Prof.

Cornelia Cucu
Liceul cu Program Sportiv
Bacău
Sunt trei termeni adesea confundaţi între ei. Înţelesul fiecăruia
însă este diferit. Sunt trei aspecte diferite ce nu ţin doar de
nuanţă. Delimitarea dintre ele se face de la persoană la
persoană, dar există, ca în cazul oricărui aspect psihic, câteva
repere. Care sunt acestea?
Demnitatea se leagă foarte mult de sentimentul onoarei. Un om
demn inspiră respect. Ţine de fire, de felul în care acţionezi şi
reacţionezi, de felul în care ştii sau nu să fii consecvent în
principii şi atitudine. Dacă ai anumite idei în ceea ce priveşte
aspectele tale fundamentale, dacă preţuieşti anumite valori şi le
respecţi indiferent de situaţie, vorbim despre demnitate. Fiecare
decide pentru sine ce este demn şi ce nu, dar o limită există.
Demnitatea înseamnă respect: să te respecţi pe tine şi pe cei din
jurul tău.
 Demnitatea nu reprezintă inflexibilitate. Înseamnă doar că,
atâta timp cât crezi în ceva, să fii consecvent în practicarea
acelei idei. Poţi considera că este demn să ai un anumit limbaj
şi să eviţi alte cuvinte, de exemplu argoul sau injuriile. Sau că
e demn să nu răspunzi cu aceeaşi monedă unei ofense, ori,
dimpotrivă, să nu laşi jignirile neplătite.
Există o seamă de lucruri despre care se poate spune, destul de
precis, că sunt demne sau nu sunt demne. De exemplu, nu va
putea fi considerat demn să îţi trădezi un prieten ca să scapi
tu de o pedeapsă, indiferent despre ce este vorba. Nu este etic,
moral, nu ţine de onoare. Prin urmare, dacă acţionezi astfel ca
să-ţi scapi pielea, cum se spune, nu poţi fi considerat demn şi
nu va avea nimeni, niciodată, încredere în tine.
 Demnitatea omului înseamnă:
 a fi cinstit;
 a munci onest;
 a acţiona ferm şi curajos în spiritul dreptăţii şi al adevărului ;
 a nu admite lezarea propriei personalităţi şi nici pe a altora;
 a respecta pe cei din jur, a apăra onoarea şi demnitatea ţării.
Omul demn se opune celui:
 preocupat doar de propriile lui interese meschine;
 care înjoseşte pe alţii;
 violent, desfrânat, liguşitor, lăudaros, viclean, bârfitor,
intrigant, calomniator.
Demnitatea nu se declară (şi nici nu ne lăudăm cu ea), ci se
dovedeşte prin fapte.
 Mândria este o oarecare extindere a demnităţii. Nu doar că nu
accepţi anumite lucruri, nu doar că nu le consideri demne, ci le iei
de-a dreptul ca pe o ofensă personală. Există aspecte bine delimitate
între ce permiţi şi ce nu, iar ce nu accepţi este văzut ca o adevărată
degradare.
O persoană mândră are o anumită viziune, în proprii ochi, faţă
de persoana sa şi nu admite sub nicio formă să facă altfel decât
crede de cuviinţă, pentru a-şi păstra imaginea nealterată. Un om
mândru nu va accepta ceea ce el consideră degradare, indiferent ce
ar însemna această degradare.
 Mândria acceptă mai greu un compromis. Dacă demnitatea se
înclină în faţa raţiunii, mândria îngăduie mai greu ideea eşecului.
O persoană mândră îşi va schimba mai greu concepţiile despre drept
şi nedrept, bun şi rău, permis şi nepermis, decât una demnă. Prin
urmare, mândria ar trebui să impună, pe lângă stricteţea regulilor,
alegerea foarte selectivă a motivelor pentru stricteţe. Dacă eşti
mândru, gândeşte-te bine care îţi sunt concepţiile. Şi, mai ales, dacă
sunt realiste.
 Orgoliul seamănă foarte bine cu mândria. Ceea ce le deosebeşte
este intensitatea - ceva mai mare în cazul orgoliului - şi perspectiva.
O persoană orgolioasă impune limite de dragul imaginii sale, însă e
mai degrabă îngrijorată de părerea pe care o vor avea cei din jur , de
propria părere despre sine.
Dacă demnitatea şi mândria pot fi educative, despre orgoliu nu se
poate spune chiar acelaşi lucru. Primele două pot influenţa, mai mult
sau mai puţin, propria ta fire, în funcţie de ceea ce doreşti şi crezi că
este bine, demn, normal sau anormal. Orgoliul se bazează, în cea mai
mare parte, pe părerile celorlalţi sau pe ceea ce crezi tu că gândesc
ceilalţi. Iar o personalitate bazată doar pe ideile altora nu este cu
adevărat o personalitate, ci doar un simulacru.
 Demnitatea este ceva necesar oricărui om. Ea îţi impune limite şi
te învaţă ce înseamnă să te respecţi, să-i respecţi pe alţii, să ai o
anumită conduită, un stil de viaţă al tău, în armonie cu ceilalţi.
Mândria cere o oarecare superioritate şi, din acest motiv, ceva mai
multă atenţie. Orgoliul însă nu este absolut necesar unui om. O
persoană orgolioasă recurge la ceilalţi şi la aceste păreri, de obicei,
pentru că este mai puţin capabil să şi le susţină pe ale sale, să aibă
încredere în ele.
 Nu este automat adevărat faptul că unui om demn nu-i pasă de
părerea celorlalţi, că unul mândru nu va face decât aşa cum crede el de
cuviinţă sau că unul orgolios nu are principii. Toţi avem nevoie de
repere. Toţi avem nevoie să credem în ceva. Toţi avem nevoie să credem
în noi. Şi, în acelaşi timp, toţi ar trebui să luăm în calcul şi lumea din
jur, pentru că nu suntem insule, ci interacţionăm permanent cu
ceilalţi. Dacă nu am accepta şi părerile lor, nu am învăţa, ci am
stagna. Evoluţia psihică ar fi compromisă. Prin urmare, un echilibru
între toate cele trei aspecte ar putea fi, dacă nu soluţia magică, cel
puţin un instrument util pentru maturizare.
 Cugetări:
 “Diamantul scârţie şi când îl fărâmi sub picior.” (N. Iorga)
 “Nu te plânge că eşti strivit dacă te-ai făcut vierme.” (Kant)
Proverbe româneşti:
 “ Decât o săptămână vrabie, mai bine o zi şoim.”
 Decât să întingi în unt/ Cu ochii-n pământ,
Mai bine să-ntingi în sare/ Cu ochii la soare.”
 “Omul vrednic în sus se uită, iar cel ticălos pe jos numai vede.”
 “Onoarea nu se poate cumpăra cu bani.”
 “Mai bine să fii în coada leilor, decât în capul vulpilor.”
 “ Cine îţi zvârle o piatră, zvârle-i o pâine.”
Modele de demnitate oferite de literatură, istorie: Mircea cel Bătrân,
din “Scrisoarea III”, de Mihai Eminescu; Dan, din poemul “Dan, căpitan
de plai” , de Vasile Alecsandri etc.
 Studiu de caz:
“Un soţ îşi părăseşte soţia, sub pretext că <nu mai corespunde>
situaţiei lui social-economice, şi fetiţa, în vârstă de doi ani. Când
aceasta reuşeşte, înfruntând multe greutăţi materiale, să termine liceul,
ca premiantă, şi să intre la facultate printre primii, <tatăl> - acum
mândru de fiica sa – încearcă în repetate rânduri s-o determine să-şi
părăsească mama şi să se mute la el, oferindu-i bani, maşină, o casă şi
excursii în străinătate. Fata respinge cu demnitate aceste oferte şi, cu
indignare, îndemnul de a-şi părăsi mama. Mai mult, din prima bursă
economiseşte bani şi îi cumpără mamei un album pentru fotografii,
fiindcă ele două, mamă şi fiică, au multe fotografii care le-arată de-a
lungul anilor, cu dragostea, cu demnitatea şi speranţele lor.”
(Traian Cosma, Ora de dirigenţie)
 La capătul opus al demnităţii se află linguşirea, viclenia şi
lăudăroşenia.
 Linguşire – adulaţiune, laudă falsă şi interesată, măguleală.
 Viclenie – perfidie, ipocrizie, falsitate, vicleşug, şiretenie, şmecherie.
 Lăudăroşenie – exagerare a meritelor proprii; laudă de
sine;fanfaronadă.
Linguşitorii, viclenii, lăudăroşii sunt dispreţuiţi pentru falsitate,
servilism, slugărnicie, lipsă de demnitate, interesul de a obţine ceva în
schimb, laşitate.Pradă linguşelii, vicleniei, lăudăroşeniei se lasă mai
uşor orgolioşii, vanitoşii.
 Cugetări:
 “Şarpele e odios nu pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să
muşte.” (Nicolae Iorga)
 “Fugi de liguşitori şi de cei care te laudă.” (Anton Pann)
 “Cine ştie să linguşească , ştie şi să calomnieze.” (Napoleon)
Proverbe româneşti:
 La laudă mare nu merge cu sacul.”
 Lauda în faţă e jumătate ocară.”
 “Cel cu laude mari face ispravă mică.”
 “Dacă faci bine, nu trâmbiţa în lume.”
 “Linguşitorul, ca scorpia, cu gura te mângâie şi cu coada muşcă.”
 “C-un găinaţ de cioară nu se spurcă Dunărea.”
Expresii: a cânta în strună cuiva; a se băga pe sub piele; a săruta
mâinile şi pe faţă şi pe dos; a peria pe cineva; a căuta în barbă.
 1.Cosma, T., Ora de dirigenţie în gimnaziu, Editura “Plumb”,
Bacău, 1994
2.Lemeni,G., Porumb,M., Consiliere şi orientare. Activităţi pentru
clasele V-VIII, Editura ASCR, Cluj, 2011
3.Puia,M.,Comşa,F.,M.,Îndrumar de dirigenţie, Editura
Niculescu, Bucureşti, 2007
4.www.google.ro: imagini