Legii Republicii Moldova [8, p.73-74] drept
şomeri se consideră persoanele apte de muncă la vârsta aptă de muncă,
care din cauze ce nu depind de ele nu au un loc de lucru cuvenit, venitul
legitim şi sunt înregistrate la oficiul forţei de muncă la locul de reşedinţă în
calitate de persoane ce caută de lucru şi care doresc să se angajeze.
Şomajul poate fi benevol şi forţat. Şomajul benevol are loc în cazul
când economia se aflăla un nivel înalt de dezvoltare, deoarece numai acest
fapt îl poate determina pe cineva să-şi permită benevol a nu lucra o anumită
perioadă de timp şi a nu accepta nimic din ceea ce i se propune.
Şomajul forţat reprezintă situaţia în care oamenii au dorinţa de a se
angaja, însă nu au această posibilitate din cauza lipsei locurilor de muncă,
ceea ce duce la pierdeti sociale enorme. Şomajul forţat se manifestă în
diverse forme: şomaj ciclic, structural, tehnologic, cu întreruperi (angajarea
cu contract ptovizoriu, lrgată de îngrijirea copiilor etc.), şomajul sezonier
(în agricultură, construcţii etc.).
În rata şomajului se ţine cont atât de mărimea absolută, adică de
numărul total al şomerilor, precum şi de numărul relativ al şometilor
conform situaţiei de la o anumită dată. Rata şomajului (procentajul
şomerilor) se stabileşte ca raport dintre numărul şomerilor şi numărul total
al angajaţilor. Spre exemplu, conform datelor statisticii oficiale în
Republica Moldova rata şomajului în anul 2000г. a fost de 1,7%, iar
conform estimărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii ea a fost în
limitele a 10% [vezi 10, p.281].
În Republica Moldova problema asigurării populaţiei cu locuri de
muncă este destul de acută. Este necesar să fie efectuate măsuri pentru
crearea locurilor de muncă, restructurarea întreprinderilor şi reglementarea
activităţii lor, pentru o cât mai eficientă utilizare a capacităţilor de
producţie disponibile.
Obţinerea statutului de şomer – constituie un fenomen nou în
societatea noastră şi aici sunt importante o serie de măsuri compensatorii
în stare să reducă stresul psihologic al omului care nimereşte în această
situaţie.
Susţinerea socială a şomerilor, care este astăzi un factor important de
reducere a consecinţelor negative ale şomajului şi influenţare asupra
nivelului de trai, se efectuează prin garantarea unui anumit venit minimal al
şomerilor, plătindu-li-se indemnizaţia de şomaj, nivelul căreia diferă de la
ţară la ţară atât ca mărime, cât şi ca perioadă de plată. În Republica
Moldova indemnizaţia de şomaj se plăteşte diferenţiat pe categorii de
lucrători în funcţie de vechimea în muncă, nivelul studiilor, numărul de
copii etc. (un anumit % din salariul mediu pe ţară, ţinându-se cont de
172
salariul mediu allucrătorului în ultimele sale 3 luni de lucru (vezi Hotărârea
Guvernului nr 690 din 23.09.1992, alte acte legislative şi normative).

Concluzii
1. În condiţiile relaţiilor de piaţă se modifică atitudinea faţă de
resursele de muncă la întreprindere. Lucrătorul devine nu pur şi simplu
unul din factorii procesului de producţie, ci obiectivul şi sursa unei
permanente preocupări din partea conducerii întreprinderii. Procesul de
producţie ”se umanizează”.
2. Un important indicator al eficienţei utilizării lucrătorilor la
întreprindere este productivitatea muncii sau în opunere cu acesta –
indicatorul volumului de muncă.
3. Dacă anterior întreprinderea avea grijă doar de selectarea cadrelor,
repartizarea utilizarea raţională a resurselor de muncă, în părezent apare o
problemă socială de mare importanţă privid asigurarea cu locuri de muncă
şi, în primul rând, angajarea persoanelor care dintr-o cauză sau alta au
nimerit în situaţia de şomer. Această sarcină aparţine atân societăţii în
ansamblu, cât şi fiecărei întreprinderi aparte.

Subiecte de autoevaluare
1. Desfăşuraţi conţinutul criteriilor de selectare şi promovare a
lucrătorilor.
2. Ce cuprind în sine noţiunile de organizare a muncii şi dirijare a
colectivului de muncă în cadrul întreprinderii?
3. Care e structura personalului la întreprindere?
4. Cum se calculează volumul de muncă pentru fabricarea producţiei şi
productivitatea muncii?
5. Povestiţi despre rezervele şi căile de sporire a productivităţii muncii la
întreprindere.

Bibliografie
1. Legislaţia Republicii Moldova Cu privire la salarizare şi protecţia
socială a populaţiei.
2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la bugetul de stat pe anul
2003”. Ch., 2002.

173
3. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM,
1997. – 264 p.
4. Roşca Petru. Previziune economică. Manual. Chişinău, ULIM,
1998. – 272 p.
5. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la
“Economia generală”. Chişinău, 1997. – 200с.
6. Republica Moldova: dimensiunile reformelor. Col- de autori.
Coordonatori T.Golenco, V.Zabulica ş.a. Ch., 2002 - 344p.
7. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova N 690 din 23
septembrie 1992. Regulamentul cu privire la registrarea
şomerilor şi asigurare a indemnizaţiilor pentru şomaj.
8. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii
statistice 2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.
9. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф.
О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
10. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М., ЮНИТИ, 1996,
– 667 с.
11. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б.
Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и
доп. – М., 2002. – 480с.
12. Anuarul statistice al Republicii Moldova anul 1999. Ch., 2001. –
526p.

174
 Capitolul 6
FONDURILE FIXE ŞI CAPACITĂŢILE DE
PRODUCŢIE ALE ÎNTREPRINDERII
1. Componenţa şi structura fondurilor fixe
2. Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe, amortizarea lor
3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie
4. Capacitatea de producţie a întreprinderii
5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi
capacităţilor de producţie

6.1. Componenţa şi structura fondurilor fixe

Fiecare întreprindere dispune de capital social, ce constă din fonduri
fixe şi mijloace circulante. Problema ridicării gradului de eficienţă al
utilizării acestora ocupă un loc central în condiţiile economiei de piaţă. De
soluţionarea ei depinde poziţia pe care o poate deţine întreprinderea în
producţia industrială, starea ei financiară, competitivinatea ei pepiaţă.
Fondurile fixe – constituie o parte din fondurile de producţie,
întruchipată material în mijloacele de muncă, care Fondurile fixe îşi menţin
forma naturală o lungă perioadă de timp, transmit pe părţi valoarea lor în
producţie, care se compensează numai după efectuarea câtorva cicluri ale
producţiei. Ele se completează din contul investiţiilor capitale.
În funcţie de destinaţie fondurile fixe se împart în fonduri fixe de
producţie şi fonduri fixe neproductive. Conform clasificării în vigoare din
fondurile fixe de producţie fac parte următoarele grupe: 1) clădirile; 2)
construcţiile; 3) instalaţiile de transmitere; 4) maşinile şi utilajul; 5)
mijloacele de transport; 6) instrumentele şi uneltele; 7) inventarul de
producţie şi accesoriile; 8) inventarul de gospodărie; 9) vitele de muncă şi
productive; 10) plantaţiile multianuale; 11) mijloacele capitale pentru
ameliorarea terenurilor (fără construcţii); 12) alte fonduri fixe.
Unul din elementele fondurilor fixe (maşinile şi utilajul), care
participă nemijlocit la procesul de producţie, se raporteazăla partea activă a
fondurilor fixe; altele (clădirile de producţie şi construcţiile), ce asigură
funcţionarea normală a elementelor active ale fondurilor fixe, se raportează
la partea pasivă a fondurilor fixe.
Evidenţa şi planificarea fondurilor fixe se efectuează în expresie
naturală şi monetară. La estimarea fondurilor fixe în expresie naturală se
stabileşte numărul maşinilor şi productivitatea acestora, mărimea
suprafeţelor de producţie şi alte mărimi cantitative. Aceste date se folosesc
175
pentru calculul capacităţii de producţie a întreprinderii şi ramurilor,
schiţarea programului de producţie, întocmirea bilanţului utilajului etc.
Estimarea monetară, sau valorică, a fondurilor fixe este necesară
pentru planificarea reproducţiei lărgite a foncurilor fixe, determinarea
gradului de uzură şi a mărimii defalcărilor de amortizare, a volumului de
privatizare.
În practica economică se disting valoarea iniţială (de bilanţ), valoarea
de restabilire, valoarea reziduală, de lichidare şi medie anuală a fondurilor
fixe.
Valoarea iniţială a fondurilor fixe – este suma cheltuielilor pentru
construcţia sau procurarea fondurilor, transportarea şi montajul lor.
Valoarea de restabilire – sunt cheltuielile pentru producerea
fondurilor fixe în condiţiile actuale; de regulă, aceasta se stabileşte în
timpul reestimării foncurilor. Ultima reestimare a fost efectuată conform
situaţiei de la 1 ianuarie 1995.
Valoarea reziduală reprezintă diferenţa dintre valoarea iniţială sau de
restabilire a fondurilor fixe şi suma uzurii lor.
Valoarea de lichidare – este valoarea de realizare a fondurilor fixe
uzate şi scoase din producţie (adesea aceasta e costul fierului vechi,
deşeurilor).
Valoarea anuală medie a fondurilor fixe se stabileşte pe baza valorii
iniţiale, ţinându-se cont de punerea lor în funcţiune şi lichidarea lor, după
următoarea formulă:
Ffma = Ffi + Ffp.e х nlf - Ffl x nlnf (6.1)
12 12
unde Ffm.a. – valoarea anuală medie a fondurilor fixe;
Ffi – valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe;
Ffp.e – valoarea fondurilor puse în funcţiune;
nlf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe date în
exploatare;
Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe;
nlnf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe ieşite din
procesul de producţie.
În afară de estimarea valorică fondurile fixe se mai caracterizează
prin capacitatea de a-şi transmite valoarea asupra producţiei fabricate. Dacă
însemnăm valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe prin Ffi şi luăm în
consideraţie termenul de funcţionare tf, apoi în cazul transmiterii uniforme
partea de valoare în fiecare an va constitui:

176
 С = Ffi / tf ( fig.6.1).

Valoarea iniţială Valoarea anuală

(de bilanţ) a producţiei V
V

 С = Ffi / tf. V1

V =  V1 Defalcările de
amortizare
pentru restabilire

Fig. 6.1. Circuitul valoarei fondurilor fixe [2, p.149].

6.2. Uzura fizică şi morală a foncurilor fixe, amortizarea lor

În procesul exploatării fondurile fixe de producţie se uzează. Există
două tipuri de uzurp – fizică şi morală.
Prin uzura fizică se înţelege pierderea treptată de către fondurile fixe a
valorii lor iniţiale, ce are loc nu numai în procesul funcţionării lor, ci şi în
timpul staţionării (distrugetea fin cauza unor acţiuni din exterior, a
fenomenelor atmosferice, coroziei). Uzura fizică a fondurilor fixe depinde
de calitatea lor, de perfecţiunea lor tehnică (construcţie, tipul şi calitatea
materialelor, calitatea construcţiei clădirilor şi a montării strungurilor,
utilajului); de particularităţile procesului tehnologic (viteza şi forţa de
tăiere, transmitere etc.); timpul de acţiune (numărul zilelor lucrătoare în an,
numărul de schimburi în 24 de ore, numărul orelor de lucru într-un
schimb); gradul de protecţie a fondurilor fixe contra fenomenelor exterioare
(arşiţă, ger, umiditate, depuneri atmosferice); calitatea îngrijirii fondurilor
fixe şi deservirea lor, decalificaţia lucrătorilor şi atitudinea lor faţă de
aceste fonduri.
Se distinge uzură completă şi parţială a fondurilor fixe. În cazul uzurii
complete fondurile fixe în funcţiune se lichidează şi se înlocuiesc cu altele
noi (construcţii capitale sau înlocuirea curentă a fondurilor uzate). Uzura
parţială se compensează prin reparaţii.

177
 Uzura morală – este reducerea valorii maşinilor şi utilajelor sub
acţiunea scăderii cheltuielilor social necesare pentru reproducerea lor
(uzura morală în prima sa formă); reducerea valorii lor ca rezultat al
implementării unor noi maşini şi utilaje progresiste şi mai eficiente din
punct de vedere eonomic (uzura morală în forma a doua).
În condiţile actuale o tot mai mare importanţă capătă evidenţa uzurii
morale. Apariţia unor noi, mai performante tipuri de utilaje cu
productivitate sporită, condiţii mai bune de deservire şi exploatare adesea
face înlocuirea fondurilor fixe vechi ânainte de termen mai raţională din
punct de vedere economic. Înlocuirea cu întârziere a fondurilor fixe uzate
moral duce la faptul că în ele se va obţine producţie mai scumpă şi de o
calitate mai proastă în comparaţie cu producţia fabricată cu maşini şi etilaje
mai perfor,ante. Iar acest lucru este cu totul inadmisibil în condiţiile
economiei de piaţă.
Sursele principale de acoperire a cheltuielilor, legate de înnoirea
fondurilor fixe, în condiţiile tranziţiei la relaţiile de piaţă, de autofinanţare a
întreprinderilor sunt mijloacele proprii ale întreprinderilor. Ele se
acumulează în decursul întregii perioade de exploatare a fondurilor fixe sub
forma defalcărilor de amortizare.
Amortizarea – este compensarea bănească a uzurii fondurilor fixe prin
includerea unei părţi din valoarea lor în cheltuielile de producţie. Prin
urmare, amortizarea este expresia bănească a uzurii fizice şi morale a
fondurilor fixe. Amortizarea se efectuează prin înlocuirea completă a
fondurilot fixe în cazul lichidării lor. Suma defalcărilor de amortizare
depinde de valoarea fondurilor fixe, perioada lor de exploatare, cheltuielile
pentru modernizare.
Raportul dintre suma anuală a defalcărilor de amortizare şi valoarea
fondurilor fixe, exprimată în procente, se numeşte norma de amortizare.
Conform normelor stabilite defalcările de amortizare se includ în preţul de
cost al producţiei finite.
Calculul normei de amortizare se efectuează după formula:
Na = Ffi – Ffl х 100, (6.2.)
Та х Ffi
unde Ffi – valoarea iniţială a fondurilor fixe, lei;
Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe, lei;
Та – termenul normativ de exploatare (perioada de amortizare) a
fondurilor fixe, ani.
Suma defalcărilor de amortizare (lei) pentru restabilirea completă a
fondurilor fixe se calculează după formula:
Аа = Nа х Ffma (6.3)
178
 unde Ffma - valoarea anuală medie a fondurilor fixe, lei.
Mărimea defalcărilor de amortizare se determină prin trei metode de
defalcare: regulată, accelerat regulată şi accelerată. În tabelul 6.1. este
expus un model de calculare a defalcărilor de amortizare prin metoda
defalcărilor regulate.
Metoda regulată de determinare a mărimii defalcărilor de amortizare
este orientată spre uzura fizică şi morală permanentă a fondurilor fixe. O
asemenea admisiune este îndreptăţină referitor la uzura fizică. Însă uzura
morală a fondurilor fixe în majoritatea cazurilor se produce în ritm
accelerat, şi nu regular.

Tabelul 6.1. Exemplu de calculare a defalcărilor de amortizare regulate

Tipurile fondurilor fixe Valoarea medie de Norma anuală a Mărimea anuală a
bilanţ, mil. lei defalcărilor de defalcărilor de
amortizare, % amortizare, mil. lei
(col.2 х col.3 х 0,9)
Utilaj 50 12 6
Clădiri 200 5 10
Mijloace de transport 5 20 1,0
Итого 17,0
Sursa: [3, p.96].

Pentru înlocuirea utilajului învechit sunt necesare defalcările de

amortizare respective. În acest scop se aplică metoda amortizării accelerate
a fondurilor fixe, când pentru primii trei ani se aplică norme majorate, ce
permit de a se trece în preţul de cost al producţiei circa a 2/3 din costul lor
iniţial. Valoarea ce rămâne după aveasra se trece conform normelor snabile
de amortizare pe toată perioada anilor de amortizare.
Compararea metodei regulate cu cea de amortizare accelerată a
fondurilor fixe este făcută pe figura 6.2.

Fp(b)
100 mii lei

Fа =
37 mii lei A

Fb =
10 mii lei B

179
 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 t (anii)
Uzura morală (pe ani)

Fig. 6.2. Metoda regulată şi accelerată de amortizare a fondurilor fixe [2, p.157].

În prezent capătă răspândire metoda amortizării neregulate. Bunăoară,

în cheltuielile de producţie din anul întâi se includ – 50%, în al doilea an –
30%, în al treilea – 20%. Aceasta permite întreprinderii ca în condiţiile
inflaţiei să-şi recupereze mai repede cheltuielile şi să orienteze mijloacele
spre renovarea parcului de urilaje.
Modernizarea utilajului este avantajoasă din punct de vedere
economic, dacă în rezultatul efectuării acesteia creşte volumul anual al
producţiei, sporeşte productivitatea muncii şi se reduce preţul de cost al
producţiei. Concomitent este necasar ca rentabilitatea de asemenea să
crească. Ultimul deziderat poate fi atins, dacă adaosul relativ al profitului
va depăşi majorarea valorii fondurilor fixe de producţie în rezultatul
cheltuielilor efectuate pentru modernizare.

6.3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie

Pentru a caracteriza utilizarea fondurilor fixe de producţie se aplică
mai mulţi indicatori, ce pot fi divizaţi în trei grupe: indicatorii utilizării
extensive, intensive şi integrale a fondurilor fixe de producţie.
1) Indicatorii utilizării extensive a fondurilor fixe de producţie. Din
aceştia fac parte: corficientul utilizării extensive a utilajului;
coeficientul de înlocuire a utilajului; coeficientul de încărcare a
utilajului; coeficientul regimului de timp al funcţionării utilajului.
 Coeficientul utilizării extensive a utilajului (KUEU) se stabileşte
prin coraportul dintre numărul efectiv de ore în care a funcţuionat
utilajul şi numărul de ore conform programului său de
funcţionare, adică
Кex = tfu / tnfu (6.4)
unde tfu - timpul de facto în care a funcţionat utilajul, ore;
tnfu - timpul normativ de funcţionare a utilajului (se stabileşte în funcţie
de regimul de lucru al întreprinderii, ţinându-se cont de timpul minimal
necesar pentru executarea reparaţiilor de prevenire planificate), ore;
Exemplu. Dacă într-un schimb cu durata de 8 ore, având timp
planificat pentru reparaţii 1 oră, timpul real de lucru al strungului a
constituit 5 ore, coeficientul său de exploatare intensivă va fi egal cu 0,71
( 5 ) .
( 8 - 1 ) Aceasta înseamnă că fondul planificat de timp a fost folosit doar
la nivel de 71%.
180
 Utilizarea extensivă a utilajului se mai caracterizează de asemenea
prin coeficientul funcţionării lui pe schimburi, ce se calculează ca raport
dintre numărul total al schimburilor în care pe parcursul zilei s-a lucrat cu
utilajul de tipul dat şi numărul de strunguri care au funcţionat în schimbul
cel mai mare.
Exemplu. Dacă în secţie sunt instalate 270 unităţi de utilaj, din care în
primul schimb au funcţionat 200, în al doilea – 190 strunguri, aceasta
înseamnă că coeficientul de schimb va fi 1,44 ( 200 + 190).
270
În prezent coeficientul de schimb la întreprinderi nu este suficient de
înalt. Mărirea numărului schimburilor de lucru la utilajul dat permite o
creştere substanţială a volumului de producţie.
 Coeficientul de încărcare a utilajului de asemenea caracterizează
utilizarea utilajului în timp. Acest coeficient, spre deosebire de coeficientul
schimburilor ţine cont de datele privind volumul de muncă pentru
producerea articolelor resppective. În practică el e aplicat ca echvalent al
mărimii coeficientului schimburilor majorat de două ori (în regimul de
lucru cu două schimburi) sau de trei ori (în regimul cu trei schimburi). În
exemplul nostru
Кî.u. = 1,44/2 = 0,72. (6.5)
 Pe baza indicatorului folosirii pe schimburi a utilajului se
calculează şi coeficientul de utilizare a regimului timpului de lucru pe
schimburi a utilajului. Acesta se calculează prin împărţirea coeficientului
atins în perioada dată de funcţionare pe schimburi a utilajului la durata
schimbului, stabilită la întreprinderea (secţia) dată. Astfel, dacă durata
schimbului la întreprindere e de 8 ore, coeficientul de utilizare a regimului
timpului de lucru pe schimburi a utilajului va constitui:
Кu.t.l..u = 1,44/8 = 0,18. (6.6)
Însă indicatorii de utilizare extensivă a utilajului nu permit a se
concluziona asupra efectului de utilizare a utilajului. Pentru că utilajul
poare avea sarcină incompletă, poate funcţiona şi în gol şi în acest timp,în
genere, să nu produccănimic, ori, fiind în regim de lucru, să producă
articole necalitative.
2) Rezultatele obţinute trebuie să fie de calculele celui de al doilea
grup de indicatori – privind utilizarea intensivă a fondurilor fixe, reflectând
nivelul utilizării lor în funcţie de capacitate (de productivitate). Cel mai
important dintre ei este coeficientul utilizării intensive a utilajului.
 Coeficientul utilizării intensive a utilajului se stabileşte prin
raportul dintre productivitatea reală a utilajului tehnologic principal şi
181
productivitatea lui normativă, adică productivitatea progresistă tehnic
fundamentată.
К u.i. = Qf / Qn. (6.7)
unde Qf – producţia reală, obţinută la utilajul dat, într-o unitate de timp;
Qn. – producţia normativă, tehnic fundamentată, obţinută la utilajul
dat, într-o unitate de timp (se stabileşte în baza datelor din paşaportul
utilajului).
3) Din cea de a treia grupă de indicatori ai utilizării fondurilor fixe
fac parte: coeficientul utilizării integrale a utilajului, coeficientul utilizării
capacităţii de producţie, indicatorul randamentului fondurilor şi al
fondointensivităţii producţiei.
 Coeficientul utilizării integrale a utilajului se determină ca
produsul dintre coeficientul utilizării intensive şi coeficientul utilizării
extensive a utilajului şi caracterizează în complex exploatarea acestuia ca
timp şi productivitate (capacitate).
În prezent Кex = 0,7, Кint. = 0,8, prin urmare, coeficientul utilizării
integrale a urilajului va fi egal cu:
Кu. itegr.. = Кex. Х Кint. = 0,71 х 0.8 = 0,57. (6.8)
Astfel, ţinând cont de aceşti doi factori, strungul a fost folosit doar la
capacitatea de 57%.
Rezultatul unei mai bune utilizări a fondurilor fixe va fi, în primul
rând, majorarea volumului de producţie. De aceea indicatorul generalizator
al eficienţei utilizării fondurilor fixe de producţie trebuie să fie fondat pe
principiul comensurabilităţii producţiei cu întreaga totalitate a fondurilor
fixe utilizate la fabricarea ei. Acesta şi va fi indicatorul producţiei obţinute
ce revine la 1 leu valoare a fondurilor fixe, - randamentul fondurilor.
Calcularea lui se face cu ajutorul formulei:
Rf = Q / F, (6.9)
unde Q – volumul producţiei-marfă, globale sau realizabile, lei;
F - valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie ale
întreprinderii, lei.
 Valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie se calculează
în modul următor:

Ffm.a. = Ffi + ФFfp.f х n1 - Ffl х n2. , (6.10)

12 12
unde Ffi - valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii la
începutul anului, lei;
Ffp.f , Ffl – valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii puse
şi scoase din în funcţiune în decursul anului, lei;;
182
 n1 и n2 – numărul de luni de la momentul punerii în funcţiune sau
lichidării fondurilor fixe.
Sporirea randamentului fondurilor constituie o sarcină importantă
pentru întreaga economie naţională. Principalii factori ce contribuie la
ridicarea randamentului fondurilor sunt redaţi pe figura 6.2.
Fondointensivitatea producţiei – este o mărime inversă
randamentului fondurilor. Ea arată cota valorii fondurilor fixe ce revine la
un leu producţie fabricată. Dacă randamentul fondurilor trebuie să aibă
tendinţă de creştere, apoi fondointensivitatea – invers, tendinţă de
reducere.
Factorii de creştere a randamentului fondurilor

Accelerarea însuşirii noilor caracinăţi de

Reducerea costului unităţii de capacitate

a întreprinderilor nou puse în funcţiune,
utilajului ca rezultat al reutilării tehnice
şi reconstrucţiei şi dării în exploatare a
Depăşirea nivelului de productivitate a

Depăşirea coeficientului de lucru pe

Замена ручного труда машинным

Perfecţionarea utilizării timpului şi

reconstruite şi reutilate tehnic

capacităţilot dr producţie
schimburi a utilajului
noilor întreprinderi

producţie

Fig. Factorii de creştere a randamentului fondurilor

Eficienţa activităţii întreprinderii în mulre privinţa este determinată de

nivelul dotării cu fonduri a muncii, ce se calculează prin coraportul dintre
valoarea fondurilor fixe de producţie şi numărul muncitorilor (lucrătorilor,
personalului industrial de producţie) de la întreprindere. Această mărime
trebuie să crească în permanenţă, deoarece de ea depinde dotarea tehnică,
deci, şi productivitatea muncii.

6.4. Capacitatea de producţie a întreprinderii

Volumul fondurilor fixe de producţie şi gradul lor de utilizare
determină mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii.
Capacitatea de producţie a întreprinderii – este cantitatea maximală
de producţie obţinută într-o anumită unitate de timp în expresie naturală, de
nomenclatura şi asortimentul planificat, cu utilizarea din plin a utilajului şi
183
suprafeţelor de producţie, aplicarera tehnologiilor avansate, perfecţionarea
sistemului de organizare a producţiei şi muncii, asigurarea calităţii
superioare a producţiei.
Capacităţile de producţie se calculează, de regulă, în aceleaşi unităţi
de măsură, în care e planificată produccera articolelor resprctive în expresie
naturală (tone, bucăţi, metri) sau în unităţi convenţional naturale. Dacă
întrepribderea fabrică mai multe tipuri de diverse produse, capacităţile de
producţie se snabilesc pentru fiecare tip aparte.
Capacitatea de producţie a ramurii industriei de fabricare a unui
anumit produs este egală cu capacitatea sumară a întreprinderilor din
componenţa ei, care fabrică aceeaşi producţie, indiferent de regimurile de
lucru pe care le au.
Capacitatea de producţie a întreprinderii se stabileşte în funcţie de
capacităţile secţiilor, sectoarelor, agregatelor ei principale de producţie,
adică se compune din capacităţile de producţie ale unităţilor ei principale de
producţie. În cazul că unele sectoare auxiliare nu corespund programului de
producţie preconizat, se elaborează măsurule tehnico-organizatorice
necesare pentru lichidarea “locurilor vulnerabile ”.
Elementele principale ce determină mărimea capacităţii de producţie
a întreprinderii sunt:
 componenţa utilajului şi cantitatea lui pe tipuri;
 indicatorii tehnico-ecoomici de urilizare a maşinilor şi utilajului;
 fondul de timp pentru funcţionarea utilajului;
 suprafaţa de producţie a întreprinderii (secţiilor principale);
 nomanclatorul şi asortimentul planificat al producţiei, care
acţionează nemijlocit asupra volumului de muncă pentru
fabricarea producţiei cu utilajul în componenţa dată.
Capacitatea de producţie a întreprinderii principale poate fi calculată
după formula:
Cp = n х Ftmax , (6.11)
Np.m.
unde Cp – capacitate de producţie a secţiei, sectorului în unităţile de
măsură acceptate;
n – numărul utilajelor de bată în secţie, unităţi;
Ftmax – fondul de timp maximal posibil pentru funcţionarea
utilajului de bază, ore;
Np.m. – norma progresistă privind volumul de muncă pentru
prelucrarea articolului respectiv cu ajutorul utilajului de bază, ore.
Capacitatea de producţie a întreprinderii nu este o mărime constantă.
Odată cu utilizarea tehnicii noi, implementarea tehnologiilor avansate, a
184
unor noi materiale, extinderea specializării şi cooperării, perfecţionarea
structurii producţiei, ridicarea gradului de calificaţie a lucrătorilor,
perfectarea sisnemului de organizare a producţiei şi muncii capacităţile de
producţie se modifică. De aceea ele trebuie să fie periodic revăzute.
Se întrebuinţează câteva noţiuni, ce caracterizează capacităţile de
producţie:
 capacitatea de producţie de intrare – capacitatea la începutul
anului, care arată posibilităţile de producţie de care dispune
întreprinderea la începutul perioadei planificate;
 capacitatea de producţie de ieşire – capacitatea la finele anului,
determinată prin însumarea capacităţii de intrare şi a noilor
capacităţi, sumă din care se scade capacitatea trecută la pierderi;
 capacitatea de producţie proiectată – capacitatea prevăzută în
proictul de construcţie, reconstrucţie şi extindere a întreprinderii.
Pentru a determina corespunderea programului de producţie
capacităţilor disponibile se calculează capacitatea anuală medie de
producţie, de care dispune întreprinderea ramura industrială în medie într-
un an. Aceasta se determină prin adăugarea la capacitatea de la începutul
anului a capacităţii anuale medii noi şi scăderea capacităţii anuale medii
ieşite din uz. Pentru calcul se foloseşte formula:

Cpm.a. = Cpi + Cp.ex. х n1 - Cpl х n2 , (6.12)

12 12
unde Cpm.a - capacitatea anuală medie a întreprinderii;
Cpi. - capacitatea întreprinderii la începutul anului (de intrare);
Cpl - capacitatîţile puse în funcţiune pe parcursul anului;
Cpl - capacităţile de producţie lichidate (ieşite din uz) în decursul
anului;
n1 и n2 - numărul lunilor complete de la momentul punerii
capacităţilor în funcţiune până la finele anului şi de la momentul ieşirii din
uz a capacităţilor până la finele anului.
Pentru a îmbina volumul planificat al producţiei cu capacităţile de
producţie necesare la întreprindere se elaborează bilanţurile capacităţilor de
producţie pentru fabricarea şi prelucrarea produselor.
Nivelul utilizării capacităţilor de producţie se măsoară cu ajutorul mai
multor indicatori. Principalul din ei este coeficientul utilizării de facto
(planificate) a capacităţilor de producţie Кu.c.p., care se determină prin
coraportul dintre producţia fabricată de facto (conform planului) într-o
anumită perioadă de timp şi capasitatea anuală medie de producţie în
aceeaşi perioadă de timp şi se calculează după formula:
185
 Кu.c.p. = Qf / Cpm.a. , (6.13)
unde Qf - cantitatea producţiei fabricate de facto în cadtul
întreprinderii pe parcursul anului în expresie naturală sau unităţi valorice de
măsurare;
Cpm.a. – capacitatea anuală medie de producţie în aceleaşi unităţi de
măsură.
Un alt indicator este coeficientul de încărcare a utilajului – coraportul
dintre fondul de timp cheltuit de facto (strunguri-ore) de întregul utilaj sau
pe grupe şi fondul de timp disponibil la acelaşi cerc de utilaje în aceeaşi
periaodă de timp. Acest indicator evidenţiază surplusul sau insuficienţa de
utilaje.

6.5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării

fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie
E greu de supraestimat importanţa economică a utilizării eficiente a
fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie. Soluţionarea acesteu
probleme înseamnă majorarea volumului de producţie necesare
societăţii, ridicarea gradului de eficienţă a potenţialului de producţie
disponibil şi satisfacerea mai din plin a cerinţelor populaţiei,
îmbunătăţirea bilanţului de utilaje în ţară, reducerea preţului de cost al
producţiei, creşterea rentabilităţii producţiei, a acumulărilor de mijloace
la întreprinderi.
Utilizarea mai din plin a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie
conduce de asemenea la diminuarea necesităţilor de lansare a noilor
capacităţi la modificarea volumului de producţie, iar,prin urmare, la o mai
bună gestionare a profitului întreprinderii (creşterea cotei defalcărilor din
profit în fondul pentru consum, orientarea celei mai mati părţi a fondului de
acumulare spre mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice etc.).
Funcţionarea reuşită a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie
depinde de faptul pe cât de complet se realizează factorii extensivi şi
intensivi, de îmbunătăţirea utilizării lor.
Îmbunătăţirea extensivă a utilizării fondurilor fixe şi capacităţilor de
producţie presupune că, pe de o parte, se va mări durata de funcţionare a
utilajului existent în perioada calendaristică dată, iar pe de alta, ca creşte
ponderea utilajului existent în componenţa întregului complex de utilaje al
întreprinderii. Este important de asemenea să se obţină reducerea staţionării
utilajelor, reducerea surplusului de utilaje şi a utilajelor neinstalate, să se
organizeze funcţionarea lor în mai multe schimburi, să se asigure reparaţia
la timp a utilajelor etc.
186
 Posibilităţi şi mai mari are îmbunătăţirea utilizării intensive a
fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie, în ce priveşte ridicarea gdarului
de încăcare a utilajului în unitatea de timp. Ridicarea gradului de încărcare
intensivă a utilajului poate fi obţinută prin modernizarea lui şi stabilirea
unui regim optim de funcţionare, prin lichidarea “locurilor vulnerabile ” din
producţie etc.
O direcţie de mare importanţă pentru ridicarea eficienţei în utilizarea
capacităţilor de producţie este сperfecţionarea structurii fondurilor fixe de
producţie. Deoarece majorarea volumului de fabricare a producţiei se
realizează numai în secţiile principale, este important să se consolideze
situaţia lor, să se majoreze cota lor în valoarea totală a fondurilor fixe,
menţinând concomitent coraportul raţional cu unităţile de producţie
auxiliare. O mare rezervă de creştere a randamentului fondurilor constituie
însuşirea rapidă a noilor capacităţi de producţie.
În condiţiile actuale a apărut încă un factor, ce condiţionează creşterea
gradului de eficienţă a utilizării fondurilor fixe şi a capacităţilor de
producţie. E vorba de dezvoltarea аformei acţionare de gospodărire şi
privatizarea întreprinderilor. În ambele cazuri colectivul de muncă devine
proprietar al fondurilor fixe, are posibilitatea de a dispune independent de
mijloacele de producţie, inclusiv de a forma de sine stătător structura de
producţie a fondurilor fixe, precum şi profitul întreprinderii, ceea ce îi
permite să majoreze utilizarea lui cu destinaţie specială.

Concluzii
1. Fondurile fixe de producţie, ce constau din clădiri, construcţii, maşini,
utilaje şi alte mijloace de muncă, participă la procesul de producţie
timp îndelungat, menţinându-şi forma naturală, iar valoarea lor se
transmite asupra produsului fabricat treptat, pe părţi.
2. Fondurile fixe constituie baza tehnico-materială a producţiei. De
volumul lor depinde capacitatea de producţie a întreprinderii şi nivelul
utilării dotării tehnice a muncii.
3. Capacitatea de producţie a întreprinderii – este cantitatea maximal
posibilă de fabricare a producţiei cu utilizarea tuturor rezervelor
întreprinderii.
4. În procesul exploatării fondurile fixe sunt supuse uzurii fizice şi
morale, ceeace se soldează pentru întreprindere cu pierderi
considerabile.

187
5. Diminuarea pierderilor de pe urma uzurii fondurilor fixe e posibilă prin
eficientiuarea utilizării lor, ridicării nivelului indicatorilor de bază – al
randamentului fondurilor, coeficientului de schmburi, coeficientului de
utilizare a capacităţilor de producţie.
6. Îmbunătăţirea acestor indicatori poate fi realizată din contul progresului
tehnico-ştiinţific, al perfecţionării structurii fondurilor fixe, reducerii
staţionărilor de tot felul ale utilajelor, perfecţionării sistemului de
organizare a producţiei şi muncii, detvoltării noilor forme de
gospodărire.
7. De rând cu profitul o sursă de bază pentru perfecţionarea fondurilor
fixe de producţie ale întreprinderii constituie defalcările de amortizare.

Subiecte de autoevaluare
1. Ce sunt fondurile fixe şi care e rolul lor în reproducţia lărgită?
2. Ce se înţelege prin structura fondurilor fixe de producţie şi prin ce se
explică faptul că ea diferă în funcţie de ramura industrială?
3. În ce constă esenţa şo importanţapoliticii actuale de amortizare?
4. Ce indicatori extensivi şi intensivi cunoaşteţi referitor la utilizarea
fondurilor fixe de producţie?
5. Care sunt noţiunile, tipurile, metodele de calculare a capacităţii de
producţie a întreprinderii, ramurii industriale?
6. Ce direcţii de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi capacităţilor de
producţie ale întreprinderii în condiţiile actuale cunoaşteţi?

Bibliografia
1. Roşca Petru. Economia generală. Manual. ULIM, 1997. – 264 p.
2. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la
“Economia generală”. Chişinău, 1997. – 200с.
3. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф.
О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
4. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М., ЮНИТИ, 1996,
– 667 с.
5. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б.
Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и
доп. – М., 2002. – 480с.

188
6. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura
Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
7. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov,
1994. –135p.
8. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici.
Editura ECCE S.R.L., Bucureşti, 1992
9. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M.,
ş.a. – Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii
Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.
10. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii
statistice 2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.
11. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.

189
 Capitolul 7
FONDURILE ŞI MIJLOACELE
CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII
5. Componenţa fondurilor circulante ale întreprinderii
6. Estimarea utilizării fondurilor circulante în poducţie
7. Economisirea elementelor fondurilor circulante la întreprindere
8. Mijloacele circulante şi căile de accelerare a rotaţiei lor

7.1. Componenţa fondurilor circulante ale întreprinderii

De rând cu fondurile fixe o mare importanţă pentru activitatea
întreprinderii are disponibilitatea de o cantitate optimă de mijloace
circulante. Mijloacele circulante constituie totalitatea mijloacelor băneşti,
avansate pentru crearea fondurilor de producţie şi a fondurilor circulante, ce
asigură rotaţia neîntreruptă a mijloacelor băneşti. Mijloacele circulante
asigură permanenţa producţiei şi realizarea produselor întreprinderii.
Fondurile circulante de producţie sunt unul din elementele
procesului, partea principală a preţului de cost al producţiei. Acesrea sunt
obiectele muncii (materia primă, principalelle materiale şi semifabricate,
materialele auxiliare, combustibilul, tara, piesele de schimb etc.);
mijloacele de muncă având termenul de valabilitate nu mai mare de 1 an
sau valoarea de pânăla 1000 lei (obiectele şi instrumentele de mică valoare
şi uzare rapidă); producţia nefinisată şi cheltuielile pentru perioadele
viitoare.
Fondurile de circulaţie – sunt mijloacele întreprinderii depuse în
rezervele de producţie finită, mărfurile expediate, dar neplătite, precum şi
mijloacele în proces de calcul şi mijloacele băneşti din casă şi de la conturi.
Fondurile circulante de producţie se prezintă în producţie în forma lor
naturală şi în procesul de fabricare a producţiei sunt consumate integral. Ele
îşi transmit valoarea asupra produsului obţinut. Fondurile de circulaţie sunt
legate de deservirea procesului de circulaţie a mărfurilor. Ele nu participă la
formarea valorii, ci sunt purtătoarele ei. După încheierea ciclului de
producţie, obţinerea produselor finite şi realizarea lor valoarea mijloacelor
circulante se compensează în componenţa încasărilor de la realizarea
produselor (executarea lucrărilor, prestarea serviciilor). Aceasta creează
posibilităţi pentru reluarea sistematică a procesului de producţie, care se
efectuează prin rotaţia permanentă a mijloacelor întreprinderii.
În calea lor mijloacele circulante trec consecutiv 3 etape: monetară (de
pregătire); de producţie (procesul nemijlocit de producţie); şi marfară
190
(producţia finită). Numai după transformarea formei marfare a valorii
producţiei fabricate în formă monetară (bănească) mijloacele alocate în
avans se recuperează din contul unei părţi din încasările de la realizarea
producţiei. Cealaltă sumă constituie acumulările de mijloace băneşti, ce se
utilizează în conformitate cu planul lor de distribuţie. O parte din acumulări
(ptofit), sunt destinate pentru extinderea mijlocelor circulante, se alătură
acestora şi efectuează împreună cu ele următoarele cicluri de circulaţie.
Ronaţia mijloacelor circulante are loc în corespundere cu schema de
mai jos:
B – Mp … P … Pf – B1, (7.1)
unde B - mijloacele băneşti, alocate în avans de întreprindere;
Mp - mijloacele de producţie; P - producţia; P f – producţia finită;
B1 – mijloacele băneşti obţinute de la vânzarea producţiei şi care
inclur în cine profitul realşizat.
Punctele (…) înseamnă că circulaţia mijloacelor e neîntreruptă, dar
procesul rotaţiei lor continuă în sfera producţiei.
Mijloacele de circulaţie se află concomitent la toate etapele şi în toane
formele de producţie, ceea ce asigură activitatea regulată şi fără întreruperi
a întreprinderii.
Fondurile circulante de producţie ale întreprinderii se compun din trei
părţi: rezervele de producţie; produsele nefinisate şi semifabricatele de
producţie proprie; cheltuielile pentru perioadele viitoare.
 Retervele de producţie sunt obiectele muncii, pregătite pentru
plasare în procesul de producţie; constau din materie primă, materialele de
bază şi auxiliare, combustibil, carburanţi, semifabricate şi piese de
competare procurate, tară şi materiale pentru ambalaj, piese de rezervă
pentru reparaţia fondurilor fixe.
 Produsele nefinisate şi semifabricatele de producţie proprie – sunt
obiectele muncii ce au intrat în procesul de producţie: materialele,
detaluule, blocurile şi articolele în proces de prelucrare şi asamblare,
precum şi semifabricatele de producţie proprie, nefinisate completamenre
în unele secţii şi trecute pentru prelucrare în continuare în alte secţii ale
aceleiaşi întreprinderi.
 Cheltuielile pentru perioadele viitoare constituie elementele
nefinisate ale fondurilor circulante ce includ cheltuielile pentru pregătirea
şi însuşirea produselor noi, ce se fabrică în perioada dată (reimestru, an),dar
se raportează la producţia unei perioade viitoare.
Fondurile circulante de producţie în calea cor sunt legate de asemenea
de fondurile de circulaţie, care deservesc sfera de circulaţie. Ele includ
producţia dinită ce se află în depozite, mărfurile expediate, mijloacele
191
băteşti şi mijloacele în proces de decontare către consumatorii de producţie,
în special datoriile debitoare. Totalitatea mijloacelor băneşti ale
întreprinderii, destinate pentru formarea fondurilor circulante, constituie
mijloacele circulante ale întreprinderii.
Componenţa şi clasificarea mijloacelor circulante sunt redate pe figura
7.1.
Semnul Mijloacele circulante
grupării

Fondurile circulante de Fondurile de

Destinaţia
producţie circulaţie
funcţională

Rolul în Mijloacele
Rezervele Produsele Producţia băneşti şi
producţie
nefinisate şi finită mijloacele în
de cheltuielile pentru decontări către
producţie perioadele viitoare consumatori

Principiile
de organizare Normate Nenormate

Sursele
de formare Proprii De împrumut

Fig. 7.1. Componenţa şi clasificarea mijloacelor circulante [1,

p. 167].

Ritmicitatea, complexitatea şi eficienţa producţiei în multe privinţe

depinde de mărimea optimă a mijloacelor circulante (şi a foncurilor
circulante de producţie, şi a fondurilor de circulaţie).
Coraportul dintre anumite elemente ale fondurilor circulante (%) sau
părţile lor componente se numeşte structura fondurilor circulante (fig. 7.2).
Accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante ale întreprinderii permite
scoaterea din circulaţie a unei părţi din mijloace, pe când la încetinirea
rotaţiei apare necesitatea atragetii unor mijloace suplimentare. Deaceea una
din sarcinile principale în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă este
intensificarea producţiei cu respectarea strictă a principiului de economisire
a resurselor. Economisirea resurselor materiale în mare măsură contribuie
192
la reducerea preţului de cost al procuсţiei industriale, deoarece cheltuielilor
materiale le revin circa ¾ din totalul cheltuielilor de producţie. Iar aceasta
exercită o influenţă pozitivă asupra situaţiei financiare, precum şi asupra
tuturor aspectelor activităţii de producţie şi economice a întreprinderii.

Fondurile circulante de producţie (100%)

În rezervele de producţie (79%) În procesul de producţie (30%)

Materiale auxiliare

Producţie refinisată

producţie proprie
Semifabricate de
Materia primă şi

procurate (10%)
Semifabricate

energie electrică
materialele de

Combustibil şi

(19%)
(8%)

(8%)

(6%)
bază

Cheltuieli pentru
Tară şi materiale

Obiecte de mică

viitoare (5%)
valoare şi uzură
pentru reparaţii

pentru ambalaj

perioadele
curente (3%)

rapidă (14%)
completare
Piese de

(3%)

Fig. 7.2. Structura fondurilor circulante de producţie [2,

p.113].

7.2. Estimarea utilizării fondurilor circulante în poducţie

Eficientizarea utilizătii fondutilot circulante este una din sarcinile
ptincipale ale întreprinderilor industriale. Cu cât mai bine vor fi folosite
materia primă, combustibilul, materialele auxiliare, cu atât mai mic va fi
consumul lor la obţinerea unui anumite cantităţi de producţie, creându-se
posibilitatea de a spori volumul de producţie industrială. Se disting
indicatorii consumului de resurswe materiale şi indicatorii nivelului
folosirii utile a resurselor materiale.
 Consumul de resurse materiale reprezintă consumul lor de
producţie. Consumul de producţie cuprinde întreaga cantitate a resueselor
materiale, consumate de întreprindere pentru executarea nemijlocită a
programului de producţie.
 Consumul total al resurselor materiale – este consumul unor
tipuri de resurse materiale sau al resurselor materiale în ansamblu pentru
realizarea programului de producţie în perioada de referinţă. Consumul
193
total al resurselor materiale se estimează în expresie naturală; consumul
sumar al diverselor tipuri de resurse materiale – în expresie valorică.
 Consumul specific m al unui anumit tip concret de resurse este
consumul lor mediu la unitatea de producţie finită. El se determină prin
împărţirea întregii cantităţi a resurselor materiale, consumate pentru
fabricare producţiei date în perioada de referinţă Q , la numărul de unităţi
valabile ale acestei producţii N. Nivelul consumului de materiale la
unitatea de producţie se numeşte indicatorul consumului de materiale al
producţiei, ce se estimează în expresie naturală sau în expresie valorică.
m=Q/N, (7.2)
Indicatorul consumului de materiale interacţionează nemijlocit cu
indicatorii ce caracterizează consumul anumitor tipuri de resurse materiale
(consumul de metale, consumul de energie, de combustibil), ce se
estimează în expresie naturală, natural-valorică şi valorică.
Pentru elaborarea programului de producţie şi analiza activităţii
întreprinderilor industriale în fiecare ramură a industriei se aplică diverşi
indicatori ai nivelului de folosire utilă a resurselor materiale, ce reflectă
mai amplu condiţiile de utilizare în producţie a resurselor materiale şi care
cuprind toate stadiile consumului lor în cadrul producţiei.
 În ramurile, unde are loc prelucrarea primară a materiei prime, se
aplică asemenea indicatori:
conţinutul de substanţe utile în materia primă incipientă (fier în rocă,
zahăr în sfeclă, ulei în seminţele de floarea-soarelui, suc în struguri etc.);
gradul de folosire a substanţei utule, ce se conţine îm materia primă
incipientă, şi procentul pierderilor în procesul de prelucrare a acesteia;
ieşirile finale de producţie valabilă, estimate prin împărţirea volumului
anual al produsului valabil la volumul materiei incipiente şi calculate în
procente (rezultatul trebuie înmulţit cu 100).
Piecare ramură aplică indicatorii săi specifici ai nivelului de folosinţă
urilă a resurselor materiale. Astfel, în industria chimică drept un asemenea
indicator serveşte raportul consumului teoretic de materiale la consumul
de facto a materialelor (de un anumit tip) pentru obţinerea unor produse
chimice concrete sau al unui proces chimic. În metalurgie se întrebuinţează
indicatorii – coeficienţii consumului, ce reprezintă raportul greutăţii
materialelor consumate la tona de produs valabil. În industria constructoare
de maşini se aplică pe scară largă indicatorii: coeficientul de utilizare a
metalului, nivelul deşeurilor (в %) etc. Nivelul deşeurilor este legat
nemijlocit de coeficientul folosinţei utile: cu cât mai scăzut este nivelul
deşeurilor, cu atât mai ridicat este coeficientul de folosinţă utilă a metalului
[vezi 2, p.114-118].
194
 Bunăoară, la prelucrarea metalelor nivelul deşeurilor se calculează
prin coraportul dintre cantitatea deşeurilor, ce s-au format în procesul
prelucrătii la rece a metalului, şi cantitatea metalului întrebuinţat.
Rezultatul arată, cota din metalul întrebuinţat, care s-a transformat în
deşeuri (%):

Pd = CMd х 100, (7.3)

Dt
ende Pd – nivelul deşeurilor, %; CMd – cantitatea metalului
întrebuinţat, cg; Dt – cantitatea deşeurilor.
Fiecare întreprindere industrială trebuie să se afle într-o permanentă
căutare de rezerve pentru ridicarea gradului de eficienţă a utilizării
mijloacelor circulante, acordând o atenţie sporită reducerii duratei ciclului
de producţie, rezervelor de producţie şi termenului de realizare a producţiei.

7.3. Economisirea elementelor fondurilor circulante la

întreprindere
În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă una din sarcinile
importante ale fiecărei întreprinderi devine economisirea resueselor
materiale, deoarece anume resursele materiale constituie cea mai mare
parte a cheltuielilor de producţie, de care depinde nemijlocit mărimea
profitului. Iar profitul în condiţiile relaţiilor de piaţă este principala sursă de
asigurare a vitalităţii întreprinderii.
Se disting sursele şi căile de economisire a resurselor materiale.
Sursele de economisire arată, pe contul a ce se poate economisi. Căile (sau
direcţiile) de economisire arată, cum, cu ajutorul căror măsuri se pot face
economii.
 Fiecare întreprindere dispune de anumite rezerve pentru
economisirea resurselor materiale. Din punctul de vedere al sferei de
apariţie şi utilizare a rezervele de pe urma economisirii resurselor materiale
pot fi divizate în trei grupe: în ansamblu pe economia ţării; în ansamblu pe
undustrie – interramurale; în cadrul producţiei (secţiei, uzinei, ramurii).
 Din rezervele în ansamblu pe economia ţări, fac parte cele care au
o importanţă deosebită pentru întreaga economie: stabilirea unot ptoporţii
pogresiste în structura ramurală a industriei; perfecţionarea structurii unor
complexe economice aparte; perfecţionarea întregului mecanism economic
în condiţiile relaţiilor de piaţă.
 Rezervele în ansamblu pe industrie – interramurale sunt rezervele
condiţionate de particularităţile de dezvoltare ale anumitor ramuri

195
industriale şi regiuni economice. Sin acestea fac parte: implementarea unor
noi mijloace şi sisteme eficiente de explorare a zăcămintelor, de extragere,
îmbogăţire şi prelucrare a bogăţiilor subterane; dezvoltarea specializării,
cooperării şi combinării în industrie; crearea şi dezvoltarea
întreprinderilorcu diverse forme de proprietate;ridicarea gradului de calitate
al materiei prime incipiente şi materialelor de construcţie etc.
 În cadrul producţiei drept rezerve sunt considerate posibilităţile de
eficientizare a utilizării resurselor materiale, adică cele ce se referă
nemijlocit la perfecţionarea tehnicii, tehnologiilor şi sistemului de
organizare a producţiei, însuşirea unor tipuri şi modele de articole mai
perfecte, ridicarea calităţii şi competitivităţii lor.
 În funcţie de caracterul acţiunilor direcţiile principale de realizare a
rezervelor de economisire a resurselor se divizează în tehnice de producţie
şi economico-organizatorice.
Direcţiile tehnice de producţie cuprind măsurile privind pregătirea
calitativă a materiei prime pentru utilizarea ei în producţie; perfecţionarea
conatrucţiei maşinilor, utilajelor şi articolelor; folosirea unor tipuri mai
economicoase de materie primă (înlocuirea metalelor feroase cu materiale
sintetice), combustibil; implementarea unor noi tehnici şi tehnologii
avansate etc. [2, p.120]. Modalităţile de pregătire a materiei prime pentru
producţie sunt: îmbigăţirea cărbunelui pentru industria cocso-chimică sau
a minereului în metalurgie şi siderurgie; curăţirea prealabilă şi
standardizarea lânii şi a bumbacului în industria textilă sau a pieilor în
industria pielăriei; uscarea materialului lemnos pentri industria de
prelucrare a lemnului etc.
În cadrul ramurilor prelucrătoare ale industriei, unde, materialulu are
formă de foi (confecţii, industria încălţămintei, industria constructoare de
maşini în cazul folosirii laminatelor plate), economia de materiale se face
utilizând scheme raţionale de croire. La soluţionarea acestei probleme se
aplică pe larg metode economico-matematice şi tehnică electronică de
calcul, datorită cărora se pot elabora scheme optimale.
Un rol important îl are utilizarea tipurilor locale de materie primă şi
combustibil, a materiei prime secundare şi regenerarea (restabilirea)
materiei pime întrebuinţate, a materialelor de bază şi auxiliare, uneltelor de
muncă.
 Din direcţiile economico-organizatorice principale de economisire
a resurselor materiale fac parte: complexele de acţiuni legate de ridicarea
nivelului ştiinţific al normării şi planificării volumului de materiale pentru
producţia industrială, elaborarea şi implementarea unor norme şi normative
tehnic fundamentate pentru consu,ul de resurse materiale; complexele de
196
activităţi în scopul stabilirii unor proporţii progresiste ce rezidă în
dezvoltarea accelerată a producţiei de noi tipuri,mau eficiente, de materie
primă şi materiale, resurse termo-energerice etc.
Direcţia principală în ce priveşte economisirea resurselor materiale la
fiecare întreprindere industrială este majorarea cantităţii de produse finite
din una şi aceeaşi cantitate de materie primă şi materiale la locurile de
muncă (în brigăzi, secţii, sectoare). Aceasta depinde de dotarea tehnică a
utinăţilor de producţie, de nivelul măiestriei lucrătorilor, organizarea
pricepută a asigurării tehnico-materiale, de faptul cât de întemeiate sunt
normele de consum şi rezervare a resurselor materiale.
O importanţă tot atât de mare are reducerea pierderilor în procesul de
producţie, din contul căreia se pot face 15-20% din economiile de resurse
materiale [2, p.123]. Pentru aceasta este necesar să fie asigurată respectarea
strictă a regulilor de păstrare şi prelucrare a producţiei, să fie pregătită
raţional combustibilul, materia primă, materialele pentru prelucrare
ulterioară în procesul de producţie, să se atragă atenţia colectivelor de
muncă asupra problemelor ce ţin de calitatea muncii şi a articolelor
fabricate.

7.4. Mijloacele circulante şi căile de accelerare a rotaţiei lor

Din mijloacele circulante fac parte mijloacele băneşti, nevedare
întreprinderii pentru crearea rezervelor de producţie în depozite şi în
producţie, pentru achitarea cu furnizorii, bugetul, plata salariului etc. Se
disting componenţa şi structura mijlocelor circulante.
 Prin сomponenţa mijloacelor circulante se înţelege totalitatea
elementelor, ce formează mijloacele circulante. Divizarea mijloacelor
circulante în fonduri circulante de producţie şi fonduri de circulaţie este
determinată de specificul urilizării şi distribuţiei lor în sfera de producţir şi
realizare. Mărimea mijloacelor circulante, ocupate în producţie, depinde în
temei de durata ciclului respectiv de producere a articolelor, de nivelul
tehnic de dezvoltare, perfecţiunea tehnologiei şi organizarea muncii. Suma
mijloacelor de circulaţie depinde mult de condiţiile de realizare a
producţiei şi de nivelul organizării sistemului de aptovizionare şi desfacere
a produselor.
Mijloacele circulante, care deservesc procesul de circulaţie a
producţiei, se numesc fonduri de circulaţie. Din acestea dac parte produsele
finite pregătite pentru realizare, ce se află în depozitele întreprinderii;
producţia expediată, dar care încă nu e plătită de consumatori; mijloacele
băneşti ale întreprinderii; mijloacele de la conturi.

197
 Sursele de formare a mijlocelor circulante pot fi: profitul, creditele
(bancare şi comerciale, adică plăţile amânate), capitalul acţionar (social),
coizaţiile acţionarilor, mijloacele bugetare, resursele redistribuite
(asigurările, structurile de dirijare pe sernicală), datoriile creditare etc.
Coraportul dintre elementele mijloacelor circulante, exprimate în
procente, se numesc structura mijloacelor circulante. Deosebirile din
structura mijloacelor circulante ale ramurilor industriale se explică prin mai
mulţo dactori, bunăoară, prin particularităţile de organizare a procesului de
producţie, condiţiile de aprovizionare şi despacere, locul de aflare a
furnizorilor şi consumatorilor, structura cheltuielilor de producţie.
În cadrul mijloacelor circulante trebuie să se facă distincţie între
partea “normată “ şi cea “nenormată”. Fondurile circulante de producţie şi
o parte a fondurilor de circulaţie (sub formă de produse finite în depozinele
întreprinderii) reprezintă mijloacele normate, cealaltă parte – mijloacele
“nenormate“ [6, p.44].
Comun în structura mijloacelor circulante ale duverselor ramuri
industriale este predominarea mijloacelor, amplasate în sfera producţiei.
Acestora le revin mai mult de 70% din totalul mijloacelor circulante
(fig.7.3).
Mijloacele circulante (100%)

Fondurile circulante de producţie Fondurile de circulaţie

(100%) (70%) (100%) (30%)
Datoriilr debitoare
Mijloacele băneşti
Producţie finită la
producţie (70%)

Cheltuielile pentru
perioadele viitoare
producţie (25%)
În rezervele de

depozit (31%)

expediate, dar
În ptocesul de

Mărfurile

neplătite

(26%)

(14%)
(5%)

Mijloacele la
Mijloace în
decontări

conturile
bancare

Mijloacele circulante normate (80%) Mijloacele circulante nenormate (20%)

198
 Fig. 7.3. Componenţa şi structura mijloacelor circulante [2,
p.124].

 După sursele de formare mijloacele circulante se împart în proprii

şi de împrumut.
Mijloacele circulante proprii – sunt mijloacele care se află permanent
la dispoziţia întreprinderii şi se formează din contul resurselor proprii
(profitului etc.). În procesul mişcării lor mijloacelor circulante proprii pot fi
înlocuite cu mijloace, care sunt, în esenţă, o parte din mijloacele proprii,
avansate pentru retribuţia muncii, dar care temporar sunt libere (în legătură
cu plata de o singură dată a salariului). Aceste mijloace se numesc
echivalente cu cele proprii, sau pasive stabile.
Mijloacele circulante de împrumut sunt creditele bancare, datoriile
creditoare (creditele comerciale) şi alte pasive.
Activitatea eficientă a întreprinderii înseamnă atingerea rezultatelor
maximale cu cheltuieli minime. Мinimizarea cheltuielilor este în primul
rând optimizarea structurii surselor de formare a mijloacelor circulante ale
întreprinderii, adică îmbinarea raţională a resurselor proprii cu cele
creditare.
 Mijloacele circulante ale întreprinderii se află permanent în
mişcare, efectuând o anumită rotaţie. Din sfera circulaţiei ele trec în sfera
de producţie, iar apoi din sfera de producţie – din nou în sfera de circulaţie
etc. Rotaţia mijloacelor băneşti începe din momentul achitării de către
întreprindere a plăţii pentru resursele materiale şi alte elemente nesesare
producţiei şi încheie odată cu restituirea acestor cheltuieli sub formă de
încasări de la realizarea produselor. După aceasta mijloacele băneşti se
folosesc din nou pentru procurarea resurselor materiale necesare
întreprinderii şi plasarea lot în producţie.
Timpul în care mijloacele circulante efectuează o rotaţie deplină, adică
trec perioada de producţie şi perioada de de circulaţie, se numeşte perioada
de rotaţie a mijloacelor circulante. Acest indicator caracterizează viteza
medie de mişcare a mijloacelor la întreprindere sau în cadrul ramurii. El nu
coincide cu termenul real al producerii şi realizării produselor.
Dirijarea mijloacelor circulante constă în asigurarea neîntreruperii
procesului de producţie şi realizare a produselor cu o cât mai mici mijloace
circulante. În condiţiile actuale, când întreprinderile se află la autogestiune
şi autofinanţare completă, determinarea corectă a necesarului de mijloace
circulante are o importanţă deosebită.

199
  În legătură cu aceasta o mare însemnătate capătă procesul de
normare a mijloacelor circulante, care face parte din planificarea
financiară curentă la întreprindere. Normarea mijloacelor circulante constă
în stailirea simei mijloacelor circulante necesare pentru formarea rezervelor
permanente minimale şi concomitent suficiente de valori materiale.
Necompletarea normei de mijloace circulante poate duce la diminuarea
producţiei, nerealizarea programului de producţie din cauza întreruperilor
în procesul de producere şi realizare a mărfurilor. Rezervele
supranormative scot din circulaţie mijloacele băneşti şi vorbesc despre
neajunsurile existente în asigurarea tehnico-materială, despre neritmicitatea
producţiei realizării mărfurilor.
În procesul de normare a mijloacelor circulante se stabilesc normele şi
normativele mijloacelor circulante.
Nirmele mijloacelor circulante caracterizează rezervele minimale de
mărfuri şi valoti materiale la întreprindere şi se calculează în zile-retervă,
norme de rezervare a detaliilor, bani la unitatea de calcul etc.
Normativul mijloacelor circulante reprezintă produsul normei
mijloacelor circulante şi al indicatorului, norma căruia se stabileşte. Se
calculează în bani.
Normativul mijloacelor circulante Nm.c. reprezintă următoarea sumă:
Nm.c. = Nr.p.. + Np.n.f. + Nr.p.f. , (7.4)
unde Nr.p. - normarea rezervelor de producţie;
Np.n.f. – normarea producţiei nefinisate;
Nr.p.f. - normarea rezervelor de producţie finită.
 Utilizarea eficientă a mijloacelor circulante ale întreprinderilor
industriale este caracterizată de trei indicatori.
Corficientul rotaţiei, care se calculeazăprin împărţirea volumului de
realizare a producţiei în preţuri angro la suma reziduală medie a mijloacelor
circulante la întreprindere:
Кr.m.c. = Рr / Srm m.c. (7.5)
unde Кr.m.c – coeficientul rotaţiei mijloacelor circulante, rotaţii;
Рr - volumul de realizare a producşiei, lei;
Srm m.c.- suma reziduală medie a mijloacelor circulante, lei.
Coeficientul de încărcare a rotaţiei, mărime care se află prin
împărţirea numărului de zile din perioadă la coeficientul rotaţiei Кз:
Кî:= Srm m.c / Рr , (7.6)
Durata medie a unei rotaţii (dm.r.) se calculează prin împărţirea
durateiperioadei (T – 360 zile într-un an) la coeficientul rotaţiei:
dm.r. = T / Кr.m.c., (7.7)
unde T – numărul zilelor din perioadă (360; 90).
200
 Efectul acceletării rotaţiei mijloacelor circulante se manifestă în
eliberarea, reducerea lor datorită unei mai eficiente utilizări. Se disting
eliberarea absolută şi relativă a mijloacelor circulante.
Utilizarea eficientă a mijloacelor circulante joacă un rol important în
asigurareaactivităţii normale a întreprinderiio, în ridicarea nivelului de
rentabilitate al producţiei. Spre regret, resursele financiare proprii, de care
în prezent dispun întreprinderile, nu sunt suficiente de a asigura complet nu
numai reproducţia lărgită, ci nici pe cea simplă. Datoriile reciproce ale
întreprinderilor constituie o trăsătură caracterisrică a economiei tranzitorii.
 Accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante este sarcina
primordială a întreprinderilor în condiţiile actuale şi poate fi realizată pe
următoarele căi.
 La stadiul de creare a rezetvelor de producţie – prin
implementarea unor norme de rezerve economic fundamentate; apropierea
livrărilor de materie primă, semifabricate, piese de completare etc. de
consumatori; practicarea pe scară latgă a relaţiilor directe de lungă durată;
extinderea sistemului depozitar de asigurare tehnico-materială, precum şi a
comerţului angro cu materiale şi utilaje; mecanizarea complexă şi
automanizarea lucrărilor de încărcare-descărcare în depozite.
 La stadiul producţiei nefinisate – prin accelerarea progresului
tehnico-ştiinţific (implementarea tehnicii şi tehnologiilor avansate, în
special a prodicţiei fără deşeuri şi cu puţine deşeuri, complexelor
robotizate, liniilor escalatoare, chimizarea producţiei); dezvoltarea
standardizării, unificării, tipizării; perfecţionarea formelor de organizare a
producţiei industriale; folosirea unor materiale de construcţie mai ieftine;
perfecţionarea sistemului de stimulare economică a utilizării cu economie a
materiei prime, materialelor şi resurselor termo-energetice; majorarea
ponderii producţiei de larg consum.
 La stadiul circulaţiei – prin apropierea producţiei de consumatori;
perfecţionarea sistemului de decontări; majorarea volumului de realizare a
producţiei prin intermediul executării comenzilor în cadrul relaţiilor
directe; fabricarea înainte de termen a producţiei; obţinerea producţiei din
materiele economisite; selectarea minuţioasă şi operativă a producţiei
pentru expediere, pe partide, asortiment, corespinzător normelor de
tranzitare, descărcarea mărfurilor în strictă corespundere cu prevederile
contractelor încheiate.

201
 Concluzii
8. Pentru funcţionarea normală a fiecărei întreprinderi sunt necesare
mijloace circulante, ce reprezintă mijloacele băneşti pe care le foloseşte
întreprinderea pentru procurarea fondurilor de circulaţie.
9. Fondurile circulante, adică resursele materiale, spre deosebire de
fondurile fixe, se utilizează într-un singur ciclu de producţie şi valoarea lor
trece asupra produsului nmediat şi integral.
10. Utilizarea raţională şi economicoasă a fondurilor circulante este
sarcina primordială a întreprinderilor, deoarece cheltuielile materiale
constituie ¾ din preţul de cost al producţiei industriale. Reducerea
consumului de materiale la unitatea de produs (consumul de resurse
materiale în expresie naturală şi valorică) se poate atinge pe diverse căi,
printre care principala este implementarea tehnicii şi tehnologiilor noi,
perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şimuncii.
11. Trăsătura principală a actualei perioade de tranziţie este
insuficienţa de mijloace circulante, resimţină de întreprinderi. Accelerarea
rotaţiei mijloacelor tehnice, care se determină cu ajutorul coeficientului
rotaţiei şi duratei unei rotaţii în zile, se poate atinge prin aplicare diverselor
măsuri la stadiul de creare a rezervelor de producţie, producţiei nefinisate şi
la stadiul circulaţiei.

Subiecte de autoevaluare
1. Care este esenţa şi componenţa fondurilor circulante şi a mijloacelor
circulante?
2. În ce constă importanţa economică a economisirii resurselor materiale?
3. Povestiţi despre rezervele principale şi căile de economisire a
fondurilor circulante în industrie.
4. Ce indicatori ai utilizării fondurilor circulante se calculează în diverse
ramuri industriale?
5. Care e destinaţia, componenţa şi structura mijloacelor circulante?
6. Cu ajutorul căror indicatori poate fi calculată eficienţa utilizării
mijloacelor circulante la întreprindere?
7. Numiţi căile de accelerare a rotaţiei mijloacelor circulante în industrie
la etapa actuală de dezvoltare a economiei.

Bibliografie
1. Roşca Petru. Economia generală. Manual, ULIM, 1997. – 264 p.
202
2. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la
“Economia generală”. Chişinău, 1997. – 200с.
3. Antonin N., ş.a. – Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1993.
4. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura
Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
5. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici.
Editura ECCE S.R.L., Bucureşti, 1992
6. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs.
Universitatea din Bacău, 1997. –252p.
7. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual
pentru profil economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., -
Bucureşti, 1996. –182p.
8. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с
датского. – М.: Высшая школа, 1994. – 272 с.
9. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф.
О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
10. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи,
ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
11. Современный финансово-кредитный словарь/Под ред.
М.Г.Лапусты, П.С.Никольского. – М.:, 1999.
12. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б.
Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и
доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.
13. Финансы предприятий: Учеб. пособие / Колл. авт. под ред.
Е.И.Бородиной. – М.: ЮНИТИ, 1995.
14. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.
15. Справочник финансиста предприятия, 4-е изд./Под ред.
М.Г.Лапусты. – М.: ИНФРА-М, 1999.
16. Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы фирмы:
Учебник. – М.: ИНФРА-М, 2001. - 416с.
17. Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.1. К.:
Ника-центр, 1999.
18. Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.2. К.:
Ника-центр, 1999.

203
19. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii
statistice 2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.
20. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.

204
 Capitolul 8
COSTUL PRODUCŢIEI. PROFITUL ŞI
RENTABILITATEA. PREŢURILE ŞI
TARIFELE.
1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea
producţiei.
2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi
rentabilitatea.
3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei.
4. Preţurile şi tarifele.

8.1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor

la fabricarea producţiei

În procesul activităţii sale întreprinderea efectuează cheltuieli

materiale şi băneşti pentru reproducţia simplă şi lărgită a fondurilot fixe şi
mijloacelor circulante, fabricarea şi realizarea produselor, dezvoltarea
socială a colectivelor de muncă etc.
Cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor întreprinderii o deţin
cheltuielile pentru fabricarea producţiei. Întreprinderea suportă, de
asemenea, cheltuieli la realizarea (desfacerea) producţiei, adică suportă
cheltuieli extraproductive sau comerciale (pentru transport, ambalaj,
păstrare, reclamă etc.).
Cheltuielile de producţie şi cheltuielile comerciale alcătuiesc costul
total sau comercial al producţiei. Determinarea reală a acestuia la
întreprindere este necesară pentru:
investigaţiile marketing şi adoptarea în baza acestora a deciziei
privind începerea procesului de fabricare a unui nou articol (prestării unui
nou tip de servicii) cu cheltuieli mai mici;
stabilirea gradului de impact al anumitelor articole de cheltuieli asupra
costului producţiei (lucrărilor, serviciilor);
formarea preţurilor;
calcularea corectă a rezultatelor financiare ale activităţii, iar respectiv
şi a impozitului pe venit.
Costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) este astfel estimarea
valorică a resurselor naturale, materiale, termoenergetice, fondurilor fixe,

205
resurselor de muncă şi a altor resurse utilizate în procesul de fabricare şi
realizare a produselor (lucrărilor, serviciilor).
Cheltuielile ce formează costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) se
grupează conform conţinutului lor economic în următoarele elemente:
 cheltuieli materiale (minus deşeurile restituibile), cota acestora în suma
totală a cheltuielilor constituie 60-90%; doar în ramurile industriei
extractive cota lor e mai mică;
 cheltuielile pentru retribuţia muncii personalului principal de producţie
al întreprinderii, inclusiv primele pentru rezultatele de producţie;
 cheltuielile pentru necesităţile sociale sunt defalcările în fondurile
sociale extrabugetare (de pensii, asigurări sociale, angajare a forţei de
muncă, de asigurare medicală obligatorie);
 amortizarea fondurilor fixe – uzura fondurilor fixe de producţie, egală
cu suma defalcărilor de amortizare. Tot aici intră şi amortizarea
accelerată a fondurilor fixe, precum şi indexarea lor;
 alte cheltuieli sunt impozitele, defalcările în fondurile extrabugetare
speciale, plăţile pentru degajările maximal admisibile (degajarea
substanţelor poluante), asigurarea obligatorie a bunurilor întreprinderii
etc.
Structură a cheltuielilor este redată în figura 8.1.
Cheltuielile incluse în costul de producţie pot fi clasificate după
diferite criterii. În funcţie de modul de includere în costul de producţie ele
pot fi cheltuieli directe şi indirecte.
Cheltuielile directe sunt cheltuielile proprii unui produs şi pot fi
nemijlocit incluse în costul lui de producţie. Cheltuielile care sunt proprii
mai multor tipuri de produse sunt numite cheltuieli indirecte (cheltuelile de
secţie, administrative şi altele). Ele se repartizează pe diferite tipuri de
produse prin diferite metode, de exemplu, proporţional cu salariile directe
calculate pentru fabricarea fiecărui tip de producţie.
La stabilirea costului a unor anumite tipuri de producţie (lucrări,
servicii) se foloseşte gruparea cheltuielilor la unitatea de produs pe articole
de calcul, necesară în procesul de formare a preţurilor la diverse tipuri de
articole. În calitate de grupare-tip se foloseşte următorul nomenclator al
articolelor de calculaţie: 1. Materia primă şi materialele. 2.
Semifabricatele, piesele de completare procurate, serviciile întreprinderilor
cooperatiste. 3. Deşeurile restituibile (se scad). 4. Combustibilul şi energia
în scopuri tehnologice. 5. Salariul de bază al muncitorilor din cadrul
producţiei. 6. Salariul suplimentar al muncitorilor din cadrul producţiei. 7.
Defalcările pentru asigurarea socială. 8. Cheltuielile pentru pregătirea şi
însuşirea producţiei. 9. Uzura instrumentelor şi accesoriilor cu destinaţie
206
 specială şi alte cheltuieli sociale. 10. Cheltuielile pentru întreţinerea şi
exploatarea utilajului. 11. Cheltuielile comune ale secţiei. 12. Cheluielie
generale ale întreprinderii. 13. Pierderile în urma rebutului. 14. Alte
cheltuieli de producţie. 15. Cheltuieli ne legate de producţie.
Cheltuielile întreprinderii

Incluse în preţul Cheltuieli mixte Raportate la rezultatele financiare (contul Efectuate din contul
de cost al “Venituri şi pierderi”) profitului net
producţiei pe
elemente Dobânda la Cheltuielile pentru comenzile anulate şi Plata cheltuielilor “mixte”
credite cheltuielile din cadrul procesului de supra normelor stabilite
1. Cheltuieli Cheltuieli de producţie ce nu s-a soldat cu produsele Plata dobânzilor la
materiale deplasare preconizate împrumuturile cu termenul
2. Cheltuieli Cheltuieli de Cheltuielile pentru întreţinerea capacităţilor expirat etc.
pentru retribuţia reprezentanţă de producţie şi obiectelor conservate (în Cheltuielile pentru
muncii Cheltuieli pentru afara cheltuielilor compensate din contul întreţinerea obiectelor
3. Defalcări instruirea altor surse) social-culturale,
pentru personalului Pierderile necompensate de către cei amenajarea oraşului
necesităţile Cheltuieli pentru vinovaţi în urma staţionărilor cauzate de Cheltuielile în legăturră cu
sociale reclamă factori exteriori întreţinerea, prestarea
4. Amortizarea Formarea Pierderile în urma operaţiunile cu ambalajul serviciilor gratuite pentru
fondurilor fixe fondurilor de Cheltuielile de judecată şi arbitraj instituţiile de învăţământ
5. Alte cheltuieli asigurare etc. Amenzile, penalităţile, despăgubirile şi alte Ajutoare materiale, cadouri,
tipuri de sancţiuni pentru încălcarea concedii suplimentare,
condiţiilor stipulate în contractele adaosuri la pensie etc.
economice,precum şi cheltuielile pentru Veniturilede la hârtiile de
compensarea daunelor cauzate valoare ale întreprinderii
Sumele datoriilor problematice în O serie de impozite locale
decontările cu alte întreprinderi, precum (taxa pentru dreptul la
şi cu alte persoane, necesar să fie comerţ, pentru tranzacţiile
rezervate conform legislaţiei în vigoare bursiere etc.)
Pierderile în urma trecerii la pierderi a Formarea diverselor fonduri
datoriilor debitoare, la care a expirat ale întreprinderii etc.
termenul de prescripţie, şi a altor datorii
irecuperabile
Pierderile în urma opraţiunile din anii
precedenţi, descoperite în anul curent
Pierderile incompensabile de pe urma
calamităţilor naturale (distrugerea şi
deteriorarea rezervelor de producţie, a
articolelor finite şi altor valori materiale,
pierderile în urma staţionării producţiei
etc.), inclusiv cheltuielile legate de
prevenirea sau lichidarea consecinţelor
calamităţilor naturale
Pierderile incompensabile de pe urma
incendiilor, avariilor, altor situaţii
extraordinare, cauzate de fenomene
extremale
Pierderile cauzate de furturi, vinovaţii
conform deciziei de judecată nu au fost
stabiliţi
O serie de impozite (pe proprietate, pentru
reclamă etc.)

Fig. 8.1. Structura cheltuielilor întreprinderii [3, p.189].

Una dintre condiţiile principale pentru sporirea gradului de eficienţă a

activităţii întreprinderii este reducerea costului producţiei (lucrărilor,
207
serviciilor). Factorii ce asigură reducerea preţului de cost sunt: aplicarea
tehnologiilor avansate, economisirea materiei prime, combustibilului,
energiei electrice, creşterea productivităţii muncii, reducerea pierderilor în
urma rebuturilor şi staţionărilor, îmbunătăţirea utilizării fondurilor fixe de
producţie, reducerea cheltuielilor de desfacere a producţiei, reglementarea
cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ, modificarea
structurii programului de producţie ca rezultat al realizărilor de asortiment
etc.

8.2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor,

serviciilor). Profitul şi rentabilitatea.
Realizarea producţiei finite, a lucrărilor executate, serviciilor prestate
permite stabilirea rezultatului financiar al activităţii întreprinderii.
Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor băneşti
obţinute de întreprindere pentru produsele fabricate, lucrările executate,
serviciile prestate. Aceasta e principala sursă de mijloace pentru
compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor întreprinderilor.
În afară de încasările de la realizarea producţiei de bază, întreprinderea
poate obţine încasări din alte realizări (vinderea fondurilor fixe, a
materialelor etc.), precum şi de la operaţiunile extrarealizare (darea
bunurilor în arendă, activitatea mixtă, veniturile din operaţiunile cu hârtii
de valoare etc.).
Un moment important în procesul încasărilor este încasarea operativă
a mijloacelor. Mărimea încasărilor de la realizare depinde de volumul
producţiei fabricate, asortimentul acesteia, calitatea şi nivelul preţurilor,
ritmicitatea expedierii, formele de decontare etc.
În prezent pentru întocmirea dărilor de seamă financiare metoda
determinării încasărilor de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se
stabileşte doar după expedierea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea
serviciilor şi prezentarea documentelor de decontare cumpărătorului
(clientului). La declararea politicii sale în domeniul evidenţei întreprinderea
alege metoda de determinare a încasărilor de la realizare numai pentru
scopurile impozitării: fie conform termenelor de plată a producţiei
expediate (în cazul achitării prin transfer – pe măsura acumulării
mijloacelor de la realizarea mărfurilor la conturile bancare, iar în cazul
achitării cu bani în numerar – pe măsura acumulării mijloacelor în casă), fie
conform termenelor de expediere a producţiei şi prezentarea
cumpărătorilor a documentelor de decontare [3, p.192].
Potrivit standardelor internaţionale, veniturile şi cheltuielile se
acumulează, adică se iau la evidenţă pe măsura apariţiei lor şi nu pe măsura
208
încasării banilor sau executării plăţilor, ceea ce înseamnă că se foloseşte
metoda de calculare a încasărilor după expedierea producţiei. Însă aplicarea
acestei metode în perioada de tranziţie adesea duce la deficitul resurselor
financiare reale din cauza neachitării la timp a plăţilor de către cumpărători.
Un factor important, ce influenţează mărimea încasărilor de la
realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor), este modul de formare a
preţurilor. În final preţul mărfii se stabileşte pe piaţă; asupra lui acţionează
esenţial coraportul dintre cerere şi ofertă şi el reprezintă un compromis
dintre dorinţa vânzătorului şi posibilităţile cumpărătorului. Dar punctul de
plecare la formarea preţului de realizare este calculaţia (calcularea
costului).
Deopotrivă cu metoda de calculaţie se utilizează şi alte metode de
formare a preţurilor la articolele nou însuşite: parametrică, bazată pe
dependenţa preţului de parametrul principal al articolului (capacitate, tonaj,
viteză de acţiune etc.); statistică, bazată pe analiza şirului dinamic al
preţurilor la articolele similare sau înrudite etc. Însă în toate condiţiile
preţul trebuie să compenseze cheltuielile producătorului, de aceea folosirea
calculaţiei este absolut necesară. De regulă, se calculează 2 variante de preţ
la fiecare marfă, producerea căreia se preconizează în anul planificat: de
realizare, ce îi asigură producătorului condiţii normale de lucru, şi
minimal, ce compensează cheltuielile întreprinderii cu profit minim.
Preţul proiectat în cazul aplicării metodei de calculaţie se determină
după forma-model expusă în tabelul 9.1. Pentru stabilirea limitei de jos se
calculează preţul minimal în cazul nivelului dat al preţului de cost
comercial la unitatea de produs, ce diferă de preţul de realizare preconizat,
deoarece în el se include profitul minimal, necesar în mod obiectiv pentru
menţinerea vitalităţii întreprinderii.
Profitul
Întreprinderea, realizând producţie cumpărătorilor, încasează anumite
mijloace băneşti. Însă aceasta încă nu înseamnă că obţine profit. Profitul
este sursa principală de resurse financiare ale întreprinderii şi depinde
nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global al întreprinderii
constituie încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor)
minus cheltuielile materiale, adică include salariul şi profitul.
În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de
activitate: profitul de la realizarea mărfurilor; profitul de la realizarea
producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter nemarfar; profitul de la
realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri; veniturile şi cheltuielile
extrarealizare. În figura 8.2.este redată schema de formare a profitului
global al întreprinderii. [1, p.77].
209
 Profitul global

Profitul de la
realizarea Profitul de la realizarea Profitul de la Venituri
mărfurilor altor produse şi servicii realizarea fondurilor (cheltuieli)
cu caracter nemarfar fixe şi a altor bunuri extrarealizare

Încasările de la
realizarea Cheltuieli pentru Venituri de la participarea cu cotă în activitatea
producţiei-marfă producţie şi altor întreprinderi;
(lucrărilor, realizare, incluse Venituri de la darea în arendă a bunurilor;
în preţul de cost
serviciilor)
Dividende, dobânzi de la acţiuni, obligaţii şi
alte hârtii de valoare aparţinând întreprinderii;

Sancţiunile economice plătite şi alte venituri

Taxa pe valoarea
(cheltuieli) extrarealizare
adăugată, accizele

Fig. 8.2. Formarea profitului global al întreprinderii (firmei).

Rezultatul financiar finit (profit sau pierderi) se compune din

rezultatul financiar de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor),
fondurilor fixe şi a altor bunuri ale întreprinderii şi veniturile de la
operaţiunile extrarealizare, din care se scade suma cheltuielilor pentru
aceste operaţiuni.
Profitul (pierderea) de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor)
se stabileşte ca diferenţa dintre încasările de la realizare cu preţurile în
vigoare fără TVA şi accize şi cheltuielile pentru producerea şi realizarea
producţiei.
Întreprinderile, ce desfăşoară activitate de export, la calcularea
profitului din încasările de la realizarea producţiei exclud tarifele de export
(fig. 8.3).
Taxa pe valoarea adăugată (TVA),
obţinută de la cumpărători

Profitul de la Încasările de +
realizarea la realizarea Accize
producţiei = producţiei -
(la unele grupe de mărfuri)
(lucrărilor, (lucrărilor, +
serviciilor) serviciilor) +
Preţul de cost al producţiei
(lucrărilor, serviciilor)
+
Tarifele de export

210
 Fig. 8.3. Încasările întreprinderii de la realizarea producţiei.

Cea de-a doua componentă a profitului global (total) al întreprinderii

este profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri (fig. 8.4).

Cheltuielile pentru
Profitul de la Încasările de la reclamă, transport;
realizarea realizarea - pregătirea de realizare etc.
= +
fondurilor fondurilor fixe,
fixe şi a altor surplusului de
bunuri ale utilaje, materiale,
Valoarea reziduală
întreprinderi piese de
i completare etc.

Fig. 8.4. Profitul de la realizarea fondurilor fixe.

Componenta a treia a profitului global o constitui profitul de la

operaţiunile extrarealizare, adică de la operaţiuni ce nu ţin nemijlocit de
activitatea de bază a întreprinderii cum ar fi: darea în arendă a bunurilor,
veniturile de la hârtiile de valoare ale întreprinderii, suma mai mare a
amenzilor încasate faţă de cea a amenzilor plătite, profitul de la activitatea
mixtă, profitul rămas din anii precedenţi şi descoperit în anul curent etc.
Pentru ridicarea gradului de eficienţi a activităţii întreprinderii, o
importanţă deosebită are evidenţierea rezervelor de majorare a volumului
de producţie şi realizare, de reducere a preţului de cost al producţiei
(lucrărilor, serviciilor) şi sporire a profitului.
Pentru determinarea direcţiilor principale de găsire a rezervelor pentru
majorarea profitului, factorii ce acţionează asupra obţinerii acestuia sunt
clasificaţi după diverse criterii (fig. 8.5).

Factorii ce acţionează asupra mărimii profitului

Interni Exteriori

De producţie Extraproducţie

Extensivi Intensivi

Fig. 8.5. Clasificarea factorilor ce acţionează asupra mărimii profitului.

211
 Din factorii exteriori fac parte condiţiile naturale, reglementarea de
stat a preţurilor, tarifelor, dobânzilor, cotelor şi facilităţilor fiscale, a
sancţiunilor de amendă etc. Aceşti factori nu depind de activitatea
întreprinderii, dar pot avea un impact substanţial asupra mărimii profitului.
Factorii interni se împart în factori de producţie şi reproductivi.
Factorii de producţie caracterizează existenţa şi utilizarea mijloacelor de
muncă, resurselor de muncă şi financiare şi, la rândul lor, pot fi extensivi şi
intensivi. Factorii extensivi influenţează procesul de obţinere a profitului
prin intermediul modificărilor cantitative: a volumului de mijloace şi
obiecte ale muncii, resurselor financiare, timpului de funcţionare a
utilajului, numărului de personal, timpului de lucru etc.
Factorii intensivi acţionează asupra procesului de obţinere a profitului
prin modificări “calitative”: creşterea productivităţii utilajului şi a calităţii
acestuia, utilizarea unor noi tipuri de materiale şi perfecţionarea tehnologiei
lor de prelucrare, accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante, ridicarea
gradului de calificaţie şi productivitate a muncii personalului, reducerea
volumului de muncă şi de materiale, perfecţionarea sistemului de
organizare a muncii şi o mai eficientă utilizare a resurselor financiare etc.
Din factorii extraproducţie fac parte, bunăoară, activitatea de
aprovizionare şi realizare, condiţiile sociale şi de muncă etc.
Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici ai eficienţei
activităţii antreprenoriale îl are indicele rentabilităţii. Rentabilitatea poate
fi calculată în mod diferit. Se deosebeşte rentabilitatea generală,
rentabilitatea producţiei şi rentabilitatea vânzărilor [1, p.82].
Indicatorul rentabilităţii generale (rentabilitatea fondurilor de
producţie), denumit oficial rentabilitatea activelor se calculează după
formula:
R = (P : А) х 100, (8.1)
unde: R – rentabilitatea activelor, %;
P – suma profitului după achitarea impozitelor, lei;
А – suma activelor firmei, lei.
În afară de rentabilitatea activelor în procesul analizei activităţii
antreprenoriale se foloseşte pe larg indicatorul rentabilităţii producţiei,
calculat ca raportul dintre profitul de la realizarea producţiei şi valoarea
totală a acestei producţii după formula:
R = (P : Сt) х 100, (8.2)
unde: R – rentabilitatea producţiei, %;
P – profitul global al întreprinderii, lei;
Сt –costul total al producţiei relizate, lei.
212
 Având în vedere că profitul depinde atât de costul produsului, cât şi de
preţul la care se realizează acesta, rentabilitatea producţiei poate fi calculată
ca raportul dintre profit şi valoarea producţiei realizate la preţuri libere sau
reglementate, adică încasările de la vânzări. De aceea în cazul dat acest
indicator se numeşte indicatorul rentabilitatea vânzărilor.

8.3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei

În condiţiile concurenţei libere preţurile la produsele fabricate de către
întreprinderi, firme se echilibrează automat. Ele se află sub influienţa
legilor de creare a preţurilor în condiţiile de piaţă. Totodată fiecare
producător tinde spre a obţine un profit maximum posibil. De aceea, pe
lângă factorii de sporire a volumului de producţie, înaintarea lor spre
pieţele necomplete etc., apare insistent problema reducerii cheltuielilor
la fabricarea şi desfacerea acestei producţii.
Reducerea costului producţiei concomitent cu sporirea calităţii ei crează
condiţiile necesare pentru sporirea eficienţei producţiei. Sursele de
reducere a costurilor indică unde trebuie căutate posibilităţile de
reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei. Cunoscând ponderea
diferitor tipuri de cheltuieli pot fi determinate principalele direcţii,
factori de reducere a costului producţiei.
Printre principalele căi de reducere a costului produselor pot fi numite:
 folosirea raţională a resurselor materiale (materiei prime, materialelor,
combustibilului, energiei ş.a.);
 modificarea volumului şi a structurii producţiei;
 reducerea cheltuielilor de muncă şi sporire a productivităţii muncii;
 îmbunătăţirea organizării muncii şi economisirea timpului de muncă;
 reducerea cheltuielilor la deservirea producţiei şi în domeniul
gestionării;
 perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor;
 perfecţionarea normării;
 folosirea raţională a capitalului fix şi mijloacelor circulante;
 micşorarea şi reducerea completă a rebutului etc.
Deoarece în structura costului producţiei ponderea cheltuielilor
resurselor materiale constituie 60 – 90%, o deosebită însămnătate are
folosirea raţională a acestor resurse. Pe prim plan stă problema folosirii
tehnologiilor noi care asigură economisirea resurselor materiale şi
energetice. Una dintre principalele surse de reducere a costului
producţiei este aplicarea normelor progresive de folosire a materiei
213
 prime şi materialelor la unitatea de producţie, de economisire a
resurselor energetice ş.a.
O pondere considerabilă în structura cheltuielilor la fabricarea
producţiei revine remunerării muncii (10-15%, iar în ţările dezvoltate
20-25%). Deaceea problema reducerii intesităţii de muncă a producţiei,
sporirii productivităţii muncii, reducerii personalului administrativ şi de
deservire este foarte actuală pentru orice întreprindere.
La frmele din ţările dezvoltate se analizează şi aşa factori de reducere a
cheltuielilor la fabricarea producţiei ca determinarea şi menţinerea la un
nivel optim a mărimii partidelor de materiale procurate, a volumului de
producţie fabricate, rezolvarea unor aşa probleme cum, de a produce
desinestătător sau de a procura de la alte firme specializate diferite piese
de completare.
Costul producţiei poate fi redus şi în rezultatul micşorării cheltuielilor
neproductive ce ţin de realizarea producţiei, reducerea tarifelor la
transportare şi folosirea raţională a mijloacelor de transport, reducerea
timpului de staţionare a lor, reducerea sau lichidarea completă a
cheltuielilor neproductive (sancţiunilor, penalităţilor, despăgubirilor).
În agricultură, de exemplu, în afară de factorii menţionaţi un rol
deosebit la reducerea costului producţiei îl are micşorarea perderilor la
strânsul roadei, păstrarea şi transpoprtarea ei, reducerea diferitor cheltuieli
neproductive etc.
Impactul unor grupe de factori asupra costului producţiei poate fi
determinat prin calcule. Aşa, economia în rezultatul realizării măsurilor pe
grupa de factori “sporirea nivelului tehnic al producţiei” poate fi calculat
comparând nivelul de cheltuieli la unitatea de producţie până şi după
aplicarea măsurilor îmulţind diferenţa opţinută la volumul producţiei
fabricat după introducerea tehnicii noi.
Suma de economisire (în lei) se calculă după formula:
E = (С0 – Сn) Qn, (8.3)
unde E – economisirea cheltuielilor curente directe; С0 – cheltuielile
curente directe la unitatea de producţie până la aplicarea procedeului; Сn –
cheltuielile curente directe la unitatea de producţie după aplicarea tehnicii
noi; Qn –producţia în unităţi naturale de la aplicarea tehnicii noi sau careva
procedeu până la sfârşitul perioadei analizate.
Ca rezultat al realizării factorilor “folosirea rafională a materiei prime,
materialelor, combustibilului şi energiei” poate fi opţinută economisirea de
la reducerea cheltuielilor materiale. Ea poate fi calculată după formula:

214
 Em = (N0P – N1 P)Q1 (8.4)
где Em – economisirea cheltuielilor materiale, lei; N0 şi N1 – norma
de consum a materiei prime; materialelor la unitatea de producţie până şi
după aplicarea măsurilor; P – preţul la unitatea de materie primă, materiale,
combustibil; energie; Q1 - volumul producţiei în unităţi naturale după
introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei analizate.
Reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în
rezultatul reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie poate fi
determinată aplicând formula:
Es = (T0 S0 – Т1S1) . (1+ β/100) . (1 + ή/100) Q1, (8.5)
unde Es – reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul
social în rezultatul reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie,
lei; Т0 и Т1 – cheltuielile de timp la unitatea de producţie concomitent până
şi după aplicarea măsurilor; S0 şi S1 – tariful de salariu al muncitorilor până
şi după aplicarea măsurilor; β – procentul mediu de salariu adăugător
pentru categoria dată de muncitori; ή – cota stabilită de defalcări în fondul
de asigurare socială; Q – volumul producţiei în unităţi naturale după
introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.
Economisirea sau mărirea cheltuielilor (în lei) de la sporirea calităţii
producţiei (Ec) se determină aplicând formula:
Ec = (Ch1 – Ch0) Q1, (8.6)
unde Ch0 şi Ch1 – cheltuielile la unitatea de producţie după şi până la
sporirea calităţii producţiei; Q1 – volumul producţiei în unităţi naturale
după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.
Economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în
rezultatul îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe poate fi calculată
aplicând formula
Eа = (А0/ Тп0 – А1 / Тп1) Еп1 (8.7)
unde Eа – economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de
amortizare în rezultatul îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe, mii lei; А 0 şi
А1 – suma totală de defalcări în fondul de amortizare concomitent în
perioada de bază şi termenului de prognozare, mii lei; Pm0 şi Pm1 –
volumul producţiei marfă amortizare concomitent în perioada de bază şi
termenului de prognozare, mii lei.
Impactul schimbărilor ctructurale în producţie (modificarea
asortimentului) asupra cheltuielilor se determină în baza datelor privitor la
preţuri şi cheltuielile unitare la fabricarea unor produse în perioada de bază
şi termenul de prognozare. Mărimea cheltuielilor variabile se determină
conform calculului preţului de cost (calculaţiei) al producţiei în perioada de

215
bază, iar la producţia nouă conform calculaţiei în perioada prognozată.
Economisirea sau mărirea cheltuielilor (E) se determină aplicând formula:
E =  Q0 С0 -  QnС0  Qn P0, (8.8)
 Q 0 P 0  Qn P 0
unde Q0 şi Qн – volumul producţiei în unităţi naturale fabricate în
perioada de bază şi perioada de prognozare; С0 - costul unitar al producţiei
(după cheltuielile variabile) în perioada de bază; P0 – preţul unitar al
producţiei în perioada de bază.
Impactul dării în exploatare a secţiilor noi (lichidarea secţiilor vechi)
se determină aplicând formula:
Ep = Q [ (С1 - С0) / 100 ], (8.9)
unde Ep – economisirea sau mărirea cheltuielilor în rezultatul dării în
exploatare a întreprinderii sau secţiei noi; Q – volumul producţiei fabricate
în întreprinderea (secţia) nouă în perioada prognozată; С0 şi С1 –
cheltuielile la un leu a producţiei marfă concomitent în perioada de bază şi
perioada de prognoză.
Impactul diferitor factori asupra cheltuielilor la fabricarea producţiei
este prezentat într-un tabel general a reducerii costului producţiei pe baza
factorilor tehnico-economici.
Metodica de calcul a impactului factorilor tehnico-economici se aplică
deasemenea când se analizează costul de fact al producţiei.
Studierea surselor şi a factorilor de reducere a costului producţiei are o
mare însemnătate teoretică şi practică. Deoarece fiecare procent de
reducere a costului producţiei în cadrul economiei naţionale asigură
economisirea a sute de milioane lei.

8.4. Preţurile şi tarifele

Preţul ca expresie bănească a valorii mărfurilor a apărut şi a evoluat
odată cu apariţia şi dezvoltarea producţiei de mărfuri. După cum este
cunoscut din economia politică, deşi preţurile au o existenţă îndelungată,
natura economică a acestora a fost analizată mai tîrziu, odată cu apariţia
teoriei economice clasice. Toţi cei care au făcut aprecieri asupra naturii
economice a preţurilor au un element comun în analiza efectuată, în sensul
că susţin aceeaşi structură a preţurilor: cheltuieli materiale, salarii, profit.
În cadrul economiei de piaţă, locul şi rolul preţurilor decurge din
faptul că ele permit informarea operativă a agenţilor economici despre
activităţile remunerate şi îi orientează spre desfăşurarea unor activităţi
rentabile. Pentru a fi viabil pentru producător (vînzător), preţul de piaţă
trebuie să le asigure recuperarea costului şi obţinerea profitului normal,
care-l recompensează pe întreprinzător.
216
 Totodată, preţurile oferă posibilitatea reglării activităţii productive şi
alocării resurselor în conformitate cu necesităţile sociale. Agenţii
economici, care nu reuşesc să răspundă acestor două imperative, desfăşoară
de fapt o activitate nerentabilă şi sînt eliminaţi din mecanismul economico-
social, dînd faliment.
Preţul – este categoria fundamentală prinn intermediul căreia se
apreciază necesitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate. El
exprimă suma de bani la care vânzătorul este de acord să vândă (preţul
vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de cumpărare)
unitatea de produse.
Mecanismul de farmare a preţurilor în economia contemporană se află sub
influienţa rmătoarelor legi [1, c.181]:
Prima lege arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţurilor. Dacă
cererea creşte, iar oferta rămîne neschimbată, preţurile cresc. Dacă creşte
oferta, iar cererea rămîne neschimbată, preţurile vor fi în scădere.
Cererea şi oferta pot avea şi o influenţă inversă: să scadă cererea şi să
scadă şi oferta, împrejurare în care preţurile vor avea şi ele o evoluţie
diferită de cea prezentată anterior.
Aşadar, evoluţia cererii într-un sens sau altul determină la nivelul
preţurilor o evoluţie de acelaşi sens, pe cînd evoluţia ofertei conduce la o
mişcare de sens invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul;
scade oferta, creşte preţul.
A doua lege arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci
cînd preţul creşte, cererea, ca tendinţă, se restrînge, adică vor fi mai puţini
cei dispuşi să cumpere şi, invers, la o creştere a preţului oferta tinde să
crească. Sînt mulţi doritori să vîndă la preţuri ridicate.
În situaţia opusă, dacă preţurile scad, cererea de bunuri şi servicii va
creşte, în schimb oferta se reduce, fiind puţini cei ce vor dori să vîndă la un
preţ redus.
A treia lege arată că schimbul vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii
are loc atunci cînd cererea şi oferta coincid ca mărime şi tind spre echilibru.
Acest preţ este unul - al pieţei, un preţ de echilibru. El satisface şi
producătorul şi cumpărătorul şi asigură efectuarea celor mai numeroase
tranzacţii.
Înfluenţa dintre cerere, ofertă şi preţuri poate fi reprezentată grafic
într-o diagramă care are următoarea formă (graf. 8.6.). Dacă în sistemul de
coordonate vom prezenta pe verticală preţul mărfii – P, iar pe orizontală –
volumul producţiei (oferta) – Q, atunci cererea concomitent va creşte odată
cu reducerea preţului iar oferta contrar va creşte odată cu creşterea preţului.

217
Intersecţia curbelor cererii şi a ofertei în punctul Е corespunde preţului de
echilibru – P1, caruia îi corespunde cantitatea de echilibru a bului – Q1.

P
О

Е
P1 
С
Q
Q1

Fig. 8.6. Model de interacţiune între cerere, ofertă şi preţ

În condiţiile economiei de piaţă preţurile îndeplinesc diferite funcţii,

inclusiv [vezi 7, p. 195-196].
Funcţia de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor
activităţii economice care reflectă costul la marfa corespunzătoare.
Funcţia de stimulare reprezintă influienţa preţurilor asupra creşterii
ori deducerii producţiei şi costului ei.
Funcţia deredistribuire. Prin intermediul acestei funcţii a preţurilor se
asigură redistribuirea veniturilor între diferite sectoare ale economiei
naţionale, între diferite categorii de agenţi economici şi între diferite pături
sociale.
Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului
face ca cererea şi oferta să se modicice în sens invers. Preţurile bunurilor
economice se formează pe piaţă în funcţie de oferta şi cererea acestora. Cu
cât este mai mare preţul unui produs, cu atât sunt mai interesante firmele în
producerea lui, şi invers.
Se deosebesc următoarele tipuri de preţuri: preţurile cu ridicata;
preţurile de achiziţie a producţiei agricole; preţurile cu amănuntul; tarifele
de transport; tarifele serviciilor; preţurile de export; preţurile de import;
preţurile producţiei de construcţie şi altele.
Preţurile cu ridicata sunt preţurile stabilite de întreprinderile (firmele)
care vând produse cu ridicata (în cantităţi mari) altor firme ori firmelor
intermediare. Ele trebuie să acopere cheltuielile de producţie ale
întreprinderii şi să asigure profitul care le-ar permite să funcţioneze şi să se
dezvolte în continuare în condiţiile pieţei. Conform legislaţiei în vigoare
preţurile cu ridicata include impozitul pe valoarea adăugată şi accizele.

218
 Preţurile de achiziţie a producţiei agricole de asemenea trebuie să
acopere chelruielile de producţie ale producătorilor şi să le asigure
obţinerea unui profit.
Preţurile cu amănuntul sunt preţurile mărfurilor care se vând cu
amănutul în sistemul de comerţ. Preţul cu amănutul include preţul cu
ridicata, adaosul firmelor intermediare şi impozitul pe valoarea adăogată.
Formarea şi structura preţului cu amănutul este prezentată în
următoarea schemă (fig. 8.7).
Preţul
de cost Profitul TVA Acciz
Adaosul firmelor
Preţul cu ridicata intermediare TVA
Chel Profit
tuieli
Adaosul
Preţul cu ridicata a firmelor intermediare – de livrare comercial TVA
Chel Profit
tuieli

Preţul cu amănuntul

Fig. 8.7. Formarea preţurilor.

Conform schemei, orice produs trece mai multe etape până ajunge la
consumator. Cu cât mai puţine etape va trece produsul, cu atât mai mici vor fi
adaosurile la preţul finit de comercializare cu amănuntul a acestui produs. După
cum se vede, preţul produsului la fiecare etapă include preţul etapei precedente şi
un adaos.
În scopul reducerii preţurilor de comercializare cu amănuntul a mărfurilor,
unele firme îşi comercializează direct produsele, organizând unităţi comerciale
proprii.
Tariful – înseamnă următoarele: 1) tarifele de plată a diferitor servicii
prestate populaţiei de către întreprinderi; 2) tarifele de remunerare a
muncii; 3) tarifele vamale ş.a.
Aşa, tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor şi a
pasagerilor. Aceste tarife include, de asemenea, cheltuielile întreprinderilor
(firmelor) de transport, profitul şi impozitul pe valoare adăugată. Aceeaşi
structură o au şi tarifele serviciilor.
Preţurile de export sunt preţurie producţiei comercializate pe piaţa
mondială. Aceste preţuri se formează ca şi preţurile cu ridicata. Dar
conform legislaţiei în vigoare, în aceste preţuri nu se include taxa pe
valoare adăugată.

219
 Preţurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală, care include
valoarea mărfurilor procurate, cheltuielile de transport şi de asigurare,
taxele vamale, accizele şi taxa pe valoare adăugată.
Preţurile producţiei de construcţie reprezintă devizele de cheltuieli
ale lucrărilor de construcţie şi ale obiectivelor construcţie, calculate în
conformitate cu cataloagele preţurilor în vigoare ori cu preţurile
contractuale.
Toate tipurile de preţuri sunt într-o interdependenţă. Modificarea unui
grup de preţuri cauzează modificarea preţurilor din toate grupurile. Prin
urmare, modificarea preţurilor cu ridicata poate genera şi modificarea
preţurilor cu amănuntul, şi invers. Un rol deosebit în formarea sistemului
de preţuri revine preţurilor la resursele energetice. Modificarea preţurilor la
resursele energetice se reflectă în stabilirea preţurilor la majoritatea
bunurilor şi serviciilor. O legătură strânsă există, de asemenea, între
preţurile de achiziţie a produselor agricole şi preţurile la produsele
alimentare.
În practica economică există preţurile libere şi preţurile administrate.
Preţurile libere sînt cele care se formează în condiţiile concurenţei
deschise, libere, în care, nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa
sau decide în mod unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii preţurilor. Ele
respectă în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd
prin evoluţia lor raportul dintre modul de alocare şi consumare a factorilor
de producţie şi dinamica necesităţilor sociale.
Preţurile administrate sînt acelea, ale căror nivel şi dinamică se află
sub influenţa firmei (firmelor) cu o poziţie cheie, care controlează piaţa.
Majoritatea preţurilor la bunurile de consum practicate, ale preţurilor la
bunurile de capital, credite (dobîndă, taxa scontului) pe piaţa financiară
(cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii (salariul) sînt preţuri administrate. În
toate ţările cu economie de piaţă, statul are rol activ în formarea şi evoluţia
preţurilor, utilizînd, în special, pîrghii economice: achiziţii de stat, subvenţii
acordate unor producători, politica de comerţ exterior, sistemul stocurilor
strategice, alocaţii şi asistenţa socială de la buget, investiţii publice etc.
Stabilirea preţurilor la produsele noi. Orice agent economic îninte
de a introduce în producţie un bun sau de a presta servicii îşi face calcule de
cost şi de cîştig, adică de preţ. Prognozarea preţurilor reprezintă cercetarea
în perspectivă a evoluţiei proceselor şi fenomenelor economice ce
determină preţurile şi fundamentarea pe baza informaţiilor furnizate a
tendinţelor acestora.
Pentru ca preţurile să-şi poată îndeplini în mod corespunzător funcţiile
este necesar ca ele să reflecte cît mai aproape de realitate cheltuielile de
220
muncă socială. Preţul, spre deosebire de alte unităţi de măsură, este o
mărime dinamică, pentru că serveşte la măsurarea unor fenomene şi
procese economice dinamice, care prin evoluţia lor condiţionează nivelul
preţurilor. De aceea este necesară determinarea şi cunoaşterea nu numai a
nivelului preţurilor la un moment dat, ci şi a evoluţiei lor într-o anumită
perioadă. Întreprinderile (firmele) trebuie permanent să studieze structura
preţurilor, coraportul dintre cheltuieli şi profit cuprinse în preţul respectiv şi
pe această bază să prognozeze nivelul preţurilor în perspectivă. Totodată
trebuie să se aibă în vedere, în temei, următorii factori:
 influienţa modificării produselor (valoarea de întrebuinţare, schimbarea
calităţii, viteza de înnoire a sortimentelor);
 influenţa modificării costurilor (consum de fonduri, schimbări în
structura materialelor, evoluţia productivităţii muncii);
 influenţa modificării condiţiilor pieţei (evoluţia cererii şi ofertei pe
piaţa internă şi externă, evoluţia preţurilor);
 influenţa modificărilor în relaţiile de repartiţie (evoluţia veniturilor
băneşti ale populaţiei, diversificarea necesităţilor de consum şi a
posibilităţilor de utilizare a veniturilor).
Este cunoscut faptul că fiecare întreprindere tinde de a maximiza
masa profitului. Dar maximizarea profitului nu înseamnăstabilirea
preţurilor ridicate. Profitul poate fi maximizat şi pe baza extinderii
pieţei, astfel încât volumele de producere vor creşte, ceea ce va duce
la reducerea costurilor de producţie, deci la maximizatrea profitului.
Esenţial în politica preţurilor este acceptarea de către
consumatori a produsului la preţul stabilit.

Concluzii
1. Costul de producţie sau preţul de cost al producţiei (lucrărilor,
serviciilor) este estimarea valorică a resurselor naturale, materiei prime,
materialelor, combustibilului, energiei, fondurilor fixe, resurselor de muncă
utilizate în procesul fabricării produselor (executării lucrărilor, serviciilor),
precum şi a altor cheltuieli pentru fabricarea producţiei şi realizarea ei.
2. Cheltuielile la fabricarea şi comercializarea producţiei pot fi
modificate în dependenţă de sporirea sau reducerea volumului de producţie,
de nivelul de folosire a resurselor materiale, financiare şi a forţei de muncă.
3. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor
băneşti obţinută de întreprindere în urma vânzărilor produselor fabricate,
lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Aceasta e sursa principală de

221
mijloace utilizată pentru compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor
întreprinderii.
4. Principalele surse de reducere a costului producţiei sunt
economisirea tuturor resurselor materiale şi de muncă care se folosesc la
fabricarea producţiei.
5. Profitul este sursa principală de resurse funanciare a
întreprinderii, care ţine nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul
global al întreprinderii sunt încasările de la realizarea producţiei
(lucrărilor, serviciilor) minus cheltuielile materiale, adică includ retribuţia
muncii şi profitul.
6. Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici în activitatea
de antreprenoriat îi revine rentabilităţii ca coraport dintre profit şi
cheltuieli. Rentabilitatea poate fi calculată diferit. Se deosebeşte
rentabilitatea economică sau (rata rentabilităţii), rentabilitatea vânzărilor,
rentabilitatea financiară, rentabilitatea capitalului, rentabilitatea resurselor
consumate etc.
7. Preţul este o categorie economică fundamentală prinn intermediul
căreia se apreciază necesitatea produselor fabricate sau a serviciilor
prestate. El exprimă suma de bani la care vânzătorul este de acord să vândă
(preţul vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de
cumpărare) unitatea de produse.
Tariful este taxa de plată pentru diferite tipuri de servicii prestate
populaţiei, de plată a muncii, taxele vamale etc.
8. Sunt preţuri libere şi preţuri reglamentate (administrate). Se
deosebesc preţuri cu ridicata, preţuir de achiziţie a produselor agricole,
preţuri cu amănuntu; preţurile de export, preţurile de import, preţurile la
producţia de conctrucţie; tarife (taxele) la diferite tipuri de servicii prestate
populaţiei, taxele vamale etc.

Subiecte de autoevaluare
1. Caracterizaţi structura cheltuielilor suportate de întreprindere.
2. Caracterizaţi gruparea cheltuielilor la fabricarea producţiei după
articolele de calculare.
3. Expuneţi conţinutul noţiunilor de profit şi factorii ce influenţează
mărimea acestuia.
4. Însămnătatea reducerii costurilor de producţie în condiţiile economiei
de piaţă.
5. Expuneţi esenţa preţurilor şi a tarifelor, tipurile lor.
6. Caracterizaţi politicu formării preţurilor în condiţiile de piaţă.

222
223
 Bibliografie
17. Roşca P. Economia generală. Manual. ULIM, Chişinău,
1997. – 264 p.
18. Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы
фирмы: Учебник. – М.: ИНФРА-М, 2001. – 416 с.
19. Зайцев Н.Л. Экономика промышленного предприятия. –
М.: ИНФРА-М, 2002
20. Экономика предприятия: Учебник для вузов/Под ред.
проф. Горфинкель, проф. Е.М.Кудрякова. – М., 1996.
21. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф.
О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
22. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б.
Современный экономический словарь. – 3-е изд.
Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.
23. N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane.
Manual. UTM, Chişinău, 2003. –311 p.
24. Roşca P. Culegere didactico-metodică. Texte şi probleme la
“Economia generală”. Ch., 1997. –196 p
25. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник.
Пер. с датского. – М, 1994. – 272 с.
26. Antonin N., ş.a. Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1993.
27. Şcerban Petre. Analiza activităţii economico-financiare.
Manual pentru profil economic. Bucureşti, 1996. –182 p.
28. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М,
1999
29. Tomiţă Ion ş..a. Preţuri şi tarife. Reprografia Universităţii
din Craiova, 1993. - 192p.
30. Экономика предприятия. Под ред.А.Е.Карлика и
М.Л.Шухгальтера. –М.: ИНФРА-М, 2002.
31. Экономика предпринимательства. –М.: ВЛАДОС,
2001.
32. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii
statistice 2002. Ch., 2002, S.A.”Crio”. - 306 p.

224
 Capitolul 9
FINANŢELE ÎNTREPRINDERII
5. Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanismul financiar.
6. Resursele financiare ale întreprinderii.
7. Caracteristica generală a impozitelor plătite de întreprindere.
8. Impozitarea şi distribuirea profitului întreprinderii.
9. Planificarea financiară.

9.1. Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii.

Mecanismul financiar
Pornind de la axioma că finanţele în general sunt relaţii economice cu
caracter monetar, care apar între diferite persoane fizice şi/sau juridice, prin
intermediul cărora se formează, repartizează şi utilizează fondurile de
mijloace băneşti, deducem că finanţele întreprinderii reprezintă relaţiile
prin intermediul cărora se realizeatză raporturile băneşti între interne şi
externe ale agentului economic.
Sistemul financiar al Republicii Moldova include:
 finanţele de stat (Bugetul de stat, Bugetul asigurărilor sociale de stat şi
alte fonduri extrabugetare (fondul de asigurare medicală obligatorie
etc.);
 finanţele administrării publice locale (bugete locale, fondurile
extrabugetare locale etc.);
 finanţele întreprinderilor.
La nivelul finanţelor de stat are loc elaborarea şi realizarea politicii de
stat unice a ţării, de care în mare măsură depinde şi eficienţa activităţii
întreprinderilor.
Finanţele întreprinderilor au o anumită poziţie în structura sistemului
financiar al ţării, deoarece anume la nivelul întreprinderilor se formează
masa principală a resurselor financiare ale statului. De exemplu, în partea
de venit a bugetului de stat al Republicii Moldova 85% constituie
încasările fiscale.
Finanţele întreprinderii exercită următoarele funcţii: asiguratorie,
distributivă (stimulativă) şi de control [1, p.16].
Funcţia asiguratorie constă în formarea sistematică în volumul
necesar a mijloacelor băneşti din diverse surse pentru asigurarea activităţii
curente a întreprinderii şi realizarea obiectivelor ei strategice de dezvoltare.

225
 Funcţia distributivă a finanţelor constă în faptul că finanţele
contribuie la formarea şi utilizarea tuturor veniturilor şi fondurilor băneşti,
de care dispune întreprinderea. Exercitând funcţia distributivă, finanţele
deservesc întregul proces de reproducţie, asigurându-i funcţionarea fără
întrerupere şi influenţând asupra tuturor stadiilor acestuia. În afară de
aceasta, distribuţia corectă a mijloacelor băneşti stimulează îmbunătăţirea
activităţii generale a întreprinderii.
Capacitatea finanţelor de a reflecta calitativ procesul de reproducţie
permite controlul lui. Temelia funcţiei de control o constituie mişcarea
resurselor financiare atât sub formă de fonduri, cât şi în afara fondurilor.
Funcţia de control se realizeată prin două modalităţi – prin indicii financiari
din gestiunea contabilă, statistică şi operativă; implicarea financiară.
La baza organizării finanţelor întreprinderii stau următoarele
principii: independenţa în domeniul activităţii economico-financiare;
autofinanţarea; interesul faţă de rezultatele activităţii; responsabilitatea
pentru aceste rezultate; formarea rezervelor financiare; divizarea
mijloacelor în mijloace proprii şi de împrumut; primordialitatea executării
obligaţiilor bugetare şi fondurile extrabugetare de stat; controlul financiar
asupra activităţii întreprinderii.
În componenţa relaţiilor financiare se delimitează următoarele grupe
de relaţii băneşti ale întreprinderilor:
 cu fondatorii – privind formarea veniturilor primare, formarea şi
utilizarea fondurilor cu destunaţie intraeconomică (a capitalului social,
fondului de dezvoltare a producţiei, fondurilor de stimulare etc.);
 cu partenerii – în vederea repartizării finanţelor; concomitent mişcarea
resurselor financiare se efectuează în mod neformal (plata şi încasarea
amenzilor în caz de încălcare a obligaţiilor contractuale, plata
diverselor cote şi cotizaţii, participarea la distribuirea profitului de la
activitatea mixtă, procurarea hârtiilor de valoare ale altor întreprinderi
şi ale statului, obţinerea dividendelor din acestea etc.);
 cu consumatorii de producţie, cu care întreprinderea la încheierea
contractului, alege independent forma şi tipul contractelor, stabileşte
condiţiile de îndeplinire a obligaţiilor şi modul de sancţionare,
formează preţurile la producţia şi serviciile proprii şi apreciază
temeinicia preţurilor propese de furnizori. Factorii enumeraţi mai sus
influenţiază esenţial asupra rezultalelor financiare finite;
 cu societăţile de asigurare – referitor la diversele tipuri de asigurare
obligatorie şi benevolă;
 cu sistemul bancar – privind deservirea de casă şi prin intermediul
conturilor în legătură cu obţinerea sau stingerea împrumuturilor, plata
226
 dobânzilor, precum şi punerea la dispoziţia băncilor în folosinţă
provizorie a mijloacelor băneşti libere; efectuarea decontărilor prin
virament;
 cu statul – privind formarea şi utilizarea fondurilor bugetare şi
extrabugetare. Această grupă de relaţii monetare se realizează prin plata
în buget sau în fondurile extrabugetare a diverselor impozite, taxe,
cotizaţii etc. Pe de altă parte, se efectuează finanţarea din buget a sferei
reproductive, programelor cu destinaţie specială etc.;
 cu structurile administrative superioare – relaţii reciproce “pe
verticală” şi “pe orizontală” în legătură cu redistribuirea intraramurală a
resurselor financiare.
Mecanismul financiar constă din 5 elemente interdependente ce
contribuie la organizarea, planificarea şi stimularea utilizării resurselor
financiare: metodele financiare, pârghiile financiare, cadrul juridic,
asigurarea normativă şi informaţională [3, p.182].
Metodele financiare sunt modalităţile de influenţă a relaţiilor
financiare asupra procesului economic, care acţionează în două direcţii: în
direcţia circulaţiei resurselor financiare şi relaţiilor de piaţă, ce ţin de
compararea cheltuielilor cu rezultatele, stimularea materială şi
responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a mijloacelor băneşti. Acţiunea
metodelor financiare se manifestă în acumularea fondurilor băneşti.
Pârghiile financiare sunt instrumente de acţiune financiară.
Cadrul juridic a funcţionării mecanismului financiar include actele
legislative, hotărârile, ordinele şi alte documente de drept.
Asigurarea normativă a funcţionării mecanismului financiar cuprinde
instrucţiunile, normativele, normele, cotele tarifare, instrucţiunile metodice
şi explicative etc.
Asigurarea informaţională a funcţionării mecanismului financiar
constituie diversele informaţii de ordin economic, financiar, comercial etc.
Complexitatea activităţii financiare a firmelor antreprenoriale în
condiţiile de formare a economiei de piaţă necesită reglementarea de stat a
ei, care se efectuează în următoarele direcţii [1, p.26]:
 reglementarea aspectelor financiare ale creării organizaţiilor
antreprenoriale;
 reglementarea fiscală;
 reglementarea modului de amortizare a fondurilor fixe şi formelor de
efectuare a decontărilor între firme şi organizaţii;
 reglementarea operaţiunilor valutare realizate de firme;
 reglementarea activităţii investiţionale a firmelor;

227
 reglementarea operaţiunilor creditare;
 reglementarea procedurilor de declarare a falimentului firmelor.

9.2. Resursele financiare ale întreprinderii

Resursele financiare constituie mijloacele de care dispune
întreprinderea şi care sunt destinate pentru executarea cheltuielilor curente
şi a cheltuielilor privind reproducţia lărgită, pentru îndeplinirea
angajamentelor financiare şi stimularea economică a lucrătorilor.
Resursele financiare ale firmei antreprenoriale pot fi definite ca
totalitatea veniturilor băneşti şi încasărilor din exterior, aflate la dispoziţia
întreprinderii şi destinate pentru îndeplinirea angajamentelor financiare şi
executarea cheltuielilor curente şi a cheltuielilor privind reproducţia lărgită.
O parte a resurselor financiare, pe care întreprinderea le pune în
circulaţie şi care aduc venit din această circulaţue, se numeşte capital,
prezentându-se drept formă modificată a resurselor financiare. Cu alte
cuvinte, capitalul constituie o parte substanţială a resurselor financiare,
avansată şi investită în producţie cu scopul de a obţine profit.
Formarea resurselor financiare se efectuează în baza mai multor surse.
Formarea iniţială a resurselor financiare are loc în momentul constituirii
întreprinderii, când se formează capitalul ei social (acţionar sau depozitar).
Capitalul social este proprietatea întreprinderii, creată din contul
mijloacelor depuse de fondatori. Legislaţia în vigoare stabileşte cotele
minimale ale capitalului social pentru întreprinderile de diverse tipuri şi
forme juridico-organizatorice.
Resursele financiare se formează în temei pe contul profitului (de la
activitatea de bază şi alte genuri de activitate), precum şi în urma
încasărilor de realizare a bunurilor, a pasivelor stabile, diverselor încasări
cu destinaţie specială, cotizaţiilor acţionare şi a altor cotizaţii achitate de
membrii colectivului de muncă. La pasivele stabile se raportează capitalul
de rezervă şi alte capitaluri; împrumuturile pe termen lung; datoriile
creditoare puse de întreprindere în permanentă circulaţie (la salariu din
cauza diferenţei dintre termenul de plată şi plata reală, la decontările în
fondurile extrabugetare, în bugetul de stat, la achitarea cu cumpărătorii şi
furnizorii etc.).
Resursele financiare considerabile, mai ales în cadrul întreprinderilor
noi în stadiu de construcţie şi a celor ce se reconstruiesc, pot fi mobilizate
pe piaţa financiară cu ajutorul vânzării acţiunilor, obligaţiunilor şi altor
tipuri ale hârtiilor de valoare, emise de întreprinderea dată; al dividendelor
228
şi dobânzilor la hârtiile de valoare ale altor emitenţi; veniturilor de la
operaţiunile financiare; creditelor.
Întreprinderile pot obţine resurse financiare de la asociaţiile şi
concernele din care fac parte; de la organizaţiile de resort, în cazul când îşi
menţin structura ramurală; de la organele administraţiei publice sub formă
de subvenţii bugetare; de la organizaţiile de asigurare.
Structura resurselor fainanciare ale întreprinderii este redată pe
desenul 9.1.
Resursele financiare ale întreprinderii

Formate din contul mijloacelor

proprii şi echivalente Mobilizate pe Acumulate în procesul
piaţa financiară de redistribuţie
Profitul de la activitatea de Compensaţiile de
bază Vânzarea asigurare
Venitul de la realizarea hârtiilor de Resursele financiare,
bunurilor valoare proprii obţinute de la
Vetitul de la operaţiunile Dividende şi concerne, asociaţii,
extrarealizare dobânzi de la structurile ramurale
Pasivele stabile hârtiile de Resursele financiare ce
Încasările cu destinaţie valoare ale se formează de la
specială altor emitenţi participarea cu cotă
Cotele acţionare şi alte Credite Subvenţiile bugetare
cotizaţii ale membrilor etc.
colectivului de muncă etc.

Desenul 9.1. Structura resurselor financiare ale întreprinderii [3,

p. 185].

Un asepect important al activităţii financiare a întreprinderii este

formarea şi utilizarea fondurilor monetare în procesul activităţii
economice de producţie. Cu ajutorul acestora se efectuează asigurarea
activităţii economice cu mijloace băneşti, precum şi extinderea
producţiei; finanţarea progresului tehnico-ştiinţific; însuşirea şi
implementarea tehnicii noi; stimularea economică; achitarea cu bugetul
şi băncile.
Fonduriler băneşti ale întreprinderii pot fi divizate în patru grupe [1,
p.61]: fondurile de mijloace proprii; fondurile de mijloace atrase; fondurile
de mijloace împrumutate; fondurile băneşti operative. În afară de acestea, la

229
întreprindere mai pot fi create şi alte fonduri de mijloace băneşti: pentru
stingerea creditelor bancare, însuşirea tehnicii noi, lucrărilor de cercetare
ştiinţifică, defalcări ale organizaţiei de resort.
Utilizarea resurselor financiare de către întreprindere se efectuează
în următoarele domenii:
 cheltuieli curente pentru producţie şi realizarea produselor
(lucrărilor, serviciilor);
 investirea mijloacelor în alocaţii de capital pentru extinderea
producţiei şi reutilarea ei tehnică, cu utilizarea activelor nemateriale;
 investirea resurselor financiare în hârtii de valoare;
 plăţile către sistemul financiar-bancar, defalcările în fondurile
extrabugetare;
 formarea diverselor fonduri băneşti şi rezerve (pentru
dezvoltare, precum şi fondurilor de stimulare şi cu caracter social);
 în scopuri de caritate, sponsorizare etc.

9.3. Caracteristica generală a impozitelor plătite de

întreprindere
Impozitele sunt plăţile obligatorii în buget şi fondurile extrabugetare
cu mărimi şi termene stabilite prin lege. Sistemul fiscal este totalitatea
diverselor tipuri de impozite, la formarea şi calculul cărora se realizează
următoarele principii:
 omogenitatea, o singură sumă se impozitează o singură dată, principiu
care în realitate adesea se încalcă;
 echitatea fiscală, atitudinea statului faţă de contribuabili din punctul de
vedere al regulilor generale, aceleaşi pentru toţi;
 determinarea, modul de impozitare (taxele, termenele, cadrul
impozitării) ce se stabileşte din timp;
 gratuitatea, adică statul nu acordă contribuabililor nici un fel de
echivalent în schimbul mijloacelor depuse de aceştia în buget.
Deosebirile în ce priveşte mărimea cotelor impozabile în diverse state
sunt esenţiale. Dar deseori o deosebire şi mai mare se observă referitor la
majorarea suplimentară a bazei impozabile şi a termenelor de plată a
impozitelor în buget. De exemplu, în Republica Moldova, deşi cota
impozitului pe venit e mai mică decât în unele ţări dezvolate, baza
impozabilă s-a dovedit a fi în medie de 1,5-2 ori mai ridicată 20%, decât în
multe alte state.
Conform Codului fiscal, în Republica Moldova se disting 2 niveluri
ale impozitelor: impozite generale de stat şi impozite locale (tabelul 9.2.).
230
 Impozitele generale de stat se stabilesc prin actele legislative ale
Republicii Moldova şi se percep pe întregul teritoriu al statului. Cotele
concrete ale acestor impozite se stabilesc de către Legea cu privire la
bugetul de stat.

Tabelul 9.2. Sistemul fiscal al Republicii Moldova [15, p.92].

Impozite de stat (republicane) Impozite locale
Sistemul de impozite şi taxe cuprinde:
În sistemul impozitelor (taxelor) de stat a) impozitul funciar;
(republicane) intră: b) impozitul imobiliar;
c) impozitul pentru utilizarea resurselor naturale;
a) impozitul pe venit; d) taxa pentru amenajarea teritoriului;
b) taxe pe valoarea adăugată; e) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii
c) accizele; locale;
d) impozitul ptovat; f) taxa hotelieră;
e) taxa vamală; g) taxa pentru amplasarea reclamei;
f) plăţile percepute în fondul rutier. h) taxa pentru dreptul de a folosi simbolurile locale;
i) taxa pentru amplasarea obiectelor comerciale;
j) taxa pe piaţă;
k) taxa pentru parcarea autotransportului;
l) taxa balneară;
m) impozit pentru posesorii de câini;
n) taxa pentru dreptul de filmare;
o) taxa pentru trecerea frontierei de stat;
p) taxa pentru dreptul de comerţ pe teritoriul vamal;
q) taxa pentru dreptul de prestare a serviciilor de
transportare a călătorilor.

Pentru întreprindere sunt foarte importante sursele din care va putea

plăti diversele impozite. Impozitele în funcţie de sursele lor de acoperire se
grupează în modul următor [3, p.199]:
1. Impozitele, cheltuielile mărimea cărora se include în preţul de
cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor): impozitul funciar; impozitul
rutier; impozitul pentru transport, impozitul pentru posesorii mijloacelor
de transport.
2. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se include în încasările de
la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor): TVA, accizele, tarifele de
export.
3. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se include în rezultatele
financiare: impozitul pe profit, pe bunurile întreprinderilor, pentru
reclamă, amenajarea şi curăţirea teritoriului, întreţinerea fondului locativ
şi a obiectelor din sfera socială, pentru necesităţile instituţiilor de
învăţământ, taxa pentru parcarea automobilelor etc.
4. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se acoperă din profitul
rămas la dispoziţia întreprinderilor. Ele cuprind impozitele locale: pentru
revânzarea automobilelor şi tehnicii de calcul, taxa de licenţă pentru
231
dreptul comercial, taxa pentru tranzacţiile bursiere, impozitul pentru
construcţia obiectelor cu destinaţie de producţie în zonele balneare etc.

9.4. Impozitarea şi distribuţia profitului întreprinderilor

Unul dintre principalele impozite pe care le plătesc întreprinderile este
impozitul pe venit, calculat din profitul impozabil la cota de 20%, din care
10% se transferă în bugetul republican, iar până la 10% - în bugetele locale.

Renta:
veniturile de la hârtiile de valoare (15%);
Profitul Profitul veniturile de la participarea cu cotă în alte
= 
impozabil global întreprinderi (15%);
(calculat) veniturile de la businessul jocurilor de noroc (90%);
veniturile de la saloanele video (70%);
profitul de la activitatea de intermediere (45%);
profitul de la activitatea de asigurare şi bursieră
(43%);
profitul de la unele tranzacţii bancare şi de broker
(43%);
defalcările în fondurile de rezervă (nu mai mult de
50% din profitul impozabil);
profitul de la realizarea produselor agricole (în afafă
de întreprinderile agricole industriale);
diferenţele de curs pozitive (mărirea cu suma
diferenţelor de curs negative); facilităţile etc.

Desenul 9.7. Articolele de venit impozabile [3, p.200].

În scopul impozitării din venitul global se exclud: profitul de la alte
genuri de activitate la care cota impozabilă diferă de 20%; defalcările în
fondul de rezervă; facilităţile etc. (des.9.7).
Referitor la impozitul pe venit sunt prevăzute o serie de facilităţi. Din
profitul impozabil se scad sumele:
 alocate pentru finanţarea investiţiilor capitale cu destinaţie de
producţie, construcţia de locuinţe, precum şi pentru stingerea creditelor
bancare în aceste scopuri;
 cheltuielilor efectuate de întreprinderi pentru întreţinerea obiectelor
din sfera socială ce se află la balanţa lor, precum şi cheltuielile în
aceste scopuri în cazul participării cu cotă;
 cotizaţiilor în scopuri filantropice, dar nu mai mult de 3% din profitul
impozabil;
 alocate de întreprinderi pentru executarea cercetărilor ştiinţifice şi a
lucrărilor de proiectare, dar nu mai mult de 10% în total din profitul
impozabil, etc.

232
 Cota impozitului pe profitul întreprinderii se reduce cu 50%, în cazul
când numărul handicapaţilor constituie nu mai puţin de 50% din numărul
total al lucrătorilor ei.
Nu plătesc impozitul pe profit în primii 2 ani de activitate
întreprinderile mici care se ocupă de producerea şi prelucrarea produselor
agricole, fabricarea produselor, mărfurilor de larg consum, a materialelor
de construcţie, tehnicii medicale, medicamentelor etc. Facilităţile se acordă
atunci, când încasările de la genurile de activitate menţionate depăşesc 70%
din suma totală a încasărilor. Concomitent, suma totală a facilităţilor
enumerate aici şi a unei serii de alte facilităţi nu trebuie să diminueze
suma de facto a impozitului, calculată fără a se ţine cont de facilităţi, cu
mai mult de 50%.
Distribuţia profitului întreprinderii la modul cel mai general este redată
în desenul 9.8.

Profitul global

Profitul net Impozitul pe profit

Fondul de Fondul de Fondul de Profitul pentru

acumulare consum rezervă distribuire între
fondatori
(acţionari)

Desenul 9.8. Distribuţia profitului întreprinderii.

Există şi o variantă mai simplă de utilizate a profitului net, când nu se

formează fonduri planificate de acumulare şi consum. Însă la întreprinderile
mari existenţa acestora ajută la repartizarea mai raţională a mijloacelor
financiare şi exercitarea controlului asupra utilizării lor.
Fondul de acumulare, format în baza profitului, se utilizează pentru
procurarea şi construcţia fondurilor fixe de producţie şi neproductive şi
efectuarea altor investiţii capitale cu caracter irecuperabil. Din fondul de
acumulare se finanţează unele cheltuieli cu caracter irecuperabil: pentru
efectuarea cercetărilor ştiinţifice; pentru măsurile de ocrotire a naturii etc.
Fondul de consum se utilizează pentru finanţarea necesităţilor de
ordin social şi stimularea materială a lucrătorilor: plata premiilor, ce nu ţin
de activitatea de producţie (pentru munca îndelungată, cu ocazia

233
sărbătorilor etc.); acordarea asistenţei materiale; plata foilor balneare, a
tratamentului; plata dividendelor etc.
Fondul de rezervă este destinat pentru acoperirea pierderilor
neprevăzute, cauzate de calamităţile naturale şi a pierderilor de balanţă.
Defalcările în fondul de rezervă al societăţii pe acţiuni,bunăoară, nu trebuie
să constituie mai puţin de 15%, iar în fondul de rezervă al întreprinderii
mixte – nu mai puţin de 25% din capitalul ei social. Anume la aceste
niveluri are loc diminuarea profitului impozabil, dar cu nu mai puţin cu
50%. Plafonul de sus al mărimii fondului de rezervă nu e stabilit. Însă,
ţinând cont de caracterul limitat al utilizării mijloacelor, probabil nu ar fi
raţională crearea unor fonduri de rezervă ce ar depăşi cu mult sumele care
au facilităţi la impozitarea profitului.

9.5. Planificarea financiară

În condiţiile actuale întreprinderea conform planului finaciar îşi
stabileşte singură direcţiile de utilizare a profitului, ce îi râmâne la
dispoziţie după achitarea impozitelor.
Scopul întocmirii planului financiar este de a se stabili volumul posibil
al resurselor financiare, capitalului şi rezervelor în baza pronosticării
rezultatelor financiare. Un element important al planificării financiare este
strategia ei, adică determinarea centrelor de venit (profit) şi a centrelor de
cheltuieli ale agentului economic. De exemplu, în ţările occidentale multe
firme respectă regula “douăzeci pe optzeci ”, adică 20% cheltuieli de
capital trebuie să genereze 80% profit. Prin urmare, celelalte 80% alocaţii
de capital generează numai 20% profit.
Planificarea presupune desfăşurarea activităţii de producţie,
comerciale şi financiare a întreprinderii (firmei), astfel încât să influenţeze
rezultatele financiare finale în ansamblu. Planificarea financiară la firma
antreprenorială include trei subsisteme principale: planificarea financiară de
perspectivă, curentă şi operativă [1, c.339].
În corespundere cu aceasta există planuri financiare de perspectivă
(planuri strategice, inclusiv pe 3-5 ani), curente (pe un an) şi operative (pe
decadă, lună, trimestru).
Planul financiar de perspectivă stabileşte indicatorii cei mai
importanţi, proporţiile şi ritmul reproducţiei lărgite. Planul pentru cinci ani
constituie principala formă de realizare a obiectivelor şi sarcinilor de
dezvoltare a întreprinderilor, strategiei investiţiilor şi acumulărilor
preconizate. Planul financiar de cinci ani, de regulă, constituie secretul
comercial al întreprinderii.

234
 Planificarea financiară curentă include bilanţul anual al veniturilor şi
cheltuielilor, devizele de cheltuieli şi formare a fondurilor de mijloace
băneşti: fondul salarial, fondul mijloacelor pentru dezvoltarea şi
perfecţionarea producţiei (fondul de acumulare); fondul de mijloace pentru
necesităţile sociale; fondul de rezervă şi alte fonduri.
Planificarea financiară operativă constă în întocmirea şi utulizarea
calendarului de plăţi, care este un document financiar detaliat, ce reflectă
circulaţia operativă a mijloacelor băneşti ale întreprinderii. Întocmirea şi
folosirea calendarului de plăţi este realizarea funcţiei distributive şi de
control a finanţelor întreprinderii.
La alcătuirea calendarelor trimestriale de plăţi se evidenţiază
tendinţele şi problemele ce ţin de activitatea întreprinderii. Rezultatele
analizei se utilizează la elaborarea planului ordinar al activităţii financiare
curente, modelul căruia este redat mai jos (tab.9.3).
Tabelul 9.3. Planul financiar al întreprinderii
(Bilanţul veniturilor şi cheltuielilor) [3, p.204-205].
Nr.d/o Denumirea indicatorului Suma un.
mon.
Veniturile şi încasările de mijloace
1 Profitul de la realizarea producţiei, mărfurilor, lucrărilor, serviciilor 38600
2 Profitul de la realizarea altor active, inclusiv rezerve materiale şi active 2300
nemateriale
3 Profitul de la realizarea şi înstrăinarea fondurilor fixe 7800
4 Veniturile de la participarea cu cotă în alte întreprinderi 2400
5 Veniturile de la acţiuni, obligaţii şi alte hârtii de valoare 800
6 Diferenţele de curs, veniturile de la vânzarea (procurarea) valutei la licitaţii 600
7 Defalcările de amortizare 9420
8 Împrumuturile bancare pe termen lung 2700
9 Plata de arendă supra costului bunurilor realizate prin leasing 300
10 Împrumuturile pentru completarea fondurilor circulante 1480
11 Alte venituri şi încasări de mijloace 5000
Total venituri şi încasări 71400
Cheltuielile şi defalcările de mijloace
1 Impozitul pe ptofitul întreprinderii 16100
2 Impozitul pe bunurile întreprinderii 400
3 Dividendele acţionarilor 8600
4 Investiţii capitale (alocaţii pe termen lung) 10800
5 Alocaţii financiare pe termen lung 1300
6 Stingerea împrumuturilor pe termen lung şi plata dobânzilor la acestea 870
7 Completarea mijloacelor circulante 3900
8 Stingerea împrumuturilor pentru completarea mijloacelor circulante 200
9 Ieftinirea mărfurilor 180
10 Rezerva de stingere a datoriilor compromise 150
11 Defalcările în fondul de acumulare 8720
12 Defalcările în fondul pentru cercetările ştiinţifice şi lucrările de proiectare 5470
13 Defalcările în fondul mijloacelor pentru necesităţile sociale 1800
14 Defalcările în fondul pentru asistenţă materială 450
15 Fondul de asigurări (de rezervă) 3860
235
 16 Alte cheltuieli şi defalcări 5000
Total cheltuieli şi defalcări 71400

Planul financiar al întreprinderii este însoţit de un tabel de verificare

(tab. 9.4). Tabelul de mai jos, de exemplu, permite a se răspunde la
întrebările privind distribuţia pe articole a veniturilor obţinute şi orientarea
corectă în prevederile planului financiar al întreprinderii.
La întocmirea planului-business al întreprinderii (firmei), de
asemenea, o atenţie deosebită se atrage planificării financiare, ce prevede
măsurile pentru asanarea ei financiară. Concomitent, planul-business
conţine următoarele compartimente: caracteristica generală a întreprinderii;
datele concise privind planul de asanare financiară; analiza stării financiare
a întreprinderii; măsurile pentru reastabilirea solvabilităţii şi de menţinere a
activităţii eficiente; piaţa şi concurenţa; activitatea în sfera marketingului
întreprinderii; planul de producţie; planul financiar.
Planul financiar conţine materiale generalizatoare referitoare la toate
celelalte compartimente în expresie valorică şi include o serie de
documente, printre care: pronosticul volumului de realizare; pronosticul
veniturilor şi cheltuielilor; pronosticul încasărilor şi plăţilor băneşti;
bilanţul generalizator al activelor şi pasivelor; planul privind sursele şi
utilizarea mijloacelor; calculul punctului de atingere a rentabilităţii
(autorecuperabilităţii) [vezi 1, p.356].
În procesul activităţii financiare a întreprinderii este necesar să se ţină
cont de impactul diverselor riscuri. Activitatea financiară a întreprinderii
(firmei) este supusă multor riscuri, care influenţează negativ asupra
rezultatelor activităţii ei. Riscurile financiare apar în urma circulaţiei
fluxurilor financiare şi se manifestă în temei pe pieţele de resurse
financiare.
Principalele tipuri de riscuri financiare sunt redate în desenul 9.9.
Tipurile riscurilor financiare
Riscul businessului
Riscul dobânzilor
Riscul depozitar
Riscul inflaţiei

Riscul creditar

Riscul valutar
Riscul fiscal

Desenul 9.9 Principalele tipuri de riscuri financiare [1, p.368].

236
 Tabelul 9.4. Tabelul de verificare ce însoţeşte bilanţul de venituri şi cheltuieli [ 3, p. 207].
Profitu Profitul Profitul Venituri Venituri Venituri Defalcări Împru Arenda şi Împrumut
Venituri şi încasări l de la de la de la de la de la de la de muturi plăţile de urile Alte Toralc
Cheltuieli realiza realizare realizare participar hâttiile de valută amortizare bancar leasing pentru venituri cheltui
şi defalcări rea a altor a ea cu valoare e pe completar eli
produc active fondurilo cotă termen ea
ţiei r fixe lung mijloacel
or
circulante
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Impozitul de profit 12188 740 2500 3600 120 192 16100
Impozitul pe bunuri 4000 4000
Dividendele 8600 8600
acţionarilor
Investiţii capitale 1200 6600 2700 300 10800
Alocaţii financiare 892 408 1300
Stingerea datoriilor la 870 870
împrumuturi
Completarea 2420 1480 3900
mijloacelor circulante
Stingerea
împrumuturilor pentru 200 200
completarea
mijloacelor circulante
Ieftinirea mărfurilor 180 180
Rezerva de stingere a 150 150
datoriilor
Fondul de acumulare 1080 2100 2-40 680 2820 8720
Fondul pentru 1800 1800
necesităţile sociale
Fondul pentru CŞLP 2802 668 2000 5470
Fondul de asistenţă 450 450
materială
Fondul de asigurări 3860 3860
(de rezervă)
Alte cheltuieli 5000 5000
Total venituri 38600 2300 7800 2400 800 600 9420 2700 300 1480 5000 71400

237
 Ne vom limita aici doar la o succintă enumerare a criteriilor lor esenţiale.
Principalele riscuri financiare pot fi clasificate conform următoarelor criterii:
 după posibilităţile de asigurare: risc asigurat; risc neasigurat;
 după nivelul admisibilităţii financiare: risc admisibil; risc critic; risc catastrofal;
 după sfera de apariţie: risc din exterior; risc intern;
 după posibilităţile de previziune: risc prognozabil; risc neprognozabil;
 după durata acţiunii: risc permanent; risc provizoriu;
 după consecinţele posibile: risc ce se poate solda cu pierderi financiare; risc ce duce la scăparea
câştigului;
 riscul ce poate aduce pierderi sau venituri suplimentare;
 după volumul în care apare: riscul unei singure operaţiuni financiare; riscul diverselor genuri de
activitate financiară; riscul activităţii financiare a firmei în ansamblu;
 după posibilitatea clasificării ulterioare: risc simplu; risc complex.
Sarcina firmei antreprenoriale este de a risca în mod raţional, în limitele dincolo de care ar putea
falimenta.

Concluzii
1. Finanţele sunt relaţiile băneşti ce exprimă formarea şi utilizarea fondurilor băneşti în procesul
rotaţiei lor. Finanţele întreprinderii exercită funcţii de distribuţie (stimulatorie) şi control. Relaţiile
băneşti ale întreprinderii ţin de formarea şi distribuţia veniturilor şi acumulărilor băneşti a agenţilor
economici şi utilizarea acestora pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de sistemele financiar şi bancar în
vederea finanţării cheltuielilor curente şi cheltuielilor pentru extinderea producţiei, asigurarea socială
şi stimularea materială a lucrătorilor.
2. Preţul de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) este estimarea valorică a resurselor
naturale, materiei prime, materialelor, combustibilului, energiei, fondurilor fixe, resurselor de muncă
utilizate în procesul fabricării produselor (executării lucrărilor, serviciilor), precum şi a altor cheltuieli
pentru fabricarea producţiei şi realizarea ei.
3. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor băneşti obţinută de
întreprindere în urma vânzărilor produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate.
Aceasta e sursa principală de mijloace utilizată pentru compensarea cheltuielilor şi formarea
veniturilor întreprinderii.
4. Profitul este sursa principală de resurse funanciare a întreprinderii, care ţine nemijlocit de
obţinerea venitului global. Venitul global al întreprinderii sunt încasările de la realizarea producţiei
(lucrărilor, serviciilor) minus cheltuielile materiale, adică includ retribuţia muncii şi profitul.
5. Impozitele sunt cotizaţiile obligatorii vărsate în buget şi fondurile extrabugetare, în mărimile şi
termenele stabilite de lege.
6. În condiţiile actuale întreprinderea cu ajutorul planului financiar îşi stabileşte de sine stătător
direcţiile de utilizare a profitului ce îi rămâne la dispoziţie după achitarea impozitelor.

Subiecte de autoevaluare
1. În ce constă esenţa şi care sunt funcţiile finanţelor întreprinderii?
2. Care este conţinutul şi structura resurselor financiare ale întreprinderii?
3. Care este structura cheltuielilor suportate de întreprindere?
4. Cum se tratează noţiunea de profit şi care sunt factorii ce influenţează mărimea acestuia?
5. Care este caracteristica generală a impozitelor pe care le plăteşte întreprinderea?
6. Care este sistemul de impozitare şi cum se distribuie profitul întreprinderii?
7. În ce constă funcţia de planificare financiară la întreprindere?

Bibliografie
1. Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы фирмы: Учебник. – М.:
ИНФРА-М, 2001. - 416с.
2. Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. – ИНФРА-М, 1997. –720 с.

238
3. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М,
1998. – 416 с.
4. Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.1. К.: Ника-центр, 1999.
5. Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.2. К.: Ника-центр, 1999.
6. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический
словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.
7. Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.
8. Petru Roşca. Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia generală”.
Ch., 1997. –196 p
9. Современный финансово-кредитный словарь/Под ред. М.Г.Лапусты,
П.С.Никольского. –М, 1999.
10. Финансы предприятий: Учеб. пособие / Колл. авт. под ред. Е.И.Бородиной. – М,
ЮНИТИ, 1995.
11. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М, 1994. –
272 с.
12. Antonin N., ş.a. – Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1993.
13. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil economic.
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.
14. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.
15. Справочник финансиста предприятия, 4-е изд./Под ред. М.Г.Лапусты. – М.:
ИНФРА-М, 1999.
16. Zamăn Gh., Vileanu G. – Procesele investiţionale şi economia de tranziţie a României.
Bucureşti: Economistul, nr.110-113, 1998.
17. Налоговый кодекс Республики Молдова, Ch., 1997. – 184p.
18. Гражданский кодекс Республики Молдова
19. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Ch., 2002,
S.A.”Crio”. - 306 p.
20. Stratulat Oleg. Conceptul şi funcţiile finanţelor. Chişinău, ASEM, 1996. -56 p.
21. Stratulat Oleg. Mecanismul financiar. Chişinău, ASEM, 1996. -79 p.

239
 Capitolul 10
ACTIVITATEA INVESTIŢIONALĂ LA ÎNTREPRINDEREA
INDUSTRIALĂ
10. Rolul investiţiilor şi al construcţiilor capitale în reproducţia fondurilor fixe
11. Organozarea lucrărilor de proiectare şi construcţii-montaj în cadrul construcţiilor capitale
12. Componenţa şi structura investiţiilor capinate
13. Planificarea investiţiilor capitale şi a construcţiilor capitale
14. Eficienţa economică a investiţiilor capitale şi căile de sporire a acesteia

10.1. Rolul investiţiilor şi al construcţiilor capitale

în reproducţia fondurilor fixe

Principala formă de reproducţie lărgită a fondurilor fixe o constituie construcţiile capitale –

procesul de creare şi renovare a fondurilor fixe prin construcţia unur noi obiecte, extinderea,
reconstrucţia sau reutilarea rehnică a întreprinderilor şi obiectelor în funcţiune.
Investiţii – înseamnă investirea pe termen lung a unor mijloace atât în unteriorul ţării, cât şi
dincolo de hotarele ei, în scopul de a crea noi întreprinderi şi de a moderniza întreprinderile existente,
a însuşi tehnica şi tehnologiile avansate, a majora volumul producţiei şi a obţine profit. Politica în
domeniul investiţiilor stabileşte direcţiile prioritare ale investiţiilor capitale, de care depinde ridiicarea
gradului de eficienţă a economiei, asigurarea unei cât mai substanţiale creşteri a volumului de
producţie şi venitului naţional la fiecare leu cheltuit.
Investitor – este antreprenorul, organizaţia sau statul, care efectuează investiţii capinale pe
termen lung într-o anumită afacere sau întreprindere în scopul de a obţine ptofit.
Investiţii capitale – sunt cheltuielile materiale, de muncă şi resursele băneşti orientate spre
restabilirea şi suplimentarea fondurilor fixe. Sursa principală a investiţiilor capitale o constituie fondul
de acumulări, destinat consolidării fondurilor fixe. Дalte surse sunt: fondul de amortizare, mijloacele
implicate ale populaţiei pentru construcţia caselor de locuit.
Investiţiile au o structură ramificată. În opinia unor savanţi [7, p.206], capitalul se divizează în
fizic şi monetar (bănesc), investiţiile de asemenea în moc tradiţional se împart în investiţii materiale şi
băneşti. Investiţiile materiale sunt obiectele de producţie şi neproductive în stadiu de construcţie,
utilajele şi maşinile, destinate pentru înlocuirea sau extinderea parcului de mijloace tehnice, majorarea
rezervelor materiale etc. Investiţiile băneşti – constituie capitalul alocat pentru crearea investiţiilor
materiale şi asigurarea producţiei de mărfuri investiţionale.
Investiţiile globale în producţie mai sunt denumite produs investiţional, destinat menţinerii şi
majorării capitalului de bază (fondurilor fixe) şi a rezervelor. Investiţiile globale se compun din două
componente. Una din ele se numeşte amortizare şi reprezintă resursele de investiţii necesare pentru
compensarea uzurii fondurilor fixe; reparaţia lor, restabilirea nivelului lor iniţial, ce a precedat
utilizarea lor în producţie. A doua componentă sunt investiţiile nete, adică invrstirea capitalului în
scopul majorării, suplimentării fondurilor fixe prin construcţia clădirilor, instalaţiilor, unităţilor de
producţie şi instalarea suplimentară a utilajelor,modernizarea capacităţilor de producţie în funcţiune
.De rând cu investiţuule în sfera producţiei materiale o mare parte din ele se alocăîn sfera socio-
culturală, ştiinţă, învăţământ, ocrotirea sănătăţii, cultura fizică şi sport,informatică, protecţia mediului,
pentru construcţia noilor obiecte în aceaste ramuri, perfecţionarea rehnicii şi tehnologiilor aplicate aici,
efectuarea unor inovaţii
În funcţie de sfera în care se investesc mijloacele şi caracterul rezultatelor preconizate investiţiile se
împart în reale şi financiare.

240
 Investiţuule reale sunt mijloacele investire în ramurile economiei şi genurile de activitate
economică ce asigură obţinerea capitalului real, adică majorarea mijloacelor de producţie, a valorilor şi
rezervelor materiale.
Investiţiile financiare reprezintă mijloacele investite în acţiuni, obligaţii, cambii,alte hârtii de
valoare şi instrumente financiare. Asemenra investiţii ca atare nu sporesc de la sine capitalul material
real, dar sunt în stare să aducă profit, inclusiv speculativ, din contul modificării cursului hârtiilor de
valoare în timp sau al diferenţe de curs în diverse locuri de procurare şi vânzare a acestora.
În componenţa investiţiilor financiare se disting aşa numitele investiţii de portofoliu. Persoanele
care depun bani în hârtiile de valoare, procură în scopul de a-şi spori veniturile şi a diminua riscul un
set de diverse tipuri ale hârtiilor de valoare, denumit portofoliu. De aici asemenea investiţii au şi primit
denumirea de portofoliu.
În funcţie de scopul investiţiilor acestea pot fi amplasate скока pe termen lung şi pe termen scurt.
Pe termen scurt sunt considerate investiţiile pentru o perioadă de circa o lună sau câteva luni.
Investiţiile pe termen lung presupun investirea mijloacelor pe un an sau câţiva ani, uneori pe cîteva
zeci de ani.
După criteriul apartenenţei investiţiilor acestea se împart în: de stat, private şi străine. Investiţiile
de stat reprezintă o parte din venitul naţional sub foma mijloacelor din bugetul de stat, bugetele locale,
depuse în dezvoltarea economiei. Investiţiile private (particulare) sunt mijloace nestatale investire de
companii, antreprenori, populaţie. Străine se numesc investiţiile ce parvin din străinătate, acestea pot
fi atât de stat, cât şi private.
Investiţiile cu adresă clar orientată se numesc investiţii în proiect. Proiectul investiţional – este
programul pentru soluţionarea unei anumite probleme sau sarcini economice, având capacitatea de a
transforma mijloacele investite într-un asemenea program în randament, venit, profit, efecte sociale
numai după trecerea unei anumite perioade de timp de la începutul realizării proiectului şi alocării
mijloacelor respective. Intervalul de timp dintre începutul investirii mijloacelor şi momentul obţinerii
randamentului de la acestea se numeşte loch provizoriu.
Eficienţa dezvoltării economiei naţionale, a unor tamuri şi regiuni economice, a noilor forme de
proprietate în multe privinţe depinde de caracterul politicii investiţionale, de orientarea ei spre o tot
mai deplină şi mai raţională utilizare a tuturor tipurilor de resurse. Scopul principal al politicii
contemporane în domeniul investiţiilor este trecerea economiei pe făgaş de dezvoltare intensivă cu
reducerea ulterioară a cheltuielilor pentru creşterea extensivă a potenţialului de producţie şi
majorarea investiţiilor în intensificarea utilizării fondurilor fixe de producţie în funcţiune.
În ultimii ani în republică au fost promovate o serie se acţiuni pentru ameliorarea climatului
investiţional, însă situaţia în acest domeniu deocamdată rămâne critică. Volumul investiţiilor capitale
şi al lucrărilor de construcţii-montaj s-a redus brusc. Restructurarea economiei se efectuează în
condiţiile unei totale lipse de investiţii.
Analiza dinamicii investiţiilor capitale din ultimii zece ani vorbeşte despre daptul că volumul
acestora în capitalul fix se reduce din an în an, constituind în anul 1999 doar 78% faţă de nivelul
anului 1990, uar în comparaţie cu 1995 – numai 73% (vezi datele tabelului 10.1).

Tabelul 10.1. Indicatorii principali ai activităţii investiţionale

în Republica Moldova (1995г. = 100%)
1996 1997 1998 1999
Indicatorii
Investiţii în capitalul fix – total 92 85 93 73
Inclusiv pentru lucrările de construcţii-montaj 80 65 65 61
Investiţii în construcţia obiectelor:
cu destinaţie de producţie 107 102 118 108
cu destinaţie neproductivă 73 63 63 29
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova Ch.: Statistica, 2001, p.357

241
 Cauzele unei asemenea situaţii sunt creşterea bruscă a preţurilor la toate tipurile de resurse,
utilizate în construcţii, incertitudinea dinamicii lor în perspectivă şi problemele finanţării construcţiilor
din contul mijloacelor proprii, reducerea alocaţiilor de la buget, insuficienţa de resurse creditare.
Este cunoscut faptul că volumul investiţiilor depinde de nivelul acumulărilor, adică de partea
produsului intern brut economisită. Există o dependenţă directă între ritmul dezvoltării economice şi
creşterea investiţiilor. Însă în anii perioadei de tranziţie cota acumulărilor în republică a scăzut foarte
mult.
Experienţa mondială arată că ritmul înalt al dezvoltării economice se atinge în acele ţări, unde
există o cotă înaltă a acumulărilor (mai mult de 25%) şi, respectiv, un înalt nivel al investiţiilor.
Conform investigaţiilor, efectuate de savanţuu români Gheorghe Zamăn şi Grigore Vileanu, în anul
1995 din 133 ţări analizate în 56 cota acumulărilor în PIB a fost la nivelul de 22%. O cotă de
acumulări în PIB mai mare de 25% a fost înregistrată în Finlanda – 43%, China – 40, Undonezia – 36,
Singapore –33, Japonia – 29, Austria – 27, Chile – 27% [6]. Anume tot în aceste ţări, unde nivelul
acumulărilor e înalt, în ultimii zece ani a dost asigurat şi un titm accelerat al dezvoltării economice.
Concomitent, nivelul investiţiilor în capitalul fix în Republica Moldova este deisebit de scăzut şi
constituie doar 8-9% din PIB. În ultimii zece ani economia naţională a fost orientată spre susţinerea
consumului intern. Volumul investiţiilor în capitalul fix în această perioadă s-a redus în permanenţă
(cu excepţia anului 1998), constituind în anul 2000 în cifre reale doar 1/10 din volumul lor în anul
1990. Ponderea investiţiilor în PIB în această perioadă a diminuat de la 19% la 11%. Ponderea lor
pentru reurilarea tehnică şi reconstrucţia întreprinderilor în funcţiune, precum şi pentru extinderea lor
în volumul total al investiţiilor a avut tendinţă de scădere, reflectând starea grea în care se află
întreprinderile actuale [8, p.8].
După cum se arată în Strategia investiţională a Republicii Moldova [8, p.5], necesitatea
majorării volumului de investiţii în economia naţională este dictată de dependenţa creşterii economice
de trei factori principali: а) forţa de muncă; б) capitalul şi с) progresul tehnico-ştiinţific, care în ultimii
zece ani au atins niveluri critice. În condiţiile de scădere continuă a volumului de investiţii o
importanţă deisebită capătă utilizarea eficientă a potenţialului economic disponibil.
Construcţiile capitale dac parte din sfera producţiei cu ciclu de producţie de lungă durată şi se
caracterizează printr-un număr considerabil de construcţii nefinisate. De aceea reducerea volumului de
construcţiilor nefinisate constituie una din căile de mare importanţă pentru ridicarea gradului de
eficienţă a investiţiilor capitale, deoarece în consecinţă se reduce volumul resurselor materiale, de
muncă şi financiare, sustrase din circuitul economic.

10.2. Organozarea lucrărilor de proiectare şi construcţii-montaj în cadrul

construcţiilor capitale
Construcţiile capitale – constituie procesul de creare a a fondurilor fixe de producţie şi
neproductive prin construcţia unot obiecte noi, extinderea, reconstrucţia, reutilarea rehnică şi
modernizarea obiectelor în funcţiune.
Construcţiile capitale cuprind toate stadiile construcţiei fondurilor fixe, începând de la proiectare
obiectelor şi terminâns cu darea lor în exploatare. Stadiul decisiv al construcţiei capitale este
efectuarea complexului lucrărilor de construcţii-montaj (LCM), reglarea şi probarea utilajului instalat
şi asigurarea punerii în funcţiune a obiectelor de construcţie. Acesr stadiu se realizează de către
industria construcţiilor ca ramură specială a producţiei materiale.
Construcţia capitală constituie un proces complicat, ce se caracterizează printr-o multitudine de
de relaţii. Trăsăturile ei distinctive sunt: complexitatea obiectelor de construcţie, consumul mare de
resurse materiale, de muncă şi financiare, complexitaea tehnică şi organizatorică a obiectelor pentru
edificare, durata mare a ciclului de producţie.
 Prin durata ciclului de construcţie a obiectului se subînţelege perioada (timpul) de la
începutul planificării suprafeţei terenului pentru construcţia obiectului până la darea în exploatare a
acestuia (aprobarea lucrărilor).
 Ciclul genefal al construcţiei capitale a obiectului este timpul de la începutul proiectării lui
până la darea în exploatare (aprobarea lucrărilor).
În timpul construcţiilor investiţiile capitale sunt scoase, într-un fel, din circuitul econimic general
şi se află sub formă de construcţii nefinisate, de aceea nu au efect economic. Aceasta obligă la

242
întocmirea studiului de fezabilitate respectiv, prin care să se argumenteze raţionalitatea şi eficienţa
construcţiei. Programul construcţiei capitale a obiectului de fundamentează ştiinţific şi se realizează în
următparele etape: planificarea construcţiei capitale, proiectarea construcţiei capitale, proiectarea şi
organiuarea producţiei de construcţii, consolidarea bazei ei tehnico-materiale, aprobarea şi însuşirea
capacităţilor de producţie şi a obiectelor date în exploatare.
Proiectul reprezintă totalitatea diverselor documente, în care sunt fixate calculele rehnice şi
economice ale obiectului preconizat pentru construcţie sau reconstrucţie – desenele tehnice, nota
explicativă, devizele de cheltuieli pentru construcţie şi alte materiale. De elaborarea proiectului şi
devizelor se ocupă instituţii de proiectare speciale. Sarcina de proiectare a întreprinderilor industriale p
întocmesc întreprinderile industriale (firmele), asociaţiile sau la cererea acestora de către întreprindere
cu atragerea unor organizaţii de proiectare.
Se aplică de acemerea proiecte-tip, care reprezintă totalitatea desenelor de execuţie cu nota
explicativă şi devizul respectiv, desrinate utilizării multiple la construcţia obiectelor similare ca
dimensiune şi destinaţie (brutării, fabrici de lactate, combinate de carne, şcoli, spitale, alte obiecte).
Însă proiectele-tip trebuie să fie legate de locul construcţiei, de condiţiile locale, adică desenele vor fi
precizate la asemenea indicatori, cum sunt tipul solului, relieful localităţii, existenţa bazinelor naturale
de apă, a resurselor energetice etc. În caz de necesitate organizaţiile de proiectare introduc corectivele
necesare în proiectul-tip.
Etapa finală a studiului de fezabilitate al proiectului o constituie stabilirea profitului şi a
rentabilităţii producţiei, precum şi a termenului de recuperabilitate a investiţiilor capitale. Proiectul
elaborat al obiectului trebuie să fie cât mai efectiv din punct de vedere economic, în comparaţie cu
alte variante de construcţie. Construcţia, precum şi reconstrucţia şi extinderea întreprinderilor pot fi
efectuate de organizaţii de construcţii speciale – prin metoda de antrepriză, precum şi cu forţele şi
mijloacele întreprinderilor sau ale altor organizaţii economice – prin metoda de gestiunie a
construcţiei.
Un organ destul de eficient în sfera construcţiilor este Ministerul Ocrotirii Naturii, Construcţiilor
şi Dezvoltare a Teritoriului al Republicii Moldova. Funcţa lui principală este de a elabora cadrul
normativ al construcţiilor: unificarea, standardizarea, cerinţele de calitate, securitatea etc. El participă
la pregătirea proiectelor legilor respective şi ale altor acte normative în domeniul construcţiilor,
exercită controlul asupra executării lor. Sub un control deosebit se află construcţiile nefinisate,
provatizarea obiectelor şi alte aspecte.
Proiectul de investiţii trece câteva stadii. În primul rând se disting elaborarea şi realizarea
proiectului. Elaborarea proiectului – este crearea modelului, a modului de acţiune până la atingerea
obiectivelor proiectului, efectuarea calculelor, selectarea variantelor, argumentarea soluţiilor de
proiect. Principalul la elaborarea proiectului de investiţii este pregătirea unui studiu de fezabilitate
detaliat, care este documentul principal, în baza căruia se iau deciziile privind realizarea proioectului
şi se repartizează investiţiile necesare proiectului. Realizarea proiectului este traducerea lui practică
în fapt, transformarea celor proiectate în realităţi economice concrete, atingerea obiectivelor
preconizate în proiect.
Perioada de timp de la începutul alocării investiţiilor şi până la obţinerea efectului final în rezultatul
punerii în acţiune a investiţiilor, transformării lor în fonduri fixe în funcţiune se numeşte ciclu
investiţional, sau ciclu de viaţă. Totodată se profilează trei faze (stadii) ale proiectului de investiţii
(de viaţă a proiectului): 1) Faza preinvestiţională, ce poate fi divizată în trei părţi: studierea
posibilităţilor, investigaţiile de pregătitoare (înainte de proiectare), estimarea efectuării studiului
tehnico-economic; 2) Faza investiţională. Conţinutul principal al acestei faze executare a
proiectului constă în transformarea investiţiilor băneşti intens alocate în facrori reali de obţinere a
produsului prevăzut în proiect; 3) Faza finală, de exploatare corespunde timpului şi regimului de
utilizare în producţie, de exploatare a obiectului creat conform proiectului de investiţii.
Modificările ce au loc la diverse faze ale ciclului investiţional (de viaţă)al proiectului sunt redate cu
ajutorul graficului 8.1, unde se arată cum se schimbă în timp volumul resurselor investite, cheltuite
pentru realizarea proiectului (partea de jos a graficului), şi mărimea venitului (profitului), ce
caracterizează randamentul, efectul de la capitalul investit în proiect (partea de sus a graficului).

Venituri

243
 Curba
veniturilor
0 t1 Timpul

t0

Curba
investiţiilor

Prima fază Faza a doua Faza a treia

a investiţiilor

Desenul 10.1. Modificarea cheltuielilor de investiţii şi a venitului de la acestea

la diferite stadii ale proiectului de investiţii [7, p.215].

Pe desenul 10.1. se vede că faza investiţională este cea mai costisitoare, dar încerând cu un
oarecare momenr t0, ce corespunde cu momentul vânzării primei partide a mărfii, ce aduce profit,
proiectul devine nu numai costisitor, ci şi, profitabil. În cea de a treia fază investiţiile se reduc într-
o anumită măsură, deşi se mai menţin la cota tecesară, însă venitul de la vânzarea produsului în
această fază depăşeşte cu mult cheltuielile de investiţii, din care cauză la un anumit moment t1,
suma totală a venitului devine egală cu suma valorii capitalului investit în proiect, ceea ce vorbeşte
despre atingerea punctului de recuperabilitate a proiectului.
În Republica Moldova la momentul actual există o mulţime de organizaţii şi întreprinderi, diverşi
agenţi economici care se ocupă de activitatea în domeniul construcţiilor. Însă nu toate sunt în stare
să lucreze calitativ. Drept confirmere serveşte numărul mare de avarii şi rebut în producţia de
construcţii. Cauza principală a acestui fenomen este profesionalismul scăzut al multor structuri nou
create, controlul slab al calităţii din partea serviciilor respective. În scopul de a ridica fradul de
responsabilitate pentru calitatea construcţiilor a fost introdusă practica obţinerii licenţelor de stat
pentru activitatea de construcţii. A fost stabilită lista genurilor de activitate şi lucrări, executate în
baza licencelor.

10.4. Componenţa şi structura investiţiilor capitale

În sensul larg al cuvântului prin investiţii capitale se înţeleg toate alocaţiile legate de crearea,
renovarea şi extinderea fondurilor fixe.
Investiţiile capitale constau din următoarele elemente principale:
 Cheltuielile pentru lucrările de construcţii-montaj (LCM) – construcţia clădirilor şi a
instalaţiilor, executarea lucrărilor de însuşire, pregătire şi planificare a teritoriului pentru construcţii,
montajul utilajului tehnologic, operativ şi de alte tipuri;
 Cheltuielile pentru procurarea diverselor maşini, mecanisme, instrumente şi inventar cu
termenul de valabilitate nu mai mic de un an şi costul mai mare de 1000 lei unitatea;
 Lucrările capitale şi cheltuielile pentru activitatea de proiectare şi investigaţii, întreţinerea
direcţiei întreprinderii ce se construieşte şi supravegherea tehnică, pregătirea şi perfecţionarea cadrelor
etc. Amploarea construcţiilor capitale se caracterizează prin volumul investiţiilor capitale şi al
lucrărilor capitale executate.
În funcţie de criteriile, ce stau la baza clasificării, structura investiţiilor capitale poate fi:
ramurală, teritorială, rehnologică, de reproducţie şi după forma de proprietate.
 Distribuţia investiţiilor capitale pe ramuri caracterizează structura lor ramurală. Perfecţionarea
acesteia se face pe calea majorării investiţiilor capitale absolute şi relative, alocate în scopul
dezvoltării ramurilor progresiste (de bază) ale industriei, de care depinde sporirea eficienţei economice
a producţiei sociale şi ritmul progresului tehnico-ştiinţific.

244
 Fincţionarea normală a economiei taţionale în multe privinţe depinde de direcţiile de utilizare a
investiţiilor. O structură fundamentată a investiţiilor, chiar şi în cazul resurselor limitate, poate asigura
în scurt timp funcţionarea eficientă a economiei naţionale în ansamblu. În tabelul 8.2. este redată
distribuţia investiţiilor capitale pe ramuruilr economiei naţionale din ultimii ani.
Datele din tabelul 10.2 vorbesc despre faptul că structura investiţiilor, creată în republică în
ultimii ani nu este perfectă şi nu corespunde cerinţelor de dezvoltare economică. Cota investiţiilor în
industria prelucrătoare, transporturi creşte, iar în asemenea ramuri importante ca agricultura şi
energetuca scade, în timp ce aceste ramuri suportă lipsuri enorme de investiţii.

Tabelul 10.2. Structura investiţiilor în capitalul fix din Republica Moldova

în principalele sfere de activitate (anii 1995-2000)
Indicatorii 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Investiţii în capitalul fux – 845,0 987,0 1202,0 1444,0 1592,0 1759,0
total, mil. lei,
inclusiv:
 agricultură, silvicultură, 91,1 97,9 118,4 81,7 56,7 60,2
mil. lei, 10,8 9,9 9,8 5,7 3,7 3,4
 % faţă de total
 industria prelucrătoare, 163,8 269,6 359,0 380,9 330,6 255,4
mil. lei, 19,4 27,3 29,9 26,4 20,8 14,5
 % faţă de total
 energia electrică, gazele, 94,3 122,2 145,6 140,0 276,3 225,5
apa, mil. lei, 11,1 12,4 12,1 9,7 17,4 12,8
 % faţă de total
 comerţ şi reparaţii, mil. 42,1 49,3 68,3 192,3 196,9 159,0
lei, 5,0 5,0 5,7 13,3 12,4 9,0
 % faţă de total
 transporturi depozite,
telecomunicaţii, mil. lei 83,7 122,6 130,5 222,9 408,3 770,7
 % faţă de total 9,9 12,4 10,9 15,4 25,6 43,8
 imobile, mil. lei, 253,9 190,3 236,1 237,9 184,4 124,6
 % faţă de total 30,1 19,3 19,6 16,5 11,6 7,1
Sursa: Anuarele statistice ale Republicii Moldova, anii 1995-2000

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă deciziile privind alocarea investiţiilor înclină tot mai
mult spre agenţii economici particulari. De menţionat că în ultimii ani se face observată tendinţa de
creştere a cotei investitiţiilor private şi străine, inclusiv a întreprinderilor mixte. Însă această creştere
nu este semnificativă în comparaţie cu cerinţele pentru modernizarea producţiei şi asigurarea
competitivităţii ei pe piaţa internă şi externă.
 O importanţă deosebită pentru ridicarea gradului de eficienţă a producţiei sociale are
îmbunătăţirea structurii tehnologice a investiţiilor capitale, distribuirea lor între principalele
componente: cheltuielile pentru lucrările de construcţii-montaj, costul utilajului, maşinilor,
mecanismelor, instrumentelor, inventarului, al altor lucrări şi cheltuieli capitale. Progresul structurii
tehnologice se determină prin majorarea în componenţa investiţiilor capitale a ponderii cheltuielilor
pentru procurarea părţii active a fondurilor fixe de producţie. Structura tehnologică influenţează
esenţial eficienţa investiţiilor capitale.
 Structura reproductivă a investiţiilor capitale înseamnă repartizarea lor pe principalele forme
de de reproducţie a fondurilor fixe: pentru noile construcţii, reconstrucţii, extinderea întreprinderilor
în funcţiune, reutilare tehnică, modernizare.
În construcţiile capitale pe care le efectuează întreprinderile, cel mai avantajos e ca resursele
materiale, de muncă şi financiare să fie concentrate pentru reutilarea tehnică şi reconstrucţia
întreprinderilor în funcţiune. Noile construcţii sunt raţionale numai pentru accelerarea dezvoltării
produselor şi ramurilor de păroducţie cu mai mari perspective, precum şi pentru însuşirea tehnicii şi
tehnologiilor noi, ce nu pot fi aplicate în condiţiile vechilor construcţii de producţie. În afară de
aceasta, construcţia unor noi obiecte e raţională în ramurile extractive, după prelucrarea
zăcămintelor în cadrul vechilor întreprinderi, tar uneori necesitatea acestora se explică prin
însuşirea noilor regiuni economice. În celelalte cazuri preponderenţă se acordă reutilării tehnice şi
reconstrucţiei întreprinderilor.

245
 Reutilarea tehnică a întreprinderii sau subdiviziunilor ei – înseamnă renovarea aparatului de
producţie, în cazul căreia are loc alternativ înlocuirea tehnicii şi tehnologiilor de producţie vechi cu
altele noi, cu indici calitativi şi tehnico-economici mai înalţi, fără a extinde sutrafaţa de producţie.
Extinderea întreprinderilor în funcţiune – este majorarea volumului de producţie, ce se obţine
din contul construcţiei unor secţii şi a altor subdiviziuni suplimentare ale producţiei de bază, precum şi
a unor secţii şi sectoare auxiliare şi pentru deservire. În mod obişnuin extinderea are loc pe baze
tehnice noi şi, prin urmare, prevede nu numai mărirea extensivă a capacităţilor de producţie ale
întreprinderilor în funcţiune, ci şi ridicarea nivelului tehnic al producţiei.
Reconstrucţiile constituie măsurile legate de înlocuirea maşinilor şi utilajelor uzate moral şi fizic,
precum şi cele vizând perfecţionarea şi reamenajarea clăditilot şi instalaţiilor. Reconstrucţia
întreprinderilor, de regulă, se efectuează în legătură cu diversificarea producţiei şi însuşirea fabricării
noilor tipuri de produse, ceea ce îi permite să asigure economisirea unor substanţiale investiţii
capitale, să utilizeze din plin forţa calificată de muncă disponibilă pentru însuţirea noilor articole fără a
atrage noi lucrători. Reconstrucţia urmăreşte scopul ridicării nivelului tehnic al producţiei şi contribuie
la o mai rapidă, în comparaţie cu noile construcţii, însuşire a capacităţilor de producţie.
Reconstrucţia şi reutilarea tehnică a întrepriderii sunt mai eficiente decât noile construcţii şi
diferă prin structura eficientă a investiţiilor capitale. Totodată se înnoeste în mod esenţial partea activă
a fondurilor fixe, fără cheltuieli mari pentru construaţia clădirilor şi instalaţiilor.
 Structura investiţiilor capitale după formele de proprietate – este repartizarea investiţiilor
capitale pe întreprinderi de stat, de arendă, pe acţiuni, asociaţii de întreprinderi, cooperative etc.

10.5. Planificarea investiţiilor capitale şi a construcţiilor capitale

Planul construcţiilor capitale constituie o parte componentă a planului de dezvoltare a ramurii,
republicii, regiunii economice şi a întreprinderii aparte. El se elaborează concomitent cu planul de
producţie şi şi alte compartimente şi prin aceasta se asigură soluţionarea în complex a problemelor de
producţie şi cele ce ţin de construcţia capitală.
Elaborarea planului de construcţii capitale include planificarea investiţiilor capitale, a lucrărilor
de proiectare şi investigaţii, producţiei de construcţii şi a bazei tehnico-materiale a acesreia. Planul
construcţiilor capitale se bazează pe principiile generale de planificare, ce presupun asigurarea unei
simetrii şi proporţionalităţi raţionale a dezvoltării ramurilor şi întreprinderilor, caracterul complex al
dezvoltării economiei, o concepţie unitară în soluţionatra problemelor social-economice, ridicarea pe
toate căile a eficienţei producţiei sociale.
Planul construcţiilor capitale industriale pe ramură, regiunea economică, întreprindere constă
din următoarele compartimente [4, p.142-143]:
1. Sarcinile de plan privind darea în exploatare a capacităţilor de producţie şi fondurilor fixe.
2. Volumul investiţiilor capitale, destinaţia şi structura lor.
3. Listele titulare ale obiectelor şi construcţiilor.
4. Planul lucrărilor de proiectare şi investigare.
5. Planul de dezvoltare a producţiei de construcţiişi a bazei ei tehnico-materiale.
6. Argumentarea tehnico-economică a eficienţei investiţiilor capitale капитальных вложений.
În listele rirulare ale construcţiilor capitale se expune la concret sarcina privind darea în
exploatare a capacităţilor de producţie, fondurilor fixe şi destinaţia investiţiilor capitale pe obiecte şi
construcţii. Listele titulare conţin caracteristica completă a fiecărui obiect de construcţie: denumirea,
locul de amplasare, anul începerii şi anul încheierii, capacitatea de proiect, planul lucrărilor de
construcţii-montaj şi antrepriză, costurile de deviz, volumele anuale ale investiţiilor capitale, volumul
de lucrări executate înainte de începerea perioadei de planificare.
Planul investiţiilor capitale şi lucrărilor de construcţii-montaj se elaborează în preţuri
comparabile. Se disting planurile de perspectivă şi planurile curente ale construcţiilor capitale.
Planurile de perspectivă conţin principalele direcţii de dezvoltare a ramurii, întreprinderii, firmei pe o
perioadă de timp îndelungată (cinci, zexe şi mai mulţi ani). Planurile curente se întocmesc în baza
celor de perspectivă şi schiţează programul concret de lucrări pentru un an, un tremestru, o lună.
Planul de dare în exploatare a capacităţilor de producţie se întocmeşte în expresie naturală şi
valorică (de exemplu, confecţionarea încălţămintei – în mil. perechi, a maşinilor de spălat – în bucăţi,
mobilei – în mil. lei etc.). Darea în exploatare a fondurilor fixe se planifică î expresie valorică

246
(monetară) conform costurilor de deviz, inclusiv costul utilajelor, lucrărilor de construcţii-montaj şi
alte cheltuieli.
Baza incipientă în determinarea volumului de plan al invesriţiilor capitale în ramură
(ăntreprindere) este bilanţul capacităţilor de producţie, ţinându-se cont de care se calculează
capacităţile suplimentare ale ramurii (întreprinderii) în perioada planificată, necesare pentru asigurarea
majorării preconizate a volumului de producţie industrială. Concomitent se soluţionează problema
privind utilizarea uneia dintre formele principale de sporire a capacităţilor de producţie: reurilarea
tehnică, reconstrucţia, extinderea întreprinderilor în funcţiune sau construcţia noilor întreprinderi
industriale, modernizarea utilajului.
Calculul ronsolidat al volumului preconizar al investiţiilor capitale Кпл pe ramură (întreprindere)
se efectuează după formula [2, p.141]:
Кпл = (М1 Куд.1 + М2 Куд.2 +ММ3 Куд.3) – Нкс.1 +Нкс2 , (10.1)
unde М1, М2, ММ3 - respectiv creşterea palnificată a capacităţilor de producţie din contul
reutilării tehnice, reconstrucţiei şi extinderii întreprinderilor în funcţiune, construcţiei noilor
întreprinderi;
Куд.1, Куд.2, Куд.3 - investiţiile capitale specifice pe direcţiile principale de creştere a capacităţilor
de producţie;
Нкс.1, Нкс2 - construcţiile capitale nefinisate la începutul şi finele perioadei planificate.
La formarea planurilor anuale ale construcţiilor capitale volumul investiţiilor capitale se
stabileşte în baza devizelor şi calculelor financiare de deviz, ţinându-se cont de volumul executării
lucrărilor capitale la obiectele trecătoare la începutul anului şi de preconizările pentru obiectele ce
urmează a fi date în exploatare în perioadele următoare.
Sarcina de plan pentru punerea în funcţiune a fondurilor fixe de producţie se determină pornind
de la costul de deviz al întreprinderilor, obiectelor ce se dau în exploatare în perioada planificată,
minus cheltuielile de o singură dată, care nu măresc costurile fondurilor fixe. Din acestea fac parte
cheltuielile pentru pregătirea cadrelor destinate noilor obiecte în construcţie, cheltuielile pentru clădiri
şi construcţii provizorii, costul materialelor, obţinute în procesul construcţiei de la demontarea
construcţiilor, demolarea clădirilor etc.

10.6. Eficienţa economică a investiţiilor capitale

и пути ее повышения
Una din sarcinile principale în domeniul construcţiilor capitale este ridicarea gradului de eficienţă
a investiţiilor capitale, selectarea direcţiilor mai avantajoase şi mai eficienţe a lucrărilor capitale, care
să asigure obţinerea unui volum cât mai mare de producţie la unitatea de investiţii capitale alocate.
Scopul principal este de a se găsi cea mai reuşită variantă de construcţie a obiectului, complexului de
producţoe concret din punctul de vedere al duratei, costurilor şi termenelor de recuperabilitate a
investiţiilor capitale [1, p.104-106].
Eficienţa economică a investiţiilor capitale se manifestă, în primul rând, în rezultatul economic,
pe care îl obţine economia naţională de pe urma realizării lor. Un asemenea rezultat economic
nemijlocit este creşterea capacităţilor de producţie ale fondurilor fixe. De aceea eficienţa economică a
investiţiilor capitale se determină prin compararea mărimii lor cu efectul economic, ce se va obţine în
rezultatul creşterii. Concomitent se calculează următorii indicatori ai eficienţei investiţiilor capitale [4,
p.144-149].
În ansamblu pe economia naţională, pe ramuri, regiuni economice eficienţa economică absolută a
investiţiilor capitale Эа se determină prin coraportul dintre creşterea venitului naţional НД şi
investiţiile capitale К în perioada de referinţă:
Эа = НД / К , (10.2)
În cazul ramurilor şi subramurilor industriale, a asociaţiilor, obiectelor de construcţie aparte
indicatorii generalizatori ai eficienţei economice comparative a investiţiilor capitale sunt termenul de
recuperabilitate Ток sau coeficientul eficienţei investiţiilor capitale Ен, care se calculează respectiv
după formulele:
а) pentru ramuri, subramuri şi asociaţii economice:
Ток расч = К , Ен = П1 - П0 ,
П1 - П0 К (10.3)
unde К - volumul investiţiilor capitale în fondurile fixe de producţie în perioada planificată;

247
 П1 - profitul în ultimul an al perioadei planificate;
П0 - profitul în anul de bază (ultimul an al perioadei precedentă planificării);
б) pentru obiectele de construcţie, unele lucrări şi probleme tehnico-economice:
Ток расч = К , Ен = Ц - С ,
Ц- С К (10.4)
unde Ток расч - termenul de recuperabilitate calculat;
К - costul de deviz al obiectului ce se construieşte (cheltuielile de capital pentru realizarea
măsurilor preconizate);
Ц - valoarea volumuli anual de producţiei (conform proiectului) în preţurile întreprinderii;
С - preţul de cost al volumului anual de producţie, conform proiectului.
Mărimea indicatorilor normativi ai eficienţei economice comparative a investiţiilor capitale se
stabileşte de către organul respectiv ce se ocupă de condtrucţia dată. Pentru majoritatea calculelor se
recomandă Ен = 0,16. Totodată Еок норм = 1/ Ен  6,2 ani. Varianta selectată pentru inovaţii sau
activităţi se consideră eficientă, dacă
Ток расч  Ток норм , (10.5)
unde Ток норм este termenul normativ de recuperabilitate.
Pentru determinarea eficienţei reale a investiţiilor capitale efectul economic de la realizarea lor
sub formă de profit poate fi comparat cu mărimea creşterii fondurilor fixe de producţie:

Ен = П1 - П0 , Ток расч = Ф1 - Ф0 ,
Ф1 - Ф0 П1 - П0 (10.6)
unde Ф1 - mărimea fondurilor fixe de producţie la finele perioadei examinate;
Ф0 - mărimea fondurilor de producţie în perioada de bază (la începutul perioadei examinate).
În scopul unei analize multilaterale a eficienţei investiţiilor capitale se ţine cont de asemenea de
indicatorii ce reflectă unele aspecte ale efectului obţinut: investiţiile capitale specifice, randamentul
capitalului, fondointensivitatea, randamentul fondurilor, productivitatea muncii, preţul de cost al
producţiei etc.
 Să examinăm căile de ridicare a eficienţei investiţiilor capitale. Eficienţa investiţiilor capitale
se formează în decursul a patru stadii: planificarea investiţiilor capitale, proiectarea construcţiei
capitale, producţia de construcţii, însuşirea capacităţilor de proiect şi a noilor parametri tehnico-
economici.
Stadiul planificării – presupune perfecţionarea structurii ramurale a investiţiilor capitale, alocarea
lor primordială pentru dezvoltarea ramurilor progresiste prioritare ale industriei; ridicarea ponderii
investiţiilor capitale în reutilarea tehnică a întreprinderilor din ramura respectivă, reconstrucţia şi
extinderea lor; concentrarea investiţiilor capitale la oiectele în stadiu de finisare, preconizate dentru
punere în funcţiune în perioada planificată; amplasarea raşională a forţelor de producţie.
Stadiul de proiectare a construcţiei capitale – aplicarea pe scară largă a noilor realizări ale
ştiinţei şi tehnicii; utilizarea maximală a proiectelor-tip; respectarea principiului de planificare în
complex; elaborarea schemelor optimale regională a blocurilor industriale, unirea în grup a unor
întreprinderi; unificarea pe scară largă a elementelor de construcţie.
Stadiul construcţiei întreprinderilor industriale – industrializarea multiaspectuală a producţiei de
construcţii; perfectarea muncii de organizare şi a tehnologiei lucrărilor de construcţii şi montaj;
ridicarea nivelului de specializare şi cooperare în construcţii; ridicarea geadului de calitate a
construcţiilor; perfecţionarea planificării, administrării şi sistemelor de stimulare economică a
producţiei de construcţii.
Stadiul de exploatare a noilor întreprinderi şi obiecte puse în funcţiune – asigurarea punerii
complexe în funcţiune a noilor fonduri fixe de producţie şi a unităţilor mixte de producţie; pregătirea
din timp a cadrelor şi elementelor necesare ale fondurilor circulante (materie primă, meteriale,
combustibil) pentru construaţia noilor întreprinderi; organizarea însuşirii operative a tehnologiei
proiectate de fabricare a articolelor.
Multe direcţii de ridicare a eficienţei investiţiilor capitale şi fondurilor fixe sunt comune pentru
toate ramurile economiei naţionale. Însă manifestarea concretă a unor sau altor legităţi depinde de
specificul procesului de producţie, destinaţia produselor şi obiectele de muncă utilizate. De aceea
analiza direcţiilor generale de ridicare a eficienţei investiţiilor capitale şi utilizare a fondurilor fixe
trebuie să fie efectuată concomitent cu studierea particularităţilor tehnico-materiale ale unor ramuri, ce

248
determină factorii principali şi măsutile concrete, ce pot asigura consolidarea eficienţei fondurilor fixe
în ramura dată [vezi 4, p.146-149].
Spre exemplu, în industria uşoară şi alimentară sporirea eficienţei investiţiilor capitale este
legată, în primul rând, de îmbunătăţirea utilizăţii fondurilor fixe. Pentru întreprinderile din aceste
ramuri ale industriei este caracteristică fondointensivitatea sporită a producţiei şi completa dependenţă
a acestor indicatori de calitatea şi şi cantitatea materiei prime furnizate. Un factor tot atît de important
este caracterul sezonier al prelucrării unor tipuri de materie primă şi neomogenitatea factorilor de
producţie în aceste ramuri. Principalele căi de ridicare a eficienţei investiţiilor capitale aici pot fi:
majorarea cotei părţii active a fondurilor fixe în structura lor generală; orientarea investiţiilor capitale
spre reconstrucţia, reutilarea tehnică, modernizarea utilajului; atragerea utilajului cu сaracteristici
tehnico-economice avansate pentru prelucrarea materiei prime; perfecţionarea permanentă a proceselor
tehnologice, implementarea tehnologiilor cu puţine şi fără deşeuri şi ecologic pure.

Concluzii
1. Investiţiile capitale constituie principala sursă de creare a uneltelor de muncă, elaborare şi
implementare a unor procese tehnologice principial noi, perfecţionare a sistemului de organizare a
muncii, intriducere a mijloacelor de mecanizare şi automatizare a producţiei, de producere şi aplicare a
accesoriilor tehnologice uşor reglabile, a utilajelor nestandarde şi, prin urmare, de ridicare a nivelului
tehnic al întreprinderii şi a calităţii producţiei.
2. Investiţiile capitale permit întreprinderii să-şi dezvolte producţia, să majoreze volumul
producţiei cu cerere sporită, să efectueze certificarea ei şi s-o plaseze pe piaţa internaţională. În afară
de ridicarea eficienţei producţiei întreprinderile au posibilitatea să soluţionaze problemele dezvoltării
sociale a colectivelor de muncă: să implementeze instalaţii de epurare, diverse dispozitive de
ventilaţie, să organizeze localuti de odihnă, să construiască sau să participe cu cotă la construcţia
profilactoriilor, bazinelor, instalaţiilor sportive, caselor şi palatelor de cultură, să asigure colaboratorii
întreprinderii cu foi de drum la casele de odihnă, sanatorii la preţuri reduse. Asemenea întreprinderi
devin tot mai atrăgătoare, au posibilitatea să angajeze lucrători prin concurs, să disponibilizeze
lucrătorii nedisciplinaţi şi astfel să tidice nivelul general al disciplinei de muncă şi de producţie,
autodisciplinarea. Lucrătorii unor asemenea întreprinderi ţin la locul lor de muncă şi, de regulă, devin
patrioţi ai întreprinderii lor.

Subiecte de autoevaluare
1. Caracterizaţi deosebirea dintre noţiunile ”investiţii” şi ”alocaţii de capital”.
2. Ce rol are complexul investiţional şi de construcţii al ţării?
3. Ce metodici de calculare a eficienţei economice a alocaţiilor de capital cunoaşteţi?
4. Ce metode se pot aplica la selectarea celei mai efective variante de investiţi din câteva variante
propuse?
5. Care sunt direcţiile principale de ridicare a gradului de eficienţă a utilizătii investiţiilor capitale?
6. Expuneţi particularităţile planificării investiţiilor capitale la etapa actuală.

Bibliografie
33. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Ch., ULIM, 1997.– 264 p.
34. Roşca Petru. Previziune economică.Manual. Ch., ULIM, 1998. – 272p.
35. Roşca Petru. Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia
generală”. Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.
36. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-
М, 1998. – 416 с.
37. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля,
проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
38. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. –
480с.
39. Zamăn Gh., Vileanu G. – Procesele investiţionale şi economia de tranziţie a
României. Bucureşti: Economistul, nr.110-113, 1998.

249
40. Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. – ИНФРА-М, 1997. –720 с.
41. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia
întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ,
Bucureşti, 1997. – 296p.
42. Procesele investiţionale din Republica Moldova. Materialele conferinţei
internaţionale din 4-5 decembrie 2002; ARIS DIP, ULIM, ASTR-ACCLS, Ch.
Editura Dep.Ed-Poligr. Al SIM, 2002. – 218p.
43. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
44. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE S.R.L.,
Bucureşti, 1992
45. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău,
1997. –252p.
46. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М.:
Высшая школа, 1994. – 272 с.
47. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil
economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.
48. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.
49. Справочник финансиста предприятия, 4-е изд./Под ред. М.Г.Лапусты. – М.:
ИНФРА-М, 1999.
50. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Ch.:
Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. -306 p.

250
 Capitolul 11
PROGRESUL TEHNICO-ŞTIINŢIFIC
ŞI INTENSIFICAREA PRODUCŢIEI
6. Progresul tehnico-ştiinţific – fundamentul dezvoltării şi intensificării producţiei
7. Durecţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific
8. Eficienţa măsurilor de accelerare a progresului tehnico-ştiinţific

11.1. Progresul tehnico-ştiinţific – fundamentul dezvoltării

şi intensificării producţiei

Progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) este procesul orientat spre dezvoltarea continuă a ştiinţei,
tehnicii, tehnologiilor, perfecţionarea obiectelor muncii, formelor şi metodelor de organizare a
producţiei şi a muncii. El se prezintă de asemenea ca mijloc important de soluţionare a problemelor
social-economice, cum sunt ameliorarea condiţiilor de muncă, cointeresarea lucrătorilor, ocrotirea
mediului ambiant, iar în final – ridicarea nivelului de trai al poporului. PTŞ are o mare importanţă şi
pentru consolidarea capacităţii de apărare a ţării.
Perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor are loc drept rezultat al implementării în producţie a
inovaţiilor tehnico-ştiinţifice. Inovaţiile reprezintă un proces complex permanent de implementare a
diverselor descoperiri în viaţa economică, ce se concretizează sub formă de noi procese, produse,
lucrări, servicii, destinate comercializării [11, p. 5].
Progresul tehnico-ştiinţific în dezvoltarea sa se manifestă prin două forme interdependente –
evoluţionară şi revoluţionară.
 Forma evoluţionară a PTŞ se caracterizează prin perfecţionarea treptată şi neîntreruptă a
mijloacelor tehnice şi tehnologiilor tradiţionale, prin acumularea treptată a acestor perfecţiuni. Acest
proces poate dura destul de mult şi asigura, mai ales la etapele incipiente, rezultate economice
considerabile.
 La o anumită etapă are loc acumularea perfecţiunilor tehnice. Pe de o parte, acestea nu mai
sunt destul de eficiente, iar pe de alta, - creează temelia necesară pentru transformarea radicală,
principială a forţelor de producţie, ceea ce asigură atingerea unui grad calitativ nou, mai avansat de
productivitate a muncii sociale. Apare situaţia revoluţionară. Această formă de dezvoltare a PTŞ se
numeşte revoluţionară. Sub acţiunea revoluţiei tehnico-ştiinţifice au loc schimbări calitative în baza
tehnico-materială a producţiei.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică actuală se bazează pe realozările tehnicii şi tehnologiilor moderne.
Ea se caracterizează prin urilizarea unor noi surse de energie, aplicarea pe scară largă a tehnicii
electronice, elaborarea şi aplicarea unor procese tehnologice ptincipial noi, a materialelor cu calităţile
preconizate din timp. Toate acestea, la rândullor, asigură dezvoltarea accelerată a ramurilor, ce
determină reutilarea tehnică a economiei naţionale. Astfel, se manifestă acţiunea inversă a revoluţiei
tehnică-ştiinţifice asupra accelerării progresului tehnico-ştiinţific. În aceasta constă interdependenţa
dintre progresul tehnico-ştiinţific şi revoluţia tehnico-ştiinţifică.
Progresul tehnico-ştiinţific (sub orice formă) joacă un rol determinant în dezvoltarea şi
intensificarea producţiei industriale. El cuprinde toate segmentele procesului, incluzând cercetările
fundamentale, teoretice, aplicative, elaborarea proiectelor, crearea mostrelor industriale, însuşirea şi
lansarea noilor midele industriale, precum şi implementarea noilor mijloace tehnice în economia
naţională. Are loc renovarea bazei tehnico-materiale a industriei, creşte productivitatea muncii şi
eficienţaproducţiei. Investigaţiile demonstrează că pe parcursul mai multor ani reducerea în medie cu
2/3 a cheltuielilor pentru fabricarea producţiei industriale a fost asigurată din contul măsurilor ce ţin de
progresul tehnico-ştiinţific [6, p.156].
În condiţiile tranziţiei economiei ţării la relaţiile de piaţă situaţia s-a modificat întrucâtva. Însă
dificultăţile au un caracter provizoriu. Tendinţa de influenţare a PTŞ asupra nivelului cheltuielilor de
producţie, ce se manifestă în ţările occidentale cu economie de piaţă, pe măsura înaintării ţării noastre
pe calea spre o piaţă civilizată, se va face obsrvată şi la noi.

251
 11.2. Direcţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific
Direcţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific sunt mecanizarea şi automatizarea
complexă a producţiei, chimizarea şi electrificarea producţiei. Una din direcţiile cele mai importante
ale PTŞ la etapa actuală este mecanizarea şi automatizarea complexă a producţiei.
 Prin termenul mecanizare se subînţelege în temei limitarea muncii manuale şi înlocuirea ei cu
funcţionarea maşinilor în acele domenii, unde munca manuală se mai menţine la un nivel ridicat
(inclusiv în operaţiunile tehnologice, lucrările auxiliare, de transport etc).
Mecanizarea complexă înseamnă înlocuirea complexă a muncii manuale cu maşini la toate
etapele procesului tehnologic – nu numai în cazul operaţiunilor de bază, ci şi al celor auxiliare.
Mecanizarea complexă contribuie într-o măsurămai mare decât cea necomplexă la intersificarea
proceselor tehnologice şi perfecţionarea producţiei. Dar chiar şi în cazul mecanizării complexe munca
maruală, totuşi, nu disăare.
Nivelul de mecanizare a producţiei se estimează cu ajutirul diverşilor indicatori.
Coeficientul de mecanizare a producţiei – mărime ce reflectă raportul dintre volumul producţiei
fabricate cu ajutorul maşinilor şi volumul total al producţiei.
Coeficientul de mecanizare a lucrărilor – mărime ce reflectă raportul dintre cantitatea muncii
(calculată în om-ore sau normă-ore), executată în mod mecanizat, şi suma cheltuielilor de muncă
pentru fabricarea volimului dat de producţie.
Coeficientul de mecanizare a muncii – mărime ce reflectă raportul dintre numărul lucrătorilor
ocupaţi în munci mecanizate şi numărul total al lucrătorilor de la întreprinderea, secţia dată.
 Automatizarea păroducţiei – aplicarea mijloacelor tehnice pentru înlocuirea completă sau
parţială a participării omului la procesele de obţinere, transformare, transmitere şi utilizare a energiei,
materialelor sau informaţiei. Se disting automatizarea parţială, cuprinzând unele operaţiuni şi procese,
şi complexă, ce automatizează întregul ciclu de lucrări. În cazul când procesul automatizat se
realizează fără participarea nemijlocită a omului, e vorba de automatizarea completă a acestui proces.
Nivelul automatizării se caracterizează prin aceeaşi indicatori, ca şi nivelul mecanizării. Aceştia
sunt coeficientul de automatizare a producţiei, coeficientul de automatizare a lucrărilor şi coeficientul
de aitomatizare a muncii. Calculul lor se face în mod similar, dar vizează numai lucrările automatizate.
Mecanizarea complexă a producţiei presupune automatizarea tuturor operaţiunilor de bază şi
auxiliare. Spre exemplu, crearea în industria constructoare de maşini a unor sectoare complet
automatizate şi dirijarea lor cu ajutorul maşinilor electronice de calcul permite sporirea producrivităţii
muncii strungarilor de 13 ori, reducând de 7 ori numărul strungurilor [6, p.159].
Alte direcţii ale automarizării complexe sunt: liniile rotative şi conveierele rotative, liniile
automatizate ăentru producţia de masă şi întreprinderile automatizate. Tot mai pe larg se foloseşte
tehnica de calcul pentru automatizarea producţiei în cele mai diverse sfere.
 Compiuterizarea – constituie fundamentul reutilării tehnice a producţiei. În procesul
dezvoltării sale tehnica electronică de calcul a trecut calea de la maşinile uriaşe cu lămpi electronice,
comunicarea cu care era posibilă numai în limba maşinilor, pânăla maşinile electronice moderne de
astăzi.
Dezvoltarea MEC are vloc în două direcţii. Prima – crearea unor sisteme multiprocesuale
puternice de calcul cu capacitatea de a efectua zeci şi sute de milioane opraţiuni pe secundă. A doua –
crearea unor micro-MEC compacte şi ieftine pe bază de microprocesoare. În cadtul celei de a doua
ditecţii se dezvoltă producţia de compiutere personale, care devin un instrument universal deosebit de
puternic, ce contribuie esenţial la sporirea muncii intelectuale a specialiştilot de diverse profiluri. De
menţionat şi un asemenea element important de compiuterizare a producţiei, cum este aplicarea pe larg
a microprocesoarelor înseşi, fiecare din care este orientat spre executarea unei sau a câtorva operaţiuni
speciale.
Dezvoltarea compouterizării necesită elaborarea şi crearea noilor mijloace electronice de calcul.
Particularităţile caracteristice ale acestora sunt: formarea bazei de elemente pentru schemele integrale
supraaglomerate; asigurarea productivităţii de până la 10 miliarde operaţiuni pe secundă;
disponibilitatea de intelect artificial, ceea ce extinde substanţial posibilităţile MEC de prelucrare a
informaţiei; posibilitatea de comunicare a omului cu MEC în limba sa naturală prin schimb verbal sau
grafic de informaţie [6, p.161].

252
 În procesul de dezvoltare a compiuterizării vor fi create reţele comunicative de calcul şi baze de
date naţionale şi internaţionale, sisteme cosmice de legătură prin satelit de nouă generaţie, ceea ce va
permite de a asigura accesulla resursele informaţionale.
 Chimizarea producţiei – este o altă direcţie importantă a PTŞ, ce prevede perfecţionarea
producţiei din contul implementării tehnologiilor, materialelor, articolelor chimice, în scopul
intensificării şi obţinerii noilor tipuri de produse, ridicării calităţii, eficienţei şi conţinutului muncii,
ameliorării condiţiilor de muncă.
Printre principalele direcţii de dezvoltare a chimizării producţiei pot fi menţionate:
implementarea noilor materiale de construcţie şi izolanţi electrici, extinderea utilizării răşinei sintetice
şi a articolelor din mase plastice, realizarea unor procese chimico-nehnologice avansate, extinderea
producerii şi aplicării universale a diverselor materiale chimice cu însuşiri speciale (lacuri, inhibitori
de coroziune, adaosuri chimice pentru modificarea însuşirilor unor materiale industriale şi
perfecţionarea proceselor tehnologice). Fiecare din aceste direcţii este eficientă în felul ei, dar cel mai
mare efect se obţine de pe urma implementării lor în complex.
Un avantaj esenţial al proceselor chimice îl constituie posibilitatea accelerării considerabile a
intensificării proceselor tehnologice, realizării mersului neîntrerupt al procesului tehnologic, ceea ce
de la sine constituie o premisă importantă pentru mecanizarea şi automatizarea complexă a producţiei,
adică şi pentru ridicarea eficienţei acesteia.
Indicatori ai nivelului de chimizare servesc: ponderea metodelor chimice în tehnologia de
obţinere a tipului dar de producţie; ponderea materialelor polimere în valoarea totală a producţiei finite
etc.
 O direcţie deosebit de importantă a PTŞ, ca bază a tuturor celorlalte direcţii, este
electrificarea. Electrificarea industriei reprezintă procesul de implementare pe scară largă a
electricităţii ca sursă de alimentare a aparatului de forţă al producţiei, proceselor tehnologice,
mijloacelor de dirijare şi control asupra desfăşurării producţiei. Este eficientă şi aplicarea tehnicii laser
în procesele tehnologice.
Drept indicatori ai nivelului de electrificare a producţiei servesc:
coeficientul de elrctrificare a producţiei, calculat ca raportul dintre cantitatea de energie electrică
consumată şi întreaga cantitate de energie cosumată într-un an;
ponderea energiei electrice, consumate în cadrul proceselor tehnologice, în cantitatea totală a
energiei electrice consumate;
consumul de energie electrică al muncii, calculat ca faportul dintre capacitatea tuturor motoarelor
electrice instalate şi numărul muncirotilot (de fapt se poate calcula ca raportul dintre energia electrică
consumată şi timpul efectiv de muncă a lucrătorilor).
Drept bază a electrificării serveşte dezvoltarea în continuare a electroenergeticii, găsirea noilor
surse de energie electrică. Însă Republica Moldova în ultimii ani se confruntă cu probleme serioase în
domeniul dezvoltării energeticii.
În afară de evidenţierea direcţiilor principale ale progresului tehnico-ştiinţific se practică de
asemenea gruparea acestor direcţii după priorităţi. Direcţiile prioritare ale PTŞ în ţările dezvoltate
sunt [6, p.164]:
 electrificarea economiei naţionale – asigurarea tuturor sferelor de producţie şi a vieţii sociale
cu mijloace rehnice de calcul performante (atât de masă – compiutere personale, cât şi a super-MEC
cu rapiditatea de mai mare de 10 miliarde operaţiuni pe secundă şi cu aplicarea principiului de intelect
artificial), implementarea unor tipui de legătură prin satelit de generaţie nouă etc.;
 automatizarea complexă a tuturor ramurilor economiei naţionale pe baza electrificării lor –
implementarea unor sisteme flexibile de producţie (constând din următoarele blocuri principale: strung
cu punct central de dirijare sau aşa numitul centru de prelucrare, MEC, scheme-microprocesoare,
sisteme de poboţi industruali şi tehnologie principial nouă); linii-conveiere rotoare, sisteme de
proiectare automatizată, mijloace automatizate de încărcare-descărcare;
 dezvpltarea accelerată a energeticii atomice, orientată nu numai spre construcţia de centrale
atomice noi cu reactoare bazate pe mişcarea accelerată a neutronilor, ci şi spre construcţia unor
instalaţii atomice cu temperaturi înalte energo-tehnologice cu destinaţie multiplă;
 crearea şi implementarea unor noi materiale, cu însuşiri şi efecte calitativ noi (rezistente la
coroziune şi radiaţie, temperaturi înalte şi uzură, supraconductibile etc.;

253
  însuşirea unor tehnologii principial noi - tip membrană, laser (pentru prelucrare dinamică şi
termică; sudare, tăiere şi croire), plasmă, vacuum, detonantă şi alte tipuri de tehnologii;
 dezvoltarea accelerată a biotehnologiei, ce deschide calea sporirii radicale a resurselor
alimentare şi de materie primă, ce contribuie la crearea proceselor tehnologice fără deşeuri etc.

11.3.Eficienţa progresului tehnico-ştiinţific

Prin eficienţa PTŞ se subînţelege coraportul dintre efect şi cheltuielile pentru obţinerea lui.
Eficienţa este mărimea relativă, calculată în părţi de unitate sau în procente şi care caracterizează
rezultatele cheltuielilor. Criteriul eficienţei este maximizarea efectului în cazul cheltuielilor date sau
(mai adesea) minimizarea cheltuielilor pentru atingerea efectului dat.
Drept efect al PTŞ este considerat rezultatul activităţii tehnico-ştiinţifice, care în teoria eficienţei
se ilentifică cu volumul fizic al produsului net (în ansamblu pe economia naţională el în formă valorică
corespunde venitului naţional). La nuvel de ramură şi întreprindere drepr efect se consideră producţia
netă (acest indice capătă o tot mai largă răspândire în practica economică), sao o parte a producţiei
nete – profitul. Bineînţeles, efectul se obţine şi de la reducerea cheltuielilor – de muncă vie, a preţului
de cost, resurselor materiale, investiţiilor capitale şi mijloacelor circulante, ce duc la creşterea
produsului net (a acumulărilor, venitului naţional, profitului).
În ultimul timp un element original al efectului se consideră şi reducerea pierderilor economice,
bunăoară, de pe urma poluării mediului ambiant, dacă aceasta duce la creşterea venitului naţional.
 În funcţie de nivelul la care se face estimarea volumului efectului şi cheltuielilor în cauză,
precum şi de destinaţia estimării se disting câteva tipuri de eficienţă [vezi 6, p.166-167].
 Eficienţa PTŞ pentru economia naţională caracterizează raportul dintre efect şi cheltuieli în
ansambli pe economia naţională и în indicatorii acceptaţi pentru caracterizarea funcţionării ei. Acest
tip de eficienţă vizează rezultatele nu ale unui obiect concret în limitele sale economice, ci ale întregii
economii naţionale. Efectul pentru economia naţională reprezintă suma creşterii producţiei nete (a
profitului) în toate ramurile ţi întreprinderile, iar cheltuielile economiei naţionale – suma cheltuielilor
proprii ale tuturor ramurilor şi întrepriderilor asociate.
 Eficienţa autogestionară a PTŞ caracterizează rezultatele cheltuielilor în ansamblu pe ramură,
asociaţie, întreprindere şi se calculează în baza indicatorilor, acceptaţi pentru estimarea activităţii lor;
prin efect se subînţelege profitul sau o parte a producţiei, iar prin cheltuieli – valoarea fondurilor de
producţie sau preţul de cost. Cel mai răspândit indicator al eficienţei autogestionare este rentabilitatea
producţiei.
 Eficienţa completă a PTŞ (atât în ansamblu pe economia naţională, cât şi autogestionară)
reflectă raportul dintre efectul deplin al activităţii autogestionare şi sociale, bunăoară, întregul volum
al venitului naţional sau al profitului, şi suma totală a cheltuielilor ce au generat acest efect (atît din
perioadele precedentee, cât şi din perioada de referinţă).
 Eficienţa de creştere a PTŞ se caracterizează prin raportul dintre creşterea efectului în
perioada de referinţă şi creşterea cheltuielilor ce au generat acest efect.
 Eficienţa comparativă a PTŞ reprezintă un caz particular al eficienţei de creştere, atunci când
drept bază pentru calculul efectului şi cheltuielilor se iau nu indicii activităţii precedente, ci una dintre
variantele comparative. În calitate de efect aici sel mai adesea se prezintă creşterea profitului din
contul reducerii preţului de cost la realizarea unei variante în comparaţie cu alta (sau diferenţa preţului
de cost), iar în calitate de cheltuieli – alocaţiile suplimentare de capital. Ce asigură reducerea preţului
de cost în cazul variantei mai bune.
Eficienţa comparativă permite a se judeca despre avantajele anumitor variante de perfecţionare a
producţiei şi de a o alege pe cea mai bună dintre ele, ne predeterminând decizia finală privind
raţionalitatea realizării acesteia. Această decizie poate fi adoptată numai după calcularea eficienţei
absolute şi compararea ei cu cea normativă.
 Eficienţa absolută a PTŞ caracterizează raportul dintre efectul final al economiei naţionale sau
autogestionar şi cheltuielile pentru realizarea variantei selectate după criteriile eficienţei comparative
maximale sau minimul cheltuielilor recalculate în unităţi convenţionale. Calculul eficienţei absolute
încheie întregul ciclu de selectare a celei mai eficiente variante de dezvoltare economică.

254
 Eficienţa absolută, spre deosebire de cea comparativă se calculează întotdeauna conform indicilor
de facto sau preconizaţi de realizare a variantei fără recaltularea lor în unităţi convenţionale.
 Indiferent de tipul eficienţei determinate (a economiei naţionale, autogestionare, a investiţiilor
capitale, tehnicii noi etc.) există un singur mod de calcul, ce include:
stabilirea datelor iniţiale pentru calcul (privind toate tipirile de cheltuieli şi toate elementele
efectului) la diecare variantă;
aducerea variantelor la tipul comparabil;
determinarea celei mai eficiente variante după criteriul minimului de cheltuieli recalculate în
unităţi convenţionale sau al eficienţei comparative maximale;
estimarea variantei selectate în funcţie de indicii, stabiliţi în punctul întâi (adică fără corectare
corespunzător comparabilităţii cu alte variante). După indicatorul eficienţei absolute. Dacă acesa e mai
mare sau egal cu eficienţa normativă, apoi se recomandă pentru realizare, în caz contrar este necesar să
fie revăzute variantele toate variantele propuse (să fie găsite rezerve pentru sporirea eficienţei lor, să se
adauge variante noi etc.).
Cerinţele de aducere a variantelor la modul comparabil sunt destul de cunoscute din
recomandările metodicilor-tip. Aici este necesar de menţionat aspectul mai cunoscut al problemei –
sensul real al noilor modificări ale variantelordupă aducerea lor la modul comparativ. Această
comparaţie (după volum, nomenclatorul producţiei etc.) nu trebuie să aibă un caracter formal, ci să se
bazeze pe căi tehnic posibile de atingere a aceloraşi rezultate în fiecare variantă. Astfel, egalarea
variantelor după volumul producţiei nu se poate reduce doar la modificarea cheltuielilor convenţional
constante conform variantei cu cel mai mic volum de producţie; este necesar să se înţeleagă clar din
contul cărui factor va fi obţinută majorarea volumului de producţie fabricată (din contul extinderii
întreprinderii în funcţiune prin construcţia unor noi capacităţi, al al suprasolicitării capacităţilor
existente, construcţiei sau extinderii unei alte întreprinderi, importului de produse etc.), şi să se ţină
cont de modificarea cheltuielilor în funcţie de domeniul acceptat pentru aducerea variantei la modul
comparabil.
Baza metodică pentru aducerea variantelor la modul comparabil este aplicarea practică a
principiului cheltuielilor alternative. Ce constă în aducerea fiecărei variantela modul comparabil în
ptimul rând în funcţie de obictivul final, adică luţnd în consideraţie efectele locale în totalitate. În acest
caz fiecare variantă se va caracteriza prin cheltuieli diferite pentru atingerea unui efect egal (cu
cheltuieli alternative). Fireşte, suma acestor efecte şi mătimea fiecăruia dintre ele trebuie să fie nu
maximale, ci economic fundamentate. Spre exemplu, producţia trebuie fabricată în limitele
asortimentului şi nomenclatorului prevăzute în plan, efectul ecologic – în diapazonul concentrărilor şi
deversărilor maximal admisibile existente.
Un moment important la determinarea eficienţei economice îl constituie de asemenea luarea în
considerare a factorului timpului.
Diversele variante de perfecţionare a producţiei se pot deosebi atât ca durată a realizării lor, cât şi
după caracterul distribuirii cheltuielilor şi obţinerea rezultatelor. Aceasta înaintează sarcina de
evidenţă a inegalităţii cheltuielilor în intervale diferite de timp la determinarea eficienţei economiei
naţionale.
 Conform Recomandărilor metodice în vigoare, indicele efectului economic la roate etapele de
realizare a activităţii legate de PTŞ se stabileşte ca raport al estimării valorice a rezultatelor faţă de
estimarea valorică a cheltuielilor globale de resurse în întreaga perioadă de realizare a implementării
PTŞ. Efectul economic al activităţilor de implementare a PTŞ se calculează conform condiţiilor de
utilizare a producţiei în perioada de referinţă. Unii autori recomandă să fie folosite irmătoarele metode
de calculare a efocoenţei activităţilor de implementare a PTŞ [vezi 6, p.171-175].
 Efectul economic sumar pe anii perioadei de referinţă se calculează după formula:
Et = Rt – Kt , (11.1)
unde Et – efectul economic al activirăţilor de implementare a PTŞ în perioada de referinţă;
Rt – estimarea valorică a rezultatelor activităţilor de implementare a PTŞ în perioada de
referinţă;
Kt – estimarea valorică a cheltuielilor pentru activităţile de implementare a PTŞ în perioada de
referinţă.
La calcularea efectului economic, în mod obligatoriu, cheltuielile nesimultane şi rezultatele se
aduc la o variantă unică de timp pentru toate variantele activităţilor de implementare a PTŞ în perioada

255
de referinţă – anul de referinţă tr, în calitate de unitate de timp de obicei se ia, din toate variantele
examinate, anul calendaristic cel mai apropiat, precedent perioadei de lansare a produsului respectic
sau utilizare în producţie a noii tehnologii, noilor metode de organizare a muncii şi administraţiei.
Aducerea în corespindere cu anul de referinţă a cheltuielilor nesimultane şi rezultatelor din toţi anii
perioadei de realizare a activităţilor se efectuează prin înmulţirea mărimii lor din fiecare an cu
coeficientul de coordonare t.
 Estimarea valorică a rezultatelor din perioada de referinţă se efectuează în mosul următor:
Tf
Rt =  Rt t , (11.2)
t= tâ
unde Rt – estimarea valorică a rezultatelor activităţilor de implementare a PTŞ în anul t din
perioada de referinţă;
tâ и tf – anul de început şi anul final din perioada de referinţă.
 Estimarea valorică a rezultatelor se determină ca suma pezultatelor principale R0t şi rezultatelor
însoţitoare Rсt.
Esrimarea valorică a rezultatelor principale ale activităţilor swe calculează:
а) în cazul noilor obiecte ale muncii:
R0t = Аt Pt , (11.3)
Yt
unde Аt – volumul de aplicare a noilor obiecte ale muncii în anul t;
Yt – consumul de obiecte ale muncii la unitatea de prodcţie fabricată cu utilizarea acestora în
anul t;
Pt – preţul unităţii de producţie (ţinându-se cont de eficienţa aplicării), fabricată cu utilizarea
noului obiect al muncii în anul t;
б) în cazul mijloacelor de muncă de folosinţă înrelungată:
R0t = Pt  Аt  Вt , (11.4)
unde Pt – preţul unităţii de producţie (ţinându-se cont de eficienţa aplicării), fabricată cu
utilizarea noului obiect al muncii în anul t;
Аt – volumul de aplicare a noilor obiecte ale muncii în anul t;
Вt –productivitatea mijloacelor de muncă în anul t.
 Rezultatele sociale şi econogice ale realizării activităţilor de implementare a PTŞ se calculează
după formula:
n
R0t =  Rjt Аjt , (11.5)
j= 1
unde R0t – estimarea valorică a rezultatelor sociale şi ecologice ale realizării activităţilor de
implementare a PTŞ în anul t din perioada de referinţă;
Rjt – mărimea rezultatului aparte (în expresie naturală), ţinându-se cont de amploarea
implementării lui în anul t;
Аjt – estimarea valorică a unei unităţi de rezultat în anul t;
n – numărul de indicatori luaţi în calcul la determinarea impactului activităţii respective asupra
mediului ambiant şi sferei sociale.
 Cheltuielile pentru realizarea acrivităţilor de implementare a PTŞ în perioada de referinţă onclud
cheltuielile la producerea şo la utilizarea producţiei:
Зт = Зпт – Зит , (11.6)
п
unde З т – cheltuielile pentru fabricarea producţiei în perioada de referinţă;
Зит – cheltuielile pentru utilizarea producţiei (fără cheltuielile pentru procurarea producţiei
înseşi) în perioada de referinţă.
Pentru activităţile de implementare a PTŞ, ce se caracterizează prin stabilitatea indicilor
tehnoco-economici (volumul de producţie, calitatea, cheltuielile şi rezultatele) în anii din perioada de
referinţă, calculul efectului economic se efectuează după formula:
Эт = Рг – Зг , (11.7)
Rp +En

256
 unde Рг – estimarea valorică constantă a activităţilor de omplementare a PTŞ în anii din perioada
de referinţă, ce include rezultatele de bază şi auxiliare;
Зг – неизменная по годам расчетного периода затрат на реализацию мероприятий НТП:
Зг = И + (R p + E n) К , (11.8)
unde И – cheltuielile anuale curente în procesul utilizării producţiei (fără defalcările de
amortizare pentru renovare);
R p – norma de renovare a fondurilor fixe în ptocesul de utilizare a producţiei, se stabileşte
ţinându-se cont de factorul timpului;
E n – normativul de recalculare a cheltuielilor nesimultane şi rezultatelor, numeric egal cu
normativul de eficienţă a investiţiilor capitale (E n = 0,1);
К – cheltuielile de o singură dată la utilizarea producţiei (în cazul distribuţiei lor în rimp ele se
recalculează corespunzător factorului de timp în rport cu anul de referinţă).
Concomitent calculul după formula (11.7) poate fi efectuat în cazul, când la stadiul studiului de
fezabilitate încă nu e cunoscută dinamica rezultatelor şi cheltuielilor la realizarea activităţii date.
Calculelele după formula (11.8) pot fi folosite pentru compararea variantelor cu condiţia că la acestea
coincide timpul de începere a producerii, în caz contrar este necesar să se apeleze la formula (11.1).
Există şi o metodică mai simplă de determinare a diverşilor indicatori ai eficienţei activităţilor de
implementare a PTŞ: efectul economic anual de la implementarea tehnicii noi; a sporirii productivităţii
muncii; reducerea cheltuielilor materiale etc. [vezi 3, p.47-52; 4, p. 25-29].
Spre exemplu, efectul economic anual de la măsurile de implementare a tehnicii noi, tehnologiei
avansate, noilor metode de organizare a muncii etc poate di calculat după formula:
Эг = [ (Сб + Ен . Кб) – (Сн + Ен . Кн)] . Qн; (11.9)
unde Эг – efectual economic anual, în unităţi monetare (u.m.);
Сб, Сн – preţul de cost al unităţii de producţie (lucrări, servicii) conform planului de businessw
şi noii variante ( u.m.);
Кб, Кн – investiţiile capitale specifice (calculate la unitatea de producţie) conform planului de
businessw şi noii variante ( u.m.);
Ен – coeficientul normativ al eficienţei investiţiilor capitale;
Qн – volumul de aplicare a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice (noilor elaborări, tehnicii noi,
tehnologiei avansate, inovaţiilor, propunerilor de raţionalizare) în anul de referinţă, calcular în unităţi
naturale.
Însă trebuie menţionat faptul că în perioada de tranziţie la relaţiile de piaţă, din cauza crizei
economice, la majoritatea întreprinderilor din republică se face observată o tendinţă de diminuare a
indicilor ptivind crearea şi însuşirea tehnicii noi: s-a redus numărul de mostre industriale, ponderea
noilor produse în volumul total al producţiei-marfă etc. Pentru depăşirea acestor tendinţe negative se
înaintează sarcina de a se adopta măsuro extraordinare, orientate spre restabilirii volumului anterior de
producţie, ridicarea gradului ei de eficienţă pe baza activităţii de implementare a PTŞ.
În cadrul economiei civilizate, unde lipseşte deficitul de mărfuri şi preţurile la aceste mărfuri se
reglementează doar prin mecanismul cererii şi ofertei, unica posibilitate de sporire a profitului este
reducerea preţului de cost al mărfurilor şi serviciilor. Necesitatea de a reduce preţul de cost impune
întreprinderile să însuşească şi să implementeze mijloace tehnice noi şi tehnologii avansate, să
planifice şi să realizeze măsuri de economisire a materiei prime, materialelor, combustibilului şi
energiei, o mai eficientă utilizare a maşinilor, utilajului, spaţiului de producţie, creşterea productivităţii
muncii.

Concluzii
4. Progresul tehnico-ştiinţific – este procesul dezvoltării neîntrerupte a ştiinţei, tehnicii, tehnologiilor,
perfecţionării obiectelor muncii, formelor şi metodelor de organizare a producţiei şi muncii.
5. La o anumită etapă, ca urmare a transformărilor radicale, prinncipiale în sfera forţelor de
producţie apare situaţia revoluţionată. Această formă de dezvoltare tehnico-ştiinţifică se numeşte
revoluţie tehnico-ştiinţifică.

257
6. Progresul tehnico-ştiinţific în orice formă a sa (arât evoluţionară, cât şi revoluţionară) joacă un rol
determinant în dezvoltarea şi intensificarea producţiei industriale.
7. Direcţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific sunt mecanizarea şi automatizarea complexă,
chimizarea şi electrificarea producţiei. Toate interacţionează şi sunt interindependente.
8. Efectul economic al PTŞ este rezultatul activităţii tehnico-ştiinţifice. El se manifestă sub forma
adaosului de producţie, reducerii cheltuielilor de producţie, precum şi sub formă de reducere a
pierderilor economice, bunăoară, de pe urma poluării mediului ambiant.
9. Efectul economic se reflectă în raport cu cheltuielile. Concomitent în calitate de efect, de regulă,
se prezintă creşterea profitului din contul reducerii preţului de cost al producţiei, oar în calitate de
cheltuieli – investiţiile capitale suplimentare, ce asigură reducerea preţului de cost pentru varianta
cea mai reuşită.
10. Rezultatele sociale şi ecologice ale activităţilor de implementare a PTŞ se stabilesc în funcţie de
gradul devierii indicilor sociali şi ecoligici de la normativele în vigoare, precum şi în funcţie de
amploarea acţiunii lor asupra mediului ambiant şi sferei sociale.
11. În perioada de formare a a economiei de piaţă la implementarea PTŞ contribuie dezvoltarea
concurenţei loiale, efectuarea măsurilor antimonopol, modificarea formei de proprietate în direcţia
deetatitizării şi privatizării.

Subiecte de autoevaluare
1. În ce constă esenţa progresului tehnico-ştiinţific?
2. Povestiţi despre rolul PTŞ în dezvoltarea intensificării producţiei.
3. Numiţi direcţiile principale ale PTŞ şi desfăşuraţi conţinutul lor.
4. Cum se determină eficienţa economică a activităţilor de implementare a PTŞ?
5. Care sunt problemele ce ţin de accelerarea PTŞ în condiţiile economiei de piaţă şi care sunt căile
lor de soluţionare?

Bibliografie
1. Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.
2. Рошка П.И. Технический прогресс и эффективность новой техники. Кишинэу, 1979.
– 106с.
3. Рошка П.И. Резервы интенсификации в пищевой промышленности. Кишинэу, 1984.
– 124с.
4. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М,
1998. – 416 с.
5. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф.
Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
6. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М.: Высшая
школа, 1994. – 272 с.
7. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический
словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.
8. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii
“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
9. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.
10. Raţiu-Suciu Ion, Plumb Ion ş.a. – Economia ramurilor. Volumul II, Bucureşti, 1995. –
191p.
11. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE S.R.L.,
Bucureşti, 1992
12. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia
întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti,
1997. – 296p.

258
13. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –
252p.
14. Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil economic.
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.
15. Экономические проблемы научно-технического прогресса. Учеб. пособие/ Под. ред.
Г.А.Краюхина. – 2-е изд. М.: Экономика, 1981. –288с
16. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.
17. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Ch.:
Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. -306 p.
18. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник Республики
Молдова, 1999. – Chişinău: Statistica, 200. – 526 p.
19. Статистический ежегодник Республики Молдова за последние годы.

259
 Capitolul 12
CALITATEA, STANDARDIZAREA ŞI CERTIFICAREA
PRODUCŢIEI LA ÎNTREPRINDERE
1. Noţiunea şi indicii de calitate ai producţiei.
2. Dirijarea calităţii producţiei. Noua strategie de dirijare a calităţii.
3. Standardizarea şi certificarea producţiei.
9. Căile principale de sporire a calităţii producţiei.

12.1. Noţiunea şi indicii de calitate ai producţiei

Economia de piaţă actuală înaintează cerinţe principial noi privind calitatea producţiei. Aceasta
se explică prin faptul că în lumea contemporană supravieţuirea oricărei firme, situaţia ei stabilă pe
piaţa de mărfuri şi servicii este determinată de nivelul competitivităţii ei.
Calitatea este autoritatea firmei, profitul, prosperitatea ei şi activitatea de dirijare a calităţii; în
cadrul firmei devine alfa şi omega întregului ei personal – de la conducător până la executantul
concret.
Calitatea este totalitatea însuşirilor şi criteriilor produselor, mărfurilor, serviciilor, lucrărilor,
muncii, capacitatea de a satisface necesităţile şi cerinţele oamenilor, de a corespunde destinaţiei
preconizate şi cerinţelor respective. Calitatea se determină de măsura în care mărfurile, lucrările,
serviciile corespund condiţiilor şi cerinţelor standardelor, contractelor, cerinţelor consumatorilor.
În mod tradiţional se distinge calitatea producţiei, lucrărilor, muncii, materialelor, mărfurilor,
serviciilor [7, p.172-173].
Calitatea producţiei este un important indicator al activităţii întreprinderii. De sporirea calităţii
producţiei depinde în mare măsură supravieţuirea întreprinderii în condiţiile relaţiilor de piaţă, ritmul
de implementare a progresului tehnico-ştiinţific, creşterea eficienţei producţiei, economisirea tuturor
tipurilor de resurse ce se utilizează la întreprindere.
De calitate ţine şi noţiunea de nivel tehnic al producţiei – o caracteristică relativă a calităţii
producţiei, bazată pe comparabilitatea valorilor indicatorilor ce definesc perfecţiunea tehnică a
produselor estimate cu indicatorii de bază respectivi şi valorile acestora.
Însuşirile produselor se exprimă cantitariv în indicii de calitate. În mod tradiţional însuşirile şi,
respectiv, indicii de calitate se clasifică în zece grupe [5, p. 216-218].
 Indicatorii de destinaţie caracterizează utilitatea efectului de la folosirea producţiei conform
destinaţiei ei şi deservesc domeniul utilizării produselor. Exemplu, pentru produsele de destinaţie de
producţie, ca indicator de bază poate servi indicatorul produstivitatea, care exprimă ce pondere din
producţie poate fi fabricată cu producţia dată sau ce volum a serviciilor poat fi prestate într-un anumit
interval de timp.
 Indicii de siguranţă – funcţionarea normală, capacitatea de păstrare, posibilitatea de reparaţie,
precum şi trăinicia articolului respectiv. În funcţie de particularităţile produselor estimate pentru
caracterizarea siguranţei pot fi folosiţi atât aceşti patru indicatori menţionaţi, cât şi alţii.
 Indicii ce ţin de tehnologie caracterizează eficienţa soluţiilor tehnologice şi de proiectare
pentru asigurarea unui grad înalt al productivităţii muncii în procesul de fabricare şi reparaţie a
produselor. Anume cu ajutorul tehnologiilor se asigură producerea în masă a diverselor articole,
distribuirea raţională a consumului de materiale, mijloace, muncă şi timp în procesul de pregătire
tehnologică, fabricare şi exploatare a producţiei.
 Indicii de standardizare şi unificare denotă că producţia corespunde standardelor, unor părţi
unificate şi originale, precum şi nivelului de unificare în comparaţie cu alte articole. Toate detaliile
articolului se împart în standarde, unificate şi progonale. Cu cât mai puţine sunt detaliile originale cu
atât e mai bine pentru producătorul articolului, cât şi pentru cumpărător.
 Indicele ergonometric reflectă interacţiunea omului cu articolul produs şi complexul de calităţi
igienice, antropometrice, fiziologice şi psihologice ale omului, ce apar în timpul utilizării articolului
dat. Poate fi vorba de eforturile necesare pentru conducerea tractorului, poziţia volanului la bicicletă,
iluminare, temperatură, umiditate, prăfuire, zgomot, vibraţie, radiaţie, concentrare a bioxidului de
carbon şi a aburilor în produsele de ardere etc.

260
  Indicii estetici caracterizează expresivitatea informaţională, raţionalitatea formei, integritatea
compoziţiei, perfecţiunea executării şi stabilitatea aspectului exterior al mărfii, articolului.
 Indicii de transportabilitate exprimă capacitatea de adaptare a produselor la condiţiile de
transport.
 Indici brevetar-juridici caracterizează protecţia brevetelor şi valoarea producţiei patentate şi
constituie un factor esenţial la determinarea competitivităţii.
 Indicii ecologici reflectă nivelul acţiunilor dăunătoare asupra mediului ambiant, ce apar în
procesul exploatării sau consumului producţiei, bunăoară, conţinutul de adausuri dăunătoare,
probabilitatea poluării cu particule dăunătoare, gaze, radiaţie în timpul păstrării, transportării şi
exploatării producţiei.
 Indicii de securitate caracterizează particularităţile produselor pentru securitatea
cumpărătorului şi a personalului de deservire, adică se asigură securitatea în timpul montării,
deservirii, reparaţiei, păstrării, transportării şi consumului produselor.
Totalitatea indicilor enumeraţi mai sus formează calitatea produsului. Articolul trebuie să ofere
siguranţă, să fie estetic, să corespundă funcţiilor, adică să satisfacă cerinţele graţie cărora a fost produs.
Dar în afară de aceşti indici, o mare importanţă are şi preţul articolului. Anume de preţ ţine problema
calităţii economic optimă sau a calităţii economic raţionale.
Prin calitate economic optimă se subînţelege coraportul dintre calitate şi cheltuieli sau preuil
unităţii de calitate ce poate fi redat prin următoarea formulă:
Коpt = Q , (12.1)
С
unde: Коpt - calitatea economic optimă; Q - calitatea articolului; С - cheltuielile pentru
procurarea şi exploatarea articolului în unităţi monetare.
Aflarea numitorului nu prezintă dificultăţi deoarece acesta include preţul de realizare a
articolului, cheltuielile pentru exploatarea, reparaţia şi utilizarea articolului. Mai dificilă e aflarea
numărătorului, adică a calităţii ce include o serie de indici foarte diferiţi. Cu aceasta se ocupă o
întreagă ştiinţă – calimetria, ce a elaborat metode relativ acceptabile privind estimarea cantitativă a
calităţii, adică creşterea unităţii de calitate în raport cu unitatea monetară de cheltuieli [5, p. 218].
Aşadar, calitatea produselor în condiţiile producţiei contemporane este o componentă deosebit de
importantă a eficienţei, rentabilităţii întreprinderii şi de aceea trebuie să i se acorde o atenţie
permanentă. De calitate trebuie să fie responsabili toţi – de la directorul întreprinderii până la
executantul concret al oricărei operaţiuni. Toate procesele de asigurare, proiectare, menţinere a calităţii
sunt concentrate în sistemul de dirijare a calităţii.

12.2. Dirijarea calităţii producţiei.

Noua strategie de dirijare a calităţii

Dirijarea calităţii constituie acţiunile, întreprinse în procesul creării şi exploatării sau

consumului produselor, în scopul de a se stabili, asigura şi menţine nivelul necesar de calitate al
acestora.
Esenţa oricărei dirijări rezidă în elaborarea unor decizii administrative şi realizarea ulterioară a
măsurilor prevăzute în aceste decizii de acţiune asupra unui anumit obiect de dirijare. În cazul dirijării
calităţii producţiei obiectele dirijării nemijlocite sunt, de regulă, procesele de care depinde calitatea
produselor. Ele se organizează şi decurg atât la stadiul pre-producţie, cât şi stadiile de producţie şi
postproducţie ale ciclului de viaţă al produselor.
Elaborarea deciziilor administrative se efectuează în baza comparării informaţiei despre starea de
facto a procesului de dirijare cu caracteristicile acestuia fixate în programul de dirijare. Documentaţia
normativă ce reglementează valorile parametrilor sau ale indicilor de calitate a produselor, standardele,
condiţiile tehnice, desenele tehnice, condiţiile de livrare trebuie considerate ca parte importantă a
programului de dirijare a calităţii producţiei.
Dirijarea calităţii producţiei trebuie să se efectueze sistemic, adică la întreprindere trebuie să
funcţioneze sistemul de dirijare a calităţii producţiei, ce reprezintă o structură organizatorică care

261
repartizează strict responsabilităţile, procedurile, procesele şi resursele necesare pentru dirijarea
calităţii.
În ultimii ani au căpătat o largă răspândire standardele ISO din seria 9000, care reflectă
experienţa internaţională de dirijare a calităţii producţiei la întreprindere [8]. În aceste documente se
accentuează politica în domeniul calităţii – sistemul nemijlocit al calităţii, ce include asigurarea,
perfecţionarea şi dirijarea calităţii producţiei. Conform standardelor ISO, ciclul de viaţă al prodicţiei,
care în literatura străină de specialitate e denumit nodul calităţii, cuprinde 11 etape (vezi des. 12.1). Cu
ajutorul nodului calităţii se realizează interacţiunea dintre producătorul şi consumatorul producţiei, se
asigură legătura cu întregul sistem responsabil de soluţionarea problemelor ce ţin de dirijarea calităţii
produselor.

Politica întreprinderii în domeniul

calităţii

Sistemul de calitate

Asigurarea Dirijarea Îmbunătăţire

calităţii calităţii a calităţii
2. Ptoiectarea,
elaborarea
producţiei

1. Marketing 3. Aprovizionarea
tehnico-materială
11. Utilizare
4. Pregătirea şi elaborarea
10. Deservire producţiei
tehnică Prod 5. Fabricarea

9.Montarea
ucătorul 6. Controlul
şi exploatarea efectuarea probelor
Consumatorul
8. Realizarea 7. Ambalarea

Des. 12.1. Dirijarea calităţii producţiei şi păstrarea [5, p.221].

Odată cu sistemul de dirijare a calităţii producţiei un rol important în studierea şi realizarea

programelor de calitate îl au şi cercurile calităţii (sau grupele de calitate). După cum demonstrează
experienţa unor ţări dezvoltate, cercurile calităţii constituie o formă de democratizare a capitalului ce
contribuie la cointeresarea lucrătorilor în obţinerea calităţii, ameliorează climatul psihologic la
întreprindere.
Cercurile calităţii iniţial au apărut în S.U.A., însă un impuls esenţial l-au dat acestei mişcări
firmele japoneze, ţară în care a avut loc o creştere atât calitativă, cât şi numerică a acestor cercuri [vezi
11]. După aceasta ele s-au extins în ţările din Europa, America şi Asia [5, p.220]. Cercurile calităţii
ajută întreprinderilor să-şi soluţioneze problemele tehnico-economice şi social-psihologice.
Cercurile calităţii sunt răspândite în întreaga lume şi reprezintă un element important al
participării societăţii la dirijarea calităţii, împreună cu societăţile consumatorilor.
Iată un exemplu de activitate a unui cerc al calităţii: 3-4 persoane care asigură un anumit
proces tehnologic sau o parte a acestui proces după orele de lucru discută aşanumitele “puncte
vulnerabile”: sporirea calităţii, creşterea eficienţei, reducerea cheltuielilor. Ei se pot întâlni (de

262
la una până la trei) o dată sau de două ori pe lună (o dată pe săptămână) şi discută cel mult trei
teme. Discuţiile pot avea loc şi în orele de lucru, fiind stimulate material şi moral.

Noua strategie de dirijare a calităţii

Deşi dirijării calităţii producţiei în toate ţările i se acordă o mare atenţie, în ultimii ani s-a
încetăţenit un alt concept, o nouă strategie de dirijare a calităţii. Ea se caracterizează printr-o serie de
aspecte. Printre acestea menţionăm:
 asigurarea calităţii este concepută nu ca funcţie tehnică, realizată de o anumită subdiviziune, ci
ca proces sistematic, infiltrat în întreaga structură organizatorică a firmei;
 noii noţiuni a calităţii trebuie să-i corespundă structura organizatorică respectivă a
întreprinderii;
 problema calităţii este actuală nu numai în cadrul ciclului de producţie, ci şi în procesul de
elaborare, proiectare, marketing şi postdeservire;
 calitatea trebuie să satisfacă cerinţele consumatorului, nu ale producătorului;
 sporirea calităţii producţiei necesită aplicarea noilor tehnologii de producţie, începând cu
automatizarea proiectării şi terminând cu măsurările automate în timpul controlului asupra calităţii;
 sporirea în ansamblu a calităţii se poate atinge numai cu participarea activă a tuturor
lucrătorilor.
Toate acestea sunt realizabile numai în cazul când funcţionează perfect sistemul de dirijare a
calităţii orientat spre interesele consumatorilor, încadrând toate subdiviziunile şi fiind convenabil
tuturor lucrătorilor.
Controlul general al calităţii, efectuat de către firmele din S.U.A., Japonia şi Europa
Occidentală, presupune trei condiţii obligatorii [5, p.222-223]:
1. Calitatea ca obiectiv strategic principal al activităţii este recunoscută de conducerea de vârf a
firmei. Concomitent, se stabilesc sarcini concrete şi se alocă mijloace pentru îndeplinirea lor. Deoarece
cerinţele de calitate sunt determinate de către consumator, nu poate exista o asemenea noţiune ca nivel
constant al calităţii. Ridicarea gradului de calitate trebuie să decurgă în ascendenţă, deoarece calitatea
este o ţintă în permanentă schimbare.
2. În activitatea de sporire a calităţii trebuie să colaboreza toate subdiviziunile fără excepţie.
Experienţa confirmă că 80–90% din activitate nu este controlată de secţiile responsabile de calitate şi
siguranţă. O atenţie deosebită se acordă sporirii calităţii la asemenea etape ale producţiei cum sunt
proiectarea şi studiul de fezabilitate, ceea ce se explică prin reducerea bruscă a termenului de creare a
noilor articole.
3. Procesul permanent de instruire (orientat spre locul concret de muncă) şi creşterea motivaţiei
din partea personalului.
Institutul Ghellap din S.U.A. a anchetat circa 700 firme industriale din sfera serviciilor. Sondajul
a demonstrat că conducătorii au început să acorde o mai mare atenţie chestiunilor vizând calitatea
producţiei. 57% au declarat calitatea mai importantă decât cheltuielile şi profitul. Însă 32% au pus
profitul pe primul loc. Mai mult de 70% din conducători au demonstrat o cunoaştere insuficientă a
bazelor economice a firmelor pe care le conduceau, declarând că cheltuielile pentru asigurarea calităţii
constituie de la 5 până la 10% din volumul global al vânzărilor, în timp ce în realitate ele constituiau
de la 20 până la 30% [5, p.223].
În condiţiile de concurenţă rigidă firmele vor putea să se dezvolte cu succes doar implementând
dirijarea sistemică a calităţii producţiei. Cerinţele crescânde faţă de calitatea produselor în prezent este
una dintre trăsăturile caracteristice ale pieţei mondiale.
Sistemele de elaborare a noilor articole trebuie să conţină trei deziderate principale:
 calitatea trebuie să fie situată la acelaşi nivel cu inovaţiile tehnice încă la iniţierea elaborării
articolului respectiv;
 planificarea cercetărilor ştiinţifice şi a lucrărilor de proiectare urmează să fie organizată astfel,
încât să nu fie limitată proiectarea variantelor cu cele mai bune caracteristici ale articolului dat;
 accelerarea elaborării articolului trebuie să devină criteriul principal de eficienţă a sistemului de
elaborare.

263
 12.3. Standardizarea şi certificarea producţiei
Un element important în sistemul de dirijare a calităţii este standardizarea – activitatea de
elaborare a normelor prin care se găsesc cele mai raţionale norme şi se fixează apoi în documente
normative sub formă de standarde, instrucţiuni, metodici, cerinţe faţă de elaborarea produselor.
Sistemul de standardizare trebuie să fie concordat la sistemele internaţionale, regionale şi
naţionale şi să asigure [5, p.224 - 225]:
protecţia intereselor consumatorilor şi ale statului în problemele calităţii şi nomenclaturii
produselor, serviciilor şi proceselor, asigurării securităţii acestora pentru viaţa şi sănătatea oamenilor,
ocrotirea mediului ambiant;
sporirea calităţii producţiei în corespundere cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, cu cerinţele
populaţiei şi ale economiei naţionale;
compatibilitatea şi interschimbabilitatea;
contribuţia la economisirea resurselor umane şi materiale, îmbunătăţirea indicilor economici ai
producţiei;
crearea bazei tehnico-normative a programelor social-economice şi proiectelor mari;
lichidarea barierelor tehnice în producţie şi comerţ, competitivitatea producţiei pe piaţă şi
participarea eficientă la diviziunea internaţională a muncii;
securitatea obiectelor economice, având în vedere riscul unor cataclisme naturale şi tehnice şi a
altor situaţii extraordinare;
contribuţia la consolidarea capacităţii de apărare şi a pregătirii de mobilizare etc.
 Standardizarea se bazează pe o serie de principii:
gradul de repetare – se determină cercul de obiecte faţă de care se aplică lucrurile, procesele,
relaţiile ce posedă o însuşire comună – repetarea fie în timp, fie în spaţiu;
multitudinea variantelor – crearea multitudinii raţionale asigură minimul de variante raţionale ale
elementelor standarde, inclusiv obiectul standardizat;
caracterul sistemic – determină standardul ca element al sistemului şi duce la crearea sistemelor
de standarde, ce ţin în esenţa internă de obiectele concrete ale standardizării;
capacitatea de înlocuire reciprocă – aplicabilă la tehnică – prevede asamblarea sau înlocuirea
unor detalii similare, produse în perioade diferite de timp şi în puncte diferite din spaţiu.
Standardele de stat cuprind:
cerinţe obligatorii faţă de calitatea producţiei, lucrărilor şi serviciilor ce asigură securitatea vieţii,
sănătăţii şi proprietăţii, protecţia mediului ambiant, cerinţe obligatorii privind securitatea muncii şi
regulile sanitare de producţie;
cerinţe obligatorii privind compatibilitatea şi interschimbabilitatea producţiei;
metode obligatorii de control, cerinţele faţă de calitatea producţiei, lucrărilor şi serviciilor ce le
asigură securitatea vieţii, sănătăţii şi proprietăţii, protecţia mediului ambiant, compatibilitatea şi
interschimbabilitatea producţiei;
şirurile parametrice şi construcţia-tip a articolelor;
principalele însuşiri de consum şi exploatare a producţiei, cerinţele faţă de ambalaj, marcare,
transportare şi păstrare, precum şi privind utilizarea produselor;
regulamentele ce asigură unitatea tehnică la elaborarea, fabricarea, exploatarea produselor şi
prestarea serviciilor, regulile de asigurare a calităţii producţiei, integrităţii ei şi privind utilizarea
raţională a tuturor tipurilor de resurse, termenii, definiţiile şi inscripţiile, regulile metrologice şi alte
norme de ordin tehnic.
Actele normative de standardizare se divizează în următoarele categorii: srandarde de stat;
standarde ramurale; condiţii tehnice; standardele întreprinderilor şi asociaţiilor; standardele
societăţilor tehnico-ştiinţifice.
În funcţie de volumul standardizării, specificul ei şi conţinutul cerinţelor ce se elaborează
standardele pot fi de următoarele tipuri: standarde fundamentale; standarde pentru produse, servicii;
standarde pentru procese; standarde pentru metodele de control, probe, măsurători, analiză.

Certificarea producţiei

264
 Certificarea producţiei şi metodele de procurare permit verificarea corespunderii mărfii cu
cerinţele standardelor respective. Certificarea stabileşte dacă produsul e probat şi verificat suficient de
obiectiv.
Definiţia noţiunii “certificare a producţiei” a fost elaborată de un consiliu creat special pentru
problemele certificării producţiei al Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare (ISO):
specificarea corespunderii – acţiunea unei terţe părţi, confirmând că se asigură încrederea că
producţia, procesul sau serviciul, identificate în modul stabilit, corespunde standardelor concrete sau
altui act normativ.
Certificarea se bazează pe efectuarea probelor şi estimarea condiţiilor de producere a articolelor
supuse certificării, pe controlul asupra executării acestor procese şi supravegherea calităţii produselor
din partea unui organ independent.
Certificarea a fost introdusă de mult timp în ţările industriale dezvoltate în colaborarea
economică internaţională. Ea se efectuează sub controlul atât al guvernului, cât şi al organizaţiilor
nonguvernamentale. Guvernul controlează asemenea aspecte cum ar fi asigurarea calităţii, protecţia
intereselor consumatorului, securitatea şi ocrotirea sănătăţii acestuia, protecţia mediului ambiant,
susţinerea producătorilor autohtoni, calitatea mărfurilor livrate pentru export, protecţia contra
escrocheriilor, informaţiei denaturate şi reclamei false.
Modul de organizare şi efectuare a lucrărilor de specificare se întocmeşte astfel, încât să asigure
obiectivitatea suficientă a certificării, veridicitatea şi posibilitatea de reproducere a rezultatelor
probelor, să fie economic acceptabile atât pentru producători, cât şi pentru consumatorii produselor
respective.
 Lucrările de certificare se bazează pe următorele deziderate principiale:
selectarea criteriilor cu ajutorul cărora se poate identifica dacă producţia respectivă corespunde
intereselor consumatorilor, cerinţelor legislaţiei ţării importatorului, posibilităţilor producătorului;
alegerea sistemului de certificare, ce depinde de autoritatea organului de certificare, care, la
rândul său, depinde de imparţialitatea, competenţa personalului implicat în certificare şi de siguranţa
utilajului folosit;
stabilitatea procesului tehnologic de fabricare a producţiei, folosirea sistemului de dirijare a
calităţii producţiei, estimările şi controlul asupra acţiunii acestuia;
independenţa rezultatelor probelor şi efectuării lucrărilor de certificare. Asigurările
producătorului precum că articolul produs corespunde cerinţelor standardelor nu întotdeauna sunt
credibile, de aceea consumatorul va crea un sistem propriu de verificare, ceea ce necesită cheltuieli
materiale şi de muncă proprii. Din punctul de vedere al comerţului exterior şi relaţiilor economice
internaţionale, anume imparţialitatea rezultatelor activităţii de certificare are importanţă predominantă.
În cazul rezultatelor pozitive conform certificării articolul respectiv trebuie să posede o dovadă
de confirmare – marcă, emblemă specială, etichetă, document de însoţire, certificat.
Certificarea poate fi: obligatorie – pentru parametrii de calitate ai producţiei, ce reglementează
protecţia mediului ambiant, securitatea utilizatorului; facultativă – pentru parametrii ce pot îmbunătăţi
climatul de încredere între furnizorii şi consumatorii de producţie, ridicarea gradului ei de
competitivitate.
Certificatul poate fi eliberat nemijlocit de către producător (autocertificarea), precum şi de către o terţă
parte – o organizaţie din exterior, care estimează şi confirmă justeţea măsurilor întreprinse (de la probe până la
eliberarea certificatului).
În prezent se aplică mai multe scheme de certificare [5, p.229]:

Aprecierea de Probele-tip de Verificarea ulterioară a calităţii

Schema de Atestarea către organizaţie a examinare a producţiei
certificare întreprinde probelor de mostrelor Probarea Probarea Supravegh
rilor control la industriale în modelelor mostrelor erea
întreprindere secţia de din comerţ de la sistemului
experimentare întreprinde de dirijare
ri a calităţii
producţiei
1      
2      
3      
4      
5      

265
 6      
7   La alegere   
8   100%   

După cum seobservă, schemele de certificare prevăd diverse tipuri de probe.De exemplu,
schemele 1–5, care includ probele-tip de examinare a mostrelor de produse, diferă prin volumul în
ascendenţă al măsurilor de verificare a calităţii producţiei. Cea mai actuală, dar şi mai complicată e
schema 5, ce a servit ca temelie pentru sistemele internaţionale de certificare.
E de menţionat că problemele dirijării calităţii, protecţiei drepturilor consumatorilor în diverse
ţări se reglementează de legislaţie, adică prin diverse acte legislative.

12.4. Căile principale de sporire a calităţii producţiei

Producerea unei mărfi calitative nu se face de la sine. La acest proces trebuie să participe toţi
lucrătorii, începând de la stadiul de proiectare, construcţie şi terminând cu lansarea produsului
respectiv. În acest sens pot fi delimitate asemerea direcţii de activitate, cum sunt [1, p.142 -143]:
а) perfecţionarea construcţiei şi a tehnologiei de producţie;
b) prevederea în documentaţia tehnică de fabricare a produsului a utilizării unor materii prime şi
materiale de calitate superioară;
c) exercitarea controlului sistematic asupra stării de funcţionare a utilajului, instalaţiilor,
accesoriilor ş.a. în procesul de producţie;
d) ridicarea nivelului de pregătire profesională a muncitorilor şi altor categorii de personal, ce
participă nemijlocit la procesul de producţie;
e) aplicarea sistemului de stimulare şi retribuţie a muncii în funcţie de cantitatea şi calitatea
producţiei fabricate;
f) perfecţionarea sistemului de organizare a muncii şi producţiei;
g) implementarea la întreprinderile din republică a cerinţelor standardelor internaţionale de
calitate şi crearea sistemului naţional de standarde ale calităţii.
Asigurarea sporirii calităţii produselor este un factor important pentru creşterea eficienţei
activităţii agenţilor economici. Calitatea superioară a producţiei asigură: gradul înalt de însuşire a
resurselor naturale şi potenţialului uman; creşterea competitivităţii pe piaţa internaţională şi, drept
urmare, a fluxului de valută străină; îmbunătăţirea utilizării capacităţilor de producţie şi resurselor de
muncă în unităţile de producţie ce folosesc producţia respectivă; creşterea considerabilă a eficienţei şi
rentabilităţii producţiei; atingerea unui nivel mai înalt al calităţii producţiei convenabile
consumatorului etc.
Îmbunătăţirea calităţii producţiei are o mare însemnătate atât pentru producători, cât şi pentru
consumatori, precum şi pentru economia naţională în ansamblu.
Situaţia reală din economia naţională demonstrează că nivelul calităţii producţiei în multe cazuri
nu corespunde standardelor şi cerinţelor consumatorilor. Conform datelor Departamentului Standarde
şi Metrologie al republicii ca rezultat al verificărilor efectuate la întreprinderile industriale din sfera
comerţului, la fiecare al doilea caz au fost înregistrate încălcări de standardizare, inclusiv multe cazuri
de falsificare a producţiei.

Concluzii
1. Calitatea producţiei fabricate la întreprindere constituie un factor important al activităţii în
condiţiile economiei de piaţă, deoarece asigură extinderea segmentelor de piaţă, prosperitatea
întreprinderii, creşterea profitului.
2. Experienţa mondială demonstrează că activitatea pentru sporirea calităţii producţiei e raţional
să fie desfăşurată în cadrul dirijării sistemice, ce cuprinde întregul ciclu de viaţă al producţiei – de la
proiectare până la consum şi utilizare.

266
 3. Dirijarea calităţii producţiei se bazează pe standardizare ce reprezintă fundamentul tehnico-
normativ, cuprinzând cerinţe înaintate faţă de producţia fabricată pentru necesităţile economiei
naţionale, ale populaţiei, apărării, exporturilor.
4. Aprecierea finală a calităţii producţiei se face cu ajutorul certificării ce înseamnă probarea
producţiei, eliberarea certificatului de identitate, marcarea producţiei (emblema de corespundere) şi
controlul asupra stării ulterioare a producţiei cu ajutorul probelor de control.
5. Căile principale de îmbunătăţire a calităţii producţiei sunt: perfecţionarea construcţiei şi
tehnologiei de producţie, utilizarea la stadiul incipient a unor materii prime şi materiale de calitate
superioară, ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, aplicarea sistemului de stimulare pentru
fabricarea unor produse calitative, perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şi a muncii,
intensificarea controlului asupra calităţii, implementarea standardelor progresiste etc.

Subiecte de autoevaluare
1. Definiţi şi enumăraţi indicii de calitate ai producţiei.
2. Care este esenţa dirijării calităţii şi în ce constă noua strategie în acest domeniu?
3. Desfăşuraţi conţinutul standardizării producţiei.
4. Ce înseamnă certificarea producţiei şi care e importanţa ei în condiţiile economiei de piaţă?
5. Enumăraţi direcţiile principale de sporire a calităţii producţiei.

Bibliografie
1. Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.
2. Petru Roşca. Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia generală”.
Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.
3. Рошка П.И. Технический прогресс и эффективность новой техники. Кишинэу, 1979.
–106с.
4. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М,
1998. – 416 с.
5. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф.
Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
6. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М.: Высшая
школа, 1994. – 272 с.
7. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический
словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.
8. Международные стандарты. Управление качеством продукции. ИСО 9000 – ИСО
9004, ИСО 8402. М.: Из-во стандартов, 1988.
9. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii
“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367 p.
10. Raţiu-Suciu Ion, Plumb Ion ş.a. – Economia ramurilor. Volumul II, Bucureşti, 1995. – 191
p.
11. Как работают японские предприятия. М.: Экономика, сокр. перевод с англ., 1989. –
262 с.
12. Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.
13. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Ch.:
Statistica, 2002, S.A.”Crio”. -306 p.
14. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник Республики
Молдова, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 526 p.

267
 Capitolul 13
FORMELE DE ORGANIZARE SOCIALĂ
A PRODUCŢIEI
1. Formele principale de organizare socială a producţiei.
2. Concentrarea şi integrarea producţiei. Dimensiunile întreprinderilor.
3. Specializarea producţiei şi avantajele ei.
4. Cooperarea de producţie.
10. Diversificarea producţiei.
11. Combinarea producţiei.

13.1. Formele principale de organizare socială a producţiei

Formele principale de organizare socială a producţiei, corespunzătoare cerinţelor şi legităţilor

economiei de piaţă, sunt: concentrarea, specializarea, cooperarea, integrarea, diversificarea şi
combinarea producţiei [vezi 5, p.167-214]. Între aceste forme de organizare socială a producţiei şi
serviciilor există o mulţime de legături intermediare, după cum se observă şi din desenul 13.1.

Concentrarea
Speci Coo
alizarea perarea

Diver
Combi sificarea Inte
narea grarea
Desenul 13.1. Interacţiunea dintre diversele forme de organizare
socială a producţiei şi serviciilor

Să examinăm noţiunile principale ce ţin de formele sosiale de organizare a producţiei şi

serviciilor.
Concentrarea producţiei înseamnă concentrarea fabricării unui sau câtorva tipuri înrudite de
produse în unele întreprinderi relativ mari, pe teritoriul unei regiuni nu prea mari, predominarea pe
piaţă a unei sau câtorva firme.
Specializarea producţiei este concentrarea activităţii de bază a întreprinderii, firmei, companiei
asupra producerii unui cerc restrâns de articole, mărfuri, servicii.
Diversificarea producţiei constituie extinderea asortimentului, modificarea tipului de producţie
fabricată de întreprindere, firmă, însuşirea unor noi tipuri de produse în scopul eficientizării producţiei;
obţinerea avantajelor economice, evitarea falimentului [8, p.95].
Cooperarea – 1) o asociere benevolă a persoanelor fizice pentru desfăşurarea activităţii
antreprenoriale în comun; 2) formă universală de organizare şi coordonare în comun a producţiei cu
participarea partenerilor străini din două sau mai multe ţări, bazată pe repartizarea activităţii de
producţie, colaborare comercială, garantare reciprocă a riscurilor, protecţia generală a investiţiilor şi
secretelor industriale [8, p.194].
Combinarea producţiei - una dintre formele de concentrare a producţiei ce presupune unificarea
mai multor tipuri de produse în cadrul unei întreprinderi.
Integrarea este asocierea unor agenţi economici, aprofundarea interacţiunii lor, dezvoltarea
relaţiilor dintre ei. Integrarea economică are loc atât la nivelul economiilor naţionale, cât şi între
corporaţii, firme, companii, întreprinderi [8, p.158].

268
 Manifestarea acestor forme diferă de la o perioadă la alta în cadrul unei anumite ţări şi de la o
ţară la alta sub acţiunea multitudinii de factori tehnico-economici, social-politici şi juridici. Printre
aceştia pot fi menţionaţi următorii:
 nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie;
 gradul de dezvoltare şi tipul mecanismului economic aplicat în ţara respectivă;
 coraportul dintre industrie, construcţii, transporturi şi alte ramuri economice într-o anumită
perioadă de timp;
 gradul de divizare şi specializare a muncii;
 amplasarea resurselor naturale;
 amplasarea teritorială în ţară a factorilor de producţie;
 gradul de participare a ţării la relaţiile economice externe;
 nivelul cerinţelor economiei naţionale;
 sistemul politic şi juridic al ţării etc.

13.2. Concentrarea şi integrarea producţiei. Dimensiunile întreprinderilor

Divizarea şi socializarea muncii îşi găseşte expresie în procesele de producţie sub formă de
diferenţiere şi concentrare a operaţiunilor de fabricare a producţiei, iar la nivelul producţiei sociale în
ansamblu – în diferenţierea şi concentrarea ramurală a producţiei.
Diferenţierea ramurală se exprimă în creşterea număruluu de ramuri ale producţiei, iar
concentrarea - în concentrarea producţiei la întreprinderile mari atât în cadrul fiecărei ramuri, cât şi în
proporţii mai mari, incluzând procesele de producţie ale diverselor ramuri.
 Concentrarea producţiei are patru forme: comasarea întreprinderilor, specializarea, cooperarea
şi combinarea [3, p.233].
Comasarea întreprinderilor – concentrarea producţiei la întreprinderile mari se face în funcţie de
perfecţiunea tehnico-ştiinţifică a uneltelor de muncă (creşterea productivităţii capacităţilor unitare ale
maşinilor, agregatelor, aparatelor, perfecţionarea tehnicii de dirijare etc.) şi creşterea volumului de
producţie.
Specializarea – concentrarea producţiei omogene, care după tipul ei este de masă ori se produce
în serii mari.
Cooperarea – relaţiile de producţie directe dintre întreprinderile (asociaţiile) ce participă la
fabricarea în comun a unor anumite produse.
Combinarea – unirea diverselor producţii ce reprezintă etape consecutive de prelucrare sau de
utilizare a deşeurilor de producţie într-o singură întreprindere (într-un combinat).
Aceste forme raţionale de organizare a producţiei deseori se completează reciproc, de aceea doar
conceperea lor ca sistem poate asigura soluţii obiective privind utilizarea lor.
Concentrarea producţiei industriale se efectuează în trei forme principale [3, p.236]:
Concentrarea producţiei specializate;
Concentrarea producţiei combinate;
Lărgirea întreprinderilor universale.
Cea mai eficientă e prima formă, ce asigură concentrarea producţiei omogene la întreprinderile
mari, ceea ce permite instalarea maşinilor speciale de înaltă productivitate, a liniilor automatizate şi în
flux, aplicarea metodelor contemporane de organizare a producţiei.
Este eficientă, de asemenea, şi forma a doua de concentrare, ce asigură consecutivitatea
executării proceselor tehnologice, prelucrarea complexă a materiei prime, utilizarea produselor şi
deşeurilor secundare.
Mai puţin eficientă este forma a treia, deoarece este vorba de unităţi de producţie ce nu sunt
legate între ele nici prin omogenitatea produselor şi consecutivitatea proceselor tehnologice, nici prin
prelucrarea complexă a materiei prime. Întreprinderile de tip universal întrunesc în cadrul lor unităţi de
producţie autonome şi puţin legate prin ciclul tehnologic.
Concentrarea producţiei şi unele forme ale acesteia se dezvoltă în baza acţiunii globale a doi
factori: creşterea cererii anumitelor tipuri de produse şi a progresului tehnic la întreprindere. De aceea
la fiecare etapă de dezvoltare gradul de concentrare a producţiei trebuie să corespundă mărimii
întreprinderii şi productivităţii utilajului ei. Supraconcentrarea ca şi concentrarea insuficientă nu sunt
convenabile din punct de vedere economic.

269
 În fiecare ramură industrială mărimea întreprinderii trebuie să fie determinată de dimensiunile
optime ale producţiei, condiţiile de transportare a materiei prime şi produselor finite şi de o serie de
alţi factori ce vizează amplasamentul întreprinderii. Prin dimensiunile optime ale producţiei în
industrie trebuie să se subînţeleagă parametrii ce asigură îndeplinirea contractelor încheiate şi a
angajamentelor de fabricare a producţiei (executare a lucrărilor) în termenele stabilite cu cheltuieli
minime şi eficienţă economică maximală.
Indicatorii principali ai nivelului de concentrare în industrie sunt dimensiunile întreprinderilor
determinate de volumul anual de producţie; numărul anual mediu al lucrătorilor; valoarea anuală
medie a fondurilor fixe; consumul de energie electrică într-un an; ponderea întreprinderilor mari în
fabricarea producţiei de către întreaga ramură; mărimea medie a întreprinderii în cadrul ramurii [3,
p.240].
La stabilirea nivelului de concentrare în industrie se ia în calcul, de asemenea, acţiunea factorilor
intraproducţie şi din exterior.
Factorii intraproducţie sunt determinaţi de volumul oprim al producţiei şi întrepriderilor din
punctul de vedere al utilizării maximale a resurselor de producţie.
Din factorii externi fac parte transportul, volumul bazei de materie primă, existenţa sau
posibilitatea de angajare a forţei de muncă, resursele acvatice, condiţiile climaterice etc.
O influenţă substanţială asupra factorilor intraproducţie şi din exterior are progresul tehnico-
ţtiinţific (perfecţionarea aparatului de producţie, organizarea producţiei şi a gestiunii, înlocuirea unor
tipuri de materie primă cu altele, înlocuirea unor mijloace de transport cu altele etc.).
Nivelul de concentrare a producţiei şi dimensiunile optime ale întreprinderilor, determinate de
acesta, depind de amplasarea geografică a industriei şi raionare, consumul producţiei finite (deseori a
materiei prime şi combustibilului), existenţa forţei de muncă în regiune şi altor factori. Geografia
surselor de materie primă, combustibil şi resurse de muncă determină în mod firesc limitele raţionale
ale concentrării şi volumul oprim al producţiei.

Integrarea producţiei
Integrarea producţiei ocupă un loc important în economia ramurilor de producţie. Ea indică
domeniile predominante ale activităţii unei anumite întreprinderi mari, bunăoară, locul ei pe piaţă.
Integrarea este asocierea agenţilor economici, aprofundarea interacţiunii lor, dezvoltarea
relaţiilor dintre ei. Integrarea economică are loc atât la nivelul economiilor naţionale ale diverselor
ţări, cât şi între întreprinderi, firme, companii, corporaţii [8, p.158].
Se distinge integrarea pe verticală şi pe orizontală. Integrarea pe verticală înseamnă asocierea
organizatorică şi de producţie, alipirea, interacţiunea întreprinderilor unite prin participarea comună la
producerea, realizarea şi consumul unui produs finit unic. Integrarea pe orizontală înseamnă asocierea
unor întreprinderi, existenţa unei interacţiuni strânse între ele “pe orizontală”, adică activitatea
comună a întreprinderilor ce fabrică produse omogene şi aplică tehnologii similare.
Calcularea gradului de integrare (concentrare) se poate efectua cu ajutorul indicatorului – gradul
de concentrare (Gc) din punctul de vedere al realizării producţiei.

Gc= qi . 100; (13.6)

Q
unde: qi – volumul producţiei de bază realizate de întreprinderea i;
Q – volumul total al producţiei realizate de întreprindere în aceeaşi perioadă de timp.
În literatura economică sunt expuse şi alte metode de stabilire a gradului de integrare cum sunt:
indicele Hirshman-Herfindafl, indicele Hannah (H*), coeficientul invers al variaţiei, curba lui Lorenth
etc. [vezi 5, p.182-198].
Integrarea (concentrarea) are o serie de aspecte pozitive:
- avantajul în concurenţă;
- efectul sumar – la unirea a două genuri de activitate rezultatul însumării lor e considerabil
mai mare, decât rezultatul activităţii lor separate (1+1=С > 2);
- accesul la piaţa internaţională;
- posibilitatea aplicării unor metode contemporane de management în organizarea producţiei şi
a muncii;

270
 - condiţiile mai favorabile pentru dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice şi a inovaţiilor;
- mai multe posibilităţi pentru implementarea elementelor progresului tehnic;
- posibilitatea de reducere a cheltuielilor constante pentru fabricarea producţiei;
- utilizarea mai raţională a unor resurse;
- apariţia unei întregi grupe de asociaţii ce sunt dirijate, controlate de un singur centru de
adoptare a deciziilor;
- apariţia unor întreprinderi internaţionale similare;
- creşterea masei veniturilor în condiţiile de fabricare a unor mari serii de produse etc.
Concomitent, concentrarea are şi o serie de aspecte negative printre care:
- are caracter monopolist, ceea ce duce la diminuarea concurenţei;
- ocupă o poziţie dominantă caracteristică firmelor mari;
- poate genera creşterea preţurilor şi stagnarea în economie;
- există posibilitatea de majorare a costurilor în urma cheltuielilor de transport şi altor
cheltuieli;
- apar unle inflexibilităţi la schimbarea mediului ambiant;
- apar fenomene negative în plan social şi altele.
Luând în considerare cele expuse mai sus, în multe ţări economic dezvolatate organele de stat
avizate întreprind măsuri eficiente de control în acest domeniu.

13.3. Specializarea producţiei şi avantajele ei

Diviziunea muncii duce la diferenţierea unor tipuri de muncă, iar concentrarea lor, în baza
majorării volumului fiecărei varietăţi până la dimensiuni economic raţionale, asigură repetarea în masă
a operaţiunilor şi proceselor, adică producţia în masă specializată. Astfel, specializarea, pe de o parte,
este consecinţa diviziunii sociale a muncii, iar pe de alta - rezultatul concentrării producţiei omogene.
Prin urmare, specializarea reprezintă unitatea dialectică a două procese opuse: diferenţierea şi
concentrarea.
 Specializarea în industrie se efectuează în trei direcţii principale: pe produse, pe detalii şi
tehnologică.
Specializarea pe obiecte înseamnă concentrarea fabricării anumitelor tipuri de produse pentru
consumul final. Obiectul unei asemenea specializări poate fi uzina de automobile, fabrica de confecţii
ş.a., care produc anumite tipuri de articole.
Specializarea pe detalii este concentrarea producţiei anumitelor detalii şi agregate, semifabricate,
precum şi executarea unor procese tehnologice. În unele ramuri ea poate avea varietăţi concrete:
bunăoară, în industria constructoare de maşini – pe detalii, pe agregate, pe blocuri. Un exemplu de
specializare pe detalii este uzina de producere a lagărelor cu bile sau uzina de pistoane.
Transformarea unor faze ale producţiei sau operaţiuni în unităţi de producţie separate constituie
specializarea tehnologică (sau pe stadii). De exemplu, uzina de turnătorie care produce piese de
completare pentru uzinele constructoare de maşini; filatura ce produce aţă pentru fabricile de ţesături
şi confecţii. Există întreprinderi specializate în anumite funcţii auxiliare, bunăoară, uzinele de reparaţii
ce deservesc alte întreprinderi.
Specializarea trebuie examinată sub două aspecte: la nivel de ramură şi la nivel de întreprindere.
La nivelul ramurii ea apare ca proces obiectiv de dezvoltare a subramurilor existente şi apariţie a
subramurilor noi, ce produc mărfuri şi servicii prin intermediul factorilor de producţie şi ale
anumitelor forme de interacţiune şi combinare a acestora.
La nivel de întreprindere specializarea reprezintă procesul de separare a unei anumite game de
produse, servicii în care se specializează întreprinderea. Uneori cantitatea acestora se limitează la un
singur tip sau o serie de produse.
Specializarea se află sub acţiunea unei multitudini de factori: de ordin tehnic, socioeconomic,
financiar etc. şi se prezintă sub diverse forme caracteristice anumitor ramuri. De exemplu, o mulţime
de întreprinderi se specializează într-un anumit tip de produse, de maşini (construcţia automobilelor,
tractoarelor, pompelor submersibile etc.) sau într-o anumită structură a unui asortiment (preparate
medicale, articole din mase plastice etc.). În industria alimentară multe întreprinderi se specializează în
fabricarea produselor finite (conserve, şampanie, coniac, articole de panificaţie) şi în specializarea
tehnologică (morăritul, producerea uleiurilor şi grăsimilor). În construcţii specializarea întreprinderilor

271
se efectuează în funcţie de profilul lucrărilor executate, conform clasificatorului ramurilor industriei de
construcţii.
Determinarea nivelului de specializare are o mare importanţă pentru procesul de dirijare atât la
nivelul ramurii, cât şi la cel al întreprinderii. În acest scop la nivelul ramurii se calculează asemenea
indicatori de generalizare cum sunt:
- numărul subramurilor în industrie, construcţii, transporturi etc.;
- numărul genurilor de activitate.
La nivelul trustului, asociaţiei, companiei, întreprinderii sunt acceptaţi indicatori similari:
indicele de specializare, calculat în funcţie de asortimentul produselor; ponderea producţiei de la
activitatea de bază în volumul total al producţiei obţinute; ponderea detaliilor şi blocurilor-tip în
volumul total al producţiei; ponderea detaliilor şi blocurilor-tip în numărul total al acestora utilizate
la producerea unui anumit produs complex; ponderea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor specializate în
numărul total al acestora la întreprindere etc.
De exemplu, indicele de specializare în funcţie de asortimentul producţiei (Ia) se calculează după
formula:

Is = Iа х 100; (13.1)
Аоij
unde: Iа – cantitatea asortimentului de producţie la întreprindere;
Аоij – asortimentul total al producţiei fabricate la nivel de trust, asociaţie etc.
( i – numărul întreprinderilor; j – cantitatea asortimentului fiecărei întreprinderi).
Se urmăreşte scopul ca indicele dat să fie cât mai apropiat de 100%.
Efectul economic anual în urma specializării poate fi calculat după formula:
Eea = [(C1 + Тр1 + ЕnК1) – ( С2 + Тр2 + ЕnК2)] Q2 , (13.2)
unde: C1 şi С2 – preţul de cost total al unităţii de produs înainte şi după specializare;
Еn – coeficientul normativ al eficienţei investiţiilor capitale;
К1 şi К2 – alocaţiile capitale specifice înainte şi după specializare;
Q2 - volumul anual al producţiei (efectiv) după specializare.
De menţionat că specializarea posedă o serie de avantaje sensul cărora este demonstrat pe desenul
13.2. Specializarea asigură eficienţa economiei naţionale şi în condiţiile economiei de piaţă, ţinându-se
cont de toate particularităţile ei în strânsă legătură cu celelalte forme de organizare socială a
producţiei.

Creşte mai repede volumul de producţie

Creşte eficienţa factorilor de producţie
Se îmbunătăţeşte calitatea producţiei
Se reduce preţul de cost al producţiei
Se creează condiţiile pentru implementarea rapidă a
realizărilor Ştiinţei şi tehnicii
Se asigură o mai bună utilizare a factorilor de producţie
(utilaj, instalaţii forţă de muncă etc.), elementelor
progresului tehnico-ştiinţific
Se creează condiţiile pentru perfecţionarea sistemului de
organizare a producţiei şi muncii, de aplicare a metodelor
contemporane în acest domeniu
Efect
ele
Speciali-zării
Se simplifică procesul de dirijare şi adoptare a deciziilor
Se asigiră creşterea prestigiului întreprinderii în relaţiile
cu clienţii
Creşte gradul de independenţă, dacă producţia se
realizează stabil

Des. 13.2. Efectele economice ale specializării.

272
 13.4. Cooperarea producţiei

În practica industrială prin cooperare se subînţeleg relaţiile de producţie ale întreprinderilor în

scopul obţinerii în comun a produselor finite. Cooperarea de producţie decurge nemojlocit din
specializarea ramurilor şi întreprinderilor în fabricarea anumitelor piese, detalii şi agregate pentru
maşini, utilaje, a altor articole şi produse.
Procesele de cooperare sunt: livrarea semifabricatelor de completare şi executare a lucrărilor
pentru necesităţile anumitelor întreprinderi; legătura dintre furnizor şi anumiţi cumpărători ai tipului
dat de producţie; activitatea de furnizor pentru anumiţi consumatori care fabrică produse finite sau
finisează în continuare semifabricatul. Furnizorul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe ale
consumatorului.
Există diverse forme de cooperare a producţiei (vezi des. 13.3).
Se distinge cooperarea pe principii ramuralt şi teritoriale.
Cooperarea după principiul ramural se împarte în cooperare intraramurală şi interramurală, iar
după principiul teritorial – intraraională şi interraională.
Cea mai largă răspândire a căpătat cooperarea în industria constructoare de maşini, industria
alimentară, uşoară şi de prelucrare a lemnului.

Cooperarea pentru fabricarea

producţiei

Cooperarea pe detalii

Cooperarea tehnologică Formele de

Formele cooperare
de pentru
cooperare Cooperarea pentru o mai bună fabricarea
utilizare a capacităţilor de producţiei şi
producţie dezvoltarea
PTŞ

Cooperarea în cadrul unei

anumite zone, raion, oraş

Cooperarea internaţională

Cooperarea cu firmele financiare

Des. 13.3. Formele de cooperare

Nivelul cooperării poate fi stabilit cu ajutorul diverşilor indicatori printre care: ponderea în preţul
de cost al producţiei fabricate a pieselor de completare şi semifabricatelor obţinute prin cooperare;
ponderea semifabricatelor produse de întreprindere în exterior în volumul lor total din producţie;
numărul întreprinderilor ce cooperează cu întreprinderea dată etc.
Astfel, coeficientul de cooperare indică ponderea detaliilor, blocurilor şi a altor componente
obţinute prin cooperare în valoarea totală a producţiei şi poate fi calculat prin următoarea formulă:

273
K1 =  q ci . pci . 100 sau K2 =  q cij . pcij . 100, (13.3)
Qj .Cj Qj . Cj

unde: qс i – numărul componentelor "i" obţinute prin cooperare;

pi – preţul stabilit de firmă;
Qj – volumul de producţie "j" obţinută de firmă;
Сj – costul producţiei "j";
K1 – coeficientul de cooperare unui anumit tip de producţie;
K2 – coeficientul de cooperare la nivelul întreprinderii.
În condiţiile actuale de dezvoltare economică a republicii necesitatea obiectivă de intensificare a
cooperării între diverse întreprinderi e dictată de mai mulţi factori printre care:
- aprofundarea specializării în producţie;
- creşterea autonomiei funcţionale a fiecărei întreprinderi în condiţiile relaţiilor de piaţă;
- necesitatea ridicării nivelului tehnic şi a calităţii producţiei, lucrărilor, serviciilor;
- necesitatea ridicării gradului de combinare (integrare) a producţiei în multe sfere ale
economiei naţionale;
- necesitatea sporirii eficienţei în utilizarea factorilor de producţie;
- utilizarea raţională a resurselor;
- pătrunderea capitalului străin şi a experienţei avansate din ţările dezvoltate.

13.5. Diversificarea producţiei

Diversificarea producţiei înseamnă extinderea asortimentului, modificarea tipului de producţie

fabricate la întreprindere, firmă, însuşirea noilor tipuri de produse în scopul eficientizării producţiei,
obţinerii avantajelor economice, al evitării falimentului [8, p.95]. Este un proces complex în cadrul
căruia se asigură obţinerea bunurilor materiale şi a serviciilor de un larg asortiment, adică are loc
extinderea nomenclatorului de producţie şi se află sub acţiunea mai multor factori de ordin tehnico-
organizatoric, financiar şi socioeconomic.
Majoritatea întreprinderilor dispun de o anumită rezervă de capacităţi de producţie ce permit
organizarea provizorie a obţinerii unor tipuri de produse, lucrări şi servicii, ce diferă de producţia
caracteristică activităţii de bază a întreprinderii.
Diversitatea asortimentului reprezintă un mijloc important de diminuare a riscului. Un cerc mai
larg de activitate comportă un risc mai mic, deoarece rezultatele negative dintr-un domeniu se
compensează cu rezultatele pozitive din altul şi asigură echilibrul întreprinderii.
Pentru determinarea volumului de diversificare pot fi întrebuinţaţi asemenea indici generalizarori
[vezi 5, p.179-181]: indicele diversificării activităţii de bază; indicele entropiei; indicele de
diversificare calculat ţinându-se cont de ponderea activităţii secundare a întreprinderii etc.
Astfel, indicele de diversificare (Кi) a activităţii de bază poate fi calculat după formula:

Кi = 1 -  (X j / X)2 = 1 -  Асj (13.4)

unde: Х – volumul total al producţiei;

Хj – volumul producţiei de asortimentul j;
Асj – ponderea produselor din asortimentul j în volumul total al producţiei întreprinderii.
De exemplu: dacă la întreprindere există următoarea situaţie: 65% constituie activitatea de bază, 25% -
activitatea "B" şi 10% - activitatea "C".
Prin urmare: Кi = 0,65 + 0,25 + 0,10 = 0,495.
Pentru indicele dat se poate calcula respectiv indicele echivalent, aplicând următoarea formulă:

n = 1 = 1 = 2, (13.5)
1 - Ki 1 - 0,495

Rezultă că coeficientul de diversificare egal cu 0,5 corespunde diversificării, egale cu activitatea

a două ramuri diferite.

274
 13.6. Combinarea producţiei

Combinarea este una dintre formele de socializare şi concentrare a producţiei ce rezidă în

îmbinarea tehnologică a unor unităţi de producţie diferite care interacţionează, din una sau mai multe
ramuri ale industriei, în cadrul unei singure întreprinderi – combinat.
Bunăoară, combinatele produc diverse tipuri de producţie metalurgică: minereu, fontă, oţel,
laminate caracteristice diverselor ramuri ale acestei industrii – de prelucrare a minereului de fier, de
turnare a fontei, topire a oţelului, laminare; fabrică produse pentru industria alimentară – produse de
panificaţie, articole de cofetărie etc.
În funcţie de caracterul producţiei, tehnologia şi îmbinarea în procesul de producţie a anumitelor
stadii de prelucrare a materiei prime şi materialelor, combinarea în industrie se prezintă în trei forme
principale: prelucraraea consecutivă a materiei prime, inclusiv până la obţinerea producţiei finite;
utilizarea deşeurilor de producţie pentru elaborarea altor tipuri de produse; prelucrarea complexă a
materiei prime (producerea dintr-un anumit tip de materie primă a diverselor tipuri de producţie).
Combinarea pe baza prelucrării consecutive a materiei prime este tipică pentru metalurgia
fierului, industria textilă. Există asemenea combinate în industria chimică şi alte ramuri ale industriei.
De regulă, ele au structură simplă. Semifabricatele obţinute în procesul de producţie combinat sub
produse intermediare, destinate prelucrării în continuare în cadrul altor ramuri sau ca produs finit.
Combinarea pe baza utilizării deşeurilor de producţie e mai răspândită în industria de prelucrare
a lemnului, alimentară şi alte ramuri industriale.
Combinarea pe baza prelucrării complexe a materiei prime se practică în ramurile ce se ocupă de
prelucrarea materiei prime organice (a petrolului, cărbunelui, turbei, şisturilor etc.), precum şi care
utilizează în calitate de obiect al muncii minereuri complexe, cum ar fi cele polimetalice.
Există, de asemenea, noţiunile de combinare pe verticală, pe orizontală şi mixtă. Combinarea pe
verticală are loc în cazul când se efectuează prelucrarea consecutivă a materiei prime în semifabriat
sau produs finit; pe orizontală – atunci când dintr-un tip de materie primă, prelucrată consecutiv, se
obţin principalele semifabricate sau produse finite, iar din deşeurile ce se formează – semifabricate sau
produse finite colaterale.
Combinarea e caracteristică pentru multe ramuri industriale, dar cel mai pe larg e răspândită în
siderurgie şi metalurgia nefieroasă, industria chimică şi petrochimică, forestieră şi de prelucrare a
lemnului, de fabricare a celulozei şi hârtiei, carboniferă şi energetică, uşoară şi alimentară.
Combinarea contribuie la eficientizarea producţiei. De exemolu, dezvoltarea combinării în
industria alimentară permite utilizarea complexă a materiei prime preţioase, deşeurilor de producţie.
În acest sens o dezvoltare amplă au căpătat combinatele de carne, lactate, de rafinare a zahărului şi alte
combinate.
Combinarea în induistria alimentară are o înaltă eficienţă economică, condiţionată nu numai de
existenţa gospodăriei auxiliare şi de deservire comune, a comunicaţiilor comune, ci şi de cheltuielile
de transport mai reduse, de o mai bună păstrare a producţiei, în special a celei uşor alterabile,
reducerea cheltuielilor de exploatare graţie unei mai complete utilizări a capacităţilor de producţie,
reducerea cheltuielilor de muncă vie etc. [3, p.269-270].

Concluzii
12. Formele principale de organizare socială a producţiei sunt: concentrarea,
specializarea, diversificarea, cooperarea, integrarea şi combinarea producţiei.
13. Concentrarea producţiei este concentrarea producerii unui sau mai multor tipuri
înrudite de produse la întreprinderi relativ mari, pe teritoriul unei regiuni nu prea mari, dominarea pe
piaţă a unei sau câtorva firme. În condiţiile economiei de piaţă concentrarea îşi pierde treptat
priorităţile. În condiţiile de piaţă cea mai mare importanţă o are trecerea întreprinderii la producerea
unor noi tipuri de articole. Creşte substanţial rolul întreprinderilor mijlocii şi mici în dezvoltarea
producţiei.

275
 14. Integrarea este asociarea agenţilor economici, aprofundarea interacţiunii lor,
dezvoltarea relaţiilor dintre ei. Integrarea economică are loc la nivelul economiilor naţionale ale
ţărilor, dar şi între întreprinderi, firme, companii, corporaţii.
Specializarea producţiei – concentrarea fabricării anumitelor tipuri de produse pentru consumul
final. Obiectul unei asemenea specializări poate fi uzina de automobile, fabrica de confecţii ş.a., care
produc anumite tipuri de articole.
15. Specializarea pe detalii este concentrarea activităţii de bază a întreprinderii, firmei,
companiei asupra producerii unui cerc restrâns de articole, mărfuri, servicii. În condiţiile economiei de
piaţă trebuie să se atragă atenţia antreprenorilor asupea creării şi dezvoltării specializării pe detalii şi
tehnologice, extinderii sistemului de efectuare centralizată a lucrărilor de reparaţie a utilajului
universal, de producere a unor unelte, utilaje tehnologice şi elemente de asamblare unificate.
16. Diversitatea producţiei înseamnă extinderea asortimentului, modificarea tipului de
producţie fabricate la întreprindere, firmă, însuşirea noilor tipuri de produse în scopul eficientizării
producţiei, obţinerii avantajelor economice, al evitării falimentului.
17. Cooperarea – 1) asociere benevolă a persoanelor fizice pentru desfăşurarea activităţii
antreprenoriale în comun; 2) formă universală de organizare şi coordonare în comun a producţiei cu
participarea partenerilor străini din două sau mai multe ţări, bazată pe repartizarea activităţii de
producţie, colaborare comercială, garantare reciprocă a riscurilor, protecţia generală a investiţiilor şi
secretelor industriale.
18. Combinarea producţiei – una dintre formele de concentrare a producţiei bazată pe
concentrarea mai multor tipuri de produse la o singură întreprindere.

Subiecte de autoevaluare
1. Enumeraţi fomele de organizare socială a producţiei pe care le cunoaşteţi.
2. În ce constă esenţa concentrării şi integrării producţiei; care sunt avantajele şi neajunsurile lor?
3. Explicaţi noţiunea de “dimensiune optimă a întreprinderii“.
4. Care este esenţa specializării producţiei şi ce forme ale acesteia cunoaşteţi?
5. În ce constă esenţa diversificării producţiei?
6. Enumeraţi formele şi indicatorii nivelului de cooperare.
7. Expuneţi metodica eficienţei comparative a specializării.
8. Ce înseamnă combinarea producţiei şi care sunt particularităţile ei în diverse ramuri industriale?

Bibliografie
5. Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.
6. Petru Roşca . Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia generală”.
Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.
7. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф.
Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996. – 667 с.
8. Jaba O., Niţă V. Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“,
Iaşi, 1997. –367 p.
9. Raţiu-Suciu Ion, Plumb Ion ş.a. Economia ramurilor. Volumul I, Bucureşti, 1995. – 214 p.
10. Organizarea şi planificarea unităţilor industriale. Colectiv de autori. Crişan Roman, Vagu
Paraschiv (coordonatori). Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. –584 p.
11. Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. – М.: Высшая
школа, 1994. – 272 с.
12. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический
словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.
13. Экономика, организация и планирование промышленного производства. Учеб.
пособие для вузов. Под общ. ред. М.А.Лисицина. 2-е изд. перер. и доп. – Минск,
Выш.шк., 1990. –446 с.

276
14. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Ch.:
Statistica, 2002, S.A.”Crio”. -306 p.
15. Anuarul statistic al Republicii Moldova 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 526 p.

Capitolul 14
MECANISMUL DE DIRIJARE ŞI INSTRUMENTARIUL LUI
12. Structura mecanismului de dirijare, principiile şi funcţiile lui.
13. Structura şi funcţiile organelor administrative.
14. Cadrele de conducere şi mecanismul de însuşire a regulilor relaţiilor de piaţă.

277
15. Instrumentariul mecanismului de dirijare (normele şi normativele, indicatorii şi informaţia, modelarea în sfera
administrativă).

14.1. Structura mecanismului de dirijare, principiile şi sarcinile lui

Întreprinderea contemporană de producţie reprezintă un complex amplu, activitatea dinamică şi
regulată a căruia se asigură cu ajutorul mecanismului de dirijare, ce stabileşte legătura internă şi
ţine cont de activitatea tuturor sectoarelor şi lucrătorilor întreprinderii - de la muncitor până la
director.
Mecanismul de dirijare include următoarele componente: principiile şi sarcinile dirijării; structura
organizatorică a organelor de conducere şi a personalului, metodele şi restricţiile; informaţia şi
mijloacele tehnice de prelucrare a informaţiei [2, p.234].
Funcţionarea mecanismului de dirijare este asigurată de către administraţia întreprinderii din care
fac parte: directorul, locţiitorii şi consilierii lui; şefii de secţii, laboratoare şi conducătorii altor
subdiviziuni, precum şi specialiştii, care pregătesc documentaţia şi informaţia a întreprinderii (vezi
des.14.1).

Locţiitorii şi
Directorul consilierii
Consultanţii, întreprinderii directorului
experţii

Conducătorii de secţii,
laboratoare şi alte
subdiviziuni, specialiştii

Executanţii

Des. 14.1. Administraţia întreprinderii

Sistemul de dirijare a producţiei reprezintă un mecanism unic, fiecare element al căruia

îndeplineşte funcţia atribuită lui interacţionând cu funcţiile altor elemente. Deoarece activitatea
întreprinderii e orientată spre obţinerea şi creşterea veniturilor, organele administrative trebuie să se
ocupe de realizarea următoarelor sarcini:
 elaborarea şi fundamentarea cursului strategic de activitate eficientă a întreprinderii pentru o
perspectivă pe termen lung;
 divizarea şi stabilirea pe etape a cursului strategic, concretizarea lui până la nivelul dirijării
curente şi operative, a funcţiilor nemijlocite al executanţilor;
 selectarea cadrelor, amplasarea lor, distribuirea atribuţiilor, reglementarea componenţei lor
numerice şi profesionale; organizarea executării funcţiilor stabilite şi sarcinilor ce revin
personalului întreprinderii;
 reglementarea operativă cotidiană a activităţii întreprinderii şi a subdiviziunilor ei, lichidarea
staţionărilor şi disproporţiilor în procesul de producţie, lichidarea cauzelor ce duc la încălcarea
regimului normal de funcţionare a întreprinderii;
 ridicarea gradului de eficienţă a activităţii întreprinderii în urma majorării volumului de fabricare
şi realizare a producţiei, reducerii cheltuielilor de producţie, aplicării noilor realizări în domeniul
tehnicii şi ştiinţei [2, p.236].

278
Aceste sarcini diferă de la întreprindere la întreprindere în funcţie de situaţia concretă. Însă
conducerea întreprinderii, chiar dacă în componenţa ei sunt doar 3-5 persoane, este obligată să
soluţioneze întregul complex de probleme indiferent de numărul lor – în caz contrar se întrerupe
ciclul de reproducţie.
Se ştie că până mai dăunăzi nu a existat un sistem de relaţii atât de complex ca în prezent. În
condiţiile actuale, fără principiile de dirijare fundamentate teoretic şi confirmate în practică, nu se
poate asigura dezvoltarea eficientă a economiei. Deja la începutul secolului ХХ cunoscutul
industrialist, novatorul american Henri Ford a pus începutul organizării ştiinţifice a producţiei şi
comerţului, formulând 72 de principii. Unele dintre aceste principii sunt actuale şi astăzi.
Principiu înseamnă regula principală, cerinţa, ideea dirijării, temelia ei. Principiile de bază
determină filozofia şi strategia dirijării întreprinderii şi a sectoarelor ei. În baza principiilor
elaborate se corectează obiectivele de activitate ale întreprinderii, se precizează priorităţile, se
formează politica ei.
Se disting următoarele principii de organizare a gestiunii întreprinderii: funcţional (orientat spre
aspectul profesional), cantitativ, spaţial şi temporal. În baza lor se formulează şi celelalte principii
concrete de dirijare atât generale, cât şi particulare (caracteristice pentru anumite întreprinderi şi
sfere de activitate): compatibilitatea obiectivelor şi concentrarea; funcţionarea neîntreruptă şi
siguranţa sistemului; modul planificat, proporţionalitatea şi dinamismul gestiunii; distribuirea
democratică a drepturilor, obligaţiilor şi responsabilităţii; caracterul ştiinţific şi fundamentarea
deciziilor adoptate; eficienţa gestiunii; compatibilitatea intereselor personale, collective şi de stat
în procesul de administrare [vezi 2, p.239-242].

14.2. Structura şi funcţiile organelor administrative

Structura organizatorică a întreprinderii este adecvată structurii întreprinderii însăşi şi corespunde
proporţiilor şi funcţiilor ei. Întreprinderile mari, specializate în fabricarea unor tipuri de produse
complicate care necesită un volum mare de muncă, constau, de regulă, din zeci de secţii,
laboratoare şi alte subdiviziuni. Pentru coordonarea activităţii lor se creează o structură ierarhică
complexă de dirijare (vezi des. 14.2).

Juristul Directorul Contabilul-şef

Adjunctul Adjunctul
directorului - Adjunctul
directorului Consilierul
Inginerul-şef directorulu (locţiitorul)
responsabil
i de comerţ şi directorului
responsabi partea responsabil
l de financiară de personal
şi aspectul
producţie social
вопросам

1.Secţiile 1.Secţiile 1.Secţia realizare a

tehnice principale producţiei
2.Laboratoarel 1.Secţia
2.Secţiile 2.Secţia marketing personal
e auxiliare 3.Secţia 2.Secţia
3.Mecanicul 3.Secţiile aprovizionare
principal deservire
de 4. Secţia finanţe socială şi
4.Energetician deservire 5.Secţia planificare personal
ul-şef

279
Des. 14.2. Structura organelor administrative ale întreprinderii [2, p.243].

Necesitatea creării unui sistem complex de gestiune deseori este condiţionată de diversificarea
producţiei. Fabricarea unui sortiment larg de produse cu ciclu tehnologic diferit de multe ori se
bazează pe organele de gestiune pentru fabricarea şi desfacerea fiecărui tip de aceste produse.
Întreprinderile mici, însă, dispun de structuri organizatorice foarte simple: conducător – executant.
Structura organizatorică a întreprinderii, de regulă, se construieşte conform principiului de
subordonare a organului inferior celui superior.
Conform criteriului diviziunii funcţionale a muncii se creează secţii de asigurare tehnico-materială
a întreprinderii, marketing şi desfacere a producţiei, finanţe, planificare, gestiune contabilă, de
dirijare a dezvoltării tehnice a întreprinderii etc.
Structura internă a organelor administrative se formează, în temei, pe trepte – în special la
întreprinderile mari şi mijlocii. Sunt cunoscute următoarele structuri organizatorice de dirijare a
întreprinderii: liniară, liniară-centralizată, funcţională, de matriţă (pe produse) şi mixtă. Fiecare
dintre structurile menţionate în ansamblu se determină şi se concretizează în funcţie de proporţiile
şi structura obiectelor de gestiune.
Dirijarea liniară constituie sistemul cel mai simplificat, bazat pe conducerea unipersonală
(conducător– ubaltern). Conducătorul unipersonal emite dispoziţii, controlează şi dirijează
activitatea executanţilor.
Dirijarea liniar-centralizată (des.14.3) se aplică în cadrul întreprinderilor mijlocii şi mari, precum
şi la cele de mari proporţii – pentru dirijarea secţiilor şi tranşelor.

Specialiştii
Specialiştii Conducătorul

Executanţii

Des.14.3. Forma liniar-centralizată de dirijare.

Dirijarea funcţională (des. 14.4.) constă în faptul că conducătorul întreprinderii transmite o parte
din împuternicirile sale adjuncţilor săi funcţionali şi conducătorilor secţiilor funcţionale. Aceasta
permite desconcentrarea activităţii administrative de gestiune şi subordonarea ei personalului
calificat. Totodată, aceasta duce la durata mai lungă a termenelor de executare din cauza necesităţii
unei coordonări complexe între organele administrative pentru perfecţionarea tuturor
documentelor, cărora li se atribuie o mare importanţă.
Dirijarea de matriţă după conţinutul ei diferă de cea funcţională numai în ce priveşte obiectele de
gestiune. Structura respectivă constă în faptul că la întreprindere este numită o persoană sau
subdiviziunea principală, responsabilă, bunăoară, de însuşirea producerii unui nou articol, căreia i
se transmit împuternicirile directorului pentru organizarea însuşirii articolului dat.

Directorul întreprinderii

280
 Secţiile funcţionale

Tehnico- Liniară de Comercială Personal

inginereas producţie
că

Executanţii

Des. 14.4. Forma funcţională de dirijare

Din toate formele enumerate în formă netă se aplică numai dirijarea liniară şi aceasta doar în
cadrul întreprinderilor mici. În majoritatea cazurilor se foloseşte forma mixtă de dirijare a
întreprinderii – uneori aceasta fiind o simplă îmbinare a formelor enumerate mai sus, care
acţionează împreună la toate nivelurile ierarhiei economice.

Funcţiile organelor administrative

Funcţia este cercul de activitate şi obligaţiile unei persoane sau ale unui organ administrativ ce
reprezintă o parte din sistemul general. În cadrul administraţiei se disting funcţiile profesionale de
ramură şi structural-spaţiale pe obiecte. Din funcţiile profesionale de ramură fac parte: funcţia
economică de planificare, funcţia evidenţă şi statistică, comercială, tehnico-inginerească, analitică
de calcul, operativă de producţie, personal şi alte funcţii. Funcţiile structural-spaţiale de
producţie presupun separarea obligaţiilor conducătorilor şi specialiştilor conform grupelor de
secţii, sectoare, filiale etc. La întreprinderi se îmbină în măsură egală ambele tipuri de funcţii ale
organelor administrative.
Administraţia e condusă de către director (directorul general). Acesta este numit de proprietarul
întreprinderii, adică de către organul de stat la dispoziţia căruia se află întreprinderea dată, dacă e
de stat, sau persoană fizică, dacă e vorba de o întreprindere privată. În cazul de la urmă proprietarul
întreprinderii se poate numi pe sine director. Directorul acţionează în numele întreprinderii, o
reprezintă. Întreprinderea-societate pe acţiuni este condusă de un director ales la adunarea
acţionarilor. Directorul acţionează în numele întreprinderii şi reprezintă întreprinderea în toate
instituţiile economice şi de stat. În conformitate cu legislaţia şi statutul întreprinderii, el emite
ordine, angajează şi disponibilizează lucrătorii, îi sancţionează în cazul neîndeplinirii funcţiilor sau
stabileşte măsurile de stimulare pentru executarea ireproşabilă a diverselor lucrări.
O parte dintre împuternicirile sale directorul le transmite adjuncţilor săi responsabili de producţie,
activitatea comercială şi finanţe, problemele tehnico-inginereşti, personal şi asigurarea socială.
Aici se descriu succinct funcţiile adjuncţilor directorului întreprinderii (responsabili de producţie,
activitatea comercială şi finanţe, problemele tehnico-inginereşti etc.) şi ale conducătorilor
principalelor subdiviziuni (secţiilor: planificare a producţiei, financiară, marketing şi desfacere;
asigurare tehnico-materială; normare a muncii şi salariu; proiectare-construcţii; tehnică; control
tehnic; secţia mecanicului principal; contabilitatea; secţia personal etc.).
Organizarea dirijării sectorului (secţiei). Sectorul (secţia) este principala verigă a întreprinderii
de activitatea căreia depinde integral succesul şi insuccesul întreprinderii. Pentru dirijarea activităţii
sectorului (secţiei), directorul numeşte un şef de sector (secţie) şi adjuncţii acestuia, în obligaţiile
funcţionale ale căroa intră organizarea îndeplinirii sarcinilor tehnice de producţie fixate de
conducătorul întreprinderii. Sectoarele (secţiile) mari au în componenţa lor diverse sectoare şi secţii
mai mici, brigăzi, laboratoare etc.

281
 Conducătorii sectoarelor (în funcţie de şefi de secţii sau maiştri) efectuează în temei dirijarea
operativă a producţiei şi personalului; organizează şi controlează procesul îndeplinirii sarcinilor,
asigură funcţionarea permanentă şi eficientă a întreprinderii.

14.3. Cadrele de conducere şi mecanismul de însuşire

a regulilor relaţiilor de piaţă
Conform clasificării tradiţionale, cadrele de conducere se împart în 3 categorii: conducători,
specialişti şi personalul tehnic auxiliar.
Conducătorii sunt numiţi în temei din rândurile specialiştilor. Există, de asemenea, sistemul de
perfecţionare, pregătire şi reciclare a conducătorilor. La selectarea conducătorilor se utilizează un
set special de teste, ce determină corespuderea lor cu funcţia vacantă. Conducătorul trebuie să
posede capacitatea de a nu intra în conflicte inutile şi de a lichida conflictele dintre subalternii săi.
Din categoria conducătorilor de nivel superior fac parte directorul şi adjuncţii săi, la categoria de
nivel mediu se atribuie şefii de sectoare şi secţii; conducătorii de nivel inferior sunt maiştrii şi
brigadierii.
Specialiştii sunt economiştii, inginerii, tehnologii, juriştii, programiştii etc., care în corespundere
cu profesiile lor şi experienţa acumulată se divizează în specialişti coordonatori, principali,
superiori şi simplu specialişti. În atribuţiile lor intră: colectarea şi analiza informaţiei referitoare la
obiectul gestionat, elaborarea planurilor şi graficelor de lucru ale întreprinderilor, proiectelor,
dispoziţiilor conducătorilor: elaborarea normativelor; întocmirea şi analiza rapoartelor;
perfecţionarea documentaţiei tehnice etc.
Din categoria personalului tehnic auxiliar fac parte secretarii, dactilografele, operatorii din
birourile de calculatoare, contabilii, persoanele ce se ocupă de evidenţă, arhitecţii, expeditorii etc.
Aceşti lucrători poartă răspundere pentru prelucrarea tehnică operativă a informaţiei –
sistematizarea, păstrarea, multiplicarea, eliberarea, transmiterea ei etc.
Mecanismul de însuşire a regulilor relaţiilor de piaţă. Fără cunoaşterea mecanismului relaţiilor
de piaţă e dificil să stabileşti şi să întreţii contacte economice, care se construiesc după regulile
pieţei libere. În condiţiile de piaţă sunt iminente schimbări radicale în economie, în organizarea
internă a întreprinderii. Este necesar, de asemenea, de a schimba orientarea întreprinderilor şi, în
primul rând, de a corecta modul de gândire al conducătorilor, care trebuie să acorde o mai mare
atenţie nu atât soluţionării problemelor de ordin intern (ce ţin de materia primă, personal, finanţe),
cât cerinţelor mediului exterior în permanentă modificare, cererii interne şi externe. Concomitent,
un rol important îl are distribuirea corectă şi concretă a funcţiilor în cadrul subdiviziunilor
structurale şi al personalului întreprinderii.
Pentru funcţionarea eficientă a întreprinderii o importanţă deosebită are asigurarea informaţională a
activităţii de producţie şi desfacere a mărfurilor, inclusiv referitor la tehnologia de producţie,
nivelul de calitate, sinecostul şi preţurile la produse, formele de organizare a deservirii etc.
Conducătorii întreprinderii au datoria să verifice sistematic gradul de informare al personalului cu
privire la obligaţiile sale directe, sarcinile curente şi de perspectivă. Cercetările marketing şi
conjuncturale, bazate pe colectarea şi prelucrarea informaţiei, îi permit întreprinderii să-şi
găseaescă locul în structura economiei de piaţă.

14.4. Instrumentariul mecanismului de dirijare

(Normele şi normativele, indicatorii şi informaţia,
modelarea în sfera administrativă)

Structura şi determinarea instrumentariului mecanismului de dirijare. Organele

administrative îşi exercită funcţiile în baza caracteristicii cunoscute din timp privind decurgerea

282
procesului de producţie în timp şi spaţiu şi a verificării rezultatelor real obţinute (des. 14.5.). În
cazul devierii de la caracteristicile stabilite sau de la termenul obţinerii lor se iau măsuri pentru
corectarea situaţiei.

Rezultatele
Instrumentul de
măsurare

Organul
administrati
v

Termenul de Cheltuielile
executare

Des.14.5. Funcţiile de dirijare şi control ale instrumentariului mecanismului economic [2, p.257].

Caracteristica procesului de producţie şi rezultatele lui în perioadele stabilite se determină cu

ajutorul instrumentariului respectiv: normelor şi normativelor; indicatorilor (parametrilor)
cantitativi; modelelor şi modelării; informaţiei; calculelor nimerice (planificate).
Instrumentariul capătă forţa de acţiune administrativă în baza planificării şi controlului asupra
executării caracteristicilor stabilite în plan. În primul rând e vorba de normele şi normativele pentru
consumul de resurse materiale şi de muncă, precum şi de indicatorii planificaţi pentru realizare în
diverse termene.
Normarea îi permite întreprinderii să echilibreze în perspectivă necesarul şi rezervele de resurse.
Normarea este forma de elaborare şi stabilire a valorilor maximale ale rezervei şi consumului
resurselor de producţie şi altor resurse necesare pentru asigurarea procesului de fabricare şi
realizare a producţiei. Cu ajutorul normelor se reglementează utilizarea de către personal a tuturor
tipurilor de resurse ale întreprinderii.
Organizarea planificării şi evidenţei interne a economiei nu este posibilă fără o bază normativă
sigură. Baza normativă a întreprinderii include în sine diverse norme şi normative, reglementarea şi
sistematizarea cărora se face prin utilizarea unor metode unice de normare şi grupare conform
anumitelor criterii.
Norma înseamnă cantitatea (valoarea) maximal sau minimal admisibilă a consumului de anumite
resurse la unitatea de produs. Norma se măsoară în parametri naturali (kg, m, l, kWt, etc.),
valorici (u.m.) şi de muncă (om/ore) la unitatea de produs, precum şi prin gradul de îndeplinire a
volumului dat de lucrări sau perioada de timp stabilită. Există norme individuale şi de grup, curente
şi de perspectivă la consumul de resurse materiale.
Normativul e un indicator relativ ce caracterizează nu valoarea absolută, ci gradul stabilit al unor
indicatori similari pentru utilizarea resurselor de producţie sau caracteristica produsului.
Normativele se stabilesc şi se exprimă în coeficienţi sau procente: de conţinere a grăsimii în lapte,
zahărului în sfeclă, struguri sau a alcoolului în vin, uleiului în seminţele de floarea-soarelui;
coeficientul de utilizare a capacităţii de ridicare a mijloacelor de transport şi utilajului, coeficientul
de utilizare a metalului la uzina constructoare de maşini etc.
Una dintre sarcinile primordiale ce ţin de perfecţionarea planificării economiei este selectarea şi
întocmirea sistemului de indicatori necesari. Indicatorul constituie aprecierea cantitativă şi
calitativă a proceselor şi fenomenelor din mediul ambiant. În practica planificării se utilizează 4
categorii principale de indicatori: naturali, sociali de muncă, valorici şi mixşti.
Un rol esenţial în elaborarea şi adoptarea deciziilor administrative îl are modelarea. Modelul
economico-matematic (MEM) este descrierea procesului economic sau fenomenului ce imită

283
 (reflectă) cu ajutorul unei sau câtorva expresii matematice (ecuaţii, funcţii, inegalităţi, identităţi)
comportamentul obiectului modelat în condiţiile date sau posibile de realizare reală a acestuia.
Modelarea accelerează pregătirea deciziilor şi contribuie la evitarea erorilor în activitatea
întreprinderii. Pentru diverse aspecte şi niveluri ale economiei se elaborează următoarele MEM:
modelul de distribuţie; modelul adaptiv; modelul imitativ, modelul macroeconomic; modelul
autogestionar (microeconomic); modelul economic-statistic etc. [vezi 2, p.283-286].
Elaborarea şi aplicarea MEM permite imitarea şi analiza mai multor situaţii, ce se pot crea pe
pieţele de desfacere, asigurare tehnico-materială sau în interiorul structurilor întreprinderii.
Sarcinile practice ale modelării sunt analiza şi pronosticarea situaţiei economice în cadrul
întreprinderii şi în exteriorul ei; analiza şi pronosticarea pieţelor de desfacere şi a pieţelor de
aprovizionare tehnico-materială; pregătirea deciziilor de plan privind activitatea întreprinderii. Însă
modelarea economico-matematică mai rămâne deocamdată nu cel mai important instrument în
sistemul de producţie şi gestiune, ci unul auxiliar.
În efectuarea activităţii administrative un rol important îl are informaţia. În practica asigurării
informaţionale se întrebuinţează două noţiuni: datele şi informaţia. Datele constituie cunoştinţele
privind starea obiectului (întreprinderii, maşinii, omului, economiei, pământului etc.), care
înregistrează în aceeaşi măsură starea sistemelor mari şi a părţilor lor elementare. Informaţia
constituie datele obţinute în procesul de prelucrare a datelor.
Cercetările marketing şi privind conjunctura pieţei, bazate pe colectarea şi prelucrarea informaţiei,
îi permit întreprinderii să-şi găsească locul pe piaţă. În baza informaţiei despre conjunctura pieţei
întreprinderea îşi formulează politica în domeniul stabilirii preţurilor şi al sortimentului de produse.
Informaţia tehnică îi ajută să-şi orienteze la timp potenţialul ştiinţific, resursele financiare şi de
muncă spre fabricarea unor produse de perspectivă. Se formează o nouă mentalitate, conform
căreia deciziile se adoptă numai după analiza multilaterală a resurselor informaţionale.

Concluzii
9. Sistemul de dirijare a producţiei reprezintă un mecanism unic, fiecare element al căruia
îndeplineşte funcţia atribuită lu, în interacţionând cu funcţiile altor elemente. Dirijarea (administrarea)
este sistemul de mijloace şi modalităţi creat pentru elaborarea deciziilor administrative şi organizarea
executării lor.
10. Mecanismul de dirijare include următoarele componente: principiile şi sarcinile dirijării;
structura organizatorică a organelor de conducere şi a personalului, metodele şi restricţiile; informaţia
şi mijloacele tehnice de prelucrare a informaţiei.
11. Se disting următoarele principii de organizare a gestiunii întreprinderii: funcţional, cantitativ,
spaţial şi temporal. În baza lor se întocmesc şi celelalte principii concrete de dirijare atât generale, cât
şi particulare: compatibilitatea obiectivelor şi concentrarea; funcţionarea neîntreruptă şi siguranţa
sistemului; modul planificat, proporţionalitatea şi dinamismul gestiunii; distribuirea democratică a
drepturilor, obligaţiilor şi responsabilităţii; caracterul ştiinţific şi fundamentarea deciziilor adoptate;
eficienţa gestiunii; compatibilitatea intereselor personale, colective şi de stat în procesul de
administrare.
12. Esenţa administrării constă în colectarea, prelucrarea, păstrarea şi eliberarea informaţiei sub
formă de programe, planuri, dispoziţii, normative, sarcini în care se conţine informaţia detaliată cu
privire la drepturile şi obligaţiile executanţilor, sarcinile lor, restricţiile necesare de ordin economic,
tehnic şi social. Sunt cunoscute următoarele structuri organizatorice de dirijare a întreprinderii: liniară,
liniară-centralizată, funcţională, de matriţă (pe produse) şi mixtă..
13. Caracteristica procesului de producţie şi rezultatele lui în perioadele stabilite se determină cu
ajutorul instrumentariului respectiv: normelor şi normativelor; indicatorilor (parametrilor) cantitativi;
modelelor şi modelării; informaţiei; calculelor numerice (planificate). Instrumentariul capătă forţă de
acţiune administrativă în baza planificării şi controlului asupra executării caracteristicilor stabilite în
plan.
14. Baza normativă a întreprinderii include în sine o mulţime de diverse norme şi normative,
reglementarea şi sistematizarea cărora se face prin utilizarea unor metode unice de normare şi grupare

284
conform anumitelor criterii. Cu ajutorul normelor se reglementează utilizarea de către personal a
tuturor tipurilor de resurse ale întreprinderii.
15. În practica planificării se utilizează 4 categorii principale de indicatori: naturali, sociali de
muncă, valorici şi micşti. După destinaţia conţinutului lor funcţional indicatorii se divizează în
valorici, de plan şi analitici de calcul.
16. În activitatea economică se aplică pe scară largă metode economico-matematice pentru
fundamentarea deciziilor administrative. Modelarea accelerează pregătirea deciziilor şi contribuie la
evitarea erorilor în activitatea întreprinderii. Sarcinile practice ale modelării sunt: analiza şi
pronosticarea situaţiei economice în cadrul întreprinderii şi în afara ei; analiza şi pronosticarea pieţelor
de desfacere şi a pieţelor de aprovizionare tehnico-materială; pregătirea deciziilor de plan privind
activitatea întreprinderii.
17. Un element important al mecanismului economic îl constituie informaţia, ce permite alegerea
strategiei de dirijare a întreprinderii: orientarea spre anumite grupuri de consumatori şi indicatori
economici ai întreprinderii însăşi, spre pieţele potenţiale de desfacere a producţiei etc.
.
Subiecte de autoevaluare
1. Faceţi caracteristica succintă a mecanismului de dirijare a întreprinderii.
2. Expuneţi principiile de bază şi principalele funcţii ce ţin de administraţia
întreprinderii industriale.
3. Din ce se compune instrumentariul mecanismului de dirijare a întreprinderii?
4. Care e rolul normelor şi normativelor în activitatea de producţie a întreprinderii?
5. Explicaţi locul şi rolul indicatorilor în sistemul de dirijare a întreprinderii.
6. Care sunt sarcinile principale ale modelării proceselor de producţie la întreprindere?
7. Ce rol îndeplineşte informaţia în sistemul de dirijare a întreprinderii?

Bibliografie
22. Legea Republicii Moldova cu privire la întreprinderi şi antreprenoriat № 845-XII
din 03.01.1992. Monitorul oficial № 2/33 din 28.02.1994.
23. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-
М, 1998. – 416 с.
24. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля,
проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
25. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. –
480с.
26. N.Ciornâi , I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Chişinău, 2003. –311 p.
27. Roşca P. Economia generală. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.
28. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник Республики
Молдова, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 525 p.
29. Jaba O., Niţă V. Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii
“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
30. Bob Constantin (coordonator), Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. Economia
întreprinderii. Editura ASE, Bucureşti, 1997. – 296 p.
31. Бусыгин А.В. – Предпринимательство. Основной курс. Учебное пособие. М.:
ИНФРА-М, 1998. –608 с

285
 Capitolul 15
ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A
ÎNTREPRINDERII
1. Formele diviziunii internaţionale a muncii.
2. Liberalizarea activităţii economice externe a întreprinderii.
3. Colaborarea internaţională a întreprinderilor.
4. Organele administrative şi reglementarea de stat a activităţii economice externe.
5. Indicatorii eficienţei activităţii economice externe a întreprinderilor.

15.1. Formele diviziunii internaţionale a muncii

Diviziunea muncii între ţări ca rezultat al evoluţiei diviziunii sociale a muncii este condiţionată de
mai mulţi factori printre care: bogăţiile naturale, aşezarea geografică, condiţiile climaterice,
tradiţiile istorice de producţie, volumul resurselor de muncă etc.
Diviziunea internaţională a muncii poate fi definită ca cel mai înalt grad al evoluţiei diviziunii
sociale teritoriale a muncii între ţări într-un anumit coraport cantitativ şi calitativ, ce se manifestă în
schimbul de mărfuri, servicii şi alte rezultate ale activităţii social-tile.
Diviziunea internaţională contemporană a muncii s-a format în procesul dezvoltării forţelor de
producţie, ce a avut loc de-a lungul secolelor sub acţiunea progresului tehnico-ştiinţific, şi a creat
premise obiective pentru interacţiunea şi interdependenţa dintre economiile naţionale, adică pentru
internaţionalizarea activităţii economice, forma de manifestare a căreia este integrarea economică
internaţională.
Una dintre trăsăturile caracterictice ale economiei actuale este dependenţa ei de participarea la
schimbul economic internaţional, tranzacţiile internaţionale, deşi factorii dezvoltării interne
continuă să rămână a fi decisivi. Factorii externi, ce se transmit prin intermediul sistemului de
relaţii economice internaţionale, sunt numeroşi, complecşi şi contradictorii. În cea mai mare parte
ei constituie temelia bogăţiei şi dezvoltării unor firme şi ţări, dar şi a sărăciei, retrogradării
economice a unor mari regiuni ale lumii.
Dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale şi aprofundarea interacţiunii economice se
manifestă prin diverse fenomene cantitative şi calitative în economia mondială. Formarea
economiei internaţionale constituie rezultatul unui lung proces al diviziunii muncii şi schimbului
economic nu numai la micro- şi macronivelul economiilor naţionale, ci şi la nivel internaţional,
regional şi universal.
Relaţiile economice internaţionale (REI) constituie o sferă de activitate aparte, bazată pe
diviziunea internaţională a muncii. Ele îşi găsesc expresie practică în schimbul comercial dintre
ţări, reprezentate de întreprinderile, firmele, organizaţiile lor, în comerţul internaţional cu produse,
mărfuri, servicii, în relaţiile tehnico-ştiinţifice, de producţie, investiţionale, financiar-valutare şi
creditare, informaţionale şi circulaţia internaţională a forţei de muncă [7, p.21].
Formarea şi dezvoltarea REI sunt determinate de intensificarea interacţiunii şi interdependenţei
economiilor din diverse ţări. Aprofundarea şi dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii, adică
şi a REI, depinde de factorii naturali (de mediu, geografici, demografici etc.) şi însuşiţi (de
producţie, tehnologici), precum şi de condiţiile sociale, naţionale, etnice, politice şi moral-juridice.
Aprofundarea relaţiilor economice internaţionale este confirmată şi de ritmul deosebit de înalt de
dezvoltare a comerţului exterior, neîntâlnit în ultimii mai mult de o sută de ani, perioadă în care a
avut loc cea mai intensă diviziune internaţională a muncii, universală în esenţa sa. Conform datelor
publicate de unii autori, în mai puţin de 100 de ani, din 1830 până în 1913, volumul comerţului
mondial a crescut de 20 ori, deşi în trei secole precedente acesta a sporit doar de trei ori. Conform
estimărilor orientative, comerţul mondial în anul 1997 a atins 10,8 trilioane dolari S.U.A. [7, p.21 şi
86].

286
 Diviziunea internaţională a muncii are două forme: specializarea internaţională şi şi cooperarea, -
condiţionate de unitatea dialectică a două procese de producţie – divizarea şi unificarea acesteia.
Specializarea internaţională a producţiei înseamnă concentrarea produselor omogene în baza
diferenţierii producţiei naţionale şi a fabricării unor produse omogene depăşind consumul intern
pentru intensificarea schimbului internaţional.
Formele principale de manifestare a specializării internaţionale sunt: specializarea pe obiecte –
fabricarea produselor finite; specializarea pe detalii – producerea unor părţi, componente ale
produselor; specializarea tehnologică – efectuarea unor operaţii sau executarea unor procese
tehnologice.
Cooperarea internaţională de producţie este coordonarea activităţii unor întreprinderi din diferite
ţări în scopul sporirii bunurilor materiale prin ridicarea nivelului de productivitate a muncii.
Formele cooperării internaţionale sunt variate: transmiterea (vânzarea, cumpărarea) licenţelor
pentru utilizarea proprietăţii industriale şi intelectuale; vânzarea accesoriilor; transmiterea unor linii
tehnologice complete sau a diverselor utilaje împreună cu tehnologiile respective în bază de
leasing; cooperarea de producţie în comun; efectuarea în comun a cercetărilor ştiinţifice şi
lucrărilor de proiectare-construcţie; antrepriza prin cooperare; crearea întreprinderilor mixte etc.
Cooperarea internaţională de producţie este la momentul actual fundamentul integrării economice
internaţionale, contribuie la accelerarea progresului tehnico-ştiinţific şi restructurarea calitativă a
conţinutului activităţii antreprenoriale în comun.
Diviziunea internaţională a muncii, precum şi formele de manifestare a acesteia sunt determinate de
condiţiile social-economice şi politice; ultimele formează mecanismul de dirijare a activităţii
economice externe (AEE) pentru promovarea politicii protecţioniste şi liberale a statului.
Protecţionismul rezidă în apărarea producătorilor autohtoni contra concurenţei străine prin
interzicerea sau limitarea strictă a importului de mărfuri din alte ţări. Această politică a apărut în
Anglia concomitent cu începutul dezvoltării marii industrii constructoare de maşini. Până la
mijlocul secolului XIX ţările europene au fost adepte ale politicii protecţioniste; piaţa americană s-
a dezvoltat de asemenea apărată de tarifele protecţioniste. La mijlocul secolului XIX Anglia a
chemat toate ţările să renunţe la politica protecţionistă, făcând trimitere la ideile lui A. Smit şi D.
Ricardo cu privire la priorităţile comerţului mondial liber şi diviziunea internaţională a muncii.
Devenind,de fapt, ţară monopolistă în comerţul industrial mondial, Anglia era pregătită să-şi
deschidă pieţele, sperând că alte ţări vor întreprinde măsuri similare. Renunţarea la politica
protecţionistă înseamnă liberalizarea AEE.
Liberalizarea relaţiilor economice internaţionale constituie una dintre trăsăturile caracteristice ale
dezvoltării lumii contemporane. Procesele de liberalizare au un caracter contradictoriu, deoarece
ating interesele economice ale tuturor statelor. Toate ţările, atunci când intră în sistemul relaţiilor
economice mondiale, aplică politica protecţionistă şi de liberalizare a comerţului.

15.2. Liberalizarea activităţii economice externe

în Republica Moldova
Tranziţia la economia de piaţă în Republica Moldova a condiţionat deschiderea ei către lume,
inclusiv anularea restricţiilor în domeniul activităţii economice externe. Obiectivele principale ale
reformei sunt:
- anularea monopolului statului asupra comerţului exterior şi trecerea la metode economice de
reglementare;
- asigurarea convertibilităţii treptate a leului moldovenesc;
- apropierea structurii preţurilor interne de cea a preţurilor mondiale, reducerea consecventă a
cotelor tarifare la export, introducerea tarifului la import;
- susţinerea exporturilor şi extinderea pieţelor de desfacere a producţiei autohtone.

287
Liberalizarea activităţii economice externe s-a afirmat drept o componentă a tranziţiei la economia
de piaţă. Concomitent, ea constituie una dintre modalităţile cele mai importante de stimulare a
competitivităţii producţiei autohtone şi ieşirii ei pe piaţa mondială.
Relaţiile economice externe ale întreprinderii reprezintă activitatea antreprenorială ce rezidă în
schimbul de mărfuri, servicii şi fluxuri de resurse materiale şi financiare cu partenerii străini.
Cea mai răspândită formă a activităţii economice externe, practicată de firme, este comerţul
exterior, ce include atât vânzarea propriilor mărfuri şi servicii în alte ţări, cât şi achiziţionarea pe
pieţele străine a diferitelor mijloace de producţie, tehnologiilor avansate şi resurselor materiale
necesare pentru asigurarea proceselor de producţie. În afară de comerţul exterior, activitatea
economică externă a firmelor presupune diverse forme de colaborare şi interacţiune cu partenerii
străini [3, p.338].
Subiectele relaţiilor economice externe sunt agenţii economici ai diverselor ţări, care se ocupă de
schimbul de mărfuri cu firmele străine, formând fluxuri economice internaţionale în baza
acordurilor bilaterale de diverse tipuri.
În prezent fiecare întreprindere are acces la efectuarea operaţiunilor de export-import. Orientarea
multor întreprinderi spre piaţa externă este condiţionată de mai mulţi factori, principalii fiind
extinderea pieţei de desfacere a produselor şi obţinerea diverselor avantaje în scopul de a ridica
gradul de eficienţă a activităţii economice externe.
Întreprinderea poate exporta producţia proprie în mod direct sau indirect. Organizarea directă a
exportului reprezintă ieşirea directă a firmei cu producţia sa pe piaţa externă. În acest scop firma îşi
poate deschide o reprezentanţă specială în altă ţară, în sarcina căreia se va pune realizarea
produselor firmei. Întreprinderile pot deschide în alte ţări şi filiale, ce funcţionează în conformitate
cu legislaţia ţărilor de rezidenţă, iar activitatea lor comercială este supusă impozitelor şi taxelor
locale. Exportul direct poate fi organizat şi prin intermediul unor firme specializate cu rezidenţa în
străinătate.
Organizarea indirectă a exportului se efectuează cu ajutorul unor intermediari specializaţi, care îşi
asumă obligaţia de a organiza exportul şi a realiza marfa pe pieţele străine fără participarea
nemijlocită a producătorilor.
Specialiştii încadraţi în această activitate economică externă trebuie să studieze atent schema de
organizare a acestei activităţi la întreprinderile avansate, deoarece orice activitate economică
externă se poate efectua în baza experienţei acumulate, a cunoaşterii pieţei externe şi
comportamentului consumatorilor de pe pieţele străine.
Extinderea relaţiilor economice externe ale întreprinderilor oferă posibilitatea nu numai de a realiza
producţia proprie pe pieţele străine, ci şi de a procura pe aceste pieţe mijloace de producţie, materie
primă şi alte materiale necesare în condiţii avantajoase.

15.3. Colaborarea internaţională a întreprinderilor

Colaborarea constituie o formă importantă de dezvoltare a relaţiilor economice externe între
întreprinderi. Aceasta e o modalitate de îmbinare a diverselor resurse a doi sau mai multor agenţi
economici din ţări diferite pentru realizarea obiectivelor propuse. La baza colaborării internaţionale
trebuie să fie pusă egalitatea în drepturi a partenerilor şi avantajul reciproc.
Colaborarea internaţională între agenţii economici se poate realiza în diverse forme şi domenii
printre care: colaborarea în sfera organizării producţiei diferitelor mărfuri şi prestării de servicii;
colaborarea pentru comercializarea produselor finite; colaborarea financiară; colaborarea
ecologică etc. [3, p.342].
Forma principală de colaborare internaţională este cea de producţie. Ea poate fi variată, începând
cu colaborarea în domeniul elaborării şi aplicării noilor tehnologii la construcţia unor obiecte de
mari proporţii şi terminând cu organizarea întreprinderilor mixte.

288
Se ştie că majoritatea întreprinderilor din ţările în curs de dezvoltare cu economie tranzitorie sunt
dotate cu utilaje uzate moral, ce nu pot asigura competitivitatea necesară a produselor lor finite.
Datorită colaborării dintre întreprinderile acestor ţări cu firme din ţările dezvoltate poate fi
încetăţenită o asemenea formă de colaborare prin care firmele străine asigură reutilarea tehnică a
unităţilor de producţie şi organizarea în comun a fabricării şi realizării produselor finite.
O altă direcţie importantă a colaborării internaţionale în sfera producţiei este atragerea şi
implementarea de către întreprinderile din ţările în curs de dezvoltare şi ţările cu economie
tranzitorie a tehnologiilor avansate. Astăzi se consideră că tehnologia este unul dintre factorii cei
mai importanţi pentru creşterea economică.
Experienţa numeroaselor firme străine demonstrează că activitatea economică a agenţilor
economici este determinată nu numai de cei trei factori clasici – capitalul, resursele umane şi
naturale, ci şi de modul de organizare şi gestiune a firmei, de capacităţile echipei manageriale, care
la momentul actual, de asemenea, este considerată drept factor de producţie. Firmele din ţările
dezvoltate au acumulat în această privinţă o bogată experienţă. De aceea colaborarea dintre firmele
din diverse ţări se bazează pe transmiterea de către firmele din ţările dezvoltate a experienţei lor
manageriale şi organizatorice avansate, ce reprezintă, de fapt, efectuarea unor transformări
organizatorice progresiste ce nu necesită alocaţii substanţiale de capital şi care în acelaşi timp
asigură ridicarea gradului de productivitate a muncii şi competitivitate a produselor [3, p.344-345].
Colaborarea internaţională de producţie poate include şi aprovizionarea de către firmele din ţările
dezvoltate a întreprinderilor din ţările în curs de dezvoltare cu materie primă calitativă, organizarea
desfacerii produselor finite din această materie primă pe pieţele internaţionale. Totodată, avantajul
e reciproc. Întreprinderile locale au posibilitatea de a-şi ridica gradul de competitivitate a
producţiei, de a ieşi mai repede pe arena internaţională pentru a-şi asigura creşterea veniturilor. La
rândul lor, firmele străine sunt interesate în colaborarea cu întreprinderile locale pentru a evita
diverse obstacole comerciale, existente în diferite ţări, precum şi pentru a-şi extinde piaţa de
desfacere a propriilor produse şi a produselor fabricate în comun cu întreprinderile locale.
Colaborarea economică a întreprinderilor din ţări diferite poate fi organizată în bază de leasing şi
franceaising. O nouă formă contemporană de colaborare internaţională între firmele din diverse ţări
este alianţa strategică, care şi-a găsit o largă dezvoltare în domeniile industriale cu tehnologii
avansate de importanţă strategică, şi anume: industria constructoare de maşini, telecomunicaţii,
electronică etc. În condiţiile de globalizare a economiei mondiale alianţele strategice se vor extinde
tot mai mult [vezi 3, p.346-347].
Alianţele strategice internaţionale au o serie de avantaje pentru membrii ei printre care:
colaborarea în cadrul activităţii de studiere şi organizare a producţiei şi reducere a cheltuielilor;
cercetarea şi crearea în comun a tehnologiilor avansate; extinderea pieţelor de desfacere a
producţiei; depăşirea restricţiilor vamale, impuse în diverse state; cucerirea poziţiei monopoliste
la realizarea producţiei etc.

15.4. Organizarea dirijării şi reglementării de stat

a activităţii economice externe
Pentru a ieşi pe piaţa externă, întreprinderea trebuie să cunoască întreprinderile pe care poate conta
la primele, cele mai dificile etape.
Structura actuală a organelor de dirijare a activităţii economice externe reflectă transformările ce au
avut loc ca rezultat al liberalizării economiei şi elaborării noii politici economice externe a ţării.
Conform Constituţiei Republicii Moldova (articolul 129), Parlamentul aprobă direcţiile principale
ale activităţii economice externe, principiile de utilizare a împrumuturilor şi creditelor străine, iar
Guvernul asigură promovarea intereselor naţionale în sfera activităţii economice internaţionale şi a
politicii comerţului liber sau politicii protecţioniste, în funcţie de interesele naţionale respective.

289
 Organizaţiile ce contribuie la înviorarea activităţii economice externe. Organizaţiile
responsabile pentru activitatea economică externă a republicii se pot întruni în uniuni, asociaţii ale
colaborării în afaceri, pe principii teritoriale sau alte principii, în scopul ridicării gradului de eficienţă a
operaţiunilor de export-import, evitării concurenţei neloiale, dezvoltării şi consolidării relaţiilor
economice externe.
Un rol deosebit în această privinţă îl are Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova ce
întruneşte antreprenori cu diverse forme de proprietate, diverse asociaţii şi fonduri. Camera de Comerţ
şi Industrie susţine progresul în colaborarea de afaceri cu partenerii străini: reprezintă interesele
membrilor săi în cadrul diverselor organizaţii internaţionale, efectuează expertize, organizează
expoziţii, apără drepturile antreprenorilor cu susţinerea arbitrajului internaţional, creează un sistem
informaţional unic, completează registrul nestatal al întreprinderilor şi îndeplineşte multe alte funcţii.
Toţi agenţii economici din republică, ce funcţionează în sfera producţiei şi circulaţiei mărfurilor,
pot efectua de sine stătător operaţiuni economice externe. În acest scop pot crea subdiviziuni
specializate în structura întreprinderilor cu drepturi de persoană juridică sau firme independente.
Mecanismul de reglementare a activităţii economice externe este elaborat la nivel legislativ
aplicabil la comerţul exterior. În conformitate cu legislaţia în vigoare sunt prevăzute metode tarifar-
vamale şi netarifare pentru reglementarea de stat a activităţii economice externe.
Metodele tarifar-vamale se utilizează pentru reglementarea operaţiunilor de import în scopul
protejării pieţei interne şi stimulării transformărilor structurale în economia ţării. Tariful vamal
constituie o taxă sistematizată care cuprinde taxele vamale pentru mărfurile importate în ţară şi
exportate peste hotarele ei. Acesta este unul dintre cele mai vechi şi mai eficiente instrumente ale
reglementării activităţii economice externe şi în ansamblu are următoarele funcţii:
 fiscală, adică, asigură completarea părţii de venit a bugetului;
 de protecţie, adică, apără economia naţională de concurenţa excesivă;
 reglatoare, adică, influenţează asupra formării structurii de producţie, stimulând dezvoltarea
unor ramuri şi frânând dezvoltarea altora.
Tariful vamal este diferenţiat în corespundere cu Nomenclatorul mărfurilor ce ţine de activitatea
economică externă, temelia căruia o constituie sistemul armonizat de descriere şi codificare a
mărfurilor – Nomenclatorul statistic internaţional al mărfurilor.
Conform Codului vamal al Republicii Moldova, mărfurile şi serviciile importate sunt impozitate cu
20% taxă pe valoarea adăugată; multe mărfuri exportate şi importate sunt impuse cu accize în
valoare de 10-25%, majoritatea lor sunt impuse şi cu taxe vamale în mărime de 5-10-15% din
costul lor (3, p.57-159). Desenul 15.1 ilustrează diverse instrumente şi măsuri de reglementare de
stat a comerţului exterior.

Instrumente şi măsuri de reglementare de stat a comerţului

exterior

Tarifele vamale Bariere pentru Măsuri

limitarea volumului protecţioniste:
ограничению 1. Măsuri bugetare
(subvenţii directe
Tarifele vamale la importul Bariere pentru sau indirecte);
(exportul) mărfurilor: limitarea indirectă a 2. Măsuri fiscale
a) de tip fiscal; imprtului (privilegii fiscale);
б) de tip protecţionis; 3. Măsuri financiar-
в) contractuale. bancare (credite
Măsuri vamale şi
pentru export,
administrative acordarea şi
garantarea
Legile vamale şi Participarea creditelor pentru
export);
reglementarea statului la 4. Măsuri valutare
vamală activitatea (cursul valutei
comercială naţionale etc.)
Tarifele vamale Standardele
tehnice

290
Des.15.1. Principalele instrumente şi măsuri de reglementare de stat a comerţului exterior.

Tariful vamal constituie o taxă sistematizată alcătuită din taxele vamale cu care sunt impuse
mărfurile importate în ţară şi exportate peste hotarele ei, deşi GATT, iar ulterior OMC au înaintat
sarcina de a reduce la maximum asemenea măsuri şi a se trece la reglementarea comerţului exterior
numai prin măsuri tarifare. Restricţiile netarifare ce se aplică în Republica Moldova sunt expuse în
desenul 15.2.

Reglementarea netarifară

Monopolul
Controlul la statului asupra
Controlul exportului
Controlul
cantitativ – export calităţii
şi/sau
limitarea importului
exportului şi
importului

Interdicţii şi restricţii la export şi/sau import

pentru asigurarea securitatea naţională

Des.15.2. Metodele netarifare de reglementare [2, p.374].

Metodele netarifare de reglementare presupun prezentarea licenţelor – a unor autorizaţii speciale

pentru importul şi exportul unei serii de mărfuri. Licenţele pot fi de o singură dată sau generale.
Ultimele se întocmesc pe termen de un an calendaristic.
Controlul cantitativ este controlul la exportul sau importul mărfii în volum maximal sau valoare
(cotă) stabilită. Cotarea (stabilirea cotei) se aplică pe scară largă şi corespunde regulilor comerţului
mondial stabilite de GATT/OMC. De exemplu, comerţul cu textile şi îmbrăcăminte este supus
reglementării cantitative în bază multilaterală. Distribuţia cotelor se face prin intermediul
concursurilor şi licitaţiilor, ce permit menţinerea concurenţei între participanţii la activitatea
economică externă.
Monopolul statului se stabileşte asupra comerţului cu produse ce necesită autorizaţie specială:
armament, muniţii, mărfuri cu destinaţie dublă (combustibil pentru rachete, utilaj Röentgen,
otrăvuri, mijloace narcotice etc.).
Controlul asupra calităţii mărfurilor: mărfurile importate pe teritoriul ţării trebuie să corespundă
cerinţelor tehnice, farmacologice, sanitare, veterinare, fitosanitare şi ecologice ale Republicii
Moldova. Pentru o serie de mărfuri, conform legislaţiei în vigoare cu privire la protecţia
consumatorului, s-a introdus specificarea obligatorie a mărfurilor şi serviciilor, de calitatea cărora
depinde sănătatea şi viaţa omului, starea mediului ambiant.

291
Interdicţiile şi restricţiile la export sau/şi import pot fi introduse ca măsuri de protecţie, adică
deviind de la principiul comerţului liber, spre a evita cataclismele economice. Ele se introduc în
cazurile în care creşterea bruscă a importurilor pune în pericol producţia naţională a anumitelor
mărfuri.
Structura organelor şi mecanismelor de dirijare a activităţii economice externe permite
întreprinderii de a-şi estima posibilităţile la ieşirea pe piaţa externă. Însă pentru a întreprinde paşi
reali, este necesară efectuarea unei activităţi marketing ample, trebuie determinate priorităţile
concurenţiale proprii, apreciate posibilităţile de atragere a investitorilor străini, de amplasare a
unităţilor de producţie în zone ofshor, întocmit studiul de fezabilitate a proiectului.
În scopul de a perfecţiona mecanismul reglementării de stat a comerţului exterior în ultimii ani în
republică au fost întreprinse măsuri pentru crearea cadrului legislativ adecvat în domeniul
promovării mărfurilor autohtone pe piaţa externă. Astfel, către finele anului 2002 Republica
Moldova a semnat [3, p.7-20]: а) 25 acorduri bilaterale cu privire la colaborarea comercial-
economică, scopul cărora îl constituie extinderea şi dezvoltarea comerţului în condiţii reciproc
avantajoase; b) 11 acorduri cu privire la comerţul liber; c) 30 acorduri bilaterale cu privire la
promovarea şi susţinerea reciprocă a investiţiilor pentru dezvoltarea comerţului internaţional.
Astfel, la 29 noiembrie 1994 Republica Moldova a semnat tratatul de colaborare şi cooperare cu
Uniunea Europeană, ce stabileşte atât principiile de bază, cât şi particularităţile specifice, care
determină relaţiile reciproce dintre ţara noastră şi ţările-membre ale Uniunii Europene pentru viitor.
Totodată, comerţul exterior în Republica Moldova se reglementează printr-o serie de acte
legislative şi normative, printre care: Legea “Cu privire la reglementarea de stat a activităţii
economice externe” (nr. 1031-XIV din 08.06.2000); Legea cu privire la Bugetul de stat anual;
Legea cu privire la tarifele vamale (nr. 031-XIII din 20.11.1997); Codul vamal al Republicii
Moldova (nr.1149 din 20.06.2000); Legea cu privire la licenţierea unor tipuri de activitate (nr. 451-
XV din 30.07.2001) şi alte acte legislative şi normative (vezi 3, p.42-43).

Indicatorii eficienţei activităţii economice externe a întreprinderilor

Activitatea economică externă a întreprinderilor contribuie atât la extinderea pieţelor de desfacere a
mărfurilor şi serviciilor, cât şi la amplificarea activităţii economice în ansamblu. La estimarea
eficienţei relaţiilor economice externe efectele obţinute pot fi clasificate în funcţie de natura
transmiterii lor: directe, ce exercită un impact nemijlocit asupra veniturilor obţinute de la comerţul
exterior; indirecte, care acţionează asupra altor tipuri de activitate la micro- şi macronivel atât
asupra celor ce sunt legate prin acţiuni economice respective, cât şi asupra economiei naţionale în
ansamblu.
Indicatorii activităţii economice externe a întreprinderilor se atribuie la sistemul de indicatori
generali ai întregii activităţi economice. Pentru evaluarea rezultatelor activităţii economice externe
a întreprinderilor, literatura de specialitate recomandă calculul diverşilor indicatori: volumul fizic al
fiecărui tip de producţie exportată; ponderea tuturor tipurilor de produse exportate în volumul
total al producţiei; indicatorii respectivi la import – dinamica modificării volumului de materie
primă şi materiale din import şi ponderea lor în volumul total al consumului între perioada
curentă şi cea de bază; gradul de acoperire a importului de către export; cursul de
recuperabilitate al exportului şi alţi indicatori [vezi 3, p.348-353].
De exemplu, volumul fizic al fiecărui tip de producţie exportată - qie şi ponderea lui în volumul
total al producţiei (sau serviciilor prestate) – Uie se calculează după formula:
Uie = qie ,
qi
unde: qie – volumul producţie exportate i ; qI – volumul total al producţiei I lansate de firmă într-o
anumită perioadă de timp. Indicatorul qie poate fi calculat în expresie naturală (fizică) şi valorică.

292
 Pentru a urmări tendinţele de modificare a indicatorului respectiv se poate calcula indicele de
modificare a exportului. În cazul dat se folosesc indici individuali, care reflectă modificările
survenite în producţie între cele două perioade şi se calculează aceşti indici ca valori relative,
raportate la perioade diferite (perioada curentă şi cea de bază).
Având în vedere că decontările între firmele din diferite ţări pentru tranzacţiile export-import se
efectuează în una din valutele liber convertibile, trebuie comparată valoarea totală a exporturilor
firmei - P cu valoarea tuturor tipurilor de import - C (în aceeaşi valută liber convertibilă).
e e
t
r

Pentru aceasta trebuie determinat gradul de acoperire a importului de către export - U es :

e
U es = p r ,
s
Ct
Dacă valoarea exportului e mai mică decât valoarea importului, firma va fi nevoită să cumpere
valută liber convertibilă pentru efectuarea decontărilor respective.
Pentru evaluarea eficienţei activităţii de export se poate calcula cursul de recuperabilitate al
exportului – СR. Acest indicator se calculeată ca coraportul dintrel preţul intern complet (în valută
naţională) p ie al unităţii produsului exportat şi preţul de export în valută liber convertibilă (euro,
dolarul S.U.A.) - p conv :
ie

CR = p ie
,
conv
pie

Toate tranzacţiile export-import urmăresc un singur scop – de a contribui asigurarea creşterii

economice a întreprinderilor şi ridicarea gradului de eficienţă a activităţii lor, ceea ce în final asigură
echilibrul comerţului exterior şi al balanţei de plăţi a ţării în ansamblu.
Creşterea eficienţei economice a comerţului exterior se află sub impactul unor factori economici
şi tehnici, ce caracterizează în ansamblu economia naţională, activitatea agenţilor economici, precum
şi condiţiile de realizare a mărfurilor pe piaţa externă. Republica Moldova în acest domeniu se
confruntă cu o serie de probleme, deoarece modificările de ordin structural, ce se observă la export şi
import în ultimii ani, sunt negative.
În primul rând, trebuie efectuate modificări esenţiale în structura exportului şi importului în
sensul reducerii cotei materiei prime primare şi majorării cotei produselor în urma prelucrării ei. De
asemenea, trebuie înviorat exportul în baza serviciilor turistice, de transport şi a altor servicii.
Un alt factor al creşterii eficienţei relaţiilor externe este orientarea geografică în spaţiul
economic al Europei şi lumii în scopul asigurării unui grad înalt de diversificare geografică a pieţelor
de desfacere şi a surselor alternative de satisfacere a consumatorilor din republică. Bunăoară, odată cu
extinderea relaţiilor economice cu ţările din C.S.I., importul materiei prime, materialelor şi resurselor
energetice din Rusia, este necesar să fie găsite şi alte pieţe alternative. Unele dintre acestea pot fi ţările
din Orientul Apropiat, precum şi integrarea comerţului exterior al republicii în comerţul ţărilor
europene şi ţărilor de pe alte continente.
În al treilea rând, în condiţiile economiei de piaţă un impact deosebit asupra eficienţei
comerţului exterior îl au factorii de calitate a producţiei şi productivitatea muncii. Sunt necesare
acţiuni suplimentare din partea tuturor agenţilor economici pentru îmbunătăţirea calităţii mărfurilor şi
ridicarea gradului lor de competitivitate pe piaţa externă.
În al patrulea rând, eficientizarea comerţului exterior în mare măsură este determinată de
perfecţionarea managementului în producţie şi realizarea mărfurilor pe piaţa externă.

Concluzii
1. Una dintre trăsăturile caracterictice ale economiei actuale este dependenţa ei de participarea
la schimbul economic internaţional, tranzacţiile internaţionale, deşi factorii dezvoltării interne
continuă să rămână a fi decisivi. Factorii externi, ce se transmit prin intermediul sistemului de relaţii
economice internaţionale, sunt numeroşi, complecşi şi contradictorii. În cea mai mare parte ei

293
constituie temelia bogăţiei şi dezvoltării unor firme şi ţări, dar şi a sărăciei, retrogradării economice a
unor mari regiuni ale lumii.
2. Liberalizarea relaţiilor economice internaţionale constituie una dintre trăsăturile
caracteristice ale dezvoltării lumii contemporane. Procesele de liberalizare au un caracter
contradictoriu, deoarece ating interesele economice ale tuturor statelor. Toate ţările, atunci când intră
în sistemul relaţiilor economice mondiale, aplică politica protecţionistă şi de liberalizare a comerţului.
Tranziţia la economia de piaţă în Republica Moldova a condiţionat deschiderea ei către lume, inclusiv
anularea restricţiilor în domeniul activităţii economice externe.
3. Colaborarea constituie o formă importantă de dezvoltare a relaţiilor economice externe între
întreprinderi. Aceasta e o modalitate de îmbinare a diverselor resurse a doi sau mai multor agenţi
economici din ţări diferite pentru realizarea obiectivelor propuse. La baza colaborării internaţionale
trebuie să fie pusă egalitatea în drepturi a partenerilor şi avantajul reciproc. Colaborarea internaţională
între agenţii economici se poate realiza în diverse forme şi domenii, printre care: colaborarea în sfera
organizării producţiei diferitelor mărfuri şi prestării de servicii; colaborarea pentru comercializarea
produselor finite; colaborarea financiară; colaborarea ecologică etc.
4. Mecanismul de reglementare a activităţii economice externe prevede metode tarifar-
vamale şi netarifare pentru reglementarea de stat a activităţii economice externe. Tariful vamal
constituie o taxă sistematizată alcătuită din taxele vamale cu care sunt impuse mărfurile importate în
ţară şi exportate peste hotarele ei. Metodele netarifare de reglementare sunt diverse măsuri de ordin
etnic şi administrativ, precum şi măsurile pentru protecţia sănătăţii oamenilor, ocrotirea naturii şi a
mediului ambiant, apărarea securităţii naţionale etc.
5. Comerţul exterior în Republica Moldova se reglementează printr-o serie de acte legislative şi
normative printre care: Legea “Cu privire la reglementarea de stat a activităţii economice externe” (nr.
1031-XIV din 08.06.2000); Legea cu privire la Bugetul de stat anual; Legea cu privire la tarifele
vamale (nr. 031-XIII din 20.11.1997); Codul vamal al Republicii Moldova (nr.1149 din 20.06.2000);
Legea cu privire la licenţierea unor tipuri de activitate (nr. 451-XV din 30.07.2001) şi alte acte
legislative şi normative.
6. Pentru evaluarea rezultatelor activităţii economice externe a întreprinderilor literatura de
specialitate recomandă calculul diverşilor indicatori: volumul fizic al fiecărui tip de producţie
exportată; ponderea tuturor tipurilor de produse exportate în volumul total al producţiei; indicatorii
respectivi la import – dinamica modificării volumului de materie primă şi materiale din import şi
ponderea lor în volumul total al consumului între perioada curentă şi cea de bază; gradul de
acoperire a importului de către export; cursul de recuperabilitate al exportului şi alţi indicatori.
Toate tranzacţiile export-import urmăresc un singur scop –contribuie la asigurarea creşterii economice
a întreprinderilor şi ridicarea gradului de eficienţă a activităţii lor, ceea ce în final asigură echilibrul
comerţului exterior şi al balanţei de plăţi a ţării în ansamblu.

Subiecte de autoevaluare
1. Caracterizaţi formele principale ale diviziunii internaţionale a muncii.
2. Descrieţi esenţa liberalizării activităţii comerciale externe.
3. Care sunt formele principale ale activităţii economice externe a firmelor?
4. Expuneţi metodica de calculare a principalilor indicatori ai activităţii economice externe a
întreprinderii.
5. Ce organe de dirijare a activităţii economice externe funcţionează în Republica Moldova şi care
sunt funcţiile lor?
6. Numiţi metodele şi instrumentele principale aplicabile la reglementarea de către stat a activităţii
economice externe?
7. Cu ajutorul căror indicatori se evaluează activitatea economică externă a întreprinderii?

Bibliografie
32. Legea Republicii Moldova “Cu privire la reglementarea de stat a activităţii
comerciale externe” (№1031-XIV от 08.06.2000).
33. Codul vamal al Republicii Moldova (№1149 din 20.06.2000).
34. N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. UTM, Chişinău, 2003. –311p.

294
35. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-
М, 1998. – 416 с.
36. Regimul de comerţ exterior al Republicii Moldova în anul 2002. Ministerul
Economiei. Chişinău. 2002. – 208p.
37. Даниелс Джон, Радеба Ли Х. Международный бизнес: внешняя среда и
деловые операции. Пер. с англ. – М.: .”Дело ЛТД”, 1994. – 784с.
38. Roşca P. Relaţii economice internaţionale. Manual. Chişinău, ULIM, 2002. – 280 p.
39. Roşca P. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.
40. Lazaari Costel ş. a. Teoria economică generală. Editura Economică, Bucureşti, 1993.
–252 p.
41. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Colectiv de autori. Coordonatori:
T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Chişinău, Pontos, 2002.- 344 p.
42. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник Республики
Молдова, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 525 p.
43. Бусыгин А.В. – Предпринимательство. Основной курс. Учебное пособие. М.:
ИНФРА-М, 1998. –608с
44. Guţu I.T. Republica Moldova: economia în tranziţie. Chişinău, 1998. –447 p.
45. Moldovanu D. Economia relaţiilor externe. Chişinău, 1999. – 240 p.
46. Railean V. Integrarea ţărilor est-europene în Uniunea Europeană: precepte pentru
Moldova. Chişinău, 2000. –130 p.

295
 Capitolul 16
RELAŢIILE ECONOMICE INTRAPRODUCŢIE
1. Sistemul de relaţii economice intraproducţie.
2. Organizarea relaţiilor contractuale în cadrul întreprinderii.
3. Mecanismul de distribuire a unei părţi din profitul întreprinderii între subdiviziunile ei.
4. Examinarea pretenţiilor in cadrul întreprinderii.

16.1. Sistemul de relaţii economice intraproducţie

Teoretic, la modul general, orice sistem reprezintă totalitatea elementelor interdependente
în interacţiune, funcţionarea cărora este asigurată de anumite organe administrative.
Elementele sistemului de relaţii economice intraproducţie sunt subsistemele: planificare, control,
responsabilitate economică, ce stabilesc relaţiile patrimoniale, de arendă, de producţie,
financiare dintre întreprindere şi subdiviziunile ei structurale şi între subdiviziunile însăşi –
principale, auxiliare, de deservire şi administrative. Obiectivul final al funcţionării sistemului
este obţinerea profitului prin fabricarea şi realizarea unor produse competitive cu grad înalt de
rentabilitate.
Subdiviziunile întreprinderii trebuie să aibă o relativă independenţă patrimonială,
organizatorică, economică şi financiară. E vorba anume de independenţa relativă, deoarece
subdiviziunile întreprinderii nu sunt personae juridice aparte, prin urmare, nu dispun de
conturi separate de decontări în băncile de stat şi comerciale şi nu pot încheia de sine stătător
contracte cu alte întreprinderi şi organizaţii.
Pentru organizarea relaţiilor economice intraproducţie, conform principiilor menţionate, la
întreprindere trebuie să fie create condiţiile respective. Independenţa patrimonială relativă a
subdiviziunilor de producţie ale întreprinderii se asigură prin repartizarea subdiviziunilor a
unei părţi a mijloacelor de producţie ale întreprinderii (preponderent fonduri fixe de producţie),
ce pot fi date subdiviziunii respective în arendă. Independenţa organizatorică relativă a
subdiviziunilor de producţie poate fi asigurată prin reducerea numărului de indicatori
planificaţi în mod centralizat şi utilizarea în subdiviziunile de producţie a unor elemente ale
economiei de piaţă. Independenţa financiară relativă a subdiviziunilor se efectuează prin
organizarea sistemului de decontări financiare la nivel intraproducţie. Pentru aceasta, în cadrul
sistemului de relaţii economice intraproducţie se formează o bancă autogestionară internă.
Toate decontările dintre întreprindere şi subdiviziunile ei şi între subdiviziunile însăşi pentru
resurse, produse, muncă şi servicii se fac prin intermediul cecurilor eliberate de această bancă.
Una dintre condiţiile principale în organizarea relaţiilor economice în intreriorul
întreprinderii, la fel ca şi acordarea independenţei relative subdiviziunilor ei, este crearea
infrastructurii de piaţă intraproducţie, adică formarea diverşilor subiecţi ai relaţiilor economice în
interiorul întreprinderii. Desenul 16.1.reflectă schema-model de organizare a infrastructurii
intraproducţie de piaţă.

296
 Întreprinderea

Administraţia întreprinderii

1 2 3 4 5 6 7 8

9 10 11

Note:
1. Direcţia progres tehnic;
2. Direcţia ATM şi realizare;
3. Direcţia patrimoniu;
4. Direcţia producţie;
5. Banca intraproducţie;
6. Direcţia economie (finanţe);
7. Contabilitatea;
8. Direcţia personal şi asistenţă socială;
9. Secţiile principale, auxiliare, de deservire;
10. Secţiile şi serviciile cu autogestiune totală (parţială);
11. Secţiile şi serviciile

Des. 16.1. Schema de organizare a infrastructurii

intraproducţie [vezi 3, p. 382].

16.2. Organizarea relaţiilor contractuale în cadrul întreprinderii

O condiţie importantă la crearea relaţiilor economice intraproducţie este organizarea relaţiilor
intraproducţie contractuale între întreprindere şi celelalte subdiviziuni ale ei, precum şi între
subdiviziunile însăşi. Sistemul acestor relaţii presupune încheierea contractelor intraproducţie de
arendă, furnizarea materiei prime şi materialelor, livrarea producţiei, executarea lucrărilor şi
prestărilor de servicii. În asemenea contracte se stipulează volumul şi nomenclatorul producţiei şi
resurselor tehnico-materiale, termenele de livrare, normele de consum, normativele, limitele,
preţurile de achitare în interiorul întreprinderii, obiecţiile şi mărimea sancţiunilor în cazul acestora.
Contractul de arendă conţine lista şi costurile patrimoniului, condiţiile de arendare şi sursele
plăţilor de arendă, mărimea cărora se stabileşte ţinându-se cont că efectuarea lor se face în urma
defalcărilor de amortizare realizate la nivelul subdiviziunilor.
Organizarea relaţiilor intraproducţie contractuale presupune nu numai încheierea diverselor
contracte, ci şi executarea obligaţiunilor contractuale şi achitări financiare reciproce, examinarea

297
 pretenţiilor economice privind îndeplinirea obligaţiunilor contractuale, compensarea cheltuielilor şi
pierderilor materiale.
În relaţiile intraproducţie contractuale este necesară o atitudine diferenţiată faţă de diversele
subdiviziuni ale întreprinderii. Toate subdiviziunile fără excepţie trebuie să se supună sistemului
dat, însă gradul acestei supuneri depinde de obligaţiunile lor funcţionale. În baza acestui criteriu,
care face posibilă planificarea unei părţi din profitul întreprinderii în urma realizării producţiei şi
formării în această bază a venitului global al subdiviziunii, toate subdiviziunile pot fi divizate în 3
categorii [3, p.383-384]:
- subdiviziunile care îşi formează profitul în urma realizării către întreprindere şi alte subdiviziuni a
producţiei lor, lucrărilor executate şi serviciile prestate la preţuri de achitare fixate în interiorul
întreprinderii şi îşi desfăşoară activitatea economică de producţie pe principii de
autorecuperabilitate completă şi autofinanţare parţială (toate secţiile principale, auxiliare şi de
deservire, subdiviziunile de aprovizionare tehnico-materială, direcţiile de gestionare a capitalului
acţionar şi a patrimoniului);
- subdiviziunile ce îşi desfăşoară activitatea în bază de autorecuperabilitate parţială, adică parţial
funcţionează în urma prestării diverselor servicii pentru alte subdiviziuni, iar parţial – din contul
devizului de cheltuieli general al întreprinderii pentru întreţinerea lor (secţiile tehnice, serviciile de
mecanizare şi metrologice etc.);
- subdiviziunile care îşi desfăşoară activitatea exclusiv din contul devizului de cheltuieli al
întreprinderii pentru întreţinerea lor (aparatul administrativ de gestiune al întreprinderii).

16.3. Mecanismul de distribuire a unei părţi din profitul

întreprinderii între subdiviziunile ei
Formarea sistemului de relaţii economice intraproducţie presupune utilizarea unor elemente ale
economiei de piaţă în cadrul subdiviziunilor structurale ale întreprinderii. Unul dintre elementele
principale îl constituie distribuirea unei părţi a profitului întreprinderii obţinut în urma realizării
producţiei între subdiviziunile ei de producţie şi formarea în această bază a venitului global al celor
din urmă.
Distribuirea profitului se efectuează conform normativelor ce fixează limitele economice ale
repartizării venitului între bugetul de stat, întreprindere şi colectivul de muncă, iar profitul rămas la
dispoziţia întreprinderii – între aceasta şi subdiviziunile ei, stabilindu-se, de asemenea, după
prevederile diverselor normative, în special conform normativelor de formare la nivelul
întreprinderii a fondurilor de acumulare, consum şi a fondului de rezervă.
Între subdiviziuni poate fi distribuită doar partea din profit ce rămâne după achitarea întreprinderii
cu bugetul de stat, băncile de stat şi comerciale, alţi creditori, plata dividendelor şi formarea
fondurilor la nivelul întreprinderii.
Principiul de distribuţie reziduală a profitului permit acumularea unor mijloace la nivelul
întreprinderii în scopul soluţionării centralizate a unor probleme dificile ce ţin de dezvoltarea în
perspectivă a întreprinderii (reconstrucţia şi reutilarea tehnică a întreprinderii, însuşirea noilor tipuri
de produse, extinderea capacităţilor de producţie, efectuarea unor acţiuni în sfera socială etc.).
Criteriul de distribuire a unei părţi a profitului întreprinderii între subdiviziunile ei de producţie îl
constituie cheltuielile suplimentare de producţie ale subdiviziunilor, ce includ cheltuielile proprii
ale subdiviziunii de producţie date şi cheltuielile (cheltuielile adăugate) subdiviziunilor auxiliare,
de deservire şi de aprovizionare, care colaborează cu aceasta în baze contractuale.
Astfel, distribuirea unei părţi a profitului întreprinderii între subdiviziunile ei de producţie are loc
proporţional cu cheltuielile de producţie adăugate şi se calculează conform unui coeficient special
de distribuţie [3, p.385]:
qрп = Pr
Cl

298
unde Pr – partea de profit a întreprinderii în urma realizării ce urmează a fi distribuită între
subdiviziunile ei de producţie;
Cl – cheltuielile adăugate sumare de producţie în preţul de cost total al producţiei realizate de
întreprindere.
Coeficientul qрп este emis subdiviziunilor ca normă de rentabilitate, aceeaşi pentru toate secţiile şi
serviciile, ceea ce asigură o bază egală de start şi echilibrul resurselor financiare la nivelul
întreprinderii. În baza coeficientului de distribuţie qрп se stabilesc preţurile de achitare planificate în
interiorul întreprinderii la produsele, lucrările şi serviciile subdiviziunilor.
Preţurile de achitare planificate constituie unul dintre principalele instrumente de organizare a
relaţiilor economice intraproducţie. Ele stau la temelia relaţiilor contractuale între întreprindere şi
subdiviziunile reglând procesul de aprovizionare tehnico-materială a ultimelor şi livrarea producţiei
la depozitele întreprinderii, precum şi între subdiviziunile însăşi în urma realizării producţiei
(lucrărilor, serviciilor) în cadrul cooperării interne de producţie.
Venitul (profitul) global al subdiviziunilor devine o sursă de achitare a plăţilor de arendă,
compensare a prejudiciilor aduse de subdiviziunea dată altor subdiviziuni sau întreprinderii în
procesul activităţii economice de producţie. După îndeplinirea tuturor obligaţiilor financiare la
nivel intraproducţie la dispoziţia subdiviziunii de producţie mai rămâne o parte din profit. Din
această parte de profit subdiviziunea îşi creează fondurile proprii de acumulare şi consum, precum
şi fondul de rezervă (vezi des. 16.2.).

Profitul întreprinderii

Partea de profit, distribuită între

subdiviziuni Utilizarea profitului
la nivelul
întreprinderii

Profitul global al subdiviziunii de

producţie j Achitarea cu bugetul. Restituirea
creditelor. Plata dobânzilor la
credite. Fondul de acumulare.
Fondul de consum. Fondul de
rezervă.
Plăţile de arendă. Restituirea
creditelor intraproducţie, Plata
dobânzilor la credite. Compensarea
daunelor (prejudiciilor)

Fondul de acumulare
Fondul de consum
Fondul de rezervă
Profitul net al subdiviziunii de
producţie j

Des. 16.2. Schema formării şi distribuirii profitului subdiviziunii de producţie

a întreprinderii [3, p. 389].

Astfel, subdiviziunile întreprinderii obţin posibilitatea reală de a-şi desfăşura activitatea pe principii
de autorecuperabilitate parţială şi autofinanţare parţială.

16.4. Examinarea pretenţiilor în cadrul întreprinderii

299
Responsabilitatea economică (materială) a subdiviziunilor şi a colectivelor de muncă ale acestora
pentru rezultatele finale ale activităţii întreprinderii rezidă în îndeplinirea obligatorie a sarcinilor de
plan şi obligaţiilor contractuale. Subdiviziunea trebuie să poarte răspundere pentru prejudiciile
economice aduse întreprinderii prin neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, compensând
pierderile materiale directe. Determinarea prejudiciilor economice şi compensarea pierderilor
materiale se efectuează după examinarea pretenţiilor respective în cadrul sistemului de relaţii
economice intraproducţie.
Concomitent, pretenţii poate înainta nu numai întreprinderea către subdiviziune, ci şi subdiviziunea
poate cere de la întreprindere compensarea prejudiciului economic adus ei în cazul unei gestionări
necalitative din partea organelor administrative ale întreprinderii; pe de altă parte, răspunderea
pentru prejudiciile cauzate altor întreprinderi şi organizaţii o poartă nemijlocit partea vinovată,
ţinând cont de pretenţiile din exterior faţă de S.A. Fiecare subdiviziune structurală răspunde în
volumul sancţiunilor de amendă prezentate.
Prejudiciul economic în sensul larg al cuvântului include în sine câştigul compromis (de exemplu,
din vina subdiviziunii nu s-a semnat un contract avantajos pentru întreprindere), cheltuielile
neproductive (întreţinerea utilajului în perioada staţionării din cauza subdiviziunnilor conexe) şi
pierderile materiale (bunăoară, rebutul de producţie).
Cauzele prejudiciilor pot fi încălcarea obligaţiilor contractuale ce ţin de volumul, nomenclatura,
calitatea şi termenele de livrare a producţiei şi resurselor (executarea lucrărilor, prestarea
serviciilor), precum şi nerespectarea normelor, normativelor şi limitelor. Conform caracterului
prejudiciului şi cauzelor apariţiei acestuia, are loc compensarea lui în limitele sancţiunilor
recunoscute.
Subdiviziunile de producţie compensează din venitul lor global pierderile întreprinderii în suma
amenzilor plătite în legătură cu reclamaţiile făcute în urma neîndeplinirea obligaţiilor contractuale
privind livrarea producţiei către terţe organizaţii. În afară de aceasta, subdiviziunile de producţie
compensează din profitul lor net pierderile apărute din cauza nerespectării normelor, normativelor
şi limitelor stabilite.
În funcţie de caracterul prejudiciului economic şi cauzele apariţiei lui se folosesc diverse surse de
compensare a acestuia: preţul de cost al produselor, profitul, fondul de salarii, cheltuielile de regie.
De faptul cât de corect vor fi determinate cauzele apariţiei şi sursele de compensare a prejudiciului
depinde în mod decisiv eficienţa nu numai a examinării pretenţiilor prezentate întreprinderii, ci şi a
întregului sistem de relaţii economice întraproducţie.
Responsabilitatea economică reciprocă a întreprinderii şi subdiviziunilor ei se realizează prin
sistemul de sancţiuni calculate şi amenzi. Sancţiunile calculate reflectă valoarea reală a
prejudiciului economic, dar trezesc permanente contradicţii şi conflicte referitor la mărimea
prejudiciului cauzat. Destul de frecvent în urma discutării pretenţiilor se aplică sancţiuni de amendă
(amenzi şi penalităţi), de aceea mărimea acestora trebuie să reflecte prejudicial economic real. De
regulă, mărimea amenzii se stabileşte conform unor metodici special elaborate.
Pentru estimarea eficienţei reale a relaţiilor economice intraproducţie, evidenţierea neajunsurilor,
posibilităţilor şi căilor de dezvoltare în continuare este necesară analiza respectivă. Obiectul
analizei îl constituie documentaţia respectivă (regulamentele, metodicile, instrucţiunile) privind
organizarea relaţiilor economice intraproducţie şi a relaţiilor economice în care sunt implicate
diverse subdiviziuni structurale ale întreprinderii (principale, auxiliare, de deservire şi
administrative); între ele şi întreprinderea în procesul activităţii economice de producţie. În practică
aceste relaţii se manifestă prinntr-un anumit grad de independenţă a subdiviziunilor, prin nivelul
de organizare a relaţiilor contractuale, decontările financiare reciproce, examinarea pretenţiilor.
Obiectivul principal al analizei îl constituie estimarea eficienţei sistemului de relaţii economice
intraproducţie acceptat la întreprindere de pe poziţiile cerinţelor economiei de piaţă.
În cazul ideal relaţiile economice intraproducţie sunt considerate eficiente atunci când nu se
înaintează pretenţii reciproce de către subdiviziunile structurale vizând neîndeplinirea obligaţiilor
contractuale, rebutul industrial, staţionarea utilajului tehnic etc.

300
 Evaluarea totală a eficienţei sistemului de relaţii economice intraproducţie atât la nivelul
întreprinderii, cât şi la nivelul fiecărei subdiviziuni se face cu ajutorul coeficientului de eficienţă:

Eyi şi Eyij ,
К efî = j Кesi = j
Pnî Pnj
unde Кefî, Кesi - coeficienţii de eficienţă la nivelul întreprinderii şi la nivelul subdiviziunii i
respectiv;
E yi - prejudiciul economic sumar cauzat de toate subdiviziunile întreprinderii;
i
Eij - prejudiciul economic sumar în volumul sancţiunilor în urma pretenţiilor aprobate în cazul
subdiviziunii i înaintate de subdiviziunile j şi întreprindere;
Pnî, Pnj – profitul net la nivelul întreprinderii şi la nivelul subdiviziunii j respectiv.
Totodată, dacă coeficienţii de eficienţă sunt egali cu zero (Кefî = 0, Кesi = 0) aceasta demonstrează
lipsa prejudiciului economic la nivelul dat şi prin urmare, un grad înalt al eficienţei sistemului de
relaţii economice intraproducţie. Dacă însă aceşti coeficienţi nu sunt egali cu zero, înseamnă că
lipsesc anumite rezerve interne pentru îmbunătăţirea rezultatelor finale ale activităţii întreprinderii
şi creşterii profitului ei.
Evaluarea eficienţei sistemului de relaţii economice intraproducţie de pe poziţiile corespunderii lui
cu unul dintre principiile fundamentale – al asigurării independenţei materiale, organizatorice şi
economice relative a subdiviziunilor structurale ale întreprinderii – se efectuează conform unei serii
de criterii speciale [3, p.399-400].
Gradul de independenţă materială a subdiviziunilor depinde de disponibilitatea lor de fonduri de
producţie proprii şi arendate. Gradul de independenţă economică, în urma utilizării în cadrul
întreprinderii a elementelor economiei de piaţă, din punct de vedere cantitativ poate fi estimat în
funcţie de gradul de implicare a subdiviziunilor în sistemul de relaţii contractuale şi financiare ale
întreprinderii. Principii importante de organizare a relaţiilor economice intraproducţie sunt de
asemenea autorecuperabilitatea şi autofinanţarea subdiviziunilor de producţie a întreprinderii,
cointeresarea economică şi responsabilitatea economică a colectivelor de muncă ale
subdiviziunilor structurale etc.
Autorecuperabilitatea integrală sau parţială poate fi estimată cantitativ cu ajutorul unui asemenea
indicator cum este cota subdiviziunilor de producţie a întreprinderii, ce formează profitul propriu în
suma totală a profitului obţinut de subdiviziunile de producţie.
Gradul de autofinanţare parţială din punct de vedere cantitativ se estimează conform
indicatorului cotei profitului net al subdiviziunilor la formarea fondurilor proprii de acumulare şi
consum.
Responsabilitatea economică se estimează conform criteriului de orientare cu scopul de
preîntâmpinare a sancţiunilor, care cantitativ poate fi calculată cu ajutorul coeficientului pierderilor
de profit valutar al subdiviziunilor din cauza sancţionărilor în urma pretenţiilor înaintate de alte
subdiviziuni şi de întreprindere.

Concluzii
18. Orice sistem reprezintă totalitatea elementelor interdependente în interacţiune, funcţionarea
cărora este asigurată de anumite organe administrative. Elementele sistemului de relaţii economice
intraproducţie sunt subsistemele: planificare, control, responsabilitate economică, ce stabilesc relaţiile
patrimoniale, de arendă, de producţie, financiare dintre întreprindere şi subdiviziunile ei structurale şi

301
dintre subdiviziunile însăşi – principale, auxiliare, de deservire şi administrative. Obiectivul final al
funcţionării sistemului este obţinerea profitului prin fabricarea şi realizarea unor produse competitive
cu grad înalt de rentabilitate.
19. Una dintre condiţiile principale în organizarea relaţiilor economice în intreriorul
întreprinderii, la fel ca şi acordarea independenţei relative subdiviziunilor ei, este crearea
infrastructurii de piaţă intraproducţie, adică formarea diverşilor subiecţi ai relaţiilor economice în
interiorul întreprinderii: direcţia progres tehnic; direcţia patrimoniu, direcţia ATM şi realizare; direcţia
producţie; banca intraproducţie; direcţia economie (finananţe); contabilitatea; direcţia personal şi
asistenţă socială; alte diverse secţii şi servicii.
20. O condiţie importantă în stabilirea relaţiilor economice intraproducţie este organizarea
relaţiilor intraproducţie contractuale dintre întreprindere şi celelalte subdiviziuni ale ei, precum şi
dintre subdiviziunile însăşi. Sistemul acestor relaţii presupune încheierea contractelor intraproducţie de
arendă, furnizarea materiei prime şi materialelor, livrarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestărilor
de servicii.
21. Stabilirea relaţiilor intraproducţie contractuale presupune nu numai încheierea diverselor
contracte, ci şi executarea obligaţiilor contractuale şi achitări financiare reciproce, examinarea
pretenţiilor economice privind îndeplinirea obligaţiilor contractuale, compensarea cheltuielilor şi
pierderilor materiale.
22. Distribuirea profitului se efectuează conform normativelor ce fixează limitele economice ale
repartizării venitului între bugetul de stat, întreprindere şi colectivul de muncă, iar profitul rămas la
dispoziţia întreprinderii -între aceasta şi subdiviziunile ei, stabilindu-se, de asemenea, după prevederile
diverselor normative.
23. Principii importante de stabilire a relaţiilor economice intraproducţie sunt, de asemenea,
autorecuperabilitatea şi autofinanţarea subdiviziunilor de producţie ale întreprinderii, cointeresarea
economică şi responsabilitatea economică a colectivelor de muncă ale subdiviziunilor structurale etc.
24. Subdiviziunile de producţie compensează din venitul lor global pierderile întreprinderii în
suma amenzilor plătite în legătură cu reclamaţiile făcute în urma neîndeplinirii obligaţiilor
contractuale privind livrarea producţiei către terţe organizaţii. În afară de aceasta, subdiviziunile de
producţie compensează din profitul lor net pierderile apărute din cauza nerespectării normelor,
normativelor şi limitelor stabilite.
25. Venitul (profitul) global al subdiviziunilor devine o sursă de achitare a plăţilor de arendă,
compensare a prejudiciilor aduse de subdiviziunea dată altor subdiviziuni sau întreprinderii în procesul
activităţii economice de producţie. După îndeplinirea tuturor obligaţiilor financiare la nivel
intraproducţie, la dispoziţia subdiviziunii de producţie mai rămâne o parte din profit. Din această parte
de profit subdiviziunea îşi creează fondurile proprii de acumulare şi consum, precum şi fondul de
rezervă.

Subiecte de autoevaluare
1. Caracterizaţi succint relaţiile economice intraproducţie la întreprindere.
2. Pe ce principii se bazează relaţiile economice intraproducţie ale întreprinderii cu subdiviziunile
sale autogestionare?
3. Care e mecanismul de distribuire a profitului întreprinderii între subdiviziunile ei autogestionare?
4. Care e ordinea examinării şi soluţionării pretenţiilor intraproducţie la întreprindere?
5. Desfăşuraţi conţinutul diverselor tipuri de prejudicii economice care apar, sursele lor de
compensare, sistemul de aplicare a sancţiunilor şi amenzilor.
6. Conform căror criterii se estimează eficienţa relaţiilor economice intraproducţie la întreprindere?

Bibliografie
1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi” № 845-XII din
03.01.1992. Monitorul Oficial № 2/33 din 28.02.1994.
2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la susţinere a antreprenoriatului şi micului
business” № 112-XIII din 20.05.1994, Monitorul Oficial № 2//7 din 25.08.1994.
3. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М,
1998. – 416 с.

302
4. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф.
Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
5. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический
словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480 с.
6. Roşca P. Economia generală. Manua. Chişinău, 1997. –164 p.
7. N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Manual. Chişinău, 2003. –211p.
8. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 525 p.
9. Jaba O., Niţă V. Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii
“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367 p.
10. Puiu Ion. Organizarea întreprinderii - baze şi aplicaţii. Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1976. –318 p.
11. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M. ş.a. – Economia
întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti,
1997. – 296 p.

303
 Capitolul 17
ARENDA, LEASINGUL, FRANCHISINGUL
1. Esenţa economică şi principiile arendei.
2. Reglementarea economică relaţiilor reciproce dintre arendaş şi arendator (locator).
3. Stimularea materială şi mecanismul de distribuţie a venitului autogestionar.
4. Leasingul.
5. Franchisingul.

17.1. Esenţa economică şi principiile arendei

Economia întreprinderilor ce a existat în ţările socialiste înainte de tranziţia la relaţiile de piaţă a
fost bazată nu atât pe metode economice, cât pe conducerea de sus, de comandă. Conducătorii
subdiviziunilor structurale din rândurile economiştilor, responsabili de activitatea de muncă a
colectivelor lor, au fost, transformaţi în executanţi orbi, fără spirit de iniţiativă, ai directivelor „de
sus”. Planificarea operativă şi curentă, plata muncii, stimularea economică şi materială, volumul şi
nomenclatura produselor fabricate erau reglementate de acte normative, instrucţiuni, indicaţii
metodice şi alte documente de directivă. Independenţa întreprinderilor, iniţiativa şi spiritul
întreprinzător al lucrătorilor lipsea, deşi conducerea ţării încerca să modifice sistemul existent de
gestiune, declarând diverse reforme economice, menţinând totodată sistemul administrative de
comandă şi metodele distributive. Reformele erau introduse, dar nu erau duse până la capăt.
Trecerea declarată la autorecuperabilitate, autofinaţare şi autogestiune nu s-a realizat în practică.
Experienţa ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic confirmă faptul că numai un grad înalt
de independenţă a întreprinderilor a întregului spectru al activităţii economice de producţie poate
asigura eficienţa economică reală a producţiei şi bunăstarea materială a lucrătorilor. A devenit clar
că este necesară implementarea unui asemenea sistem economic, ce ar oferi întreprinderii o
libertate deplină de acţiune, în stare să asigure aprovizionarea pieţei de consum cu mărfuri,
extinderea producţiei şi dezvoltarea social-economică în ansamblu.
Conform legislaţiei în vigoare [1], arenda în Republica Moldova este practicată în toate ramurile
economiei naţionale. În arendă se pot da sectoare de pământ (inclusiv cu resurse naturale),
întreprinderi şi organizaţii (inclusiv subdiviziuni ale acestora), clădiri şi instalaţii, încăperi, tehnică
agricolă, mijloace de transport, inventar, utilaje şi alte valori materiale.
Relaţiile de arendă la întreprinderile industriale s-au dezvoltat mai ales acolo, unde există cicluri
tehnologice de producţie închise cu durata nu prea mare a timpului de fabricare a produsului.
Arenda este un împrumut de ordin material bazat pe contractul privind acordarea unor bunuri
materiale în folosinţă provizorie contra unei anumite plăţi. Arenda întreprinderii înseamnă darea în
arendă a patrimoniului unor întreprinderi independente, precum şi a unor subdiviziuni structurale,
secţii de producţie, grupuri, unităţi de producţie ce intră în componenţa lor etc. Prezentându-se în
rol de arendaş al mijloacelor de producţie, colectivul de muncă devine, pentru perioada indicată în
contract, proprietarul lor. Anume în aceasta rezidă schimbarea radicală ce s-a produs în relaţiile de
proprietate în procesul de trecere a întreprinderilor de stat la relaţiile de arendă.
Arendarea întreprinderilor poate fi considerată, de asemenea, o formă de deetatizare a proprietăţii,
deşi relaţiile de arendă nu presupun trecerea drepturilor de proprietate de la arendator (locator) la
arendaş, adică obiectul arendei se află în continuare în proprietatea statului. Însă concomitent
acţionează doi factori importanţi. În primul rând, după darea în arendă a întreprinderii de stat
producţia fabricată de aceasta, care anterior a aparţinut statului, devine proprietatea întreprinderii
de arendă, adică proprietate colectivă. În al doilea rând, arendaşul obţine dreptul de a răscumpăra
în viitor întreprinderea luată în arendă, ceea ce duce la diminuarea ponderii patrimoniului de stat.
La etapa actuală relaţiile de arendă se construiesc ţinându-se cont de următoarele principii de bază:
 relaţii economice pe termen lung între părţi, ceea ce asigură interesul de durată al colectivului de
muncă în obţinerea unor rezultate economice substanţiale;
 contractul în care se fixează obligaţiile reciproce ale părţilor;

304
 condiţii prevăzute pentru întregul termen de arendare, privind însuşirea unei anumite părţi din
rezultatele activităţii întreprinderii de arendă de către stat şi sistemele economice, ceea ce sporeşte
interesul colectivului de muncă pentru obţinerea performanţelor economice;
 sistemul de transmitere a întreprinderii în arendă prin concurs, ceea ce asigură protecţia intereselor
economice ale statului (mărimea defalcărilor fixe în folosul lui) şi alegerea la conducerea
colectivelor de arendă a unor antreprenori responsabili, cu spirit de iniţiativă, capabili să rişte
întemeiat.
Antrepriza de arendă în cadrul întreprinderii constituie o nouă etapă de dezvoltare a antreprizei
colective şi de brigadă, practicată anterior în diverse ramuri ale economiei naţionale (construcţii,
agricultură, industrie etc.).
Antrepriza colectivă a subdiviziunilor este definită ca metodă economică în care se îmbină forma
colectivă de organizare a remunerării, decontări comerciale externe, autoadministrarea şi relaţiile
contractuale. Administraţia şi colectivul întreprinderii ce trece la antrepriză îşi asumă obligaţii şi
responsabilităţi reciproce: colectivul – de a realiza un anumit volum de muncă în termenele
stipulate, numărul şi calitatea respectivă în limitele suprafeţelor de producţie şi utilajului luate în
arendă; administraţia întreprinderii – asigurarea operativă a colectivului de muncă din subdiviziuni
cu resursele necesare şi crearea condiţiilor pentru îndeplinirea sarcinilor asumate, precum şi plata
producţiei conform stipulărilor convenite din timp.

17.2. Reglementarea economică a relaţiilor reciproce dintre

arendaş şi arendator (locator)
Arenda în calitate de categorie economică se manifestă prin caracterul ei contractual (contractul
încheiat între arendator şi arendaş). Plata de arendă: defalcările de amortizare din costul bunurilor
arendate, mărimea acestora se stabileşte în contract; mijloacele transmise de arendaş arendatorului
pentru reparaţia obiectelor după expirarea termenului de arendă; o parte din profitul (venitul) ce
poate fi obţinut de la utilizarea social necesară a bunurilor luate în arendă (dobânda) stabilită în
contract de regulă la nivel, nu mai mic în raport cu dobânda bancară. Mărimea plăţii de arendă
poate fi reexaminată înainte de termen la cererea uneia dintre părţi în cazul modificării preţurilor şi
tarifelor stabilite centralizat şi în alte cazuri reglementate prin acte legislative. Bunurile transmise
în arendă rămân în proprietatea arendatorului, iar produsele fabricate, veniturile obţinute de
arendaş, valorile materiale şi alte valori produse separat pentru îmbunătăţirea bunurilor materiale
(reutilarea tehnică a producţiei, reconstrucţia, înlocuirea sau modernizarea utilajului etc.), ce nu
sunt prevăzute în contractul de arendă, rămân în proprietatea arendaşului.
Arendatorul (locatorul) are dreptul să răscumpere parţial sau integral bunurile arendate, dacă
actele legislative nu prevăd anumite restricţii şi interdicţii. Litigiile se soluţionează de către arbitraj
sau judecată. Răscumpărarea se efectuează prin achitarea de către arendaş în folosul arendatorului a
întregii plăţi de arendă convenite din costul bunurilor transmise în arendă pe întregul lor termen de
amortizare şi compensării plăţilor de arendă din contul valorii reziduale a bunurilor, arenda cărora
conform contractului a fost sistată înainte de expirarea termenului de amortizare. Termenele de
arendare se stabilesc în contract, iar arendarea întreprinderilor, clădirilor, construcţiilor se face, de
regulă, pe termen lung – mai mult de cinci ani. Cu acordul părţilor condiţiile contractului pot fi
modificate.
Întreprinderea arendatoare acţionează conform statutului său aprobat la adunarea generală
(conferinţa) a colectivului de muncă. Drepturile de persoană juridică şi le capătă din momentul
înregistrării de stat în cadrul organelor de resort.
Stingerea integrală sau parţială a datoriilor de creditor şi-o poate asuma arendatorul. Obligaţiile
întreprinderii de stat ce ţin de realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) în volumul şi termenele
prevăzute în contractul acestei întreprinderi îi revin arendaşului. Pentru îndeplinirea acestei condiţii
arendatorul transmite arendaşului resursele materiale, luând şi alte măsuri necesare, care să asigure
îndeplinirea obligaţiilor.

305
 Gestiunea întreprinderii de arendă se efectuează în corespundere cu statutul ei în baza principiilor
de autogestiune, democraţie, publicitate, participare a fiecărui membru al colectivului de muncă la
soluţionarea tuturor problemelor în legătură cu activitatea ei.
Întreprinderea de arendă are următoarele drepturi:
 să vândă, să schimbe, să dea în subarendă, să transmită gratuit în folosinţă provizorie valori
materiale (în afară de pământ şi bogăţii naturale), dacă aceasta nu conduce la diminurea
potenţialului întreprinderii şi nu se încalcă alte condiţii prevăzute în contractul de arendă;
 să modifice componenţa bunurilor arendate, să efectueze reconstrucţii, extinderea, reutilarea
tehnică a capacităţilor de producţie ce majorează costul acestora, dacă nu sunt prevăzute restricţiile
respective în contractul de arendă. Condiţiile efectuării unor asemenea acţiuni în contract se
stipulează în mod special;
 să obţină dotaţii pentru extinderea producţiei şi soluţionarea problemelor sociale din contul
investiţiilor capitale de stat şi a mijloacelor arendatorului, precum şi credite, avansuri cu obligaţia
de a majora volumul producţiei şi a îmbunătăţi calitatea ei;
 să obţină facilităţi la plata de arendă în cazul că ia în arendă întreprinderi de stat falimentare sau de
mică rentabilitate.
Întreprinderea de arendă este obligată:
 să asigure utilizarea eficientă şi reproducţia resurselor naturale şi să se folosească de acestea
conform obiectivelor pentru care i-au fost acordate;
 să ocrotească mediul ambiant contra poluării şi altor acţiuni nocive;
 să execute comanda de stat şi alte comenzi privind realizarea produselor (lucrărilor, serviciilor) în
cadrul relaţiilor economice tradiţionale în volumul acceptat pentru anul când a fost încheiat
contractul de arendă;
 să ducă evidenţa rezultatelor activităţii sale, să întocmească rapoarte contabile şi statistice în
modul stabilit de stat;
 să procure materie primă, materiale, piese de completare, alte resurse tehnico-materiale, precum şi
să realizeze produsele fabricate (lucrările, serviciile prestate) la preţurile angro, de livrare, cu
amănuntul, contractuale în modul şi în condiţiile stabilite pentru întreprinderile de stat.

17.3. Stimularea materială şi mecanismul de distribuţie

a venitului autogestionar
Sursa de formare a resurselor financiare ale întreprinderii de arendă o constituie încasările în urma
realizării produselor, lucrărilor, serviciilor. Baza economică pentru formarea resurselor financiare
este venitul autogestionar al colectivului de muncă. Acesta se calculează şi se utilizează în modul
următor. Din suma obţinută de la realizarea produselor (lucrărilor, serviciilor) se acoperă integral
toate cheltuielile materiale şi conexe, se achită plata de arendă, dobânzile la creditele bancare şi
interne. În venitul autogestionar se include soldul de la sancţiunile economice.
Venitul autogestionar devine proprietatea colectivului de muncă, care dispune completamente de
acest venit. Venitul autogestionar constituie sursa principală pentru efectuarea reutilării tehnice, a
reconstrucţiilor, modernizării utilajului, dezvoltarea întreprinderii, remunerarea lucrătorilor,
soluţionarea problemelor sociale. În des. 17.1 e redată distribuţia venitului autogestionar între
fondurile respective.

Venitul autogestionar

Fondul de Fondul de risc (rezerva Fondul de consum

acumulare financiară)

306
Des. 17.1. Distribuirea venitului autogestionar obţinut de întreprinderea de arendă

Activitatea financiară a colectivelor de arendă se bazează pe distribuirea venitului. Pe desen se

observă că în aceste condiţii întreprinderile, din punct de vedere metodic, e mult mai uşor să fie
trecute la relaţiile de arendă.
Un rol substanţial la realizarea programelor sociale îl are venitul autogestionar. Colectivul
întreprinderii de arendă decide singur, fără a ţine cont de normativele organizaţiei de resort, ce
parte din venitul autogestionar, unde şi cu ce scop să fie alocată (formează fondurile dezvoltării
sociale şi de producţie, fondul de salarizare, fondul de rezervă şi alte fonduri).
Vorbind despre stimularea materială şi mecanismul de distribuţie a venitului autogestionar, nu se
poate să nu menţionăm şi faptul că în cazul creşterii ratei inflaţiei salariul membrilor colectivului
de arendă trebuie să crească respectiv. Acest lucru se poate asigura în cazul când se înregistrează o
creştere a venitului autogestionar, iar această creştere la întreprindere se poate asigura prin
perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei, activizarea marketingului, ridicarea nivelului
tehnic şi de calitate al utilajului, economisirea tuturor tipurilor de resurse, reducerea duratei ciclului
de fabricare a produselor, perfecţionarea formelor şi metodelor de asigurare tehnico-materială a
producţiei, implementarea noilor realizări ale progresului tehnico-ştiinţific, ridicarea nivelului
disciplinei de muncă, de producţie şi executive. Arenda întreprinderii trebuie să vizeze toate
nivelurile ei – secţiile, brigăzile, locurile de muncă. Altfel nu va fi sesizabilă pentru fiecare membru
al colectivului de muncă.
La ridicarea eficienţei stimulentelor materiale un rol important îl are formarea mijloacelor pentru
plata muncii. Fondul real de retribuire a muncii la întreprinderea de arendă se calculează după
formula:
FRMreal = CAM + S, (17.1.)
unde: FRMreal – fondul real al subdiviziunii de retribuţie a muncii;
CAM – coeficientul aportului de muncă pe subdiviziuni;
S – suma sancţiunilor (la fondul de retribuire a muncii) aplicate de alte subdiviziuni.
Coeficientul aportului de muncă al subdiviziunii se calculează în modul următor:
CAM = CAMb  C,
nde: CAMb – coeficientul aportului de muncă de bază calculat;
C – coeficientul de corectare ce caracterizează rezultatele reale ale activităţii de producţie a
subdiviziunii.

17.4. Leasingul
Leasingul este un tip special de arendă a diverselor maşini, mijloace tehnice, utilaje, mijloace de
transport, construcţii, calculatoare, instalaţii de producţie etc., de regulă, cu transmiterea lor
ulterioară în proprietatea beneficiarului de leasing. Graţie leasingului întreprinderea are
posibilitatea să-şi ia mijloacele necesare de producţie în folosinţă provizorie fără prea mari
investiţii de capital. Leasingul are diverse varietăţi. Schema clasică a leasingului presupune trei
participanţi: întreprinderea – producătorul utilajelor, arendatorul – firma (compania) de leasing şi
arendaşul – beneficiarul de leasing.
Conţinutul leasingului, spre deosebire de arendă, constă în următoarele.
Luând în arendă anumite valori materiale, arendaşul nu devine proprietar al acestor mijloace şi nu
obţine dreptul asupra acestei proprietăţi, adică poartă răspundere directă şi îşi asumă riscul pentru
deteriorarea sau nimicirea obiectului, precum şi deservirea tehnică a obiectului de leasing.

307
Proprietarul leasingului, ca şi arendatorul, rămâne proprietar al obiectului dat în leasing. Nimicirea
sau imposibilitatea de a utiliza obiectul de leasing nu scuteşte beneficiarul de leasing de obligaţia
de a restitui datoria. Beneficiarul leasingului, spre deosebire de arendaş, plăteşte proprietarului
leasingului nu o plată lunară pentru dreptul de a se folosi de obiectul leasingului (plata de arendă),
ci întreaga sumă a defalcărilor de amortizare, ceea ce garantează o bună deservire a obiectului
leasingului.
În cazul când se descoperă defecte în obiectul leasingului, beneficiarul leasingului înaintează
reclamaţii furnizorului obiectului dat, iar proprietarul leasingului se consideră liber de obligaţiile
garantate. De fapt, relaţiile contractuale de arendă se înlocuiesc prin relaţii de comercializare, dar
fără transmiterea dreptului de proprietate. Din aceste considerente la începutul termenului
contractual obiectul leasingului se amortizează cu o sumă considerabil mai mare decât prevăd
normele de amortizare. Termenul de valabilitate a contractului de leasing se stabileşte pornind de la
termenul de decontare a defalcărilor de amortizare.
La modul general, schematic, leasingul poate fi reprezentat astfel:

Banca Garantul

Beneficiarul de leasing
Compania de
leasing

Producătorul
Des. 17.2. Schema leasingului.

Pot fi şi alte interacţiuni, cum sunt cele ale leasingului cu credit pentru beneficiar, leasingului cu
creditul financiar şi altele, dar acestea sunt obiectul altor discipline, nu al economiei întreprinderii.
În funcţie de termenul arendării leasingul se divizează astfel: renting – arendarea pe un termen de
la câteva zile până la o lună; hairing – arendarea pe un termen de la câteva luni până la un an;
leasingul propriu-zis – arenda de la un an până la câţiva ani.
În practica internaţională termenele leasingului depind de perioada de amortizare a utilajului. În
medie termenul de închiriere a maşinilor şi utilajului este de cinci-opt ani, termenele de închiriere a
imobilelor sunt de o durată mai mare – 10-20 ani. În diverse ţări termenele leasingului se stabilesc
conform diverselor acte normative [5, p.315].
În prezent relaţiile de leasing funcţionează cu succes în multe state, găsindu-şi o dezvoltare mai
mare în S.U.A. şi ţările din Europa de Est. În Republica Moldova leasingul a apărut în ultimii ani la
etapa tranziţiei la economia de piaţă şi în esenţă se află în stadiul de formare.
Conform unor date [6, p.333], în Republica Moldova la 01.01.2002 erau înregistraţi 112 agenţi
economici, care şi-au declarat drept obiect al activităţii lor arenda (închirierea) maşinilor şi
utilajului, din care numai 75 se ocupau de operaţii leasing. Cea mai mare pondere în tranzacţiile
leasing din Moldova o au mijloacele auto de transport, tehnica şi inventarul agricol.

17.5. Franchisingul
Franchisingul constituie o formă mixtă de antreprenoriat mare şi mediu, un sistem de relaţii de
parteneriat reciproc avantajoase. El întruneşte elemente de arendă, comercializare, antrepriză şi
antreprenoriat, dar în ansamblu rămâne o formă de sine stătătoare a relaţiilor contractuale dintre
agenţii economici cu statut de persoană juridică. Interacţiunea întreprinderilor mari (corporaţiilor,
firmelor etc.) şi mici se efectuează în baza contractului de franchising, încheiat între întreprinderile
mari – franchisere şi mici – franchise (întreprinderi-operatoare).

308
Obiectul contractului trebuie să-l constituie obligaţiunea franchiserului de a aproviziona operatorul
sau businessmanul care funcţionează în cadrul teritoriului convenit, contra plată, cu mărfurile sale,
cu tehnologiile de business aprobate, să-i transmită dreptul exclusiv pentru producerea şi realizarea
cu marca şi din numele franchiserului a mărfurilor şi serviciilor convenite. Aproape întotdeauna
franchisele plătesc o anumită cotizaţie pentru dreptul de a se folosi pe piaţă de denumirea şi marca
franchiserului. În afară de această cotizaţie a întreprinderii franchise şi investiţiile de capital în
fondurile fixe, făcute de aceasta, franchiserul poate pretinde la o plată regulată pentru reclama
mărcii comerciale, utilizate de către operator. Această plată se stabileşte, de regulă, în limitele a 1-
5% din încasări şi este caracteristică pentru companiile ce se ocupă permanent cu realizarea unor
proiecte de reclamă pe termen lung. Franchiserul stabileşte, de asemenea, mărimea defalcărilor de
la vânzările curente ale întreprinderii-franchise, ce constituie în medie 2-3%, dar pot fi şi esenţial
mai mari [5, p.317].
În literatura economică se disting două tipuri de relaţii contractuale. Primul şi-a găsit o răspândire
mai largă în sfera comerţului. Esenţa lui constă în faptul că firma franchisă are specializare îngustă,
concentrându-şi eforturile asupra realizării unui singur tip de mărfuri sau servicii şi menţinerea
unei cote fixe din volumul total al vânzărilor. O asemenea formă de contract practică majoritatea
firmelor-franchise de comercializare a autoturismelor, autoservisului şi staţiilor de alimentare.
Celălalt tip de relaţii contractuale e mult mai complex. Mica firmă-franchisă funcţionează nu pur şi
simplu cu marca comercială a franchiserului, ci se include în ciclul economic de producţie complet
al unei mari corporaţii, respectând aceleaşi principii ca şi aceasta în ce priveşte procesul tehnologic,
instruirea personalului, calitatea producţiei, îndeplinirea programului de vânzări, prezentarea
rapoartelor operative etc. Toate acestea necesită o mare responsabilitate din partea firmei.
Franchisingul îşi are avantajele şi neajunsurile sale. La avantaje poate fi atribuit faptul că firma-
franchisă obţine o oarecare garanţie a existenţei sale; economiseşte mijloace pentru cercetări
marketing, consultaţii şi alte servicii ale profesioniştilor; are garanţii în ce priveşte livrările de
materie primă, materiale şi semifabricate; îşi porneşte afacerea cu risc mai mic; primeşte sfaturi şi
susţinere de la partenerul său – o firmă mai mare.
Neajunsurile franchisingului sunt: necesitatea de a ţine cont de interesele partenerului şi ale altor
deţinători ai acţiunilor companiei, ceea ce se poate solda cu situaţii stresante pentru întreprinderea-
franchisă; necesitatea de a efectua defalcări regulate din profit în folosul companiei mari,
posibilitatea ca posesorul licenţei să se afle în situaţie financiară dificilă, dreptul posesorului de
licenţă de a controla documentaţia financiară a întreprinderii, obligativitatea de a utiliza metodele
metodele de organizare şi desfăşurare a businessului expuse în instrucţiunile companiei-partener,
fapt ce poate frâna iniţiativa şi limitarea posibilităţilor de manevrare ale întreprinderii;
răscumpărarea (la cererea companiei) întregului utilaj şi materialelor necesare poate limita acţiunea
posesorului licenţei.
Tranziţia lentă la economia de piaţă, povara grea a impozitelor, cadrul juridic insuficient de
dezvoltat, neachitarea plăţilor pentru produse şi servicii, susţinerea slabă din partea statului a
antreprenoriatului – toate acestea frânează dezvoltarea businessului în Republica Moldova.
Franchisigerii occidentali deocamdată manifestă o iniţiativă insuficientă în ce priveşte încheierea
contractelor cu întreprinderile mici din Moldova.
Activitatea antreprenorială sub formă de franchising este reglementată în Republica Moldova prin
Legea cu privire la franchising [3] şi alte acte normative. În această lege franchisingul este defint ca
sistem de relaţii contractuale între întrepinderi; partea denumită franchiser acordă părţii numite
franchisă dreptul de a produce sau de a realiza o anumită cantitate de produse, de a presta servicii
în numele şi cu marca furnizorului, de a beneficia de asistenţa tehnică şi organizatorică a
franchiserului. În prezent în Moldova în bază de franchising îşi desfăşoară activitatea firmele
grupurilor “МсDonalds”, “Xerox”, “Coca-Cola” etc.
Formarea şi dezvoltarea franchisingului, la fel ca şi arenda şi leasingul va permite să fie soluţionată
mai repede problema ocupării populaţiei, depăşirii monopolismului în producţie, dezvoltării
concurenţei – forţa motrice a economiei de piaţă, efectuării conversiunii.

309
 Concluzii
26. Arenda şi antrepriza de arendă ca forme de gestiune în condiţiile economiei de piaţă şi-au
confirmat în practică eficienţa şi ai intrat în viaţa economică a ţării. Ele creează condiţii pentru
alegerea la conducerea colectivelor de arendă a unor antreprenori cu spirit de iniţiativă, capabili să
facă faţă riscurilor.
27. Antrepriza de arendă îmbină în sine forma colectivă de organizare a retribuirii muncii,
decontările comerciale intraproducţie, autogestiunea şi relaţiile contractuale.
28. În condiţiile arendei şi antreprizei de arendă creşte cointeresarea fiecărui lucrător drept
rezultat final al activităţii sale de muncă, ridicarea gradului de calitate a producţiei, utilizarea raţională
a fondurilor fixe şi fondurilor circulante. Se schimbă atitudinea faţă de muncă, se dezvoltă ajutorul
reciproc, autodisciplina, creşte productivitatea mucii şi salariul.
29. Leasingul are mai multe varietăţi. Eficienţa lui este confirmată de experienţa multor ţări cu
economie de piaţă dezvoltată, însă în Republica Moldova leasingul se află în stadiul de dezvoltare
„timidă”.
30. Franchisingul ca formă ce întruneşte elemente de arendă, comercializare, antrepriză,
reprezentanţă îşi găseşte o răspândire tot mai pronunţată în ţările occidentale. În ţara noastră aproape
că nu se manifestă.

Subiecte de autoevaluare
1. În ce rezidă esenţa economică şi principiile arendei?
2. Ce particularităţi ale antreprizei de arendă intraproducţie cunoaşteţi?
3. Cum se reglementează relaţiile reciproce dintre arendaş şi arendator (locator)?
4. Care este esenţa mecanismului de repartizare a venitului autogestionar?
5. În ce constau esenţa şi avantajele arendei sub formă de leasing?
6. Care este importanţa economică a leasingului?
7. Ce avantaje şi ce neajunsuri sunt caracteristice leasingului şi franchisingului?

Bibliografie
5. Legea Republicii Moldova “Cu privire la arendă” №861 –XII din 14 ianuarie 1992.
6. Legea Republicii Moldova “Cu privire la leasing” №731 –XIII din 15 februarie 1996.
7. Legea Republicii Moldova “Cu privire la franchising (franşiză) № 1335 –XIII din 1
octombrie 1997.
8. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М,
1998. – 416 с.
9. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф.
Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996. – 667 с.
10. N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Manual.Chişinău, 2003. 311 p.
11. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический
словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.
12. Курс экономики: Учебник / Под ред. Б.А.Райзберг. – ИНФРА-М, 1997. -720
13. Roşca P. Economia generală. Manual. ULIM, 1997. – 264 p.
14. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. – Chişinău: Statistica, 2002. – 525 p.
15. Jaba O., Niţă V. Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“,
Iaşi, 1997. –367 p.
16. Oprei Ion. Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135 p.
17. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M. ş.a. Economia
întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti,
1997. – 296 p.
18. Бусыгин А.В. Предпринимательство. Основной курс. Учебное пособие. М.:
ИНФРА-М, 1998. –608 с.

310
 Capitolul 18
ASANAREA ŞI FALIMENTUL
ÎNTREPRINDERII
1. Situaţia de criză. Falimentul.
2. Prevenirea falimentului.
3. Controlul asupra semnalelor de faliment.
4. Asanarea şi transformarea. Lichidarea întreprinderii.

18.1. Situaţia de criză. Falimentul

Evoluţia neuniformă a economiei şi mai ales a unor sectoare ale ei, oscilaţia volumului de producţie
şi realizare a mărfurilor, declinul periodic al producţiei, ce în ansamblu se caracterizează prin
noţiunea situaţie de criză, trebuie examinată nu drept o îmbinare de situaţii nefavorabile (deşi în
cazul unor întreprinderi e posibilă şi o astfel de interpretare), ci ca legitate generală, caracteristică
economiei de piaţă.
Situaţiile de criză, ce apar în lipsa măsurilor de preîntâmpinare respective, pot conduce la
dezechilibrul excesiv al economiei întreprinderii şi la incapacitatea de a asigura în continuare
asigurarea financiară a procesului de producţie, ceea ce se califică drept faliment al întreprinderii.
Falimentul unui număr considerabil de firme, în special noi, se observă în toate ţările care ţin o
atare evidenţă statistică. Cercetătorii englezi, de exemplu, menţionează că circa 70-80% din noile
firme din Anglia îşi încetează activitatea către finele celui de-al doilea an de existenţă [3, p.401].
Conform legităţilor economiei de piaţă se prezintă şi caracterul ciclului vital al întreprinderii, care
denotă, de asemenea, procesele de apariţie a situaţiilor de criză şi a falimentului. Fiecare
întreprindere are o anumită limită de creştere a volumului ei de activitate. Concomitent unele şi
aceleaşi procese pot fi şi stimulatorii, şi factori de frânare a dezvoltării.
Economia de piaţă, fiind pe parcursul mai multor decenii şi secole fundamentul de dezvoltare a
ţărilor occidentale, a încetăţenit un eficient sistem de control, diagnostic şi, pe cât e posibil, de
protecţie a întreprinderilor contra declinului total sau sistemul de falimentare şi susţinere a
întreprinderilor (des. 18.1).

Membrii Structura organizatorică

Procedurile
aplicabile

Obiectivele şi
principiile
Sistemul de Asigurarea
falimentare
metodică
şi susţinere a
întreprinderii
Diagnosticul stării
întreprinderii
Asigurarea juridică şi
normativă

Prevenirea falimentului
Protecţia Pregătirea
socială cadrelor

311
 Des. 18.1. Sistemul insolvabilităţii (falimentului) întreprinderii [3, p. 402].

Universalitatea suficientă a acestui sistem îl face aplicabil şi în Republica Moldova, ţinându-se cont
de particularităţile economiei naţionale, de mecanismul de protecţie a întreprinderilor şi prevenire a
falimentului acestora.
Sistemul de falimentare (vezi des. 18.2) include o întreagă serie de structuri logice cauză-efect,
organizatorice şi metodice promovate de organele de stat competente.

Obiectivele Principiile

Restructurarea economiei în
corespundere ce cererea pe piaţa de Stabilitatea, siguranţa, egalitatea în
consum drepturi a tuturor participanţilor

Introducerea unor măsuri de

securitate în caz de faliment
Asanarea

Stimularea renaşterii businessului

Lichidarea
Prevenirea Păstrarea întreprinderilor de
perspectivă

Structura juridică şi de drept

efectivă

Asigurarea intereselor tuturor

participanţilor

Protecţia socială

Des. 18.2. Obiectivele şi principiile sistemului de falimentare

Punctul incipient al acestui sistem este formularea principiilor şi obiectivelor ce vor trebui să fie
realizate în rezultatul funcţionării mecanismelor sale de funcţionare. Veriga principală a sistemului
dat este necesitatea obiectivă de a aduce structura producţiei în corespundere cu cererea solvabilă
reală, ce se formează pe piaţă. Scopul creării şi punerii în acţiune a sistemului de falimentare în
Republica Moldova este îl constituie necesitatea restructurării tuturor ramurilor economice în
conformitate cu cererea de piaţă a populaţiei, cu condiţia asigurării activităţii profitabile a
structurilor de bază, producătoare de mărfuri şi servicii.
Falimentul sau bancruta (de la latinescul banco – scaun şi rotto – stricat, rupt în bucăţi) este
incapacitatea debitorului de a-şi plăti creanţele, de a achita datoriile din cauza că nu dispune de
mijloace băneşti pentru plată. Falimentul firmelor apar cel mai des în legătură cu faptul că pe
parcursul unei lungi perioade de timp cheltuielile lor au depăşit veniturile, neexistând surse de
acoperire a pierderilor [5, p.37].
Sistemul de falimentare, care în Republica Moldova abia începe să funcţioneze, trezeşte o reacţie
diferită din partea diferitor instituţii, partide şi mişcări obşteşti, care încearcă să accelereze sau să
frâneze procedura de falimentare a anumitor întreprinderi, făcând trimitere, de regulă, la
consecinţele de ordin moral sau social pe care le are de suportat populaţia, economia, judecătoriile

312
din republică etc. Obiectivele şi principiile funcţionării sistemului de falimentare, menţionate aici,
ne permit să judecăm despre faliment de pe poziţii mai obiective.
În primul rând, trebuie constatat faptul că cea mai mare parte a întreprinderilor din republică se află
în stare de faliment profund sau camuflat (ascuns), din care cauză se înregistrează declinul
producţiei, asemenea fenomene ca salariile mici ziua sau săptămâna incompletă de muncă. În al
doilea rând, multe întreprinderi private, neacceptând statutul de întreprindere falimentară, în esenţă
sunt ca atare, sistându-şi activitatea sau chiar neîncepând-o.
În condiţiile acestea punerea în acţiune a sistemului de falimentare este nu numai că inevitabil, ci şi
necesar, deoarece falimentul întreprinderii poate fi o procedură de asanare a acesteia, în urma
căreia pot câştiga, dacă nu toţi, apoi majoritatea întreprinzătorilor.
Succesele şi insuccesele în activitatea firmei trebuie examinate drept interacţiune a mai multor
factori – exteriori (asupra cărora firma nu poate influenţa) şi interiori (care, de regulă, depind de
organizarea activităţii firmei însăşi) (vezi des. 17.3). Capacitatea firmei de a se adapta la
schimbările exterioare (sociale) şi interne (de ordin tehnic) este garanţia nu numai a supravieţuirii,
ci şi a prosperării ei.

Factorii principali

Exteriori
Interiori

Demografia Concepţia, obiectivele şi principiile

firmei

Starea culturii
Organizarea marketingului şi a desfacerii

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii

Nivelul cheltuielilor
Stabilitatea politică

Politica financiară, creditară şi Potenţialul de producţie

fiscală

Inflaţia Potenţialul administrativ

Nivelul veniturilor populaţiei

Stimularea muncii

Starea financiară a
întreprinderilor debitoare
Disproporţiile în dezvoltare

Economia de piaţă clasică, după cum menţionează specialiştii occidentali [3, p. 407], factorii
exteriori provoacă 1/3, iar cei interiori – 2/3 din numărul total al falimentelor. Putem presupune cu
temei că pentru economia actuală a Moldovei e caracteristică proporţia inversă a acestor factori.
Instabilitatea politică şi economică, dereglarea mecanismului de asigurare financiară, procesele

313
 inflaţioniste trebuie consideraţi drept cei mai importanţi factori ce aprofundează starea de criză la
întreprinderile din Moldova.

18.2. Prevenirea falimentului

Sistemul de control şi descoperire a semnalelor viitoarei situaţii de criză are o mare importanţă.
Asanarea stării financiare a întreprinderii ca parte componentă a sistemului de dirijare a stărilor de
criză şi faliment presupune selectarea specială a celor mai eficiente mijloace strategice şi tactice
aplicabile în cazul concret şi la întreprinderea concretă. Studierea experienţei privind depăşirea
situaţiilor de criză la multe întreprinderi ne permite să formulăm unele concluzii generale
obligatorii pentru fiecare întreprindere, în baza cărora se pot evidenţia două dintre cele mai
răspândite tipuri de tactică.
Tactica de protecţie, bazată pe întreprinderea unor măsuri pentru păstrarea întreprinderii. Ea
presupune reducerea tuturor cheltuielilor legate de producere şi realizare, de întreţinerea fondurilor
fixe şi a personalului, ceea ce conduce la reducerea producţiei în ansamblu. O asemenea tactică se
aplică, de regulă, în cazul unei îmbinări extrem de nefavorabile a factorilor externi şi a fost
caracteristică pentru majoritatea întreprinderilor din Moldova în anii 1992-1995, dată fiind
instabilitatea întregului sistem economic. Însă această tactică, care poate fi utilă în cazul unor
întreprinderi, ce aşteaptă înviorarea activităţii de afaceri şi o conjunctură de piaţă favorabilă, nu
este acceptabilă pentru majoritatea celorlalte întreprinderi.
Mult mai eficientă este tactica activă (ofensivă), adică eîntreprinderea unor măsuri nu atât
operative, cât de ordin strategic. Din acţiunile operative fac parte: lichidarea pierderilor; găsirea
rezervelor; atragerea specialiştilor; modificarea personalului; reeşalonarea datoriilor; apelarea
la credite; întărirea disciplinei de muncă etc. La acţiunile strategice se atribuie: analiza şi
evaluarea stării întreprinderii şi a potenţialului ei; programele de producţie pentru ieşirea din
criză; creşterea veniturilor; inovaţiile, inclusiv din contul susţinerii financiare; cercetărilor
marketing; reutilării tehnice; perfecţionării gestiunii etc. În cazul întreprinderii măsurilor
strategice se aplică activ marketingul, se studiază şi se cuceresc noi pieţe de desfacere, se
majorează cheltuielile pentru perfecţionarea producţiei în vederea modernizării ei, pentru renovarea
fondurilor fixe, implementarea tehnologiilor avansate.
În sistemul falimentării de tip civilizat intră nu numai întreprinderile şi partenerii legaţi de acestea
prin diverse obligaţiuni (creditorii, furnizorii etc.), ci şi diverse organe ale puterii de stat.
Bineînţeles, rolul celor de la urmă (dacă ele nu sunt proprietari de întreprinderi) diferă de rolul
participanţilor la sistemul de falimentare. Organele puterii de stat trebuie să asigure funcţionarea
sistemului de falimentare din punct de vedere organizatoric, juridic (de drept) şi al asistenţei
sociale.
Realizarea eficientă a obiectivelor şi sarcinilor, privind sistemul de falimentare, presupune
elaborarea unei serii de metodici şi instrucţiuni metodice, pentru a standardiza principalele procese
în acest domeniu, care în Republica Moldova deja au început.

18.3. Controlul asupra semnalelor de faliment

Semnalele (semnele) timpurii ale falimentului sunt:
a) întârzierea prezentării dărilor de seamă; se poate indica activitatea insuficientă a serviciilor
financiare ale întreprinderii;
b) modificările bruşte în structura bilanţului şi a raportului cu privire la rezultatele financiare, în
special:
 reducerea bruscă a sumelor de mijloace băneşti la conturile întreprinderii (majorarea sumelor,
de asemenea, poate demonstra imposibilitatea efectuării unor investiţii de capital pe viitor);

314
  creşterea datoriilor de debitor (reducerea lor bruscă, de asemenea, denotă dificultăţi în
realizarea producţiei, dacă e însoţită de creşterea rezervelor de producţie finită);
 învechirea datoriilor de debitor;
 dezechilibrul între datoriile de debitor şi cele de creditor;
 creşterea datoriilor de creditor (reducerea lor bruscă în cazul existenţei banilor la conturi
indică, de asemenea, reducerea volumului de activitate);
 reducerea volumului de vânzări (nefavorabilă poate fi şi majorarea bruscă a volumului
vânzărilor, deoarece în acest caz falimentul poate interveni ca rezultat al încălcării ulterioare a
echilibrului dintre datorii, dacă va urma majorarea excesivă a achiziţiilor, cheltuielilor capitale, în
afară de aceasta, creşterea volumului de vânzări poate indica aruncarea producţiei înainte de lichidarea
întreprinderii);
c) conflicte la întreprindere, eliberarea din funcţie a unor persoane din conducerea întreprinderii,
mărirea bruscă a numărului de decizii adoptate etc.
Sunt cunoscute următoarele stadii ale falimentului.
Stadiul ascuns (latent), în cazul când are loc reducerea latentă (în special, dacă nu se duce o
evidenţă gestionară corectă) a “preţului întreprinderii”, iar aceasta înseamnă reducerea profitului ei
sau majorarea costului mediu al obligaţiilor pe care întreprinderea va fi nevoită să şi le asume în
viitorul apropiat.
Stadiul al doilea este instabilitatea financiară, adică apariţia dificultăţilor ce ţin de insuficienţa
numerarului. La acest stadiu conducerea întreprinderii deseori recurge la măsuri “cosmetice”,
bunăoară, continuă să plătească acţionarilor dividende mari, majorând capitalul de împrumut prin
vânzarea unei părţi a activelor, pentru a nu trezi îndoiala deponenţilor şi a băncilor. După cum
confirmă experienţa, atunci când se înrăutăţeşte situaţia, conducătorii adesea recurg la aventuri
pentru a obţine mijlocele băneşti necesare, iar uneori şi la escrocherii.
Stadiul al treilea este falimentul clar, evident din punct de vedere juridic, adică întreprinderea nu
poate să-şi achite la timp datoriile.
Dosarele de faliment pot fi examinate pe cale judiciară şi nejudiciară.
Oficial, formal întreprinderea devine falimentară după adoptarea de către judecată a deciziei cu
privire la insolvabilitatea ei ca debitor şi incapacitatea ei de a se achita cu creditorii. Dacă acţiunea
în justiţie cu privire la insolvabilitatea sa o înaintează însuşi debitorul, falimentul se consideră
benevol. Uneori firmele recurg la falimentul fictiv pentru a ascunde banii împrumutaţi şi a şi-i
păstra. Dacă acţiunea în justiţie o întreprind creditorii, cărora nu li s-au restituit mijloacele
împrumutate, falimentul se numeşte forţat. La decizia tribunalului întreprinderea insolvabilă poate
fi reorganizată, adică i se dă un termen pentru a ieşi din starea de faliment, a-şi stinge datoriile, iar
uneori i se acordă asistenţă în acest scop. Dar e posibilă şi lichidarea întreprinderii cu vânzarea
patrimoniului ei pentru a compensa datoriile.
Procedura nejudiciară presupune fie o înţelegere privind eşalonarea datoriilor, fie lichidarea
benevolă a întreprinderii-debitoare.
Pentru a ieşi din starea de faliment se aplică măsuri extreme privind asanarea întreprinderii:
 înlocuirea conducerii;
 modificarea structurii organizatorice a întreprinderii, reducerea aparatului administrativ,
centralizarea funcţiilor de control şi planificare;
 stabilirea unui control strict al cheltuielilor;
 reciclarea personalului, reorientarea lui psihologică;
 reducerea nomenclatorului de produse şi servicii;
 intensificarea marketingului.
Concomitent este necesar să fie elaborate măsuri strategice care în majoritatea cazurilor presupun
reprofilarea consecventă a întreprinderii.

315
 18.4. Asanarea şi transformarea. Lichidarea întreprinderii
E vorba despre un proces relativ lent de îmbunătăţire a situaţiei la întreprindere, care e posibil în
multe cazuri numai cu asistenţa metodică a firmelor specializate. Totodată, se menţine structura
organizatorică a întreprinderii, obiectul ei de activitate, volumul de fabricare a producţiei etc. Se
schimbă în temei gestiunea, stilul de muncă, metodele de control, se îndeplinesc măsurile ce ţin de
economie, se precizează calculele etc.
Transformarea (divizarea, trecerea la o altă formă etc.) se aplică atunci când analiza confirmă
imposibilitatea păstrării întreprinderii în forma existentă, pentru a găsi o ieşire din criză prin
modificarea formei de organizare şi a statutului juridic al întreprinderii. Uneori se înaintează
propunerea privind fărâmiţarea întreprinderii pentru a păstra unele părţi ale ei, însă creditorii adesea
au o atitudine critică faţă de asemenea situaţii, văzând în ele tendinţa de a le dăuna. Un proces
invers este comasarea întreprinderilor din considerentele că întreprinderea ar avea perspective de
dezvoltare, însă un anumit timp va avea nevoie de asistenţă financiară organizatorică şi de altă
natură, pe care însă nu o va putea obţine de la investitorii care şi-au pierdut încrederea în ea. În
cazul acesta trebuie găsit un partener puternic, care îşi va asuma garanţiile respective şi va acorda
întreprinderii mijloacele financiare necesare pentru repararea situaţiei ei, adică se are în vedere
asanarea întreprinderii
Asanarea, însănătoşirea (de la lat. sanatio – lecuire, însănătoşire) este un sistem de măsuri de stat
şi bancare pentru prevenirea falimentului întreprinderilor, firmelor, îmbunătăţirea stării lor
financiare prin intermediul creditării, reorganizării, modificării formei produsului fabricat sau alte
modalităţi [5, p.355]. Asanarea este o operaţiune amplă şi adesea presupune restructurarea totală a
întreprinderii. Păstrarea întreprinderii depinde de faptul cât de repede şi pe cât de eficient va fi în
stare ea să depăşească toate fenomenele nedorite.
În cazul când păstrarea întreprinderii este imposibilă, se recurge la o asemenea metodă de sistare a
existenţei ei, care în situaţia dată este cea mai raţională: lichidarea sau falimentul întreprinderii.
Lichidarea are loc în cazurile când odată cu sistarea activităţii întreprinderii va fi evitat falimentul
ei. Lichidarea poate fi cauzată de factori interni sau exteriori, şi se produce din iniţiativa
administraţiei întreprinderii, când toate celelalte măsuri s-au dovedit a fi ineficiente.
Procedurile de falimentare în Republica Moldova sunt reglementate prin Legea cu privire la
insolvabilitate [vezi 1].

316
 CUPRINS
INTRODUCERE

Capitolul 1. ÎNTREPRINDEREA ÎN CONDIŢIILE

ECONOMIEI DE PIAŢĂ
1.1. Economa de piaţă şi modelele ei. Reglarea de stat a economiei în condiţiile de piaţă.
1.2. Întreprinderea – verigă principală în condiţiile economiei de piaţă.
1.3. Tipologia şi clasificarea întreprinderilor.
1.4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii, influenţa concurenţei asupra activităţii ei.
1.5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii. Reorganizarea şi sistarea activităţii
întreprinderii.

Capitolul 2. ANTREPRENORIATUL ŞI FORMELE LUI

2.1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova
cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.
2.2. Businessul mic în economie, problemele lui şi căile de soluţionare.
2.3. Antreprenoriatul în proporţii mari.
2.4. Întreprinderile mixte.

Capitolul 3. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI

SOCIALĂ A PRODUCŢIEI
3.1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei economice a producţiei.
3.2. Eficienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilor.
3.3. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei.

Capitolul 4. PLANIFICAREA ŞI PROGNOZAREA

ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
4.1. Bazele metodologice ale planificării.
4.2. Principalele compartimente şi indicatorii planului de dezvoltare a întreprinderii (firmei).
4.3. Elaborarea programului de producţie.
4.4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business.

Capitolul 5. PERSONALUL ÎNTREPRINDERII,

LOCURILE DE MUNCĂ, PRODUCTIVITATEA MUNCII
5.1. Personalul întreprinderii, structura lui şi indicatorii utilizării resurselor de muncă.
5.2. Normarea muncii.
5.3. Productivitatea muncii.
5.4. Motivarea şi retribuţia muncii.
5.5. Locurile de muncă. Problemele şomajului.

Capitolul 6. FONDURILE FIXE ŞI CAPACITĂŢILE

DE PRODUCŢIE ALE ÎNTREPRINDERII
6.1. Componenţa şi structura fondurilor fixe.
6.2. Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe, amortizarea lor.
6.3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie.
6.4. Capacitatea de producţie a întreprinderii.
6.5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie.

Capitolul 7. FONDURILE ŞI MIJLOACELE CIRCULANTE

ALE ÎNTREPRINDERII
7.1. Componenţa fondurilor circulante ale întreprinderii.

317
7.2. Estimarea utilizării fondurilor circulante în poducţie.
7.3. Economisirea elementelor fondurilor circulante la întreprindere.
7.4. Mijloacele circulante şi căile de accelerare a rotaţiei lor.

Capitolul 8. COSTUL PRODUCŢIEI. PROFITUL ŞI

RENTABILITATEA. PREŢURILE ŞI TARIFELE.
8.1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea producţiei.
8.2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi rentabilitatea.
8.3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei.
8.4. Preţurile şi tarifele.

Capitolul 9. FINANŢELE ÎNTREPRINDERII

9.1. Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanismul financiar.
9.2. Resursele financiare ale întreprinderii.
9.3. Caracteristica generală a impozitelor, pe care le plăteşte întreprinderea.
9.4. Impozitarea şi distribuirea profitului întreprinderii.
9.5. Planificarea financiară.
Capitolul 10. ACTIVITATEA INVESTIŢIONALĂ
A ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE
10.1. Rolul investiţiilor şi al construcţiilor capitale în reproducţia fondurilor fixe.
10.2. Organizarea lucrărilor de proiectare şi construcţii-montaj în cadrul construcţiilor capitale.
10.3. Componenţa şi structura investiţiilor capitale.
10.4. Planificarea investiţiilor capitale şi a construcţiilor capitale.
10.5. Eficienţa economică a investiţiilor capitale şi căile de sporire a acesteia.

Capitolul 11. PROGRESUL TEHNICO-ŞTIINŢIFIC

ŞI INTENSIFICAREA PRODUCŢIEI
11.1. Progresul tehnico-ştiinţific – fundamentul dezvoltării şi intensificării producţiei.
11.2. Direcţiile principale ale progresului tehnico-ştiinţific.
11.3. Eficienţa măsurilor de accelerare a progresului tehnico-ştiinţific.

Capitolul 12. CALITATEA, STANDARDIZAREA ŞI CERTIFICAREA PRODUCŢIEI LA

ÎNTREPRINDERE
12.1. Noţiunea şi indicii de calitate ai producţiei.
12.2. Dirijarea calităţii producţiei. Noua strategie de dirijare a calităţii.
12.3. Standardizarea şi certificarea producţiei.
12.4. Căile principale de sporire a calităţii producţiei.

Capitolul 13. FORMELE DE ORGANIZARE SOCIALĂ

A PRODUCŢIEI
13.1. Formele principale de organizare socială a producţiei.
13.2. Concentrarea şi integrarea producţiei. Dimensiunile întreprinderilor.
13.3. Specializarea producţiei şi avantajele ei.
13.4. Cooperarea de producţie.
13.5. Diversificarea producţiei.
13.6. Combinarea producţiei.

Capitolul 14. MECANISMUL DE DIRIJARE ŞI INSTRUMENTARIUL LUI

14.1. Structura mecanismului de dirijare, principiile şi funcţiile lui.
14.2. Structura şi funcţiile organelor administrative.
14.3. Cadrele de conducere şi mecanismul de însuşire a regulilor relaţiilor de piaţă.
14.4. Instrumentariul mecanismului de dirijare (normele şi normativele, indicatorii şi informaţia, modelarea în sfera
administrativă).

Capitolul 15. ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII

318
15.1. Formele diviziunii internaţionale a muncii.
15.2. Liberalizarea activităţii economice externe a întreprinderii.
15.3. Colaborarea internaţională a întreprinderilor.
15.4. Organele administrative şi reglementarea de stat a activităţii economice externe.
15.5. Indicatorii eficienţei activităţii economice externe a întreprinderilor.

Capitolul 16. RELAŢIILE ECONOMICE INTRAPRODUCŢIE

16.1. Sistemul de relaţii economice intraproducţie.
16.2. Organizarea relaţiilor contractuale în cadrul întreprinderii.
16.3. Mecanismul de distribuire a unei părţi din profitul întreprinderii între subdiviziunile ei.
16.4. Examinarea pretenţiilor in cadrul întreprinderii.

Capitolul 17. ARENDA, LEASINGUL, FRANCHISINGUL

17.1. Esenţa economică şi principiile arendei.
17.2. Reglementarea economică relaţiilor reciproce dintre arendaş şi arendator (locator).
17.3. Stimularea materială şi mecanismul de distribuţie a venitului autogestionar.
17.4. Leasingul.
17.5. Franchisingul.

Capitolul 18. ASANAREA ŞI FALIMENTUL

ÎNTREPRINDERII
18.1. Situaţia de criză. Falimentul.
18.2. Prevenirea falimentului.
18.3. Controlul asupra semnalelor de faliment.
18.4. Asanarea şi transformarea. Lichidarea întreprinderii.

BIBLIOGRAFIE

319
320