Comentariu literar - poezia Lacul de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, supranumit Luceafarul poeziei romanesti, face parte din generatia marilor
clasici alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale grupati de Titu Maiorescu la cenaclul
literar Junimea care a functionat la Iasi si apoi la Bucuresti. El a trait intre anii 1850-1889 si a
debutat in anul 1866, cu poezia „La mormantul lui Aron Pumnul” scrisa la moartea profesorului sau
de limba romana.

Temele favorite ale poetului sunt: timpul, natura, istoria nationala si dragostea.

Printre cele mai importante poezii enumeram: „Luceafarul”, „Scrisorile” (V), „Mai am un
singur dor”, „Seara pe deal”, „Revedere”, „Glossa”, etc.

Poezia „Lacul” a fost publicata la 1 septembrie 1876 in revista „Convorbiri literare”. Ea

apartine genului liric in care predomina exprimarea unor stari sau a unor sentimente ale eului liric.

Tema poeziei este dorinta arzatoare a indragostitului de implinire a iubirii ce ramane doar un
vis neimplinit.

Eminescu imagineaza in poezia „Lacul” o intalnire cu fiinta iubita care este pentru el unica si
ideala.

Prima strofa a poeziei prezinta o imagine feerica a lacului incarcat cu flori de nufar. Lacul
apare apoi personificat si vibreaza impreuna cu poetul.

Strofa a doua cuprinde motivul asteptarii, infatisat insa ca posibilitate. Tot ca posibilitate
este prezentat si gestul tandru al imbratisarii. Apoi este marcata prezenta fiintei iubite. Prezenta
fiintei iubite este marcata prin pronumele personal „ea”, care sugereaza o iubire ideala.

Strofele a III-a si a IV-a cuprind visul de iubire al poetului, generat de starea de asteptare si de
singuratate. Poetul isi imagineaza un anumit scenariu al implinirii visului de iubire avand senzatia de
ireal, de vis.

In strofa a V-a visul ia sfarsit, iar eul liric se trezeste la o realitate trista si dureroasa,
deoarece totul a fost in zadar. Poetul dezamagit, trist si singur ramane in acelasi decor, dar mai putin
dinamic si luxuriant.

Imaginea cadrului natural in care are loc intalnirea dintre cei doi indragostiti este realizata prin
epitetele cromatice „lacul albastru”, „nuferi galbeni”, care realizeaza imagini vizuale ce sugereaza
armonie, limpezime, claritate, seninatate, lacul fiind asemenea unei oglinzi in care urmeaza sa se
reflecte atat lumea exterioara, cat si cea interioara.

Folosirea personificarii:„Tresarind in cercuri albe/El cutremura o barca” face ca lacul sa

vibreze impreuna cu poetul prin preluarea zbuciumului sau sufletesc.

Trairile interioare ale indragostitului sunt surprinse in diferite momente: al asteptarii, al visului,
si al trezirii la realitate.

Prin repetitiile: „Parc-ascult si parc-astept”, autorul sugereaza motivul asteptarii.

 Pentru a prezenta motivul asteptarii poetul foloseste verbe la modul conjunctiv: „Ea din trestii
sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept”.

Senzatia de ireal, de vis este reliefata prin folosirea verbelor la modul conjunctiv: „sa sarim”, sa
scap”, sa scape”, „sa plutim”, „sune”. iar imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive care sunt
realizate prin metafore si epitete, care sugereaza un sunet lin, domol. Epitetul personificator in
inversiune: ”blandei lune” - sugereaza o imagine vizuala. De asemeni sunt folosite metafore cu rol
personificator: „inganati de glas de ape”, „vantu-n trestii lin fosneasca”, „unduioasa apa sune”, prin
care evidentiaza armonia intregii naturi.

Epitetul: „singuratic”, verbele: „suspin, „sufar”, prezinta sfarsitul visului.

Trezirea din vis la realitate se face grafic prin prezenta punctelor de suspensie.

Imaginea vizuala din final „lacul cel albastru/Incarcat cu flori de nufar” reia simetric, cu mici
modificari, pe cea din prima strofa si nu mai are stralucirea si consistenta cromatica a celei dintai,
ea sugerand tristetea apasatoare din sufletul indragostitului.

Dispunerea modurilor verbale indicativ prezent la inceputul si sfarsitul poeziei si conjunctiv

prezent in strofa a II-a, a III-a si a IV-a delimiteaza realitatea de starea de visare.

Muzicalitatea interioara a versurilor este realizata prin aliteratii care contin repetarea silabei
„sa” ( „sa sarim”), a consoanei „s” („sa-mi scape”) si asonante care sunt realizate prin accentuarea
vocalei „a”: „unduioasa apa”, „galben” si „incarca”.

Armonia versurilor este realizata de ritmul trohaic, rima de tip „abcb”, in care rimeaza numai
versurile al doilea si al patrulea si masura de 8 silabe.

Armonia poeziei sugereaza armonia intregii naturi care diminueaza tristetea si singuratatea
eului liric.
 Referat "Izvorul noptii" de Lucian Blaga

Apartenenta operei Ia genul liric, specia literara idila.

"Frumoaso,/ti-s ochii-asa de negri încât seara/când stau culcat cu capu-n poala ta/îmi pare,/ca ochii
tai, adâncii, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste vai/si peste munti si peste
sesuri,/acoperind pamântul/c-o mare de-ntuneric./Asa-s de negri ochii tai/lumina mea."

Lucian Blaga (1895-1961), s-a nascut în satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-n nume
"sunetele lacrimei". Copilaria sa a stat, dupa cum el însusi marturiseste, sub semnul unei fabuloase
absente a cuvântului", deoarece viitorul poet nu a vorbit pâna la vârsta de 4 ani, fiind "mut ca o
lebada". Blaga este un poet interiorizat, cu sufletul prea plin de trairu profunde: "Eu cred ca sufeream
de prea mult suflet".

"Idila este o specie a liricii erotice [de dragoste] in care este ilustrata viata si dragostea, manifestate
în mijlocul naturii, într-o forma optimista sau idealizata".

Idila "Izvorul noptii" de Lucian Blaga face parte din volumul de debut intitulat sugestiv "Poemele
luminii", din 1919. In conceptia lui Lucian Blaga, iubirea este singura cale de patrundere în misterele
lumii, de cunoastere a tainelor universului. Unul dintre principalele sinonime ale "luminii", metafora
revelatorie centrala a volumului, este cunoasterea.

Titlul poeziei sugereaza fascinatia ochilor negri ai iubitei, care sunt numiti printr-o metafora
revelatorie, "izvorul noptii", semnificând originea - "izvorul" - sentimentului de iubire, ce capata
proportii cosmice, prin cuvântul "noapte".

Poezia "Izvorul noptii" este un scurt, dar profund omagiu adus frumusetii iubitei, exprimat într-un
ton solemn si plin de fiori.

Structura, semnificatii, limbaj artistic.

Poezia este alcatuita dintr-o fraza ampla, care contine o afirmatie constatativa si admirativa pentru
frumusetea ochilor iubitei si o propozitie dezvoltata, ca o concluzie emotionanta, înaltând dragostea
la apogeu.

Poezia începe printr-o invocatie cu încarcatura afectiva, sugerând admiratia poetului fata de fiinta
draga. Vocativul "Frumoaso" ilustreaza, concis si sintetic, perfectiunea fizica a iubitei, însumând
toate trasaturile fizice si morale ale fetei dragi. Cuvântul "ochii" se constituie în cuvânt-cheie al
poeziei si apare de trei ori, sugerând intensitatea sentimentului de admiratie si extazul poetic. Aceeasi
semnificatie o au si metaforele "izvorul" si "o mare de-ntuneric". Momentul în care este imaginat
cuplul este al înserarii, gesturile sunt tandre, idilice, iar adresarea este directa, constatativa si plina de
admiratie: "Frumoaso, / ti-s ochii-asa de negri încât seara / când stau culcat cu capu-n poala ta".
Pozitia cuplului predispune la visare, la meditatia premergatoare starii de extaz de care este cuprins
poetul atunci când priveste în ochii fermecatori ai iubitei.

Negrul intens al ochilor iubitei semnifica unul din marile mistere ale universului, întrucât se
identifica aici cu emotionantul cadru nocturn care acopera vaile, muntii, sesurile, întreg pamântul, ca
o taina fascinanta: "ochii tai, adâncii, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste vai / si peste
munti si peste sesuri, / acoperind pamântul /c-o mare de-ntuneric".

Negrul dens al ochilor este sugerat de superlativul absolut exprimat prin formula adverbiala "asa de",
alaturat adjectivului "negri" si de opozitia simpla "adâncii", un adjectiv substantivizat, care amplifica
profunzimea sentimentului de dragoste. Epitetul adverbial "tainic" care exprima trasatura verbului
"curge", ca si metafora "o mare de-ntuneric" evidentiaza ideea ca dragostea este una din marile taine
ale lumii. Formele pronominale de persoana întâi si a doua pun în evidenta armonia totala a cuplului
de îndragostiti, aflat sub vraja misterioasa a iubirii: "ti-", "ta", "îmi", "tai".

Verbul dubitativ "îmi pare", aflat în pozitie izolata si formând un singur vers, sugereaza emotia si
nesiguranta îndragostitului, care niciodata nu poate avea certitudini depline în manifestarea reciproca
a sentimentului de iubire.

Ultimele doua versuri se constituie într-o concluzie a versurilor declarative anterioare, care
exprimasera o constatare plina de admiratie. Se reia superlativul absolut din versul al doilea, pentru a
exprima consecinta pe care o are asupra poetului vraja emanata de frumusetea ochilor iubitei: "Asa-s
de negri ochii tai / lumina mea." Contrastul dintre negrul ochilor si lumina care aureoleaza iubirea
este realizat printr-un oximoron, adica alaturarea a doua cuvinte cu sens contradictoriu, care
formeaza însa un tot indestructibil, sentimentul profund de iubire: "asa de negri" în opozitie cu
"lumina mea".

Poezia contine si inversiunile "ti-s ochii", "tainic curge noaptea", "asa-s de negri ochii tai", care
amplifica starea de extaz, de încântare a eului liric pentru misterul iubirii.

Prozodia. Poezia nu este structurata în strofe, metrica este variabila, versurile de 3 silabe alternând
cu cele de 12. Ritmul si rima lipsesc, iar muzicalitatea este data de pauze dirijate de emotia poetului.

Erosul în lirica lui Lucian Blaga este, asadar, calea fundamentala de patrundere în misterele
universului, caci, asa cum nota poetul, "nu sufletul se orienteaza dupa natura, ci natura dupa suflet".