văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noştri sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi parcă-s capcane-n jurul marii porţi. Ce-i în afară ştim doar din privirea jivinelor; căci până şi pe prunc noi îl întoarcem şi-l silim, în urma -i, să vadă-alcătuiri, nu ce -i deschis şi-adânc în animal. De moarte slobod. Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul are mereu sfârşitu-n urma lui, şi-n faţă Domnul, şi când trece, t rece în veşnicii, cum trece o fântână. Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi, în faţă, spaţiul pur, unde răsar la nesfârşire flori. Mereu e lume şi niciodată-un nicăieri fără nimic, cast, nepăzit, ce îl respiri şi ştii că-i nesfârşit şi nu-l râvneşti. Copi l, te pierzi, tăcut, în el iar ei te zgâlţâie. Sau cel ce moare e. Căci lângă moarte, moartea n -o mai vezi, cu ochii mari, de animal, priveşti afară. Îndrăgostiţii – celălalt de n-ar fi, să le astupe văzul – aproape sunt de asta şi uimiţi. Pe negândite li s-a revelat de după celălalt... Dar peste el nu trece nimeni, şi e iarăşi lume. Întorşi către făpturi mereu, vedem în ele doar, reflexu -a ce e liber, de noi întunecat. Sau poate -un animal calm ne străbate-n linişte, cu ochii. Asta se cheamă soartă: a sta î n faţă, ş-atâta tot, a sta mereu în faţă. Dac-animalul hotărât venind spre noi, pe alte căi, ar fi la fel de conştient, din drum el ne-ar întoarce. Fiinţa -i e infinită, necuprinsă, fără perspectivă asupra stării sale, pură ca privirea -i. Şi unde noi viitor vedem, el vede totul şi-n tot pe sine, pururi mântuit. Şi totuşi animalul ager, cald, duce povara unei mari tristeţi. Căci amintirea ce ne covârşeşte ades, îl ţine pururi şi pe el, parcă ne-a fost cândva, ce năzuim, mai intim, mai fidel, mai ginga ş la atins. Distanţa-aici e totul, iar acolo e suflu. După patria dintâi, a doua este tulbure, vântoasă. O, fericire-a micilor făpturi care rămân mereu în sânul matcă; noroc al gâzei ce lăuntric saltă şi-atuncea când nunteşte: matcă -i totul. Uite, şi pasărea, cu semisiguranţa -i ce-aproape ştie una şi cealaltă din vremuri, ca un suflet de etrusc pe care – mort – un spaţiu l-a primit, dar, pe sicriu, e statuia culcată. Şi ce uimit – cel ce trebuind să zboare, de-un sân e zămislit. Parcă de sine speriat, văzduhul taie, cum ar trece fisura printr-o ceaşcă. Astfel liliacul taie porţelanul serii. Noi: privitori, mereu şi pretutindeni, plecaţi spre tot, nicicând înspre afară! E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă. Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi. Cine ne-a pus la cale-aşa, că orice am face suntem în postura celui ce pleacă. Şi pe-un ultim deal, ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale, el se întoarce, stă, mai zăboveşte – aşa trăim, în despărţiri, mereu.