www.referat.

ro

‚ Cuprins

TITLUL I. RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ŞI

DREPTULUI ROMÂNESC

Capitolul I. Organizarea socială a geto-dacilor în epoca prestatală (gentilică)

……………………………………………………………………………...6

Capitolul II. Statul şi dreptul geto-dac

Secţiunea I. Statul geto-dac………………………………………………10
Secţiunea a II-a. Dreptul geto-dac…………………………………….…12

Capitolul III. Statul şi dreptul în Dacia provincie romană

Secţiunea I. Evoluţia conflictelor dintre daci şi romani………………..15
Secţiunea a II-a. Constituirea şi structura provinciei Dacia…..……….15
Secţiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei……………………..16
Secţiunea a IV-a. Sistemul financiar…………………………………….17

Secţiunea a V-a. Organizarea locală a provinciei……………………….18

Secţiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană………………….20

Secţiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania………………………….23

TITLUL II. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU

Capitolul I. Organizarea obştei săteşti. Normele de conduită ale obştei

săteşti în perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII e. n.

Secţiunea I. Organizarea obştei săteşti…………………………………..29

Secţiunea a II-a. Normele de conduită în cadrul obştei săteşti…….…..33

Capitolul II. Apariţia primelor formaţiuni statale de tip feudal (formarea

ţărilor)………………………………………………………………..37
Capitolul III. Legea ţării şi instituţiile sale

Secţiunea I. Formarea, sfera de cuprindere şi definirea Legii Ţării……40

Secţiunea a II-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie, Sfatul domnesc
şi dregătorii……………………………………………………………42

Secţiunea a III-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea bisericii.…..46

Secţiunea IV. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea fiscală…………47

Secţiunea a V-a. Dispoziţiile Legii Ţării cu privire la organizarea armatei……49
Secţiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritorială a ţărilor române în
conformitate cu dispoziţiile Legii ţării………………………………………………49

Secţiunea a VII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la dreptul de

proprietate………………………………………………………………………..53

Secţiunea a VIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la statutul juridic al

persoanelor…………………………………………………………………….…..60
Secţiunea a IX-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la rudenie, familie şi
succesiuni………………………………………………………………………….…..65
Secţiunea a X-a. Dispoziţiile Legii ţări cu privire la răspunderea
colectivă………………………………………………………………………….70
Secţiunea a XI-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la obligaţiile izvorâte din
contracte…………………………………………………………………………….73
Secţiunea a XII-a. Dispoziţiile Legii ţării în domeniul dreptului penal…….. .78
Secţiunea a XIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la procedura de judecată şi
probe………………………………………………………………………………81

Capitolul IV. Apariţia şi conţinutul pravilelor bisericeşti

Secţiunea I. Apariţia pravilelor bisericeşti……………………………..84

Secţiunea a II-a. Pravilele scrise în limba slavonă……………………..85

Secţiunea a III-a. Pravilele scrise în limba română……………………85

 Secţiunea a IV-a. Conţinutul pravilelor bisericeşti…………………….86

Capitolul V. Apariţia şi conţinutul pravilelor laice – Cartea românească de

învăţătură şi Îndreptarea legii…………………………………………….….87

Capitolul VI. Statul şi dreptul în perioada regimului turco-fanariot

Secţiunea I. Contextul politic internaţional……………………………..91

Secţiunea a II-a. Organizarea de stat în prima fază a regimului turco-
fanariot……………………………………………………………………………..91
Secţiunea a III-a. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot………92
Secţiunea a IV-a. Organizarea de stat în a doua fază a regimului turco-
fanariot………………………………………………………………………….…..95
Secţiunea a V-a. Dreptul în a doua fază a regimului turco-fanariot………..97

Capitolul VII. Statul şi dreptul în perioada 1821-1848

Secţiunea I. Programul revoluţiei de la 1821………………………….106
Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti…..107
Secţiunea a III-a. Evoluţia dreptului în Ţara Românească şi în Moldova…..109

Capitolul VIII. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti în perioada

1848-1858…………………………………………………………….113

TITLUL III. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC MODERN

Capitolul I. Reformele şi opera legislativă înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza

Secţiunea I. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza…………………….118
Secţiunea a II-a. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza………121

Capitolul II. Statul şi dreptul modern în perioada 1866-1918

Secţiunea I. Organizarea de stat……………………………………….125
Secţiunea a II-a. Evoluţia dreptului……………………………………126
1. Dreptul constituţional şi dreptul administrativ………………………126
 2. Dreptul civil…………………………………………………………..127

3. Dreptul penal……………………………………………………….…129

4. Dreptul procesual……………………………………………………..129

5. Legislaţia învoielilor agricole…………………………………………130

TITLUL IV. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN TRANSILVANIA ÎN

PERIOADA CUPRINSĂ ÎNTRE SECOLUL AL X-LEA ŞI ANUL 1918

Capitolul I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada secolul X-1918

Secţiunea I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada voievodatului (secolul X-

1541)……………………………………………………………………132

Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului dependent

de Turcia (1541-1683)……………………………………………….…..136

Secţiunea a III-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului

dependent de Austria (1683-1848)………………………………………………….138

Secţiunea a IV-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada 1848-

1867…………………………………………………………………………..141
Secţiunea a V-a. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar……….143

Capitolul II. Dreptul în Transilvania în perioada secolul X-1918

Secţiunea I. Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului……………145
Secţiunea a II-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de
Imperiul Otoman (1541-1683)………………………………………………….. ….146
Secţiunea a III-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de
Austria (1683-1848)………………………………………………………………147
Secţiunea a IV-a. Dreptul Transilvaniei în perioada 1848-1918……..151
 Secţiunea a V-a. Lupta românilor din Transilvania împotriva dualismului austro-
ungar………………………………………………………………………152

TITLUL V. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1918-1938

Capitolul I. Făurirea statului naţional unitar român………………..156

Capitolul II. Evoluţia dreptului

Secţiunea I. Unificarea legislativă………………………………………157

Secţiunea a II-a. Dreptul constituţional………………………………..157

Secţiunea a III-a. Dreptul administrativ……………………………….158

Secţiunea a IV-a. Dreptul civil………………………………………….160

Secţiunea a V-a. Dreptul penal…………………………….……………164

Secţiunea a VI-a. Procedura civilă………………………….

…………..164
Secţiunea a VII-a. Procedura penală……………………………………164

Bibliografie……………………………………………………………………167
 TITLUL I
RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC

Capitolul I. Organizarea socială a geto-dacilor

în epoca prestatală (gentilică)

Strămoşii noştri, geto-dacii, după cum afirmă părintele istoriei, Herodot,

aparţineau etniei tracilor, iar tracii erau etnia cea mai numeroasă după cea indiană
şi dacă nu s-ar fi lăsat antrenaţi în lupte interne ar fi fost de neînfrânt.

Aria de extindere a acestei etnii ajungea, în nord, până la mlaştinile Pripetului (în
Polonia de astăzi), în sud, până la Marea Egee, în vest, până la Dunărea panonică (în Ungaria
de astăzi), iar în est până la fluviul Bug.
Din ramurile ce au aparţinut acestei etnii, geto-dacii s-au remarcat prin importante
realizări pe plan politic, economic, cultural. Prezenţa constantă a geto-dacilor în
spaţiul carpato-danubiano-pontic este atestată încă din prima jumătate a mileniului I î.
e. n. Autorii greci îi desemnau pe strămoşii noştri prin termenul de geţi, iar romanii le
spuneau daci. Unii autori afirmă că dacii trăiau în zona intracarpatică, iar geţii în zona
extracarpatică. Dar Strabo afirmă că geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă şi sunt acelaşi
popor. Acestea sunt raţiunile pentru care istoriografia modernă îi denumeşte pe
strămoşii noştri geto-daci.
Izvoarele latine şi greceşti ne-au transmis informaţii preţioase privind modul de viaţă a
geto-dacilor, cu privire la sistemul de conducere socială, precum şi cu privire la nivelul de
dezvoltare economică atins. Spre exemplu, Herodot, în Istoriile sale ne descrie amănunţit
expediţia întreprinsă de către regele Darius I al perşilor, în încercarea de a-i supune pe
sciţi. Armata persană înainta prin partea vestică a Pontului Euxin (Dobrogea de astăzi)
pentru a trece Dunărea. În calea lor toate triburile trace s-au supus, cu excepţia geţilor,
care, deşi au opus o rezistenţă îndăratnică, fură supuşi de îndată, cu toate că sunt cei mai
viteji şi drepţi dintre traci.
Arrian şi Strabo ne înfăţişează campania lui Alexandru cel Mare în nordul Dunării
din anul 335 î. e. n. Aceste relatări sunt demne de încredere, întrucât se întemeiază pe
însemnările făcute la faţa locului de către unul dintre generalii lui Alexandru, Ptolemeu al
lui Lagos, care a fondat în Egipt dinastia Lagizilor. Din aceste însemnări rezultă că
falanga macedoneană a înaintat cu dificultate prin nesfârşite lanuri de grâu, a avut de
înfruntat o armată – circa 4000 de călăreţi şi 10000 de pedestraşi – , a ocupat un oraş
întărit în care se afla o populaţie foarte numeroasă şi în care au fost descoperite podoabe
de mare preţ, care au fost ulterior transportate în sudul Dunării de doi generali ai lui
Alexandru cel Mare.
Diodor din Sicilia, Pausanias şi Polyainos ne prezintă conflictul dintre Lisimah şi
Dromihete, regele geţilor. Din relatrări rezultă că acest conflict s-a declanşat în jurul anului
300 î. e. n. Acest conflict a durat până în jurul anului 292 î. e. n. şi s-a finalizat cu înfrângerea
macedonenilor, ocazie cu care Lisimah a fost luat prizonier. Atunci, oştenii lui Dromihete au
cerut ca Lisimah să fie ucis, întrucât, spuneau ei, oştenii care îşi primejduiesc viaţa în luptă au
dreptul să decidă în toate privinţele. Dar Dromihete a avut un alt punct de vedere, susţinând
că este mai bine ca Lisimah să fie eliberat, opinie ce a fost însuşită de către oştenii regelui
Dromihete.
Menţionăm şi relatările lui Justinus cu privire la conflictul dintre geţii regelui Oroles
şi bastarni, care s-a derulat în secolul III î. e. n. Într-o bătălie, geţii au fost învinşi de către
bastarni. Cu această ocazie, Oroles i-a pedepsit pe oştenii săi obligându-i să fie servitorii
femeilor lor până când i-au învins pe bastarni într-o nouă luptă. De asemenea, este
menţionată şi inscripţia de la Histria, care menţionează că în secolul III î. e. n. regii geţi
Zalmodegikos şi Rhemaxos exercitau o autoritate de necontestat asupra cetăţilor greceşti din
Pont. În fine, Pompeius Trogus ne vorbeşte despre incrementa dacorum per Rubobostem
regem (întărirea puterii dacilor undeva în Transilvania sub puterea regelui Rubobostes).
Aceste relatări ne fac să constatăm că în epoca prestatală – înainte de secolul I î. e. n. – geto-
dacii erau un popor statornic, care promova pe scară largă culturile agricole (ex – lanurile
nesfârşite de grâu), înălţau construcţii civile şi publice de mari proporţii, dispuneau de armate
puternice bine echipate; de asemenea, producţia de mărfuri şi economia de schimb au
cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită la alte popoare trace de atunci. Conducerea politică era
exercitată prin forme fără caracter statal, în sistemul democraţiei militare, sistem caracterizat
prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul comunităţii erau adoptate de poporul
înarmat. Totuşi, sunt unele indicii din care rezultă că atunci, în special după secolul al IV-lea
î. e. n., apar primii germeni ai organizării statelor, căci se observă autoritatea pe care o
exercitau regii geţi asupra poporului, cum ar fi cazul lui Dromihete.
În această perioadă, viaţa socială a fost reglementată prin norme fără
caracter juridic (obiceiuri nejuridice), pentru că aceste norme nu erau impuse
printr-un aparat de constrâgere, ci erau respectate de bună-voie. Izvoarele
istorice ne-au transmis informaţii cu privire la obiceiurile practicate în viaţa de
familie, stăpânirea bunurilor, încheierea convenţiilor, soluţionarea litigiilor.
Multe dintre aceste obiceiuri vor fi ulterior regăsite într-o nouă formă în Evul
Mediu românesc, fenomen de natură a confirma continuitatea românilor.
În virtutea acestor obiceiuri fără caracter juridic ale geto-dacilor, aşa cum ne arată
Herodot, la moartea şefului de familie fiii de familie aveau dreptul să ceară ieşirea din
indiviziune. De aici rezultă că în epoca prestatală apăruse stăpânirea individuală asupra
bunurilor, ca o primă etapă în procesul formării proprietăţii private.
Există şi informaţii cu privire la faptul că la geto-daci furtul era considerat
infracţiunea cea mai gravă.
Alte izvoare vorbesc despre convenţiile dintre părţi, îmbrăcate în forma
jurămintelor religioase. Herodot este cel care ne relatează modul de încheiere a
convenţiilor, în virtutea unui ritual extrem de complicat. Astfel părţile turnau vin într-un
vas de lut, se crestau cu un cuţit şi picurau din sângele lor în acel vin, muiau apoi armele
lor în acel vin (o bardă, o suliţă, săgeţile), rosteau jurăminte religioase, după care beau
vinul din vasul de lut.
Sugestive sunt şi informaţiile primite tot de la Herodot, cu privire la obiceiul
jurămintelor pe vetrele regale (jurământul pe zeităţile palatului regal), ritual regăsit în
Evul Mediu cu funcţie procesuală de această dată. În ipoteza în care regele se
îmbolnăvea, erau chemaţi trei ghicitori dintre cei mai de vază. Ei hotărau cine a jurat
strâmb pe vetrele palatului regal, lucru care a condus la îmbolnăvirea regelui. Cel
descoperit era adus în faţa regelui. Dacă recunoştea fapta imputată, acesta era decapitat.
Dacă nu confirma acuzaţiile, era adus un număr dublu de ghicitori. Dacă aceştia
confirmau decizia primilor, vinovatul era decapitat, averea acestuia era confiscată şi
atribuită primilor trei ghicitori. Dacă cei şase ghicitori infirmau părerea primilor trei, erau
aduşi doisprezece ghicitori. Dacă două rânduri de ghicitori, consecutiv, confirmau
nevinovăţia “inculpatului”, primii trei ghicitori urmau a fi decapitaţi.
Alte texte privesc relaţiile din sânul familiei, autoritatea bărbatului asupra
femeii. Se afirma de către unii autori, ce analizau o perioadă mai veche, că geto-dacii
cunoşteau poligamia. Alţi autori, care se refereau la o perioadă mai apropiată, afirmau
că geto-dacii cunoşteau monogamia.
De asemenea, Aristotel spune că la agatârşi (se pare că aceştia trăiau în zona
Munţilor Apuseni) obiceiurile care guvernau viaţa socială erau învăţate pe de rost şi
cântate, în semn de afecţiune faţă de ele.
 Capitolul II. Statul şi dreptul geto-dac

Secţiunea I. Statul geto-dac

Statul geto-dac a fost fondat şi s-a consolidat sub domnia lui Burebista (82-44 î. e. n.). Saltul
calitativ de la societatea gentilică la cea politică a fost determinat de acumulările produse
în plan economic şi social.
Pe plan economic, în secolul I î. e. n., geto-dacii practicau pe scară largă prelucrarea
metalelor fieroase, precum şi alte meşteşuguri. Pe acest fond de dezvoltare a producţiei s-
a dezvoltat comerţul intern şi extern, în special cu grecii şi cu romanii, dovadă numărul
mare de monede romane şi greceşti din acea perioadă.
Odată cu dezvoltarea economiei de schimb s-a produs procesul de stratificare
socială, atestată de bogatul inventar al unor morminte, de numărul mare de tezaure, de
construcţiile civile de mari proporţii. Stratificarea s-a realizat fie prin acapararea
pământurilor obştilor săteşti de către aristocraţie, fie prin însuşirea prăzii de război sau
prin extinderea domeniilor private.
Pe de altă parte, formarea statului a fost influenţată şi de conjunctura externă, având în
vedere că după ce sciţii, grecii şi macedonenii au decăzutîn urma luptelor cu romanii, la
sudul Dunării se profila pericolul roman. Romanii au supus pe rând Grecia şi Macedonia.
Faţă de iminenţa acestui pericol, triburile geto-dace s-au unit. De altfel, Strabo afirmă că
Burebista i-a adunat pe toţi geto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat şi i-a deprins cu
ascultarea poruncilor întemeind o mare stăpânire de care se temeau toţi vecinii, inclusiv
romanii, aflaţi în plină expansiune.
Tot aşa, în textul inscripţiei de la Dyonisopolis (localitatea Balcic de astăzi, aflată în
Bulgaria), de la mormântul lui Acornion, ni se transmit informaţii cu privire la statul
condus de către Burebista. Acornion a fost un magistrat din Dyonisopolis, trimis de către
concetăţenii săi pe lângă regele Burebista, pentru a proteja astfel interesele cetăţii lor.
Lăudând faptele lui Acornion, textul menţionează că Burebista a ajuns cel mai mare
dintre regii traci, stăpân al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre, căci
statul lui Burebista era mărginit la sud de Munţii Balcani, la nord de Carpaţii Păduroşi, la
vest de Dunărea panonică, iar la est de zona cuprinsă între Bug şi Nistru.
 Toate cetăţile greceşti de la Olbia la Appolonia erau integrate în statul lui
Burebista, inclusiv Dyonisopolis.
Esenţa statului geto-dac decurgea din existenţa proprietăţii private şi din exploatarea muncii
sclavilor, deşi la geto-daci sclavia nu a atins niciodată nivelul clasic, în sensul că producţia nu
s-a întemeiat, în principal, pe munca robită, ci pe cea liberă. Sclavia s-a practicat în special pe
proprietăţile private şi în exploatările miniere. În paralel, obştea sătească integrată în statul
geto-dac a supravieţuit în lupta cu statul, şi-a păstrat şi cristalizat caracterele, pe care le-a
păstrat vreme de milenii. În unele regiuni ale ţării (Vrancea) aceste caracteristici s-au observat
până la începutul secolului XX.
În legătură cu stratificarea socială, autori precum Dio Cassius, Dio Crisostomul şi
Iordanes ne arată că în statul geto-dac există o clasificare a persoanelor în oameni liberi şi
sclavi, iar oamenii liberi, la rândul lor, se clasificau în tarabostes (pileati) - nobilii – şi
comati (capileati) – oamenii liberi, dar săraci. Tot aceşti autori ne arată că dregătorii erau
promovaţi doar din rândul taraboştilor, care exercitau în acelaşi timp proprietatea privată
asupra marilor domenii civile.
Cu privire la organizarea statului, la nivel central, puterea în stat era exercitată de
către rege, aflat în vârful ierarhiei nobiliare. Regele exercita atribuţii legislative,
administrative, militare şi judecătoreşti. Vechii autori ne arată că la geto-daci aveau
vocaţie la succesiunea tronului fiii regelui, fraţii regelui, marii preoţi. Astfel,
Burebista şi Decebal au fost fii de regi, Diurpaneus a venit la succesiunea lui Scorrilo
în calitate de frate al regelui, Decebal, fiul lui Scorrilo, l-a moştenit pe unchiul său,
Diurpaneus, iar Deceneu a venit la succesiunea lui Burebista în calitate de mare preot.
Reţinem că la geto-daci atribuţiile laice şi religioase, la nivel central, erau exercitate
fie de aceeaşi persoană fie de către persoane diferite. Astfel, Deceneu şi Comosicus,
erau în acelaşi timp şi regi şi mari preoţi, pe când în timpul lui Burebista mare preot
era Deceneu, iar în vremea lui Decebal mare preot era Vesinas.
Monarhia geto-dacă se mai caracterizează şi prin caracterul ei pronunţat militar,
faţă de faptul că funcţia de apărare a statului devenise preponderentă în condiţiile
expansiunii romane. Conform relatărilor lui Strabo, dacii aveau o armată de peste 200000
de luptători, care a impresionat pe toţi contemporanii, căci vreme de două secole nu a
putut fi înfrântă.
Regele geto-dac era şi proprietarul minelor de aur.
Tot la nivel central îşi desfăşura activitatea şi un aparat de dregători, proveniţi din rândul
aristocraţiei, aparat ierarhizat, ce desfăşura o activitate continuă. În acest sens, menţionăm
că în inscripţia de la Dyonisopolis se spune despre Acornion că era cel dintâi şi în cea mai
mare cinste în aristocraţia geto-dacă. Pe de altă parte, Iordanes şi Dio Cassius arată că la
geto-daci marele preot exercita atribuţii foarte importante.
 Marele preot era un adevărat vicerege, pentru că la geto-daci s-a acreditat ideea că dreptul este
de origine divină, iar interpretul voinţei divine este marele preot, care recurgea chiar şi la magie
pentru a-i determina pe supuşi să respecte dispoziţiile normelor de drept.
Alţi autori, spre exemplu Suidas şi Kriton, ne vorbesc despre organizarea locală în statul
geto-dac. Conform acestor autori, unii dintre nobili erau puşi mai mari peste treburile
agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor. De aici rezultă că exista
un aparat administrativ, la nivel local, ce coordona activitatea economică, în special cea
agricolă, şi un aparat administrativ, tot la nivel local, cu atribuţiuni militare. De aici rezultă,
pe de o parte, importanţa acordată agriculturii de către statul geto-dac, iar, pe de altă parte,
că geto-dacii aveau un vast sistem de apărare în centrul căruia se aflau cetăţile.

Din datele istorice rezultă că societatea geto-dacă a fost organizată în epoca

istorică situată între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal într-un sistem de sine
stătător, având la bază criteriul stratificării sociale şi cel al teritorialităţii. Procesul de
consolidare a statului geto-dac a fost întrerupt de ocupaţia romană, dar existenţa sa a avut
puternice ecouri în istoriografia epocii.
Secţiunea a II-a. Dreptul geto-dac
În ceea ce priveşte dreptul geto-dac, acesta a fost exprimat fie în forma nescrisă a
obiceiului juridic, fie în formă scrisă, întrucât o serie de obiceiuri (acelea care erau
convenabile clasei dominante) au fost preluate şi sancţionate de către statul geto-dac,
devenind norme de drept. În paralel, în procesul diversificării şi consolidării
sistemului sclavagist, s-au format noi obiceiuri, care au fost sancţionate de către stat
şi au dobândit pe această cale valoare juridică. De asemenea, aşa cum spune Iordanes,
geto-dacii au cunoscut şi dreptul scris. Această idee se bazează pe relatările lui
Iordanes, conform cărora regele Burebista a dat poporului său legi scrise, care nu erau
codificări ale obiceiurilor juridice, ci erau porunci ale regelui. Iordanes, care a trăit în
secolul VI e. n., mărturiseşte că a citit acele legi, ce fuseseră transmise din generaţie
în generaţie. Dar, din nefericire, ele s-au pierdut, astfel încât reconstituim fizionomia
instituţiilor juridice geto-dace fie pe baza unor izvoare indirecte, fie pe baza urmelor
lăsate de către aceste instituţii asupra dreptului nostru de mai târziu.

Cert este că în materia bunurilor, geto-dacii au cunoscut proprietatea privată, ce se

exercita asupra unor exploatări miniere, vite, sclavi, unele domenii civile şi private.
Totodată, ei au cunoscut şi proprietatea obştei teritoriale, obşte care exercita o proprietate
colectivă asupra pământului împletită cu folosinţa individuală, aşa cum rezultă din a III - a
odă a lui Horaţiu – “Bine-i sciţilor cei din câmp/ Care au din strămoşi carele drept sălaş;/
Geţii aspri au traiul bun:/ Roată dând belşug glia cea făr’ de hat/ Strâng recolte obşteşti
cu sârg,/ Iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus./ Sorţu-i face egali în drept:/
Treaba ţi-ai isprăvit? Altul să vină-n loc”.
De aici putem trage unele concluzii:
- Horaţiu îi confundă pe geţi cu sciţii, ceea ce nu trebuie să ne surprindă, deoarece
Tucidide afirma că geţii şi sciţii au aceleaşi obiceiuri;
- în obştea sătească se exercita proprietatea colectivă, deoarece geţii “strâng recolte
obşteşti cu sârg”;
- folosinţa are caracter individual, căci terenul obştei săteşti era împărţit în loturi
individuale, atribuite anual fiecărei familii, prin sistemul sorţiului – “iar pe ogor nu-i
mai prinzi anul de cum s-a dus”.
Tot Horaţiu ne transmite informaţii cu privire la viaţa de familie: “Blândă-i soaţa
cea de a do’ având /Grija pruncilor mici fără de mam’ ajunşi./ Zestrea-i nu-l face rob pe
soţ/ Traiu’n dar nu şi-l dă tânărului cel stricat./ Căci virtutea e zestrea ei:/ Iubitoare-i de
soţ, poftele înfrânând./ Crimă-i patul cel pângărit,/ Fapta are ca pedeapsă moartea, din
moşi-strămoşi”.
De aici rezultă că:
- geto-dacii cunoşteau familia monogamă;
- monogamia era păzită straşnic, de vreme ce adulterul era pedepsit cu moartea;
- geto-dacii cunoşteau instituţia dotei (zestrei), deşi nu bunurile erau principala
zestre, ci ţinuta ei morală – “zestrea-i nu-l face rob pe soţ (…) căci virtutea e zestrea ei”.
Alte dispoziţii privesc materia obligaţiilor. Din sursele indirecte rezultă că
obligaţiile izvorau fie din contracte, fie din delicte.
Contractele aveau caracter solemn şi erau de două feluri:
- contracte solemne în formă religioasă;
- contracte solemne în formă scrisă.
În domeniul dreptului penal, cele mai importante dispoziţii incriminau infracţiunile
contra statului, proprietăţii private şi persoanei
Cu privire la sistemul judiciar (procesual), atribuţiunile privind soluţionarea
litigiilor au fost preluate de organele specializate ale statului. În fruntea acestui aparat se
afla fie regele, fie marele preot. Nu ştim cu exactitate dacă în vârful ierarhiei judiciare se
afla regele sau marele preot, pentru că în unele izvoare ale vremii se menţionează că la
geto-daci Comosicus a fost judecător suprem, dar nu se precizează dacă în calitate de
rege sau în calitate de mare preot. Izvoarele istorice ne mai relevă că s-au păstrat urme ale
răzbunării private în forma legii talionului şi sistemul duelului judiciar.
Geto-dacii au cunoscut şi norme de drept internaţional public, pe care le aplicau în
relaţiile cu alte popoare, în special cu ocazia încheierii convenţiilor cu alte state.

Capitolul III. Statul şi dreptul în Dacia provincie romană

Secţiunea I. Evoluţia conflictelor dintre daci şi romani

Conflictul dintre daci şi romani s-a declanşat încă de la începutul secolului I e. n. şi a
ajuns la apogeu în perioadă cuprinsă între anii 85 şi 106 e. n.
Perioada de apogeu cunoaşte două perioade:
- 85-89 e. n.;
- 101-106 e. n.
După războaiele începute în anul 85 e. n., s-a încheiat un tratat de pace în anul 89 e. n. între
romani, reprezentaţi de împăratul Domiţian, şi geto-daci, reprezentaţi de Diegis, fratele
lui Decebal. Conform dispoziţiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar,
deoarece prin clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor să construiască fortificaţii în
nordul Dunării şi să traverseze teritoriul statului geto-dac spre nord-vest, în vederea
luptelor cu quazii şi marcomanii. În schimb, romanii se obligau a plăti dacilor subsidii
anuale, să le dea ajutoare în meşteri constructori şi tehnică de construcţie.
Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, încât a declanşat cele două
războaie, la finele cărora, prin victoria romană, s-a format provincia Dacia Felix.
Secţiunea a II-a. Constituirea şi structura provinciei Dacia
În urma cuceririi Daciei de către romani, nu toate teritoriile locuite de către daci au fost
incluse în provincia romană Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona
transilvană dintre Olt şi Carpaţi, Muntenia de astăzi, sudul Modovei erau şi ele
teritorii supuse romanilor, dar nu fuseseră incluse în Dacia Traiană, ci în provincia
Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că au fost romanizaţi şi
geto-dacii ce nu se aflau în provincia Dacia, pentru că şi ei se aflau sub stăpânire
romană. Hotarele provinciei Dacia încep, la vest, de la confluenţa Dunării cu Tisa
(în Banatul sârbesc de astăzi), apoi urcăm pe Valea Tisei până la confluenţa
Mureşului cu Tisa, apoi la nord urmăm linia Mureşului în amonte până la Deva, de
unde urcă prin Munţii Apuseni până lângă Zalău, după care urmăm o linie
paralelă cu Valea Someşului până la pasul Oituz. La est avem versantul transilvan
al Carpaţilor Orientali. Apoi, coborâm spre sud până la izvoarele Oltului, urmăm
Valea Oltului până la confluenţa Oltului cu Dunărea. La sud urcăm pe Valea
Dunării până la punctul de plecare.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, provincia a avut o conducere şi o organizare
unitară. După moartea lui Traian (117 e. n.), împăratul Hadrian a reorganizat
provincia. Astfel, pe la 118 e. n., Hadrian a desprins zona transilvană dintre Olt şi
Carpaţi din Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de astăzi şi a format provincia
Dacia Inferioară. Celelalte teritorii ale fostei provincii au format Dacia
Superioară. În anul 124 e. n., Hadrian a desprins din Dacia Superioară partea
aflată la nord de Mureşul superior şi de Arieş, formând Dacia Porolissensis.
Următoarea reformă a fost înfăptuită de către Marc Aureliu, care, în anul 168 e. n.,
a unit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară, formând Dacia Appulensis. În anul
169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia Appulensis partea din vestul
Banatului, formând Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis a rămas în aceleaşi
graniţe.

Secţiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei

Conducerea provinciei şi apoi, a provinciilor, a evoluat în funcţie de organizarea
teritorială. Astfel, câtă vreme Dacia a fost o provincie unitară, ea era condusă de un
guvernator numit legatus augusti pro consule (legat imperial de ordin senatorial şi de
grad consular). Acest guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar şi
militar. Avea în subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia Felix şi XIII Gemina),
întrucât la romani guvernatorii de rang consular aveau dreptul de a conduce mai multe
legiuni.
După reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusă de către un legatus
augusti pro praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adică un fost pretor la
Roma. Acest guvernator exercita şi el în Dacia Superior atribuţii adminstrative,
judiciare şi militare, dar el avea dreptul de a conduce o singură legiune ( XIII Gemina).
Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis erau conduse de guvernatori de rang inferiori –
procuratori prezidiali. Ei proveneau din rândurile cavalerilor (ordinul ecvestru) şi
exercitau în provinciile conduse atribuţii administrative, militare şi judiciare.
După reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis dobândeşte
atribuţii de coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium
(legatul imperial al celor trei Dacii). El redobândeşte rangul consular. Are în subordine
două legiuni (V Macedonica şi XIII Gemina) şi supraveghează activitatea guvernatorilor
din Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis, deoarece Dacia Malvensis era condusă tot de
către un procurator prezidial, pe când Dacia Porolissensis era condusă, începând din anul
168 e. n., de comandantul Legiunii a V-a Macedonica.
Tot la nivel central se întrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium provinciae sau
Concilium Daciarum trium), format din reprezentanţii municipiilor şi coloniilor. Acest consiliu
se întrunea o dată pe an şi avea rolul de a promova interesele comunităţilor locale pe lângă
guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plânge împăratului pentru eventualele abuzuri ale
guvernatorului, deşi, în realitate, acest consiliu îndeplinea rolul de a promova cultul imperial,
persoana împăratului simbolizând unitatea imperiului, dovadă că acest consiliu era condus de
un sacerdos arae augusti (preot al cultului imperial).

Secţiunea a IV-a. Sistemul financiar

Cât Dacia a fost provincie unitară, atribuţiile financiare erau exercitate la nivel central de
către un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. După reformele lui
Hadrian, în Dacia Superior a continuat să existe un procurator financiar, iar în Dacia
Inferior şi în Dacia Porolissensis atribuţiile fiscale erau exercitate de guvernatori
(procuratorii prezidiali). După reformele lui Marc Aureliu, în Dacia Appulensis exista un
procurator financiar subordonat guvernatorului, în Dacia Malvensis atribuţiile financiare
reveneau guvernatorului, iar în Dacia Porolissensis exista un procurator financiar de sine
stătător, întrucât la romani comandanţii legiunilor nu aveau dreptul să exercite atribuţiuni
fiscale.
În Dacia Traiană existau trei tipuri de impozite:
- impozitul direct (tributa) – se plătea pe proprietăţile funciare şi pe clădiri;
- impozitul pe persoană (tributum capitis);
- impozitele indirecte (vectigalia) – se plăteau pe dezrobirile de sclavi, pe
succesiuni, pe vânzarea de bunuri mobile (sclavi) şi imobile.
Secţiunea a V-a. Organizarea locală a provinciei
Aceasta a cunoscut o anumită evoluţie, astfel încât, după moartea lui Traian,
constatăm că există localităţi urbane şi localităţi rurale cu regimuri juridice diferite.
Localităţile urbane erau coloniile şi municipiile.
În epoca Republicii romane, distincţia dintre municipii şi colonii era clară, în
sensul că toate coloniile erau fondate de cetăţeni romani, care se bucurau de plenitudinea
drepturilor. Unele dintre acestea se bucurau de ficţiunea lui ius italicum, conform căreia
teritoriul coloniilor era considerat ca făcând parte din teritoriul Italiei. Pe această cale,
terenul acestor colonii nu era supus impozitelor.
Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, această
distincţie s-a estompat, dovadă că în vremea Daciei Traiane distincţia dintre municipii şi
colonii se făcea mai degrabă pe criteriul dezvoltării economice şi culturale.
Localităţile urbane din Dacia Traiană au fost vechi aşezări ale autohtonilor
ridicate prin hotărâri ale împăratului la rangul de municipii şi mai târziu colonii, cu
excepţia capitalei, deoarece Traian a distrus vechea capitală a Daciei, construind o nouă
capitală în apropierea celei vechi – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la care
împăratul Hadrian a adăugat şi vechea denumire – Sarmizegetusa. Acest oraş a fost
fondat prin colonizarea cetăţenilor romani (cca 20000 de locuitori) şi avea o suprafaţă de
circa 32 ha. În această colonie se afla administraţia centrală, precum şi cele mai
importante instituţii financiare şi judiciare.
De asemenea, cu două excepţii, avem în vedere capitala şi Romula, municipiile şi
coloniile din Dacia Traiană au purtat denumirile tradiţionale geto-dace: Drobeta,
Appulum, Napoca, Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alături de Romula şi
Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alte oraşe au rămas la nivelul
de municipii: Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum.

Coloniile şi municipiile din Dacia Traiană aveau o conducere aproape identică. Fapt e
că în centrul sistemului de conducere locală se aflau aşa-zisele senate municipale – ordo
decurionum – , organizate după model roman, întrucât, aşa cum spunea Aullu Geliu, toate
coloniile şi municipiile din provincii erau organizate după modelul Romei, fiind considerate
mici efigii ale Romei. Numărul membrilor acestora (decurionii) era fixat prin hotărârea prin
care împăratul înfiinţa oraşul respectiv şi oscila între 30 şi 50.
 Membrii senatelor locale, aşa-zisele municipale, erau desemnaţi dintre cetăţenii
romani ingenui ce aveau cel puţin 25 de ani şi o avere de minimum 100000 de sesterţi. Din
senatele municipale făceau parte de drept toţi foştii magistraţi locali.
Acest senat:
- conducea întreaga activitate administrativă şi financiară din oraş;
- rezolva problemele edilitare cu privire la construcţii;
- hotăra cu privire la atribuirea de terenuri;
- organiza jocurile publice;
- întreţinea cultul imperial în cadrul oraşului;
- îi alegea pe toţi magistraţii laici şi sacerdotali.
Dintre magistraţii laici amintim pe cei care exercitau atribuţii judiciare şi care,
pe această cale, organizau judecarea proceselor, şi anume faza in iure. În cadrul
coloniilor, aceşti magistraţi erau duumviri iure dicundo (cei doi bărbaţi care să spună
dreptul), iar în municipii aceste atribuţii erau exercitate de quatorviri iure dicundo (cei
patru bărbaţi care să spună dreptul).
Tot din categoria magistraţilor laici făceau parte şi edilii, care:
- asigurau ordinea publică şi aprovizionarea oraşelor;
- se ocupau de administrarea târgurilor şi pieţelor;
Questorii erau acei magistraţi care coordonau activitatea fiscală.
În subordinea acestor magistraţi se afla un aparat de funcţionari inferiori –
apparitores.
Magistraţii sacerdotali erau de trei feluri:

- pontifii;
- flaminii;
- augurii.
Totodată, în fiecare oraş se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre
persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura şi el
promovarea cultului imperial.
În toate coloniile şi municipiile se organizau asociaţii – colegia – pe criterii profesionale,
etnice sau religioase. Conducătorii lor erau denumiţi prefecţi sau magistri.
Localităţile rurale erau de două feluri. Unele erau organizate după model roman,
iar altele erau organizate după modelul geto-dac. Cele organizate după nivel roman erau,
la rândul lor, de două feluri: pagus şi vicus.
 Se numeau pagi localităţile rurale fondate pe teritoriile dependente de oraşe. Erau conduse de
prefecţi, care erau în acelaşi timp şi membri ai senatelor municipale (decurioni).
Se numeau vici localităţile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de oraşe sau care
se aflau în zone unde nu existau oraşe. Acestea aveau conducere proprie.
Localităţile rurale organizate după modelul geto-dac se numeau obşti săteşti
(teritoriale). Deşi ele erau integrate în provincie, aveau dreptul de a se autoconduce în
sistemul democraţiei obşteşti.
Mai existau şi alte localităţi cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau locuite de
veterani, membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat,
cum ar fi cea aflată lângă Ampulum, care a devenit oraş.
Un regim juridic diferit aveau şi localităţile balneare, dintre care o amintim pe cea
de la Aquae.

Secţiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană

Evoluţia dreptului ne atestă faptul că şi pe plan juridic, în Dacia Traiană, a avut
loc un proces de sinteză, în cadrul sintezei produsă pe plan etnic şi instituţional. În cadrul
acestui proces evolutiv, iniţial, în Dacia Traiană se aplicau rânduieli juridice paralele –
dreptul geto-dac, pe de o parte, şi dreptul civil roman şi dreptul ginţilor (ius gentium), pe
de altă parte.
Normele de drept civil se aplicau, în principiu, numai cetăţenilor romani aflaţi în
provincie, care se bucurau, ca orice cetăţean roman, de toate drepturile civile şi politice – ius
commercii, ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.
Dreptul ginţilor se aplica în relaţiile cetăţeni-latini-peregrini sau în relaţiile dintre
peregrini.
În relaţiile dintre daci se aplica cutuma geto-dacă.
Cu timpul însă, în urma dezvoltării economice şi culturale, în urma sintezei în planul
organizării administrative şi sub presiunea cerinţelor economiei de schimb asistăm la un
proces de împletire a celor trei rânduieli juridice. Pe această cale iau naştere noi instituţii
juridice, care nu corespund nici cerinţelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local,
ci au o fizionomie originală, căci în procesul împletirii instituţiilor romane cu cele locale
iau naştere noi instituţii juridice, în cadrul cărora dispoziţiile de drept roman au dobândit
funcţii şi finalităţi noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul daco-
 roman. El cuprinde dispoziţii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni şi, mai ales, cu
privire la obligaţii.

În materia bunurilor constatăm că dreptul daco-roman consacră trei forme distincte de

proprietate: proprietatea quiritară, proprietatea provincială şi proprietatea peregrină.
Proprietatea provincială a luat naştere în legătură cu regimul juridic pe care îl
aveau teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau în ager publicus. Statul atribuia
apoi acele terenuri spre folosinţă provincialilor. Această folosinţă era desemnată de romani
prin sintagma “possessio vel usufructus” (uzufruct sau posesiune), pe când modernii
desemnau această folosinţă prin sintagma “proprietate provincială”, întrucât acea folosinţă
prezenta trăsăturile unui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau
dispune de acele terenuri prin acte inter vivos (între vii) şi mortis causa (pentru cauză de
moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau urmări în justiţie printr-o acţiune in rem (reală)
creată după modelul acţiunii în revendicare (rei vindicatio), întrucât în formula aceastei
acţiuni se introducea ficţiunea că provincialul este cetăţean roman, astfel încât şi peregrinul
putea intenta acţiunea în revendicare. Totodată, proprietatea provincială putea fi dobândită şi
printr-o variantă a uzucapiunii romane, cunoscută în Dacia Traiană sub denumirea de
prescriptio longi temporis. Provincialul recunoştea proprietatea supremă a statului roman
asupra acelui pământ prin plata anuală a unei sume de bani numită tributum (stipendium).
Totodată în provincia Dacia s-a putut exercita şi proprietatea quiritară, pe baza
ficţiunii lui ius italicum, întrucât proprietatea quiritară putea fi exercitată doar de către
cetăţenii romani şi purta asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din
provincii nu se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele din Italia. De aceea,
pe baza lui ius italicum, se considera că teritoriile dependente de anumite colonii se află
în Italia. Pe această cale acele terenuri deveneau lucruri romane, susceptibile de
apropriere sub forma proprietăţii quiritare. Această proprietate era exercitată doar de către
cetăţenii romani aflaţi în Dacia.
De asemenea, a fost cunoscută şi proprietatea peregrină, distinctă de cea
provincială, întrucât ea purta doar asupra construcţiilor şi a bunurilor mobile. Era
sancţionată printr-o acţiune in rem specială.
În materia persoanelor se aplicau dispoziţiile dreptului roman, dar numai în
primele decenii de la fondarea provinciei. În primele decenii, cam până în vremea
domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind
considerate categorii sociale închise şi ereditare.
Cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.
Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Făceau parte din categoria
latinilor fictivi, întrucât se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu şi din
punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sânge cu romanii.
Peregrinii se împărţeau în două categorii: obişnuiţi şi dediticii.
Peregrinii obişnuiţi aveau acces la ius gentium şi la cutuma locală.
Peregrinii dediticii aveau o condiţie juridică inferioară, pentru că s-au opus cu
arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetăţile. Aceşti peregrini nu puteau
dobândi cetăţenia romană, fiind exceptaţi de constituţiunea lui Caracalla. Aceştia nu
puteau veni la Roma fără a nu cădea în sclavie.
Cu timpul, pe fondul unificării instituţiilor juridice, asistăm la un proces de unificare
a condiţiei juridice a persoanelor, în înţelesul că asistăm la o tendinţă conform căreia toţi
oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc aceeaşi condiţie juridică. Acest proces s-a
desăvârşit în anul 212 e. n. când, prin edictul lui Caracalla, toţi locuitorii liberi din Dacia
Traiană au devenit cetăţeni romani, dobândind astfel acces la dreptul civil roman, cu excepţia
peregrinilor şi a latinilor iuniani.
În materie succesorală, până în vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate rânduieli
paralele, însă, începând din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.) constatăm că şi
dispoziţiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, întrucât oamenii liberi din Dacia
Traiană dobândesc testamenti factio (capacitate testamentară).
Dar cele mai importante dispoziţii ale dreptului daco-roman sunt în domeniul
obligaţiilor, având în vedere faptul că în Dacia Traiană producţia şi economia de schimb
au cunoscut o dezvoltare fără precedent, or instituţiile din domeniul obligaţiilor trebuie să
reglementeze această categorie de relaţii. Aceste instituţii juridice ne sunt cunoscute
amănunţit, căci fizionomia lor juridică ne-a fost transmisă pe cale directă, prin
intermediul tripticelor din Tansilvania.

Secţiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania

Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabilă, deoarece ele sunt cercetate de
către filologii, istoricii şi juriştii din întreaga lume. Filologii cercetează tăbliţele cerate
 pentru a reconstitui latina vulgară (latina vorbită în provincii). Istoricii le cercetează
pentru a reconstitui modul de viaţă al daco-romanilor în comparaţie cu locuitorii din
alte provincii. Juriştii le cercetează în vederea reconstituirii instituţiilor juridice daco-
romane din domeniul obligaţiilor.
Aceste documente au fost confecţionate din scânduri de brad de dimensiunea unei palme (25x8
cm), scobite uşor în interior, apoi se aplica un strat de ceară, pe care se aplica o scriere cursivă
cu ajutorul unui obiect ascuţit (stilet). Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate pe întreg teritoriul
Imperiului Roman. Unele tăbliţe erau suprapuse, legate cu un şnur de mătase pe care se aplicau
sigiliile martorilor. Fiind suprapuse două câte două, ele se numeau duplice (spre exemplu,
duplicele Kaimer şi Albertini, botezate după numele celor ce le-au descoperit în Africa). Spre
deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte trei, legate cu un şnur de mătase, pe care
erau aplicate şapte sigilii din ceară. Duplicele sunt scrise pe două feţe (feţele interioare).
Tripticele sunt scrise pe patru feţe (tabliţa din interior era scrisă pe ambele feţe, pe când celelalte
două tăbliţe laterale erau scrise pe feţele interioare). Tăbliţele descoperite în Transilvania făceau
parte din categoria tripticelor.
Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roşia
Montană), într-o mină părăsită. Ele au fost descoperite pe rând, fiind ascunse în locuri
diferite, între anii 1786 şi 1855. În total erau 25 de tăbliţe, dintre care 14 erau lizibile, iar
11 nu.
Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori. Primul român care le-a
studiat şi comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente
epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirmă că tăbliţele cerate
s-au aflat în păstrarea notarului din Alburnus Maior şi că în anul 167 e. n. a avut loc o
invazie a marcomanilor în zona Munţilor Apuseni, de teama cărora locuitorii s-au
deplasat în alte regiuni, ascunzând documentele în mina de aur. Cel mai recent act este
datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au atacat zona Munţilor Apuseni, după care
mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este însă teoria conform căreia acele
documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane care au plecat şi nu s-au mai
întors, fiind greu de crezut că exploatarea minei de aur ar fi fost abandonată.
Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vânzare, trei contracte de locaţiune,
două contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-
verbal prin care se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare
pentru organizarea unui banchet şi o declaraţie de garanţie.

Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriştii au constatat că ele nu corespund pe

de-a întregul nici cerinţelor dreptului civil roman, nici cerinţelor dreptului ginţilor, nici
cerinţelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea şi împletirea unor elemente extrase
din toate cele trei rânduieli juridice. Spre exemplu, într-unul din contractele de împrumut
calitatea de creditor o are o femeie peregrină (Anduena lui Bato), or acel contract de împrumut
nu putea fi încheiat conform dispoziţiilor dreptului roman, întrucât, datorită dispoziţiilor
dreptului civil şi celor ale dreptului ginţilor, femeia nu avea capacitate juridică şi nu putea
încheia contracte în nume propriu. De aceea, e cert că respectivul contract a fost încheiat în
conformitate cu cerinţele dreptului local, deoarece, conform dispoziţiilor dreptului geto-dac,
femeia putea încheia acte juridice în nume propriu.
Apoi, în cazul unui alt contract de împrumut, se alătură o simplă convenţie de
bună-credinţă prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti dobânzi. Această convenţie
nu respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât, în dreptul clasic roman, obligaţia de
a plăti dobânzi nu putea fi asumată printr-o simplă convenţie de bună-credinţă, ci doar
printr-o stipulaţiune specială, care era un act solemn - stipulatio usurarum (stipulaţiunea
unei dobânzi). În legătură cu această convenţie, ea pare a fi încheiată în conformitate fie
cu dreptul local, fie cu dreptul grec.
Contractul de depozit este încheiat ad probationem, adică este încheiat cu scopul de a
se face dovada unei obligaţii rezultate dintr-un alt contract încheiat anterior. Nici acest
contract nu respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât în dreptul romnan contractul de
depozit este doar generator de obligaţii şi nu se încheie ad probationem. De aici rezultă că şi
acest contract s-a încheiat în conformitate cu dispoziţiile dreptului local.
Menţionăm, de asemenea, trei operaţiuni juridice încheiate prin intermediul stipulaţiunilor. Este
vorba de asumarea obligaţiei de a plăti capitalul, asumarea obligaţiei de a plăti dobânzi la acel
capital şi obligaţia de garanţie. Aceste trei obligaţii au fost asumate în tăbliţele cerate prin
stipulaţiuni, care sunt contracte verbale, încheiate prin întrebare şi răspuns. Or la Roma, în epoca
clasică, aceste operaţiuni juridice nu se mai realizau prin stipulaţiuni, ci prin alte contracte mult
mai evoluate, contracte sancţionate prin intermediul dreptului pretorian, spre deosebire de
stipulaţiuni, care intrau în sfera dreptului ginţilor. Această stare de lucruri ne face să afirmăm că în
Dacia Traiană dreptul ginţilor avea prioritate faţă de dreptul pretorian.

Foarte sugestivă este tăbliţa cerată care cuprinde un contract de muncă şi care cuprinde o
clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se înţelege prin risc în contract? Este acea
situaţie în care una dintre părţi trebuie să-şi execute obligaţia deşi cealaltă parte nu-şi poate
executa obligaţia, fără vina sa, datorită forţei majore. În dreptul clasic roman, riscul în
contractul de muncă revenea patronului. Această dispoziţie s-a îndepărtat de la concepţia
 originară, străveche, conform căreia riscul revenea lucrătorului. Se pare că această evoluţie
s-a datorat unor conflicte ivite între lucrători şi patroni spre sfârşitul epocii vechi, astfel
încât romanii au admis ca riscul să revină patronului. Aceasta însemna că atunci când
lucrătorul nu îşi putea executa obligaţia fără vina sa, patronul avea, totuşi, obligaţia de a-i
plăti acestuia salariul. Însă, în Dacia Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată
şi în dreptul clasic, nu se aplică, pentru că prin clauza specială alăturată contractului de
muncă, lucrătorul îşi asumă riscurile pentru ipoteza în care nu-şi putea executa obligaţia
fără vina sa (spre exemplu, în cazul inundării minei). Iată cum în Dacia Traiană regula
conform căreia în contractul de muncă riscurile revin patronului este ocolită prin
intermediul unei clauze speciale anexată contractului de muncă.

Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăbliţele cerate cuprind
patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi, iar unul se referă
la vânzarea unei părţi de casă. Cercetând aceste contracte, romaniştii au constatat că ele
corespund cerinţelor dreptului civil roman în privinţa efectelor, dar nu corespund
cerinţelor acestuia în ceea ce priveşte forma. Avem în vedere faptul că, în virtutea
dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele obligaţii: de a păstra lucrul, de a preda
lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a garanta pentru vicii. Cumpărătorul are
obligaţia de a plăti preţul. Şi în dreptul daco-roman, conform conţinutului tripticelor din
Transilvania, părţile au aceleaşi obligaţii, de unde rezultă că efectele sunt identice, pe
când forma îmbrăcată de aceste contracte este diferită, în dreptul daco-roman, spre
deosebire de dreptul civil roman, întrucât în dreptul roman toate obligaţiile părţilor
izvorăsc dintr-o singură convenţie de bună-credinţă, pe când la daco-romani fiecare efect
în parte izvorăşte dintr-o convenţie distinctă. Aşadar, la romani, avem o singură convenţie
şi mai multe efecte, pe când la daco-romani avem atâtea obligaţii câte convenţii sunt.

Deosebit de originală este figura juridică a unei vânzări realizată prin intermediul
mancipaţiunii şi a unei convenţii de bună-credinţă, ceea ce însemană că o singură operaţiune
juridică s-a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică este nefirească, în primul
rând, pentru că părţile au recurs la mancipaţiune fără a respecta condiţiile necesare mancipaţiunii,
deoarece mancipaţiunea este un act de drept civil, fiind accesibilă doar cetăţenilor romani, pe
când la daco-romani mancipantul şi accipiens sunt peregrini. În al doilea rând, mancipaţiunea
poartă doar asupra unor lucruri romane, pe când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru
neroman, după cum nu este respectată nici condiţia cântăririi metalului preţ şi nu se pronunţă
nici formula solemnă specifică mancipaţiunii. Pe de altă parte, această practică este
nefirească, întrucât o singură operaţiune juridică nu se realizează prin intermediul a două acte
diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a fost explicată în diferite moduri. Unii
autori au afirmat că ne aflăm în faţa unei substituiri de termeni, în sensul că părţile au realizat
operaţiunea juridică prin intermediul tradiţiunii, instituţie juridică accesibilă şi peregrinilor,
dar a fost folosit termenul de “mancipaţiune”. Alţi autori afirmă că această practică este
datorată necunoaşterii cerinţelor dreptului roman de către autohtoni. S-a mai susţinut şi teoria
conform căreia s-ar fi recurs la această formulă pentru mai multă siguranţă.
În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea generatoare de
obligaţii la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul feudal românesc.
Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerinţelor dreptului civil roman, nici
celor ale dreptului ginţilor, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat în diverse
chipuri. Cei mai mulţi autori au considerat că, de vreme ce aceste acte s-au încheiat în
Dacia Traiană şi nu corespund cerinţelor dreptului roman sunt nule. O asemenea părere este
fundamental greşită, întrucât porneşte de la falsa premisă că în Dacia Traiană s-au aplicat
doar dispoziţiile dreptului civil roman, iar dispoziţiile dreptului geto-dac au fost fie
desfiinţate, fie au căzut în desuetudine. În realitate, în provincia Dacia, ca şi în celelalte
provincii, asistăm la o împletire între valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe
baza acestei împletiri s-a născut dreptul daco-roman, ale cărui dispoziţii sunt originale,
astfel încât instituţiile juridice daco-romane nu trebuie raportate la cerinţele dreptului
roman, ci trebuie raportate la cerinţele dreptului daco-roman, care este diferit atât faţă de
dreptul roman cât şi faţă de dreptul local.

Întrebări şi teste

 Enunţaţi istoricii care fac referiri în scrierile lor la organizarea socială a geto-
dacilor în epoca prestatală şi ce concluzii se desprind din aceste scrieri.
 Relatări cu privire la conflictul dintre geţii regelui Oroles şi bastarni din
secolul al III-lea î. e. n. a făcut unul din următorii istorici:
a) Arrian;
b) Justinus;
c) Strabo?
  Când s-a fondat statul geto-dac şi care sunt factorii care au influenţat formarea
acestuia?
 Care a fost forma de exprimare a dreptului geto-dac şi cum era reglementată
proprietatea?
 Arătaţi organizarea Daciei provincie romană şi modificările ulterioare produse
în această organizare.
 Care a fost organizarea locală a Daciei provincie romană?
 Care au fost formele de proprietate consacrate de dreptul daco-roman?
 Ce sunt şi ce cuprind Tripticele din Transilvania?

TITLUL II

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU

Capitolul I. Organizarea obştei săteşti. Normele de conduită ale obştei săteşti

în perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII e. n.

Secţiunea I. Organizarea obştei săteşti

Această perioada este denumită, în mod greşit, de regulă, epoca migraţiunii
popoarelor. Termenul este greşit pentru că epocile istorice nu se definesc în raport cu
factorii externi, ci în funcţie de formele definitorii ale organizării interne în acea perioadă.
Iată de ce această perioadă nu este epoca migraţiunii popoarelor, ci a obştei săteşti,
întrucât obştea sătească a fost unica formă de organizare cunoscută de poporul nostru
aflat atunci în plin proces de etnogeneză.
Obştea sătească a fost leagănul poporului nostru, în sensul că poporul nostru, cu
psihologia sa de obşte (“popor generos”) s-a format şi creştinat în cadrul obştei săteşti,
obştea fiind cadrul social în care s-a format şi desăvârşit etnogeneza şi procesul
creştinării. După retragerea aureliană administraţia centrală din Dacia s-a desfiinţat, altă
administraţie centrală nemailuând locul celei anterioare. În aceste condiţii au rămas
numai formele locale de organizare. Astfel oraşele au continuat să existe, dar se constată
decăderea treptată a acestora. După invazia devastatoare a hunilor din anul 376 e. n. pe
ruinele oraşelor s-a întins lumea satelor, care au primit noi denumiri. Satele au continuat
să se dezvolte, rămânând forma predominantă de organizare administrativă. Săpăturile
arheologice au confirmat că 80% din satele existente în secolul al XIV-lea datau încă din
epoca Daciei romane
În perioada la care ne referim influenţa romană a continuat să se manifeste prin schimburi
comerciale, prin capetele de pod construite de către romani, unde staţionau trupe romane. De
asemenea, chiar şi în Oltenia de astăzi, până la brazda lui Novac, erau cantonate trupe
romane. Istoricul Eusebiu ne vorbeşte despre recucerirea Daciei în vremea împăratului
Constantin cel Mare, care a construit un nou pod peste Dunăre. S-a intensificat propaganda
creştină dinspre Imperiul Roman. De aceea afirmăm că procesul de desăvârşire a etnogenezei
are loc în cadrul obştei săteşti.
Caracterul teritorial al obştei săteşti, în această perioadă, este atestat prin diverse
argumente. Două dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin lingvistic şi
documentele scrise.
Pe plan lingvistic, constatăm că în Dacia romană localităţile rurale erau desemnate
prin termenii generici şi nejuridici de “sat” şi “cătun”. Termenul de “sat” vine de la
latinescul “fossatum”. În schimb, cuvântul “cătun” este de origine tracă. Cei doi termeni
– “sat” şi “cătun” – sunt folosiţi şi în epoca feudală cu acelaşi înţeles, chiar şi în zilele
noastre. De aici rezultă că şi în epoca istorică dintre cele două sisteme – sclavagist şi
feudal – localităţile rurale româneşti au supravieţuit, pentru că altfel cei doi termeni ar fi
dispărut din memoria poporului. Aceasta este metoda retrospectivă, conform căreia o
instituţie care este menţionată în două momente distanţate timp a existat şi în intervalul
de timp cuprins între cele două momente. În acest sens este de menţionat situaţia
denumirii oraşelor din Dacia traiană, care au fost distruse de către barbari. Ca atare,
numele lor a pierit din memoria poporului, astfel încât oraşele noastre medievale poartă
noi denumiri, lucru ce nu s-a întâmplat cu apele şi munţii, elemente ce s-au bucurat de
continuitate şi care nu şi-au păstrat denumirile originare.
Pe de altă parte, în Dacia Traiană, cuvântul “moş”, de origine tracă, desemnează
proprietatea asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din hotarul satului sau
dreptul de folosinţă asupra unui teren din hotarul satului. Acelaşi înteles îl avea şi cuvântul
“bătrân”, care se trăgea din latinescul “veteranus”. Cuvintele “moş” şi “bătrân” sunt utilizate
în Evul Mediu românesc cu acelaşi înţeles, de unde rezultă că proprietatea colectivă asupra
hotarului satului, proprietatea şi folosinţa individuale asupra unui teren din hotarul satului au
continuat să existe şi în epoca obştii săteşti, pentru că, altminteri, aceşti termeni ar fi dispărut.
 Dar caracterul teritorial al obştii săteşti este atestat şi de documente scrise. Menţionăm, în acest
sens, o scrisoare expediată de către o comunitate creştină din Dacia gotică, în secolul al IV-lea e.
n., unei comunităţi creştine din Cappadocia. În această scrisoare sunt înfăţişate pătimirile Sf.
Sava Gotul, care a trăit într-un sat din zona Buzăului de astăzi şi, totodată, se fac referiri la faptul
că la nordul Dunării trăieşte o populaţie statornică, care practica agricultura şi păstoritul în
localităţi rurale aşezate pe văile râurilor şi constituite în obşti şi la un început de diferenţiere
socială între bogaţi şi săraci. Un alt document scris ce atestă acest lucru este o lucrare, numită
Strategikonul, redactată de către împăratul bizantin Mauricius, în care este menţionată populaţia
romanică din nordul Dunării, care vorbea limba latină, cu sate aşezate de-a lungul râurilor,
având ca ocupaţie agricultura şi creşterea vitelor, iar ca mod de organizare obştile agricole.
Aceste izvoare ne arată că după retragerea autorităţilor romane populaţia
autohtonă a continuat să trăiască în sate pe baza unor puternice relaţii de solidaritate între
membrii acestora.
Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor săi şi ca teritoriu aparţinând acestora, a
format încă înainte de cucerirea romană o obşte sătească. Prin obştea sătească înţelegem o
formă de organizare socială în vederea desfăşurării în cele mai bune condiţii a muncii şi a
vieţii. Obştea sătească avea un caracter teritorial. Obştea sătească se deosebeşte de obştea
gentilică prin aceea că obştea gentilică era organizată pe criteriul rudeniei de sânge, în
sensul că făceau parte din obştea gentilică toţi cei care erau rude de sânge, pe când din
obştea sătească fac parte toţi cei care locuiesc pe acelaşi teritoriu, indiferent dacă sunt sau
nu rude de sânge. Membrii obştei săteşti se numesc megieşi (vecini), adică persoane care
locuiesc pe acelaşi teritoriu cu vecinii lor. Dar obştea sătească prezintă şi o trăsătură
comună cu obştea gentilică, pentru că nici una, nici cealaltă nu cunosc stratificarea
socială.
În al doilea rând, obştea sătească prezintă un element comun cu statul, pentru că şi
obştea sătească şi statul sunt organizate conform criteriului teritorial. Dar se deosebeşte,
în raport cu statul, prin aceea că statul cunoaşte stratificarea socială, pe când obştea
sătească nu.
Modul de organizare a obştei săteşti a putut fi reconstituit pe baza metodei
retrospective. Pe această cale s-a observat că instituţiile proprii obştei săteşti existau atât
în vremea dacilor, cât şi în ţările române în Evul Mediu. Din această constatare rezultă că
obştea sătească a continuat să existe şi în intervalul de timp dintre retragerea aureliană şi
formarea statelor feudale. Dimitrie Gusti, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea a
constatat, împreună cu studenţii săi, într-o serie de sate din sudul Moldovei existenţa unor
instituţii specifice obştilor săteşti.
Din datele obţinute rezultă că obştea sătească avea o organizare proprie, caracterizată
prin exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest drept erau Adunarea
megieşilor, Sfatul oamenilor buni şi bătrâni şi judele satului.
Adunarea megieşilor hotăra în toate problemele importante privind destinul
comunităţii prin vot deschis. La lucrările ei participau fie doar bărbaţii, fie doar femeile, fie
bărbaţii şi femeile. Adunarea era convocată prin viu grai, de regulă, duminica la biserică,
după slujbă, sau în zilele de târg. Această adunare alegea un consiliu cu activitate permanentă
– Sfatul oamenilor buni şi bătrâni – ce exercita, în principal, atribuţiuni jurisdicţionale în sens
metaforic, deoarece normele de conduită ce reglementau viaţa obştei săteşti nu aveau caracter
juridic. Acest consiliu exercita şi atribuţiuni de ordin administrativ. Lucrările sfatului erau
conduse de către un jude, ales de către Adunarea megieşilor, care exercita, pe lângă
atribuţiuni jurisdicţionale, şi atribuţiuni militare şi administrative. Cuvântul “jude” vine de la
“judex”, “iudicis”, adică judecată, etimologie de natură a sublinia încă o dată faptul că cele
mai importante atribuţii ale judelui erau de ordin judiciar. Mai târziu, în feudalismul timpuriu,
cuvântul “jude” desemna conducătorul unei formaţiuni statale de tip începător. În feudalismul
dezvoltat (adică după întemeiere) “jude” îmbracă forma “judec”, ce avea înţelesul de
proprietar şi om liber. De aceea, proprietatea privată asupra pământului, asupra căruia nu se
exercitau imunităţi se numea judecie. Tot în feudalismul dezvoltat, a apărut de la “jude” şi
cuvântul “judeţ”, care îl desemnează fie pe conducătorul unei unităţi administrativ-teritoriale
din Ţara Românească, fie unitatea administrativ-teritorială ca atare. De asemenea, având în
vedere că toţi membrii obştei erau egali în drepturi, oricare dintre aceştia putea primi anumite
sarcini din partea Adunării megieşilor.
Totodată, obştile săteşti erau organizate, mai ales după secolele al VII-lea şi al
VIII-lea e. n. în uniuni de obşti (obşti de obşti), care erau constituite pe teritorii unitare
din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obştii de
obşti, format din reprezentanţii obştilor componente.

Secţiunea a II-a. Normele de conduită în cadrul obştei săteşti

Viaţa socială din cadrul obştei săteşti era reglementată prin norme de conduită
fără caracter juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin forţa de
constrângere, pentru că nu exista aparatul de stat care să exercite o asemenea
constrângere. De aici putem trage concluzia că acele norme erau respectate de bună-voie,
întrucât ele exprimau interese comune.
În legătură cu valoarea acestor norme de conduită, după retragerea aureliană, normele
dreptului daco-roman şi-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu
s-au mai aplicat şi au pierit din conştiinţa poporului nostru, pentru că normele de drept public
reglementează organizarea de stat, relaţiile dintre stat şi cetăţeni, or după retragerea aureliană
statul s-a descompus şi odată cu el şi normele juridice care îl organizau, pe când normele
dreptului privat, adică cele din obştea sătească aflătoare pe teritoriul Daciei Traiane însă s-au
păstrat, dar şi-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au păstrat normele privind stăpânirea
pământului, normele de muncă, cele cu privire la relaţiile dintre persoane, cu privire la
încheierea convenţiilor, cele ce reglementau reprimarea delictelor din cadrul obştei săteşti,
precum şi acele norme ce reglementau sistemul de soluţionare a litigiilor. Ele au fost preluate,
o dată cu apariţia primelor formaţiuni politice de tip feudal, au fost sancţionate de către statul
feudal şi pe această cale şi-au redobândit caracterul juridic. Iată dar că obştea sătească este
vehiculul istoriei prin care toate normele de conduită ce au reglementat viaţa din cadrul
acesteia în Dacia Traiană au fost transportate în societatea feudală.
În materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu moşia obştei săteşti, care era
stăpânită în devălmăşie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că asupra pământului obştei
purta un drept de proprietate colectivă (“stăpânire de-a valma”). Din acestă stăpânire
devălmaşă s-a desprins încă din epoca statului geto-dac stăpânirea individuală asupra
terenurilor destinate agriculturii. În perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII e. n., prima
desprindere din fondul devălmaş a fost locul pe care membrii obştei şi-au întemeiat casa şi curtea.
Ulterior, din câmpul de cultură obştea a atribuit pentru totdeauna fiecărei familii un lot de pământ
denumit “sorţ”, care îşi are originea în latinescul “sortis”, ce desemnează o parte atribuită cuiva.
Lotul aflat în stăpânirea individuală purta şi denumirea de raclă (lot matcă), deoarece doar aceia
care stăpâneau un lot matcă, adică practicau agricultura în sat, aveau acces şi la bunurile aflate în
stăpânire devălmaşă. Stăpânirea individuală putea fi extinsă prin desţeleniri şi defrişări, ce puteau
fi întreprinse numai cu acordul Adunării megieşilor. Acele stăpâniri dobândite prin muncă proprie
purtau denumirea de stăpâniri locureşti. De asemenea, tot Adunarea megieşilor se pronunţa cu
privire la trecerea unor loturi de pământ în stăpânirea şi folosinţa personală, obştea păstrând
asupra acestora un drept superior de supraveghere şi control. Cu timpul această stăpânire
dobândeşte caracter permanent, manifestându-se ca un embrion al proprietăţii private asupra
pământului. Tot cu titlu de folosinţă individuală erau exploatate terenurile din vatra satului, pe
când pădurile, păşunile, apele şi subsolul, din care se exploatau minereuri, au rămas în stăpânirea
devălmaşă.
 Pentru că obştea era, în principal, o comunitate de muncă, multe din normele de
conduită reglementau relaţiile de muncă. Obştea sătească avea un caracter agrar şi
pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, în principal, agricultura şi păstoritul.
Existau însă şi norme care reglementau vânătoarea în comun, mineritul, precum şi
desfăşurarea unor activităţi meşteşugăreşti de către membrii obştei.
În legătura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului,
repartizarea loturilor de cultură, destinaţia loturilor de cultură, începerea lucrărilor agricole,
strângerea recoltelor, formarea rezervelor obştei pentru anii cu recolte slabe.

În legătură cu păstoritul avem norme privind locurile de păşunat, servitutea de

păşunat moştenită, în sensul că după strângerera recoltelor turmele individuale puteau
fi păscute pe terenurile din hotarul obştei, ca o rămăşiţă a proprietăţii colective.
Existau şi norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta întrucât se
practica şi păstoritul transhumant.

În ceea ce priveşte practicarea unor meşteşuguri de către membrii obştei săteşti,

normele de conduită recunoşteau celor care au deprins anume meserii, precum olari,
morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum şi posibilitatea de a
lucra pentru alţii contra plată.

Normele de conduită privind statutul persoanelor se întemeiază pe principiul egalităţii, egalitate ce

rezulta din stăpânirea devălmaşă a terenurilor şi din munca în comun. Conducătorii obştei săteşti
erau aleşi doar în funcţie de calităţile individuale, dovadă că sfatul obştei era format din oameni
buni şi bătrâni; de asemenea, aşa cum am mai arătat, Adunarea megieşilor putea atribui anumite
sarcini unor persoane din cadrul obştei.

Aceeaşi egalitate se manifesta şi în relaţiile din cadrul familiei, în sensul că între

soţi, pe de o parte, părinţi şi copii, pe de altă parte, exista obligaţia reciprocă de
întreţinere. Această obligaţie izvora din faptul că patrimoniul familiei era rezultatul
muncii colective a familiei. Căsătoria se realiza prin consimţământul viitorilor soţi, urmat
de binecuvântarea părinţilor şi a bisericii. Divorţul putea fi obţinut în condiţii egale de
ambele părţi, deoarece, în obştea sătească, până în a doua fază a regimului turco-fanariot,
divorţul putea fi obţinut prin repudiere (se afirma de faţă cu martori fie că femeia nu se
mai reîntoarce la domiciliul conjugal, fie că aceasta nu mai este primită în domiciliul
conjugal).
 Exista egalitate şi pe plan succesoral, în sensul că descendenţii, fii sau fiice, au
vocaţie succesorală egală la moştenirea defunctului, după cum vocaţie succesorală la
moştenirea defunctului are şi soţul supravieţuitor.
În materia convenţiilor, operaţiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau
pe baza unor convenţii de mult practicate, cunoscute încă din epoca Daciei Traiane, cu
deosebirea că acele convenţii nu mai presupuneau forme solemne laice, ca în dreptul
daco-roman, ci sunt îmbrăcate în forma jurământului religios. În cadrul obştei săteşti
exista o sinonimie între sintagmele “lege creştinească” şi “lege românească”. Vânzarea
era contractul cel mai răspândit şi avea ca efect transmiterea proprietăţii prin simplul
consimţământ al părţilor. Totodată se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al
economiei. Asemenea acte aveau loc atât în interior, cât şi în târgurile de graniţă de pe
linia Dunării
Alte norme de conduită se referă la reprimarea delictelor în sânul obştei săteşti. Ca o
reminiscenţă a practicilor prestatale, constatăm că se mai aplica legea talionului. Însă, în
paralel cu aceasta, se aplica şi sistemul compoziţiunii voluntare, ca un corectiv adus
sistemului răzbunării private. În sistemul compoziţiunii voluntare, victima delictului putea
renunţa la dreptul de răzbunare în schimbul unei sume de bani, pe care o va plăti delincventul.
Această sumă de bani ce urma a fi plătită victimei reprezenta echivalentul dreptului la răzbunare
şi se stabilea prin convenţia părţilor. Acest sistem a evoluat după apariţia primelor formaţiuni
statale, valoarea răscumpărării dreptului de răzbunare nemaifiind stabilită de către părţi, ci de
către stat. Acest sistem purta numele de compoziţiune voluntară (secolele XI şi XIII e. n.).
Altminteri, litigiul este soluţionat fie prin dreptul de răzbunare, fie prin compoziţiunea voluntară,
fie prin hotărărea Sfatului oamenilor buni şi bătrâni, fie pe baza solidarităţii rudelor. Pedeapsa
pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obştei săteşti a vinovatului
Sfatul oamenilor buni şi bătrâni soluţiona litigiile din toate domeniile vieţii sociale (cu
privire la patrimoniu, la integritatea şi onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care părţile administrau
probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori şi jurămintele.
În paralel cu acestea se aplicau şi ordaliile, ca o reminiscenţa a sistemului primitiv,
deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regulă, are loc o
slujbă religioasă în vederea invocării voinţei divine, pentru ca divinitatea să intervină şi să
arate de partea cui este dreptatea în acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat
ordalia apei, conform căreia, dacă o femeie căsătorită era bănuită de infidelitate, femeia era
cufundată în apele râului numărându-se până al 100. Catolicii practicau ordalia fierului roşu.
La daci şi la români s-a aplicat ordalia pământului în procesele de hotărnicie. Conform
acestei ordalii, una dintre părţi sau o terţă persoană îşi presăra pământ pe cap sau pe umeri,
invocând divinitatea pământului, străbătea hotarul terenului în litigiu şi jura că acela este
adevăratul hotar. În Oltenia, pământul era purtat în traistă. După moartea celui ce jurase,
divinitatea urma a se pronunţa în legătură cu jurământul făcut. Celui ce jurase drept urma “a-
i fi ţărâna uşoară”. Dacă jurătorul minţise, zeitatea pământului se răzbuna, aruncându-l afară
din mormânt – “cum de te ţine pământul”.

Capitolul II. Apariţia primelor formaţiuni statale de tip feudal

(formarea ţărilor)

Între secolele VIII şi IX e. n. asistăm la un proces de destrămare a obştilor săteşti,

în sensul că în unele obşti săteşti aleşii obştei, prin abuz, acaparează pământurile
megieşilor şi le transformă în proprietate privată, care cu timpul se va transforma în feudă
(mare domeniu feudal). Pentru a-şi apăra şi consolida stăpânirea privată aceşti aleşi ai
obştei s-au înconjurat de un aparat de slujitori, în care vedem embrionul statului feudal.
Prin consolidarea stăpânirii private şi dezvoltarea aparatului de slujitori iau naştere
formaţiunile statale de tip începător – cnezate, voievodate, câmpulunguri, jupanate, etc.
Dar aceste formaţiuni statale sunt desemnate prin termenul generic de “ţară”. Cuvântul
“ţară” vine de la latinescul “terra”, dar la alte popoare latine, de pildă la francezi,
cuvântul “ţară” este utilizat cu sensul lui material – “pământ” – , pe când la români
“terra” este utilizat în sens politic, desemnează o formaţiune statală, iar “pământ”, în sens
material, vine de la latinescul “pavimentum”. Celelate popoare latine denumesc “ţara” în
alţi termeni – “pays” (Franţa), “paese” (Italia), care îşi au originea în latinescul
“pagus”.
Între secolele XI şi XIII e. n. sunt menţionate o serie de ţări, mai ales prin Cronica
notarului anonim, Cronica lui Nestor (secolele XI şi XII e. n.) şi Cronica lui Simon de Kezsa
(Gesta hungarorum et hunorum). Astfel, în Transilvania secolelor X-XI e. n., existau Ţara
Crişanei (condusă de către Menumorut), Ţara voievodului Glad, ducele Banatului, Ţara
Zarandului, Terra Ultrasilvana (condusă de Gelu), Ţara Făgăraşului, Ţara Rodnei, Ţara
Haţegului. La est de Carpaţi sunt menţionate Ţara Brodnicilor, Ţara Bolohovenilor. La sudul
Carpaţilor sunt menţionate Ţara lui Seneslau, Ţara Severinului, Ţara lui Ioan, Ţara Vlaşca, Ţara
Romanaţi, Ţara lui Litovoi, etc.
Se poate observa că aceste ţări sunt desemnate prin:
- determinative de ordin geografic (ex. – Ţara Loviştei);
- determinative de ordin etnic (ex. – Ţara Vlăsiei);
- numele conducătorilor (ex. – Ţara lui Litovoi).
Organizarea acestot ţări prezintă trăsături comune, dar şi nuanţe specifice. Astfel,
cnezatele puteau cuprinde unul sau mai multe sate, iar cneazul putea fi proprietarul
teritoriului pe care îl conducea politic, fiind în acelaşi timp şi feudal. De asemenea,
cneazul putea fi şi un ales dintre micii proprietari aflători într-un sat. El exercita
atribuţiuni administrative, militare şi judiciare. Cuvântul “cneaz” vine fie de la cuvântul
“koenig”, de origine vizigotă, fie de la latinescul “cuneus”.
Alte ţări erau conduse de voievozi, care exercitau atribuţii superioare celor ale
cnezilor, în sensul că voievodul era comandantul militar al tuturor cnezatelor incluse
în voievodat, dar exercita şi atribuţiuni administrative şi judiciare. Cneazul, deci, îi
era subordonat voievodului. Cuvântul “voioevod” este de origine slavă, numai că
instituţia este românească, deoarece la slavi voievodul exercita doar atribuţiuni
militare, şi era subordonat cneazului.
Alte formaţiuni statale erau conduse de juzi, iar altele de jupani. Termenul de “jupan”
se pare că vine de la tracul “diurpaneus”.
S-a susţinut în mod greşit că relaţiile de tip feudal sunt de sorginte germană şi că
românii ar fi preluat relaţiile de tip feudal în plan economic, social şi politic de la
germani, prin filieră maghiară. S-a demonstrat falsitatea acestei teoriei tocmai în
baza informaţiilor care ne-au fost transmise prin Diploma Ioaniţilor din anul 1247 e.
n. Această diplomă este un contract încheiat la 2 iunie 1247 e. n. între regele
Ungariei, Bela al IV-lea, şi Rembaldus, preceptorul Ordinului Ospitalier (Ioanit).
Ordinul Ioaniţilor avea o organizare militară şi prin această diplomă şi-a asumat
obligaţia de a apăra zona din sudul Carpaţilor de năvălirile tătare.
La rândul său, regele Ungariei şi-a asumat anumite obligaţii faţă de cavalerii ioaniţi.
Diploma a fost încheiată în primul moment în care ungurii au venit în contact cu
românii din sudul Carpaţilor. În acel moment, în sudul Carpaţilor, erau formate relaţiile
economice feudale, structurile sociale specifice şi organizarea politică de tip feudal. Acest
fapt reiese din diploma menţionată, în care regele Ungariei promite cavalerilor ospitalieri
că îşi vor putea însuşi o parte din veniturile, slujbele şi foloasele care se percepeau de pe
marile domenii feudale din Ţara Severinului, Ţara lui Farcaş, Ţara lui Litovoi şi Ţara lui
Seneslau. Or veniturile, slujbele şi foloasele menţionate în diplomă nu sunt altceva decât
cele trei forme ale rentei de tip feudal. Acestea desemnează renta în bani, în muncă şi în
produse. Rezultă deci că există la sud de Carpaţi mari domenii de pe care se percepeau
aceste forme ale rentei. Diploma în cauză îi desemnează pe marii proprietari funciari ca
“mai marii pământului”, iar ţăranii sunt denumiţi “rusticii valahi”. Diploma vorbeşte
despre existenţa unor ţări aflate sub conducerea unor voievozi. Aceste date ne sunt
confirmate şi de alte documente.Astfel, într-o scrisoare adresată de către o comunitate
creştină din sudul Moldovei în secolul al XIV-lea Papei Inocenţiu al III-lea, se vorbeşte
despre marii proprietari de pământ care erau numiţi “cei puternici”.

Capitolul III. Legea ţării şi instituţiile sale

Secţiunea I. Formarea, sfera de cuprindere şi definirea Legii Ţării

Vechiul drept românesc, aşa cum precizează şi Dimitrie Cantemir, a fost ius non
scriptum, adică un dreptul nescris. La rândul său, Nicolae Bălcescu afirma că, după
întemeiere, ţările române nu au cunoscut legile scrise, că până la jumătatea secolului al
XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit într-un veritabil sistem de
drept. Obiceiul juridic reprezintă o regulă nescrisă, care aplicată în mod continuu şi timp
îndelungat capătă forţă juridică obligatorie.
Existenţa dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost recunoscută şi
de către vecinii noştri. Astfel obiceiul juridic românsc a fost denumnit în documentele
oficiale redactate în limba latină de către cancelariile străine ius valachicum, pe când în
documentele cancelariilor domneşti ale ţărilor române, obiceiul juridic era denumit Legea
Ţării (obiceiul pământului). În sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ”
este utilizat cu înţelesul de “ţară”. Expresia de “Legea ţării” desemnează cel mai bine
conţinutul obiceiului juridic românesc. Dovadă în acest sens este şi faptul că sintagma
“Legea ţării” nu este însoţită de un alt determinativ. În toate ţările române dispoziţiile
Legii ţării au fost aceleaşi.
În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii ţării.

Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că dreptul nostru ar fi de
origine romană. Acesta susţine că, aşa cum am preluat limba latină, tot aşa am preluat
şi dispoziţiile dreptului roman. Această teorie a fost dezvoltată de profesorul Andrei
Rădulescu într-o comunicare susţinută în anul 1938 la Academia Română, în care a
căutat să dovedească identitatea de fizionomie a instituţiilor Legii ţării cu cele ale
dreptului roman.

Într-o altă opinie, profesorul Gheorghe Fotino a susţinut că Legea ţării ar fi de origine
tracă.

A fost formulată şi o a treia teorie, în virtutea căreia profesorul Constantin

Dissescu a afirmat că Legea ţării a fost de origine slavă.
Toate cele trei teorii le considerăm moniste, deoarece văd originea Legii ţării într-
un singur sistem de drept. Totodată, aceste teorii sunt şi exclusiviste, deoarece pleacă de
la presupunerea că strămoşii noştri ar fi renunţat la tradiţiile lor juridice şi au preluat fie
dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav.
În contrast cu aceste susţineri, Nicolae Iorga subliniază originalitatea Legii ţării, arătând că
aceasta este o creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor noştri. Această
aserţiune se bazează pe realitatea conform căreia Legea ţării s-a format pe fondul juridic
daco-roman. Astfel, în epoca Daciei Romane, populaţia daco-romană a creat un sistem de
drept nou, original – dreptul daco-roman – , în care instituţiile juridice romane au dobândit
funcţii şi finalităţi noi. După retragerea aureliană, instituţiile juridice daco-romane au fost
preluate în obştea sătească şi adaptate noilor realităţi. Dar în obştea sătească şi-au pierdut
valoarea juridică obligatorie pentru că, o dată cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat
prin forţa de constrângere a acestuia.

După formarea statelor feudale, aceste norme şi-au redobândit valoarea juridică,
adică şi-au redobândit caracterul obligatoriu, fiind acum sancţionate de către stat.
Totodată, în procesul cristalizării relaţiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a
îmbogăţit cu noi reglementări determinate de realităţile social-economice ale acelor
vremuri.
Doctrina juridică românească a dezbătut şi problema sferei de aplicare a Legii ţării.

Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat că Legea ţării a reglementat doar

dreptul de proprietate imobiliară.
Nicolae Iorga a susţinut că Legea ţării a reglementat toate realităţile sociale cu
caracter agrar şi pastoral.
A. D. Xenopol a afirmat că Legea ţării a fost un drept cnezial, care a reglementat
organizarea primelor formaţiuni politice de tip statal.
În definirea sferei de aplicare a Legii ţării trebuie pornit de la spusele lui Nicolae
Bălcescu conform cărora multă vreme la români Legea ţării “a ţinut loc şi de
constituţiune politică şi de condică civilă şi de condică criminală”.
Sintetizând aceste susţineri, putem defini Legea ţării ca fiind un sistem de drept
atotcuprinzător, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementează
organizarea statelor feudale la nivel central şi local, regimul juridic al proprietăţii,
statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele,
răspunderea colectivă în materie penală şi fiscală, reprimarea faptelor infracţionale şi
judecarea proceselor.

Secţiunea a II-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie, Sfatul domnesc

şi dregătorii
În virtutea dispoziţiilor Legii ţării, statele feudale româneşti erau conduse de către
domni, Sfatul domnesc şi dregători.

Domnul era şeful statului, se afla în vârful ierarhiei feudale şi exercita atribuţii de
ordin administrativ, militar, judiciar şi legislativ. Astfel, în plan administrativ, domnul hotăra
cu privire la organizarea administrativ teritorială, stabilea impozitele, numea şi îi revoca din
funcţie pe înalţii dregători, avea dreptul de a bate monedă, încheia tratate internaţionale,
declara starea de pace sau de război.
Totodată domnul exercita tutela asupra bisericii. După căderea Constantinopolului
biserica devine dependentă faţă de domn. Domnul confirma mitropoliţii, episcopii şi
egumenii. Pe această cale biserica a fost dependentă faţă de stat şi a acţionat prin
 autoritatea sa spirituală în direcţia promovării intereselor politice ale statului. Sprijinul
reciproc între stat şi biserică a fost necesar pentru că şi ungurii şi polonezii, când doreau
să supună ţările române, o făceau sub pretextul catolicizării. Această situaţie se explică
prin aceea că în ţările din vestul Europei statul depindea de biserică, iar Papa exercita
tutela asupra conducerilor politice ale statelor catolice. Linia politică a acestor state era
stabilită de către papalitate, care a promovat în mod constant expansionismul statelor
catolice asupra statelor ortodoxe.

În acelaşi timp, domnul era conducătorul armatei. La începutul instituţiei domniei, rolul
militar al domnului consta în coordonarea armatei formată din steagurile boierilor.
Începând din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizării puterii, domnul îşi creează
armata proprie condusă de către dregători cu atribuţii speciale în acest sens.

În calitate de şef al statului, domnul încheia tratate de alianţă sau comerciale cu

alte state şi declara pacea sau starea de război. De asemenea, domnul era judecătorul
suprem. În această calitate el putea judeca orice pricină, civilă sau penală, în primă sau în
ultimă instanţă. Procesele erau judecate de către domn împreună cu Sfatul domnesc, dar
hotărârile erau pronunţate în nume propriu şi nu se bucurau de autoritatea lucrului
judecat. Astfel că următorii domni puteau rejudeca procesul şi da hotărâri contrare celor
anterioare.
Domnul exercita şi atribuţii de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.
Domnul putea emite două categorii de hrisoave:
- hrisoave cu caracter individual – erau acte de aplicare a dreptului la anumite situaţii
concrete. Acestea nu erau izvoare de drept în sens formal.

- hrisoave cu caracter general – prin intermediul lor se introduceau noi reglementări

juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative şi erau izvoare de drept în sens
formal.

Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului domnesc şi

al dregătorilor.
Succesiunea la tron avea la bază sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales de
către Ţară, adică de către adunarea vârfurilor societăţii feudale – boieri, cler, comandanţii
armatei. Se cerea ca viitorul domn să facă dovada că este de os domnesc (este rudă în
linie directă sau în linie colaterală cu unul dintre domnii anteriori). Se mai cerea ca
domnul să fie român, creştin ortodox şi să nu fie însemnat (adică să nu aibă vreo
infirmitate).
Boierimea, în scopul promovării intereselor sale, condiţiona alegerea domnului de
respectarea privilegiilor boiereşti, iar controlul respectării de către domn a acestor
privilegii şi imunităţi feudale era asigurat de către boieri prin intermediul Sfatului
domnesc. Prin Sfatul domnesc, boierii participau la conducerea statului.

Sfatul domnesc era un organism colectiv, care îşi desfăşura activitatea pe lângă domn.
Era format din reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului. Numărul membrilor Sfatului
domnesc oscila între 12 şi 25. Sfatul era convocat în locuri şi la date fixate de către domn.
În cadrul atribuţiilor sale, acest organism îl sfătuia pe domn în probleme de stat, confirma
titlurile de proprietate, întărea daniile domneşti, precum şi acordarea de imunităţi şi
privilegii feudale, dând garanţia respectării acestora. De asemenea, Sfatul domnesc
participa la judecarea proceselor, dându-şi acordul faţă de soluţia pronunţată de domn.
Totodată Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de către domn a tratatelor
internaţionale.

Componenţa şi competenţa Sfatului au cunoscut şi ele o anumită evoluţie. Astfel, în primele

decenii de la formarea statelor feudale româneşti, Sfatul domnesc a fost format doar din
boieri de ţară, adică din boieri fără dregătorii. Acest fapt se explică prin aceea că domnia a
fost creaţia boierilor. Boierii l-au ales pe domn şi tot ei îi controlau activitatea pentru ca
domnul să nu le încalce drepturile şi privilegiile. Astfel că până spre jumătatea secolului al
XV-lea raportul de forţe dintre domn şi Sfatul domnesc a fost favorabil acestuia din urmă.
Dar, treptat, în Sfatul domnesc au intrat şi dregătorii, adică boierii ce executau poruncile
domneşti. Ilustrativă este situaţia de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun când un
singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan Pană vornicul), pentru ca la sfârşitul
domniei acestuia raportul să fie invers. Această evoluţie a componenţei şi competenţei
Sfatului domnesc se reflectă şi în fizionomia hrisoavelor domneşti. Astfel, în primele decenii
după întemeiere domnii şi boierii hotărau împreună, iar boierii îşi puneau peceţile pe
hrisoavele domneşti, promiţând în acest fel că asigură aplicarea în practică a acelor hrisoave.
Mai târziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau numai a lua act de hotărârea domnească,
fără a mai exercita controlul asupra activităţii domnului, care începe să guverneze ca un
adevărat monarh.
 Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului ce exercitau atribuţii de ordin militar, administrativ
şi judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influenţa bizantină, mai întâi în Ţara Românească şi apoi
în Moldova, sub domniile lui Mircea cel Bătrân şi, respectiv Alexandru cel Bun. Pentru că în
societatea feudală nu erau clar delimitate formele de activitate în cadrul statului, şi competenţa
dregătorilor se caracteriza prin confuzia de atribuţii.
În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se consolidase,
dregătorii îndeplineau anumite atribuţii în cadrul curţii, atribuţii ce erau legate de
persoana domnului. Dar treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor şi imunităţilor
boiereşti, precum şi o dată cu întărirea aparatului central de stat, dregătorii au preluat în
numele domnului conducerea efectivă a treburilor statului. Ei erau numiţi de către domn,
faţă de care depuneau un jurământ de credinţă. Puteau fi oricând revocaţi şi nu erau
remuneraţi pentru activitatea desfăşurată. Dar ei beneficiau de danii domneşti pentru
dreaptă şi credincioasă slujbă şi, totodată, li se concedau veniturile unor teritorii şi primeau
daruri de la subalterni. Erau consideraţi mari dregători cei care făceau parte din Sfatul
domnesc, pe când micii dregători erau consideraţi subalternii lor.
Erau consideraţi mari dregători:

- banul – era cel mai important dregător în Ţara Românească; avea atribuţii similare
celor ale domnului în dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda armata şi judeca
procesele; dacă această dregătorie era întâlnită doar în Ţara Românească, pe celelalte
le vom întâlni în ambele ţări române;

- logofătul – era şeful cancelariei domneşti, păstra şi aplica sigiliul domnesc pe actele
oficiale. Avea şi unele atribuţii judiciare;

- vornicul – era conducătorul slujitorilor curţii domneşti; asigura paza hotarelor;

judeca anumite procese penale. În Ţara Românească îşi exercita atribuţiile doar în
stânga Oltului. În Moldova erau doi mari vornici, cel al Ţării de sus şi cel al Ţării de
jos;

- postelnicul – era tălmaciul domnului şi sfetnicul de taină al acestuia; coordona

relaţiile cu alte state şi exercita jurisdicţia asupra funcţionarilor inferiori de la curtea
domnească;
- vistiernicul – răspundea de strângerea veniturilor statului şi de asigurarea
mijloacelor necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei; judeca procesele cu privire
 la stabilirea şi perceperea dărilor; după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi
strângerea haraciului);

- cămăraşul – administra veniturile domnului; activitatea sa începe din secolul al

XVIII-lea, când vistieria statului a fost separată de cămara statului);
- spătarul – păstra spada domnească, iar în anumite situaţii de război prelua
comanda armatei;
- hatmanul – este comandantul armatei în Moldova; este menţionat în documentele
istorice din vremea domniei lui Ieremia Movilă);
- stolnicul – administra grădinile, cămările şi pescăriile domneşti;
- paharnicul – avea în grijă pivniţele domneşti;
- comisul – răspundea de grajdurile domneşti.
Mai existau şi alţi dregători care nu făceau parte din Sfatul Domnesc şi care exercitau
atribuţii legate de persoana sau interesele domnului:

- armaşul – executa sentinţele pronunţate de către domn

- şetrarul – avea în grijă corturile domneşti în vreme de război;
- clucerul – aproviziona curtea domnească cu grâne;
- slugerul – aproviziona curtea domnească cu carne;
- pitarul – aproviziona curtea domnească cu pâine;
- căminarul – strângea dările cuvenite domnului;
- jitnicerul – avea în grijă magaziile cu grâne ale curţii domneşti.

Secţiunea a III-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea bisericii

Religia creştină a fost asimilată de către poporul român în procesul etnogenezei prin
propagarea de la om la om. Începută în vremea dominaţiei romane, creştinarea daco-
romanilor a continuat şi după retragerea aureliană între secolele III şi X e. n. Primul
strat al terminologiei religioase este format din termeni latineşti. Dar după formarea
statelor slave în sud, influenţa Patriarhiei de la Constantinopol s-a exercitat prin
filieră slavă. Acest fapt explică şi limbajul bisericii ortodoxe române, format din
termeni de origine latină, greacă şi slavă. Limba slavonă a devenit limba de cult, cu
toate că poporul şi nici măcar toţi preoţii nu o cunoşteau. Ilustrativ în acest sens este
Pravila de la Putna din 1581, scrisă în slavonă, ce are şi o traducere interliniară în
limba română.
 Până în secolul al XIV-lea biserica ortodoxă română nu a avut o clară organizare ierarhică. În
1359 se fondează Mitropolia Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş, dependentă de Patriarhia de
la Constantinopol. Apoi au fost fondate Episcopiile Severinului, de Râmnicu-Vâlcea şi Buzău. În
Moldova, Mitropolia a fost fondată în 1388 şi a depins, mai întâi, de Mitropolia Haliciului. Din
1401 Mitropolia Moldovei a devenit dependentă de Constantinopol. Apoi au fost înfiinţate
Episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi.

Fondarea mitropoliilor şi a episcopiilor a condus la o organizare ierarhică a

bisericilor şi mănăstirilor, precum şi a clerului. În fruntea bisericii se afla mitropolitul,
urmat pe scara ierarhică de episcopi, protopopi, stareţi şi preoţi. Mitropolitul făcea parte
din Sfatul domnesc, aflându-se în fruntea acestuia.
Domnul exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii şi egumenii.
Totodată domnul, în virtutea lui dominium eminens (dreptul suprem al domnului asupra
întregului teritoriu al statului), exercita dreptul de control asupra patrimoniului bisericii.
Domnii ţărilor române, precum şi boierii, au donat bisericilor întinse moşii, pe această cale
formându-se marile domenii feudale bisericeşti, lucru care a conferit bisericii o poziţie
privilegiată în cadrul statului feudal.
Secţiunea IV. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea fiscală
În legătură cu organizarea fiscală, în ţările române domnul exercita un drept de
proprietate supremă asupra întregului teritoriu al statului – dominium eminens. Din acest
drept de proprietate supremă decurgea dreptul domnului de a percepe impozite (dări) de la
supuşii săi. Ţăranii aserviţi, însă, aveau asemenea obligaţii atât faţă de stat, cât şi faţă de
boieri. Aceste impozite erau percepute într-un sistem ce dădea expresie celor trei forme ale
rentei de tip feudal – renta în natură, renta în muncă şi renta în bani. Faţă de faptul că până
prin secolul al XVI-lea economia ţărilor române a fost predominant naturală, predominau
impozitele în natură şi în muncă. Mai târziu, în secolele XVII şi XVIII trec, treptat, pe primul
plan impozitele în bani.
Impozitele în natură se numeau dijme domneşti. Reprezentau a zecea parte din
produsele animaliere şi cerealiere, din produse piscicole şi din albinărit. De aceea se mai
numeau zeciuială (în Ţara Românească) şi deseatină (în Moldova). Din secolul al XVI-
lea, unele obligaţii în natură au fost transformate în bani.
Dările în muncă erau denumite slujbe. Constau din diferite prestaţii efectuate după
o anumită planificare la construcţia sau la repararea cetăţilor, drumurilor sau podurilor
domneşti, efectuarea de transporturi, găzduirea curierilor domneşti şi procurarea pentru
aceştia a cailor de olac (de poştalion – vine din turcescul “ulak”). Din secolul al XVIII-
lea unele munci puteau fi răscumpărate prin plata unor sume în bani, pe când altele au
fost transformate în obligaţii băneşti.
Impozitele în bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoană, din
diferite taxe şi din răscumpărarea dărilor în natură sau în muncă. Iniţial se numeau dare
sau dajdie, pentru ca mai târziu să se numească biruri. Până în secolul al XVI-lea boierii
nu plăteau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost impuşi şi ei, deşi se bucurau de unele
scutiri.
Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregătorilor,
curtenilor şi al negustorilor.
În ţările române, impozitele în bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste grupuri
fiscale erau alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau chiar religioase.
Astfel se stabileau sume globale pentru judeţe sau ţinuturi, oraşe sau sate, moşii
individuale sau grupe de moşii, cele plătite de armeni sau cele plătite de catolici. Aceste
sume globale se împărţeau apoi pe unităţi impozabile, în funcţie de puterea economică a
gospodăriilor sau a marilor domenii. Potrivit Catastifelor lui Petru Şchiopul rezulta că
fiecare sat avea de plătit o sumă globală, împărţită apoi pe gospodării în funcţie de
puterea lor economică, întrucât, în virtutea acestor catastife, ţăranii înstăriţi (ţăranii de
istov) plăteau impozite mai mari, pe când ţăranii săraci (siromahii) plăteau impozite mai
mici. Puterea economică a fiecărei gospodării era apreciată în funcţie de numărul vitelor
de muncă. Starea materială a boierilor în vederea impozitării era apreciată după
întinderea moşiilor cultivate prin munca ţăranilor aserviţi. Dar aceste impozite erau
percepute în sistemul cislei (îşi are originea în slavonescul “cislo”, care înseamnă număr),
guvernat de principiul răspunderii solidare în materie fiscală, căci dacă un membru al
obştei săteşti se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea asupra sătenilor, în primul rând
asupra rudelor şi vecinilor. O dată cu instaurarea şi înăsprirea dominaţiei otomane, când
birurile sporeau de zeci de ori, ţăranii dădeau bir cu fugiţii, fiind insolvabili. Cei rămaşi în
sat aveau obligaţia de a plăti suma globală, astfel încât, în mod frecvent, în secolele XVI
şi XVII, numeroase obşti săteşti devin insolvabile neputând plăti statului impozitele.
Acele obşti, ca urmare a neplăţii birului, erau aservite fie către domnie, fie către boierul
din vecinătate care prelua plata impozitului. Pe această cale, multe dintre satele libere au
ajuns să fie aservite fie către domn, fie către boieri.
În acelaşi timp, statul feudal a fixat şi o serie de taxe cum erau cele pe
comercializarea produselor şi pe exploatarea subsolului.

Secţiunea a V-a. Dispoziţiile Legii Ţării cu privire la organizarea armatei

În primele decenii de la întemeiere, domnia era slabă, aparatul central al statului
era în curs de constituire, astfel încât cele mai importante funcţii ale statului, inclusiv cele
militare, erau exercitate de către boierii învestiţi cu imunităţi sau privilegii. Aceşti boieri
erau boierii de ţară (neamuri). Termenul de “neam” vine de la latinescul “gentiles”,
având înţelesul de fondatori. Ei aveau armate proprii (steaguri) cu care răspundeau la
chemările domniei în virtutea relaţiilor de vasalitate. Cu timpul domnia s-a consolidat (în
vremea lui Mircea cel Bătrân şi a lui Alexandru cel Bun) şi astfel domnii şi-au format o
oaste proprie (oastea cea mică), formată din curteni, mica nobilime, orăşeni şi ţărani
liberi.
În momente de primejdie era convocată oastea ce mare, la care participau toţi
locuitorii ţării, inclusiv ţăranii aserviţi.
În sens formal, comanda armatei era exercitată de către domn. În fapt, domnii delegau comanda
armatei fie marelui spătar, fie marelui vornic, fie marelui ban, fie marelui hatman. Existau însă
şi formaţiuni militare cu comandă proprie, exercitată de către căpitani, agă sau de către
postelnic. Din secolul al XVII-lea creşte importanţa mercenarilor în armatele ţărilor române,
deşi erau foarte costisitori. În secolele XVII şi XVIII asistăm la un proces de destrămare, până
la dispariţie, a armatelor din ţările române.

Secţiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritorială a ţărilor române în

conformitate cu dispoziţiile Legii ţării
În Ţara Românească şi în Moldova au fost cunoscute mari subdiviziuni administrativ-
teritoriale. Astfel, în Ţara Românească distingem între partea din stânga Oltului
(Muntenia) şi Oltenia. În Moldova, distingem între Ţara de sus şi Ţara de jos. Oltenia şi
Ţara de jos se bucurau de o largă autonomie. În acest sens, marele ban, care era cel mai
important dregător din Ţara Românească exercita în Oltenia atribuţii similare celor ale
domnului, putând pronunţa chiar pedeapsa cu moartea. În Moldova, Ţara de jos era
condusă de un mare vornic, care era cel mai important dregător moldovean; acesta îşi
 avea reşedinţa la Bacău. Aceste subdiviziuni au luat naştere în legătură cu desăvârşirea
întemeierii, pentru că partea din dreapta Oltului şi sudul Moldovei au fost incluse mai
târziu în aceste state feudale.

Pe de altă parte, teritoriul Ţării Româneşti era împărţit în judeţe, iar cel al Moldovei în
ţinuturi. Judeţele şi ţinuturile s-au format pe teritoriile fostelor cnezate, voievodate, etc.,
adică pe teritoriul primelor formaţiuni de tip statal. Aceste unităţi administrativ-teritoriale s-
au constituit în vederea conservării unei părţi din atribuţiile exercitate înainte de
întemeierea acelor formaţiuni feudale. Iniţial promovau interese locale. Cu timpul, însă, în
procesul consolidării domniei, aceste unităţi administrative au fost integrate într-un sistem
administrativ ierarhizat şi supuse administrării unor dregători domneşti.

Judeţele şi ţinuturile erau conduse de dregători locali – judeţi, sudeţi (îşi are
originea în slavonescul “sud”, care desemna judecătoria), pârcălabi, vornici. De aici
putem observa că unele dregătorii, deşi au denumiri identice, au un conţinut administrativ
diferit. Vornicul, spre exemplu, poate exercita atribuţiuni administrative la nivelul
conducerii unui sat, judeţ, oraş sau pe lângă domnie. Nu întâmplător, în documentele
medievale, se precizează că înalţii dregători îşi exercitau atribuţiunile la nivel central şi
erau desemnaţi prin apelativul de “mare”.
Denumirile judeţelor vin, de regulă, de la denumirile râurilor care le traversează
(spre exemplu, Dolj vine de la Dole je, care înseamnă “Jiul de câmpie”; Gorj vine de la
Gore je, care înseamnă “Jiul de munte”); în Moldova, ţinuturile şi-au preluat denumirea de
la numele capitalelor (spre exemplu, Suceava, Iaşi, etc.) .
Conducătorii de judeţe şi ţinuturi exercitau atribuţii administrative, militare şi
judiciare. Erau ajutaţi de un aparat propriu, format din globnici (erau însărcinaţi cu stabilirea
şi încasarea amenzilor penale; denumirea îşi are originea în slavonescul “globa”, care are
înţelesul de amendă), vătafi (erau conducătorii slujbaşilor domneşti), birari (erau însărcinaţi
cu fixarea şi strângerea birului). Spre sfârşitul secolulului al XVI-lea s-au suprapus acestora
reprezentanţii domniei, care promovau o politică de centralizare, pentru ca în secolul al XVII-
lea să constatăm suprapunerea celor două aparate într-unul unic, aflat în dependenţă faţă de
puterea centrală.
În judeţe şi în ţinuturi existau localităţi rurale şi urbane.
Oraşele au apărut încă înainte de întemeiere, căci unele sate s-au transformat în
târguri, iar unele târguri au devenit oraşe. Denumirile însă nu corespund celor din vechea
Dacie Traiană. Având în vedere că după retragerea aureliană viaţa urbană a încetat,
oraşele au fost distruse, numele lor dispărând din memoria românilor. Trebuie observat în
legătură cu acest fenomen că unii susţin o teorie, potrivit căreia populaţia daco-romană
din spaţiul carpato-danubiano-pontic a dispărut definitiv după retragerea aureliană, de
vreme ce oraşele feudale româneşti nu poartă denumirea celor din Dacia Traiană. Acest
argument este fals, deoarece denumirile oraşelor din Dacia Traiană au dispărut o dată cu
oraşele, pe când denumirile munţilor, ale apelor, ale localităţilor rurale s-au păstrat. Unele
oraşe s-au fondat în legătură cu activităţi comerciale (spre exemplu, Bârlad), exploatări
miniere (spre exemplu, Baia de Aramă), navigaţie fluvială (spre exemplu, Brăila),
organizarea ţinuturilor sau a judeţelor sau cu fondarea unor episcopii. După întemeiere,
numărul oraşelor a sporit, căci domnii, în virtutea lui dominium eminens fondau oraşe noi
fie pe teritoriile fără stăpân, fie pe moşiile lor. De asemenea, şi unii boieri fondau oraşe
pe moşiile lor (spre exemplu, Craiova şi Târgu Jiu au fost o vreme în proprietatea
boierilor Buzeşti). Statutul oraşelor era stabilit fie prin hrisoave domneşti, fie conform
obiceiului locului, adică conform dispoziţiilor Legii ţării. În baza acestor statute, oraşele
se bucurau de o anumită autonomie administrativă, căci aveau organe proprii de
conducere.
Conducerea unui oraş era exercitată de către Adunarea generală a orăşenilor, care
se întrunea cel puţin o dată pe an. Adunarea generală a orăşenilor soluţiona problemele
majore ale oraşului şi alegea membrii Consiliului orăşenesc. Mandatul membrilor
Consiliului orăşenesc era de un an. În Moldova, oraşele erau conduse de un consiliu ales,
format din un şoltuz şi 12 pârgari. În Ţara Românească, acest consiliu era format dintrt-
un judeţ şi 12 pârgari.
Acest consiliu exercita pe plan local atribuţii relativ cuprinzătoare:
- organiza strângerea impozitelor;
- decidea cu privire la atribuirea de terenuri;
- rezolva problemele edilitare;
- avea atribuţii judiciare;
- organiza şi asigura întreţinerea armatei oraşului;
- asigura relaţiile cu domnia;
- întocmea acte oficiale şi, în acest sens dispunea de o pecete proprie;
- iar unele oraşe, mai dezvoltate, aveau chiar dreptul de a bate monedă proprie
(spre exemplu, Bârladul).
 Începând din secolul al XVI-lea, o dată cu centralizarea puterii, peste aparatul local
al oraşelor se suprapune un aparat format din dregători domneşti – pristav (anunţa ştirile
oficiale), staroste (conducea un ţinut aflat la marginea ţării), vameş (încasa veniturile
vămii), vornicul de oraş (exercita atribuţii judecătoreşti). Cu timpul, această dependenţă a
oraşelor faţă de domnie sporeşte, dar, cu toate acestea, oraşele din ţările române şi-au
păstrat o anumită autonomie până la formarea statului naţional român modern.
Teritoriul unui oraş cuprindea trei zone:
- vatra oraşului – era formată din clădiri;
- hotarul oraşului – era format din terenurile din jurul oraşului, cultivate de către
orăşeni;
- ocolul oraşului – era format dintr-un anumit număr de sate.
Începând din secolul al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orăşenii se puteau organiza
în bresle.

Localităţile rurale erau de două feluri:

- sate libere;
- sate aservite.
Satele libere erau organizate după formula tradiţională în obşti săteşti (libere).
Satele libere se numeau moşneneşti în Ţara Românească şi răzeşeşti în Moldova. După
întemeiere, aceste sate s-au integrat în sistemul feudal de sine stătător, iar unele dintre
atribuţiile tradiţionale de autoconducere au fost preluate de către stat, şi anume cele în
materie administrativă şi judiciară. Cu toate acestea, obştile săteşti au continuat să
exercite chiar şi în epoca feudalismului dezvoltat o serie de atribuţii privind soluţionarea
litigiilor dintre săteni, înstrăinarea pământului din obştea sătească şi răspunderea
colectivă în materie penală şi fiscală.
Satele aservite se aflau pe domeniile feudale şi nu se bucurau de autoconducere.
Dimpotrivă, erau administrate de un reprezentant al boierului, numit vătaf sau vataman.

Secţiunea a VII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la dreptul de proprietate

În societatea feudală, cel mai important obiect al dreptului de proprietate a fost pământul,
care, conform dreptului medieval din întreaga Europa, inclusiv conform dispoziţiilor
Legii ţării, consacra proprietatea divizată asupra pământului. Întregul teritoriu al statului
se afla în proprietatea domnului în virtutea lui dominium eminens. Pe de altă parte nobilii,
clerul, ţăranii liberi, precum şi ţăranii aserviţi exercitau o proprietate subordonată,
denumită dominium utile. Acest sistem al proprietăţii divizate îşi are originea în
organizarea proprietăţii din provinciile romane.

Existenţa lui dominium eminens, ca proprietate supremă, este atestată prin numeroase
instituţii juridice reglementate de către dispoziţiile Legii ţării. Spre exemplu, conform
dreptului de predalică (preadalică) domnul, în calitate de proprietar suprem, avea
dreptul de a revoca toate donaţiile pe care le-a făcut vasalilor săi, în ipoteza în care
acei vasali şi-au încălcat obligaţia de dreaptă şi credincioasă slujbă faţă de domnie. În
al doilea rând, domnul avea dreptul să vină la succesiunea tututor proprietăţilor
funciare rămase fără moştenitori. Apoi domnul avea un drept suprem de control
asupra tuturor actelor prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra
pământului, cum ar fi contractele de donaţie şi contractele de vânzare, întrucât
asemenea contracte produceau efecte juridice numai dacă erau confirmate prin hrisov
domnesc, ocazie cu care părţile contractante aveau obligaţia de a-i dărui domnului o
cupă confecţionată dintr-un material preţios sau un cal de rasă. Această obligaţie purta
numele, după caz, de dare a calului sau a cupei, iar prin executarea ei se recunoştea
autoritatea supremă a domnului. Domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele
pustiite noi localităţi, putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritorială,
după cum avea şi dreptul de a confisca moşiile boierilor hicleni.

Proprietatea subordonată – dominium utile – era exercitată, în primul rând, de către

nobili, cler sau chiar de către domn, în calitate de persoană particulară.

Cu privire la proprietatea boierească au existat discuţii, pentru că s-a susţinut că proprietatea

boierească a putut să apară numai după întemeiere, nu şi înainte, pentru că boieria este un titlu
nobiliar, titlu care nu decurge din calitatea de mare proprietar funciar, ci se acordă prin hrisov
domnesc. Astfel, dacă boieria, ca titlu nobiliar, este posterioară întemeierii, s-a considerat pe cale
de consecinţă că şi proprietatea boierească este posterioară întemeierii şi că provine din danie
domnească. Aceşti autori nu au făcut distincţia între calitatea de boier în sens economic şi calitatea
de boier în sens politic, deoarece boier în sens economic poate fi considerat orice mare proprietar
funciar, pe când boierul în sens politic este acel mare proprietar funciar care a fost înnobilat de
către domn prin hrisov domnesc. Prin urmare, boieri în înţeles economic au existat şi înainte de
întemeiere, aşa cum a existat şi marea proprietate funciară. De pildă, Constantin Căpitanul şi-a dat
seama că boierii sunt mai vechi decât instituţia domniei, căci spune în legătură cu înteneierea Ţării
Româneşti următoarele: “atunci s-au adunat boieri de au fost de neam mare şi puseră banovăţ
un neam de le zice Basarabi”. De asemenea, Ioan de Târnave afirmă că boierii din Moldova s-au
întrunit şi au hotărât să îl cheme pe Bogdan din Maramureş şi să-l aleagă domn al Moldovei.
Observăm deci că Ioan de Târnave şi Constantin Căpitanul recunosc celor ce s-au strâns în jurul
lui Basarab şi a celor ce l-au chemat pe Bogdan calitatea de boieri. De aici rezultă că marea
proprietate boierească este anterioară întemeierii. După întemeiere, proprietatea boierească putea
izvorî şi din dania domnească. Iniţial, aceste donaţii aveau caracter viager, pentru ca, începând din
secolul al XV-lea să devină ereditare.

Trăsătura dominantă a marii proprietăţi feudale este imunitatea de tip feudal. În

virtutea acestor imunităţi, boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte din funcţiile
statului, în sensul că boierii îşi administrau domeniile prin aparatul propriu de
slujitori, asigurau strângerea impozitelor pentru domnie, întreţineau o armată proprie,
judecau procesele pe domeniile lor. Existenţa acestor imunităţi se explică, în primul
rând, prin faptul că marii boieri (boierii de ţară) sunt întemeietorii ţărilor române. Ei
au creat statul feudal, unindu-se în jurul unui voievod pe care l-au ales domn şi căruia
i-au transmis o parte din atribuţiile lor militare, administrative şi judiciare, atribuţii pe
care domnul urma să le exercite prin aparatul propriu, central, la nivelul întregului
stat feudal proaspăt format. În acelaşi timp, întemeietorii au înţeles să păstreze şi
pentru ei o parte din vechile atribuţii exercitate odinioară ca şi voievozi, juzi, cnezi,
jupani, etc., pe care le-au exercitat, în calitate de boieri de ţară, după întemeiere, în
forma imunităţilor de tip feudal. În al doilea rând, imunităţile consacrate prin
dispoziţiile Legii Ţării se explică şi prin faptul că, în primele decenii, aparatul central
nu era suficient de puternic şi de bine organizat pentru a putea exercita toate funcţiile
statului, astfel încât în primele decenii după întemeiere, funcţiile statului au fost
împărţite între domn şi boierii de ţară învestiţi cu imunităţi şi exercitate în paralel de
către aceştia.

În limbajul Legii ţării, în Ţara Românească imunităţile erau desemnate prin ohabă (îşi are
originea în slavonescul “ohaba”, care are înţelesul de moşie ereditară), iar în Moldova
prin uric (este de origine maghiară, “orok” având înţelesul de moşie ereditară). Iniţial,
aceste imunităţi erau acordate de către domn boierilor de ţară printr-o formulă concentrată,
de natură să ne arate că boierul de ţară putea să exercite pe domeniul său toate atribuţiile
de tip statal, de unde rezultă că imunitatea nu decurgea din calitatea de mare proprietar
feudal, ci se acorda de către domnie prin hrisov domnesc. În Ţara Românească se utiliza
formula “să-i fie de ocină şi ohabă” (cuvântul “ocină” îşi are originea în slavonescul
“ocina”, care înseamnă proprietate), iar în Moldova se utiliza formula “să-i fie uric cu tot
venitul”. Cu timpul însă, după domniile lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun,
puterea centrală se consolidează (în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare),
domnii fiind în măsură să exercite funcţiile statului. Asistăm, astfel la un proces de
restrângere a imunităţilor, încât în vremea lui Ştefan cel Mare, de regulă, imunităţile de
tip feudal se acordau printr-o formulă descriptivă, arătându-se expres ce anume atribuţii
poate exercita boierul de ţară pe domeniul său, atribuţii însă precis determinate. Mai mult
decât atât, se constată că în secolul al XV-lea unii boieri de ţară exercită imunităţile nu
doar asupra domeniilor lor, ci şi asupra unor sate libere din vecinătate, ceea ce nu
înseamnă că aceste sate au devenit dependente, pentru că ele nu şi-au pierdut dreptul de
proprietate asupra pământului, ci doar dreptul de a se autoadministra. Aceste cazuri erau
menţionate în documente şi se caracterizau prin aceea că se preciza că imunitatea se
exercită acolo unde a fost cneaz sau jude o anumită persoană (spre exemplu, “să-i fie de
uric acolo unde a fost cneaz Dragomir”).

Apare şi proprietatea bisericească, ce îşi are originea exclusiv în daniile făcute de către
domn sau de către particulari. Aceste danii erau făcute în scopuri pioase, iar bunurile care
făcuseră obiectul lor nu puteau fi înstrăinate fără consimţământul expres al donatorilor.
Înaltul cler se bucura pe domeniile sale de imunităţi mult mai largi decât cele acordate
boierilor, în special în materie judiciară, pentru că aici înaltul cler se bucura de o deplină
autonomie faţă de domni. Cu timpul, a început să se practice închinarea mănăstirilor către
Muntele Athos, astfel încât cele mai multe dintre venituri nu au mai fost utilizate în
scopuri pioase.

Dar şi domnul avea domeniile sale private, ce aveau regimul proprietăţii nobiliare, pe
care domnul le dobândise fie înainte de înscăunare, fie ulterior înscăunării. Domnul,
în calitate de mare proprietar funciar, putea exercita pe domeniile sale imunităţi de tip
feudal.

În sfera lui dominium utile intră şi proprietatea ţăranilor liberi, organizaţi în obşti.
Dispoziţiile Legii ţării cu privire la fizionomia dreptului de proprietate asupra moşiei
obştei săteşti poartă amprenta străvechilor tradiţii, în sensul că obştea sătească
exercita chiar şi în feudalismul dezvoltat un drept superior de supraveghere şi control
asupra întregului hotar al obştei, în ciuda faptului că, după întemeiere, străvechea
folosinţă pe care o exercitau sătenii asupra vetrei satului (formată din casele, curţile şi
grădinile ţăranilor) şi terenurilor arabile se dezvoltase într-o veritabilă proprietate
privată. Aceasta, conform străvechii tradiţii, putea fi extinsă prin muncă proprie, prin
desţeleniri şi defrişări. Aceste extinderi ale proprietăţii private trebuiau aprobate de
către Adunarea megieşilor sau de către domn, dacă era vorba de terenurile nimănui.
Astfel, s-au format, pe lângă loturile matcă, prisăcile, viile, poienile, fâneţele,
braniştile, grădinile de legume, vadurile de moară şi morile.

Vadurile de moară, atunci când apa se afla în proprietatea obştei, puteau fi atribuite
unuia dintre membrii obştei. În ipoteza în care marile ape, care erau în proprietatea
domnului, treceau prin hotarul obştii, vadul de moară putea fi atribuit unuia dintre
membrii obştii prin hrisov domnesc.

Toate aceste stăpâniri private aveau un regim juridic diferit, reglementat prin norme
de sine stătătoare. De aceea, în terminologia noastră medievală, întâlnim termeni ca
legea prisăcilor, legea viilor, legea braniştelor, etc.

Dispoziţiile cu privire la obştea sătească au consacrat atât proprietatea privată, cât şi

stăpânirea devălmaşă. Proprietatea privată purta asupra vetrei satului, asupra
terenurilor destinate agriculturii (ţarini – termen românesc) şi asupra terenurilor
dobândite prin muncă proprie, iar păşunile, podurile şi apele se aflau în stăpânirea
devălmaşă, conform vechilor tradiţii româneşti.

Cei ce deţineau pământ cu titlu de proprietate privată aveau acces şi la exploatarea bunurilor
aflate în devălmăşie, cu condiţia de a nu le schimba destinaţia. Dar în ciuda faptului că
teritorii întinse din moşia obştei se aflau în proprietate privată, totuşi obştea sătească a păstrat
şi exercitat un drept superior de supraveghere şi control asupra întregului hotar al obştei
săteşti, adică asupra întregii moşii a obştei, în vederea asigurării unităţii economice a obştei
săteşti. În acest sens, avem, mai întâi, în vedere faptul că megieşii, în calitatea lor de
proprietari asupra pământului, aveau dreptul de dispoziţie, astfel încât a apărut pericolul ca
terenuri din hotarul obştei să fie transmise unor persoane străine de obştea sătească, fenomen
de natură a afecta unitatea economică a obştii. De aceea, dispoziţiile Legii ţării au preluat din
dreptul romano-bizantin un procedeu juridic numit dreptul de protimis (dreptul de
precumpărare şi răscumpărare). În virtutea dreptului de precumpărare pe care îl
puteau exercita megieşii din obşte şi, în primul rând, rudele şi vecinii aceluia care
dorea să-şi vândă ocina (proprietatea ereditară), trebuia făcută publică intenţia de
vânzare fie la trei târguri succesive, fie trei duminici la rând, în biserică, după slujbă.
Dacă se îndeplineau aceste forme de publicitate şi nici un membru al obştei nu dorea
să-şi exercite dreptul de precumpărare (de preemţiune), atunci terenul putea fi
înstrăinat unei persoane din afara obştei. Dacă terenul era vândut fără respectarea
dreptului de precumpărare, actul respectiv era nul. Dacă însă terenul fusese înstrăinat
cu respectarea formelor de publicitate unei persoane din afara obştei, în termen de un
an de la data vânzării, oricare membru al obştei se putea răzgândi şi putea să exercite
dreptul de răscumpărare, adică întorcea preţul cumpărătorului străin de obşte. Pe
această cale terenul revenea în stăpânirea unui membru al obştei.

Pe de altă parte, Legea ţării a creat un procedeu juridic de natură să anihileze dreptul
de protimis, întrucât dreptul de protimis dobândise o funcţie originală, în sensul că a
fost utilizat cu precădere în vederea asigurării solidarităţii obştei săteşti. Pentru a
contracara un asemenea drept, favorabil ţăranilor liberi, Legea ţării a creat o instituţie
favorabilă boierilor – înfrăţirea pe moşie.

Vechile popoare au practicat înfrăţirea ca pe o formă de creare a rudeniei artificiale,

ca o reacţie la fenomenul descompunerii ginţilor, pentru că ginţile erau comunităţi
întemeiate pe rudenia de sânge. În momentul în care ginta începe să se descompună în
mari familii patriarhale, oamenii încep să aibă sentimentul izolării, încât apare
înfrăţirea prin amestecul sângelui ca formă artificială a creării rudeniei de sânge.
Ulterior înfrăţirea a evoluat în sensul că în epoca feudală se practica înfrăţirea pe
biblie, devenind fraţi de cruce.

Dar pe lângă această formă a înfrăţirii moştenită de demult, Legea ţării a creat o nouă
variantă a infrăţirii, şi anume înfrăţirea cu efecte patrimoniale. Conform acestui
procedeu, două sau mai multe persoane se înfrăţeau pe anumite bunuri, în sensul că
înfrăţiţii puneau în comun acele bunuri şi deveneau fraţi nedespărţiţi (coproprietari ai
acelor bunuri). Cum, de regulă, se puneau în comun moşii, înfrăţirea cu efecte
patrimoniale a fost reglementată de Legea ţării sub denumirea de înfrăţirea pe moşie.
De regulă, cei înfrăţiţi puneau în comun moşiile lor, în înţelesul că fiecare venea cu
moşia proprie. Uneori, înfrăţirea se realiza între mai multe persoane pe moşia unei
singure persoane, astfel încât cei înfrăţiţi deveneau coproprietarii unei moşii. Boierii
români au recurs la forma înfrăţirii pe moşie, deoarece boierul se înfrăţea cu ţăranul
din obşte pe pământul acestuia din urmă. Pe această cale, boierul înfrăţit devenea
rudă cu ţăranul şi coproprietar. Ca atare, putea să exercite dreptul de precumpărare
şi de răscumpărare, întrucât era considerat membru al obştii. Prin achiziţii
succesive, boierii reuşeau să dobândească toate terenurile din hotarul obştei săteşti
şi, pe cale de consecinţă, să îşi aservească obştile libere. Iată cum, în evoluţia sa
seculară, dreptul de protimis combinat cu înfrăţirea pe moşie s-a transformat într-o
puternică armă juridică îndreptată împotriva ţăranilor liberi.

Pe lângă proprietatea nobiliară şi cea a ţăranilor liberi, dispoziţiile Legii ţării au

consacrat şi proprietatea ţăranilor aserviţi. Ţăranii aserviţi se aflau pe domeniile
nobiliare, se aflau în dependenţă faţă de nobili sau faţă de cler şi aveau un statut
juridic inferior. Această problemă trebuie observată în paralel cu modul în care era
structurat orice domeniu feudal.

Domeniile feudale cuprindeau două părţi:

- două treimi din domeniu erau atribuite spre folosinţă ţăranilor aserviţi;

- rezerva boierească, care cuprindea o treime din domeniul feudal, se afla în

proprietatea absolută a feudalului.

Ţăranii aserviţi aveau obligaţia de a munci întreaga moşie. Recolta de pe rezerva boierească
aparţinea nobilului, iar recolta obţinută de pe terenul dat în folosinţă era împărţită, deoarece
ţăranul aservit reţinea nouă zecimi din aceasta, iar boierul restul de 10% din recoltă sub forma
zeciuielii. Aşadar, ţăranii aserviţi stăpâneau pământul cu titlu de folosinţă. Acest drept de
folosinţă asupra terenului se exercita pe baze legale, şi nu pe baze contractuale, deoarece,
conform dispoziţiilor Legii ţării, boierii aveau obligaţia să pună la dispoziţia ţăranilor aserviţi
două treimi din moşie. Dacă boierii nu respectau această obligaţie ce rezulta din dispoziţiile
Legii ţării, aceştia puteau fi chemaţi în faţa domniei şi pedepsiţi pentru încălcarea Legii ţării.

În secolul al XVIII-lea, prin reformele înfăptuite de către Constantin Mavrocordat, s-a

desfiinţat sistemul aservirii ţăranilor, încât de atunci ei dobândeau dreptul de folosinţă
asupra pământului boieresc prin contract; boierii, profitând de situaţia în care se aflau
ţăranii, le impuneau prin contract obligaţii mult mai grele decât cele care rezultau din
Legea ţării. Iată de ce s-a afirmat că prin desfiinţarea aservirii ţăranilor şi prin
înlocuirea regimului legal cu cel contractual ţăranii aserviţi au avut numai de pierdut.

Totodată, Legea ţării le recunoştea ţăranilor aserviţi dreptul de a exercita o stăpânire

personală asupra terenurilor defrişate sau desţelenite doar cu acordul boierului, precum şi
asupra unor suprafeţe de pământ situate în afara domeniilor feudale.

La rândul lor, conform obiceiului, şi orăşenii exercitau un drept de proprietate, căci

oraşele noastre medievale cuprindeau vatra satului, ocolul şi hotarul oraşului. Vatra
oraşului era zona în care se construiau clădiri, ateliere, locaşuri de comerţ şi de cult.
Hotarul oraşului cuprindea terenurile cultivate de către orăşeni, iar ocolul, aşa cum
am mai arătat, cuprindea un număr de sate dependente de oraş. Orăşenii ce practicau
meşteşugurile exercitau proprietatea asupra atelierelor şi mărfurilor produse,
negustorii exercitau proprietatea asupra locaşurilor de comerţ şi asupra mărfurilor. În
acelaşi timp, şi unii şi alţii exercitau proprietatea asupra pământului, pentru că unii
dintre aceştia practicau agricultura.

Şi robii exercitau un drept de proprietate, recunoscut de Legea ţării, dovadă că existau

dregători inferiori – juzii de ţigani – ce strângeau impozitele plătite de robi pe
sălaşurile lor. De asemenea, cei care practicau unele meşteşuguri, exercitau şi un
drept de proprietate asupra uneltelor de lucru.

Secţiunea a VIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la statutul juridic al

persoanelor

Persoanele au capacitate de drept şi capacitate de fapt.

Capacitatea de drept desemnează aptitudinea fiinţelor umane de a fi subiecte de drept.

Capacitatea de fapt desemnează aptitudinea fiinţei umane de a avea reprezentarea

consecinţelor actelor şi faptelor sale.

În dreptul modern, capacitatea persoanelor este unitară, pe când în dreptul sclavagist

era foarte diversificată. În societatea feudală capacitatea persoanelor era reglementată
printr-un sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale
închise şi ereditare şi care au un statut juridic de sine stătător.

Conform Legii ţării, existau cinci asemenea caste:

- boierii;

- ţăranii liberi;

- ţăranii aserviţi;

- orăşenii;

- robii.

Conceptul de “boier” are, în istoria noastră socială, două accepţiuni: una economică şi
una politică.

Din punct de vedere economic, erau consideraţi boieri marii proprietari funciari.

Din punct de vedere politic, erau consideraţi boieri doar marii proprietari funciari care
fuseseră înnobilaţi de către domn prin hrisov domnesc.

În documentele vremii redactate în slavonă, în Ţara Românească boierii erau

denumiţi jupani, pe când în Moldova erau numiţi pani. În documentele redactate în
latină erau denumiţi barones sau boyarones.

Boierii erau de mai multe feluri.

Conform unui prim criteriu, boierii se clasificau în:

- dregători domneşti;

- boieri de ţară.

Alt criteriu ne face să delimităm boierii mari de boierii mici.

Iniţial, boierii de ţară au împărţit cu domnul exerciţiul funcţiilor statului, prin

intermediul Sfatului domnesc. Raportul de forţă, însă, s-a schimbat, astfel încât odată
cu centralizarea, atribuţiile boierilor de ţară au fost preluate de către dregătorii
domneşti (boierii de slujbe). Relaţiile dintre domn şi boieri erau reglementate în
sistemul vasalităţii, în sensul că relaţiile domn-boieri se stabileau pe baze
contractuale, cu drepturi şi obligaţii reciproce, şi constituiau baza politică a sistemului
feudal. Boierii aveau obligaţiile de a răspunde cu steagurile lor la chemarea domniei,
de a duce la îndeplinire poruncile domneşti şi de a presta o dreaptă şi credincioasă
slujbă. Domnul avea obligaţiile de a-i proteja pe boieri faţă de pericolele interne şi
externe şi de a-i milui (a le face donaţii) pentru dreaptă şi credincioasă slujbă.
În practica feudală s-a constatat că doar boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor politice şi
civile, pe când celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.

Ţăranii liberi trăiau fie în obşti săteşti libere, fie în afara obştilor săteşti. Cei ce trăiau
în afara obştilor se numeau cnezi (judeci), căci după întemeiere unii dintre cnezi
(judeci) s-au transformat în boieri, pe când alţii au decăzut în rândurile ţăranilor
liberi. De aceea, în epoca feudalismului dezvoltat ţăranii liberi sunt desemnaţi prin
termenul de “judec”.

Obştile săteşti libere exercitau şi pe mai departe un drept de autoconducere, mai restrâns, faţă
de faptul că obştea liberă a fost inclusă în stat, iar o parte dintre atribuţiile ei de autoconducere
au fost preluate de către organele specializate ale statului.

Ţăranii aserviţi, în secolele XV şi XVI, erau denumiţi rumâni în Ţara Românească,

vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania.

Unii autori au susţinut că exista un drept distinct ce reglementa statutul juridic al

rumânilor şi care nu se confunda cu Legea ţării. Această teorie a fost susţinută de
profesorul Constantin Giurescu. În documentele noastre medievale, termenul de “rumân”
are şi înţeles etnic şi înţeles social, astfel încât dreptul rumânesc la care se referea
profesorul Constantin Giurescu, care îl considera ca fiind diferit de Legea ţării, este de
fapt un drept al românilor, deoarece sintagma de “drept rumânesc” nu desemnează un
drept social, ci unul etnic. Prin forţa argumentului se poate observa cu uşurinţă că dreptul
rumânesc se confundă cu Legea ţării, ceea ce nu înseamnă că Legea ţării nu cuprindea şi
norme aplicate doar ţăranilor aserviţi.

Statutul juridic al ţăranilor dependenţi era definit, în primul rând, prin dreptul de
proprietate incompletă pe care boierii îl exercitau asupra lor, deoarece ei puteau fi
vânduţi doar odată cu moşia. Totodată, ei aveau faţă de boieri obligaţiile care
decurgeau din cele trei forme ale rentei de tip feudal, precum şi dreptul de a primi
pământ în folosinţă şi de a păstra o parte din recoltă.

Procesul de aservire a ţăranilor a cunoscut două momente principale. Primul este

dependenţa personală, iar al doilea legarea de pământ a ţăranilor.

Dependenţa ţăranilor este cunoscută încă din epoca întemeirii, fiind mai târziu
completată cu legarea de pământ. Prin urmare, nu trebuie confundat conceptul de
“aservire” a ţăranilor cu dependenţa personală, căci aservirea presupune întrunirea şi
a dependenţei personale, şi a legării de pământ. Până spre sfârşitul secolului al XVI-
lea, ţăranii se aflau în dependenţă personală faţă de boieri, căci aveau obligaţia de a
executa poruncile boiereşti. În caz contrar puteau fi certaţi, adică pedepsiţi, de către
domn sau de către boieri. Dacă îşi executau obligaţia de ascultare, precum şi
obligaţiile pecuniare faţă de boieri, se puteau muta oricând pe altă moşie. Abia la
sfârşitul secolului al XVI-lea dependenţa personală a fost completată cu legarea
de pământ.

Legarea de pământ a fost pusă în mod greşit pe seama lui Mihai Viteazul, întrucât
acesta, în toamna anului 1595, după bătălia de la Călugăreni a dat un aşezământ
cunoscut sub denumirea de Legătura lui Mihai. Prin acest aşezământ s-a precizat
“care pe unde va fi să fie vecin pe veci”. De aici s-a tras concluzia că Mihai Viteazul
i-ar fi legat pe ţăranii aserviţi de pământ. Numai că, acea afirmaţie a lui Mihai, care,
de fapt, este un ordin, a fost scoasă din context. Avem în vedere faptul că după
Călugăreni, Mihai s-a retras, iar ţăranii aserviţi au început a fugi de frica turcilor în
Oltenia, iar boierii din Muntenia şi-au exercitat dreptul de a-i urmări pe ţăranii fugari
şi de a-i readuce pe moşii. În acele condiţii, Mihai a dat aşezământul cu pricina, prin
care le-a interzis boierilor să-i urmărească pe ţăranii fugari şi să îi readucă pe moşii,
astfel încât acei ţărani au rămas în Oltenia. Pe această cale, ţăranii au fost dezlegaţi de
pământ în Muntenia, fiind legaţi de pământ în Oltenia. Aceasta nu însemană că Mihai
Viteazul a creat instituţia legării de pământ a ţăranilor aserviţi, deoarece boierii, aşa
cum s-a arătat, aveau dreptul de a-i urmări pe ţăranii fugari şi înaintea Legăturii lui
Mihai. Din acel moment, în documentele vremii acei ţărani sunt numiţi “rumâni de
legătură”.

Aservirea ţăranilor s-a realizat, la origine, prin silă şi cotropire, adică prin mijloace
violente. Mai târziu, după întemeiere, Legea ţării a creat procedee juridice prin
intermediul cărora ţăranii liberi puteau fi aserviţi, cunoscute sub denumirea de “forme
de cădere în rumânie”.

O primă formă este contractul de vânzare, căci, în mod relativ frecvent, ţăranii liberi
îşi vindeau unui boier pământul şi libertatea. Altfel spus, înstrăinarea pământului nu
atrăgea după sine căderea în rumânie, pentru aceasta fiind necesară o clauză expresă
care să prevadă înstrăinarea libertăţii.

Altă formă de creare a rumâniei era contractul de donaţie. Pe această cale, ţăranul dona
boierului pământul odată cu libertatea. Clauza prin care se înstrăina libertatea trebuia să prevadă
în mod expres acest lucru, ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare.

Ţăranii liberi puteau cădea în rumânie şi prin efectele produse de contractul de

împrumut. Ţăranii liberi care contractau împrumuturi băneşti de la boieri includeau la
sfârşitul contractului o clauză expresă, prin care se prevedea că, dacă debitorul nu
plăteşte la scadenţă, va cădea automat în rumânie.

Ţăranii liberi mai cădeau în rumânie prin efectele hotărârilor judecătoreşti. Precum
ştim, în cadrul obştilor săteşti libere a funcţionat principiul răspunderii colective în
materie fiscală şi în materie penală. În virtutea acestui principiu, dacă membrii obştii nu
puteau plăti suma globală, era aservită boierului ce plătea acea sumă sau de către
domnie.

În materie penală, răspunderea colectivă rezulta din faptul că, după întemeiere, obştea
sătească a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a păstrat dreptul de a-i urmări
pe infractori şi de a-i preda slujitorilor domneşti, pentru ca statul să îi judece şi să îi
pedepsească. Dacă obştea nu îşi îndeplinea obligaţia de a depista infractorul, era
condamnată la plata unei amenzi penale. În caz de neplată a amenzii, obştea era aservită
fie către domnie, fie către boierul care plătea amenda.

În mod simetric, Legea ţării a creat şi procedee prin care se putea obţine ieşirea din rumânie.
Menţionăm răscumpărarea din rumânie prin plata unor sume de bani, iertarea de rumânie şi
hotărârea judecătorească, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele dintre boieri şi
ţăranii aserviţi şi, constatându-se că ţăranii au fost aserviţi prin silă, li se dădea dreptate şi, pe
această cale, îşi redobândeau libertatea şi pământul.

În ceea ce priveşte statutul juridic al orăşenilor, Legea ţării le recunoaşte un drept de

autoconducere exercitat prin Adunarea orăşenilor, Consiliul orăşenesc şi prin breslele
de meşteşugari, acestea din urmă începând a fi organizate încă din secolul al XVI-lea
în oraşe.
Orăşenilor nu li se aplica, potrivit dispoziţiilor Legii ţării, un statut unitar, deoarece
conceptul de “orăşean” are un conţinut neomogen.

Orăşenii erau împărţiţi în trei categori:

- patriciatul oraşelor, care era format din privilegiaţii care exercitau conducerea
oraşelor;

- negustorii şi meşteşugarii;

- agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului. Aceştia puteau fi liberi
sau aserviţi.

Robii au un statut juridic reglementat prin dispoziţiile Holobskoe pravo (dreptul

holobilor sau al robilor), norme ce aparţineau Legii Ţării. La origine, robii proveneau
dintre pecenegi şi cumani, mai târziu dintre tătari şi ţigani. De aici putem trage
concluzia că un creştin nu putea fi rob în statele feudale româneşti. Din punct de vedere
juridic, robul nu era considerat a fi persoană, nu avea capacitate juridică, nu era
considerat subiect de drept, era asimilat bunurilor. Cu toate acestea, spre deosebire de
sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de către stăpânul său fără ca acesta din
urmă să nu rămână nepedepsit. În schimb, robul putea fi supus unor corecţii fizice. În
cazul în care robii ar fi comis vreun delict, stăpânul îi putea abandona în mâinile
victimei delictului pentru ca victima să îşi exercite asupra lor dreptul de răzbunare,
după cum stăpânul putea despăgubi pe victima delictului prin plata unei sume de bani.
Neavând capacitate juridică, robul nu putea încheia acte juridice în nume propriu, dar,
după modelul roman, putea încheia acte juridice împrumutând capacitatea stăpânului
său cu condiţia ca, prin efectele produse de acele acte, situaţia stăpânului său să devină
mai bună. Totodată, în vederea stabilirii filiaţiei, robilor li s-a recunoscut dreptul de a
încheia o căsătorie inferioară, după cum li s-a recunoscut şi dreptul de a exercita un
drept de proprietate asupra sălaşului şi asupra uneltelor de muncă. Robii puteau fi
domneşti, boiereşti sau mănăstireşti. Statutul de rob putea înceta fie prin dezrobire, care
putea fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fie prin denunţarea stăpânului pentru hiclenie
sau pentru calpuzanie. Încetarea statutului de rob avea ca efect creştinarea.

Secţiunea a IX-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la rudenie, familie şi

succesiuni
Familia era formată din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinţii şi copiii. Era
consacrată o anumită egalitate între soţi, determinată de condiţiile de viaţă specifice obştii
săteşti. Astfel, ambii soţi exercitau puterea părintească asupra copiilor, iar soţia
supravieţuitoare putea exercita singură puterea părintească asupra copiilor minori. În
cadrul familiei exista obligaţia reciprocă de întreţinere şi protecţie

Conform dispoziţiilor Legii ţării, rudenia este de trei feluri: de sânge, prin alianţă şi
duhovnicească (spirituală).

Rudenia de sânge este legătura dintre persoanele care descind din acelaşi autor. Legea ţării
distinge între rudenia de sânge în dreaptă linie, în sus şi în jos şi rudenia de alături.

Alianţa este legătura dintre rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ.

Rudenia spirituală, în conformitate cu dispoziţiile Legii ţării, rezulta din tainele

botezului şi ale cununiei; practic, în sfera sa de cuprindere includea relaţiile dintre
naşi şi fini.

Legea ţării prevede, totodată, gradele de rudenie, numerotate după numărul generaţiilor
ce se interpun între rudele respective. În funcţie de gradul de rudenie, erau stabilite
drepturi şi obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere, precum şi drepturi succesorale. Cele
mai importante efecte patrimoniale le generează rudenia de sânge, pentru că aceasta
constituia fundamentul succesiunii. De asemenea, rudenia de sânge în linie directă
constituie şi piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia de sânge în linie colaterală
constituia piedică la căsătorie până la gradul al patrulea.

Legea ţării cunoaşte şi alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din înfrăţire şi
rudenia derivată din înfiere.

Conform dispoziţiilor Legii ţării, căsătoria constituia o relaţie maritală între soţi, cu
drepturi şi obligaţii reciproce pentru aceştia. Căsătoria era privită ca un act religios bazat
pe liberul consimţământ al viitorilor soţi. Pentru a se considera încheiată căsătoria,
trebuiau parcurse mai multe etape. Conform obiceiului, mai întâi avea loc momentul
cunoaşterii viitorilor soţi – vederea în fiinţă. Dacă viitorii soţi se agreează, se trece la
urmarea de vorbă, etapă caracterizată prin tratativele părinţilor cu privire la zestrea
viitorilor soţi. Începând din secolul al XVII-lea, datorită faptului că zestrea se constituia
numai pentru fete, se conturează o nouă etapă, şi anume întocmirea foii de zestre. După
aceste etape urma binecuvântarea părinţilor şi binecuvântarea religioasă, deoarece
căsătoriile erau considerate a fi încheiate în cer. Cu această ocazie, la oficierea căsătoriei
în biserică nu se încheia un act scris.

Din Statutele Ţării Făgăraşului rezultă că binecuvântarea religioasă nu putea fi dată

în lipsa binecuvântării părinteşti. De aceea, prin intermediul Statutelor Ţării
Făgăraşului a fost consacrată căsătoria cu fuga. Pe această cale, atunci când părinţii
refuză să îi binecuvânteze pe cei doi tineri, are loc un simulacru de răpire, ocazie cu
care viitorul soţ răpeşte viitoarea soţie cu voia ei, după care plăteşte o amendă
simbolică. Aceastră amendă ce era plătită, în mod simbolic, de către viitorul soţ,
producea aceleaşi efecte ca şi binecuvântarea părintească.

Din ceremonialul căsătoriei, din procedura peţitului şi din constituirea zestrei rezultă
că tinerii trebuiau să ţină seama şi de învoirea părinţilor. Cu ocazia încheierii
căsătoriei se constituia zestrea tinerilor căsătoriţi. La origine, având în vedere
caracterul democratic al familiei, ambii soţi erau înzestraţi de către părinţi ca o
recunoaştere a muncii depuse în sânul familiei. Zestrea sporea prin darurile făcute de
vecini şi prieteni cu ocazia sărbătoririi nunţii. Începând din secolul al XVII-lea au
apărut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituită doar din bunurile cu care
venea în căsătorie femeia. Tot din acea perioadă încep a fi menţionaţi vânătorii de
zestre. De aceea, părinţii fetelor luau diferite măsuri juridice pentru protejarea
integrităţii zestrei.

Alături de rudenia de sânge, un alt impediment la căsătorie era şi starea de robie a

unuia dintre soţi, care atrăgea căderea în robie atât a soţului liber, cât şi a copiilor
rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie.

Divorţul putea fi obţinut fie în biserică, fie prin repudiere. Bărbatul îşi putea repudia
soţia, după cum şi soţia îşi putea repudia bărbatul. Dacă divorţul se pronunţa din vina
soţiei, zestrea rămânea la bărbat.

Legea ţării a consacrat, din punct de vedere juridic, următoarele categorii de copii:

- copii fireşti (legitimi);

- copii din flori (naturali) – erau născuţi în afara căsătoriei;

- copii de suflet (adoptaţi);

- hiaştrii (copiii vitregi) – aparţineau unuia dintre soţi dintr-o altă căsătorie;

- copiii dobândiţi prin efectul înfrăţirii.

În limbajul Legii ţării, succesiunile sunt desemnate prin termenul de “moştenire”.

Acest termen îşi are originea în tracul “moş”, conform formulei “moşie moştenită”.
Dispoziţiile legii ţării în materie reglementează moştenirea fără testament (moştenirea
legală) şi moştenirea testamentară.

Moştenirea fără testament este astfel denumită pentru că este deferită în conformitate
cu dispoziţiile Legii ţării în cazul în care nu există moştenitori testamentari, fie pentru
că nu există testament, fie pentru că acesta nu a fost valabil întocmit. Moştenirea fără
testament este desemnată şi prin sintagma de “moştenire legală”, întrucât succesorii
vin la moştenire potrivit legii.

Dispoziţiile Legii ţării din Moldova asigură o egală vocaţie succesorală şi pentru fii şi
pentru fiice. Dar în Ţara Românească este consacrat privilegiul masculinităţii, în
sensul că ocinele (proprietăţele funciare ereditare) nu puteau fi dobândite de către
fete, ci doar de către băieţi. Fetele puteau moşteni bunuri mobile (bani, etc) şi
pământuri de cumpărătură (pământurile cumpărate, iar nu ocinele). Totuşi, prin
utilizarea procedeului juridic al înfrăţirii pe moşie, în Ţara Românească fetele erau
înfrăţite cu băieţii, încât fetele deveneau pe cale artificială băieţi. Pentru a produce
efectele scontate, înfrăţirea trebuia aprobată prin hrisov domnesc. Astfel se prevalau
de acest privilegiu ţăranii în Ţara Românească.

În Ţara Românească şi în Moldova, în Ţara Făgăraşului şi în Maramureş, copiii

legitimi şi cei adoptaţi aveau depline drepturi succesorale faţă de ambii părinţi.
Copilul natural venea doar la succesiunea mamei, iar copilul vitreg venea doar la
succesiunea părintelui bun, nu şi la moştenirea soţului sau soţiei acestuia. Totodată,
Legea ţării admitea şi sistemul reprezentării în materie succesorală, ceea ce însemna
că nepoţii din fii veneau şi ei la succesiune în prima categorie de moştenitori dacă
tatăl lor predecedase biunicului şi urcau în rangul succesoral al tatălui lor dobândind
partea din succesiunea care s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă acesta ar mai fi trăit. Spre
exemplu, dacă veneau la moştenire doi fii şi doi nepoţi din fiu, moştenirea se împărţea
în trei părţi, nepoţii din fiu urmând a dobândi pe această cale împreună o treime din
moştenire, pentru că atât s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă acesta ar mai fi trăit.
Se recunoştea şi soţului supravieţuitor vocaţia succesorală, chiar în concurs cu
descendenţii. La moştenitori se transmiteau atât bunurile succesorale, cât şi drepturile
de creanţă şi datoriile defunctului. Moştenitorii răspundeau pentru datoriile succesorale
intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral).

Moştenirea testamentară era deferită pe baza testamentului. În concepţia Legii ţării,

testamentul este actul de ultimă voinţă prin care o persoană, numită testator, instituie
unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul putea fi întocmit în formă scrisă – diată
(vine de la grecescul “diata”, care are înţelesul de testament)– sau în formă verbală –
cu limbă de moarte.

Diata era scrisă, datată şi semnată de către testator, numai că urma a se întocmi în
prezenţa martorilor.

Testamentul cu limbă de moarte consta dintr-o declaraţie verbală, făcută în prezenţa

martorilor. Cum mulţi nu ştiau carte, deseori testamentul oral îmbrăca forma
hrisovului domnesc. S-a constatat că testamentul prezintă unele puncte comune cu
hrisovul domesc, pentru că ambele erau însoţite de un blestem care urmau să îi
lovească pe aceia care nu îndeplineau cea din urmă voinţă a testatorului. Legea ţării
permitea părinţilor să dezmoştenească pe fiii răufăcători sau pe fiii lipsiţi de respect.

Pe de altă parte, Legea ţării nu a consacrat instituţia majoratului, de aceea ea a

consacrat instituţia fideicomisului şi substituţiunea fideicomisară, căci în Europa
apuseană, în special în Germania, era cunoscută instituţuia majoratului, conform
căreia proprietatea funciară este inalienabilă şi putea fi dobândită doar de către primul
născut bărbat, ceea ce i-a îndreptăţit pe unii să afirme că la germani, nu numai că
proprietatea funciară rămânea în sânul familiei, ci ea dispune de proprietari, în sensul
că devine proprietar acela care prin accidentul natrurii se naşte primul şi bărbat.

Deoarece Legea ţării nu cunoştea majoratul, s-a recurs la fideicomis. Fideicomisul

este actul de ultimă voinţă prin care o persoană, numită disponent (dispunător), roagă
o altă persoană, numită fiduciar, să transmită un anumit bun sau chiar o parte din
moştenire unei alte persoane, numită fideicomisar. Pe lângă fideicomisul obişnuit,
Legea ţării a consacrat şi fideicomisul de familie (substituţiunea fideicomisară),
instituţie întemeiată pe un mecanism conform căruia beneficiarul, numit fideicomisar,
devine la rândul său fiduciar şi trebuie să transmită un anumit bun, de regulă, o
suprafaţă de pământ altei persoane din aceeaşi familie, care va deveni la rândul ei
fiduciar..

Secţiunea a X-a. Dispoziţiile Legii ţări cu privire la răspunderea colectivă

Acest tip de răspundere exista în materie fiscală, penală, şi în domeniul raporturilor juridice
care intrau în sfera de reglementare a dreptului internaţional privat.

În istoria dreptului european s-au cunoscut două tipuri de răspundere juridică:

- răspunderea colectivă (solidară);

- răspunderea individuală (personală).

Răspunderea colectivă este proprie societăţilor primitive, mai puţin evoluate. De

regulă, normele care o guvernează îmbracă haina obiceiului juridic.

Răspunderea individuală apare, de regulă, în cadrul societăţilor evoluate, iar regulile

care guvernează această materie sunt consacrate în forma dreptului scris.

Legea ţării consacră un sistem mixt al răspunderii juridice, în sensul că răspunderea

solidară se împleteşte cu răspunderea individuală.

În ceea ce priveşte răspunderea colectivă în materie fiscală, conform Legii ţării,

impozitele erau percepute în sistemul cislei. Conform acestui sistem, se fixa o sumă
globală care apoi era împărţită pe unităţi impozabile (pe familii), în funcţie de puterea
economică a acestora, de către răbojari, pe baza unor recensăminte efectuate din trei în
trei ani. Dacă unii ţărani erau insolvabili sau dacă fugeau din sat, pentru că nu-şi puteau
plăti impozitele, faptă arătată în documentele vremii prin expresia “au dat bir cu fugiţii”,
datoriile lor urmau a fi preluate de către comunitate. Cei ce plăteau aveau dreptul de a se
despăgubi pe seama bunurilor celor fugiţi sau a celor aflaţi în stare de insolvabilitate.
Dacă întreaga obşte sătească nu putea împlini suma globală, urma a fi aservită către
domnie sau către boierul ce plătea suma de bani în cauză.

Dar răspunderea solidară a existat şi în materia dreptului penal. A apărut în legătură cu

reprimarea unor delicte, mai ales a celor de vătămare corporală, având în vedere că la
origine, în epoca prestatală, delictele de vătămare corporală erau pedepsite conform legii
talionului (sistemul răzbunării sângelui). Într-un stadiu mai avansat, odată cu trecerea
spre societatea organizată politiceşte delincventul putea să răscumpere dreptul de
răzbunare a victimei prin plata unei sume de bani, care era fixată prin acordul părţilor.
Acest sistem poartă denumirea de compoziţiune voluntară. Mai târziu, după formarea
statului, dacă victima accepta să renunţe la dreptul său de răzbunare în schimbul unei
sume de bani, cuantumul sumei de bani era stabilit de către stat în funcţie de gravitatea
delictului. Noul sistem este cunoscut sub denumirea de compoziţiune legală. După
consolidarea statului se impune un nou sistem, conform căruia statul este acela care
sancţionează pe cei ce săvârşesc fapte penale prin intermediul organelor sale specializate.

În cazul poporului nostru, înainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale erau
judecate de către organele obştii săteşti, şi anume Sfatul oamenilor buni şi bătrâni în
frunte cu judele. După formarea statului feudal, atribuţiile judiciare din domeniul penal al
obştii săteşti au fost preluate de către statul feudal, astfel încât obştea sătească nu mai
putea soluţiona procesele penale. Totuşi obştea şi-a păstrat, pe linia tradiţiei, atribuţiunea
de a-l depista pe infractor şi de a-l preda slujbaşilor domneşti, pentru ca aceştia să-l
judece şi să-l pedepsească.

În legătură cu exercitarea acestei atribuţii a obştii săteşti, trebuie să distingem între

două situaţii:

- infracţiunea a fost comisă în cadrul hotarului obştii săteşti de către un membru al obştii;

- infracţiunea a fost comisă în afara obştii săteşti de către o persoană străină de obştea
sătească, dar care pătrundea în hotarul obştii.

În prima ipoteză, când infracţiunea era comisă în cadrul hotarului obştii săteşti de
către un membru al obştii, existau două posibilităţi:

- infractorul să fie identificat şi predat dregătorilor domneşti, caz în care obştea sătească era
exonerată de răspunderea penală, de vreme ce răspunderea apăsa asupra infractorului.

- infractorul să nu fie depistat, împrejurare ce atrăgea răspunderea colectivă a obştii săteşti pe

tărâm penal, în înţelesul că întreaga obşte era condamnată a plăti o amendă penală numită
gloabă (duşegubină). Aceste amenzi erau plătite, de regulă, în vite mari şi tocmai de aceea, în
afară de sensul de amendă penală, termenul de “gloabă” mai avea şi înţelesul de “vită slabă”.
Termenul de “duşegubină” vine din slavonescul “şugubină” şi are înţelesul de păcat mare, de
pierdere a sufletului, fărădelege.
În ipoteza în care infracţiunea era comisă în afara obştii de o persoană străină de
obşte, dar autorul pătrundea în hotarul obştii, infractorul era urmărit de gonitorii din
urmă (slujbaşi domneşti ce aveau atribuţii în acest sens) până la hotarul obştii,
moment în care atribuţiile lor încetau. Din acest loc, urmărirea infractorului era
preluată de reprezentanţii obştii.

În acest caz, se puteau contura trei posibilităţi:

- infractorul este depistat şi predat gonitorilor din urmă. În acest caz, obştea era
exonerată de răspundere.

- obştea sătească să dea urmă, adică să arate gonitorilor din urmă locul prin care
infractorul a părăsit hotarul obştii, loc din care urmărirea era reluată de către gonitorii
din urmă. Aceasta este o altă situaţie în care obştea sătească era exonerată de
răspunderea penală.

- obştea sătească nu identifica infractorul şi nici nu dădea urma slujbaşilor domneşti.

În această situaţie trebuia a plăti gloaba şi, întrucât, de regulă, amenzile erau foarte
grele, în mod frecvent obştile săteşti erau aservite către domn sau către boierul care
prelua plata amenzii.

Răspunderea colectivă exista şi în domeniul relaţiilor internaţionale. Avem în vedere

ipoteza în care supusul unui stat nu-şi execută obligaţia pe care o are faţă de supusul
unui alt stat. În această situaţie, orice conaţional al debitorului care se află pe teritoriul
statului creditorului poate fi supus executării silite asupra bunurilor, în înţelesul că
autorităţile din statul creditorului îi confiscă bunurile, ca urmare a dovezilor
prezentate de către creditor, după care îi eliberează acte care să dovedească motivul
executării silite. Întors în ţară, cel supus executării silite se prezintă cu actele
doveditoare în faţa domniei, iar domnul, prin slujbaşii săi, îl despăgubea pe seama
bunurilor debitorului care nu şi-a executat obligaţia faţă de supusul altui stat. Acest
sistem a fost consacrat de dispoziţiile Legii ţării prin denumirea de “despăgubirea de
la altul”; el a funcţionat şi în alte sisteme judiciare. Spre exemplu, episcopul de
Cenad, care era în pelerinaj în Italia, a fost supus executării silite în Padova pentru că
episcopul de Oradea nu-şi plătise datoriile faţă de negustorii din Padova.
Secţiunea a XI-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la obligaţiile izvorâte din
contracte

Legea ţării a consacrat şi răspunderea individuală în materia obligaţiilor, obligaţie ce

rezulta fie din contracte, fie din delicte.

Ca şi la romani, şi în Legea ţării contractele au fost principalul izvor de obligaţii.

Contractele sunt acte juridice constitutive de drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante.
În dreptul nostru feudal cele mai multe dintre contracte poartă aceleaşi denumiri ca şi în
dreptul modern. Totuşi, condiţiile specifice feudalismului le-au determinat anumite
particularităţi. Dacă însă în dreptul roman dispunem de criterii sigure pentru a distinge între
contractele reale, contractele consensuale şi contractele nenumite, Legea ţării nu oferă
asemenea criterii. Ca dovadă, în virtutea dispoziţiilor Legii ţării, vânzarea consensuală ia
naştere prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea materială a lucrului, de unde rezultă că
Legea ţării nu făcea o distincţie clară între contractele consensuale şi contractele reale. Pe
de altă parte, la vânzarea romană, preţul consta întotdeauna dintr-o sumă de bani (pecunia
numerata), pe când în Legea ţării preţul putea consta şi dintr-un alt bun, de unde rezultă că
vânzarea consensuală se poate confunda cu schimbul, care este un contract nenumit.

Cele mai amănunţite reglementări ale Legii ţării au în vedere contractul de vânzare-
cumpărare. Acest contract se realiza prin convenţia părţilor cu privire la obiect şi preţ.
Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare presupunea, ca şi la romani, întrunire
a trei elemente esenţiale – consimţământul, obiectul şi preţul.

Cu privire la consimţământ, acesta era conceput ca fiind manifestarea de voinţă a

vânzătorului în sensul dorit de către cumpărător. Consimţământul trebuia să fie liber, neviciat
şi irevocabil. Putea fi viciat fie prin violenţa psihică sau fizică, fie prin dol (înşelăciune).
Conform concepţiei despre răspunderea individuală, pentru ca aceasta să opereze era
suficient consimţământul părţilor. În virtutea dreptului de protimis, dacă se înstrăina un teren
din hotarul obştii, era necesar consimţământul tuturor membrilor obştii. În ipoteza în care se
transfera dreptul de proprietate asupra unei moşii era necesar şi consimţământul domnului,
exprimat printr-un hrisov domnesc de confirmare, ocazie cu care părţile îşi executau obligaţia
de dare a calului sau de dare a cupei.

Obiectul vânzării, în Legea ţării, putea fi un lucru mobil sau un lucru imobil. Robii
puteau fi vânduţi separat de moşie, pe când tăranii aserviţi nu puteau fi vânduţi
separat, ci numai împreună cu moşia de care erau legaţi. În plus, Legea ţării a admis
şi vânzarea libertăţii persoanei, dovadă că ţaranii liberi deveneau rumâni sau vecini
doar dacă îşi vindeau libertatea odată cu ocina. Obiectul cel mai frecvent al vânzării
era pământul. Terenurile erau determinate în contract prin semne de hotar, precum
stâlpi, borne, îngrădiri. Suprafaţa măsurată a terenului era rareori menţionată în
contract.

Preţul putea să constea dintr-o sumă de bani, dar şi din alte bunuri, dovadă că Legea
ţării nu distingea în mod clar între contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de
schimb. Atunci când preţul consta dintr-unul sau mai multe bunuri, în contract trebuia
exprimat în formă bănească. Preţul trebuia să fie real, să nu fie simulat, să nu fie
fictiv, pentru că atunci contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi confundat cu
contractul de donaţie. De asemenea, preţul trebuia să fie şi determinat sau cel puţin
determinabil. După cum mai rezultă din unele texte, preţul trebuia să fie şi echitabil,
adică să fie în linii generale aproape de valoarea comercială, aprecierea făcută în
conformitate cu obiceiul locului.

Dacă remiterea lucrului trebuia făcută chiar în momentul încheierii convenţiei, preţul putea fi
plătit ulterior acestui moment, sub sancţiunea rezilierii. Însă părţile puteau introduce în
cuprinsul contractului o clauză, prin care obligaţia de a plăti preţul la un anumit termen
trebuia asigurată de cumpărător printr-un zălog sau prin chezăşie.

În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menţionaţi, de regulă, şi martorii, care

asistaseră la încheierea contractului, precum şi aldămăşarii. Aceştia din urmă erau
adevăraţi martori preconstituiţi, care, cu ocazia încheierii contractului, închinau un
pahar de băutură cu părţile. Termenul de “aldămăşar” îşi are originea în cuvântul
“aldamo”, de origine maghiară, ce are înţelesul de băutură servită în anumite
împrejurări. Aldămăşarii puteau fi chemaţi în calitate de martori, în cazul în care se
năştea un litigiu din acel contract, pentru a relata aspectele cunoscute cu privire la
încheierea actului.

Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă, fie verbal.

Contractul în formă scrisă purta denumirea de “zapis” şi mai cuprindea şi numele şi prezenţa
părţilor, plata integrală sau parţială a preţului de către cumpărător, garanţiile reale sau personale
pentru plata preţului, predarea actelor de proprietate de către vânzător. Când contractul era
încheiat în prezenţa autorităţilor statului – domn, Sfatul domnesc sau alte foruri administrative
ori religioase – mai cuprindea numele domnului şi componenţa Sfatului domnesc, certificarea
cu privire la autenticitatea conţinutului, cererea adresată domnilor următori de a respecta actul
încheiat, menţiunea cu privire la predarea calului sau a cupei. Hrisovul domnesc de confirmare
a vânzării se putea obţine şi ulterior încheierii contractului, pe baza prezentării zapisului şi a
celor ce au asistat la întocmirea lui.

Contractele distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn şi Sfatul domnesc
pe baza jurămintelor şi a martorilor.

Locaţiunea, în vechiul drept românesc, îmbrăca mai multe forme. De aceea, Legea
ţării definea locaţiunea ca fiind o convenţie prin care o parte se obliga să procure
folosinţa unui lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul
preţului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.

Prin urmare, locaţiunea îmbrăca trei forme în dreptul feudal românesc:

- locaţiunea unui lucru;

- locaţiunea de servicii;

- locaţiunea unei lucrări determinate.

În cazul locaţiunii unui lucru, una dintre părţi procură folosinţa unui teren (este vorba despre
un contract de arendare) sau a unei locuinţe (este vorba despre un contract de închiriere) în
schimbul preţului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.

În cazul locaţiunii de servicii, un om liber îşi oferă serviciile sale în schimbul unui preţ, iar
locaţiunea unei lucrări determinate se încheia între client şi întreprinzător. Un exemplu
ilustrativ de locaţiune a unei lucrări determinate constă din contractul încheiat între
proprietarul unui teren, în calitate de client, şi un arhitect, în calitate de întreprinzător, contract
prin care arhitectul se obligă a-i construi pe un teren aparţinând clientului o clădire.

Locaţiunea presupune existenţa consimţământului, a obiectului şi a preţului. Preţul, spre

deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, prezintă particularitatea că nu trebuie să
fie echitabil, locaţiunea putându-se realiza în schimbul oricărui preţ.

Donaţia este contractul prin care o parte, numită donator, transmite proprietatea asupra
unui lucru cu titlu gratuit unei alte persoane, numită donatar. Acest contract îmbracă
forma unei simple convenţii, ce se putea încheia fie între domn şi vasalii săi, fie între
persoane fizice, fie între persoane fizice şi mănăstiri. De regulă, donaţiile făcute de domn
boierilor, precum şi cele făcute de persoanele fizice mănăstirilor, se încheiau sub condiţie.
Astfel miluirea (donaţia domnească) putea fi revocată dacă boierul donatar nu îşi
îndeplinea obligaţia de dreaptă şi credincioasă slujbă faţă de domnie. Persoanele fizice
care făceau donaţii mănăstirilor condiţionau încheierea actului de menţionarea numelor
lor în pomelnice sau de neînstrăinarea lor, dovadă că donatorii, deşi erau terţe persoane în
ceea ce priveşte actele ce ar fi fost încheiate de către donatari ulterior cu privire la bunul
în cauză, puteau revoca eventualele înstrăinări ale bunurilor donate mănăstirilor. În ceea
ce priveşte donaţiile încheiate între persoane fizice, donatarul îşi lua angajamentul faţă de
donator de a-l îngriji în timpul vieţii, iar după moarte de a-i face pomeni.

Ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul donaţiei putea fi şi persoana

umană, când ţăranul liber se închina cu sufletul şi averea unui feudal sau când robii erau
dăruiţi de către stăpânii lor. Donaţiile, pentru a fi întărite, erau făcute în faţa domnului şi a
Sfatului domnesc.

Contractul de schimb avea ca obiect aceleaşi bunuri ca şi contractul de vânzare-

cumpărare. Uneori, obiectul schimbului era format din sate sau din părţi de sate ori
din terenuri pe care erau amplasate construcţii sau din terenuri cultivate. Contractul
era încheiat, de regulă, în formă scrisă. Când schimbul avea ca obiect sate sau părţi de
sate ori terenuri, zapisele trebuiau a fi prezentate domnului spre a fi întărite prin
hrisov domnesc.

Depozitul este contractul prin care o persoană, numită deponent, transmitea detenţiunea
unui lucru asupra unei alte persoane, numită depozitar, transmitere însoţită de o convenţie
prin care depozitarul promitea a restitui lucrul la cererea deponentului.

Comodatul este contractul ce lua naştere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detenţiune de
către o persoană, numită comodant, unei alte persoane, numită comodatar, transmitere
însoţită de o convenţie prin care comodatarul promitea a restitui lucrul la termenul stabilit,
după ce îl va fi folosit conform înţelegerii dintre părţi. Comodatul se deosebeşte de locaţiunea
unui lucru prin faptul că este un împrumut de folosinţă cu titlu gratuit, ceea ce înseamnă că
acest contract se naşte unilateral, în sensul că în momentul formării contractului numai
comodatarul are obligaţia de a restitui lucrul la termenul stabilit prin convenţia părţilor. Dacă
comodatarul face cheltuieli pe cont propriu în vederea conservării lucrului, contractul devine
bilateral, întrucât comodatarul are dreptul de a cere despăgubiri de la comodant.

Mutuum (împrumutul de consumaţiune) este contractul prin care debitorul promite a

restitui lucruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în
vederea consumaţiunii. De regulă, asemenea împrumuturi aveau ca obiect sume
băneşti. Asemenea datorii erau garantate prin zălog sau prin chezăşie.

Zălogul este garanţia reală ce se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de
posesiune de către debitor creditorului său, transmitere însoţită de o convenţie prin care
creditorul promite a retransmite lucrul dacă debitorul îşi plăteşte datoria la termen. Dacă
debitorul nu plătea la termen, zălogul devenea stătător, adică rămânea la creditor. Totuşi
părţile puteau încheia o convenţie specială prin care creditorul dobândea dreptul de a
vinde zălogul. Dacă preţul obţinut era mai mare decât valoarea datoriei garantate,
diferenţa îi era remisă debitorului.

Chezaşii sunt garanţi personali care promiteau creditorului ceea ce a promis şi

creditorul principal. Dacă debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul îşi
valorifica dreptul de creanţă pe seama chezaşilor. Dacă erau mai mulţi chezaşi,
răspunderea era solidară, în sensul că oricare dintre chezaşi putea fi urmărit pentru
întreaga datorie, dar avea dreptul de a se întoarce împortiva celorlalţi chezaşi şi de a
le cere cota-parte contributivă.

Secţiunea a XII-a. Dispoziţiile Legii ţării în domeniul dreptului penal

Prin dispoziţiile de drept penal, Legea ţării apăra valorile şi relaţiile care interesau
ordinea feudală. Aceste dipoziţii aveau un caracter discriminatoriu. În primul rând,
pentru că aceleaşi fapte erau pedepsite diferit în funcţie de categoria socială din care
făcea parte infractorul şi, în al doilea rând, pentru că infracţiunile, de regulă, puteau fi
răscumpărate prin plata unei sume de bani.

La origine, înainte de întemeiere, în epoca ţărilor, infracţiunile erau desemnate prin

termenii de “gloabe” sau “duşegubini”. Dup întemeiere, sensul celor două cuvinte s-a
schimbat, deoarece ele desemnau amenzile penale, iar infracţiunile erau denumite
“vini” sau “fapte”.

Infracţiunile erau de două feluri:

- fapte mari;

- fapte mici.

Cea mai gravă infracţiune era hiclenia, adică trădarea domnului de către boieri.
Domnul reprezenta statul, iar boierii, prin trădare, încălcau jurământul de credinţă
prestat la înscăunarea domnului.

Erau considerate ca intrând în sfera de cuprindere a hicleniei următoarele fapte:

- ridicarea împotriva domnului pentrun a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala
un alt domn în locul lui;

- însuşirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;

- fuga în ţară străină fără încuviinţarea domnului;

- sustragerea sau distrugerea bunurilor domneşti.

Era o infracţiune care putea fi comisă doar de către boieri şi era pedepsită invariabil
cu moartea şi confiscarea totală a averii. Bunurile confiscate de la boierii hicleni erau
atribuite, de regulă, de către domn boierilor săi credincioşi sau mănăstirilor. În plus,
în mod excepţional, această infracţiune nu putea fi răscumpărată prin plata unei sume
de bani. Pedeapsa cu moartea aplicată boierilor hicleni era executată de către domn
prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni care au aplicat boierilor hicleni şi
pedepse precum tăierea capului sau spânzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de
obicei, oamenilor de rând.

Altă faptă mare este osluhul (neascultarea). Denumirea vine de la slavonescul

“osluh”, care înseamnă neascultare. Această infracţiune putea fi comisă de orice
persoană, inclusiv de către ţăranii aserviţi. De regulă, dacă era comisă de către ţăranii
aserviţi, făptaşii erau fie condamnaţi la plata unor amenzi, fie erau supuşi unor
corecţii fizice executate de către domni sau boieri. Dacă infracţiunea era comisă de
către un boier, nu existau criterii de distincţie între hiclenie şi osluh, iar fapta era
pedepsită cu moartea.

Uciderea era o altă faptă mare. Se pedepsea cu moartea. Dacă autorul nu era
descoperit, se aplica duşegubina asupra proprietarului locului unde s-a petrecut fapta
sau asupra satului, dacă fapta fusese comisă în hotarul obştii săteşti.
Legea ţării consacra şi norme ce incriminau faptele împotriva proprietăţii.

Furtul, care consta din luarea pe ascuns a unui bun aparţinând altei persoane, era
pedepsit cu moartea prin spânzuratoare la locul săvârşirii infracţiunii, de faţă cu
martori, când hoţul era prins asupra faptului. Furtul flagrant era consacrat de
dispoziţiile Legii ţării sub denumirea de furt faţă. Furtul neflagrant era pedepsit cu
gloabe (amenzi) şi despăgubiri.

Tâlhăria era considerată în Legea ţării ca fiind furtul comis cu violenţă, în bandă, cu
arme la drumul mare sau prin pătrunderea cu forţa în casă. Se pedepsea cu moartea,
prin spânzurătoare, la locul faptei.

Tot cu moartea erau pedepsite şi infracţiunile îndreptate împotriva religiei şi moralei,

precum sodomia, bigamia, răpirea de fecioare comisă de către fiii de boier; în cazul în
care cel care comisese infracţiunea de răpire de fecioare nu făcea parte din cinul
boieresc, pedepsele constau din amenzi. Erezia, care consta din abaterea de la
normele religioase, şi ierosilia, care consta din furtul de lucruri sfinţite din loc sfinţit,
erau sancţionate cu pedepse duhovniceşti, precum posturi, mătănii, etc.

Faptele mici sunt următoarele:

- sudalma cea mare, avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de

denunţare calomnioasă. Se aplica în acest caz legea talionului, în sensul că
denunţătorului calomnios i se aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denunţat dacă
denunţul ar fi fost întemeiat.

- limba strâmbă, care avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de

mărturie mincinoasă, era pedepsită cu amenzi şi cu îmbourarea, adică prin arderea pe
faţă cu fierul roşu.

- ucisăturile, care aveau avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de

lovire, erau pedepsite cu amenzi. Dacă lovirile cauzaseră moartea victimei, pedeapsa
era moartea şi confiscarea averii.

- injuria, numită în Legea ţării sfadă, era pedepsită cu amenzi.

- hotărnicia falsă şi mutarea semnelor de hotar în scopul însuşirii pământului altuia,

erau pedepsite cu amenzi şi despăgubiri.
- distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice alte mijloace erau
pedepsite cu amenzi. De asemenea, cel care suferise paguba trebuia să primească
despăgubiri.

Legea ţării permitea ca cele mai multe dintre infracţiuni, chiar dintre cele care erau
pedepsite cu moartea, cu excepţia hicleniei, să poată fi răscumpărate prin plata unei
sume de bani.

Pedepsele erau de trei feluri:

- privative de libertate – ocna, surghiunul la mănăstire;

- pedepse fizice – tăierea capului, spânzurătoarea şi bătaia;

- pedepse infamante (supunerea oprobiului public) – purtarea prin târg sau pe uliţa
satului a infractorului, bătaia în târg sau pe uliţa satului a infractorului;

- amenzile penale.

Pedeapsa cu moartea putea fi pronunţată de către domn, marii vornici, marele ban,
precum şi de către organele specializate ale mănăstirilor învestite prin hrisov domnesc
cu competenţa de a judeca în satele lor orice vină mare sau mică.

Pentru urmărirea infractorilor şi pentru asigurarea executării pedepselor s-a constituit

un aparat special de slujitori – duşegubinari (stabileau şi încasau duşegubina),
osluhari, pripăşari (stabileau stricăciunile produse de animale în recoltele altora,
precum şi despăgubirile acordate), gonitori din urmă (urmăreau infractorii după
urmele lăsate).

Secţiunea a XIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la procedura de judecată şi

probe

Legea ţării a reglementat şi competenţa instanţelor de judecată, desfăşurarea

proceselor, precum şi mijloacele de probă.

În cadrul satelor, unele procese erau soluţionate de Sfatul oamenilor buni şi bătrâni. În
oraşe, soluţionarea proceselor instra în sfera de atribuţii a Consiliilor orăşeneşti peste
care s-au suprapus, cu timpul, organele de stat, în special dregătorii – vornicii,
pârcălabii şi banii din conducerea judeţelor şi ţinuturilor. Aceştia aveau o competenţă
generală, atât în materie penală cât şi în materie civilă.
De asemenea, dregătorii exercitau atât atribuţii administrative, cât şi judecătoreşti.
Unii dintre ei aveau o competenţă generală, iar alţii aveau o competenţă specială, în
sensul că puteau judeca anumite procese. Boierii şi mănăstirile puteau judeca anumite
procese, competenţa lor fiind precizată în hrisoavele domneşti prin care li se
confereau atribuţii judecătoreşti. De asemenea, părţile aflate în litigiu puteau alege de
comun acord unul sau mai mulţi boieri care să judece diferendele dintre ele. În
calitate de şef al statului, domnul putea judeca orice proces civil sau penal.

Legea ţării nu cunoştea calea de atac a apelului. Dar partea nemulţumită de hotărârea
judecătorească putea redeschide procesul la aceeaşi instanţă sau la organele de stat
superioare, precum Sfatul domnesc sau domnul ţării.

Nu exista principiul autorităţii lucrului judecat, ceea ce menţinea o stare de

nesiguranţă în relaţiile judiciare. Pentru contracararea acestei situaţii, s-a stabilit că
partea care va redeschide procesul va plăti o taxă numită zavească. De asemenea, se
practica ferâia, care consta dintr-o sumă de bani pe care câştigătorul procesului o
depunea în vistieria domnească, urmând ca în caz de rejudecare, partea care va pierde
procesul să înapoieze câştigătorului suma depusă.

În virtutea Legii ţării, probele puteau fi orale sau scrise.

Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale erau cele care emanau de la
domn, numite hrisoave, direse sau cărţi domneşti. Dacă aceste acte erau pierdute sau
deteriorate, puteau fi reconstituite de către Sfatul domnesc pe baza depoziţiilor martorilor.

Actele scrise particulare purtau denumirea de zapise particulare.

Probele orale erau: proba cu jurători, mărturia simplă şi jurământul cu brazda.

Proba cu jurători avea cea mai mare forţă juridică. Se numea lege. Când una dintre
părţi solicita administrarea acestei probe se utiliza formula “a cerut lege”. Dacă
domnul acorda această probă se utiliza formula “i-am dat lege”.

Proba cu jurători era o probă de creditate şi nu una de veritate, deoarece jurătorii nu

se exprimau în legătură cu împrejurările cunoscute de ei prin propriile simţuri, ci în
legătură cu credibilitatea părţilor aflate în proces. Ei jurau că partea respectivă este
demnă de crezare. Jurătorii erau, la început, persoane din aceeaşi categorie socială cu
partea pentru care jurau, pentru ca, mai târziu, să fie, cu precădere, doar dintre boieri.
Dacă domnul acorda această probă, fixa şi numărul jurătorilor, care putea fi de 6, 12, 24 şi 48.
Aceştia trebuiau să vină la proces împreună cu partea pentru care jurau.

Cel care câştiga pe această cale procesul era considerat că “s-a apucat de lege”. Cel
ce pierdea procesul în urma administrării acestei probe se considera că “a rămas de
lege”. Cel ce pierdea procesul putea cere “lege peste lege”, adică solicita domnului
să admită administrarea probei cu un număr dublu de jurători.

În ceea ce priveşte mărturia simplă, martorul făcea relatări în legătură cu

împrejurările constatate prin propriile simţuri. Pentru ca mărturia să producă efecte
juridice, era necesar ca aceasta să fie îmbrăcată în formă religioasă în biserică.

Jurământul cu brazda (jurământul cu brazda în cap) era o probă practicată de către

ortodocşi, prin care era invocată divinitatea pământului. Această probă era administrată în
procesele de hotărnicie, adică în procesele pentru delimitarea proprietăţilor funciare.
Partea care susţinea un anumit hotar îşi presăra ţărână pe cap şi pe umeri, luată din
pământul care susţinea că este al său, după care rostea un jurământ religios şi parcurgea
apoi hotarul despre care susţinea că este cel adevărat. Mai târziu, ţărâna era pusă într-o
traistă purtată pe umăr de cel în cauză, pentru ca apoi biserica să intervină şi să pună în
mâna celui care parcurgea hotarul o carte de rugăciuni.

Se mai recurgea şi la probe preconstituite, precum păruirea copiilor la semnul de

hotar sau călugărirea copiilor la semnul de hotar, pentru ca aceştia, când vor fi mari,
să ştie că acolo este hotarul moşiei părinteşti.

Catolicii practicau ordalia fierului roşu. Astfel, judecătorul care avea anumite incertitudini în
legătură cu sinceritatea depoziţiei unei părţi la proces, trimitea acea parte la Episcopia romano-
catolică de la Oradea, unde, după o slujbă religioasă, cel trimis purta în mână un fier înroşit în foc
de circa un kilogram pe o distanţa de 8-10 paşi. Apoi mâna era bandajată, iar bandajul sigilat.
După 8 zile, era desfăcut bandajul iar dacă rana era vindecată se considera că cel în cauză a avut
dreptate. Dacă rana nu era vindecată, se aprecia că depoziţia celui trimis nu fusese adevărată. În
secolul al XIII-lea au fost consemnate 400 asemenea cazuri.

Capitolul IV. Apariţia şi conţinutul pravilelor bisericeşti

Secţiunea I. Apariţia pravilelor bisericeşti

Până în secolul al XV-lea, Legea ţării a fost singurul izvor de drept în ţările române. Din
secolul al XV-lea, alături de Legea ţării, s-au adoptat şi legiuirile scrise. Primele noastre
legiuri scrise au fost pravilele bisericeşti. Aceasta pentru că în politica sa de centralizare şi
consolidare a puterii, domnia s-a sprijinit pe biserică. Acest sprijin era, în primul rând,
datorită faptului că biserica avea autoritatea spirituală necesară pentru a-i determina pe
cetăţeni să respecte dispoziţiile dreptului scris. În al doilea rând, biserica avea organizarea
ierarhică la scara întregului stat, fiind astfel în măsură să asigure aplicarea legislaţiei
scrise pe întregul teritoriu al statului.

Pravilele bisericeşti au avut un caracter oficial, pentru că au fost elaborate din

iniţiativa domnilor şi a mitropoliţilor, precum şi pe cheltuiala acestora. Pravilele
bisericeşti cuprind dispoziţii atât în domeniul religios, cât şi în cel juridic.

În concepţia de atunci, normele de drept ţineau de domeniul religios. Primul strat al

terminologiei religioase este latinesc. Dar în epoca feudalismului timpuriu, în sudul
Dunării s-au format statele slave. Aceasta explică influenţa creştină a Bizanţului
exercitată prin filieră slavă. Odată cu întemeierea statelor feudale româneşti a fost
consacrată regula după care toate reglementările bisericii ortodoxe trebuiau să aibă ca
model nomocanoanele bizantine (colecţii de legi imperiale bizantine şi de hotărâri ale
sinoadelor bisericii ortodoxe de la Constantinopol). Domnii ţărilor române au respectat
această regulă, dar au preluat nomocanoanele bizantine nu direct, ci prin intermediul
statelor slave, deci în limba slavonă. Limba slavonă a devenit limba cancelariei domneşti
şi a cultului religios. Aşa se face că primele pravile bisericeşti au fost scrise în limba
slavonă, cu toate că poporul şi nici măcar toţi preoţii nu cunoşteau această limbă.

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, pravilele bisericeşti au început a fi redactate şi

în limba română. Pravilele bisericeşti scrise atât în slavonă, cât şi în română, au fost
iniţial multiplicate în manuscris, pentru ca începând din secolul al XVII-lea să apară
primele pravile tipărite.

Secţiunea a II-a. Pravilele scrise în limba slavonă

Cea mai veche pravilă scrisă în limba slavonă este Pravila de la Târgovişte, scrisă în
anul 1452 de către grămăticul Dragomir din porunca domnitorului Vladislav. În 1474
a fost elaborată Pravila de la Mănăstirea Neamţului de către ieromonahul Ghervasie.
Avem apoi Pravila de la Bisericani din 1512 (în ţinutul Neamţului), iar apoi cea de a
doua Pravilă de la Mănăstirea Neamţului din 1557, Pravila de la Putna din 1581,
Pravila de la Mănăstirea Bistriţa a Moldovei din 1618, Pravila de la Mănăstirea
Bistriţa a Olteniei din 1636.

Aceste pravile, scrise în limba slavonă, se caracterizează prin unitate de conţinut,

pentru că au avut la bază aceleaşi izvoare, dintre care menţionăm: texte ale unor
legiuiri bizantine, lucrări ale părinţilor bisericii, dispoziţii referitoare la organizarea
ierarhică a bisericii ortodoxe, precum şi Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares.
Aceasta din urmă a fost scrisă în 1335 la Salonic şi cuprindea o înşiruire de norme de
comportare în societate, precum şi norme de drept. S-a bucurat de o largă circulaţie şi
a fost foarte apreciată în rândul ortodocşilor.
Secţiunea a III-a. Pravilele scrise în limba română
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar primele pravile bisericeşti srise în
lima română.

Acestea au fost:

- Pravila Sfinţilor Apostoli, scrisă şi tipărită la Braşov de către diaconul Coresi între
anii 1560 şi 1580. Se mai numeşte şi Pravila de la Ieud, deoarece un fragment din
această pravilă a fost descoperit în 1921, la Ieud, în Maramureş;

- Pravila Sfinţilor după învăţătura marelui Vasile, apărută în Moldova la începutul

secolului al XVII-lea, pravilă care are un conţinut aproape identic cu cel al Pravilei de
la Ieud.;
- Pravila aleasă a fost scrisă în 1632 de către logofătul Dragoş Eustraţie, în Moldova.
- Pravila de la Govora, cunoscută şi sub denumirea de Pravila cea mică, a fost scrisă
în 1640 din porunca lui Matei Basarab.
Odată cu apariţia pravilelor bisericeşti scrise în limba română, importanţa dreptului scris a
crescut, iar sfera sa de aplicare s-a extins. Pravilele bisericeşti scrise în limba română au un
conţinut unitar, pentru că au folosit izvoare comune şi s-au adresat aceluiaşi popor. Aceste
pravile au circulat şi s-au aplicat în toate cele trei ţări române.
Secţiunea a IV-a. Conţinutul pravilelor bisericeşti
Toate pravilele bisericeşti, atât cele scrise în limba slavonă, cât şi cele scrise în limba
română, cuprind reglementări cu caracter juridic, dar şi texte fără caracter juridic
referitoare la istoricul Sinoadelor, părinţii bisericii, fragmente de cronici, tabele
pentru calcularea timpului şi formulare pentru redactarea unor acte oficiale.
Dispoziţiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe materii, astfel încât
dispoziţiile de drept civil alternează cu cele de drept penal sau de drept procesual, iar
normele de drept canonic alternează cu cele de drept laic.
Cele mai multe dintre textele juridice se referă la persoane, organizarea familiei,
logodnă, căsătorie, divorţ şi rudenie.
Prevederile referitoare la contracte sunt identice cu cele din dreptul bizantin.
Dispoziţiile de drept penal sunt marcate de concepţia bisericii cu privire la infracţiuni şi
pedepse. Astfel, în concepţia bisericii, infracţiunile sunt considerate păcate, iar pedepsele se
consideră a fi aplicate în scopul ispăşirii păcatelor. De pildă, omuciderea este denumită păcatul
uciderii. Pedepsele prevăzute în aceste pravile erau: fizice – bătaia, mutilarea şi pedeapsa
capitală – sau duhovniceşti – mătăniile, rugăciunile şi posturile.
Odată cu elaborarea pravilelor bisericeşti se receptează cel de al doilea strat al
influenţei dreptului roman. Dar spre deosebire de Legea ţării, care a receptat influenţa
romană pe cale directă, în pravilele bisericeşti influenţa romană s-a exercitat în mod
indirect prin filieră bizantină, în primul rând prin intermediul nomocanoanelor şi al
legiuirilor împărăteşti, ce au adaptat dispoziţiile dreptului roman la realităţile feudale
ale societăţii bizantine.

Capitolul V. Apariţia şi conţinutul pravilelor laice – Cartea românească de

învăţătură şi Îndreptarea legii

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică în
istoria dreptului nostru este Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost
elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi
tipărită în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
- Legea ţării;
- basilicalele (legiuirile împărăteşti);
- legea agrară bizantină, apărută în secolul al VIII-lea sub domnia lui Leon
Isaurul;
- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper
Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faimă în
Europa acelei vremi.
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop didactic,
întrucât au interpretat în mod eronat termenul de “învăţătură”. În realitate, termenul
de “învăţătură” a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel, logofătul
Eustraţie precizează în introducere că toţi cei care nu vor urma acele învăţături vor fi
loviţi de urgia domnească.
În anul 1652 a fost tipărită la Târgovişte Îndreptarea legii, denumită şi Pravila cea mare,
din porunca domnitorului Matei Basarab. Autorul acestei legiuiri este călugărul Daniil
Panoneanul, ajuns mai târziu mitropolit al Ardealului.
Îndreptarea legii este, în esenţă, o versiune a Cărţii româneşti de învăţătură, dar cuprinde,
în plus, şi unele traduceri şi prelucrări din nomocanoanele bizantine, precum şi unele
probleme de interes general din domenii precum religia, medicina, gramatica şi filosofia.
Ambele legiuri au o structură asemănătoare, dispoziţiile lor fiind sistematizate în
capitole (pricini), secţiuni (glave) şi articole (zaciale).
Dispoziţile din cele două legiuri pot fi clasificate în două categorii:
- dispoziţii referitoare la relaţiile din agricultură;
- dispoziţii de drept civil, penal şi procesual.
Dispoziţiile cu privire la relaţiile din agricultură reglementau legarea ţăranilor de pământ,
dreptul boierilor de a-i urmări pe ţăranii fugari şi de a-i readuce pe moşii, interdicţia de a
primi ţărani fugari pe domeniile feudale, precum şi obligaţia de a-i preda adevăraţilor stăpâni,
obligaţiile ţăranilor aserviţi faţă de boieri şi consecinţele neîndeplinirii acestora, paza
bunurilor agricole şi pedepsele aplicate celor care distrugeau sau sustrăgeau asemmena
bunuri, precum şi normele după care trebuiau să se desfăşoare relaţiile din agricultură.
Dispoziţiile de drept civil reglementează instituţii precum proprietatea, persoanele,
familia, obligaţiile şi succesiunile.
În materia proprietăţii, bunurile sunt clasificate în bunuri mobile şi bunuri imobile, cu
precizarea că bunurile imobile sunt mai valoroase şi, ca atare, protejate cu o atenţie
sporită. Există şi o clasificare a bunurilor în mireneşti şi sfinţite. Bunurile mireneşti
aparţineau laicilor, pe când cele sfinţite aparţineau bisericii. Se precizează că acţiunea
în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că această acţiune putea fi
intentată oricând.
În materia persoanelor, oamenii sunt clasificaţi pe criteriul situaţiei sociale în liberi şi
robi. Oamenii liberi se clasificau, la rândul lor, în boieri, ţărani şi săraci.
Boierii care deţineau anumite dregătorii se numeau oameni domneşti, iar boierii care
nu deţineau dregătorii erau numiţi rudă bună, aleasă, de folos ţării.
Ţăranii erau desemnaţi prin termeni ca “ţăranul gros”, “neînţelegător” şi “om de gios”.
Robii erau asimilaţi lucrurilor şi constituiau elemente ale patrimoniului stăpânilor.
Asupra robilor, stăpânii acestora aveau un larg drept de corecţie. Robii puteau
dobândi libertatea prin dezrobire sau prin denunţarea stăpânului care comitea anumite
infracţiuni.
Majoratul era fixat la vârsta de 25 de ani, iar răspunderea persoanelor pentru faptele
proprii era stabilită la vârsta de 18 ani.
Reglementările privind organizarea familiei au la bază dispoziţiile preluate din
pravilele anterioare.
Căsătoria continua a fi un act religios. Se încheie în biserică.
Logodna produce anumite efecte juridice.
Bărbatul exercita puterea părintească asupra descendenţilor şi puterea maritală asupra
soţiei, inclusiv un larg drept de corecţie. De asemenea, bărbatul exercita şi dreptul de
a administra bunurile dotale.
Desfacerea căsătoriei putea fi făcută de către biserică sau prin repudiere pentru faptele
arătate expres în pravile, precum adulterul, vrăjitoria, rudenia şi bătaia peste măsură.
În ce priveşte bătaia peste măsură, practica era ca să nu se rupă băţul.
În materia obligaţiilor se precizează că datoriile şi creanţele pot izvorî din contracte şi
din delicte.
Contractele presupun acordul părţilor. Consimţământul nu trebuie viciat prin silă
(violenţă) sau prin amăgire (dol). Orice contract poate fi încheiat fie de către părţi, fie
de către reprezentanţii acestora. În pravile sunt prevăzute contractele de vânzare-
cumpărare, închiriere, împrumut şi donaţie. Sunt menţionate, de asemenea, şi
garanţiile personale (chezăşia) şi garanţiile reale (zălogul).
În materia succesiunilor a fost consacrată atât moştenirea fără testament, cât şi
moştenirea testamentară.
Testamentul în formă scrisă se numea zapis. Testamentul încheiat în formă orală se numea
testament cu limbă de moarte. Se precizează care sunt cauzele care implică dezmoştenirea.
Astfel, nu puteau veni la moştenire cei condamnaţi pentru infracţiuni contra moralei, numiţi
nevolnici, precum şi asasinii celor care urmau a fi moşteniţi.
Moştenitorii legali se clasificau în descendenţi şi colaterali. Copiii naturali veneau
numai la succesiunea mamei. Se preciza care era rezerva succesorală pe care o puteau
dobândi doar membrii familei şi care era cota disponibilă, pe care o puteau dobândi şi
persoanele străine de familie.
În materia dreptului penal găsim cele mai evoluate reglementări din cele două legiuri,
deoarece au fost inspirate din tratatul lui Prosper Farinnaci, considerat cel mai înaintat
din punct de vedere juridic al dreptului penal la acea vreme. Infracţiunile erau numite
vini. Infracţiunile grave erau numite vini mari, iar cele mai puţin grave erau numite
vini mici.
În aprecierea faptei penale erau luate în considerare aspectul intenţional, locul şi
timpul comiterii faptei, precum şi caracterul flagrant sau neflagrant al infracţiunii.
Pentru prima dată au fost utilizate concepte moderne de drept penal, precum tentativa,
concursul de infracţiuni, complicitatea, recidiva.
Sunt arătate faptele care înlăturau răspunderea penală – nebunia, legitima apărare,
vârsta sub şapte ani şi ordinul superiorului – , precum şi faptele ce micşorează
răspunderea penală: ignoranţa, mânia, pasiunea, somnambulismul şi greşeala fără
înşelăciune.
Pedepsele prevăzute erau fizice – decapitarea, spânzuratoarea, tragerea în ţeapă,
arderea în foc şi mutilarea – , privative de libertate – ocna, temniţa şi surghiunul la
mânăstire – , amenzile, expunerea infractorului oprobiului public – purtarea prin târg
– , aplicarea în anumite cazuri a legii talionului, denumită suflet pentru suflet,
pedepse religioase – afurisenia, posturi, mătănii şi rugăciuni.
Dintre infracţiunile reglementate în acele două legiuiri amintim: hiclenia, calpuzania
(falsificarea de monedă, îşi are originea într-un termen din limba turcă), omorul,
furtul, mărturia mincinoasă, răpirea de fecioară sau de femeie, incestul, bigamia,
adulterul, ierezia, ierosilia (sfera infracţiunii de ierosilie se lărgeşte, incluzând şi
împreunarea trupească cu o călugăriţă sau împreunarea trupească în biserică, fapte
pedepsite cu moartea).

Capitolul VI. Statul şi dreptul în perioada regimului turco-fanariot

Secţiunea I. Contextul politic internaţional

La 1683, Turcia a înregistrat un eşec la asediul Vienei. Din acel moment, raportul de forţe
dintre Turcia şi Rusia în sud-estul Europei s-a schimbat în favoarea Austriei, dovadă că
Transilvania a trecut de sub suzeranitate otomană sub cea habsburgică. În noile condiţii,
Turcia a înăsprit regimul de exploatare a ţărilor române, încât acestea s-au apropiat de
Rusia, dovadă că Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Petru cel Mare. Pentru a curma această
tendinţă, Turcia a introdus în ţările române regimul turco-fanariot, caracterizat, în primul
rând, prin faptul că domnii nu mai erau aleşi şi confirmaţi, ci erau numiţi de către Turcia, de
regulă, din rândul grecilor din Fanar, iar, în al doilea rând, prin faptul că autonomia ţărilor
române a fost grav încălcată. Cu toate acestea, ţările române nu au fost paşalâcuri turceşti,
ci au avut legi şi instituţii proprii.

În Moldova regimul turco-fanariot a fost instaurat în anul 1711, iar în Ţara

Românească în anul 1716. A durat până la 1821.

A evoluat în două faze:

- 1711 (1716) – 1774 (Pacea de la Kuciuk-Kainardji);

- 1774 – 1821.
Secţiunea a II-a. Organizarea de stat în prima fază a regimului turco-fanariot

În prima parte a acestui regim a avut loc o serie de transformări în organizarea statului, atât
la nivel central, cât şi la nivel local.

Astfel, la nivel central instituţia domniei s-a transformat, în sensul că domnul era numit de
către Turcia, ocazie cu care domnii ţărilor române, la învestitură, plăteau sume mari de bani;
de asemenea, sume mari de bani trebuiau plătite şi cu ocazia reînvestirii, astfel încât domnii
fanarioţi deveniseră agenţi fiscali ai Porţii. Datorită acestor interese, domniile ereau foarte
scurte, media fiind, de regulă, de doi ani şi jumătate. Sistemul a avut însă şi aspecte pozitive,
deoarece domnii fanarioţii ereau frecvent mutaţi dintr-o ţară în alta. Această practică atesta
faptul că Turcia recunoştea identitatea instituţională a ţărilor române. În al doilea rând, în baza
acestei practici, domnii fanarioţi, în special Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae
Mavrocordat (primul domn fanariot), au promovat aceleaşi reforme în ţările române,
contribuind la pregătirea terenului în vederea unirii Principatelor române.

Cu privire la Sfatul domnesc, noua denumire a acestui organ al statului era de Divan
domnesc. Numărul membrilor săi s-a restrâns, odată cu atribuţiile sale, de aceea domnii
fanarioţi nu se sprijineau pe elementul politic local, ci pe clientela lor politică.

Dregătoriile au rămas aceleaşi, păstrându-şi vechile competenţe, însă numărul

dregătorilor a sporit, deoarece domnii fanarioţi erau constrânşi să satisfacă interesele
clientelei lor politice prin acordarea de dregătorii, încât s-a ajuns la dublarea sau
triplarea unor dregătorii. Spre exemplu, în anul 1802 erau 8 comişi în Ţara
Românească. De asemenea, s-au creat şi noi dregătorii. Spre exemplu, în Ţara
Românească s-a creat vornicia de sus, iar în Moldova a fost introdusă bănia. Pe de
altă parte, s-au făcut unii paşi importanţi înainte în sensul specializării dregătoriilor, o
mai bună fixare a competenţelor, precum şi introducerea sistemului remunerării
dregătorilor.

Secţiunea a III-a. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot

Alte transformări au fost introduse prin reformele realizatre de către Constantin

Mavrocordat, căci prin aşezăminte succesive acesta a reorganizat administraţia locală,
administrarea bisericii, a modificat sistemul fiscal şi a adus modificări statutului
juridic al boierilor. Aceste reforme au fost codificate în Aşezământul din 1740, al
cărui text a fost publicat în 1742 în Franţa.
În cea ce priveşte reforma administraţiei locale, Constantin Mavrocordat a numit la
conducerea fiecărui judeţ şi, ulterior, la conducerea fiecărui ţinut câte doi ispravnici,
care erau subordonaţi marelui vistiernic şi domnului; unul dintre cei doi ispravnici
exercita atribuţiuni administrative, iar celălalt atribuţiuni judiciare. De aceea, s-a
afirmat că în vremea lui Constantin Mavrocordat s-au făcut primii paşi în direcţia
separării puterilor în stat, aşa cum aceasta a fost concepută în Occident, în sensul că
prin numirea celor doi ispravnici cu competenţe diferite s-a realizat separarea puterii
administrative de cea judecătorească.

În ce priveşte reforma din domeniul bisericesc, Mavrocordat a introdus epitropiile

mănăstireşti (cuvântul “epitropie” îşi are originea în grecescul “epitrop”, care are
înţelesul de administrator) care, sub autoritate domnească, administrau patrimoniul
bisericii. Atribuţiunile jurisdicţionale ale clerului au fost restrânse până la desfiinţare
şi s-a hotărât ca preoţii să fie recrutaţi doar din rândul ştiutorilor de carte; în schimb,
clerul a fost scutit de plata impozitelor.

Pe plan fiscal, unele dintre nenumăratele impozite percepute au fost suprimate, pe când altele
au fost unificate într-unul singur, numit sama obştească, impozit repartizat pe familii sau pe
localităţi – ţidule de bir. Acest impozit consta din 10 taleri, care trebuiau plătiţi în patru
sferturi, adică în patru rate. În zece ani, impozitele au crescut vertiginos, ajungându-se la plata
acestora în 12 sferturi. Funcţionarii publici ce erau împuterniciţi a strânge impozitele erau
plătiţi dintr-un fond special, numit casa răsurilor.

S-a modificat şi statutul boierilor.

Existau două categorii de boieri:

- boierii veliţi – erau marii dregători, ce nu plăteau impozite; cuvântul “veliţi” îşi are
originea în slavonescul “vel”, care are înţelesul de mare;

- boierii mazili – erau boieri mai puţin importanţi, scutiţi de plata unor impozite; cuvântul
“mazili” vine de la turcescul “mazur”, care are înţelesul de scos din funcţie.

Ulterior, boierii veliţi erau de două feluri.

În prim afază a regimului turco-fanariot nu s-au elaborat coduri de legi, datorită

opoziţiei Turciei, care nu vedea cu ochi buni elaborarea unui sistem juridic modern în
ţările române. Iată de ce izvoarele dreptului din prima fază a regimului turco-fanariot
şi-au găsit expresia în reformele lui Constantin Mavrocordat.

În Aşezământul din 1740 nu se vorbeşte despre favorizarea ţăranilor aserviţi, ci se

spune că ispravnicii şi boierii trebuie să aibă grijă ca ţăranii aserviţi să îşi
îndeplinească obligaţiile, în sensul înăspririi exploatării ţăranilor aserviţi prin
interzicerea strămutării de pe moşii, precum şi din introducerea unor noi prestaţii în
muncă, fără stabilirea vreunei limite.

Rezultatele recensământului realizat în 1746 au demonstrat că în perioada 1741-1746

jumătate din ţăranii aserviţi au fugit din ţară, neputând plăti birurile, fie în sudul
Dunării, mai exact în Timoc, fie în Transilvania, astfel încât economia agrară era
ameninţată cu falimentul.

Atunci, în perioada în care domnea în Ţara Românească, la 1 martie 1746, Constantin

Mavrocordat a dat un aşezământ (hrisov), prin care a decis că toţi ţăranii aserviţi care se
vor întoarce în ţară vor fi eliberaţi din rumânie, urmând ca ţăranii întorşi în ţară să
primească o carte (un document) de eliberare din rumânie pe baza căreia se puteau aşeza
pe orice moşie doreau, iar foştii stăpâni nu aveau dreptul să-i urmărească; de asemenea,
în următoarele şase luni după întoarcere erau scutiţi de plata oricăror impozite. Dar acest
aşezământ a fost prost redactat, întrucât nu s-a precizat până la ce dată pot reveni în ţară
ţăranii fugari şi, în al doilea rând, pentru că nu s-a precizat care va fi statutul celor rămaşi
în ţară, astfel încât efectul aşezământului a fost în sens invers, deoarece şi cei rămaşi au
început a fugi pentru a se bucura de iertarea de rumânie.

Atunci, constrâns de împrejurări, la 5 august 1746 Constantin Mavrocordat a dat un nou

aşezământ prin care a desfiinţat rumânia, Prin al doilea aşezământ, Constantin
Mavrocordat le-a recomandat boierilor să îi ierte pe ţăranii întorşi în ţară de rumânie.
Dacă boierii nu dădeau curs acestei recomandări, ţăranii îşi puteau răscumpăra libertatea
prin plata sumei de 10 taleri.

O reformă similară a iniţiat Constantin Mavrocordat şi în Moldova în anul 1749, pe când

era domn al Moldovei, numai că dispoziţia avea caracter imperativ, în sensul că boierii
erau obligaţi a elibera ţăranii din vecinie. După reformele lui Constantin Mavrocordat, în
documentele redactate, ţăranii aserviţi erau numiţi ţărani clăcaşi sau lăcuitori pe moşii.
 Relaţiile dintre boieri şi clăcaşi se stabileau pe baze contractuale, în sensul că, cel
puţin teoretic, clăcaşul putea încheia cu orice boier pe moşia căruia se aşeza o tocmeală
(un contract). Prin contractele încheiate, boierii se obligau a atribui spre folosinţă
clăcaşilor anumite suprafeţe de pământ până la un anumit termen, iar clăcaşii se obligau
să plătească anumite sume de bani. După executarea acelor obligaţii, clăcaşii, dacă
doreau, se puteau muta pe alte moşii. Faţă de această transformare a raportului juridic
ţărani-boieri, s-a constratat că boierii impuneau clăcaşilor condiţii mult mai grele decât
cele ce decurgeau din Legea ţării, căci până în momentul realizării reformelor lui
Constantin Mavrocordat, relaţiile boieri-ţărani aserviţi se stabileau pe baze legale, în
sensul că, în virtutea Legii ţării, boierul trebuia să pună la dispoziţia ţăranilor aserviţi
două treimi din moşie, iar ţăranul aservit trebuia să plătească zeciuiala. În noua situaţie,
profitând de starea de constrângere în care se aflau clăcaşii, boierii le impuneau orice
condiţii. Aşa se explică faptul că domnii fanarioţi au curmat într-o oarecare măsură
abuzurile boiereşti prin anumite hrisoave, denumite ponturi şi urbarii, prin intermediul
cărora s-au fixat obligaţiile minime ale boierilor şi obligaţiile maxime ale clăcaşilor.
Ţăranii clăcaşi stăpâneau pământurile boiereşti cu titlu de detenţiune, titlu juridic
transmis prin contractul de arendare. De aceea, la 1862, tentativa lui Mihail Kogălniceanu
de a-i împroprietări pe ţăranii clăcaşi sub cuvânt că ei ar fi uzucapat pământurile boiereşti a
fost dejucată de către Barbu Catargiu, deoarece clăcaşii nu puteau uzucapa aceste
pământuri, întrucât prima condiţie a uzucapiunii era posesia, or ţăranii aserviţi, ca şi
clăcaşii, erau simpli detentori precari. În 1864 a fost lansată teoria conform căreia boierii şi
ţăranii stăpâneau pământul în indiviziune, iar plata pământurilor îmbrăca forma plăţii
zilelor de clacă.
Secţiunea a IV-a. Organizarea de stat în a doua fază a regimului turco-fanariot

După 1774 au avut loc unele transformări în planul organizării de stat pentru stabilizarea
domniei, în scopul consolidării autonomiei ţărilor române, căci, dacă în prima fază a
regimului turco-fanariot domnii ţărilor române au promovat cu docilitate politica Turciei, în
cea de a doua fază domnii fanarioţi ai ţărilor române au promovat o politică proprie,
promovând o diplomaţie ocultă, de pendulare între Turcia şi Rusia, fiindcă după 1774
raportul de forţe dintre Turcia şi Rusia tinde să se schimbe în favoarea Rusiei, mai ales în
timpul domniei Ecaterinei a II-a. De aceea, domnii fanarioţi promovau în secret interesele
Greciei, cu sprijinul Rusiei, pentru emanciparea grecilor de sub turci, iar ţările române
trebuiau să fie o trambulină grecească.
Prin tratatele de la Kuciuk-Kainardji (1774) şi de la Iaşi (ianuarie 1792), precum şi
prin hatişerifuri, s-a decis ca durata domniei să fie de 7 ani, iar domnii să fie înlăturaţi
doar pentru abuzuri grave, constatate de către Turcia. De aceea, la presiunea Rusiei,
în 1802 s-a dat un nou hatişerif prin care s-a consacrat încă odată durata de 7 ani a
domniei, iar abuzurile domnilor puteau fi constatate doar de către Rusia, care
dobândise un drept de intercesiune (un drept de intervenţie) în sprijinul ţărilor
române, deoarece Rusia se erija în apărătoarea ortodoxiei în Balcani. Aşa se face că,
ulterior, rolul domniei tinde să sporească, domnii exercitând atribuţii legislative,
executive şi judiciare într-un climat de autonomie sporită.

Pe plan legislativ, domnii erau cei care promulgau izvoarele dreptului scris, stabileau
ierarhia izvoarelor de drept, precum şi care dintre dispoziţiile Legii ţării se aplicau
alături de dispoziţiile dreptului scris.

Pe plan executiv, domnul numea şi revoca înalţii dregători, fonda noi aşezări urbane
sau rurale şi elibera paşapoarte. Fireşte, deşi în acea perioadă nu erau paşalâcuri, ţările
române nu eliberau paşapoarte proprii, acestea se eliberau de abia din vremea lui
Alexandru Ioan Cuza, dar, ca o expresie a recunoaşterii autonomiei, paşapoartele din
ţările române erau eliberate de către domn, nu de către funcţionarii turci, şi aveau
rubrici distincte, fiind eliberate într-o formă proprie.

Pe plan judiciar, domnul este preşedintele Divanului domnesc, în calitate de instanţă

supremă.

Înaltul divan exercita şi el atribuţii legislative, administrative şi judiciare.

Toate aşezămintele domneşti intrau în vigoare după ratificarea Divanului domnesc.

Pe plan administrativ, Divanul asigura aplicarea în practică a dispoziţiilor legale,

înfiinţa serviciile publice, aproba impozitele fixate de către domnie.

Pe plan judiciar, Divanul domnesc, în frunte dcu domnul, era instanţa supremă.

S-au înfiinţat epitropii ale obştirilor, ce îşi desfăşurau activitatea în capitale şi în oraşele
din judeţe şi ţinuturi şi exercitau, după model francez, atribuţii administrative privind
învăţământul, sănătatea, industria, comerţul şi lucrările publice.

În ceea ce priveşte dregătoriile, apare o inovaţie. Această inovaţie consta din

introducerea dregătoriilor fără slujbe. De aici rezultă că titlul de boier echivala cu cel
de dregător şi că dregătoria se putea cumpăra, chiar dacă nu avea obiect. Pe această
cale, o serie de persoane se înnobilau, deşi nu exercitau funcţii în stat, cum a fost
cazul căminarului G. Iminovici.

Cu privire la sistemul fiscal, existau două tipuri de impozite:

- directe, care cuprindeau la rândul lor capitaţia (impozitul pe persoane) şi

ajutorinţele (impozitele cu caracter excepţional);

- indirecte, care proveneau din taxe pe comerţul intern şi extern.

Contribuabilii erau de două feluri:

- bresle;

- birnici, care puteau fi ţărani liberi, ţărani clăcaşi, etc.

În domeniul organizării bisericii au apărut reglementări noi, biserica aflându-se sub

autoritatea domnului, din punct de vedere administrativ, şi sub autoritatea Patriarhiei
de la Constantinopol, din punct de vedere spiritual. Mitropolitul trebuia confirmat de
către domn şi ocupa cel mai de seamă loc în cadrul Divanului Domnesc. Episcopii
care aveau eparhii primeau cârja episcopală de la domn şi aveau unele atribuţiii
judiciare în eparhiile lor. Din punct de vedere ierarhic, sub episcopi se aflau
protopopii, stareţii şi preoţii. Existau episcopii în Moldova la Roman, Rădăuţi şi Huşi,
iar în Ţara Românească la Râmnic, Buzău şi Argeş.

Foarte importantă a fost reforma judiciară. Aceasta a fost realizată de Alexandru Ipsilanti,
mai întâi în Ţara Românească, iar apoi, uşor modificat, în Moldova.

Prima instanţă era judecătoria după la judeţ (judecătoria de judeţ), care soluţiona
litigiile dintre ţărani, precum şi unele pricini penale mai mărunte. Apoi erau
departamenturile, care erau în număr de trei, dintre care două erau civile şi unul
criminalicesc. Următorul nivel era ocupat de departamentul veliţilor boieri, care
judeca în primă instanţă litigiile dintre boieri şi în apel hotărârile celor trei
departamenturi. Instanţa supremă era Divanul domnesc, care judeca orice pricină
civilă sau penală fie în primă instanţă, fie în apel.

Secţiunea a V-a. Dreptul în a doua fază a regimului turco-fanariot

În domeniul dreptului, autonomia dobândită de ţările române s-a oglindit şi în elaborarea unor
coduri de lege, desemnate prin termenii “cod”, “codică”, “condică”. Apariţia acestor coduri
marchează începutul modernizării dreptului nostru şi, totodată, începutul sistematizării sale pe
ramuri de drept, în principal sub influenţă franceză şi austriacă.

La 1775 s-a adoptat Pravilniceasca condică, la 1806 Pandectele paharnicului Toma Carra,
la 1814 Manualul juridic al lui Andronache Donici, la 1817 Codul Calimah (Condica ţivilă
a Moldovei), la 1818, în Ţara Românească, Legiuirea (Codul) Caragea.

Pravilniceasca condică a fost nemijlocit expresia tendinţei ţărilor române spre autonomie
juridică, pentru că la acea epocă, în momentul intensificării relaţiilor cu cetăţenii din
vestul Europei, Turcia pretindea că acelor străini să li se aplice regimul capitulaţiilor,
după cum pretindea ca acelaşi regim al capitulaţiilor să se aplice şi în ţările române. După
o serie de dispute s-a decis că, deopotrivă, cetăţenii statelor din vestul Europei să se
bucure de regimul capitulaţiilor în Imperiul Otoman, adică să fie judecaţi pe teritoriul
Imperiului Otoman după legile lor, sub motivul că principalul izvor de drept era Coranul,
pe când ei aveau altă religie. Dar cetăţenii din Occident au pretins ca regimul
capitulaţiilor să se aplice şi în ţările române.

Alexandru Ipsilanti, în replică, a răspuns că în ţările române nu se aplică Coranul,

deoarece, în primul rând, au alte izvoare de drept şi nu sunt incluse în Imperiul Otoman,
ci sunt doar vasale acestuia. La acest răspuns, reprezentanţii statelor occidentale au
pretins aplicarea regimului capitulaţiilor, pe motiv că procedura de judecată era înapoiată.
Atunci, Alexandru Ipsilanti a modificat organizarea instanţelor şi procedura de judecată
după model european.

La 1775, în Ţara Românească, a fost adoptată şi promulgată Pravilniceasca Condică,

intrată în vigoare abia în 1780, datorită opoziţiei Turciei. Prin aceasta s-a organizat
sistemul judiciar în patru trepte şi s-a introdus o procedură de judecată modernă sub
influenţă austriacă. De asemenea, Pravilniceasca condică cuprindea şi dispoziţii în
domeniul dreptului civil şi al dreptului administrativ, precum şi reglementări cu
privire la relaţiile dintre boieri şi ţărani. Denumirea de “Pravilniceasca condică” este
convenţională. În fapt, se numea Mica rânduială juridică; a fost redactată în limba
română şi în limba greacă.

Dar este de reţinut că ediţia în limba greacă abundă în termeni juridici româneşti, de
unde s-a tras concluzia că autorii au fost români.
Pravilniceasca condică a fost elaborată pe baza Legii ţării, a basilicalelor, a practicii
judiciare interne şi externe şi a doctrinei juridice occidentale. Se pare că autorul a fost
Ienăchiţă Văcărescu.

Pandectele paharnicului Toma Carra, redactate în 1806, îmbrăcau forma un proiect de

Cod civil structurat în trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni, numai că a fost elaborată
doar prima parte, privind persoanele, după modelul Codului civil francez (1804),
rămasă însă în manuscris.

Manualul juridic al lui Andronache Donici a apărut în 1814. Cel mai mare pravilist
(jurist) moldovean, Andronache Donici, a alcătuit un Cod civil după modelul Codului
civil francez din 1804 şi al Codului civil austriac din 1811. Deşi acest cod a fost
foarte apreciat, el nu a fost niciodată promulgat de către domnie. Totuşi, datorită
valorii sale, el a fost aplicat în practica instanţelor de judecată.

Codul Calimah a fost elaborat în 1817, în Moldova, din ordinul domnitorului Scarlat
Calimah, ordin ce fusese dat încă de la 1813. A fost publicat în două ediţii. Ediţia din
1817 a fost redactată în limba greacă, iar cea din 1833 în limba română. Principalii
autori ai ediţiei în limba greacă au fost: Andronache Donici, Anania Cuzanos şi
Cristian Flechtenmacher. Autorii versiunii în limba română au fost: Cristian
Flechtenmacher, Damaschin Bojinca şi Petrache Asachi. Acest cod cuprinde doar
dispoziţii de drept civil. Autorii s-au inspirat din Legea ţării, din basilicale, din Codul
civil francez şi din Codul civil austriac. Cu privire la dispoziţiile din Legea ţării, ele
nu s-au mai aplicat în forma tradiţională în care se aflau, ci au fost integrate expres în
dispoziţiile Codului. Codul Calimah este format dintr-o prefaţă, trei părţi şi două
anexe. Mai mult chiar, în prefaţă se menţionează că ori de câte ori judecătorul
constată o lacună a Codului, va aplica dispoziţiile Legii ţării, ce continuă a fi în
continuare dreptul nostru comun, chiar şi în acea perioadă.

Prima parte se referă la Dritul persoanelor, partea a doua se referă la Dritul lucrurilor,
iar partea a treia la Înmărginiri ce privesc dritul persoanelor dimpreună cu cel al
lucrurilor. Cele două anexe cuprind dispoziţii de drept comercial, referitoare la
licitaţie şi faliment.

Legiuirea Caragea s-a publicat în Ţara Românească în 1818. Este denumită şi Codul
Caragea, deoarece a fost elaborată din ordinul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea.
Principalii autori au fost: logofătul Nestor, care a fost primul profesor ce a predat
dreptul în limba română, Athanasie Hristopol şi stolnicii Constantin şi Ioniţă
Bălăceanu. Cuprinde dispoziţii de drept civil în primele patru părţi, dispoziţii de drept
penal în partea a cincea şi dispoziţii de drept procesual în partea a şasea.

Cele şase părţi ale Codului Caragea erau astfel intitulate:

- Partea întâia – Pentru obraze (persoane);

- Partea a doua – Pentru lucruri;

- Partea a treia – Pentru tocmeli (contracte);

- Partea a patra – Pentru daruri (donaţii) şi moşteniri;

- Partea a cincea – Pentru vini;

- Partea a şasea – Despre ale judecăţilor.

Observăm că primele patru părţi ale Codului Caragea formează un adevărat cod civil,
partea a cincea un cod penal, iar partea a şasea un cod de procedură.

Pravilniceasca condică, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea au fost abrogate în 1865,

moment în care a intrat în vigoare Codul civil român.

Aceste coduri cuprind dispoziţii referitoare la: proprietate, persoane, organizarea familiei,
rudenie, succesiuni, obligaţiuni, dreptul penal şi dreptul procesual.

Cu privire la dreptul de proprietate codurile menţionate au consacrat dreptul absolut de

proprietate, făcând distincţie între proprietatea absolută şi proprietatea divizată.

În cazul proprietăţii absolute, numită şi desăvârşită sau neîmpărţită, toate atributele

dreptului de proprietate sunt exercitate de către aceeaşi persoană.

În cazul proprietăţii divizate, atribuţiile dreptului de proprietate se împart între două

persoane distincte, şi anume o persoană care exercită dritul fiinţei lucrului, care se
numeşte nud proprietar, şi o altă persoană care exercită dritul folosului lucrului.

Codurile în cauză stabilesc că raporturile dintre boieri şi ţărani se stabilesc în baza

contractului de arendare.

Unii dintre domnii fanarioţi şi-au propus să desfiinţeze drepturile străvechi de

proprietate ale boierilor şi ţăranilor prin interpretarea tendenţioasă a unor instituţii
juridice din aceste coduri. Astfel, Scarlat Calimah, domnul Moldovei, a susţinut că, la
origine, toate pământurile ar fi aparţinut domnului şi, ca atare, nu poate exista
proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie domnească, iar pământurile
stăpânite fără un asemenea hrisov urmau a trece în stăpânirea domnului în calitate de
titular al lui dominium eminens. Această interpretare a fost respinsă de Sfatul de
obşte, argumentându-se că, potrivit basilicalelor operează prescripţia achizitivă, adică
uzucapiunea de 40 de ani, care se aplică şi imobilelor domneşti. Astfel, chiar dacă s-ar
admite că iniţial toate pământurile au fost domneşti şi că ele au ajuns în stăpânirea boierilor
sau ţăranilor fără hrisov domnesc, totuşi, nu puteau fi preluate de către domn, întrucât
fuseseră dobândite prin uzucapiune.

În materia persoanelor, oamenii erau clasificaţi în liberi, robi şi dezrobiţi. În categoria

oamenilor liberi erau incluşi şi ţăranii clăcaşi. Era stabilit numărul minim al zilelor de
clacă la şase, iar maxim la doisprezece în Pravilniceasca condică, pe când Legiuirea
Caragea prevedea numărul minim al zilelor de clacă la doisprezece. În perioada în
care au fost în vigoare aceste coduri a crescut numărul posluşnicilor şi al scutelnicilor,
care se aflau în dependenţă personală faţă de boieri, dar care nu aveau obligaţii faţă de
stat.

Dintre ţărani, aproximativ jumătate se aflau în stare de dependenţă directă faţă de

boieri în calitate de scutelnici sau de posluşnici, pe când ceilalţi depindeau de boieri
în mod indirect, în calitate de clăcaşi.

Robii erau asimilaţi lucrurilor. Totuşi, li s-a recunoscut o anumită capacitate juridică,
putând reprezenta pe stăpânii lor în relaţiile cu terţe persoane.

Persoanele juridice sunt desemnate prin termenul de “tovărăşie” în Pravilniceasca

condică şi în Legiuirea Caragea, şi prin sintagma “persoane moraliceşti” în Codul
Calimah. Se prevăd reglementări amănunţite cu privire la administrarea, înfiinţarea,
răspunderea şi stingerea persoanei juridice, precum şi privitoare la formarea
capitalului şi împărţirea câştigului.

Reglementările privind familia, rudenia şi căsătoria sunt, în general, conforme

dispoziţiilor din pravilele anterioare. Se consacră principiul răspunderii personale.
Astfel, se precizează că soţia nu răspunde pentru faptele soţului şi că nici părinţii nu
răspund pentru faptele copiilor lor majori.
Sunt interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi cele între oamenii liberi
şi robi.

Copilul rezultat din unirea unei persoane libere cu una aflată în robie este întotdeauna
un om liber.

Obligaţia de înzestrare a fetelor la măritat revine părinţilor şi fraţilor, în virtutea

dispoziţiilor din Pravilniceasca condică şi Legiuirea Caragea, pe când Codul Calimah
o prevede doar în sarcina părinţilor. Zestrea fetelor trebuia apreciată în bani în
momentul constituirii ei, pentru ca, la un eventual divorţ din vina bărbatului, femeia
să dobândească bunuri în aceeaşi valoare cu zestrea avută.

Divorţul datorat adulterului soţiei avea ca efect pierderea zestrei, ce trecea în

proprietatea bărbatului.

Sunt reglementate şi adopţia, tutela şi curatela după modelul legiuirilor europene.

Rudenia putea fi de sânge sau duhovnicească. Rudenia de sânge era în linie dreaptă
suitoare şi coborâtoare, precum şi în linie lăturalnică sau de alături. Fiecare generaţie
însemna un grad de rudenie.

În materie succesorală, sunt reglementate atât moştenirea legală, cât şi moştenirea

testamentară.

Se precizează care este rezerva succesorală, adică partea din moştenire care poate fi
dobândită doar de către membrii familiei, şi care este cota disponibilă, adică partea din
moştenire care putea fi dobândită şi de către persoanele străine de familie.

Vocaţia succesorală aparţine celor trei categorii de rude de sânge: ascendenţi, descendenţi şi
colaterali. Copiii naturali veneau la moştenire în concurs cu cei legitimi, în virtutea
dispoziţiilor Codului Calimah, pe când în virtutea dispoziţiilor Codului Caragea veneau
doar la succesiunea mamei. Soţul supravieţuitor dobândea uzufructul unei părţi din bunuri
când venea în concurs cu copiii, adică primea spre folosinţă şi culegerea fructelor o parte
din moştenire egală cu cea care revenea unui copil, urmând ca la moarte acele bunuri să
intre în proprietatea efectivă a copiilor. Soţul supravieţuitor dobândea în deplină proprietate
o cotă variind între o şesime şi o treime când venea în concurs cu copii dintr-o altă căsătorie
a soţului defunct sau când nu existau copii. Soţul supravieţuitor dobândea întreaga
moştenire în lipsa rudelor succesibile. În lipsa oricărui moştenitor, moştenirea era declarată
vacantă şi culeasă de către stat.

Reglementările în cauză consacrau şi trimiria, care reprezenta o treime din masa

succesorală, destinată cheltuielilor de înmormântare şi de pomenire a celui decedat.

În materia obligaţiilor, în cele trei legiuiri sunt cuprinse reglementări moderne. Este
definit conceptul de “obligaţie”, sunt arătate izvoarele obligaţiilor, este definit contractul,
sunt arătate elementele esenţiuale ale contractului, sunt reglementate transferul şi
stingerea obligaţiilor, precum şi garanţiile reale şi personale.

Ca izvoare ale obligaţiilor, cele trei legiuiri prevăd legea, contractul şi delictul.

Contractele sunt clasificate după formă în contracte scrise şi contracte nescrise, iar după efecte în
contracte unilaterale şi bilaterale. Se precizează că un contract, pentru a fi valabil încheiat, trebuie
să fie conform cu dispoziţiile legii şi bunelor moravuri. Consimţământul, ca element esenţial al
contractului, pentru a fi valabil, trebuie să fie lipsit de silă (violenţă) sau de vicleşug (dol). Obiectul
contractului, ca element esenţial al acestuia, trebuie să fie un lucru aflat în comerţ, adică să fie un
lucru ce poate face parte din patrimoniul unei persoane. Capacitatea juridică, prevăzută pentru
prima dată ca element esenţial al contractului, este menţionată ca fiind egală pentru toţi, arătându-
se în Codul Calimah, în mod expres, că “tot omul se socoteşte a fi vrednic de a-şi câştiga drituri
în condiţiile legii”.

În cele trei legiuiri, sunt reglementate amănunţit contractele de vânzare-cumpărare,

închiriere, arendare, schimb şi comodat.

Dintre acestea, cel mai în detaliu reglementat este contractul de vânzare-cumpărare.

Se preciza că un asemenea contract putea fi încheiat fie în formă scrisă, fie în formă
orală. Când obiectul contractului era format din bunuri imobile sau robi, se cerea forma
scrisă a contractului. În cazul pământului, trebuiau respectate regulile cu privire la dreptul
de protimis. Totodată, era admisă stricarea vânzării, adică anularea contractului, când se
constată că ulterior încheierii contractului, preţul reprezenta mai puţin de jumătate din
valoarea reală a lucrului, faptă ce era denumită leziune.

Contractul de împrumut putea fi încheiat doar în formă scrisă şi în prezenţa a cel

puţin trei martori.

Zălogul putea fi scos la vânzare doar la cererea creditorului prin hotărâre judecătorească.
Chezaşii se bucurau de beneficiul de discuţiune. Conform acestui beneficiu, garantul
urmărit în justiţie de către creditor putea cere acestuia să se îndrepte mai întâi asupra
debitorului principal şi numai dacă debitorul principal se dovedeşte a fi insolvabil să
se îndrepte asupra sa.

Dobânda legală a fost fixată în cele trei legiuri la 10% cu interzicerea antocismului,
precum şi prin interzicerea cametei.

În domeniul dreptului penal, cele trei legiuiri preiau în linii mari dispoziţiile din
pravilele anterioare, îndeosebi din Cartea românească de învăţătură şi Îndreptarea
legii. Infracţiunile sunt numite în cele trei legiuiri vini şi sunt clasificate după
gravitatea lor în vini mari şi vini mici. Observăm din reglementările în cauză că
noţiunea de infracţiune nu se desprinde încă de persoana infractorului. Astfel, nu sunt
arătate elementele constitutive ale infracţiunii, ci se fac referiri doar la categoriile de
infractori, precum ucigaşi, tâlhari, hoţi, plastografi, etc.

Pentru prima dată în legislaţia noastră sunt incriminate faptele slujbaşilor şi

dregătorilor, precum abuzurile judecătorilor faţă de părţi, abuzurile ispravnicilor faţă
de cetăţeni, nedreapta luare din partea agenţilor executori şi nedreapta luare de către
vornici a amenzilor de la ţărani.

Având în vedere noul sistem de probaţiune bazat în justiţie pe înscrisuri şi mărturii,

erau aspru pedepsiţi plastografii (falsificatorii de acte), precum şi martorii mincinoşi.
Plastografii erau pedepsiţi cu tăierea mâinii, iar martorii mincinoşi cu amenzi şi cu
trecerea în Condica şireţilor, care constituia un început de cazier judiciar, pentru a nu
mai fi chemaţi a depune mărturie în viitor.

În vederea consolidării economiei de schimb erau pedepsiţi cei care, în mod fraudulos,
declarau că sunt în stare de încetare a plăţilor pentru a nu-şi plăti datoriile. Aceşti faliţi
frauduloşi erau numiţi în legiuirile de referinţă mofluzi mincinoşi. Termenul “mofluz”
este de origine turcească, având înţelesul de a da faliment. Mofluzii mincinoşi erau
condamnaţi împreună cu cei care au tăinuit bunurile lor sau care au pretins în mod fals că
sunt şi ei creditori ai acestora.

În sistemul pedepselor menţionăm pedeapsa capitală pentru hiclenie, omor şi tâlhărie.

Avem şi mutilarea, ce se putea realiza prin tăierea mâinii pentru plastografie sau pentru
furt, bătaia cu nuiele la spate, biciuirea în târg a infractorului. Existau şi pedepse
infamante, precum darea infractorului prin târg, tunsoarea, tăierea nasului pentru incest,
expunerea femeii vinovate de adulter în piaţa publică. De asemenea, existau şi pedepse
privative de libertate, precum ocna, temniţa şi surghiunul la mănăstire. Existau şi
amenzile penale şi despăgubirile.

În domeniul dreptului procesual, prevederile celor trei coduri în cauză au urmărit

modernizarea organizării instanţelor şi a procedurii de judecată.
În acest sens menţionăm:
- introducerea condicelor de judecată la toate instanţele;
- formularea în scris a hotărârilor judecătoreşti şi motivarea lor în scris cu arătarea
capului de pravilă;
- introducerea reprezentării în justiţie prin mandatari numiţi vechili şi prin avocaţi,
numiţi vechili de judecăţi;
- ierarhizarea probelor în justiţie cu accent pe probele scrise, declaraţiile martorilor şi
cercetările instanţei, numite dovezi cu meşteşug;
- introducerea publicităţii tranzacţiilor imobiliare, prin ţinerea la judecătoriile de la
judeţe de condici speciale pentru vânzările de pământ şi clădiri, precum şi pentru
testamente şi foile de zestre.
Totodată întâlnim reglementări speciale cu privire la licitaţie, cunoscută sub
denumirea de “vânzare la mezat”, procedura falimentului şi judecarea comercianţilor
de către arbitri.

Capitolul VII. Statul şi dreptul în perioada 1821-1848

Secţiunea I. Programul revoluţiei de la 1821

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a avut un dublu caracter, unul social şi unul
naţional. Din desfăşurarea revoluţiei şi din actele adoptate în decursul ei rezultă că s-a urmărit
desfiinţarea dependenţei feudale, curmarea abuzurilor, înlăturarea dominaţiei otomane şi
revenirea la domniile pământene. Între 28 ianuarie şi 27 mai 1821 puterea politică a fost
deţinută de către Tudor Vladimirescu şi armata revoluţionară constituită în Adunarea
poporului. Tudor Vladimirescu a recunoscut Divanul boieresc drept organ al administraţiei
ţării, urmând ca acesta, prin aparatul de care dispunea, să-i aducă la îndeplinire toate
dispoziţiile. Această măsură a fost considerată ca fiind temporară, deoarece se preconiza
introducerea unui regim constituţional modern.
Programul revoluţiei de la 1821 a fost exprimat în mai multe acte, şi anume: Proclamaţia de la
Tismana, cunoscută şi sub denumirea de Proclamaţia de la Padeş, dată la începutul revoluţiei,
Cererile norodului românesc, Proclamaţia de la Bolintin, Proclamaţia de la Bucureşti. Dintre
acestea, Cererile norodului românesc (“norod” în limba slavonă are înţelesul de popor) a constituit
un adevărat proiect de constituţie, conform căruia statul urma să fie o monarhie constituţiuonală,
iar domnul trebuia să jure că va respecta Constituţia. În dregătoriile de stat şi cele bisericeşti
numirile urmau a se face numai după merit. Acordarea de către domn a titlurilor nobiliare
depindea de exercitarea unei funcţii în cadrul aparatului de stat. Se mai prevedea reorganizarea
sistemului judiciar prin reducerea taxelor şi accesul tuturor locuitorilor la instanţele de judecată,
înfiinţarea unei armate naţionale, subordonarea bisericii statului şi legilor ţării, alegerea
mitropolitului de către popor, înfiinţarea de şcoli cu predare în limba română pentru toţi tinerii,
indiferent de situaţia socială, în condiţii de deplină gratuitate, desfiinţarea vămilor din interiorul
ţării şi menţinerea doar a celor de la graniţă, desfiinţarea privilegiilor şi scutirilor acordate
negustorilor străini, revenirea la sistemul plăţii impozitelor în patru rate, alungarea din ţară a
boierilor vinovaţi de grave abuzuri, preluarea pământurilor boierilor care s-au pronunţat împotriva
revoluţiei. Se mai prevedea că pământurile dobândite de boieri prin abuz şi înşelăciune urmau a fi
înapoiate ţăranilor.
Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti
Ca urmare a revoluţiei de la 1821 şi a plângerilor adresate de către boierii români
tuturor cancelariilor din Europa, Turcia hotărăşte în 1822 ca în ţările române să se
revină la tradiţia domniilor pământene. Organizarea de stat a ţărilor române a fost
stabilită prin Convenţia de la Ackerman din 1826, convenţie ce nu a putut fi aplicată
datorită noului război ruso-turc. Sistemul domniilor pământene a fost suspendat în
1828, când, în urma războiului ruso-turc, ţările române au fost ocupate de către
trupele ţariste. Regimul de ocupaţie militară a durat până în 1834, timp în care ţările
române au avut regimul unor protectorate, iar conducerea lor era exercitată de către
un guvernator numit de către ţar.
Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Ackerman şi ale Tratatului de la Adrianopol
din 1829, în ţările române urmau a se adopta Regulamente organice în scopul
modernizării vieţii sociale şi de stat. Regulamentele organice au fost aprobate în anul
1830 de către Adunările obşteşti extraordinare, şi apoi au fost întărite de către Poartă.
Regulamentele organice pentru Ţara Românească au intrat în vigoare în 1831, iar cele
pentru Moldova în 1832.
În doctrina juridică românească s-a afirmat într-o opinie că cele două Regulamentele
organice ar fi adevărate constituţii. În realitate, ele sunt acte cu caracter constituţional,
care dau o reglementare unitară organizării statului. Regulamentele organice nu sunt
constituţii în sens modern, pentru că au fost adoptate din iniţiativa unor puteri străine
şi nu conţin dispoziţii cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Conform dispoziţiilor Regulamentelor organice, domnia era electivă, nobiliară şi
viageră. Era astfel deoarece domnul era ales pe viaţă de către Adunările obşteşti
extraordinare doar din rândul boierilor. Domnul ales trebuia să fie învestit de Turcia şi
confirmat de Rusia. Cu toate acestea, s-a hotărât, în mod excepţional, ca primii domni
să fie numiţi pe termen de şapte ani prin acordul Turciei şi Rusiei.
În virtutea dispoziţiilor Regulamentelor organice, domnul exercita conducerea statului în
conformitate cu legile, având atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti. În virtutea
acestor atribuţii, domnul avea iniţiativa legislativă, iar legile votate de Adunarea
obştească obişnuită (ordinară) puteau fi aprobate sau respinse de către domn. Domnul
era comandantul armatei naţionale. El nu avea dreptul de a judeca, ci numai de a
întări hotărârile judecătoreşti rămase definitive. Totuşi, în Moldova domnul prezida
şedinţele instanţei supreme, care era Divanul domnesc.
Conform Regulamentelor organice, dregătoriile au fost organizate într-un sistem
unitar, pe domenii de activitate, ca o expresie a tendinţei către specializarea lor şi a
principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, domeniul internelor era condus de marele
vornic al treburilor dinlăuntru. Domeniul justiţiei era condus de marele logofăt al
dreptăţii. Domeniul cultelor era condus de marele logofăt al treburilor bisericeşti.
Domeniul apărării era condus de marele spătar, cel al finanţelor de marele vistiernic.
Domeniul externelor era condus de către marele postelnic, cămara domnească se afla în
răspunderea marelui cămăraş, iar poliţia avea ca şef pe marele agă.
Marii dregători se reuneau periodic sub preşedinţia domnului şi hotărau asupra măsurilor
administrative şi asupra proiectelor de lege pe care domnul intenţiona să le supună aprobării
Adunării obşteşti obişnuite. Problemele curente ale statului erau soluţionate de către Sfatul
administrativ, care era asemănător unui Consiliu de miniştri de astăzi, într-o formă restrânsă,
compus din marele vornic, marele vistiernic şi marele postelnic.
Divanul domnesc şi-a restrâns treptat atribuţiile legislative, preluate de către
Adunarea obştească obişnuită, precum şi cele administrative, care au fost preluate de
către Sfatul administrativ. Astfel că în epoca regulamentară, Divanul domnesc
exercita doar atribuţii judecătoreşti în Moldova, în calitate de instanţă supremă.
Adunarea obştească extraordinară era formată în majoritate din boieri, dar şi din
negustori şi meşteşugari. Avea ca atribuţii alegerea domnului, iar după alegere solicita
Porţii otomane învestirea domnului şi Rusiei confirmarea domnului.
Adunarea obştească obişnuită era formată doar din reprezentanţi ai boierilor şi ai
clerului. Era un parlament în formă embrionară, având ca atribuţii adoptarea legilor la
propunerea domnului, adoptarea bugetului, exercitarea controlului asupra veniturilor
şi cheltuielilor statului, domnul având obligaţia de a da socoteală pentru cheltuielile
statului în faţa acestuia. Această adunare propunea domnului măsuri necesare în
diferite domenii precum agricultura, industria, comerţul şi asigurarea ordinii publice.
Dacă între Adunarea obştească obişnuită şi domn interveneau divergenţe, ele trebuiau
să fie soluţionate de către Turcia şi Rusia.
În ce priveşte organizarea armatei, s-a prevăzut necesitatea formării armatei naţionale.
Recrutarea ostaşilor se făcea dintre ţărani, cu arcanul, pe şase ani. S-a renunţat
definitiv la sistemul angajării de mercenari. Comanda supremă asupra armatei
aparţinea domnului.
Prin Regulamentele organice, instanţele de judecată au fost reorganizate şi
modernizate, pe baza principiilor ierarhizării şi specializării. Sistemul judiciar
introdus prin intermediul Regulamentelor organice era format din tribunalul sătesc,
format din preot şi din trei reprezentanţi ai ţăranilor, ispravnicii judeţelor şi
ţinuturilor, tribunalele poliţiei îndreptătoare, tribunalele judeţene sau de ţinut,
divanurile judecătoreşti, tribunalele apelative de comerţ, Înaltul divan, Divanul
domnesc, care exista doar în Moldova şi era prezidat de către domn, şi Înalta Curte de
Revizie, care funcţiona doar în Ţara Românească.
În domeniul organizării administrativ-teritoriale, prin Regulamentele organice, s-au luat
măsuri în direcţia centralizării puterii de stat. Astfel au fost desfiinţate marile subdiviziuni
administrativ-teritoriale: Ţara de sus, Ţara de jos. În rest, organizarea administrativ-
teritorială a rămas neschimbată, cu precizarea că s-au redus numărul judeţelor şi al
ţinuturilor.
Secţiunea a III-a. Evoluţia dreptului în Ţara Românească şi în Moldova
Dezvoltarea economică şi intensificarea comerţului în această perioadă au impus noi
reglementări. În acest scop a fost preluată experienţa legislativă a statelor europene
avansate, îndeosebi cea franceză. De asemenea, a fost organizat învăţământul superior
juridic românesc şi au fost trimişi tineri români la studii juridice în străinătate. În această
perioadă s-au cristalizat ramurile dreptului, caracterizate prin unitate de principii şi
diferenţierea reglementărilor pe instituţii juridice.
Cele mai importante reglementări au intervenit în materia dreptului constituţional, a dreptului
civil, a dreptului comercial, a dreptului penal şi a dreptului procesual.
Normele de drept constituţional sunt cuprinse în Regulamentele organice, care au dat
celor două ţări române aceeaşi organizare politică. Dispoziţiile privitoare la
organizarea statului din Regulamentele organice au introdus primele principii de drept
constituţional din istoria legislaţiei noastre.
Dintre acestea menţionăm:
- distincţia dintre noţiunea de “stat” şi persoana domnului;
- principiul separaţiei puterilor în stat, separarea veniturilor statului de cele ale
domnului;
- sistemul contabilităţii publice;
- distincţia dintrre dreptul public şi dreptul privat.
Regulamentele organice au consacrat un statut juridic unitar pentru românii din Ţara
Românească şi din Moldova. Aceştia puteau circula liberi dintr-o ţară în alta şi puteau
dobândi bunuri de orice fel în oricare dintre cele două ţări. Din aceste aspecte, rezultă
că românii erau socotiţi cetăţeni ai aceluiaşi stat.
În domeniul dreptului civil s-au aplicat în continuare Codul Calimah şi Legiuirea
Caragea. Regulamentele organice prevedeau că toate procesele civile vor fi judecate după
cele două coduri. Reglementările de drept civil erau aproape identice în cele două ţări
române, întrucât codurile menţionate erau în multe privinţe asemănătoare. De asemenea,
şi Regulamentele organice cuprindeau dispoziţii de drept civil, care erau identice. Astfel,
Regulamentele organice au consacrat drepturile sfinte ale proprietarilor, precizare de
natură să sublinieze încă odată caracterul sacru şi absolut al dreptului de proprietate.
Totodată, s-a generalizat rolul actelor scrise în relaţiile civile prin obligativitatea
înregistrării contractelor de ipotecă şi a celor de dotă, precum şi a actelor de stare civilă.
S-a subliniat caracterul răspunderii civile personale, fiind abrogate formele de răspundere
colectivă. De asemenea, a fost desfiinţat dreptul de protimis, el urmând a fi aplicat doar la
proprietăţile devălmaşe ale ţăranilor.
Dezvoltarea comerţului a impus crearea unei noi ramuri de drept, şi anume dreptul
comercial. Răspunzând acestor cerinţe, în Moldova, Iacovache Veisa în 1833 şi Emanoil
Drăghici în 1841 au tradus Codul comercial francez. În 1840, în Ţara Românească, tot pe
baza Codului comercial francez, Simion Marcovici a întocmit un Cod comercial cu anexele
sale, intitulat Condica de comerciu. Acest cod s-a aplicat în practica instanţelor de judecată
din Ţara Românească şi din Moldova.
Codul în cauză cuprindeau trei cărţi, care reglementează:
- Cartea I – Actele de comerţ în general;
- Cartea a II-a – Falimentul şi procedura falimentului;
- Cartea a III-a – Negoţul fluvial şi maritim, precum şi regimul vaselor maritime.
În relaţiile comerciale s-au aplicat în paralel cu acest cod şi dispoziţii din Codul
Calimah şi din Legiuirea Caragea cu privire la concursul creditorilor, precum şi cele
din Regulamentele organice cu privire la organizarea comerţului.
În domeniul dreptului penal se remarcă apariţia în Moldova a unui Cod penal şi de
procedură penală sub denumirea de Criminaliceasca condică. Prima parte a acestui
cod a apărut în 1820 şi cuprindea un Cod de procedură penală, iar partea a doua în
1826 şi cuprindea un Cod penal.
Conform concepţie legiuitorului de atunci, toate infracţiunile sunt considerate crime,
iar acestea erau împărţite în două mari grupe:
- crime împotriva ordinii obşteşti – răzvrătirea împotriva autorităţilor, etc.;
- crime împotriva persoanei şi a avutului personal – uciderea, pruncuciderea, rănirea,
violul, plastografia, furtul, tăinuirea, tulburarea stăpânirii moşiei sau a casei.
Pentru unele infracţiuni s-a prevăzut prescripţia. Spre exemplu, termenul de
prescripţie pentru furt era de 30 de ani, pentru adulter de trei luni.
În 1851 a apărut în Ţara Românească Condica criminalicească, identică în denumire
şi conţinut cu cea din Moldova.
Organizarea armatei naţionale a impus adoptarea de codici militare prin care să fie
sancţionate abaterile disciplinare şi infracţiunile comise de către militari. Astfel, în
1832 s-au adoptat primele Coduri militare: Aşezământul ostăşesc pentru straja
pământească a Valahiei în Ţara Românească şi Condica militară în Moldova. Dintre
infracţiunile cuprinse în aceste coduri menţionăm nesupunerea, care avea drept
corespondent în dreptul modern insubordonarea, fuga de sine şi depărtarea de slujbă,
care avea drept corespondent în dreptul modern dezertarea, întrebuinţarea soldaţilor
în interes particular, nepăzirea şi sustragerea muniţiilor şi lucrărilor de război. Infracţiunile
erau judecate de instanţe specializate – judecata cea mare. Erau pedepsite cu destituirea,
munca silnică sau bătaia. Abaterile disciplinare, conform acestor coduri, puteau fi simple
sau grave; erau judecate de un Consiliu militar format din trei ofiţeri; erau pedepsite
cu arest.
În domeniul dreptului procesual a continuat îmbunătăţirea desfăşurării proceselor şi a
organizării judecătoreşti. Menţionăm dispoziţiile cu privire la separarea instanţelor
judecătoreşti de cele administrative, specializarea instanţelor, organizarea procedurii
scrise, organizarea avocaturii, procedura apelului şi a revizuirii hotărârilor judecătoreşti,
delimitarea competenţei instanţelor civile de cea a instanţelor bisericeşti, supravegherea
acţiunii penale de către procuror, garantarea inviolabilităţii persoanei prin introducerea
mandatului de a arestare şi a obligaţiei de a se proceda la cercetarea celui arestat în 24 de
ore de la aducere, reglementarea regimului probelor scrise, al actelor de notariat şi al
celor de stare civilă, inamovibilitatea judecătorilor şi egalitatea tuturor în faţa legilor.
Prin Regulamentele organice s-a introdus, pentru prima dată în legislaţia românească,
principiul autorităţii lucrului judecat, dar acest principiu se aplica doar hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către Divanul domnesc şi confirmate de către domn.
Deoarece aceste hotărâri erau definitive, nu puteau fi modificate nici de către domnul
care le-a confirmat, nici de către domnii următori.

Capitolul VIII. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti în perioada

1848-1858

Revoluţia de la 1848 a prezentat, la români, o serie de particularităţi, determinate de

specificul destrămării feudalismului şi a afirmării relaţiilor de tip capitalist în toate
cele trei ţări române.
Revoluţia de la 1848 a avut un caracter unitar, dovedind forţa conştiinţei naţionale a
tuturor românilor, idealurile lor comune, hotărârea de a lupta pentru libertate şi
unitate naţională.
Caracterul unitar al revoluţiei în ţările româneşti rezulta din programul revoluţiei,
expus în mai multe documente: Petiţia proclamaţie, Dorinţele partidei naţionale,
Petiţia naţională adoptată de Marea Adunare de la Blaj şi Proclamaţia de la Islaz.
Din aceste documente rezultă principalele obiective pe care revoluţia le-a urmărit:
realizarea unui stat unitar şi independent, modernizarea vieţii politice şi economice,
crearea unei pieţe interne unice care să permită realizarea unei producţii de mărfuri
dezvoltate, desfiinţarea graniţelor dintre teritoriile locuite de români, unirea celor trei
ţări româneşti într-un singur stat, unirea şi neamestecul în treburile interne,
respectarea drepturilor românilor de a-şi organiza singuri ţara conform cerinţelor şi
nevoilor lor, egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor, desfiinţarea clăcii,
împroprietărirea ţăranilor fără vreo despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, desfiinţarea
corvezilor, contribuţia fiscală generală, desfiinţarea rangurilor feudale, egalitatea
politică a tuturor cetăţenilor şi naţionalităţilor, garantarea drepturilor şi libertăţilor,
înfăptuirea unor reforme democratice cu privire la organizarea administraţiei, justiţiei
şi a armatei, introducerea şi respectarea monarhiei constituţionale, separaţia puterilor
în stat, egalitatea tuturor în faţa legilor.
După înfrângerea revoluţiei paşoptiste, ţările române au fost supuse unui regim de
ocupaţie militară turco-ţaristă. Această ocupaţie a luat sfârşit după doi ani şi jumătate, dar
pentru scurt timp, pentru că în perioada războiului Crimei ţările române au fost ocupate
pe rând de Rusia şi Austria. În aprilie 1849, prin Convenţia de la Balta-Liman, încheiată
între Rusia şi Turcia, s-a impus Ţării Româneşti şi Moldovei un sistem politic cu
elemente tipic feudale. Însă prin felul în care au fost formulate, mai ales prin felul în care
au fost interpretate, prevederile acestei convenţii ofereau posibilitatea unor transformări
în favoarea ţărilor române. Astfel, convenţia în cauză prevedea reintroducerea
Regulamentelor Organice, dar cu o serie de schimbări, lăsându-se posibilitatea
modificării lor în viitor. Formal, Regulamentele organice constituiau legea fundamentală
a celor două ţări româneşti, dar, în fapt, nu s-a revenit la regimul regulamentar anterior.
Astfel, a fost modificat vechiul sistem privitor la instituţia domniei, care nu mai era nici
viageră, nici electivă. Domnii erau numiţi de către puterea suzerană şi de către puterea
protectoare pe o perioadă de şapte ani, dintre boierii credincioşi lor.
În perioada 1850-1856 au funcţionat Divanurile obşteşti. Acestea erau compuse din
reprezentanţi ai boierilor şi ai clerului şi aveau în competenţă adoptarea legilor,
adoptarea bugetului, controlul asupra conducerii administrative a statului şi a
oraşelor, controlul asupra finanţelor publice. Aceste competenţe au însemnat paşi în
direcţia limitării puterii domnului, precum şi în direcţia separării puterilor în stat.
Armata a fost desfiinţată, deoarece s-a alăturat revoluţiei.
În privinţa administraţiei s-a introdus o nouă terminologie. Vechile dregătorii au fost
numite departamente sau ministere cu competenţe bine precizate. Spre exemplu,
ministerul de interne se ocupa de asigurarea ordinei publice, de agricultură, sănătate şi
lucrări publice. Organizarea administrativ teritorială s-a menţinut, conducătorii
judeţelor şi ţinuturilor fiind denumiţi ocârmuitori, respectiv pârcălabi.
Prevederile Covenţiei de la Balta-Liman au fost completate de altele, înfăptuie fie pe
baza unor acte internaţionale, fie pe baza unor hotărâri interne. Astfel, prin Tratatul de
pace de la Paris din 1856, protectoratul rusesc asupra Moldovei şi Ţării Româneşti a
fost înlăturat, Principatele române rămânând doar sub suzeranitatea turcească. Prin
acelaşi tratat, partea de sud a Basarabiei, respectiv cele trei judeţe de pe marginea
Dunării – Cahul, Ismail şi Bolgrad – au fost restituite Moldovei. Conform aceluiaşi
tratat, Regulamentele organice urmau a fi desfiinţate şi înlocuite cu o legiuire
alcătuită de marile puteri, ţinându-se seama şi de dorinţele românilor.
Pentru exprimarea acestor dorinţe au fost convocate Adunările ad-hoc, care au
funcţionat în perioada septembrie-decembrie 1857. Adunările ad-hoc, exprimând
voinţa românilor, au adoptat hotărâri fundamentale cu privire la viaţa de stat a ţărilor
române, decisive pentru viitorul lor politic. Aceste hotărâri prevedeau recunoaşterea
autonomiei şi neutralităţii Principatelor, unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei într-un
singur stat sub numele de România, aducerea unui principe dintr-o familie domnitoare
străină, formarea unui guvern reprezentativ şi constituţional. Aceste hotărâri,
împreună cu un raport al Comisiei europene, au fost trimise reprezentanţilor Puterilor
garante, care s-au întrunit la Paris în mai 1858.
Conferinţa de la Paris, ce şi-a desfăşurat lucrările în perioada mai-august 1858 a stabilit
printr-o convenţie statutul internaţional şi viitoarea organizare internă a Principatelor.
Reflectând divergenţele dintre cele şapte puteri, Convenţia de la Paris a fost plină de
ezitări şi de contradicţii, pe care însă oamenii politici români, animaţi de un profund
patriotism, au ştiut să le depăşească în favoarea unirii.
Convenţia de la Paris prevedea: cele două ţări româneşti urmau a purta denumirea de
Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, dar cu o organizare separată, cu domni
diferiţi, cu adunări legiuitoare şi capitale diferite. De asemenea, prevedea crearea Comisiei
Centrale de la Focşani, care să elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de Casaţie unică,
conducerea unitară a armatei de către un comandant ales prin rotaţie din cele două ţări.
 Totodată se recomanda punerea pe baze noi prin modificarea legislaţiei, a relaţiilor dintre
boieri şi ţărani. Convenţia avea anexată şi legea electorală, care introducea un sistem cenzitar,
prin care moşierimea era în mod vădit favorizată.
Convenţia de la Paris, fără a răspunde în totalitate aspiraţiilor de atunci ale românilor,
a fost prima recunoaştere internaţională a dreptului românilor de a trăi uniţi într-un
stat unitar.
Întrebări şi teste

 Ce este obştea sătească şi care erau organele de conducere din cadrul acesteia?
 Ce caracter aveau normele de conduită din cadrul obşeti săteşti şi la ca se
refereau acestea?
 Ce sunt ţările şi cum s-au format?
 Definiţi Legea ţării şi arătaţi sfera de cuprindere a acesteia.
 Arătaţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie, Sfatul domnesc şi dregătorii.
 Arătaţi organizarea fiscală potrivit Legii ţării.
 Prezentaţi organizarea administrativ-teritorială a ţărilor române în
conformitate cu dispoziţiile Legii ţării.
 Expuneţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la proprietate.
 Enunţaţi categoriile sociale stabilite prin statutul juridic al persoanelor în
conformitate cu Legea ţării.
 Trataţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la succesiuni.
 Expuneţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la răspunderea colectivă.
 Arătaţi reglementarea contractului de vânzare-cumpărare potrivit dispoziţiilor
Legii ţării.
 Trataţi dispoziţiile Legii ţării în domeniul dreptului penal.
 Prezentaţi procedura de judecată şi probele potrivit dispoziţiilor Legii ţării.
 Relataţi apariţia şi conţinutul pravilelor bisericeşti.
 Care din următoarele pravile au fost scrise în limba slavonă:
a) Pravila de la Mănăstirea Neamţului (1474);
b) Pravila de la Bisericani (1512);
c) Pravila Sfinţilor Apostoli (1560-1580);
d) Pravila de la Putna (1581);
 e) Pravila Sfinţilor după învăţătura marelui Vasile (începutul secolului al
XVII-lea)?
 Trataţi apariţia şi conţinutul pravilelor laice Cartea românească de învăţătură
şi Îndreptarea legii.
 Arătaţi reformele lui Constantin Mavrocordat.
 Care din următorii au fost autorii Codului Calimah scris în limba română:
a) Cristian Flechtenmacher;
b) Andronache Donici;
c) Damaschin Bojinca;
d) Anania Cuzanos;
e) Petrache Asachi?
 Enumeraţi dispoziţiile din Pravilnicesca Condică, Codul Calimah şi Legiuirea
Caragea cu privire la proprietate, persoane, familie, rudenie, dreptul penal şi procedura de
judecată.
 Arătaţi care sunt noile coduri elaborate în perioada 1821-1848.
 Ce hotărâri au adoptat Adunările ad-hoc care au funcţionat în perioada
septembrie-decembrie 1857?

TITLUL III
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC MODERN
 Capitolul I. Reformele şi opera legislativă înfăptuite
de Alexandru Ioan Cuza

Secţiunea I. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor, realizată prin dubla alegerea a lui Alexandru Ioan Cuza a fost
urmată de realizarea unui program de reforme democratice. Pentru înfăptuirea acestora,
Alexandru Ioan Cuza şi colaboratoriii săi, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, au procedat
mai întâi la organizarea statului într-o formă care să asigure o autentică unitate politică a
naţiunii şi cadrul iniţierii reformelor democratice.
Astfel, trecând peste dispoziţiile Convenţiei de la Paris, care prevedea organe
administrative, Adunări elective şi guverne separate, Alexandru Ioan Cuza a realizat
unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În acest scop, în fiecare guvern a
numit persoane originare din ambele state, ministerele de la Iaşi au fost transformate
în directorate ale ministerelor de la Bucureşti, în Adunările elective ale fiecărui
Principat au fost aleşi deputaţi din ambele Principate, a organizat pregătirea şi
comanda unică a armatei, a creat o reţea comună de poştă, telegraf, sanitară şi de
transport, a dispus să se practice corespondenţa directă între organele centrale ale
administraţiei şi nu prin intermediul ministerelor de externe.
În acelaşi timp, biserica a fost reorganizată, au fost înlăturaţi egumenii greci şi s-a
trecut la secularizarea averilor mănăstireşti.
Pe plan extern, au fost unificate reprezentanţele diplomatice, iar celelalte ţări
trimiteau reprezentanţe diplomatice unice. Toate aceste măsuri au fost aprobate la
Conferinţa de la Constantinopol din septembrie 1861, dar cu valabilitate doar în
timpul domniei lui Cuza. Ca urmare, Alexandru Ioan Cuza a proclamat constituirea
României şi a unificat guvernele în decembrie 1861 şi Adunările elective în ianuarie 1862.
Pentru asigurarea autonomiei judecătoreşti, România a respins regimul capitulaţiilor.
Totodată, statul român a luat măsura interzicerii activităţii judiciare a consulatelor străine
şi a trecut la punerea în executare a sentinţelor date de către instanţele româneşti în
cauzele în care erau implicaţi şi străini.
În virtutea suveranităţii manifestate, statul român a început a încheia convenţii cu alte
state, fără a recurge la serviciile Ministerului de Externe turcesc. Încheierea şi
recunoaşterea unor asemenea convenţii a însemnat implicita recunoaştere din partea
altor state a suveranităţii tânărului stat român.
Cuza şi Kogălniceanu, constatând că Adunarea electivă, formată în majoritate din
moşieri, respinge toate proiectele de reformă şi schimbă guvernele la două-trei luni,
opunând votul de blam, au făcut pregătirile necesare pentru introducerea unui regim
de putere personală. Prilejul s-a ivit la 2 mai 1864, când Adunarea electivă a refuzat
să voteze proiectul de lege electorală. Atunci Kogălniceanu a prezentat Decretul
pentru dizolvarea Adunării elective, după care a fost adresată o proclamaţie către
popor, ocazie cu care a fost prezentat textul proiectului Statutului dezvoltător al
Convenţiei de la Paris şi al noii legi electorale, care trebuiau aprobate prin plebiscit.
Plebiscitul, care a avut loc între 10 şi 14 mai 1864, a confirmat pe deplin adeziunea
poporului la actele prezentate.
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris a fost considerat noua constituţie a ţării.
Conform acestuia, domnul cumula atribuţii legislative şi executive, putând emite
decrete fără consultarea Parlamentului ori de câte ori situaţia impunea măsuri
deosebite. Parlamentul devine bicameral; era format din Adunarea electivă (Adunarea
deputaţilor) şi Corpul Ponderator (Senatul). Puterea publică este încredinţată
domnului, senatului şi Adunării Deputaţilor. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului,
care pregătea proiectele de legi cu sprijinul Consiliului de Stat, organism nou creat,
format doar din jurişti.
Prin noua lege electorală s-a lărgit considerabil dreptul de vot, prin înlăturarea
privilegiilor comerciale ale moşierilor, permiţând accesul larg al burgheziei. Legea
electorală prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau alegători primari cei
care plăteau un anumit impozit. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct.
Puteau fi alegători direcţi cei care aveau un venit anual de minim 100 de galbeni, preoţii,
conducătorii unor instituţii şi cei cu studii superioare. Alegătorii din ambele categorii
trebuiau să aibă cel puţin 25 de ani.
Puteau fi aleşi în Adunarea electivă cetăţeni români care aveau cel puţin 30 de ani şi
un venit minim anual de 200 de galbeni.
Corpul Ponderator era compus din mitropolitul ţării, episcopii eparhiilor, preşedintele
Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate şi 64 de membri numiţi de către
domn.
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea mecanismul adoptării legilor
de către cele două camere şi sancţionarea acestora de către domn, precum şi
modalităţile de punere în aplicare a legilor. Acest Statut, considerat noua lege
fundamentală a statului, înlătura Convenţia de la Paris, oprind astfel drumul
instaurării unui regim de tutelă al marilor puteri, consolidând autonomia, deschizând
noi perspective luptei pentru independenţa absolută, precum şi drumul înfăptuirii
reformelor democratice.
Dintre reformele realizate în timpul domniei lui Cuza, cea mai importantă a fost
reforma agrară, înfăptuită prin legea promulgată la 14 august 1864. Conform acestei
legi, “sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii lor
în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa de pământ asupra căreia se
recunoaşte dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe
care aceştia le stăpâneau. Totodată, legea în cauză a desfiinţat regimul clăcăşiei în
schimbul unei despăgubiri, pe care ţăranii urmau a o plăti prin sume repartizate anual,
vreme de 15 ani. Prin înfăptuirea reformei agrare, două treimi din pământurile moşierilor
au trecut în proprietatea ţăranilor, dându-se astfel o puternică lovitură poziţiei economice
a boierimii. Totodată, s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste, creându-se
condiţii pentru accelerarea progresului societăţii româneşti.
Deosebit de importante au fost şi celelalte acte normative cu caracter reformator adoptate în
perioada de referinţă. Dintre acestea amintim: Legea pentru consiliile judeţene şi Legea
comunală din 1864, prin care s-a reglementat modul de constituire, organizare şi funcţionare
a comunelor şi judeţelor. De asemenea, menţionăm Legea privind organizarea armatei, care
sublinia teza înarmării, la nevoie, a întregului popor, precum şi Legea cu privire la
organizarea judecătorească, în care erau arătate instanţele judecătoreşti: judecătoriile de plasă,
tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Deosebit de importante pentru dezvoltarea societăţii au fost şi legile cu privire la instrucţiunea
publică, cu privire la pensii, cu privire la contabilitate, precum şi Legea de înfiinţare a Casei
de Depuneri şi Consemnaţiuni.
Secţiunea a II-a. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza
De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de procedură
civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia
lui Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic
necesar dezvoltării legislaţiei româneşti. Prin adoptarea acestor coduri, România a
intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. Opera legislativă a lui Alexandru
Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria şi practica juridică, a stimulat dezvoltarea
învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice
româneşti în ţară şi peste hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Cuza.
Comisia, ale cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile
româneşti anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un
imens prestigiu şi care servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul
Codului civil italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa
acelor vremuri de o deosebită apreciere, legislaţia civilă a Belgiei şi doctrina juridică a
vremii. Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie
1865. În momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea
lui Cuza s-a republicat sub titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca
principală sursă de inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi dispoziţiile acestuia nu
au fost preluate în mod mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realităţile româneşti.
Codul civil elaborat în vremea lui Cuza a preluat în mod selectiv şi dispoziţii din alte
coduri străine şi a avut permanent în vedere dispoziţiile din legiuirile româneşti
anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin a fost dreptul roman adaptat la
condiţiile feudalismului.
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în general, precum
şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile
finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar
ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea
acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din
Codul penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal, profund
individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din mediul în
care îşi desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul ca pe un om
raţional, conştient de urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru
care trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat
caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariţia noilor concepţii cu privire la
faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul pedepselor, au început a fi luaţi în
considerare şi factorii sociali care determină comportamentul uman, ceea ce a dus la o
serie de modificări ale codului în cauză, cu accent pe necesitatea reeducării
infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
- Cartea I – Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
- Cartea a II-a – Norme cu privire la crime şi delicte;
- Cartea a III-a – Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
- crime – erau sancţionate cu pedepse criminale;
- delicte – erau sancţionate cu pedepse corecţionale;
- contravenţii – erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în vedere
gradul lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi
trădarea. Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra Constituţiei:
faptele contra sistemului parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând
parte din categoria infracţiunilor mai grave infracţiunile contra intereselor publice,
care priveau exercitarea funcţiilor administrative de către funcţionari: abuzul de
putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt îndreptate împotriva funcţionarilor publici:
ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor. Cele mai multe dintre infracţiunile
cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii
corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil.
Plecând de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă
sunt cele care dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au
acordat o atenţie deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din
Codul de procedură civilă francez, Codul de procedură civilă belgian, precum şi din
legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I – Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a – Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a – Curţile de apel;
- Cartea a IV-a – Arbitri;
- Cartea a V-a – Executarea silită;
- Cartea a VI-a – Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a – Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în procesul
civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul
judiciar şi prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se
proceda la o nouă judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva hotărârilor date
în lipsă, contestaţia şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine
interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti
anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a
vremii.
Codul în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze. Prima fază, cea
premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii.
Codul de procedură penală era structurat în două cărţi, corespunzătoare celor două
faze ale procesului. Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie
judiciară, care aveau ca sarcină descoperirea infracţiunilor, de către procurori, care
aveau ca sarcină urmărirea infractorilor şi de către judecătorii de instrucţie, ce aveau
ca sarcină anchetarea infractorilor, numită instrucţie.
Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene,
curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei personalului
calificat, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate
subprefecţilor ce administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele,
iar în competenţa curţilor cu juri intrau crimele.
Curţile cu juri erau formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu compus
din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:
- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită vinovată,
se proceda la a doua întrebare.
- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul răspundea
afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege
corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea juriului în
ceea ce priveşte circumstanţele atenuante.

Capitolul II. Statul şi dreptul modern în perioada 1866-1918

Secţiunea I. Organizarea de stat

În perioada 1866-1918 forma de guvernământ a fost cea a monarhiei constituţionale.
În cadrul acesteia, locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn, devenit apoi
rege, Guvern şi Parlament.
Prin Constituţia din 1866 se consacra principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel,
domnul nu mai putea cumula puterea executivă şi legislativă. Atribuţiile prevăzute de
Constituţie confereau domnului o mare autoritate în stat.
Domnul:
- avea iniţiativă legislativă;
- sancţiona legile;
- încheia convenţii cu alte state;
- numea şi revoca pe miniştri;
- avea dreptul de amnistie;
- era şeful armatei;
- conferea gradele militare;
- conferea decoraţii.
După proclamarea independenţei de stat a României şi după proclamarea regatului, în
1881, şi modificarea în acest sens a Consdtituţiei din 1884, puterile regelui, în calitate
de şef al statului, au sporit şi mai mult.
Guvernul era propus de către rege şi avea o poziţie preponderentă în raport cu
Parlamentul, datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament şi guvern.
Astfel, regele putea dizolva parlamentul, iar apoi numea un nou guvern care organiza
noi alegeri.
Conform Constituţiei din 1866, Parlamentul era format din Senat şi Adunarea
deputaţilor.
Puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul.

Secţiunea a II-a. Evoluţia dreptului

1. Dreptul constituţional şi dreptul administrativ
În perioada 1866-1918, principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866
şi codurile adoptate în epoca lui Alexandru Ioan Cuza, care au constituit temelia
sistemului de drept modern. Alături de aceste izvoare s-au adoptat o serie de alte acte
normative, ca expresie a dinamicii relaţiilor sociale.
Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 s-a aplicat cu unele modificări până în anul 1923.
A fost prima Constituţie a României. Consacrând făurirea statului naţional român,
proclamând monarhia constituţională pe temeiul principiului separaţiei puterilor în
stat, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, prin conţinutul şi forma sa, ea poate
fi considerată o constituţie democratică, modernă.

Astfel, în titlul referitor la puterile statului, se prevede că puterea legislativă se

exercită de către domn şi Reprezentanţa naţională, pe când puterea executivă era încredinţată
domnului, care o exercita prin organele administrative. Puterea judecătorească revenea
instanţelor judecătoreşti.
Se preciza că activitatea legislativă se exercita numai prin acordul dintre domn şi
Reprezentanţa naţională, formată din Adunarea deputaţilor şi din Senat.

Se bucurau de iniţiativă legislativă fiecare dintre cei trei factori: domnul, Adunarea
deputaţilor şi Senatul. Legea, după ce era discutată şi votată de majoritatea membrilor
celor două adunări, era propusă sancţiunii domnului.

Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor parlamentului erau cuprinse în

Constituţie şi în Legea electorală. Aceste dispoziţii prevedeau împărţirea alegătorilor
în patru colegii, după venit. În anul 1884, cele patru colegii au fost reduse la trei. În
timpul primului război mondial a fost modificată Constituţia prin introducerea votului
obştesc, direct, egal şi secret.

Potrivit Constituţiei, activitatea executivă era exercitată de către domn prin

intermediul Guvernului. Guvernul era format dintr-un număr de miniştri aflaţi sub
preşedinţia primului ministru. Miniştrii erau numiţi şi puteau fi revocaţi de către
domn şi dădeau seama în faţa domnului pentru activitatea lor. Miniştrii răspundeau şi
pentru actele care emanau de la domn şi pe care ei le contrasemnau. Domnul, ca şi
fiecare dintre cele două adunări, avea dreptul de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite
în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecaţi.

Parlamentul controla activitatea Guvernului, precum şi a fiecărui ministru în parte.

Adunarea deputaţilor şi Senatul aveau dreptul la anchetă, oricare parlamentar putea să îi
interpeleze pe miniştri, care aveau obligaţia să răspundă întrebărilor puse.

În anul 1917 a fost necesară modificarea Constituţiei, pentru a face posibilă reforma agrară
promisă pe frontul din Moldova, întrucât cazurile de expropriere erau limitate la “utilitatea
publică legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Or, în sfera
noţiunii de “utilitate publică” intrau numai lucrările de comunicaţii şi salubritate
publică, precum şi lucrările de apărare a ţării (art. 19).

Pentru a se da o bază juridică exproprierii, aceste dispoziţii au fost modificate prin introducerea
noţiunii de “utilitate naţională”. Legiuitorul avea în vedere faptul că reforma agrară va soluţiona o
gravă problemă socială, ceea ce reprezenta un caz de utilitate naţională.

Cu privire la organizarea administrativ-teritorială, Constituţia din 1866 prevedea că teritoriul

României era împărţit în judeţe, judeţele în plăşi, iar plăşile în oraşe şi comune.
În cadrul judeţelor, puterea executivă era deţinută de către prefect, numit prin decret
regal, la propunerea Ministerului de Interne.
În fiecare judeţ funcţiona câte un Consiliu judeţean, care avea dreptul, în calitate de
organ deliberativ, de a se pronunţa asupra problemelor de interes local.

Oraşele şi comunele erau conduse de către primari şi de către consilii orăşeneşti,

respectiv comunale, în calitate de organ deliberativ.

2. Dreptul civil

În perioada 1866-1918, reglementările de drept civil au avut la bază Codul civil

român, adoptat în vremea lui Cuza.

Dezvoltarea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor a necesitat noi reglementări în

domenii precum proprietatea, condiţia juridică a persoanei şi contractele.

În materia proprietăţii, statul a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea

întreprinderilor industriale. Dintre legile speciale, adoptate în acest sens, le amintim pe
cele din anii 1887 şi 1912 cu privire la încurajarea industriei naţionale.

De asemenea, în vederea apărării mărcilor de fabricaţie şi comerţ s-a adoptat Legea

din anul 1879, iar pentru apărarea proprietăţii intelectuale, în anul 1906, a fost
adoptată Legea asupra brevetelor de invenţie.

Noi reglementări au fost elaborate şi cu privire la proprietatea minieră. Astfel, prin

Legea din 1895 s-a admis separarea proprietăţii solului de cea a subsolului, statul
devenind proprietarul substanţelor miniere.

În anul 1887 a fost adoptat noul Cod comercial, care cuprindea patru cărţi:

- Cartea I – Despre comerţ în general;

- Cartea a II-a – Despre comerţul maritim şi despre navigaţii;

- Cartea a III-a – Despre faliment;

- Cartea a IV-a – Despre acţiunile comerciale şi durata lor.

Acest cod, având drept model cele mai înaintate legislaţii în materie din Europa (Germania,
Belgia, Italia), acorda o mare libertate înfiinţării de asociaţii cu scop lucrativ.
În anul 1902 s-a dat o lege prin care se recunoştea dreptul muncitorilor de a organiza
sindicate, dar numai împreună cu patronii, dar la conducerea acestor sindicate urmau a fi
numiţi şi reprezentanţi ai statului, care aveau drept de control.

Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului şi a asigurărilor sociale, dată în anul

1912, a reglementat o nouă formă de răspundere pentru accidentele de muncă. De
data aceasta, culpa patronului era prezumată, nemaitrebuind a fi dovedită, conform
sistemului promovat de Codul civil. Pentru a opera răspunderea patronului, muncitorul
trebuia să facă doar dovada accidentului şi a invalidităţii sale. Prin aceeaşi lege s-a dat
o reglementare unitară regimului pensiilor pentru bătrâneţe, pentru pierderea capacităţii de
muncă şi pentru boală.

În materia contractelor menţionăm noile modificări aduse contractului de arendare,

reglementat sumar de către dispoziţiile Codului civil, prin Legea referitoare la
învoielile agricole din anul 1866.
O serie de acte normative au fost adoptate în legătură cu regimul contractului de
muncă, îndeosebi cu privire la durata zilei de muncă, repausul duminical, conflictele
colective de muncă şi jurisdicţia muncii.
Astfel, pentru lucrătorii majori nu s-au stabilit limite ale zilei de muncă, astfel încât
aceasta se putea prelungi până la 16 ore. Repausul duminical a fost introdus în anul
1897 şi a fost fixat la o jumătate de zi.
Cu privire la conflictele colective de muncă, în anul 1909 s-a interzis muncitorilor şi
funcţionarilor statului să organizeze greve, iar în anul 1912 s-a dat patronului
posibilitatea să desfacă oricând contractul de muncă, dacă muncitorii
“primejduiau”situaţia fabricii. Conflictele de muncă dintre patroni şi muncitori erau
de competenţa unor comisii de împăcare. În ipoteza în care părţile nu se împăcau,
litigiul era judecat de către instanţele de judecată.

3. Dreptul penal

În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din
1865, la care s-au adăugat unele legi speciale.

Dintre acestea, menţionăm:

- Legea din 1906 prin care s-a interzis lucrătorilor din mine să participe la greve;

- Legea sindicatelor, asociaţiilor profesionale ale funcţionarilor statului, judeţelor,

comunelor şi stabilimentelor publice, dată în anul 1909, prin care încetarea lucrului
din cauza grevei a fost calificată infracţiune şi pedepsită cu privarea de libertate până
la doi ani;

- Legile cu privire la securitatea internă şi externă a statului, date în perioada

primului război mondial, prin care erau incriminate fapte precum spionajul, trădarea
de patrie şi nerespectarea obligaţiilor cu privire la păstrarea secretului de stat. Prin
intermediul aceloraşi legi au fost luate măsuri privind organizarea instanţelor militare
pe timp de război.

4. Dreptul procesual

În perioada de referinţă au continuat să se aplice codurile de procedură civilă şi

penală, adoptate în vremea lui Cuza. Dar au fost adoptate şi legi noi prin care s-au
introdus şi unele proceduri speciale.

Astfel, în domeniul procedurii civile, importante modificări au fost introduse în anul

1900, cu ocazia republicării Codului din 1865, prin care au fost aduse unele precizări
şi au fost redefinite noţiunile, principiile şi instituţiile procedurale.

În materia dreptului procesual penal s-a introdus o procedură specială prin Legea privitoare la
instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte, adoptată în anul
1913, cunoscută şi sub denumirea de Legea micului parchet. Potrivit dispoziţiilor acestei legi,
persoanele prinse în momentul comiterii unor infracţiuni de drept comun puteau fi arestate pe loc
şi aduse în faţa procurorului, care le interoga şi le trimitea în faţa judecătorilor de ocoale sau a
tribunalelor, chemate să pronunţe o hotărâre urgentă de judecare în aceeaşi zi. Sfera de aplicare a
acestei legi a fost extinsă în practică şi în domeniul relaţiilor dintre muncitori şi patroni, al
demonstraţiilor, manifestaţiilor de stradă sau grevelor.

Potrivit dispoziţiilor din Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1909,
instanţele de judecată erau:

- judecătoriile de ocoale;

- tribunalele de judeţ;

- curţile de apel;

- curţile de juraţi;

- Curtea de Casaţie.
5. Legislaţia învoielilor agricole

În legislaţia românească din perioada analizată, un loc aparte l-a ocupat Legea învoielilor
agricole din 1866.

Această lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii populaţiei, afecta profund condiţia
juridică a acesteia, precum şi starea ei materială. Legea reglementa contractele sau învoielile
dintre moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea unor suprafeţe de pământ.

Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru special ţinut de
către primăria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea autentic şi era
învestit cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului. Primarul îl punea în
executare fără vreo judecată, printr-un sistem care se abătea în mod vădit de la
dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

În anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în aceea că,
pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia de a munci pe moşia boierului,
autorităţile administrative locale pot recurge la constrângerea cu forţa armată.

După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor agricole mai
multe modificări.

Dintre acestea menţionăm:

desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii erau nevoiţi să lucreze
pentru moşieri o suprafaţă de teren egală cu cea arendată);

- dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol, hotărârea

autorităţilor administrative;

- stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi pentru muncile agricole;

- controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani de către

inspectori regionali;

- încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de ministerul Agriculturii şi

autentificate de către primar, asistat de către executorul comunal.

Întrebări şi teste
  Ce prevedea Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris?
 Care au fost reformele lui Alexandru Ioan Cuza?
 Expuneţi opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza.
 Ce atribuţii avea domnul conform Constituţiei din 1866?
 Ce prevedea Constituţia din 1866 cu privire la puterea legislativă şi puterea
executivă?
 Arătaţi structura Codului comercial din 1887.
 Ce prevedea Legea sindicatelor, asociaţiilor profesionale ale funcţionarilor
statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice, dată în anul 1909:
a) interzicea lucrătorilor din mine să participe la greve;
b) califica drept infracţiune, pedepsită cu privarea de libertate până la doi
ani, încetarea lucrului din cauza grevei;
c) interzicea participarea sindicatelor la activităţi politice?
 Care erau instanţele de judecată potrivit Legii pentru organizarea
judecătorească din anul 1909?
 Menţionaţi principalele modificări aduse Legii învoielilor agricole după marea
răscoală a ţăranilor din 1907.
TITLUL IV

ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN TRANSILVANIA ÎN PERIOADA

CUPRINSĂ

ÎNTRE SECOLUL AL X-LEA ŞI ANUL 1918

Capitolul I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada secolul X-1918

Secţiunea I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada voievodatului

(secolul X-1541)

Procesul formării statului transilvan a durat câteva secole.

În secolul al X-lea, când a început infiltrarea ungurilor în Transilvania, românii erau

deja organizaţi în voievodate. Documentele istorice menţionează voievodatele lui
Glad, Gelu şi Menumorut, precum şi rezistenţa acestora împotriva pătrunderii
ungurilor în Transilvania.

În secolele XI şi XII regii Ungarirei au procedat la colonizări intense în Transilvania.

Cu toate acestea, populaţia românească a continuat să fie majoritară şi să-şi apere
drepturile.

Până spre sfărşitul secolului al XII-lea, dominaţia maghiară se exercita numai asupra unei părţi
din nord-vestul Transilvaniei. Acest teritoriu se afla sub conducerea unui principe, care îşi avea
sediul la curtea regala maghiară. Celelalte zone ale Transilvaniei erau conduse de către juzi şi
voievozi români. Constatând că nu îşi pot subordona Transilvania prin forţă, ungurii au fost
nevoiţi să accepte unele forme de organizare tradiţionale ale românilor şi să colaboreze cu
nobilimea autohtonă. Aşa se face că statul feudal de sine stătător al Transilvaniei a îmbrăcat
forma unui voievodat prin preluarea formelor de organizare româneşti şi prin extinderea lor la
scara întregii Transilvanii.

Primul conducător al Transilvaniei este desemnat în anul 1176 prin termenul de

voievod Leustachius (Eustaţiu).

După constituire, statul transilvănean a avut instituţii politice şi juridice proprii,

distincte de cele ale Ungariei, aflându-se totuşi într-o stare de vasalitate faţă de regele
Ungariei.

Pe plan central, puterea politică era deţinută de către voievod, care exercita atribuţiuni
militare, administrative şi judiciare. Până la jumătatea secolului al XV-lea, atribuţiile
voievodului Transilvaniei au fost parţial îngrădite. Pe de o parte, prin încercarea
regelui Ungariei de a se amesteca în treburile interne ale Transilvaniei, iar pe de altă
parte datorită faptului că în Transilvania biserica catolică, care era sprijinită de
papalitate, se bucura de o largă autonomie. De asemenea, de o largă autonomie se
bucurau unităţile administrativ-teritoriale ale saşilor şi secuilor, iar întinse ţinuturi,
precum Ţara Amlaşului, Ţara Făgăraşului, Ciceiul şi Cetatea de Baltă erau feude
româneşti, stăpânite de către domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

Raportul de forţe dintre regele Ungariei şi voievodul Transilvaniei a evoluat constant în

favoarea voievodului Transilvaniei, care manifesta veleităţi de independenţă într-un stat cu
pretenţii de suveranitate, numit Regnum Transilvaniae. De reţinut că în limbajul medieval,
termenul de “regnum” desemnează un stat de sine stătător.
La nivel central, voievodul era ajutat de către un vicevoievod, care era numit de către
voievod.
Principalii dregători aflaţi pe lângă voievod erau judele voievodal, care exercita atribuţii
similare celor ale vornicului, şi notarul voievodal, similar logofătului.
Cele mai importante prerogative în materie legislativă reveneau Congregaţiei nobililor
(congregatium generalis nobilium). Această adunare reprezentativă era convocată periodic de
către voievodul Transilvaniei şi adopta hotărâri în diverse domenii.
Faptul că Transilvania era un stat de sine stătător era ilustrat şi de sistemul adoptării
legilor. Astfel, legile aplicabile în Transilvania erau adoptate de către Congregaţia
nobililor, iar decretele regelui Ungariei nu puteau fi aplicate în Transilvania dacă nu
erau în mod expres adoptate de către Congregaţia nobililor.
La lucrările Congregaţiei nobililor au participat şi nobilii români până în anul 1291, ocazie
cu care aceştia sunt menţionaţi pentru ultima dată în calitate de participanţi la
Congregaţia nobililor – universis nobilibus Saxonis, Siculis et Olachis (Adunarea
saşilor, secuilor şi valahilor din Transilvania).
Mai mult decât atât, în anul 1437 s-a format Unio trium nationum, adică alianţa
politică a celor trei naţiuni minoritare din Transilvania, îndreptată împotriva
românilor majoritari, care din acel moment au fost total excluşi din viaţa politică.
În ceea ce priveşte organizarea bisericii, încă înainte de venirea ungurilor, în
Transilvania biserica ortodoxă era organizată la nivelul întregului teritoriu. Cu toate
acestea, datorită opresiunii maghiare, în epoca voievodatului ea nu s-a putut constitui
într-un sistem ierarhic.
Armata din Transilvania era compusă din două corpuri distincte: armata voievodului, pe de o
parte, şi o armată locală organizată de către nobili, pe de altă parte.
În ce priveşte organizarea fiscală, în epoca voievodatului românii şi ungurii plăteau
un impozit numit lucrum camerae, iniţial în natură, iar mai târziu în bani.
(lucrum=beneficiu, câştig). Ţăranii români şi unguri plăteau un impozit numit
terragium, care apoi a fost extins şi asupra orăşenilor. În condiţii excepţionale, erau
plătit un impozit suplimentar, numit subsidia, care vine din latinescul “subsideo”,
care înseamnă a fi de rezervă. În plus, românii care erau şi păstori plăteau
quinquagesima ovium (o oaie şi un miel din 50).
Secuii erau scutiţi de plata impozitelor, întrucât îndeplineau obligaţii militare. Totuşi,
la încoronarea regelui, la prima sa căsătorie, precum şi la naşterea primului său copil,
erau obligaţi la darea boilor (un bou de fiecare familie).
Saşii aveau îndatorirea de a plăti o taxă anuală, la Sfântul Martin, de 500 de mărci de
argint, prin contribuţia tuturor gospodăriilor, numită şi darea Sfântului Martin.

În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială, în epoca voievodatului

Transilvania era împărţită în districte româneşti, comitate ungureşti, scaune secuieşti şi
scaune săseşti. Districtele româneşti s-au bucurat până în secolul al XIV-lea de o totală
autonomie. În Maramureş au existat opt districte autonome româneşti, care aveau un
voievod propriu, precum şi instanţa lor de judecată. În acelaşi timp, Ţara Făgăraşului a
fost organizată până la jumătatea secolului al XV-lea într-un district autonom cu instanţă
de judecată proprie. Numeroase districte româneşti au existat, de asemenea, şi în Banat,
Ţara Haţegului, în ţinutul Rodnei şi în zona Hunedoarei.

În regiunile în care printre români au pătruns şi ungurii, aceştia din urmă s-au organizat
în comitate, unităţi administrativ-teritoriale conduse de către comiţi, care erau ajutaţi
de vicecomiţi. Comiţii erau numiţi de către voievodul Transilvaniei. Fiecare comitat
era împărţit în mai multe plăşi, conduse de către pretori, aleşi din rândurile micii
nobilimi locale.

Scaunele secuieşti, în zona de sud-est, unde s-au aşezat secuii, s-au format
succesiv. În secolul al XV-lea erau şapte asemenea scaune cu capitala la Odorhei,
formând Obştea secuilor (Universitas Siculorum). Această obşte era condusă de
către un comite numit de regele Ungariei, dar voievodul Transilvaniei, în tendinţa
lui de centralizare a puterii, şi-a asumat şi calitatea de comite al secuilor. Fiecare
scaun era condus de către un căpitan de scaun, care exercita atribuţii
administrative, militare şi judecătoreşti. Acesta era ajutat în problemele juridice de
către un jude scăunal. Începând din anul 1426, comitele secuilor era reprezentat în
fiecare scaun de către un jude regal, cu atribuţiuni de control judiciar.

Scaunele săseşti s-au constituit în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în cadrul

unei unităţi administrativ-teritoriale autonome, numită Universitas Saxonum, adică
Obştea saşilor, cu capitala la Sibiu. În plus, mai existau încă două districte săseşti
care nu depindeau de acea obşte, şi anume districtul Banatului şi districtul
Bistriţei. Obştea saşilor se afla sub conducerea unui comite. Fiecare scaun era
condus de către un jude regal, ajutat de un vicejude, ambii aflaţi în dependenţă
faţă de organele centrale. Pe de altă parte, locuitorii scaunelor săseşti aveau
dreptul să-şi aleagă câte un jude scăunal, care să le reprezinte interesele.

Oraşele din Transilvania se bucurau de o autonomie pronunţată. Conducerea oraşului era

exercitată de către un jude, împreună cu un Consiliu municipal format din doisprezece
juraţi. Atribuţiile acestora erau fixate prin acte speciale de privilegii.
Satele româneşti erau conduse de către cnezi, care exercitau atribuţiuni judiciare,
strângeau impozitele şi chemau oamenii la oaste.

Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului

dependent de Turcia (1541-1683)
În perioada anilor 1541-1683, Transilvania a fost organizată ca principat, aflat în
dependenţă faţă de imperiul Otoman. Această organizare a fost urmarea cuceririi
Belgradului de către turci în anul 1521 şi a victoriei acestora de la Mohacs în anul
1526, când statul ungar şi-a încetat existenţa. În aceste condiţii, Transilvania a devenit
principat autonom aflat sub suzeranitatea Porţii.
Prin hotărârile Dietei din 1542 şi 1545, Transilvania s-a transformat în principat sub
conducerea unui principe vasal Turciei.
Pe plan central, în această perioadă, Transilvania era condusă de către un principe ales
de Dietă şi confirmat de sultan. Dar spre deosebire de domnii Ţării Româneşti şi ai
Moldovei, principii Transilvaniei nu erau obligaţi să se deplaseze la Istanbul pentru a
primi steagul de domnie. Steagul de domnie era trimis de către sultan prin intermediul
unui reprezentant al său în Transilvania.
În perioada de referinţă, autoritatea principelui tinde să se consolideze deoarece principii
Transilvaniei au promovat în mod constant un regim centralizator.
Pe de altă parte, magnaţii, baronii şi grofii, cunoscuţi şi sub denumirea generică de “nemeşi”,
îşi promovau interesele lor şi militau pentru un regim nobiliar. De altfel, Dietele din 1542 şi
din 1545 condiţionau alegerea principelui de respectarea tuturor privilegiilor nobilimii. De
aceea, se afirmă, pe drept cuvânt, că în această epocă regimul politic al Transilvaniei a oscilat
între sistemul absolutist şi cel nobiliar.
În calitate de şef al statului, principele exercita atribuţiuni militare, administrative şi
judecătoreşti, încheia tratate internaţionale şi dirija politica externă, declara starea de
pace şi de război. Principele Transilvaniei a participat în calitate de şef al unui stat
suveran la Pacea Westfalică de la 1648.
Dieta Transilvaniei era un organism care îşi desfăşura activitatea nivel central. La lucrările ei
aveau acces numai vârfurile dominante ale celor trei naţiuni privilegiate. Aceasta era formată
din 200-250 persoane şi desfăşura o activitate legislativă permanentă.
Nobilimea, în scopul controlării activităţii principelui, a creat Consiliul intim, care
desfăşura pe lângă principe o activitate cu caracter permanent. Acest consiliu, format din
10-12 membri, avea obligaţia de a-l sfătui pe principe, conform legilor, iar principele
trebuia să ţină seama de aceste sfaturi.
Organizarea armatei a rămas aceeaşi, în sensul că fiecare nobil trebuia să întreţină o armată
proprie şi să răspundă la chemarea principelui. Oraşele, saşii şi secuii aveau obligaţii
militare specifice. Ţăranii din regiunile de margine se bucurau de unele înlesniri, în
schimbul obligaţiei de a asigura paza hotarelor. În această epoca a crescut numărul
mercenarilor, care erau dependenţi de către principe.
În ceea ce priveşte biserica, odată cu trecerea Transilvaniei sub influenţa otomană,
autoritatea bisericii catolice a fost mult diminuată. În perioada pe care o analizăm, în
Transilvania erau patru religii recunoscute de către stat: catolică, reformată, calvină şi
luterană. Acestea erau numite religii recepte. Biserica ortodoxă a fosat considerată
schismatică. Totuşi, ea a profitat de slăbirea autorităţii papale şi s-a organizat ierarhic.
Au fost create mai multe episcopii: Vad, Geoagiu, Ineu şi Silvaş şi s-a format
Mitropolia de la Alba Iulia pentru toţi românii din Transilvania, dependentă la un
moment dat de mitropolia Ţării Româneşti. Mihai Viteazul, ca principe al
Transilvaniei, a fondat Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului,
Maramureşului şi Ţării Ungureşti.

În perioada menţionată, toate cele trei ţări româneşti se aflau în dependenţă faţă de
Turcia.

Între principii Transilvaniei şi domnii din Ţara Românească şi din Moldova au existat
relaţii de colaborare şi sprijin reciproc, care uneori au îmbrăcat forma unei adevărate
confederaţii.

Unirea celor trei ţări româneşti realizată de către Mihai Viteazul a fost o strălucită
expresie a voinţei tuturor românilor de a trăi în unitate şi independenţă.

Faptele lui Mihai Viteazul, simbolizând conştiinţa originii comune a poporului,

hotărârea sa nestrămutată de a trăi în unitate şi libertate, au devenit lumina
călăuzitoare a românilor în secolele de luptă care au urmat.

Secţiunea a III-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului

dependent de Austria (1683-1848)

În perioada 1683-1848, Transilvania a fost organizată ca principat dependent de Austria.

Aceasta a fost consecinţa înfrângerii Turciei din anul 1683 la asediul Vienei, împrejurări
în care Transilvania a fost ocupată de către trupele habsburgice şi declarată vasala
Austriei. Dependenţa Transilvaniei faţă de Imperiul Habsburgic a fost consfinţită prin
Diploma leopoldină din 1691, care a rămas în vigoare până la 1848.

Prin Diploma leopoldină, împăratul Austriei îşi asuma obligaţia de a respecta legile şi
instituţiile Transilvaniei. Această diplomă a fost recunoscută pe plan internaţional prin
Tratatul de la Carlowitz (1699).
Transilvania a fost organizată în forma principatului până în anul 1765, când a fost
declarată Mare principat, precizându-se că nu este supusă vreunui regat şi că se va
conduce după legile sale, având instituţii proprii. Dependenţa Transilvaniei faţă de
Austria a durat până în anul 1867, iar de la această dată şi până în anul 1918 a fost
încorporată Ungariei, care, la rândul său, făcea parte din Imperiul Austro-ungar.

Dieta convocată la Făgăraş în anul 1688 a acceptat dependenţa Transilvaniei faţă de

Austria, cu condiţia ca principele să fie ales potrivit vechilor reglementări.
Prin Diploma leopoldină, principele Transilvaniei a fost recunoscut ca vasal al
împăratului Leopold I. În ciuda acestor prevederi, în anul 1699 Mihai Apaffy al II-lea
fost constrâns să renunţe la drepturile sale, iar Dieta l-a recunoscut ca principe al
Transilvaniei pe împăratul Austriei. Pe această cale s-a realizat uniunea personală
dintre Austria şi Transilvania.
În anul 1722, Dieta a aprobat Pragmatica sancţiune, prin care au fost abrogate
vechile reglementări cu privire la alegerea principelui. S-a stabilit că titlul de principe
al Transilvaniei urma să fie dobândit conform regulilor care guvernau succesiunea la
tronul Austriei.
În anul 1765, Transilvania a fost proclamată Mare Principat, astfel că împăratul Austriei a
devenit şi mare principe al Transilvaniei, promovând o politică de centralizare a puterii.
În calitate de principe şi apoi de mare principe, împăratul exercita conducerea centrală, îi
numea pe înalţii funcţionari, încheia tratate internaţionale în numele Transilvaniei, numea
ambasadorii Transilvaniei şi exercita tutela asupra bisericii. Pentru exercitarea efectivă a
acestor atribuţii în cadrul Cancelariei aulice de la Viena s-a creat o Cameră aulică
transilvană, care funcţiona separat de aceea a Ungariei.
Pe de altă parte, în Transilvania exista şi un guvern local, numit Guberniu, în fruntea
căruia se afla guvernatorul ales de către Dietă şi confirmat de către împărat. Din
Guberniu mai făceau parte comandantul general al armatei, cancelarul, tezaurarul,
preşedintele staturilor şi un organ colectiv, numit Concilium duodecemvirale.
Activitatea Guberniului era supravegheată de Cancelaria aulică de la Viena.
Tot la nivel central funcţiona Comisariatul provincial, care avea atribuţiuni fiscale,
Revizoratul de cărţi penbtru cenzură, Direcţia de edile, Congresul medicinal şi Tabla
justiţiară, ca instanţă de apel.
În anul 1790, Dieta a legiferat din nou statutul autonom al Transilvaniei în care s-a precizat că, la
urcarea pe tron, marele principe trebuie să recunoască expres printr-un rescript imperial drepturile
Transilvaniei, aşa cum au fost ele formulate prin Diploma leopoldină.
În perioada de referinţă, Dieta Transilvaniei a continuat să funcţioneze, dar au fost perioade în
care lucrările acesteia nu au mai fost convocate decenii de-a rândul de către principe, întrucât,
pe de o parte, Dieta se opunea imixtiunii principelui în treburile Transilvaniei, iar, pe de altă
parte, Dieta refuza în mod sistematic să promoveze acele diplome imperiale care veneau în
sprijinul iobagilor şi naţiunii române.
Trebuie totuşi menţionate hotărârile Dietei din perioada 1790-1794, în care s-a subliniat că
Transilvania este un stat de sine stătător, distinct de Ungaria, şi că habsburgii nu au dreptul să
ia nici o măsură prin care să vizeze unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Organizarea fiscală a păstrat unele elemente ale sistemului anterior, dar a introdus şi
unele elemente noi.

Cele mai semnificative reforme în domeniu au fost realizate de către Iosif al II-lea, care:

- a trecut bunurile bisericii în administrarea statului;

- a încercat să îi supună pe nobili la plata impozitului;

- a făcut distincţie între obligaţiile faţă de nobili şi obligaţiile faţă de stat;

- a impus un impozit pe avere şi unul pe persoană, diferit de la o categorie socială la

alta.

În ceea ce priveşte organizarea armatei, în perioada pe care o analizăm, în

Transilvania se aflau:

- trupe imperiale, aflate sub comanda unui general austriac;

- trupe locale, conduse de către un comandant general.

În această epocă au fost create regimentele de graniţă, formate din români şi secui.
Armata românească de graniţă era formată din două regimente, cu reşedinţa la Orlat şi
la Năsăud. Teritoriile pe care se aflau aceste regimente constituiau districte militare de
graniţă, în care se aplica o legislaţie specială, nu numai pe plan militar, ci şi pe plan
civil, bucurându-se de o largă autonomie.

În ceea ce priveşte organizarea bisericii, habsburgii au folosit din plin propaganda

religioasă pentru a-şi consolida dominaţia în Transilvania.

La începutul acestei perioade s-a înfăptuit unirea unei părţi a bisericii ortodoxe cu
biserica catolică. Iniţiativa a aparţinut împăratului Leopold, întrucât prin reforma
religioasă marea majoritate a catolicilor din Transilvania au devenit reformaţi. În
acelaşi timp, în Austria predominau catolicii, încât împăratul Leopold îşi vedea slăbită
poziţia ideologică în Transilvania.
Românii din Transilvania, care constituiau majoritatea populaţiei, vedeau în
biserica ortodoxă, în tradiţiile lor religioase, puternice arme de apărare a
identităţii naţionale. De aceea, profitând de situaţia deosebit de grea în care se
aflau românii, inclusiv preoţii lor, împăratul le-a propus să treacă la catolicism
sub forma indirectă a “unirii” bisericii ortodoxe cu Roma. În vederea atingerii
acestui scop, s-a promis românilor că biserica unită va fi recunoscută de către
stat şi că preoţii uniţi se vor bucura de avantajele catolicilor. Faţă de aceste
promisiuni, o parte din clericii români, în frunte cu episcopii Teofil şi Atanasie
Anghel, au hotărât, după mai multe întruniri, în octombrie 1698, unirea cu
Roma.

Ca urmare, împăratul Leopold a emis, în anul 1701, o diplomă prin care li se

recunoştea românilor uniţi cu catolicii toate avantajele promise. Dar această diplomă
imperială a fost respinsă de către Dieta Transilvaniei, încât situaţia uniţilor nu s-a
schimbat cu nimic.

În ciuda atitudinii potrivnice a Dietei, de dispreţ, manifestată faţă de români, fruntaşii

bisericii unite, între care se remarcă figura de mare patriot a lui Ioan Inochentie Micu
Klein, au luptat fără preget pentru recunoaşterea drepturilor promise şi, în primul
rând, pentru recunoaşterea oficială a naţiunii române.

Este important de subliniat faptul că unirea bisericii ortodoxe cu Roma nu a fost

aceptată de marea majoritate a preoţilor şi credincioşilor români, motiv pentru care au
fost supuşi unei prigoane sistematice. Aşa se explică faptul că până la 1761 ortodocşii
nu au avut un episcop. Abia în acest an s-a admis alegerea unui episcop, dar nu
român, ci sârb – Sava Brancovici. Abia în anul 1809 a fost ales ca episcop al bisericii
ortodoxe din Transilvania românul Vasile Moga.

Secţiunea a IV-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada 1848-1867

După revoluţia de la 1848, Austria a introdus în Transilvania un regim politic

neoabsolutist, care s-a dovedit a fi neviabil, în condiţiile accentuării frământărilor
interne generate de asuprirea socială şi naţională. Pentru reorganizarea imperiului, într-o
formă care să îi asigure supravieţuirea, împăratul a convocat la Viena, la începutul anului
1860, Senatul imperial, în componenţa căruia intrau reprezentanţi ai tuturor
naţionalităţilor, inclusiv ai românilor. Pe baza propunerilor făcute de aceştia, împăratul
Austriei a dat la 20 octombrie 1860 Diploma imperială pentru reglementarea
raporturilor de drept public în Monarhie.
Acest act constituţional recunoştea tuturor naţiunilor din imperiu dreptul de a-şi
păstra individualitatea istorică şi politică, printr-o organizare administrativă proprie,
prin păstrarea legilor şi a aşezămintelor proprii.
Prin forma de organizare care s-a realizat, ca şi prin semnificaţia legilor adoptate,
perioada cuprinsă între anii 1861 şi 1867 a fost numită perioada liberalismului. În
această perioadă, prima Dietă cu majoritate românească – Dieta de la Sibiu – a fost
primul for politic în care s-au adoptat legi de egală îndreptăţire, pătrunse de spirit
democratic, în netă opoziţie cu hotărârile discriminatorii ale dietelor anterioare,
dominate de naţiunile privilegiate.
Înfăptuirea organizării de stat a Transilvaniei pe noile baze constituţionale şi, în
special alegerile pentru Dietă, au prilejuit o serie de dispute şi confruntări, în cadrul
cărora s-au conturat două poziţii diametral opuse:
- reprezentanţii naţiunii române promovau principii democratice, întemeiate pe
egalitatea naţionalităţilor şi pe reprezenmtarea proporţională;
- în timp ce reprezentanţii ungurilor se cramponau de regimul discriminatoriu impus de
nobilime, regim ale cărui caractere sunt exprimate în două acte simbolice: Unio trium
nationum din 1437 şi hotărârea de unire a Transilvaniei cu Ungaria din 1848.
La începutul anului 1861 s-a întrunit Conferinţa naţională a românilor de la Sibiu,
unde s-au cerut:
- anularea tuturor legilor care prejudiciau naţiunea română;
- egalitatea politică a naţiunii române cu celelalte naţiuni;
- recunoaşterea limbii române ca limbă oficială;
- Dietă democratică;
- congres naţional.
Totodată, s-a hotărât de a nu permite nobilimii maghiare să înfăptuiască o restauraţie a
situaţiei de la 1848, când aceasta a cerut unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Ca urmare a eforturilor depuse de către reprezentanţii românilor, s-a elaborat un nou
regulament electoral, care a stabilit în mai mare măsură principiul reprezentării
proporţionale, ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale şi naţionale a organului
legiuitor.
Dieta Transilvaniei, aleasă în iunie-iulie 1863 pe baza noului regulament electoral, şi-
a deschis lucrările la Sibiu, la 15 iulie 1863, fiind prima Dietă cu majoritate
românească, fapt ce a constituit în epocă un mare eveniment politic.
Dintre hotărârile menţionate de acest for legislativ menţionăm:
- recunoaşterea autonomiei Principatului Transilvaniei;
- dreptul Dietei de a legifera;
- nulitatea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;
- egalitatea limbilor română, maghiară şi germană în viaţa publică (Legea din 29
septembrie 1863);
- anularea Diplomei leopoldine;
- adoptarea unei noi diplome care să garanteze autonomia Transilvaniei.
Secţiunea a V-a. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar
Regimul dualist a constituit formula politică prin care cercurile conducătoare din
Austria şi Ungaria şi-au promovat interesele prin asuprirea naţională a popoarelor
cuprinse în hotarele imperiului.
Instaurarea regimului dualist a însemnat pentru Transilvania începutul unei perioade
de cumplită oprimare, căci prin integrarea sa forţată în cadrul statului ungar, şi-a
pierdut identitatea politică proprie, de care se bucura, iar naţiunii române majoritare i
s-au negat toate drepturile.
Instaurarea dualismului şi încorporarea Transilvaniei de către Ungaria au fost
pregătite printr-o serie de acte care s-au succedat între 1865 şi 1867.
Astfel, în septembrie 1865 Dieta de la Sibiu a fost desfiinţată, iar în luna
noiembrie a aceluiaşi an a fost convocată o nouă Dietă la Cluj, aleasă pe baza
unei legi feudale din anul 1771, profund defavorabilă românilor. Constituită în
aceste condiţii, noua Dietă, având o majoritate maghiară, a votat, în decembrie
1866, anexarea Transilvaniei la Ungaria, în ciuda protestelor vehemente ale
românilor.
Prin Legea din 5 decembrie 1868 Dieta maghiară a hotărât anularea tuturor
instituţiilor autonome ale Transilvaniei şi încorporarea sa la Ungaria.
Dualismul austro-ungar a fost oficial creat prin acordul între Austria şi Ungaria din
februarie 1867 şi în urma încoronării lui Franz Iosef I al Austriei ca rege al Ungariei
în iunie 1867. Această uniune personală era completată cu elemente de uniune reală,
constând în existenţa unor ministere comune: Ministerul de Externe, Ministerul de
Război şi Ministerul de Finanţe. În acelaşi timp, două delegaţii, desemnate de către
Dieta maghiară şi de Parlamentul din Viena, se întruneau în cele două capitale, în
mod alternativ, pentru a examina diferitele aspecte ale activităţii celor două corpuri
legiuitoare.
Odată cu încorporarea în cadrul regatului ungar, Transilvania nu mai avea organe
proprii de conducere, deoarece Dieta şi guvernul au fost desfiinţate. Transilvania avea
numai dreptul de a-şi trimite reprezentanţii în Parlamentul de la Pesta. Transilvania a
fost încorporată Ungariei până la 1 decembrie 1918, când Marea Adunare Naţională
de la Alba-Iulia a hotărât “Unirea românilor din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Capitolul II. Dreptul în Transilvania în perioada secolul X-1918

Secţiunea I. Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului

Apariţia şi evoluţia dreptului în Transilvania prezintă un anumit specific. Acest
specific s-a datorat, pe de o parte, interesului regelui Ungariei de a impune decretele
sale şi în Transilvania, iar, pe de altă parte, opoziţiei factorilor locali faţă de aplicarea
decretelor regale în Transilvania, care se bucura de o largă autonomie.
În aceste condiţii specifice, în Transilvania au luat naştere două rânduieli juridice
distincte. Pe de o parte s-a format un drept scris, impus de către cele trei naţiuni
privilegiate, iar, pe de altă parte, populaţia românească majoritară avea un sistem de
drept propriu, cuprins în Legea ţării. Aşa se explică faptul că în Transilvania s-au
aplicat puţine decrete regale, iar acestea au ocupat un loc secundar în sistemul de
drept al Transilvaniei.
Menţionăm în acest sens:
- Decretul regelui Andrei al II-lea din anul 1222 cu privire la privilegiile nobilimii;
- Decretul lui Carol Robert referitor la organizarea financiară;
- Decretul lui Ludovic I din anul 1351 privind organizarea armatei şi obligaţiile
iobagilor.
Unii regi ai Ungariei au iniţiat şi codificări ale dreptului scris şi nescris:
- în anul 1486, din ordinul lui Matei Corvin, s-a elaborat o primă codificare sub
denumirea de Decretum maius;
- în anul 1517, din ordinul regelui Vladislaw al III-lea, a fost întocmită o colecţie de
drept, intitulată Codul Verböczi. Acest cod a fost promulgat oficial abia în anul 1691
prin Diploma leopoldină. În acest cod sunt cuprinse dispoziţii cu privire la privilegiile
nobililor, obligaţiile iobagilor, procedura de judecată, statutul oraşelor libere şi dreptul
aplicat în provinciile dependente de Ungaria. În acest cod se precizează că
Transilvania are un sistem juridic propriu. Întrucât acest cod a fost împărţit în trei
părţi, a fost numit şi Decretum tripartitum.

Nobilimea celor trei naţiuni privilegiate – ungurii, saşii şi secuii – au încercat să

impună în Transilvania un sistem de drept discriminatoriu, întemeiat pe Unio trium
nationum, în virtutea căruia românii erau excluşi de la viaţa politică şi erau declaraţi
“duşmanul răzvrătitor din ţară”.

Românii din Transilvania şi-au apărat şi promovat vechiurile obiceiuri şi tradiţii

juridice. Între revendicările formulate de românii din Transilvania a fost şi cea
referitoare la recunoaşterea şi codificarea vechilor obiceiuri juridice româneşti.
Această revendicare a fost satisfăcută în anul 1508, când au fost redactate Statutele
Ţării Făgăraşului în limba latină. Ele cuprindeau obiceiurile juridice româneşti într-o
formă fidelă, dar concentrată, considerându-se că sunt cunoscute foarte bine de
populaţia românească, din generaţie în generaţie.

De altfel, în cuprinsul Statutelor Ţării Făgăraşului se arată în mod expres că ele au

fost elaborate la propunerea românilor şi că normele cuprinse în această codificare
sunt vechi obiceiuri româneşti.

Statutele Ţării Făgăraşului cuprind norme de drept civil, de drept penal şi de procedură.
Terminologia şi conţinutul acestora sunt similare cu cele din Ţara Românească şi din
Moldova, ceea ce ilustrează unitatea de conţinut a obiceiului juridic românesc aplicat de toţi
românii din toate cele trei ţări, în ciuda vicisitudinilor istorice.

Numeroase dispoziţii reglementează relaţiile de familie: căsătoria, divorţul, regimul

bunurilor dotale.

La încheierea căsătoriei era necesar consimţământul părinţilor. Zestrea viitoarei

soţii trebuia să fie constituită de către părinţi, iar în lipsa acestora de către fraţi.
Căsătoria puteau fi desfăcută prin divorţ şi prin repudiere. Dacă desfacerea
căsătoriei se făcea din vina soţiei, bunurile dotale rămâneau în stăpânirea soţului.

De asemenea, se consacră sistemul răspunderii colective în materie penală.

Reglementările sunt identice cu cele din Ţara Românească şi în domeniul succesoral,

precum şi în domeniul penal.

Secţiunea a II-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de

Imperiul Otoman (1541-1683)

Legile adoptate de Dieta Transilvaniei în secolele XVI şi XVII cu privire la organizarea de

stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, dreptul civil şi dreptul penal au fost
sistematizate în secolul al XVII-lea în colecţii, denumite Approbatae constitutiones –
cuprindea legile adoptate între 1541 şi 1653 – şi Compilatae constitutiones – cuprindea
legile adoptate între 1653 şi 1669. Ambele colecţii au fost reunite într-o lucrare denumită
Approbatae et compilatae constitutiones.

Mihai Viteazul, după înfăptuirea unirii celor trei ţări române, a adoptat unele măsuri
legislative la cererea ţăranilor români, prin care a consacrat anumite dispoziţii ale
obiceiului românesc. Astfel, la propunerea lui Mihai Viteazul, Dieta din iulie 1600, a
recunoscut drepturile românilor de a-şi paşte vitele în hotarele satelor săseşti şi
ungureşti, potrivit vechilor obiceiuri. De asemenea, preoţii români au fost scutiţi de
obligaţiile în muncă.

Normele de drept ale oraşelor săseşti au fost codificate în Statutele municipale

săseşti, care au fost adoptate în adunările saşilor din anii 1570 şi 1580 şi aprobate de
principele Transilvaniei în anul 1583. Aceste statute cuprind norme de drept civil,
penal şi procesual.

Alte culegeri de drept au fost Statutele Odorheiului şi Statutele Zarandului, ca urmare

a autonomiei locale de care se bucurau aceste unităţi administrative.

Secţiunea a III-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent de

Austria (1683-1848)

După anul 1683, dezvoltarea economică şi socială în Transilvania au impus

reglementări juridice noi. Dar, în acelaşi timp, au continuat să se aplice şi vechile
reglementări. Aşa se face că dreptul în Transilvania după anul 1683 este extrem de
eterogen şi lipsit de unitate.

De aceea, se constată şi după anul 1683 existenţa a două rânduieli juridice:

- obiceiul juridic, creat şi aplicat de populaţia majoritară românească;

- un drept suprapus, creat prin hotărâri ale Curţii de la Viena şi a Dietei Transilvaniei.

Ca urmare a legilor privind organizarea judecătorească şi desfăşurarea proceselor,

impuse de monarhia habsburgică şi de Dieta Transilvaniei, obiceiul juridic românesc
nu s-a mai putut aplica în practica tuturor instanţelor, ci numai în aceea a instanţelor
inferioare. În acest fel, aplicarea oficială a obiceiului juridic românesc s-a limitat la
procesele de mai mică importanţă, judecate potrivit procedurii orale.

Aplicat sistematic în comunităţile săteşti, obiceiul juridic românesc nu şi-a pierdut

importanţa de odinioară, fiind în acelaşi timp şi un factor de păstrare a valorilor
tradiţionale şi a modului de viaţă românesc.

În districtele militare de graniţă s-a aplicat o legislaţie specială, atât în domeniul

militar, cât şi în domeniul civil, precum şi obiceiul juridic local.

Pentru grănicerii români, deosebit de importantă este Patenta din 1764, completată cu
un regulament de organizare a regimentelor româneşti. Aceste acte constituiau
fundamentul libertăţii personale şi a autonomiei de organizare socială a unei
însemnate părţi a românilor din Transilvania.

O altă categorie de norme juridice este formată din dispoziţiile pe care monarhia
habsburgică le-a dat cu privire la organizarea de stat a Transilvaniei sau la raporturile
dintre nobili şi ţărani. Aceste dispoziţii sunt cuprinse în diplome, patente, rescripte şi
ordonanţe.

Actele normative emise de către Dieta Transilvaniei erau supuse confirmării

împăratului.

În anul 1847, sub presiunea maselor ţărăneşti şi la cererea Curţii imperiale, Dieta a
fost convocată să se pronunţe asupra unui proiect de împroprietărire a ţăranilor.
Dar hotărârea adoptată de Dietă prevedea, contrar aşteptărilor ţăranilor, că întregul
pământ aparţinera nobililor, iar dreptul de folosinţă al ţăranilor asupra oricărui
teren urma a fi dobândit numai pe baza contractului încheiat cu nobilii.

Nobilimea, ale cărei privilegii au fost recunoscute prin Diploma leopoldină, a căutat
să-şi apere şi să-şi consolideze poziţiile, în ciuda încercărilor împăratului Iosif al II-
lea de a le diminua. Între actele care fixau statutul juridic al nobililor sunt de
menţionat diplomele date de Maria Tereza în anii 1746, 1747 şi 1767 prin care se
recunoştea nobililor români uniţi dreptul de a ocupa funcţii publice.

Dezvoltarea economică şi a comerţului a dus la consolidarea poziţiilor burgheziei în

ciuda ostilităţilor şi dispreţului nobililor.

Categoria socială a ţăranilor liberi a devenit mai numeroasă şi mai puternică, odată cu
organizarea regimentelor de graniţă. Grănicerii aveau dreptul de a poseda pământ şi
alte bunuri imobile în districtele de graniţă, aveau acces la folosinţa pădurilor şi
păşunilor şi primeau o anumită remuneraţie.

În acest fel, a sporit numărul ţăranilor liberi români şi s-a creat cadrul necesar
afirmării lor în armată, în administraţie şi în învăţământ.

Situaţia ţăranilor iobagi a fost unul dintre motivele de tensiune dintre habsburgi şi
nobilimea din Transilvania. Pentru atenuarea conflictelor sociale, habsburgii au
preconizat anumite reforme şi concesii faţă de ţărani iobagi. Astfel, Maria Tereza,
printr-o patentă din anul 1769, a reglementat în amănunt drepturile şi obligaţiile
iobagilor faţă de nobili. Iosif al II-lea, prin patentele din anii 1783, 1785 şi 1790 a
desfiinţat dependenţa personală a ţăranilor.

Prin aceste patente, ţăranii, care până atunci s-au aflat în stare de iobăgie, au dobândit:
- dreptul de proprietate;
- dreptul de a se muta de pe un domeniu pe altul;
- libertatea de a se căsători;
- dreptul de a învăţa;
- dreptul de a exercita arte şi meserii.
Totodată, nobilii nu mai aveau dreptul de a-i muta cu forţa pe ţărani de pe o moşie pe
alta sau de a le pretinde plăţi suplimentare.

În relaţiile de familie remarcăm reforma lui Iosif al II-lea, care a permis căsătoria ţăranilor
chiar fără consimţământul nobilului pe a cărui moşie se aflau. Căsătoria pe teritoriul
regimentelor de graniţă era condiţionată de obţinerea unei autorizaţii.

Tot pe teritoriul regimentelor grănicereşti a fost introdus sistemul comunităţii

domestice care consta din crearea de familii mari, cuprinzătoare, formate din
părinţi, copii, gineri, nurori, nepoţi, care se aflau sub autoritatea unui pater familias.

Regulile privitoare la rudenie erau comune cu cele din Ţara Românească şi din
Moldova, ca o expresie a unităţii dreptului în cele trei ţări române.

Regimul bunurilor era reglementat prin vechile izvoare. Reformele în privinţa

raporturilor dintre nobili şi ţărani nu au modificat sistemul de stăpânire a bunurilor
imobiliare.

Reguli speciale reglementau regimul bunurilor aflate în stăpânirea ţăranilor din

regimentele grănicereşti:

- pământul putea fi posedat şi folosit cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor militare;

- grănicerii aveau numai posesia asupra lotului de pământ, proprietatea aparţinând

monarhului;

- pământul putea fi transmis moştenitorilor numai pe linie masculină şi numai cu

condiţia preluării obligaţiilor militare.
De remarcat este faptul că în Transilvania a existat o evidenţă funciară urbană încă din
secolul al XV-lea şi o evidenţă funciară rurală din secolul al XVII-lea.

Din secolul al XVIII-lea au fost introduse cărţile funciare grănicereşti, care

cuprindeau elemente de identificare a terenului, şi anume:

- numărul curent;

- numele posesorului terenului;

- felul terenului şi mărimea sa;

- terenurile învecinate şi stăpânii acestora.

În materia obligaţiilor, dezvoltarea relaţiilor capitaliste au produs o serie de

modificări. Astfel, în timpul Mariei Tereza, s-a introdus în Transilvania legislaţia
comercială, precum şi cea privind falimentul şi bancruta frauduloasă (faliment însoţit
de nereguli financiare făcute în dauna creditorului).

De asemenea, în fizionomia contractelor, îndeosebi a celui de vânzare, de arendare, de

închiriere şi de împrumut, au intervenit importante modificări

Adoptarea Codului civil austriac din 1811 a exercitat o puternică influenţă asupra
dreptului obligaţional, cu toate că acel cod s-a aplicat efectiv în Transilvania numai
după 1848.

Dispoziţii specifice reglementau relaţiile din districtele grănicereşti.

Astfel:

- bunurile mobile nu puteau fi vândute în afara districtului, fără aprobarea organelor

militare superioare;
- vânzarea pământului (a sesiilor) era interzisă;

- zălogirea pământului era permisă numai faţă de un alt grănicer şi numai cu

aprobarea comandantului;

- s-a interzis ofiţerilor să ia în arendă pământuri aparţinând grănicerilor;

- grănicerii săraci puteau primi împrumuturi pe termen scurt cu o dobândă de 6 %;

- grănicerii loviţi de calamităţi puteau primi împrumuturi fără dobândă;

- la încheierea contractelor de către grăniceri, ca de exemplu cele de împrumut şi de
locaţiune, autorităţile militare exercitau un drept de supraveghere în scopul prevenirii
abuzurilor.

În materie succesorală se remarcă patenta lui Iosif al II-lea din anul 1785, prin care
iobagii au dobândit dreptul de a dispune de bunurile lor prin testament.

Reglementări speciale existau şi în privinţa succesiunii în districtele de graniţă.

Astfel:

- grănicerii puteau dispune prin testament numai de bunuri imobile;

- pământul revenea primului născut bărbat;

- în lipsa descendenţilor, pământul revenea rudei celei mai apropiate de sex masculin,
cu condiţia ca aceasta să figureze în sânul familiei;

- femeile puteau veni la moştenirea pământului numai în lipsa unui moştenitor de sex
masculin.

În domeniul dreptului penal, în Transilvania, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea, au apărut mai multe legi şi coduri penale.

Dintre acestea, menţionăm:

- Decretul Mariei Tereza din anul 1776;

- Codul penal al lui Iosif al II-lea (Iosefina);

- Codul penal austriac din anul 1803.

Sunt incriminate noi fapte, precum bancruta frauduloasă sau dezertarea militarilor.

În materia pedepselor, se constată nuanţarea acestora sub aspectul încadrării.

Secţiunea a IV-a. Dreptul Transilvaniei în perioada 1848-1918

Legile adoptate după 1867 şi aprobate în Transilvania au urmărit maghiarizarea

forţată şi deznaţionalizarea românilor în vederea omogenităţii Ungariei mari.

Astfel, Legea din 1868 care consacra încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi legea,
din acelaşi an, cu privire la statutul naţionalităţilor, au creat cadrul juridic de
înnăbuşire a oricăror încercări ale românilor de a se manifesta ca o entitate naţională
de sine stătătoare.
Legea cu privire la statutul naţionalităţilor din 1868 prevedea că în Ungaria există o
singură naţiune, cea maghiară, care era declarată unică şi indivizibilă. Era socotită în
afara vieţii politice orice persoană sau grupare etnică ce nu recunoştea că aparţine
naţiunii maghiare. Pe această cale s-a urmărit desnaţionalizarea tuturor popoarelor
subjugate. Toate acţiunile prin care se cereau drepturi pentru naţionalităţi erau
calificate atentat împotriva statului.

Printr-o serie de legi cu privire la oraganizarea învăţământului din perioada 1868-

1893 limba maghiară a fost introdusă în toate şcolile, iar programul de învăţământ era
stabilit de către Ministerul Instrucţiunii.

Aceste măsuri au fost însoţite de interzicerea sau supravegherea poliţienească a

întrunirilor româneşti, de interzicerea importului de cărţi sau reviste din România, de
cenzurarea tuturor manualelor.

Legea presei din 1872 a introdus procedura potrivit căreia câte un exemplar din
fiecare publicaţie trebuia depus la tribunal şi la procuratură, precum şi la Ministerul
de Interne.

Importul sau vânzarea unor publicaţii prin care se aprecia că statul maghiar a fost
lezat erau pedepsite cu amendă şi privaţiuni de libertate

Secţiunea a V-a. Lupta românilor din Transilvania împotriva dualismului

austro-ungar

Lupta românilor faţă de încorporarea la Ungaria a Transilvaniei şi faţă de regimul

discriminatoriu la care au fost supuşi a îmbrăcat forme variate şi s-a bucurat de
puternice ecouri de simpatie şi solidaritate atât în România, cât şi pe plan
internaţional. Astfel, la numai câteva zile după ce Dieta de la Cluj a hotărât
încorporarea Transilvaniei la Ungaria (31 decembrie 1866), G. Bariţiu şi I. Raţiu au
întocmit un memoriu semnat de 1493 intelectuali şi de reprezentanţi ai altor categorii
sociale, care a fost înaintat împăratului pentru a se respinge încorporarea Transilvaniei.
Memoriul a fost larg răspândit în Transilvania şi la Viena, astfel încât s-a declanşat
prigoana împotriva semnatarilor lui.

La 3 mai 1868, cu prilejul aniversării a 20 de ani de la revoluţia de la 1848, a fost

organizată o mare adunare populară de protest la Blaj. Miile de reprezentanţi ai
românilor, având mandate din partea adunărilor provinciale, au adoptat
Pronunciamentul de la Blaj, care era un protest colectiv prin care se afirmau
drepturile românilor şi se cerea respectarea acestora.

În anul 1881 s-a întrunit Conferinţa Naţională a românilor din Banat şi Transilvania la Sibiu,
pentru unificarea partidelor politice şi a liniei tactice. Cu acea ocazie s-a constituit Partidul
Naţional al Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria.

Programul acestui partid prevedea:

- autonomia Transilvaniei;

- introducerea limbii române în administraţie şi justiţie;

- alegerea funcţionarilor publici din rândul românilor;

- lupta împotriva oprimării naţionale;

- modificarea Legii naţionalităţilor;

- democratizarea sistemului electoral.

Totodată, Conferinţa i-a încredinţat preşedintelui partidului, Vicenţiu Babeş, mandatul

de a întocmi un memoriu destinat împăratului şi opiniei publice internaţionale în care
să se prezinte prigoana desfăşurată de către Ungaria împotriva românilor din
Transilvania în scopul desnaţionalizării lor. Memoriul, publicat în anul 1882 în
limbile română, maghiară, germană şi franceză, a fost reprodus de către aproape
întreaga presă românească şi de către numeroase ziare străine, reprezentând un
adevărat act de acuzare al poporului român împotriva asupririi sale.

La conferinţa naţională a partidului din 1887 s-a hotărât elaborarea unui Memorandum.
Redactat de către Iuliu Coroianu şi definitivat în anul 1892, memorandumul a fost semnat
de către preşedintele partidului, Ion Raţiu, ca şi de către fruntaşii politici: G. Pop de
Băseşti, E. Brote, V. Lucaciu, S. Albini şi I. Coroianu.

Memorandumul a fost redactat în limbile română, maghiară, germană, italiană şi franceză

şi popularizat în Transilvania, în România, precum şi în întreaga Europă.

Protestul şi revendicările românilor au fost întemeiate pe dreptul istoric, pe ponderea

numerică, pe argumente de ordin etnic şi geografic, pe contribuţia adusă de populaţia
românească majoritară la viaţa economică şi socială a Transilvaniei. Totodată, au fost supuse
 unui amplu rechizitoriu dispoziţiile discriminatorii vizând desfiinţarea naţiunii române, din
legea electorală, legea naţionalităţilor, legile şcolare, legile agrare şi legea presei.

Răspunsul Guvernului Ungariei a fost prigoana organizată împotriva fruntaşilor

politici români, care a îmbrăcat forma unor acţiuni penale, sub motivul că aceştia au
atentat împotriva statului maghiar.

Procesul memorandiştilor, desfăşurat la Cluj în mai 1894, a dat românilor prilejul să

îşi afirme unitatea şi încrederea în cauza naţională.

Lupta românilor din Transilvania, susţinută de către toate categoriile sociale, având ca
principal ţel afirmarea fiinţei şi unităţii naţionale, a dus în final la realizarea Unirii
Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918.

Întrebări şi teste

 Care au fost factorii de conducere ai Transilvaniei în perioada voievodatului?

 În perioada voievodatului Transilvania era împărţită în:
a) districte româneşti;
b) comitate ungureşti;
c) judeţe;
d) scaune secuieşti;
e) scaune săseşti.
 Ce atribuţii exercita principele Transilvaniei în perioada principatului aflat în
dependenţă faţă de Imperiul Otoman?
 Dependenţa Transilvaniei faţă de Imperiul Habsburgic a fost consfinţită prin:
a) Pragmatica sancţiune din 1722;
b) Diploma leopoldină din 1691;
c) Hotărârea Dietei convocată la Făgăraş în anul 1688:
 Arătaţi actele care s-au succedat între 1865 şi 1867 prin care au fost pregătite
instaurarea dualismului austro-ungar şi încorporarea Transilvaniei de către Ungaria.
 Care au fost primele codificări iniţiate în Transilvania?
 Trataţi Statutele Ţării Făgăraşului (apariţie, conţinut).
  Ce drepturi au dobândit ţăranii aflaţi în stare de iobăgie prin patentele lui Iosif
al II-lea din anii 1783, 1785 şi 1790?
 Menţionaţi principalele dispoziţii specifice care reglementau relaţiile din
districtele grănicereşti.
 Menţionaţi principalele acţiuni care au marcat lupta românilor din
Transilvania împotriva dualismului austro-ungar.

TITLULV

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1918-1938

Capitolul I. Făurirea statului naţional unitar român

Sfârşitul primului război mondial a dus la împlinirea năzuinţei de veacuri a poporului român,
şi anume unitatea politică pe întregul său spaţiu de dezvoltare istorică.

Statul naţional unitar român a fost făurit în cadrul unui proces revoluţionar, prin lupta
eroică a întregii naţiuni, din vechea Românie, din Transilvania şi din Banat, din
Basarabia şi Bucovina.

Adunările legislative şi guvernele provizorii constituite de către reprezentanţii poporului, care

au exercitat atribuţiuni de conducere politico-administrativă în perioada de tranziţie către
formarea unui aparat de stat unic, s-au bucurat de concursul întregii populaţii în asigurarea
ordinii publice şi a bunei desfăşurări a vieţii social-economice.

Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii româneşti au fost promulgate

ulterior prin decrete regale:

- la 27 noiembrie pentru Basarabia;

- la 18 decembrie pentru Bucovina;

- la 24 decembrie pentru Transilvania.

Sistemul tratatelor de la Versailles a consfinţit unirea întregii naţiuni române într-un

singur stat unitar şi independent, a dat recunoaştere internaţională operei înfăptuite de
către poporul român.

Capitolul II. Evoluţia dreptului

Secţiunea I. Unificarea legislativă

În perioada 1918-1938 problema fundamentală care s-a pus pe planul reglementării

juridice a fost aceea a unificării legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre
unitatea politică şi cea juridică.

Procesul unificării a fost de lungă durată, în unele domenii prelungindu-se până în

preajma celui de al doilea război mondial.

Statul român a realizat unificarea legislativă prin două metode:

- prima metodă a constat în extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe
cuprinsul întregii ţări;

- cea de a doua metoda s-a înfăptuit prin elaborarea unor noi acte normative, unice,
prin care s-au înlăturat reglementările paralele anterioare.

În procesul unificării legislative, metoda extinderii a fost folosită îndeosebi în

domeniile dreptului constituţional şi al dreptului penal.

Reglementarea paralelă s-a menţinut mai multă vreme în dreptul civil şi în unele
ramuri ale dreptului procesual.
Totodată, au fost adoptate numeroase legi speciale unice în toate ramurile dreptului.

Prin îmbinarea celor două metode a fost creat sistemul de drept al României.

Secţiunea a II-a. Dreptul constituţional

În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare Constituţia din 1866 până în
anul 1923, când a fost adoptată o nouă Constituţie. Aceasta a fost promulgată la 28
martie şi publicată la 29 martie 1923.

În procesul de elaborare a noii constituţii s-a pornit de la textele Constituţiei din 1866,
dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina juridică s-a
afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a celei din 1866.

Consfinţind făurirea statului naţional unitar român, Constituţia prevedea că “România este un stat
naţional, unitar şi indivizibil” şi că “teritoriul României este inalienabil”.

Constituţia a consfinţit regimul parlamentar democratic, a recunoscut drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti şi a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat.

Potrivit Constituţiei, activitatea legislativă urma a fi exercitată de către rege şi

Reprezentanţa naţională (formată din Senat şi Camera Deputaţilor), cea executivă de
către rege şi Guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.

Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia dintre cele două adunări ale
Reprezentanţei naţionale. După aprobarea de către majoritatea membrilor ambelor
adunări, legile urmau a fi sancţionate de către rege.

Constituţia din 1923 a introdus controlul constituţionalităţii legilor, exercitat de către

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul să declare inaplicabile legile
contrare Constituţiei, dar numai cu privire la cazul judecat.

De asemenea, a fost introdus şi principiul controlului legalităţii actelor administrative,

potrivit căruia instanţele judecătoreşti puteau cenzura actele emanate de la
administraţia de stat şi puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către persoanele
particulare.

Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a alege şi de a fi
ales, desfăşurarea alegerilor, structura Adunării Deputaţilor şi a Senatului.

În perioada 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor constituţionale, instituţia

regenţei. Instituirea regenţei a fost determinată de renunţarea lui Carol, fiul cel
mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al tronului. În ianuarie
1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării, proclamându-l moştenitor
pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată, a fost creată o regenţă, formată din trei
persoane, care urma a-şi exercita prerogativele, în eventualitatea în care Mihai ar
fi ajuns rege înaintea majoratului. Regenţa a început să îşi exercite atribuţiile din
iunie 1927, ca urmare a morţii regelui Ferdinand. În anul 1930 Carol a revenit în
ţară şi s-a proclamat rege (restauraţia), astfel încât regenţa şi-a încetat
activitatea.

Secţiunea a III-a. Dreptul administrativ

În perioada de referinţă au fost adoptate noi legi de organizare administrativă atât pe

plan central, cât şi pe plan local.

Menţionăm în acest sens Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929,
prin care s-a creat cadrul general de organizare al ministerelor într-un sistem unitar.
Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma să formeze Guvernul, îi
numea şi îi revoca pe miniştri. Legea mai prevedea înfiinţarea Directoratelor
ministeriale locale, în număr de şapte, pentru fiecare minister, ca centre de
administraţie şi inspecţie locală.

La 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă, prin care s-a
stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului naţional şi s-a prevăzut
constituirea organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul României se împărţea
din punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune. Comunele erau de două feluri:
rurale şi urbane. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, în
funcţie de numărul locuitorilor pe care îl aveau. Comunele urbane erau centre de
populaţie recunoscute ca atare prin lege; la rândul lor, ele se împărţeau în comune
reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. Unele comune urbane reşedinţă de
judeţ, de mai mare importanţă, puteau fi declarate prin lege ca municipii.

Judeţele erau împărţite în plăşi, iar comunele urbane în sectoare.

Administraţia judeţului se afla sub conducerea perfectului, numit prin decret regal, la
propunerea Ministerului de Interne.

În fruntea administraţiei comunale se afla primarul, care executa hotărârile

Consiliului local şi ale Delegaţiei permanente comunale. Primarul era ales de către
Consiliul comunal.
Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor, numit prin decizie ministerială.

La nivelul comunelor şi judeţelor funcţionau consilii şi delegaţii permanente,

competente să decidă potrivit legii.

Prin Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august 1929 s-au adus o serie de
modificări sistemului organizării administrative. Această lege prevedea că toate
comunele, urbane sau rurale, puteau fi împărţite în sectoare şi că se bucurau de
personalitate juridică atât judeţele şi comunele, cât şi sectoarele comunale.

Satele care făceau parte dintr-o comună rurală eru considerate ca fiind sectoare ale
acesteia şi aveau conducere proprie.

În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:

- Consiliului Legislativ;

- Consiliului Superior Administrativ;

- Casei Pensiilor;

- Camerelor Agricole;

- Camerelor de Muncă;

- precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.

De asemenea, a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.

Secţiunea a IV-a. Dreptul civil

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864, dar s-au
aplicat şi unele legi speciale, a căror adoptare a fost impusă de transformările
economico-sociale.
Unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat de la o provincie la
alta. Astfel, dacă la sfârşitul deceniului al treilea, în vechea Românie şi în Basarabia
se aplicau aceleaşi norme de drept civil, în Transilvania au continuat să se aplice
unele norme specifice până în timpul celui de al doilea război mondial.
În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementări şi au fost introduse noi
principii. Astfel, în materia proprietăţii, dacă potrivit concepţiei clasice, exprimată în art. 480
din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut, Constituţia din 1923 şi
legislaţia civilă specială au consacrat concepţia proprietăţii ca funcţie socială. Pe această cale
s-a creat baza juridică în vederea exproprierii pentru cauză de utilitate naţională. Prin
Constituţia din 1923 a fost reformulat conceptul de “utilitate publică”, dându-i-se o
accepţiune mult mai largă faţă de cea consacrată prin Constituţia din 1866. Pe această bază au
fost adoptate o serie de măsuri în vederea limitării dreptului de proprietate absolută. Aceste
măsuri au fost necesare, întrucât, potrivit concepţiei romane clasice, preluată de codurile
civile burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi depline atât asupra subsolului, cât şi
asupra spaţiului aerian aflat asupra acelui teren. Constituţia din 1923 a prevăzut, însă, că
bogăţiile subsolului trec în proprietatea statului, ceea ce echivalează cu o naţionalizare a
subsolului. De asemenea, s-au adus îngrădiri cu privire la dreptul asupra spaţiului aerian, în
interesul societăţilor de navigaţie aeriană.
Totodată, s-a procedat la naţionalizarea unor întreprinderi de armament şi a unor
uzine metalurgice. În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa unor
particulari, sub pretextul că particularii pot pune mai bine în valoare decât statul
bogăţiile subsolului şi întreprinderile.
Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi pentru înfăptuirea
reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie şi pentru vechile
provincii.
Reforma agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii distincte.
Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea statului,
cu plata unor substanţiale despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu preţul regional
al arendei înmulţit cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru restul ţării. Această
primă operaţie s-a putut efectua într-o perioadă scurtă de timp, cu atât mai mult cu cât
despăgubirile urmau a fi plătite de către stat.

Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea pământurilor de către stat ţăranilor.

Această formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să dea impresia
că pământurile nu au trecut din proprietatea moşierilor în cea a ţăranilor, ci că au fost
vândute de către stat. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate
ţăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.

Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost stabilit prin Legea minelor din
3 iulie 1924. Această lege a reafirmat principiul constituţional privind proprietatea
statului asupra bogăţiilor subsolului, cu unele excepţii. Astfel legea a recunoscut
drepturile câştigate asupra bogăţiilor subsolului, cunoscute şi exploatate în acel
moment, ceea ce a constituit o importantă limită a reglementării. Aşa se face că
dispoziţiile legii urmau a se aplica integral numai pentru concesionarea terenurilor
aflate în rezerva statului şi pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau
exploata subsolul pe teren propriu.
Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie de modificări prin Legea pentru
exploatarea minelor din 29 martie 1929 şi prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929. Prevederile acestor legi au fost astfel
formulate încât să favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul străin. Aşa, de pildă, proporţia
participării capitalului privat nu era fixată, astfel încât acesta, în baza unei participări simbolice,
dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.

În perioada de referinţă, prevederile dreptului civil cu privire la condiţia juridică a

persoanei au fost completate cu noi reglementări.

Menţionăm în acest sens:

- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;

- Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;

- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.

Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului civil. Astfel,
s-a prevăzut că femeia nu mai trebuie să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei
convenţii de muncă şi că femeia are dreptul de a-şi încasa salariul şi de a dispune de el, precum şi
dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.

În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări impuse de transformările din

viaţa social-economică. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea
sindicatelor, cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de problemele cu caracter strict
profesional, economic, social şi cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor
desfăşurarea oricărei activităţi politice, ca şi dependenţa faţă de vreun partid politic.

Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem, potrivit cu
care personalitatea juridică se acorda prin lege, a fost înlocuit cu sistemul acordării
personalităţii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se desfăşura în faţa
instanţelor judecătoreşti.

Reglementările noi ce au intervenit în materia obligaţiilor au dat statului posibilitatea

de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori, mai ales în perioada crizei
economice. Menţionăm în acest sens Legea din 20 august 1929 pentru libera
circulaţie a bunurilor agricole (Legea Mihalache), prin care loturile provenite din
împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de către creditori.

Pentru soluţionarea datoriilor agricole ale ţăranilor, care au generat adânci

nemulţumiri, statul a intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor
ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile care mai rămâneau de plătit,
organizarea creditului agricol şi suspendarea executării silite asupra ţăranilor.
Asemenea dispoziţii cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie
1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932,
precum şi Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934.

În perioada de referinţă au intervenit modificări şi în fizionomia contractului de vânzare-

cumpărare. Potrivit codului civil, contractul de vânzare-cumpărare era translativ de
proprietate, fapt care, în condiţiile crizei, genera serioase inconveniente pentru capitalişti.
Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile aflate în magazinele comercianţilor
erau vândute la licitaţie, iar suma rezultată era împărţită în mod proporţional între creditorii
falitului. În practica relaţiilor comerciale, mărfurile erau procurate periodic prin contractul
de vânzare-cumpărare, iar plata urma a se face la scadenţele prevăzute: marii comercianţi
deveneau proprietari ai mărfurilor în momentul primirii lor, chiar dacă preţul nu era plătit.
Iar dacă mărfurile rămâneau nevândute, în condiţiile generate de criza economică,
comercianţii cu amănuntul dădeau faliment, iar creditorii le scoteau bunurile la vânzare
pentru a se despăgubi. Urmarea era că industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai puteau valorifica
drepturile de creanţă născute din contractele încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau
şi ei faliment. Pentru a se evita asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea bunurilor fără
transferul dreptului de proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii
mărfurilor.

În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în acea perioadă, noi reglementări, inclusiv de
unificare legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau dispoziţii cu privire la
soluţionarea conflictelor colective de muncă, la repausul duminical, la durata zilei de muncă,
ocrotirea minorilor şi a femeilor, la contractele de muncă, la jurisdicţia muncii.

Secţiunea a V-a. Dreptul penal

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864.

După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou cod
penal, care a fost adoptat, după îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 şi a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod penal a fost sistematizat în trei părţi:

- Cartea I – Dispoziţii generale;

- Cartea a II-a – Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;

- Cartea a III-a – Dispoziţii privind contravenţiile.

În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale care se
refereau la apărarea liniştii şi creditului ţării (1930), la reprimarea concurenţei
neloiale (1932), la reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu
- 1924), la apărarea regimului monarhic din România (1927), la introducerea stării de
asediu (1933) şi la apărarea ordinii (1934).

Secţiunea a VI-a. Procedura civilă

În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice codul adoptat în anul 1864.

Unificarea legislativă în această materie s-a realizat atât prin extinderea unor
dispoziţii de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, cât şi prin
adoptarea unor noi legi. Menţionăm în acest sens Legea din din 19 mai 1925, care
viza unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială, înlesnirea şi
accelerarea judecăţilor, precum şi competenţa judecătorilor.

Secţiunea a VII-a. Procedura penală

Şi în domeniul dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul cod.

În anul 1935, la 19 martie, a fost adoptat un nou cod de procedură penală, care a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod a preluat numeroase dispoziţii din cel anterior, dar a prevăzut şi unele
reglementări noi.
 ***

În scopul creării unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost dată, la 25 ianuarie
1924, Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti.

Conform dispoziţiilor acestei legi, instanţele judecătoreşti erau constituite într-un sistem
format din:
- judecătorii;
- tribunale;
- curţi de apel;
- curţi cu juri;
- Curtea de Casaţie.
Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte.
În fiecare judeţ funcţiona un tribunal, compus din una sau mai multe secţiuni.
Curţile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai multe secţiuni.
Curţile cu juri judecau numai procese penale.
Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocaţi s-a dat o lege
specială în anul 1923, modificată în anul 1925.

Întrebări şi teste

 Prin ce metode a realizat statul român unificarea legislativă după 1918?

 Potrivit Constituţiei din 1923, iniţiativa legislativă aparţinea:
a) regelui;
b) Guvernului;
c) Reprezentanţei Naţionale (formată din Senat şi Camera Deputaţilor);
d) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
 Conform Legii din 14 iulie 1925, teritoriul României se împărţea, din punct de
vedere administrativ, în:
a) judeţe;
 b) plăşi;
c) oraşe;
d) comune;
e) sectoare;
f) sate.
 Ce modificări au fost aduse în materia proprietăţii prin Constituţia din 1923
faţă de Constituţia din 1866?
 Care au fost cele două operaţii distincte presupuse de reforma agrară legiferată
în 1921?
 Ce prevăd Legile din 1928 (cu privire la actele de stare civilă), din 1929
(asupra contractelor de muncă) şi din 1932 (cu privire la ridicarea incapacităţii femeii
măritate) prin care s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului
civil?
 Legea din 26 mai 1921 interzice sindicatelor:
a) activităţi politice;
b) activităţi sociale şi culturale;
c) dependenţa faţă de vreun partid politic;
d) activităţi economice.
 Care erau instanţele judecătoreşti stabilite prin Legea din 25 ianuarie 1924
pentru unificarea organizării judecătoreşti?

Bibliografie

EMIL CERNEA, EMIL MOLCUŢ, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Editura

Press Mihaela, Bucureşti, 2001;
C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., Bucureşti, 1907-1940;
ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului
românesc”, 3 vol., Bucureşti, 1955-1963;
COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980-1984;
A. RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1970;
A. RĂDULESCU, “Viaţa juridică şi administrativă a satelor”, Bucureşti, 1927;
A. RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, Bucureşti, 1926;
I. PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, Bucureşti, 1926;
G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1940;
I. BALTARIU, “Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;
D. FIROIU, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Bucureşti, 1976;
LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1997;
GH. CRONŢ, “Pravila de la Govora din 1640”, Bucureşti, 1961;
*** - “Cartea românească de învăţătură”, Bucureşti, 1961;
*** - “Îndreptarea legii”, Bucureşti, 1962;
*** - “Pravilniceasca condică”, Bucureşti, 1957;
*** - “Codul Calimah”, Bucureşti, 1958;
I. MURARU, “Constituţiile române”, Bucureşti, 1980;
N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, Bucureşti, 1953;
C. DAICOVICIU şi COLECTIV, “Din istoria Transilvaniei”, Bucureşti, 1963;
C. GIURESCU, “Contribuţii la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”,
Bucureşti, 1962;
N. IORGA, “Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935;
N. IORGA, “Istoria poporului românesc”, 1985;
ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;
GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, Bucureşti, 1985;
I. SCURTU, “Viaţa politică din România 1918-1944”, Bucureşti, 1982;
I. SCURTU, “Viaţa cotidiană a Românilor în perioada interbelică”, Editura RAO,
Bucureşti, 2001;
ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundaţia
Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Pe treptele slujirii creştine”,
Bucureşti, 2001;
GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”,
Bucureşti, 1999;
I. VARTA, “Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Documente inedite din arhivele
ruseşti”, Editura ARC, Chişinău, 1998;
COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creştinism şi cultură
în spaţiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”,
Bucureşti, 2000;
MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri şi sud-estul Europei” (1800-1830), Bucureşti,
2002;
COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, Bucureşti,
2001.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate