Cap.6.

Vaporii de apa in atmosfera

În atmosferă are loc o circulaţie continuă a apei. Deoarece oceanele ocupă

aproximativ 70 % din suprafaţa globului, este normal să considerăm că „începutul”
acestui circuit se produc deasupra ocenelor. Aici, datorită radiaţiei solare, are loc
evaporarea unei cantităţi enorme de apă. Vânturile şi curenţii de aer trasportă vaporii în
alte zone, în care aceştia condensează, formând norii. Când sunt îndeplinite anumite
condiţii, norii produc precipitaţiile, prin care apa ajunge din nou la suprafaţa
pamântului. Precipitaţiile pot aduce apa direct în mări şi oceane, sau pe suprafaţa
solului, de unde, în urma unui ciclu complex, aceasta ajunge până la urmă tot în oceane.
În figura 6.1 este reprezentat schematic ciclul apei în natură.

Fig.6.1. Circulaţia apei în natură

Anual se evaporă o cantitate de 519 000 km3 de apă, din care 448 000 km3 din
mări şi oceane iar 71 000 km3 de la suprafaţa uscatului. În medie, pe un an de zile în
zonele temperate şi polare se evaporă un strat de apă între 700 mm iar la latitudini mici
un strat de apă de aproximativ 1000 mm.

Evaporarea
Asupra mărimii evaporaţiei influenţează factori extrem de diferiţi: formula lui
Dalton arată principalii factori meteorologici de care depinde evaporarea apei conţinută
într-un vas descoperit:
v = K S (F-f) /p
în care: v=cantitatea de apă evaporată în unitatea de timp; (F-f)=deficitul de saturaţie,
care creşte odatăcu temperatura; p= presiunea atmosferică; K=un factor care depinde de
starea de agitaţie a aerului; S= suprafaţa liberăa apei.
Apa evaporată, într-un interval de timp dat, poate fi exprimată nu numai în
unităţi de masă (g, kg), ci şi prin grosimea în milimetri a stratului de apă evaporată.

52
Trecerea de la un fel de exprimare la altul se face ţinând seama că un strat de 1mm apă
evaporată corespunde la un litru pe m.p.
Măsurarea apei evaporate
Evaporarea apei la suprafaţa solului depinde de felul solului, structură, culoare,
gradul de umezeală, dacăeste acoperit sau nu cu vegetaţie, de natura vegetaţiei. Pe de
altă parte, rezultatele depind şi de metoda, tipul instrumentului folosit precum şi de
condiţiile de instalare a instrumentului.
Determinarea cantităţii de apă evaporatăse poate face pe două căi:
A.- Prin calcul cu ajutorul unor formule empirice care ţin seama de factorii de
care depinde evaporarea (temperatură, deficitul higrometric, etc.).
B.- Prin măsurarea directă, cu ajutorul dispozitivelor numite evaporimetre.
B.- Eprubeta evaporimetrică(tip Piche) este o eprubetă de sticlă gradată în mm,
începând de la partea superioară este prevăzută cu un inel, pentru fixarea în suportul
respectiv cu gura în jos. Corpul evaporator este o bucată de hârtie, de sugativă sau de
filtru, cu diametrul de 5 cm şi care este menţinută etanş la gura eprubetei prin
intermediul unei garnituri metalice cu arc. Pentru determinarea evaporării se procedează
astfel: se umple eprubeta cu apă distilată sau de ploaie şi se fixează la gura acesteia o
hârtie sugativă. Determinarea evaporării se reduce la măsurarea denivelării h1 (în mm) a
apei din eprubetă între două momente succesive de observaţie. Această denivelare este
proporţionalăcu volumul V al apei evaporate, adică V=s1 h1 , s1 fiind aria suprafaţei
transversale interioare a eprubetei.
Dar acelaşi volum s-a evaporat şi de pe suprafaţa s2 a sugativei: V = s2 h2, h2 este
înălţimea stratului de apă evaporată în mm ce trebuie aflată. Deci: s1 h1 = s2 h2, de
unde h2 = (s1 /s2 ) h1; s1 /s2 = factorul eprubetei.
Evaporimetrul de sol este format din doi cilindri de tablă galvanizată care intră
unul în celălalt. Cilindrul interior are baza, detaşabilă, confecţionată din plasă cu
ochiurile de 1 mm2. Marginea este îndoită peste cilindrul exterior, împiedicând
pătrunderea precipitaţiilor în acesta. La partea superioară cilindrul este prevăzut cu nişte
urechi pentru scoaterea şi introducerea lui în cilindrul exterior. In acest cilindru se
introduce un monolit din solul respectiv, fără să i se altereze structura, după care se
introduce în cilindrul exterior. Cilindrul exterior, cu partea de jos compactă, se
introduce în sol în aşa fel ca marginea lui superioară să corespundă exact cu nivelul
solului.
In cilindrul exterior se introduce vasul colector, iar apoi cilindrul interior cu
monolitul de sol. Observaţiile cu evaporimetrul se fac prin cântărirea zilnică a
cilindrului interior cu monolitul la ora 19. Cântărirea se face cu o precizie de până la 5
g, ceea ce corespunde unui strat de apă evaporată de 0,1 mm. Diferenţa de greutate a
monolitului de pământ, cantitatea de precipitaţii măsurată cu pluviometrul şi cantitatea
de apă înfiltrată, din vasul colector, permit să se determine valoarea apei evaporate din
evaporimetru. Dacă la evaporimetrul descris se adaugă un dispozitiv care măsoară şi apa
ce se infiltrează în sol, în urma precipitaţiilor, se obţine un evapolizimetru.
Determinarea cantităţii de apă evaporate se face astfel: se cântăreşte monolitul şi
se găseşte masa m1. Se introduce monolitul în cilindrul exterior care se îngroapă apoi în
sol şi se lasă un interval de timp ales convenabil (de ex. 24 ore). Se cântăreşte din nou
monolitul şi se determină masa m2 şi se face diferenţa celor două valori. Se determinăde
asemenea cantitatea de apă infiltrată din colector “i” obţinută din diferenţa apei din sol
şi eventual cantitatea de precipitaţii “p” căzute în intervalul de timp considerat.
53
Cantitatea de apă evaporată este: e = (p-i)-(m2-m1). Diferenţa (m2-m1) este exprimată în
grame, iar (p-i) în mm, se transformă masa din grame în mm, împărţind valoarea ei la
50.
Evapotranspiratia
Apa care intră în compoziţia ţesuturilor vegetale reprezintă apa de constituţie.
Apa absorbită de rădăcini care traversează planta şi este cedată atmosferei prin
frunze, reprezintă apa de vegetaţie. Acestora li se adaugă apa evaporatădin sol.
Cantitatea totală de apă evaporată, în condiţii naturale, prin transpiraţia plantei şi
prin evaporare de către sol, constituie evapotranspiraţia (ET). Evapotranspiraţia se
exprimă în mm înălţime de apă în unitate de timp.
Cantitatea de apă cedată atmosferei, teoretic, prin transpiraţia plantei şi prin evaporare
din sol, de către o cultură vegetală abundentă, în plină creştere, care acoperă total un sol
bine aprovizionat cu apă, reprezintă evaporaţia potenţială (Etp). ETp se calculează,
plecând de la date meteorologice, după formule diferite, cele mai folosite fiind formula
lui Turc (potrivită pentru zone mari) şi formula lui Bouchet (convenabilă pentru zone
mici).
Calculul ETp
• Formula lui Turc permite evaluarea ETp (în mm) lunare sau decadice
plecând de la 2 măsurători, de temperatură şi de durată a insolaţiei:
ETp = α[ t / (t + 15)] ( Ig + 50)
în care: α=0,40 pentru ETp lunarăşi α=0,13 pentru ETp decadică; t=temperatura
medie a aerului, în adăpost, pentru o lună sau o decadă; Ig = valoarea medie, lunară sau
decadică, a radiaţiei solare globale, în cal/cm2/zi. Aceasta depinde de latitudine şi de
durata lunară a unei zile şi se obţine cu formula:
Ig = IgA [ 0,18 + 0,62 (h/H)]
unde: IgA este intensitatea radiaţiei solare care ar atinge solul în absenţa
atmosferei; H este durata totală a zilei, lunară sau decadală, în ore; h este durata
insolaţiei, lunară sau decadală, în ore.
Formula lui Bouchet are avantajul că permite calculul ETp (în mm) de pe o zi
pe alta, plecând de la 2 măsurători, temperatura şi evaporarea:
ETp = β.λ.Em
unde: Etp=evaporaţia potenţială în mm pentru o perioadă oarecare; Em=
evaporarea măsurată în adăpost cu un evaporimetru, în mm, în perioada considerată;
β=coeficient care depinde de aparatură şi de climat. In climat temperat, pentru
un evaporimetru plasat în adăpost la 2 m de sol, pentru un vânt sub 5 m/s, β = 0,37; λ =
factor de corecţie funcţie de temperatura medie.
Formula lui Bouchet, ca şi formulele lui Brochet şi Gerbier, sunt expresii mai
practice derivate din formula universal utilizată a lui Penman.
Notăm cu ETpm valoarea măsuratăa Etp. Se poate scrie:
ETpm = Aportul prin ploi şi irigaţii - Drenajul măsurat
Evapotranspiraţia reală în câmp. ETpc constituie mărimea utilizată pentru a
cunoaşte pierderea teoretică de apă de ansamblul cultură-sol (ETp serveşte la calcularea
bilanţului apei), dar aceasta nu reprezintă decât o valoare medie, realitatea dintr-un
anumit câmp cultivat fiind diferită.

54
 Dacă solul este bine alimentat cu apă, ET nu depinde numai de condiţiile
meteorologice ci şi de covorul vegetal. Influenţa acestuia este descrisă cantitativ printr-
un coeficient K, valoarea acestuia fiind funcţie şi de condiţiile climatice locale. Se
numeşte evaporaţie maximă(ETmax) sau reală-maximă(ETrmax) cantitatea de apă
evaporată de ansamblul sol-cultură într-o anumită fază de vegetaţie: ETmax = K.ETp.
Coeficientul K<1 în primele faze ale culturii, dar poate deveni >1 atunci când aceasta
ajunge la dezvoltare maximă.
• Dacă evaporarea apei din sol scade, fie pentru că solul se usucă, fie
pentru că la suprafaţa sa se formează un strat uscat care frânează pierderea de apă,
evapotranspiraţia reală scade; ea devine evapotranspiraţie redusă(ETr).
Dar această reducere a ET poate să fie provocată chiar de către plantă dacă aerul
devine cald şi uscat, altfel spus dacă ETp devine prea puternică: atunci plantele îşi
limitează ele însele transpiraţia, deci circulaţia apei care le traversează, prin închiderea
corespunzătoare a stomatelor. Acest mod de a se autoproteja are, însă, ca efect
reducerea randamentului datorită lipsei de apă (vezi “perioadă critică” la “Seceta”).
Intotdeauna ETr ≤ ETmax.
Cantitatea de apă disponibilă.
Pentru a satisface nevoile proprii, plantele pot dispune de 2 cantităţi de apă:
- o parte provenind din ploile care se produc în perioada lor de vegetaţie,
absorbită şi reţinută de stratul de sol accesibil rădăcinilor;
- o parte provenind din umezeala acumulată în sol din iarnă.
Această a doua cantitate reprezintă rezerva utilă (RU). Ea reprezintă cantitatea
de apă conţinută în stratul de sol explorat de rădăcini, deci care poate fi furnizată
plantei, între punctul de uscare şi punctul de ofilire permanentă. Dar, pe măsură ce
umezeala se apropie de punctul de ofilire, planta extrage din ce în ce mai greu apa din
sol, motiv pentru care s-a introdus noţiunea de rezervă uşor utilizabilă (RUU); RUU
reprezintă cantitatea de apă egală cu 1/2 sau 2/3 din RU, fie 1/4 ... 1/3 din umezeala
echivalentă. RU şi RUU sunt cu atât mai ridicate:
- cu cât solul are o textură fină şi un conţinut satisfăcător de humus;
- cu cât solul este mai profund şi cu cât culturile au o înrădăcinare mai adâncă;
- cu cât precipitaţiile din sezonul rece au fost mai abundente şi mai bine reţinute.
RUU (în mm) se calculează uşor cu formula empirică:
RUU = 3 x Da x Ue x H
unde: Da = densitatea aparentă a solului,
Ue = umezeala echivalentă în % raportată la sol uscat,
H = adâncimea stratului de pământ parcursă de rădăcini, în metri.
Deficitul de apă
Deficitul pluviometric (Dp), pe o perioadă de o decadă, o lună, sau mai multe
luni, reprezintă diferenţa între evaporaţia potenţială (ETp) şi cantitatea de apă provenită
din precipitaţii (P):
Dp = ETp - P
Pentru soluri încă puţin acoperite de vegetaţie şi uscate la suprafaţă, Dp se poate
calcula plecând de la ETr:
Dp = ETr - P
Dar, o parte din apa din sol, RUU, poate fi utilizată pentru a acoperi acest
deficit, fără să mai fie nevoie de irigare. Pentru a ţine seama de acest fapt s-a introdus
noţiunea de deficit agricol (Da), definit prin relaţia:
55
 Da = ETp (sau ETr) - P - a · RUU
Coeficientul a, cu valori între 0 şi 1, indică fracţiunea din RUU absorbită, care
nu se doreşte să fie reconstituită. Dacă irigaţiile nu constituie o problemă, nici tehnică,
nici financiară, se ia k=0, exprimând astfel faptul că se doreşte reconstituirea completă
prin irigare a rezervei uşor utilizabile.

Umiditatea aerului
Prin umiditatea (sau umezeala) aerului se înţelege conţinutul aerului în vapori de
apă. Umiditatea aerului se poate determina cu ajutorul următoarelor mărimi:
• Umiditatea absolută (q): masa vaporilor de apă existenţi în unitatea de volum de
aer; cînd aerul este saturat cu vapori, umiditatea absolută devine maximă (qmax =
Q). Unitatea de măsură: kg/m3.
• Tensiunea (actuală a) vaporilor de apă (f) reprezintă presiunea parţială exercitată
de vaporii de apă existenţi, la un moment dat, într-un anumit loc, în atmosferă. Se
exprimă, în milibari sau în Torri. Tensiunea vaporilor poate să crească până la
valoarea maximă (fmax = F) ce corespunde saturaţiei, valoare care depinde de
temperatură.
• Umiditatea specifică (s) reprezintă masa vaporilor aflaţi în unitatea de masăde
aer. Dacă atmosfera este saturată cu vapori de apă, umiditatea specifică devine
maximă (smax=S). Unitatea de măsură utilizată: g vapori de apă/g aer.
• Umiditatea relativă (U) este raportul exprimat în procente dintre tensiunea actuală
a vaporilor de apă şi tensiunea maximă corespunzătoare temperaturii aerului din
acel moment.
U = (f/F) x 100 %
Umiditatea relativă indică procentul de vapori existenţi la un moment dat în
atmosferă, faţă de cantitatea necesară pentru ca aerul să fie saturat.
• Fracţia de saturaţie (rs) este raportul dintre tensiunea actuală şi tensiunea maximă
a vaporilor de apă:
rs = f/F
• Deficitul de saturaţie (ds) reprezintă diferenţa între tensiunea maximă şi tensiunea
la un moment dat a vaporilor,
ds = (F - f)
• Gradul de uscăciune al aerului este diferenţa 100 - U şi constituie încă o indicaţie
asupra umidităţii aerului.
• Punctul de rouă (τ) este temperatura la care trebuie răcit aerul la presiune
constantă, pentru ca vaporii ce-i conţine să-l satureze.
Măsurarea umidităţii aerului
Pentru măsurarea umidităţii cel mai comod şi mai ieftin aparat este
termohigrograful care, pe jumătatea superioară a diagramei înregistrează variaţia
continuă a umidităţii relative; traductorul său de umezeală este un mănunchi de fire de
păr blond, degresat, dar precizia sa este mică. Se pot utiliza diagrame de o zi, o
săptămână, o lună sau de 62 zile, după perioada de rotaţie a tamburului-suport cu
mecanism de ceas mecanic. Cele mai precise determinări se fac în SM cu psihrometrul
de aspiraţie: acesta permite măsurarea temperaturii unui termometru uscat şi a
temperaturii unui termometru umed identic (rezervorul este “îmbrăcat” cu un săculeţ
de tifon umezit) în curenţi identici de aer realizaţi prin ventilaţie forţată sau naturală;
56
prin calcul sau cu ajutorul unor tabele/nomograme de poate găsi tensiunea vaporilor de
apă, şi umiditatea relativă.
Staţiile automate monitorizează continuu şi umiditatea aerului.

Condensarea vaporilor de apa

Condensarea este procesul de transformare a apei în picături. Se poate realiza la 3
nivele:
- la nivelul solului ⇒ roua şi bruma;
- la mică înălţime deasupra Pământului ⇒ ceaţa şi pâcla;
- la înălţime ⇒ norii.

Condiţiile în care se poate produce condensarea sunt :

- saturaţia aerului;
- existenţa nucleelor de condensare.

Saturaţia se poate realiza prin evaporarea sau prin răcirea aerului care se poate
produce prin radiaţie nocturnă sau prin destindere adiabatică (răcirea aerului prin
mişcarea ascendentă a acestuia fără aport de energie din afară, folosindu-se energia
internă a aerului).

Nucleele de condensare pot fi cristale de sare masivă, pulberi minerale sau organice,
picături de apă existente.
Principalul produs al condensării îl reprezintă norii.
Norii sunt un amestec coloidal de picături de apă, amestec de picături şi cristale de
gheaţă sau cristale de gheaţă în stare de suspensie.
La un nor găsim trei nivele :

nivel de convecţie

NOR nivel de izotermie (-10˚C)

nivel de condensare

Norii se pot clasifica după mai multe criterii :

a) După formă :
¾ nori filamentari ;
¾ nori stratiformi ;
¾ nori cumuliformi (sub forma de grămezi).

b) După geneză :
57
 ¾ nori de convecţie termică (majoritatea norilor) ;
¾ nori frontali (însoţesc fronturile atmosferice) ;
¾ nori de radiaţie (iau naştere noaptea, dispar repede).

c) După altitudinea la care se formează :

¾ nori inferiori (50÷2500 m) ;
¾ nori mijlocii (2500÷6000 m) ;
¾ nori superiori (6000÷8000 m) ;
¾ nori cu dezvoltare verticală (50, 100÷8000 m).

Fig.6.2. Schema principalelor tipuri de nori, ca altitudine şi aspect

58
 Grupa norilor superiori

Se formează de la 6000 la 8000 de metri altitudine. Sunt de culoare albă din cauza
cristalelor de gheaţă. Nu dau precipitaţii.

Cirrus (Ci) – nori cu formă de fibre (filamente). Prevestesc apariţia frontului

atmosferic cald şi apar cam cu 1000 km înaintea frontului. Nu reduc strălucirea Soarelui
sau a Lunii. Vremea se “strică” la apariţia lor.

Cirrus

Cirrostratus (Cs) – nori sub formă stratificată, sub formă de pături, de benzi. Nu
dau precipitaţii. Prevestesc apariţia frontului atmosferic cald. Suprapuşi peste Soare sau
Lună dau fenomenul numit halou (un curcubeu circular).

Cirrostratus

Cirrocumulus (Cc) – nori sub formă de grămadă, cu aspect de grămezi mici de

culoare albă. Apar odată cu norii Cirrus dar dispar rapid. Nu dau precipitaţii.
59
 Cirrocumulus

Grupa norilor mijlocii

Se formează de la 2500 la 6000 de metri altitudine. Au o culoare cenuşie deschisă.
Sunt formaţi din amestec de picături de apă şi cristale de gheaţă.

Altostratus (As)
- sunt sub formă de pături sau de pânze suprapuse de culoare gri ;
- suprapuşi peste Soare sau Lună, aştrii se văd ca o pată luminoasă ;
- dau precipitaţii cu caracter general (ploi obişnuite) ;
- sunt nori frontali (în cadrul fronturilor atmosferice).

Altostratus

60
 Altocumulus (Ac) :
- sunt nori de culoare gri sub formă de grămezi;
- se înroşesc la apusul şi la răsăritul Soarelui;
- nu dau precipitaţii;
- prevestesc vremea bună sau în curs de îmbunătăţire;
- caracteristici zonei litorale sunt norii “altocumulus migdalatus” de un cenuşiu
închis, ce dau precipitaţii cu stropi mari.

Altocumulus

Grupa norilor inferiori

Se formează de la 50 la 2000 de metri altitudine.

Nimbostratus (Ns) :
- sunt nori de ploaie, de culoare închisă, formaţi numai din picături de apă;
- au formă de voaluri suprapuse;
- dau precipitaţii cu caracter general şi sunt nori frontali.

Nimbostratus

Stratocumulus (Sc):
- sunt nori sub formă de grămezi stratificate;
- nu dau precipitaţii, sunt nori de vreme bună;
- apar mai ales seara şi dimineaţa.

Stratus (St)
- sunt norii cu cel mai jos plafon;
- au o culoare cenuşie deschisă;
- dau precipitaţii sub formă de burniţă.
61
 Stratus
Stratocumulus

Norii cu dezvoltare verticală

Se formează de la 50 la 8000 de metri altitudine. Au baza de culoare închisă iar

vârful de culoare albă.

Cumulus (Cu) :
- sunt nori de vreme bună cu contururile bine precizate;
- sunt de culoare albă;
- sunt formaţi din vapori care condensează în curenţi de aer verticali foarte puternici,
deasupra uscatului;
- au de obicei baza plata şi vârful neregulat;
- sunt foarte izolaţi, cu porţiuni mari de cer senin între ei.

Cumulus

Cumulonimbus (Cb) : semne convenţionale

- sunt nori de furtună, cu extindere mare pe verticală : au baza cam la 50÷100 m şi
vârful la 8000 de metri;
- baza lor este întunecată (neagră), mijlocul cenuşiu iar sus sunt albi;
- generează averse de ploaie ce vara sunt însoţite de descărcări electrice;
62
- sunt însoţiţi şi de vânt puternic şi în rafale.

Cumulonimbus

Înălţimile şi dimensiunile diferitelor tipuri de nori.

Înălţimea Înălţimea Înălţimea Grosimea Grosimea Grosimea

Genuri
minimă medie maximă minimă medie maximă
Cirrus 6 000 12 500 8 000 150 2 000 300
Cirrocumulus 5 000 7 000 6 000 150 3 000 500
Cirrostratus 3 500 12 000 6 000 150 3 000 500
Altocumulus 2 000 5 000 4 000 500 1 500 800
Altostratus 1 500 5 000 3 500 500 4 000 2 000
Nimbostratus 300 2 000 800 1 000 5 000 3 000
Stratocumulus 500 2 500 1 500 200 2 000 600
Stratus la sol 1 200 500 50 800 300
Cumulus 400 2 000 1 200 150 5 000 1 600
Cumulonimbus 300 3 500 1 000 5 000 12 000 7 000

Nebulozitatea

Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire al cerului cu nori. Nebulozitatea poate

fi exprimată în zecimi din bolta cerească sau în optimi din ea.

0 1/8 2/8 3/8 4/8 5/8 6/8 7/8 8/8 9

5/8 – reprezintă nebulozitatea medie pe glob;

1/8 – cea mai mică nebulozitate, înregistrată în Egipt;
7/8 – cea mai ridicată nebulozitate anuală, în M. Albă (Oc. Îngheţat);
9 – semnifică cer invizibil : noapte, ceaţă etc.

63