Cuprins

Introducere ...................................................................................................................................3
Capitolul 1. . Fundamentarea teoretică a lucrării..............................................................5
1.1. Particularităţile gimnasticii sportive ca probă sportivă.................................................5
1.2. Localizarea traumelor în gimnastica sportivă și caracterul lor.....................................6
1.3. Cauzele afecţiunilor în cadrul antrenamentelor la gimnastică......................................22
1.4. Mecanismul de producere a traumelor și profilaxia lor la diferite aparate.........................24
Capitolul 2. Metodologia lucrării...............................................................................................33
2.1. Motivația alegerii temei.........................................................................................................33
2.2. Scopul, ipoteza și sarcinile lucrării........................................................................................33
2.3 Metodele de profilaxie a traumelor în gimnastica sportivă............................................34
Capitolul 3. Rezultatele cercetării și interpretarea lor………………………………………46
3.1. Incidența celor mai frecvente afecţiuni în gimnastica sportivă..................................46
3.2. Localizarea afecţiunilor în gimnastica sportivă...........................................................47

Concluzii
Bibliografie
Anexe

2
 Introducere . Exerciţiile fizice şi sportul servesc drept remedii de fortificare a sănătăţii,
înlesnind rezistenţa organismului faţă de acţiunea factorilor externi.
Dar nerespectarea anumitor condiţii de ordin tactic, metodic, organizatoric dar în mai
mare măsură celor de ordin profilactic poate duce la apariţia diverselor traume de caracter
profesional. Traumatismul sportiv, rămîne o problemă specifică extrem de importantă pentru
specialiştii din domeniul educaţiei fizice şi sportului,cît şi a celor din domeniul medical (Baciu
Gh.)
Frecvenţa traumelor la practicarea diverselor probe sportive nu are tendinţă spre scăderea
şi adesea prezintă un anumit pericol pentru sănătatea şi viaţa participanţilor. De aceea,cazurile de
traume provocate în cadru lecţiilor de educaţie fixică, la antrenamentele şi competiţiile sportive
cer,de la responsabili şi organizatorii acestor forme de activităţi o deosebită atenţie şi precauţie
permanentă (Baciu Gh.).
Exerciţiile fizice pot fi practicate în măsură egală de persoane, de vîrstă şi sex diferite,
sportivii şi cei care nu practică sportul (Grimalschi T.).
Milioane de oameni în toată lumea se ocupă cu sportul. Sportul şi activitatea motrică sunt
benefice nu numai celor ce practică sportul de performanţă, dar şi întregii societăţi care-l practică
deoarece sportul este un element de vîrf a fortificării sănătăţii (Ренстрема П.А.Ф.Х.).
Însă odată cu mărirea numărului celor ce se ocupă cu sportul, intensitatea şi continuitatea
ocupaţiilor, mărirea eforturilor fizice cresc cerinţele, orientate fiecărui tip de sport organismului
sportivului ( Ренстрема П.А.Ф.Х.).
Reieşind din acest fapt optimal, se măreşte riscul de a primi o traumă. Trauma în sport, ca
regulă, este neînsemnată sau de gravitate medie. Împreună cu aceasta ,cheltuielile medicale a
tratamentului lor, egalează miliarde de dolari, din această cauză numărul traumelor sportive e
benefic treptat de scăzut. De ajuns la aceasta se poate doar datorită concentraţiei atenţiei la
maximum la diferite măsuri profilactice.
Problema profilaxiei traumelor sportive, pe perioada mai multor ani se află-n centrul
atenţiei medicilor specialişti. Lumea sportivă de asemenea făcea diferite încercări în profilaxia
traumelor adică: folosirea diferitor mijloace de protecţie cum sunt:
cască;
măşti speciale pentru faţă;
tibiere ş.a., inculusiv schimbarea regulilor în arbitraj.
Însemnătatea profilaxiei este evidentă, anume din acest motiv subcomitetul pe publicaţii
comisiei medicale au adunat toată informaţia la ziua de azi pe profilaxia traumelor sportive, care
pot sluji o bună bază pentru stimularea viitoarei cercetări în acest domeniu (Ренстрема
П.А.Ф.Х.).

3
 Materialele pe care le-am adunat, sub diferite aspecte profilactice şi de tratament al
traumelor sportive includ principiile de bază, care formează baza profilacticii şi tratamentul
traumelor sportive şi practica clinică de prevenire şi tratare a traumelor sportive în gimnastiaca
sportivă.
Gimnastica sportivă a înregistrat progrese remarcabile în ultimele două decenii devenind
astăzi în special datorită masmedia – un sport care se bucură de o popularitate din ce în ce mai
mare.
Din aceste considerente, gimnastica este apreciată de către Comitetul Olimpic
Internaţional drept al doilea sport olimpic ca valoare şi importanţă (Vieru N.).
Baza teoretică a lucrării:
În cadrul acesteii lucrări m-am bazat pe următoarele izvoare literare, atît din
― antrenamentul sportiv : Baciu Gh., Culda C. Dungaciu P., Culba P., Grimalschi T., Vieru N.,
www.sportmedicine.rugymnastics.php.
― profilaxiei : Baciu Gh., Drăgan I., Белинович В.В., Серкин Л.Г., Башкиров Е.Ф. Крячко
И.А., Ланда А.М., Михайлова Н.М., Ренстреома П.А.Ф.Х., McAuley E., Huash G., Shield K.,
Snook G.A., Weiker G.G.,

4
 Capitolul I
Se ştie că termenul de gimnastică îşi are originea în cuvîntul grec ,,gimnos” care se
traduce în romînă prin ,,gol”. În cadrul Jocurilor Olimpice Antice, exerciţiile fizice se executau
cu corpul nud, ceea ce nu era nici ruşinos, nici ridicol ( C.Culda, P. Dungaciu şi P. Culba ).
Efortul în gimnastica sportivă (4 aparate fetele şi 6 la băieţi) antrenează numeroase grupe
musculare într-o varietate de mişcări, într-un regim energetic mixt: anaerob în principal şi aerob
într-o oarecare măsură; faptul că exerciţiile durează cîteva secunde susţine teza predominatei
anaerobei din punct de vedere energetic (Drăgan I.).
1.1. Caracteristica gimnasticii sportive
Gimnastica sportivă rprezintă un complex foarte variat de exerciţii de gimnastică şi se
prezintă ca unul din cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice multilaterale (Vieru N.).
Cantitatea infinită a deprinderilor dobîndite de gimnastică şi necontenită învăţare de noi
mişcări şi de legarea acestor mişcări între ele dezvoltă ştiinţa de a-şi stăpîni corpul în diferite
condiţii schimbătoare, obişnuiesc să fie asimilate mai repede şi mai corect atît practice de muncă
şi cele militare cît şi practicile sportive (Vieru N.).
Datorită marii sale activităţi, gimnastica sportivă se bucură de o mare popularitate şi se
prezintă ca un aspect a sportului în masă (Vieru N.).
Importanţa principală a gimnasticii sportive constă în dezvoltarea coordonării mişcărilor,
a preciziei, a ritmicii şi expresivităţii mişcărilor, în educarea disciplinei a spiritului colectiv, a
perseverenţei, a învingerii obstacolelor şi a altor trăsături de caracter (Vieru N.).
Gimnastica de bază este ramura fundamentală a gimnasticii alcătuite dintr-un sistem vast
şi diversificat de exerciţii fizice naturale şi concepute, puse în slujbele sănătăţii şi dezvoltării
generale a omului. Practicarea ei are influenţe benefice nu numai asupra sferei fizice a
organismului ci şi asupra sferei intelectuale, psihice şi morle. Obiectivul final al gimnasticii de
bază este perfecţionarea multilaterală a personalităţii fiinţei umane în scopul unei activităţii
individuale şi sociale mai rodnice (C.Culda, P. Dungaciu, P. Culba,).
În antichitate gimnastica era considerată artă de a face omul mai puternic, mai sprinten,
mai îndemînatic, mai inteligent. De multe ori medicii recomandă gimnastica pentru vindecarea
anumitor boli (Vieru N.).
Gimnastica sportivă printr-un bogat arsenal de mişcări specifice tuturor probelor
competiţionale. Gimnastica sportivă cu valenţele sale estetice şi spectaculoase, ca sport cu o
tehnică compexă, solicită calităţi deosebite din partea celor ce doresc să obţină performanţe
înalte (Vieru N.).
În primul rănd se cere o conformaţie frumoasă şi armonioasă cu segmente drepte, cu
proporţionalitate între segmentele corpului, umerii largi, toracele bombat, bazinul îngust
abdomenul suplu, fără devieri ale coloanei. De asemenea se se impune o ţinută, o atitudine şi o

5
figură expresivă plăcută. Din punct de vedere al calităţilor motrice, se cere în primul rînd
îndemînarea specifică, forţa în regim de viteză şi mobilitate articulară.
Din calităţie motrice trebuie să urmărim curajul, perseverenţa, voinţa, capacitatea de
concentrare, echilibru psihic, spiritul de imitaţie, capacitatea de orientare în spaţiu şi capacitatea
de asimilare (Vieru N.).
1.2. Localizarea traumelor în gimnastica sportivă și caracterul lor
1.2.1. Traumele trunchiului și a spatelui
În gimnastică există un număr mare de elemente și poziții care pot provoca traume la
spate. În timpul propulsiilor, săriturilor și salturilor în exercițiu la sol și săritura cu sprijin,
precum și la aterizări de la aparate coloana vertebrală este supusă unei sarcini grele. Studiile
biomecanice au arătat că atunci când se împinge de pe suprafață, efectuând un salt, sarcina
verticală pe picior depășește greutatea atletului de 3,4-5,6 ori. În plus, în acest caz, tendonul lui
Ahile are o sarcină de 16 ori mai mare decât greutatea corporală. Iar dimpotrivă, în elementele
cu brațele atîrnate de aparate, sarcina de tracțiune depășește, de asemenea, semnificativ masa
corporală - de la 6,5 până la 9,2 ori.
Traumele principale ale scheletului axial sunt leziunile și întinderile musculare, care pot
fi destul de grave. Uneori există leziuni ale coloanei vertebrale cervicale. Adesea apar atunci
când cad de la bara transversală, când sportivul nu reușește să apuce bara transversală și cade
direct pe cap, precum și atunci când face greșeli la exercițiiul de la sol.
Cele mai multe leziuni ale coloanei vertebrale cervicale nu sunt fracturi, numai țesutul
moale este afectat. Este posibilă trauma cervical prin ,, șfichiuire” Pentru tratament, se utilizează
un corset special pentru fixarea zonei cervicale, limitarea nivelului de activitate, aplicarea gheții.
În unele cazuri, sa observat o fractură a primei coaste. O astfel de fractură are loc în
partea dorsal cervicală. Toți sportivii cu această leziune au răspuns bine la tratamentul
conservativ. În același timp, în unele cazuri poate fi necesară o rezecție parțială a coastei. De
asemenea, este posibilă fractura sternului în timpul exercițiilor la bîrnă ( Épidémiologie: la
Gymnastique. msport.net.).
Toracele este una dintre cauzele durerii la gimnaști. 75% dintre sportivi au avut process
degenerativ de disc. Un risc mai mare de a dezvolta anomalii ale coloanei vertebrale toracico-
lombare este tipic pentru cei mai puternici sportive (.Ренстрёма П.А.Ф.Х ).
Traumatismele în regiunea lombară
Coloana lombară este una dintre cele mai traumatizate zone din gimnastică. Potrivit lui
Kolt și Kirkby, leziunile lombare reprezintă 15% din toate leziunile la gimnaste (Kolt GS și alții).
Deoarece flexibilitatea este una dintre cele mai importante calități ale gimnastelor de nivel înalt,
fiecare sportivă încearcă să atingă cele mai mari game de mișcare (Fig.15). Realizarea unor
amplitudini maxime în mișcare poate duce la traume. Extensia repetiitvă excensivă, flexia și

6
răsucirea coloanei vertebrale lombare pot determina micro și macrotraume a vertebrei și discului
intervertebral. În comparație cu alte sporturi, bărbații implicați în gimnastică au o frecvență și o
severitate semnificativ mai mare a durerii de spate (Kruse D, Lemmen B. 2009, vol.8, №1,
pp.20-28). Cele mai frecvente probleme cu coloana lombară a gimnaștilor includ spondiloliza,
spondilolisteza, fracturile de compresie, deteriorarea plăcii finale a corpului vertebral și
discurilor intervertebrale (Kruse D, Lemmen; B . Freddie H. Fu 1994).
Spondilolza - o fractură a arcului vertebral (de obicei lombar 5) în zona inter-articulară
sau în zona piciorului arcului, poate fi acută sau cronică. Spondiloza cronică apare sub influența
efortului fizic excesiv pe fundalul unei malnutriții în țesutul osos sau în displazia vertebrală.
Spondiloza este o consecință a acumulării efectelor forțate asupra arcului vertebral interarticular
care depășește modulul de elasticitate al țesutului osos. La începutul dezvoltării procesului
patologic, spondiloza este o zonă de remodelare osoasă (zona Loser), apoi apare o fractură de
oboseală, de obicei zona inter-articulară a arcului, numită "zona critică". Spondiloza este un
proces reversibil. În cazul în care forța excesivă este îndepărtată, zona de fractură se poate
coagula. Spondiloza este o boală independentă. La unii pacienți (aproximativ jumătate),
spondiloza este complicată de spondilolisteză (Des. 16).
Spondilolisteza este deplasarea (alunecarea) corpului vertebrelor care se suprapun în
raport cu corpul vertebrelor subdiacente. Cel mai adesea există o alunecare a corpului celei de-a
cincea vertebre lombare peste corpul primului sacral. Așa cum a remarcat Jackson și alții (1976),
prevalența spondilolistezei în rândul gimnastelor este de 4 ori mai mare decât în rândul
oamenilor obișnuiți. Potrivit cercetătorilor, acest lucru se datorează impactului repetitiv al
forțelor de șoc și extinderii excesive a coloanei vertebrale lombare. Probleme mai frecvente cu
coloana lombară la gimnastă comparativ cu sportivii implicați în alte sporturi, aparent se datoră
duratei sesiunilor de antrenament și de vârsta gimnastelor.
Răsturnarea în posterior și hiperextensia excesivă a coloanei vertebrale lombare, efectuate
pe parcursul mai multor ani, conduc, în mod evident, la un risc crescut de apariție a unui răspuns
al stresului spondilolitic. Cauza spondilolistezei poate fi spondiloliza, lezarea coloanei
vertebrale, dereglarea de ținută cu poziția orizontală a sacrului. Uneori cauza spondilolistezei
este procesul degenerativ în articulațiile intervertebrale sau discul intervertebral. Mulți medici
sportivi sunt îngrijorați că dacă există o mică spondiloză, exercițiile ulterioare pot duce la
progresia acesteia sau la dezvoltarea spondilolistezei. Datele de cercetare arată că riscul de
apariție a spondilolistezei minore în populația principală este de 4-5%, printre gimnaste în unul
dintre studii a fost 38%, în progresia spondilolistezei cu 10% în 5 ani. Riscul de a dezvolta
spondilolisteză din spondiloliză este de asemenea foarte mic (Kruse D, Lemmen B 2009).
Scolioza ideopatică

7
 Mai multe studii au arătat că la tinerele gimnaste sunt mai mari risuri de a suferi de
scolioză idiopatică decât alți copii. Scolioza idiopatică se dezvoltă între primul an al vieții unui
copil și sfârșitul creșterii scheletice, cel mai adesea în perioadele de creștere rapidă a corpului: la
vârsta de 5-7 ani și la vârsta de 10-14 ani. La fete, această boală apare de 5 ori mai des decât la
băieți. Boala apare la copiii perfect sănătoși, care nu detectează anomalii patologice din alte
organe și sisteme. În scolioza, coloana vertebrală se abate de la o linie dreaptă în planul frontal
(lateral) și / sau sagital (anteroposterior). Mai multe vertebre adiacente sunt implicate în curbură,
formând un arc de curbură. Punctul central al acestui arc este numit vârful arcului. Pentru a
echilibra poziția corpului, corpul este forțat să formeze în zona adiacentă arcului primar, un arc
compensator secundar de curbură, îndreptat de către bulb în direcția opusă. Astfel, coloana
scoliotică poate avea 2, 3 sau chiar 4 arce de curbură. Adesea, cu scolioza idiopatică, există o
rotație a vertebrelor în jurul axei sale, ceea ce se poate observa din abaterea proceselor spinoase
ale vertebrelor adiacente de la linia dreaptă. Acest fenomen se numește torsiune sau răsucire.
Meyer și colaboratorii (2006) au oprit faptul că activitatea fizică în sine și gimnastica nu
provoacă scolioză (Meyer C și alții 2006, vol.16, №4, pp.231–236 ). Sa demonstrat că unul
dintre factorii de apariție a scoliozelor este creșterea flexibilității articulațiilor, ceea ce determină
schimbarea specializării sportive. Autorii susțin că gimnastica nu exacerbează scolioza, ci
întărește mai degrabă mușchii spatelui și trunchiului, contribuind astfel la tratamentul acestei
patologii spinoase.
1.2.2.Traumele umărului
Nestabilitatea cronică şi acută a ariculaţiei umărului este un fenomen tipic al gimnaştilor.
Subluxaţiile cronice recidive a umărului se întîlnesc foarte des şi aceasta, nu este legat doar de
tipul de activitate, dar şi de procesul selecţiei, unde atenţia principală este ataşată marii
mobilităţi.(McAuley et al., 1987; Weiker, 1989).
Sportivii de obicei simt ,,sărirea” umărului, se plîng la o durere înţepătoare, slăbirea şi
greutatea membrelor.
Tratamentul conservativ, ca regulă dă rezultate bune. Trebuie de asemeni de accentuat
atenţie asupra întăririi muşchilor umărului, în deosebi rotatorilor inferiori şi exteriori. Dacă
subluxaţiile recidive se întîlnesc foarte des, atunci luxaţiile recidive – este un fenomen foarte rar
întîlnit ( McAuley et al., 1987; Weiker, 1989).
Articulația umărului este întărită de așa-numita manșetă rotativă, care este o colecție de
tendoane musculare care se îmbină cu capsula articulară și între ele, formând o singură anvelopă
de țesut conjunctiv în regiunea articulației umărului. Articulația acromo-humerală joacă un rol
important în înțelegerea anatomiei patologice a unor leziuni la umăr. Complicitatea acestei
articulații este că ea reprezintă singurul loc din corpul uman în care se află un mușchi sau un
tendon între două oase. În acest caz, manșeta rotativă acoperă partea superioară a capului

8
humeral, deasupra căruia este un alt os, acromionul scapulei. Atunci când majoritatea sporturilor
sunt angajate, tendonul și mușchii supraspinoși sunt "prinși" între acromion și capul
humerusului; în unele cazuri, mușchii subcapulari și subspinali pot fi comprimați.
Trauma umărului este mai frecventă la bărbați. Pentru gimnaști, semnele de întindere de
supraspinos și tendinita lui sunt cele mai caracteristice. Exercițiile de gimnastică, cum ar fi inele,
necesită efort extraordinar din partea mușchilor umărului, ceea ce poate duce la supraefortul lor.
Utilizarea palmierelor de gimnastică cu un cârlig eliberează tensiunea de la mușchii antebratului
prin redistribuirea lor pe umăr, permițând gimnastului să atingă viteze mari. Acest lucru se
datorează contracțiilor excentrice ale mușchilor care alcătuiesc grupul rotativ pentru manșetă.
Întinderile de coifulrotatori este deosebit de frecventa la gimnasti tineri. În cazul deteriorării sau
umflăturii acestor structuri, poate apărea "sindrom de impingiment" în această zonă. Acest lucru
poate duce la leziuni osoase, iar repetițiile continue pot provoca ruperea manșonului rotativ.
Tendonul mușchiului supraspinos este cel mai adesea deteriorat, deoarece este situat între
humerus și acromionul scapulei. Inflamația poate, de asemenea, să ajungă la sacul subacromial și
să provoace bursită subacromială.
Ruptura manșetei este însoțită de durere și slăbiciune în umăr. În unele cazuri, există o
ruptură parțială a manșetei rotatorului. În acest caz, există durere, dar este posibil să mișcați
brațul în cantitatea obișnuită. Cu un decalaj semnificativ există o slăbiciune mai pronunțată a
umărului. În cazul ruperii complete a tendoanelor manșetei rotative, pacientul nu-și poate
îndepărta mâna de la corp. În cele mai multe cazuri, după rănire, există o durere slab localizată în
zona umărului. Unii pacienți notează că, atunci când își mută mâna pe umăr, apare un sentiment
de "clic". Majoritatea pacienților observă că nu pot dormi pe partea laterală a articulației
edemate.
Sindromul de impngment se regăsește atât la bărbați, cât și femei. Simptomele pot fi
cauzate de o problemă primară, constând în modificări ale oboselii și pot fi datorate instabilității
articulației umărului și instabilității funcționale a scapulei. Gimnastele sunt supuse cerințelor
unei game largi de mișcări în articulația umărului și plângerile instabilității sale pot fi cauzate de
mobilitatea excesivă a articulației, atunci când se utilizează tehnica greșită, slăbiciunea
musculară și elasticitatea acestora. Dislocările acute apar, de obicei, din cauza detașărilor
necorespunzătoare sau a caderilor de la aparat.
Instabilitatea acută și cronică a articulațiilor umărului este un fenomen tipic în gimnastică
(Des 18). Subluxațiile cronice recurente ale articulației umărului sunt foarte frecvente și sunt
asociate nu numai cu activitatea în sine, ci și cu procesul de selecție naturală, unde principala
atenție este acordată unui nivel sporit de flexibilitate. Atleții observă de obicei un sentiment de
"sărire" a articulației, plângându-se de durere, slăbiciune și greutate ascuțită în membre.
Tratamentul conservator oferă, de obicei, rezultate bune. De asemenea, ar trebui să se

9
concentreze asupra întăririi mușchilor brațului și de umăr, în special a rotatorilor interni și
externi. După prima dislocare, este recomandat tratamentul conservator. Cu toate acestea, după
aceia, atletul trebuie să fie pregătit pentru a finaliza un curs de reabilitare, inclusiv exerciții
pentru întinderea și întărirea mușchilor coifurotatori. Gimnasta trebuie să ție cont că există un
risc crescut de remisie și apariția unei dislocări repetate a umărului.
1.2.3. Afecțiunile cotului în gimnastica sportivă
Afecţunile articulaţiei cotului sunt diverse, atît acute cît şi cronice. Articulaţia cotului nu
rar este supusă eforturilor axale în urma efectuării exerciţiului, în timp ce masa corporală
acţionează şi la suprafaţa articulaţiei (McAuley et al., 1987).
De exemplu: săritura cu sprijin sau exerciţiul la bîrnă - procentul mai mare constituie
luxaţiile şi fracturile.
Tratarea se execută îndată prin repoziţionare cu mobilizare. Dacă sportivul nu este în
stare să reînoiască din plin amplitudinea mişcării, atunci îi va fi foarte greu să se întoarcă la
acelaşi nivel al competiţiei în care sa prezentat.
Mişcările pozitive, trebuiesc excluse, pe cînd cele active sunt foarte necesare pentru
întreaga restabilire a funcţiei articulaţiei (McAuley et al.,1987).
Afecţiunea osteohondrotică a acromionului, este întîlită la pacienţii cu schelet nedezvoltat
complet. Astfel de afecţiuni, au loc în urma acţiunii masei corpului asupra olecranonului în
timpul îndeplinirii săriturilor. Ca de obicei apar plîngeri asupra senzaţiilor dureroase. Clinşeul
renghenologic ca regulă ne arată afectarea olecranonului. Pentru înlăturarea afecţiunii se
recomandă artoscopia şi intervenţia chirurgicală.
Trebuie de atras o atenţie optimă în timpul apariţiei simptomului repetat deoarece, această
afecţiune poate duce la degenerarea comportamentului lateral a acromionului ( Lidner, Caire,
1989).
Se întîlnește afecțiunea atît acută cât și cronică a articulațiilor cotului. Cel mai adesea,
afecțiunile acute ale cotului apar ca urmare a mișcărilor nereușite, a căderilor sau a aterizărilor /
ruperi de pe aparat ( Freddie H. Fu et al ). Cel mai mare procentaj de leziuni ale cotului sunt
fracturile și luxațiile (Ренстрёма П.А.Ф.Х; Freddie H. Fu et al) .
În 1981, Prist a descris 41 de leziuni separate la nivelul cotului, dintre care 31 au fost
acute. 41% dintre aceste leziuni au fost fracturile epicondilului medial, 39% - luxații. Trebuie
remarcat faptul că contingentul studiat al gimnastelor a fost destul de tânăr - vârsta lor medie a
fost de 13,6 ani. Prist a constatat că 60% din leziuni au avut loc în absența asigurătorului. De
două ori mai multe răniri au avut loc pe saltele insuficient de groase sau pe podea goală,
comparativ cu saltele groase. Nu a fost posibilă stabilirea unei corelații între leziuni la cot și
orice proiectil. Douăsprezece procente din toate leziunile au avut loc în timpul încheierii
exercițiului ( Prist JD 1981, vol 9 p288-295)

10
 Tratamentul leziunilor acute ale cotului implică repoziționarea imediată și mișcările
active timpurii pentru a preveni rigiditatea articulației. Dacă un sportiv nu reușește să
restabilească întreaga gamă de mișcare, va fi foarte greu pentru el să se întoarcă la forma sportivă
anterioară. Mișcările pasive trebuie evitate, în timp ce mișcările active sunt esențiale pentru
restabilirea completă a funcțiilor (Ренстрёма П.А.Ф.Х; Freddie H. Fu et al) .
Printre leziunile cronice ale cotului cel mai frecven întîlnite sunt tendinita tendonului de
triceps humeral, epicondilita mediană și laterală, osteocondroza degenerativă, fracturile de stres
ale olecranului sunt cele mai frecvente ( Freddie H. Fu et al; Maffulli N 1992, vol.74, №2,
pp.305-308).
Articulațiile cotului sunt adesea supuse încărcărilor axiale din cauza exercițiilor fizice, în
timpul cărora greutatea corporală cade pe acestea (Des. 19). Ca urmare a acestor sarcini adesea
repetate, cartilajul poate fi lezat, formând suprafața articulară a capului humeral. Mai multe studii
au fost dedicate studiului osteocondrozei disecand capul humeral la gimnaste. Tratamentul
implica de obicei îndepărtarea artroscopică a corpurilor libere din cavitatea articulară. O etapă
extrem de importantă de tratament este reabilitarea după leziuni ale articulației cotului. Este
necesar să restabiliți întreaga gamă de mișcări în forța articulară și musculară, înainte de a trece
la instruirea completă. Mâinile unei gimnaste trebuie să reziste întreaga masă a corpului său
pentru o perioadă adecvată de timp fără nici o durere sau disconfort. Conform unor studii, toate
gimnastele au reușit să-și continue cariera după trauma cotului. În acest sens, este extrem de
importantă diagnosticarea precoce și tratamentul osteocondrozei, care ar trebui să prevină artrita
degenerativă (Freddie H. Fu et al) .
Epicondilita mediană care afectează atât bărbații, cât și femeile, se dezvoltă datorită
sarcinilor mari pe mușchii flexori ai pumnului atunci când se sprijină atîrnă pe mîni. Principalul
mecanism al acestei afecțiuni la bărbați constă în mișcările de forță, cum ar fi crucea de fier la
inele (Des..20) sau priza mâinii îndoite pe bară. Astfel de elemente necesită o rezistență
considerabilă din partea grupului muscular care flexează mâna. Atunci când se efectuează
exerciții pe podea, se poate dezvolta și epicondilita mediană. Cele mai multe exerciții acrobatice,
cu accent pe mâini, duc la o extensie excesivă a mâinii, în care mușchii flexor ai mâinii sunt
supuși unei întinderi maxime.
Tendinita musculară de triceps humeral este o inflamație cronică a acestui tendon în zona
de inserție la procesul ulnar . Cel mai frecvent mecanism este tensiunea constantă a mușchiului
triceps al humerusului, care extinde brațul în articulația cotului. În mod obișnuit, o astfel de
tensiune musculară este experimentată atunci când săriți cu sprijin pe mâini în exercițiul la sol și
în săritura cu sprijin. În aceste exerciții, gimnasta îndoaie coatele brațului, se sprijină pe ele și,
brusc, cu forță, le îndreaptă, expunând tendonul mușchiului triceps la o sarcină grea. La
sprijinirea gimnastei pe mîni, sarcina este de 2,5-3,5 ori greutatea gimnastei.

11
 Cu o puternică contracție explozivă a mușchiului triceps , nu numai că tendonul său poate
suferi, ci și zona de inserție a lui. Maffulli și colaboratorii (1992) au descris 14 leziuni cronice
ale procesului ulnar în 10 gimnaste tinere de vârstă de 11-15 ani (Maffulli N et al). Atleții s-au
plâns de durere în zona cotului, umflături, slăbiciune și restricții în mișcare. Diagnosticul nu a
indicat semne reumatologice. Examinarea cu raze X a prezentat fragmentarea în zona
olecranonului, ceea ce poate indica o necroză parțială a acestei zone (Des 21). Autorii cred că
acest prejudiciu este asociat vârstei sportivilor. În comparație cu adulții, sportivii tineri cu un
sistem schelet incomplet au mai multe oase maleabile, cartilajul moale și ligamentele lor sunt
mai puternice decât centrele corespunzătoare dezvoltării osoase. În consecință, o sarcină care
provoacă o ruptură a ligamentelor sau tendoanelor la un sportiv adult poate duce la o ruptură a
olecranului la un sportive mai tînăr (Ренстрёма П.А.Ф.Х. 2003). Influența externă constanta a
tendonului duce la deteriorarea vaselor de sange, ceea ce duce la ischemia tendonului si a
procesului ulnar, conducand la necroza avasculara si la slabirea acestuia. În două din cele 14
cazuri descrise, sa constatat o fractură de oboseală a olecranului, care afectează placa de creștere
a capului ulnar (Des 22). În toate cazurile, cu excepția uneia, rănirea a fost tratată cu succes în
mod conservator. Într-un caz, a fost necesară o fixare suplimentară a procesului cu un șurub
chirurgical.
1.2.4. Afecțiunile mînii și articulației radiocarpiene
Se întîlnesc fracturi articulaţiei radiocarpiene sau antebraţului în urma apucării directe cu
ajutorul palmierului, folosirea acestui ajutor, măreşte forţa de apucare în acest fel, permite
executarea elementelor complicate. Considerabil se măreşte viteza de executare a elementelor,
împreună cu aceasta apare riscul de ,, blocare ” pe bară. În cazul blocării mînii pe bară antebraţul
şi braţul se mişcă în continuare după inerţie şi poate duce la fractura articulaţiei sau antebraţului,
din această cauză trebuie de atras o atenţie deosebită la conţinutul înştiinţării despre această
stare, dar şi de asemenea şi folosirea corectă a curelelor.
Articulaţia pumnului este de asemenea afectată în urma dereglărilor de oboseală, care
includ reacţiile de stres a părţii distale a radiusului şi porţiunea epifizară a ulnei, fracturile de
stres a navicularului ş.a. Se evidenţiază de asemenea diferite procese inflamatorii a ţesuturilor
mai incluzînd instabilitatea cronică a articulaţiei radiocarpiene ( Dobyns, Gabel, 1990).
La gimnastele tinere se întîlnesc dereglări a ulnei în urma executării exerciţilor libere şi
celor la bîrnă. Întreruperea activităţii, care aduce practic toate aceste afecţiuni cronice, devin ,,
cheie ” pentru înlăturarea problemei apărute. Se pot folosi preparate antiinflamatorii nesteroide,
deasemeni şi exerciţii ce întăresc flexorii antebraţului (Carter et al.,1988, Ruggles et al., 1991)
Gimnastica este asociată cu diverse leziuni ale încheieturii mînii, atât cronice cât și acute.
În cadrul studiului, 87,5% din gimnaști și 55% din gimnaste au avut dureri la nivelul zonei
încheieturii mâinii în timpul antrenamentelor sau activităților competitive. Leziunile din

12
încheietura mâinii la gimnaste sunt asociate cu particularitatea încărcăturii la care sunt supuse,
inclusiv mișcări repetitive, compresiune axială și forță de răsucire. Acest lucru este combinat cu
prevederile care aproape întotdeauna includ extinderea forțată excesivă a articulației
radiocarpiene, precum și sarcini în pozițiile cu accent radial și ulnar. Mecanismele de încărcare
pe încheietura mâinii în poziția finală este folosită ca un punct de sprijin în jurul căruia corpul se
rotește (Des 23). Exercițiile pe un cal au fost principala sursă de durere la încheieturile mînii la
bărbațil( Freddie H. Fu et al 1994). Din moment ce aceasta este o componentă integrală a
gimnasticii, durerea în încheieturi este adesea văzută ca o consecință firească a antrenamentului,
iar sportivii adesea nu acordă atenție acestor dureri. Peter Corman, medalist olimpic la
gimnastică, a scris: "Toți gimnaștii se antrenează și participă la concursuri cu probleme cu
membrele superioare. Aceste probleme sunt considerate doar daune grave atunci când gimnasta
nu mai este capabilă să efectueze".
Deteriorarea articulației radiocarpien poate fi acută, dar cel mai adesea ea se
caracterizează prin simptome ascunse. Ca urmare a încărcărilor continue ale încheieturii, acestea
devin mai grave și mai cronice.
Atletul trebuie să facă un examen medical aprofundat, care include parametri precum
durata sesiunilor de antrenament; progresia durerii; zonele în care durerea este maximă, precum
și zonele de durere care apar în timpul executării mișcărilor sau în timpul exercițiilor fizice.
Tratamentul conservator poate fi prescris inițial. Dacă durerea nu dispare după 6 săptămâni de
tratament, trebuie utilizată metoda rezonanței nucleare magnetice pentru a descoperi cele mai
grave leziuni posibile. Mai jos descrim unele dintre leziunile încheieturii mâinii întâlnite de
gimnaști(e).
Reacția la încărcarea epifizei radiale distale
La eforturile crescute în gimnastică, epifiza distală a osului radial poate să reacționeze cu
așa-numita "reacție de stres", care se manifestă sub forma expansiunii epifizei radiale distale, a
neregularităților marginilor plăcii cartilajului de creștere (dacă persistă), deformarea
manifestărilor metafizice și chistice. Această reacție se datorează supraîncărcării și mineralizării
insuficiente a cartilajului. Este cauzată de microtrauma repetată, care perturbă rețeaua vasculară
în metafizată și conduce la ischemie, precum și, aparent, la deformări permanente. Presiunea
axială și forfecarea joacă un rol important în acest sens (Fig.24). Simptomele includ dureri în
partea dorsală a articulații radiocarpiene, umflături, sensibilitate în partea dorsală a radiusului
distal, care este agravată de extinderea excesivă a articulației radiocarpiene. Tratamentul implică
încetarea efortului până la dispariția simptomelor și, în cazuri grave, la ortezare.
Leziunile osteochondrale ale capului osului radial apar la pacienții cu schelet neformat.
Aceste leziuni se datorează efectului de masă corporală asupra capului radiusului în timpul
exercițiilor de sprijin. De obicei, există plângeri de durere. Radiografiile, de regulă prezintă

13
afectiunea capului osului radial. De asemenea, atunci când se face un diagnostic, este necesar să
se excludă fractura de oboseală a osului radial (Des 25). Artroscopia și chirurgia sunt
recomandate pentru a corecta tulburarea. De asemenea, este necesară monitorizarea cu atenție a
reapariției simptomelor, deoarece această tulburare poate duce la degenerarea compartimentului
lateral al articulației cotului.
Sindromul depresiv a osului navicular
Presiunea marginii dorsale a osului navicular în pliul dorsal al razei este cauzată de
extinderea forțată excesivă a articulației radiocarpiene. Există dureri în zona de deasupra părții
dorsale a osului navicular (Des 24). Durerea are loc atunci când se extinde excesiv. Razele X pot
prezenta o mică necroză aseptică sau marginea hipertrofică a marginii dorsale a osului navicular.
Simptomele pot să dispară într-o stare de repaus, să prevină extensia excesivă și tratamentul
fizioterapeutic. În caz contrar, trebuie de intervenit chirurgical.
Dezvoltarea întârziată a plăcii epifizei distale a osului radial
Închiderea prematură a creșterii plăcii epifizale distale în urma încărcărilor repetate pe
încheietura mâinii, urmată de dezvoltarea relativă excesivă a ulnei, poate fi un rezultat cronic al
răspunsului la efort (Des 24). Placa epifizală a creșterii ulnare se închide, de obicei, la 14-15 ani.
Datorită supraîncărcării se poate închide mult mai devreme. Gimnastele suferă de multe ori
deteriorarea plăcii de creștere și o fractură de oboseală în această zonă, ca urmare a efectuării
exercițiilor libere și paralele inegale (Des 25). Simptomele includ durerea cronică la nivelul
încheieturii mînii dorsal. Încetarea activității care provoacă practic toate aceste afecțiuni cronice
este cheia pentru eliminarea problemei. Medicamentele antiinflamatoare nesteroide pot fi, de
asemenea, utilizate, precum și exerciții care întăresc flexorii antebrațului. Dacă este necesar, se
poate face o intervenție corectă promptă.
Fractura de oboseală de cap radial
Fracturile de oboseală ale osului radial distal (Des 25) sunt asociate, de obicei, cu
exerciții la sol și săritura cu sprijin. Eforturile excesive asupra capului radial, cum ar fi aterizarea
pe brațele excesiv extinse atunci când se efectuează dublu salt inapoi, pot provoca microfracturi
în țesutul osos. De obicei, durerea se extinde pe întreaga zonă a încheieturii mâinii și progresează
cu formarea continuă.
Un rol important în diagnosticul fracturii de oboseală joacă o radiografie. Deoarece astfel
de fracturi pot fi observate pe raze X, medicul poate determina gravitatea leziunii și poate începe
imediat tratamentul. Acest afecțiunea poate deteriora placa de creștere, care poate încetini sau
opri creșterea lungimii osului radial. Ca rezultat, radiusul și ulna vor crește disproporționat.
Deoarece o fractură de oboseală este o boală cronică care se dezvoltă treptat, este foarte
important să se identifice și să se oprească într-un stadiu incipient. Tratamentul depinde de
gradul de dezvoltare al bolii. Odihna și îndepărtarea încărcăturii de la încheietura mâinii este

14
cheia principală a succesului. În cazurile cele mai severe, poate fi necesară imobilizarea prin
ortezare . O întoarcere la formarea deplină este posibilă numai după restaurarea întregii game de
mișcări în articulație și absența durerii. Pentru a preveni recidivele, poate fi utilizată o orteză
specială a încheieturii mâinii pentru a preveni extinderea excesivă a încheieturii mâinii (Fig.42).
Răspunsul la supresolicitări a osului radial distal și a epifizei ulnare
O reacție similară seamănă cu cea descrisă mai sus, dar se datorează distragerii mâinii în
cazul utilizării unor palmiere speciale de gimnastică care vă permit să efectuați manevre mai
complexe pe barele neuniforme. Utilizarea acestor tampoane asigură o contracție musculară mai
mică datorită aplicării pasive a forței asupra încheieturii mâinii, ceea ce mărește forțele de
distragere care afectează epifiza radială distală. Durerea poate apărea cu tracțiune axială.
1.2.5. Deformarea Madelung
În urma închiderii premature a creșterii distale în zona epifizelor (placa de creștere) a
radiusului se dezvolta deformarea Madelung - displazie locala caracterizat printr-o scurtare a
radiusului și dislocare (subluxație) a cubitusului.. În literatura străină, această patologie este
numită și "încheietura gimnastei".
La fete, boala Madelung apare de 3-4 ori mai des decât la băieți. În primul rând, se
observă un defect cosmetic, limitând mișcările mâinii în partea dorsală și cot. Deformarea crește
odată cu vârsta, durerea și senzația de oboseală în timpul mișcărilor se datorează incongruenței
suprafețelor articulare.
Diagnosticul se stabilește pe baza manifestărilor clinice și radiologice caracteristice. Când
radiografia (Des 26) relevă o scurtare relativă a radiusului, care poate varia, iar asimetria
suprafeței articulare a epifizei distale a radiusului și ulnei în partea distal și proximală, ceea ce
creează o impresie de subluxație a mânii ( carpului).
Tratamentul conservator al bolii Madelung este ineficient. Operația trebuie efectuată la
vârsta de 13-14 ani. Cu toate acestea, problema momentului intervenției este decisă individual.
Principalele indicatii pentru aceasta sunt un defect cosmetic pronunțat, o afectare a funcției și
durere în articulație. Intervenția chirurgicală anterioară care vizează eliminarea unui defect
cosmetic, cum ar fi rezecția capului ulnar împreună cu osteotomia corectivă a osului radial, duce
deseori la o întrerupere semnificativă a funcției încheieturii mâinii.
Osteotomia unui os radial scurtat la nivelul metafizelor sale distal este considerată cea
mai optimă intervenție și utilizarea aparatului de distranțiere-compresie ce permite obținerea
unei prelungiri a osului datorită formării osului regenerat și deplasării fragmentului radial distal
către partea din spate și radiantă și dislocarea capului osoasă ulnar.
Prognosticul funcțional după intervenție chirurgicală este favorabil. Cu un tratament
chirurgical sau nu, osteoartroza articulației încheieturii se dezvoltă și persistă un defect cosmetic.
Rupture de complex fibrocartilaginos triunghiular

15
 Acest termen (complex fibrocartilaginos triunghiular - CFT) a fost introdus în 1981 în
literatura de limbă engleză. Acest complex este format din ligamentul radioulnar, ligamentului
colateral ulnar, disc articular - așa-numitul meniscul carpian, și teaca tendonului extensor radial
al carpului.
Leziuni pot apărea la căderea puternică pe mina în dorsiflexie (Des 27) sau datorită unei
fracturi a radiusului distal. De asemenea, ruptura CFT pot apărea la o lovitură directă asupra
încheietura mâinii în partea mediană (pe partea degetului mic), datorită unei puternice răsuciri
axiale în timpul spijinului pe mîni.De asemenea, sa stabilit că probabilitatea acestui leziune
crește prezența unei deformări Madelung - un os ulnar alungit datorită încetinirii creșterii osului
radial.
Fractura de stress a osului navicular
Fractura de oboseală a osului navicular este destul de rară. Este cauzată de o sarcină
repetitivă de presiune pe încheietura mâinii în poziția de dorsiflexie, de exemplu, atunci când
faceți sprijin pe mîni. Această fractură poate contribui, de asemenea, la oboseală a mușchilor
antebrațului, deoarece oferă un suport mai redus, rezultând o sarcină mare asupra osului
navicular. Simptomele includ durere cronică în zona încheieturii mâinii, durere în zona imediat
superioară scafoidului, care este agravată de extindere excesivă și abatere radială. O radiografie
poate să prezinte o rigidizare sau o remodelare chistică a osului navicular. Tratamentul implică
impunerea unui bandaj pe braț pentru o perioadă de 6-8 săptămâni, prescrierea medicamentelor
antiresorbante și ultrasunet. O fractură acută a osului navicular este, de asemenea, posibilă la
căderea pe un membru superior extins și palama în dorsiflexie (Des 29).
Atunci când se efectuează exercițiul la cal, încheietura mâinii este supusă influenței
repetitive a forțelor de abatere în momentul în care aceasta este în mod nejustificat în
hiperextensie și antebrațul este în poziția de pronație, astfel forțînd mai mult articulația cotului și
radioarpiană. Rezultatele studiilor biomecanice arată că în poziția neutră a antebrațului, ulna
reprezintă 15% din sarcina activă. Când se extinde sau se îndoaie, acest indicator rămâne aproape
neschimbat. În același timp, cu o deviație a cotului de 25 °, crește la 24%, iar la 75 ° de pronație
antebrațului crește la 37%. Astfel de sarcini pe osul ulnar pot duce la rupturi ale complexului
cartilajului fibros triunghiular, necrozei aseptice și osteoartrozei.
Simptomele includ durere în zona de deasupra zonei proximale în formă de lună și
triunghiulară, care este exacerbată de abaterea ulnară. Tratamentul conservator utilizat inițial,
inclusiv odihna, utilizarea medicamentelor antiinflamatoare anti-nesteroidiene și modificarea
încărcărilor de antrenament. Dacă tratamentul este ineficient, imobilizarea se efectuează timp de
4-6 săptămâni. Dacă durerea nu dispare după aceea, este necesară o examinare suplimentară
pentru a verifica integritatea complexului cartilajului fibros triunghiular și a ligamentelor inter-
carpale.

16
 Capsulită. Sinovita capsulei dorsale a încheieturii mâinii este caracterizată de senzații
cronice, difuze dureroase în partea dorsală a încheieturii mâinii, precum și de edem și de
creșterea temperaturii locale. Radiografiile nu indică nicio încălcare. Pentru înlăturarea acestor
simptome se utilizează gheața și medicamentele antiinflamatoare care pot fi destul de suficiente
pentru a elimina aceste simptome.
Instabilitatea articulară. Există diferite tipuri de instabilitate a încheieturii mâinii.
Trebuie notat faptul că instabilitatea încheieturii mâinii este caracterizată de un prognostic
nesatisfăcător în ceea ce privește continuarea gimnasticii, indiferent dacă este tratată sau nu.
Afecțiuni cauzat de palmiere
Există cazuri rare de leziuni la nivelul încheieturii mâinii sau chiar fracturi ale
antebratului datorită utilizării palmierelor de gimnastică. Primele leziuni cauzate de palmiere de
gimnastică au fost descrise în 1996 (Samuelson M et al). În decursul perioadei de 10 ani a
acestui studiu, autorii au raportat că 38% dintre antrenori au avut cel puțin unul dintre studenții
lor cu un astfel de accident și 84% dintre ei au cunoscut de astfel de incidente. Utilizarea acestui
dispozitiv protejează palma de bătături, mărește rezistența aderenței și astfel vă permite să
efectuați elemente mai complexe. Creste considerabil viteza diferitelor elemente Cu toate
acestea, există riscul de "blocare" a palmierului cu mînă pe bara transversală. Bezek și coautorii
au descris două cazuri de rănire a gimnaștilor, cauzate de "blocarea" palmierelor de pe traversă
(Bezek EM et al 2009). În ambele cazuri, aceștia erau bărbați în vârstă de 20 și 18 ani. Ambii
gimnaști "au fost blocați" și, prin urmare, doar o mână a fost rănită - respectiv dreapta sau stânga.
Ambii gimnaști erau dreptaci. În ambele cazuri, vătămarea a avut loc cu o prindere deasupra (în
care prize e deasupra și policele îndreaptate unul spre celălalt) și mișcarea în față. Samuelson și
coautorii, de asemenea, raportează că 15 din cei 23 de gimnați răniți au avut un prejudiciu cu o
priză de sus și când se aflau în față.
Cel mai adesea, o traumă apare pe bara transversală atunci când efectuați o cădere de sus
într-o întoarcere mare înapoi (cu fața în față) sau un element similar (Des 30). În timpul unui
declin, gimnastul nu-și poate opri rotația, mișcarea continuă prin inerție, iar în cazul "blocării"
mâinii, mâna începe să "se învârtă" pe bara transversală. Acest lucru duce la diverse leziuni ale
ligamentelor, tendoanelor și oaselor din încheietura mâinii. Pot exista leziuni ale complexului
triunghiular de fibrocartilagii, pronator pătrat al antebrațului, tendon al mușchiului extensor al
degetelor; în cele mai severe cazuri, este posibilă o fractură a antebrațului și ruptura tendonului
muscular extensor (fig.31) (Bezek EM et al 2009).
Pentru fete, o asemenea leziune nu este tipică. Poate că acest lucru se datorează faptului
că diametrul barelor transversale pe barelor inegale este mai mare decât diametrul barei
transversale la bărbați; la fete dimensiunea palmei este mai mică decât la bărbați, ca și greutatea
corporală; doar recent fetele au început să folosească căptușeală cu pliuri ("cârlige") și role care

17
întăresc prinderea. În plus, fetele nu pot genera aceeași forță atunci când comprimă bara
transversală [19].
Leziuni la nivelul palmelor
Fricțiunea cronică datorată exercițiilor prelungite pe diferite proiectile conduce la apariția
bătăturilor pe palme, care poate exploda (Des 32). Afectarea pielii de pe palme este departe de a
fi neobișnuită pentru gimnaste și aproape fiecare atlet a întâmpinat această problemă la începutul
carierei sale sportive. Cu toate acestea leziuni ale pielii de pe palme reprezintă o problemă gravă,
deoarece acest lucru face dificilă pregătirea completă. Igiena personală a mâinilor, folosirea
magneziei, folosirea palmierilor de gimnastică sau teipingul degetelor și a palmelor cu adeziv
special vor ajuta la prevenirea sau reducerea formării bătăturilor. De-a lungul timpului, pielea
mâinilor se îngroașă, iar bătăturile devin mai tari, ceea ce vă permite să vă antrenați fără pauze
forțate( Freddie H. Fu, 1994).
1.2.7. Afecţiunea articulaţiei genunchiului ; 14 – 24 % din gimnaşti au plîngeri în urma
durerilor sau afectării articulaţiei genunchiului. Această articulaţie este cel mai des supusă
afecţiunilor destul de serioase cum ar fi:
întinderi ligamentare;
fracturile epifizare;
lucsaţiile şi sublucsaţiile rotulei(paletei);
fracturi în valgus;
tendinită acută sau cronică – întinderi musculo-tendinoase;
( Donati et al., 1986; McAuley et al., 1987).
Afecţiunea ligamentelor încrucişate şi de asemenea nestabilitatea ligamentelor sunt
urmate de traume care apar în timpul îndeplinirii aterizării.
Dacă, gimnastul doreşte să se întoarcă în sport, este necesar de restabilirea chirurgicală.
În majoritatea cazurilor, restabilirea chirurgicală le permite sportivilor să se întoarcă pe arena
sportului.
Instabilitatea rotulei, este o problemă tipică pentru gimnaşti, apărute în urma acţinilor
forţelor exterioare de rotaţie în timpul executării săriturilor cu sprijin, exerciţi libere şi coborîri
(Donati etal., 1986; McAuley et al., 1987).
Pentru înlăturarea acestor probleme, se folosesc fixatoare speciale pentru genunchi,
preparate antiinflamatorii şi programe cu exerciţii speciale.
Pot avea loc diferite probleme cu caracter al oboselii, cum ar fi:
tendinita cvadricepsului femural;
bursita (talpă de gîscă);
tendinita rotulei;

18
 Nu rar, se întîlnesc întindrile tendoanelor muşchiului cvadriceps femural şi subpatelar. În
aceste afecţiuni, într-o anumită măsură este cauza mobilizării neîndestulate, eforturi repetate,
intensitatea, frecvenţa şi durata antrenamentelor.
Pentru tratamentul majorităţii lor sunt folosite preparate antiinflamatorii şi nesteroide şi
diferite proceduri fizioterapeutice şi deasemenea exerciţii de elongaţii şi cu caracter de forţă
( McAuley et al., 1987).
Articulația genunchiului este, de cele mai multe ori, supusă unor leziuni destul de grave,
cum ar fi ruptura de ligament și entorsă, leziuni ale meniscului, fractură de epifiza, dislocare de
rotulă sau subluxație, fractură chondrală, tendinită acută sau cronică, întinderi
musculotendinoase.
Leziunile genunchiului se produc cel mai adesea la efectuarea unei aterizări (sfârșitul
exercițiului). La sfârșitul exercițiului la aterizare, sarcina este semnificativ mai mare decât în
cazul oricărei alte aterizări. Acest lucru se datorează faptului că, pentru completarea dificilă din
punct de vedere tehnic a exercițiului, gimnasta (ul) primește mai multe puncte, ceea ce îi împinge
pe sportivi la un risc crescut. Aterizarea , ca și în cazul altor elemente, gimnasta(ul) trebuie să
învețe să aterizeze cu genunchii îndoiți. Aterizarea pe genunchii extinși sau hiperextinși provoacă
leziuni ale ligamentului încrucișat anterior și ale meniscului articulației genunchiului. Un număr
mare de studii epidemiologice au arătat că la femei riscul de leziuni ale ligamentelor încrcișate
anterioare este de mai multe ori mai mare din mai multe motive. Leziunile multiple ale
articulației genunchiului includ traumatisme ale ligamentului încrucișat posterior, ligamente
mediale, colaterale și afectarea meniscurilor. Dacă gimnasta intenționează să se întoarcă la sală,
este necesară reparația chirurgicală. În cele mai multe cazuri, recuperarea chirurgicală la timp
permite sportivilor să se întoarcă la câmpul activității sportive.
Subluxațiile și luxațiile rotulei
Dislocarea sau subluxarea patellei (patella) este, de asemenea, o problemă comună între
gimnaste (Des 33). Andrish a examinat 28 de bărbați și 142 de femei implicate în gimnastică
timp de 78 de luni ( Andrish JT Clin Sports Med. 1985, vol.4, №1). În acest studiu, au fost
înregistrate un număr total de 170 leziuni la nivelul genunchiului, dintre care 9,4% au fost
subluxații și luxații patelare. Cel mai adesea, o astfel de leziune apare în timpul răsucirii gambei
cu rotație internă a coapsei și glezna fixată, cu o contracție bruscă puternică a mușchiului
cvadriceps femural. De obicei, acest traumă are loc în timpul aterizării la săritura cu sprijin.
Factorii predispuși la leziuni includ un unghi Q crescut (unghiul frontal între coapsă și gamă), o
poziție înaltă a patellei (patella alta), slăbiciunea capului medial al cvadriceps femoris și un canal
plat de patella. Datorită caracteristicilor structurale ale scheletului feminin, gimnastele sunt cu
riscuri mai mari la subluxarea patellei (Freddie H. Fu et al 1994). În absența anomaliilor
anatomice semnificative, prima luxați sau subluxație poate fi vindecată în mod conservator.

19
Tratamentul trebuie să includă răcirea genunchiului afectat, medicamente antiinflamatorii și un
program adecvat de reabilitare care include exerciții pentru a întări capul medial al cvadriceps
femoral. Este, de asemenea, posibil să folosiți o bandă specială pentru genunchi cu o clemă
pentru patella. În cazul unei luxări sau subluxări a patellei, se recomandă tratamentul
chirurgical, care vizează corectarea precondițiilor anatomice ale luxațiilor și subluxațiilor.
Tratamentul chirurgical ar trebui să acorde atenție unor factori cum ar fi patela , unghiul Q
crescut, tensiunea de reținere laterală a patellei și leziunea ligamentului median de sprijin al
patellei.
Întinderile musculare posterioare a coapsei
Într-un studiu, întinderea musculară a reprezentat 17,7% din toate leziunile, iar cel mai
mare număr a fost în membrelor inferioare. Cel mai adesea, astfel de leziuni au avut loc în prima
oră de antrenament, care, potrivit autorilor, se poate datora încălzirii și strtching –ului de slabă
calitate înainte partea de bază a antrenamentului. De obicei, întinderea are loc în timpul unei
aterizări sau exercițiu liber la sol. În momentul contracției explozive și al extensiei genunchiului,
de exemplu în timpul unei alergări, mușchii dorsali ai coapsei sunt supuși unei întinderi maxime.
De asemenea, în momentul extinderii bruște a genunchiului, mușchii flexori se contractă de
asemenea, pentru a face o aterizare fără probleme. În cazul în care mușchii flexor nu sunt
suficient de încălzite și întinși atunci ei sunt supuși pericolului accidentării. De asemenea, acești
mușchi pot fi traumați atunci când se realizează sfoara longitudinale, dacă nu sunt suficient de
întinse și încălzite. Toate acestea vorbesc în favoarea procesului de încălzire înainte de
antrenament și competiție (Freddie H. Fu et al 1994).
Împreună cu leziunile acute ale genunchiului, pot apărea diverse probleme de oboseală,
cum ar fi tendinita tendonului cvadriceps și ligamentul tendonului patelar, boala Osgood-
Schlatter, bursita piciorului de gâscă, sindromul de durere al patelei. Adesea se întind tendoanele
musculaturii poplitee și cvadriceps. Toate aceste încălcări se datorează într-o anumită măsură
flexibilității insuficiente, sarcinilor repetitive, intensității, frecvenței și duratei sesiunilor de
instruire
Tendinita tendonului patelar, numită și "genunchiul jumper", provine din antrenament
prelungit și numeroase repetări care duc la microtraumele structurii tendonului. Deoarece
antrenamentele apar prea des, microtraumele nu au timp să se vindece și să se acumuleze. Toate
acestea conduc în cele din urmă la inflamarea și degenerarea țesutului ligamentului. Simptomele
tendinitei tendonului patelar includ durerea în partea inferioară a patellei, în special la exerciții
(sărituri, aterizări) și la flexia genunchiului (Des 34). Durerea, totuși, poate fi destul de tolerabilă,
ceea ce duce adesea la amânarea vizitei la medic. Acest lucru poate duce la agravarea bolii,
progresia proceselor degenerative în țesutul tendonlui și, în cel mai rău caz, la ruptura sa.
Tratamentul se recomandă să înceapă prin metode conservatoare (odihnă, crio, medicamentele

20
antiinflamatoare, genuncheri speciali) și numai atunci când nu reușesc să aplice tratamentul
chirurgical (Freddie H. Fu et al 1994).
1.2.8. Deteriorarea articulației gleznei în rândul gimnaștilor apare atât la bărbați, cât și la
femei (fig.36). Potrivit lui Kolt și Kirkby, leziunile gleznei din gleznă reprezintă 31% [4]. De
cele mai multe ori, acestea sunt loviri ale inversării piciorului în interior, totuși, este posibilă
deteriorarea tendonului tibial posterior, rupturile tendonului lui Ahile, deteriorarea tendonului
peroneal ,precum și o combinație între fracturile gleznei (Freddie H. Fu et al 1994).
Entorsele de gleznă
Entorsa piciorului duce la întinderea, ruperea parțială sau totală a ligamentelor (Des 37).
În cazuri mai severe, sindromul de fibrilație este de asemenea deteriorat. Daune mult mai puțin
frecvente la ligamentul deltoid. Toate aceste leziuni, cu excepția afectării sinsemului tibial și a
ligamentului deltoid, pot fi tratate în mod conservator. În ceea ce privește deteriorarea
sindismoaselor tibiei, aceasta necesită o repoziție deschisă și o fixare internă, în caz de ruptură a
ligamentului deltoid, poate fi necesară reconstrucția deschisă.
Tratamentul implică odihnă, aplicare de gheață, medicamente antiinflamatoare,
impunerea unui bandaj strâns pentru a ușura umflarea și durerea. Nu este necesară imobilizarea
cu o tencuială de ipsos. De obicei, sunt utilizate bandajări sau diverse dispozitive de fixare
(bandaje și orteze). Pentru a restabili întreaga gamă de mișcări, ar trebui să începeți cu
restabilirea exercițiilor cât mai curând posibil. În această fază, trebuie să fiți atenți și să vă
amintiți riscul crescut de re-rănire din cauza slăbiciunii musculare și a propriocepției reduse.
O complicație este subluxarea recurentă a tendoanelor fibulare.. Aceste deteriorări pot
apărea la aterizare, când partea din față a medaliei se află pe marginea covorașului, iar călcâiul
pierde echilibrul. Acest lucru duce la supinație și îndoire din spate, ceea ce determină încărcarea
de-a lungul dispozitivului de reținere a tendoanelor peroneale. În cazul dislocării acute, poate fi
necesară o turnare de ipsos. Episoadele ulterioare de deplasare a tendoanelor peroneale indică
necesitatea reconstruirii dispozitivului de reținere.
Sindromul medial de impingement a gleznei
De asemenea, la gimnaști se întîlnește sindromul de impingment al gleznei. Acest
sindrom se poate dezvolta după loviri de inversiune și fracturi ale gâtului și ale corpului talusului
articulației glezne, după care se dezvoltă o biomecanică anormală a flexiei, în care se lezează
mănunchiul anterior tibial-talus al ligamentului anterior deltoid (flexia dorsală a piciorului) (Des
38). Adesea, acest sindrom este însoțit de tulburări precum osteofitul talusului sau deteriorarea
cartilajului articular. Vann și Manoli au efectuat un studiu retrospectiv al pacienților cu sindrom
de impingement medial al gleznei (Vann MA, Manoli A, 2010). Au fost revizuite 789 de istorii
de cazuri, colectate în perioada 2001-2007, dintre care 115 pacienți (14,5%) erau gimnaste

21
profesionale. Toți pacienții au fost tratați chirurgical prin artrotomie. 64% dintre gimnastele
operate au revenit la activitate.
Adesea există fracturi ale gleznei și picioarelor. Cel mai adesea se referă la gimnaste.
Fracturile apar, de obicei, în porțiunea distală a fibulei, a treimea mijlocie a tibiei și a oaselor
metatarsale. Pentru diagnosticarea precisă a fracturilor oaselor metatarsiene, se recomandă
utilizarea RMN, deoarece pe radiografi, astfel de fracturi nu sunt de obicei vizibile. Cea mai
bună metodă de tratament este odihna și schimbarea tipului de activitate.
Rupturile tendonului Ahile nu sunt tipice pentru gimnaste, dar astfel de cazuri sunt
cunoscute. Gimnasta de 30 de ani a avut o ruptură ascunsă a tendonului Achilles, combinată cu o
fractură a gleznei mediane (Freddie H. Fu et al 1994).
Împreună cu leziunile acute ale gleznei, gimnastele au leziuni de oboseală sub formă de
tendinită, inflamație a altor țesuturi moi și o fractură de oboseală. Tendinita de tendon ahilian
este o problemă relativ obișnuită în gimnastică. Sarcinile și aterizările frecvente în timpul
antrenamentelor regulate cresc riscul de traume cronice. Problemele cu tendonul lui Achilles sunt
cel mai adesea asociate cu aterizările și alte sărituri. Tratamentul nu este diferit de tratamentul
altor forme de tendinită.
Leziunile labei piciorului
Accidentele acute ale piciorului sunt destul de frecvente în gimnaste datorită atacurilor
constante și includ dislocarea subtalară a piciorului, fractura și dislocarea lui Lisfranc, precum și
alte fracturi și leziuni ale ligamentelor oaselor și degetelor metatarsiene. Adesea există probleme
dermatologice. Cel mai adesea, leziunile piciorului apar la aterizări sau căderi de la un aparat.
Leziunile cronice ale piciorului în gimnaste includ inflamația fasciei plantare (fig.39),
contuzii la călcâie, fracturi de oboseală și capsulită a articulațiilor piciorului. Gimnastele sunt de
aproximativ cu risc de trei ori mai mare de a suferi de fasciita plantara decat oamenii obisnuiti,
ceea ce este probabil asociat cu sarcini repetitive, mai ales la aterizări și alergări la săritura cu
sprijin. Tratamentul fasciitei plantare poate fi o problemă gravă pentru o gimnastă.. Gimnastica
se caracterizează prin faptul că sportivii nu depind de sezon și antrenează 12 luni pe an, astfel
încât nu au lungi pauze naturale în formare. Utilizarea încălțămintei ortopedice este, de
asemenea, foarte dificilă, deoarece majoritatea gimnaștilor se antrenează și execută desculț. Prin
urmare, este mai bine să evitați această boală prin prevenire, ceea ce reprezintă o bună încălzire
și întindere a mușchilor flexori plantari și a fasciei plantare înainte de fiecare antrenament
(Freddie H. Fu et al 1994).
1.3. Cauzele afecţiunilor în cadrul antrenamentului
Practicarea sportului, chiar de la vîrsta fragedă, este în continuă ascensiune,iar numărul
celor care iubesc sportul şi doresc realizare de performanţe sportive cît mai competitive pe plan
internaţional au crescut foarte mult în ultimele decade ale secolului, în curînd încheiat.

22
 În paralel, numărul sportivilor accidentaţi în timpul procesului de instruire şi pregătire,
precum şi în timpul competiţiilor sportive, au crescut şi ele îngrijorător de mult (Drăgan I.).
Majoritatea specialiştilor indică o strînsă independenţă între numărul ş felul
traumatismelor sportive şi caracteristicile fiecărei disciplini sportive.
Traumatismele pot fi provocate de acţiuni mecanice, fizice, chimice etc. Deosebim, de
asemenea, traumatisme psihice, ce survin în rezultatul suprasolicitării psihoemoţionale. Acestea
sunt endorse, rupturi de ligamente, tendoane, muşchi, bătături, hematoame, lucsaţii, contuzii
cerebrale etc.( Drăgan I.).
Tipul de efort, caracteristicile sale biomecanice, specificul regulamentului gimnasticii
sportive, echipamentul şi aparatajul folosit, condiţiile de mediu şi organizatorice, sunt primele
multiple cauze care fac să varieze nu numai procentajul de traumatisme sportive, dar şi felul şi
locarizarea lor.
După (Drăgan Ioan ) se poate obsrva sporturile cu cele mai numeroase şi cele mai mari
traumatisme sportive au fost: fodbalul – 14,4% , handbalul – 10,4 % , rugby – 10,2 %,
atletismul şi gimnastica fiecare cîte 8,5 %. Ca locarizar au fost situate la cap şi gît 2,10 % la
membrele superioare 21,25 % ,la trunchi 3,5 %,la abdomen 15,2 % şi la nivelul membrelor
inferioare 57,7 %.
Cunoaşterea principalelor aspecte privind traumatismele în educaţie fizică şi sport este
deosebit de importantă pentru profesorul de educaţie fizică, antrenor şi lecţii,
antrenamente(Drăgan Ioan).
Frecvenţa absolută a traumatismelor în educaţia fizică şi sport este destul de mare. Cifrele
din literatura străină,care includ numai cazuri înregistrate la medic, pun în evidenţă faptul că
aproximativ 15 – 20 % din toate cazurile sunt traumatisme survenite în educaţia fizică şi sport.
Spre exemplu, în 1974 în Republica Federativă Germană au fost înregistrate cca 9000 de
accidente sportive. În Franţa,doar în iarna anului 1975 au fost tratate 3000 de persoane,din care
aproape jumătate au suferit leziiuni grave (Baciu Gh.).
Cele mai frecvente greşeli care provoacă traumele sunt: antrenamentul forţat, folosirea
timp îndelungat a suprasolicitaţiilor, ignorarea la lecţii şi în pauză a proceselor de recuperare,
însuşirea insuficientă a tehnicii exerciţiilor, includerea la lecţii, antrenamente a exerciţiilor prea
complicate, ignorarea încălzirii generale şi speciale(Baciu Gh.).
Afecţinile în gimnastica sportivă
În acest compartiment vom reprezenta datele cercetărilor personale însă noi deasemenea
am folosit unele izvoare istorice şi cercetările unor autori (Крячко И.А., Фирсов З.П.,
Белинович В.В., Серкин Л.Г. şi mai ales Воробъов В.П.) ce au fost prelucrate în centru de
medicină şi educaţie fizică.

23
 Medicilor, antrenorilor, profesorilor de educaţie fizică ce doresc detaliat să-şi facă
cunoştinţă cu corectitudinea instalării aparatelor ş.a., deasemeni şi celor ce doresc mai detaliat să
cunoască factorii de cauză şi activităţile profilactice în lupta cu traumatismul în fiecare tip de
sport recomand să-şi facă cunoştinţă cu izvoarele aduse ca indici literari. În calitate de izvor de
bază recomand cartea ,,Traumatologia sportivă ” ( Крячко И. şi Ланда А. 1937) . Cu toate că
lucrarea dată a fost scrisă cu 70 ani în urmă, principiile de bază evidenţiate nu şi-au pierdut
însemnătatea pînă-n prezent.
Gimnastica sportivă reprezintă-n sine unul din cele mai populare şi mai frumoase tipuri
de sport. Partea de bază a gimnasticii sportive e reprezentată de exerciţiile la diferite aparate:
bara fixă, paralele, inele, cal cu mînere, săritura cu sprijin, solul, bîrna, paralele inegale. Din
punct de vedere traumatologic pentru gimnastica sportivă sunt caracteristice şi merită o deosebită
atenţie următoarele momente:
a). Majoritatea exerciţiilor cer de la gimnast într-o anumită măsură desăvîrşire tehnică,
deprinderi motrice educate special. Mişcările neîndemînatice şi nefixe con- diţionează de obicei
lovituri de aparat, ruperi, căderi şi multe alte afecţiuni a aparatului neuroartromiochinetic.
b). Ocupaţiile au loc de obicei în încăperi şi pentru a micşora loviturile în timpul aterizări
pe sol se folosesc saltelele, care la rîndul său la confecţionarea şi folosirea incorectă duc la rîndul
său la diferite afecţiuni.
c). Primordial, un efort mai mare le revine membrelor superioare ce determină o
frecvenţă mai mare în afecţiuni.

1.4. Mecanismul apariţie traumelor la diferite aparate și profilaxia lor.(Ланда

А.М., Михайлова Н.М.).
Caracteristica la aparatele de gimnastică
Bara fixă
Efortul primordial privind exerciţiile la bară le revine membrelor superioare (laba mînii şi
suprafaţa palmară a degetelor, articulaţia scapulohumerală, radiocarpeană, cotului şi toţi muşchii
membrului superior), (Михайлова М.Н.).
Caracteristica afecţiunilor şi mecanismul de apariţie
Cele mai des întîlnite mecanisme de afecţiune sunt:
1. Fricţiunea degetelor de bară.
2. Dezdoirea extremă din articulaţie,legate de mecanismul de supraîntindere ligamentară
şi a grupelor musculare.
3. Lovituri şi fricţiuni a diferitor părţi corporale de bară.
4. ,, Ruperi ” şi căderi pe cap (deseori legate cu afecţiuni complicate a C.V. în regiunea
cervicală).

24
 5. Afecţiuni legate de poziţii incorecte a tălpii în raport cu gamba în raport cu coapsa în
timpul aterizării ce duce la apariţia întinderii aparatului ligamentar sumar a articulaţiei
genunchiului şi gleznei.
Afecţiunea degetelor picioarelor, regiunea călcîielor şi gambei după mecanism sunt
condiţionate primordial de lovitură la cădere sau aterizare pe sol.
La aterizarea pe marginea saltelei, degetele şi metatarsul uneori cad pe saltea iar călcîiul
pe podea care după mecanismul hiperantiflexie poate duce la fracturarea oaselor metatarsiene. În
acest mecanism (lovirea călcîiului de podea şi întinderea tricepsului sural). Deseori se observă
lezarea ţesuturilor moi şi hemoragii în regiunea călcîiului; foarte rar, sînt întîlnite fracturile
osului calcaneu (Ланда А. М.).
Afecţiunile tălpii şi articulaţiei talocrurale, duc la întinderi ligamentare sau fracturi maleolare;
mai rar în afecţiunile articulaţiei genunchiului – întinderi ligamentare, desprinderi sau compresii
de meniscu etc. După (Белинович, Серкин), mai des sunt întălnite traume, la aterizare cu
picioarele depărtate. La căderea pe mînă deseori se afectează cotul, se urmăreşte întinderi
ligamentare sau ruperea lor, uneori cu luxarea cotului (des. 2).

Des 2. Luxarea cotului

La acest mecanism se întîlneşte uneori fractura umărului numită ,,fractura gimnastuli”,
sau fractura oaselor antebraţului (des 3, 4 ) sau fractura ulnei cu luxarea capului radial (des 5).

Des 3. Fractura oaselor antebraţului Des 4. Aceeaşi fractură după

pînă la repoziţionare repoziţionare

25
 Afecţiunile articulaţiei radiocarpiene includ fracturi complicate ca cele ,,clasice”, fractura
capătului distal radial, osului scafoid (des. 6), luxarea osului semilunar, iar uneori luxarea
semilunarului plus fractura scafoidului (Серкин Л.Г.).
În sfîrşit trebuie de subliniat ruperile bătăturilor întălnite foarte des ce duc la inflamarea
purulentă a stratului subepidermal a palmei şi antebraţului. În unele cazuri după cercetările
efectuate – mai ales la gimnaştii vîrsnici (30 ani) s-a observat îndesarea aponevrozei palmare şi
dezvoltarea contracturii de flexie a degetelor(cel mai des degetul 4).

Des 5. Fractura osului ulnar plus luxarea capului radial

A-în profil B-în faţă

Des 6. Fractura osului scafoid

Cauzele afecţiunii
Majoritatea afecţiunilor ce ţin de ocupaţiile la bara fixă sunt condiţionate de factorii
externi, îndeosebi, organizarea incorectă a ocupaţiilor, metodica incorectă de învăţare şi lipsa sau
incorecta asigurare care generează 1/3 din toate afecţiunile la bara fixă. O altă cauză des întălnită
este aparatajul şi inventarul instalat incorect (bară ruginită sau acoperită cu sloi de magneziu sau
se balansează) (Крячко И.А.).
Afecţiunile membrelor inferioare sunt condiţionate primordial de starea locului de
aterizare: saltelele deseori sunt aşezate incorect sau locul de aterizare nu este complet acoperit ce
duce la formarea ,,crăpăturilor” între saltele. În continuare însuşi saltelele sunt confecţionate
incorect sau după o folosire îndelungată formează pe unele locuri umflături sau adăncituri — ele

26
la rîndul său condiţionează afectarea tălpii – răsucirea ei în timpul aterizării şi afecţiuni în
regiunea articulaţiilor talocrurale şi a genunchiului. În astfel de caracter de afecţiuni sunt incluşi
sportivii ce folosesc încălţăminte nestandartă (Ланда А.М., Михайлова Н.М. ).
Din factorii cu caracter intern o însemnătate deosebită o are pregătirea incompletă a
gimnastului: acest moment este subliniat ca cauză a afecţiunilor a cca 30% cazuri. Supraoboseala
sportivului ,slăbiciunea după boală deasemeni reprezintă o cauză a afecţiunilor.
Profilaxia
Profilaxia afecţiunilor în timpul ocupaţiilor la bara fixă trebuie să fie condusă după
următoarele direcţii de bază:
a).Organizarea corectă a asigurării la care sarcina asiguratorului se include în faptul că el
să nu permită căderea,mai ales pe cap şi pe braţele întinse înainte instinctiv, iar în toate celelalte
cazuri cînd căderea nu poate fi asigurată – de micşorat forţa de lovire; însă nu trebuie de
transformat asigurarea într-un lucru neglijent care frînează formarea curajului şi hotărîrii
(Фирсов З.П.).
Asiguratorul trebuie să posede şi o practică bună şi să ştie a improviza la locul şi
momentul potrivit. Se poate de presupus că folosirea lonjei reprezintă cea mai bună ieşire din
situaţie în prima perioadă a învăţării. În continuare profesorul sau antrenorul trebuie din primele
antrenamente să aducă la cunoştinţă sportivul cu ,,tehnica autoasigurării” şi să insiste ca
gimnastul să însuşească pe deplin procedeile date.
b). Controlul permanent a stării aparatelor şi a locului de aterizare poate preîntîmpina
traumatismele. (Белинович В.В. , Серкин Л.Г.) corect subliniază nevoia controlului tehnic a
inventarului de cîteva ori pe an cu formarea obligatorie a actului tehnic de control. E obligatoriu
de controlat locul fixării barei cu verticalele, de controlat curăţenia şi suprafaţa luciosă a barei.
Obligatoriu ca saltelele să fie lipite strîns una de alta şi să acopere o suprafaţă nu mai puţin de 2
- 2.5 m. Saltelele trebuie să amorseze uşor, suprafaţa lor trebuie să fie de o densitate uniformă pe
toată suprafaţa lor. La ocupaţiile în aer liber aterizarea trebuie să fie bine pregătită. Aterizarea
trebuie să fie ,,moale” pe picioarele puţin îndoite din articulaţia genunchiului formînd efectul de
resou.
c). Profesorul, antrenorul, medicul e obilgat să urmărească ca să nu fie încălcate regulile
sanitaro-igienice, minimum în sală şi să nu permită aglomerarea încăperii sau suprafeţii de
ocupaţie. Astfel norma suprafeţii în sală de gimnastică la o persoană nu trebuie să fie mai mică
de 6 m² iar suprafaţa aeriană nu mai puţin de 8 m², sala trebuie să fie absolut eliberate de obiecte
în plus ce pot duce la traume. E obligatoriu de asemeni ca locul ocupaţiilor să fie bine iluminat,
să fie văzut detaliat orce parte componentă a aparatului şi locului de aterizare (200 lucşi-
orizontal,100 lucşi vertical). Pentru ca lumina să nu afecteze vizualitatea gimnastului ea trebuie
să fie dispersată. Putem menţiona deasemenea că coborîrea de la bara fixă, nu trebuie efectuată

27
cu faţa spre soare şi pereţii sălii nu trebuie să conţină desene sau obiecte ce pot sustrage atenţia
(Серкин Л.Г.).
d).Profesorul, medicul sau antrenorul trebuie să controleze hainele şi încălţămintea
sportivilor, adică să nu conţină buzunări, nasturi etc. Încălţămintea trebuie să fie moale, fără
călcîi ş.a.
e). Trebuie de atras atenţia asupra stării sănătăţii sportivilor, evidenţiind pe cei care nu
demult au fost bolnavi sau traumaţi,de interogat cum se simt, de văzut dacă le-a fost eliberat
certificatul de permisiune către ocupaţie şi de-al obliga pe sportiv să efectueze unele exerciţii
elementare şi simple (Ланда А.М., Михайлова Н.М.).
Multe probleme le fac gimnaştilor transpiraţia palmelor. Pentru lupta cu palmele
transpirate se foloseşte magneziul fărîmiţat sau în formă de cub. Strict de interzis de folosit în
acest scop ţărîna sau nisipul care reprezintă un pericol de infecţie. Deseori gimnaştii suferă de
bătături care deseori crapă sau se rup. Uneori are loc o progresare pînă la procese purulente în
grosimea pielii. În scopul profilaxiei formării lor, deasemenea şi preîntîmpinarea ruperilor se
folosc pe larg ,,palmierele din piele”. Este nevoie de a verifica gimnastul privind igiena precoce
a epiteliului palmar (Серкин Л.Г.).
Gimnastul e obligat ca după ocupaţii să-şi spele palmele cu apă caldă şi săpun, apoi să
aplice pe palme puţină glicerină, lanolină sau amestec din glicerină cu ¼ din alcool. La prezenţa
bătăturilor formate deacum, după spălarea mînilor cu apă caldă şi săpun, după ce are loc
,,înmuierea” bătăturilor, ultimele trebuiesc înlăturate cu un brici acuţit astfel ca el să se afle
perpendicular pe suprafaţă de piele, apoi se aplică glicerina. La ruperea frecventă a bătăturilor,
urmează de aplicat în regiunea lor soluţie de iod 5%, atent de înlăturat cu foarfece sterile locul
proeminent şi de aplicat un bandaj cu vazilină sterilă. Dacă se feormează edemaţii purulente,
urgent trebuie de adresat medicului chirurg: deschiderea timpurie a edemaţiei purulente. Se
poate de permis către ocupaţie gimnastul (după un proces purulent), din momentul dispariţiei
algiei, după presarea lor.
f). Deseori 30% din toate afecţiunile apar la exerciţiile de la bara fixă condionate de
pregătirea insuficientă a gimnastului (după datele lui Белинович В.В. şi Серкин Л.Г. 42%),
profesorului sau antrenorului îi revine o sarcină de mare responsabilitate privind pregătirea
treptată a elevilor săi către efectuarea exerciţiilor complicate. Mai întîi trebuie să reuşim ca
gimnastul să posede pe deplin elementele din exerciţiu şi să efectueze corect şi sigur, doar după
aceasta să treacă la combinaţii mai complicate. Urmează de atras atenţie asupra corectitudinii
barei (Серкин Л.Г.).
Atenta observaţie, explicarea individual diferenciată din partea kinetoterapeutului,
antrenorului către fiecare sportiv, demonstrări frecvente aici sunt prezente întro măsură mai
mare decît în alte tipuri de sport.

28
 g). Ce priveşte bandajele de protecţie ca jambiere, genuncheri etc., ele pot fi recomandate
doar gimnaştilor care încep ocupaţiile după traume, localizate în regiunea articulaţiei date
Paralele
Exerciţiile la paralele egale pot fi atîrnate după caracterul său în mod principal celor de
sprijin, dar şi atîrnări etc.
Caracterul afecţiunilor şi mecanismul apariţiei lor
Caracterul diferenciat al exerciţiilor şi poziţiilor iniţiale generează un diferit caracter al
locarizării lor. Mai des sunt întîlnite afecţiunile apărute la efectuarea astfel de exerciţii ca:
coborîri, balansări, poziţii statice.
Frecvenţa afecţiunilor întîlnite la efectuarea exerciţiilor la paralele egale nu-s cu mult mai
puţin decît cele întîlnite la bara fixă. Aici se întîlnesc aproximativ la fel de frecvent afecţiunile
membrelor superioare şi inferioare. Atrăgînd asupra lor o atenţie deosebită ― afecţiunile
degetelor mînii frecvente, care-s condiţionate în principal de loviturile(şi apucarea incorectă) de
bare în timpul reapucării (Ланда А.М., Михайлова Н.М.)
Cel mai des se afectează primul sau al doilea deget al mînii. Are loc şi lezarea degetului şi
hiperextensia lui (instantaneu), totodată lezarea ţesutuli moale, cartilajului şi întinderilor
ligamentare interfalangiene.Fracturile oaselor falangiene şi metacarpiene deasemenea şi luxarea
lor se întîlneşte relativ rar.
Cîteodată se fracturează osul radial în regiunea distală sau osul scafoid. E interesant
faptul că gimnaştii pînă la traumatism au senzaţii dureroase în regiunea articulaţiei radiocarpiene
şi observă o limită în flexia dorsală. Probabil fractura navicularului uneori reprezintă rezultatul
unor schimbări de caracter osteohondrodistrofic. Se observă deasemenea întinderea muşchiului
pectoral mare, condiţionat de căderea gimnastului între bare cu umerii abduşi: aici are loc
întinderea bruscă (greutatea corpului) a muşchiului puternic contractat, care poate duce uneori la
ruperea lui. (Михайлова Н.М., Ланда А.М.)
Din cele mai rar întîlnite afecţiuni, asupra căror trebuie de atras atenţie reprezintă
leziunile testiculelor (lovire de bară în regiiunea pubiană) cele mai dese mecanisme de apariţie a
afecţiunilor la exerciţiile de la paralele sunt:
1-căderea sau lovitura de aparat sau de sol,
2-entorsia tălpii sau hiperflexia anterioară a gleznei în timpul aterizării,
3-lovitura de părţile paralelelor la reapucare (în mod principal mîna şi braţul),
4-lovituri asupra toracelui (hematoame, uneori fracturi costale).
Cauzele afecţiunii
Printre cauzele afecţiunilor în urma ocupaţiilor la paralele, primul loc după frecvenţă îl
ocupă pregătirea proastă a sportivului. O mare însemnătate o are şi oboseala şi starea slabă după
traumă, îmbolnăvire etc. Trebuie de ţinut minte că încălcarea coordonării cît de mici, ca regulă în

29
lipsa asigurării prealabile condiţionează în sine ruperi, lovituri de aparat sau de sol (Ланда А.М.,
Михайлова Н.М.).
Din factorii externi nu în măsură mai mică decît în timpul lucrului la bara fixă o are
aşezarea greşită a saltelelor, încălţămintea incomodă.aparatul defect, balansarea lui, instalarea
incorectă a barelor, rigiditatea sau suprafaţa nestandartă.
Profilaxia
Deoarece aproape jumătate din toate afecţiunile urmărite sunt cauzate de pregătirea
incompletă a sportivului, antrenorului îi revine să atragă o deosebită atenţie asupra elementelor
aparte; e importantă şi asigurarea corectă şi sigură. Înainte de ocupaţii obligatoriu de controlat
starea aparatului şi a părţilor lui etc. Saltelele, obligatoriu să fie aşezate de ambele părţi a
paralelelor şi din faţă, acoperind astfel un perimetru de 2 m în jurul lor, iar la începători trebuie
de aşezat saltelele şi între paralele la baza lor (Крячко И.А., Ланда А.М.).
Inelele
În rîndul cercetărilor unor autori ca (Федоров, Белинович, Серкин şi alţii), în timpul
exerciţiilor la inele, afecţiunile au loc mai frecvent decît la alte aparate, ce se explică prin
sprijinul mobil şi greutatea efectuării asigurării.
Caracterul şi mecanismul afecţiunii
În rîndul întinderilor şi leziunilor aici uneori se observă lucsaţii şi fracturi de oase.
Lucsaţiile cel mai frecvent afectează articulaţia cotului şi-s condiţionate de lovitura palmei de
sol. În acest tip de macanism sunt posibile şi fracturile oaselor antebraţilui (des. 7 ) sau a osului
scafoid; în această regiune sunt localizate 10% din toate afecţiunile (Феодоров С).
A – pînă la repoziţie B – după repoziţie

Des 7. Fractura osului ulnar și luxarea capătului distal al radiusului

Analiza mecanismului apariţiei afecţiunilor în timpul ocupaţiilor la inele ne comunică că
mai mult de 1/3 din ele sunt legate de ,,răsuciri”, cel mai frecvent înapoi. Anume în timpul
efectuării acestui exerciţiu are loc trauma în regiunea umărului ,întinderi ligamentare claviculare,
întinderea marelui pectoral, deltoidului în regiunea claviculară şi întinderea sau ruperea
bicepsului humeral. Un deosebit interes reprezintă afecţiunile cercetate în articulaţia
scapulohumeală. Simtoame dureroase localizate (la presare) în regiunea proeminenţei mici sau

30
mari a umărului ,se observă o limită la abducţia şi ridicarea braţului în sus. După (Башкиров
Е.Ф.) la cercetarea traumei umărului la luxare prin răsucire la un gimnast, cu ruperea marginii
inferioare a fosei glennoidale. Afecţiunile enumerate mai sus apar în timpul efectuării xerciţiilor.
Aici se includ şi o categorie de afecţiuni ai tălpii (primordial degetele) , care apar in timpul
lovirii de podea în timpul balansărilor la inelele jose.
Un număr considerabil de afecţiuni apar în timpul coborîrilor. Ultimile au loc uneori
inconştient: mînile gimnastului se rup de pe inele şi sportivul cade pe spate sau pe piept. Uneori
are loc o hiperflexie dorsală de trunchi în timpul cînd are loc sprijinul părţii inferioare a corpului
de sol. Are loc lezarea – compresia apofizei spinoase a corpului intervertebral lombar
3(Башкиров Е.Ф.).
La ruperi, uneori au loc lovituri cu spatele, regiunea cervicală de sol, la care deseori
gimnaştii neexperimentaţi întind braţele înapoi şi cad pe ele, ceia ce condiţionează în primul rînd
fracturi ,,clasice” a scafoidului, ulnei sau luxarea semilunarului sau fractura ambelor oase ale
antebraţului sau fractura acromionului (des 8.). Întinderi de gleznă şi genunchi se observă relativ
rar.

Des 8. Fractură cu desprindere

totală a acromionului la gimnast ( peste 5 ani după operaţie ).
Analiza mecanismului apariţiei traumelor ne-au adus la cunoştinţă din ce cauză membrele
superioare se afectează în aceste cazuri de două ori mai des decît cele inferioare (Ланда А.М.,
Михайлова Н.М.).
Cauzele afecţiunii
Printre cauzele ce condiţionează traume în timpul ocupaţiilor la inele, primul loc îl ocupă
privind frecvenţa apariţiilor îl ocupă pregătirea insuficientă a sportivului, locul doi―lipsa
asiguratorului sau a autoasigurării. Aceste două cauze generează 60% din toate afecţiunile în
timpul ocupaţiilor la inele. În continuare o altă cauză a traumatismului este starea proastă a
aparatului, instalarea inelelor la înălţimi diferite, ruperea funiilor de fier, instalarea incorectă a
saltelelor etc.(Крячко И.А., Ланда А.М.).
Profilaxia
Procentajul afecţiunilor, observate la exerciţiile de la inele în lipsa conducătorului e mai
ridicat decît cel a ocupaţiilor la celelalte aparate. Evident că strictele interziceri a ocupaţiilor fără
conducător vor reduce numărul traumatismelor. Aproximativ 1/3 din toate afecţiunile enumerate
31
au loc la ,,răsucire” ; urmează că la efectuarea acestor elemente unde este prezentă răsucirea
profesorii începători trebuie să se atîrne cu prudenţă. În fine la aşezarea saltelelor şi pregătirea
asigurării trebu de ţinut cont de posibila aterizare la distanţa de 4-5 m de la aparat. În cazul
instalării inelelor pentru ocupaţii la aer liber în aria aterizării urmează de săpat groapă cu o
adîncime cuvenită umplută cu nisip etc. Amintim că antrenorul e obligat să controleze starea
aparatului (Фирсов З.П.)
Săritura cu sprijin
După frecvenţa traumatismelor cercetate în gimnastica artistica, săritura cu sprijin ocupă
locul trei. Din deosebirile caracteristice pentru traumele la săritura cu sprijin, vom menţiona
înafară de traumele tipice cele de întindere a muşchilor adductori ai coapsei şi afecţiunile
degetelor mînii şi articulaţiei radiocarpiene. Afecţiunile adductorilor coapsei sunt condiţionate de
abducţia prea bruscă şi rapidă a membrelor inferioare, degetele mînii şi articulaţiei radiocarpiene
de lovitura de sol în timpul aterizării (Серкин Л.Г.).
Una din cauzele traumatismelor la masa de sprijin este asigurarea insuficientă. O
importanţă majoră o are şi aşezarea incorectă a saltelelor. Un alt mecanism de formare a
traumatismelor este căderea pe membrul superior întins înapoi sau răsucirea piciorului. Cele mai
tipice afecţiuni la săritura cu sprijin sunt leziunile coapsei şi gambei în timpul apropierii de masă.
Relativ frecvent se întîlnesc întinderile ligamentare a articulaţiilor membrelor inferioare. În
sfîrşit nu rareori se întîlnesc leziuni în regiunea pubiană, care sunt condiţionate de lovitura de
partea anterioară a mesei de sprijin în timpul începerii fazei săriturii(Михайлова Н.М., Ланда
А.М.).
Analiza cauzelor afecţiunilor în timpul ocupaţiilor la săritura cu sprijin ne demonstreză că
50% din cauze sunt condiţionate de pregătirea insuficientă a sportivului: elanul slab, înălţimea
insuficientă a fazei de zbor deasupra mesei etc., care duc la rîndul lor la leziuni de
genunchi,abdomen,regiunea pubiană.
Profilaxia
Este evident faptul că activităţile de profilaxie trebuie să fie orientate în primul rînd în
direcţia pregătirii prealabile a sportivilor începători şi asupra asigurării sigure. În continuare
urmează nu doar controlul aparatajului dar şi asupra rigidităţii mesei de sprijin şi a podeţului
(Башкиров Е.Ф.).
Nu uităm deasemenea de problemele palmelor transpirate şi a echipamentului
gimnastului. Aducem aminte că activităţile de profilaxie trebuiesc efectuate în partea de bază a
antrenamentului şi subliniem că preîntîmpinarea afecţiunilor la sărutura cu sprijin în mare
măsură e condiţionată de asigurarea corectă şi sigură.

32
 CAPITOLUL II
2.1. Motivația alegerii temei
Din anul 2004 pînă în anul 2008 în cadrul Universității de Stat de Educație Fizică și Sport
la PMS (perfecționarea probei spotive) am ales ca probă sportivă gimnastica sportivă. Pe
parcursul a 4 ani de activitate sportivă pe parcursul antrenamentelor am suferit cîteva traume
neînsemnate, dar cel mai mult ce ma motivat să aleg această temă pentru lucrare sunt traumele
care îmi aduc aminte și astăzi de activitatea sportivă în gimnastică și anume cele cronice. Orșice
activitate sportivă prezintă un risc crescut de traumatisme (acute) despre care majoritatea
practicanților le cunosc parțial cel puțin, pe cînd despre afecțiunile cu caracer cronic sau ascuns
le cunoști doar din propria experiență sau uneori de la sportivii cu experiență.
2.2. Ipoteza – dacă în cadrul procesului de antrenament/competiție în gimnastica sportivă
ar fi luate în calcul :
1. caracteristicile antropometrice și de vărstă ale gimnaştilor;
2. partea de încălzire generală și specială înainte de fiecare aparat de gimnastică;
3. riscul traumatic specific fiecărui aparat;
4. densitatea antrenamentului şi durata antrenamentului;
numărul traumatismelor ar fi în declin.
Scopul lucrării :
– cercetarea incidențelor și cauzelor apariţiei traumelor la sportivii ce practică
gimnastica sportivă.
– elaborarea unui complex de măsuri profilactice pentru preîntîmpinarea
apariţiei traumelor.
– elaborara unei fișe de înregistrare a traumatismelor implimentarea ei în școlile
sport
Sarcinile lucrării :
 Depistarea celor mai des întîlnite traume la sportivii gimnaşti și mecanismul lor de
producere.
 Formarea unor concepţii de selectare a sportivilor care vor practica gimnastica.
 Alcătuirea unui program profilactic pentru fiecare aparat de gimnastică.

33
 2.3. Metodele de profilaxie a traumelor în gimnastica sportivă.
Ocupatiile cu gimnastica sunt strîns legate de o mulţime de afecţiuni acute sau cronice.
Numărul traumautismelor creşte pe măsura măririi intensităţii duratei şi frecvenţei
antrenamentelor, competiţiilor de talie înaltă. O deosebit de mare însemnătate, o are
preîntîmpinarea timpurie a traumatismelor sau afecţiunilor. Profilaxia afecţiunilor trebuie să se
bazeze pe organizarea corectă a lecţiilor de antrenament şi micşorarea durate lor. Sportivii tineri
trebuie să accentueze atenţia asupra întăririi grupelor de muşchi , care vor fi solicitaţi în efort şi
joacă rolul de bază în executarea unui sau altui exerciţiu. La gimnaşti în deosebi, urmează de
atras o atenţie majoră asupra întăririi muşchilor centurii scapulare, membrelor superioare,
abdomen, spate (Baciu Gh.).
Diversitatea cauzelor şi a condiţiilor în care se produc traumele sportive presupun
elaborarea unor măsuri de profilaxie ce ţin cont de tot complexul factorilor etio-patogenici:
organizatorici, metodici, sanitaro-igienici, forme de protecţie a sportivului în timpul ocupaţiilor.
Se poate afirma cu certitudine că profilaxia traumatismului sportiv trebuie să devină o problemă
de primă valoare în activitatea antrenorilor,medicilor şi a profesorilor de educaţie fizică precum
şi pentru sportivi (Baciu Gh.)
Profilaxia traumelor primare sportive e posibilă doar prin miza efectuării de actiuni
profilactice, îndreptate spre învingerea cazurilor ce dau naştere traumelor sportive.
Orce exerciţiu fizic care se foloseşte cu scop de profilaxie, tratament sau reabilitare trece
automat în categoria exerciţiilor terapeutice funcţionale ( Sbenghe Tu.)
Ne vom opri la subiectizarea metodelor de bază, după care trebuie să se desfăşoare lupta
cu traumele sportive:
2.1. Metoda bibliografică
E nevoie de a beneficia întreaga şi corecta înscriere a tuturor cazurilor de afecţiuni
sportive în acest colectiv. De obicei această înscriere survine medicului lucrător, ce deserveşte
acest cerc şi acordarea primului ajutor medical. Însă în unele cazuri fără ajutorul profesorului,
antrenorului,arbitrului sau a medicului ce a fost la locul de faţă în ,,accident’’, e greu de constatat
cauza concretă şi de evidenţiat mecanismul de producere a traumei. Mai puţin ca atît, în unele
cazuri sportivul, socotind că afecţiunea e neînsemnată, la care nu trebuie de atras atenţie, nu se
adresează deloc către ajutorul medical şi trauma nu apare în lista dată. Dar lista traumatismelor
sportive e foarte importantă, neglijînd faptul că în majoritatea cazurilor pe puţin timp sau chiar
deloc nu îi scoate pe sportivi din ritm (Ланда А.М., Михайлова Н.М.).
Ducerea sigură a înregistrării traumelor mici sunt obligatorii pentru că:
1. Dau semnal asupra locurilor critice, despre schînteia traumei, supune conducerea să ia
lua în evidenţă aceste izvoare;

34
 2. Lichidarea timpurie a cazurilor ce duc la o mică traumă, de multe ori e cea mai bună
metodă de preîntîmpinare a traumelor complicate;
3. O afecţiune mică poate servi nemijlocit o cauză a unei traume grave sau a unei
complicaţii la acordarea primului ajutor medical. Datoria antrenorului de gimnastică, să
urmărească fiecare caz de traumă sportivă, să fie înscrisă la punctul medical unde trebuie dus
imediat sportivul post-traumă. Recomandăm de a folosi următoarea fişă de evidenţă a traumelor
sportive:
FIŞĂ DE ÎNREGISTRARE A TRAUMELOR SPORTIVE
1.Denumirea categoriei sportive.
2.Locul desfăşurării competiţiei etc.
3.Tipul de sport practicat.
4.Asistenţa conducatorului, antrenorului (Da\Nu).
5.Numele,prenunele, patronimul afectatului.
6.Vîrsta.
7.Stajul sportiv în gimnastică.
8.Cauza traumei:
a. Neajunsurile deservirii tehnico-materiale ( neajunsurile: saltele, aparate,
îmbrăcamintea neadecvată etc.); neajunsuri organizaţionale, (lipsa sau incorecta asigurare,
lumină insuficientă, dezbatere din concentrare); neajunsuri în metodica de predare.
b. Nepregătire, stare post-boală, post-traumă, oboseală, supraantrenament, negarea
încălzirii etc; incorecta atîrnare a afectatului sau a celor din jur (indisciplina, încălcarea legilor
de bază).De subliniat cazul şi pe scurt de discifrat.
9. Mecanismul afecţiuni: cădere sau lovitură de sol,lovitură de aparat, dezdoire sau
îndoire extremă, rotirea tălpii în interior (inversie), exterior(eversia), rotaţia gambei în exterior,
interior etc. (de subliniat şi de expus pe scurt).
10. Diagnosticul (cu indicarea caracteristicii afecţiunii şi localizarea precisă
11.Tratamentul ambulator, staţionar, conservativ, operativ (intervenţie chirurgicală).
12. Finalităţi (însănătoşire completă, incapabilitate la antrenament etc.).
13. Perioadele (în zile) de incapabilităţi (la activităţile sportive).
14. Activităţi concrete petrecute pentru lichidarea cauzelor sport-traumă.
15. Semnătura medicului.
După îndeplinirea completă a acestor fişe şi prescrierea indicaţiilor concrete ale
medicului, e necesar de trimis această fişă conducerii Organizaţiei Sportive. În timpul
competiţiilor sau antrenamentelor se pot produce traumele acute (fracturi, luxaţii). În acest caz
se formulează un act pentru pedepsirea vinovatului care de cele mai multe ori este organizatorul
competiţiei sau antrenorul.

35
 E nevoie de a face o diferenţă între cauza afecţiunii sportive şi mecanismul apariţiei
acestei traumei. Aşa daca în urma palmei transpirate gimnastul sa rupt de pe bară şi a cazut pe
mîna extinsă din cot şi s-a fracturat ulna atunci cauza traumei este transtiraţia de pe mîni, dar
lovitura sau căderea pe mînă în flexie dorsală este mecanismul apariţiei fracturii.
Metoda de profilaxie în acest caz va fi folosirea în exclusivitate a magneziului, antrenorul
avînd funcţia de a-i reaminti discipolului său de acest fapt (Крячко И.А.).
Dacă în urma neajunsului de viteză şi exacticităţi reapucări mînerului pe cal la
executarea exerciţiilor de balans sa afectat articulaţiile interfalangiene, la degetele mîni la
începatori, gimnast cu experienţă mică, atunci cauza afecţiuni este neajunsul tehnic. Lovitura de
mîner şi flexia dorsală rapidă a falangelor din articulaţie reprezintă mecanismul ruperii
ligamentelor articulaţiei interfalangiene.
Sub termenul ,,mecanismul apariţiei afecţiunii”, urmează de înţeles procesul dinamic,
nemijlocit condiţionat de afecţiuni anatomice, la schimbări patologice a raportului anatomo-
topografic normal a ţesuturilor şi organelor.
Diferite cazuri pot aduce în acţiune unu şi acelaşi mecanism (lovitura capului, ruperea de
la bară). Din alt punct de vedere una şi aceiaşi cauză (organizarea proastă a antrenamentului de
exemplu exerciţiul la sol poate declanşa mecanisme traumatice cum ar fi: lovirea corpurilor,
căderi etc. După datele lui (Феодоров С.), în majoritatea cazurilor(cca 74%) anume căderile
joacă rolul de bază în mecanismul apariţiei traumelor sportive complicate.
2.2. Metoda verbală dintre antenor – individ.
Este obligatoriu ca profesorul sau antrenorul să aibă o atitudine individuală individuală
către fiecare sportiv. În fiecare grupă de gimnaşti începători pot fi sportivi diferiţi pentru care
intensitatea efortului fizic în raport cu dezvoltarea fizică a sportivului e mai mare, ceia ce duce la
apariţia afecţiunilor primare.
Metoda de profilaxie în acest caz va fi lucru induvidual cu fiecare sportiv în parte. Pe
aceşti sportivi trebuie să-i ţinem într-o evidenţă deosebită şi de acordat o atenţie deosebită la
stricta gradare a efortului şi formării unui stereotip dinamic. Aceasta desigur cere un lucru
suplimentar şi o apropiere mai individuală. O mare însemnătate pentu predarea reuşită, o are
principiul observării; foarte suficient pentru învăţarea rapidă şi corectă a unora sau altora
exerciţii, o are demonstrarea individuală de efectuare corectă, a unui element segmentat. Din alt
punct de vedere profesorul trebuie să fie înzestrat cu cunoştinţe teoretice şi folosiri practice
evidenţiate de emeritul anatom şi pedagog P.F.Lesgaft despre faptul că exerciţiul fizic trebuie să
se efectuieze conştient. În aşa mod dacă profesorul îşi pune în faţă o sarcină de progresare a
elevilor săi – fără ,,întreruperi” şi fără afecţiuni atunci lui i se cuvine emitarea doar cu o
demonstrare vizuală, măcar repetată detaliat (Крячко И.А., Ланда А.М.).

36
 Trebuie de ţinut cont că prin intermediul demonstraţiei se folosesc doar posibilităţile
elevului de a repeta, se foloseşte doar „alarma primului sistem a realităţii, comună pentru noi şi
animale, dar cuvîntul o formează pe a doua – alarmă a noastră specială a semnalului realităţii,
fiind alarma primelor semnaluri... Anume cuvîntul ne-a făcut oameni”.(Павлов И.П.).
În scopul preîntîmpinării traumelor sportive, la elaborarea tehnicii modernizate, instalări
şi formării noului stereotip dinamic în scoarţa cerebrală trebuie de folosit pe larg şi cu insistenţă,
învăţările lui (Павлов И.П.) despre legăturile strînse şi corelaţiei puternice dintre al doilea şi
primul sistem de semnalizare. Pavlov subliniază că ,,cuvîntul pentru om e ca un excitant
condiţionat real, ca şi toate celelalte la el şi animale, dar împreună cu aceasta multivoluminos, ce
nu merge în această relaţie nici într-o comparaţie calitativă şi cantitativă în comparaţie cu
reflexele condiţionate a animalelor. În aşa fel contemporan rostit ,,cuvîntul” poate şi obligatoriu
trebuie să fie folosit în antrenamentele teoretico-practice înainte de competiţii şi în timpul lor.
Aducerea la cunoştinţă despre cauzele traumelor sportive şi seminarele de bază de
profilaxie trebuie să fie una din primele obligaţiuni ale profesorului, antrenorului şi medicilor ce
deservesc colectivul dat.
O deosebită însemnătate în direcţionarea profilaxiei traumatismelor sportive o are
organizarea corectă a procesului de instruire la antrenament, înscrierea raţională a ultimelor. Se
interzice sportivilor gimnaşti începători să se antreneze în lipsa instructorului .
După datele elaborate de (Крячко И.А.), mai mult de două treimi din toate afecţiunile
sportive au loc la antrenamentul lipsit de instructor, antrenor etc.
Cum e cunoscut din practică e foarte greu de a-l face pe-un ,,dreptaci”sau ,,stîngaci” să-i
funcţioneze simetric (sensibilitatea, forţa, exacticitatea şi viteza mişcării) la ambele mîni.
Însă dacă începem convingător petrecerea antrenamentului mînii slabe din copilărie
atunci impulsurile diferenciate şi frecvente, ce vin prin diferiţi receptori(în deosebi
proprioreceptorilor), de la mîna neîndemînatică stînga, în emisfera dreaptă a creerului şi de la el
înapoi spre mîna stîngă, avînd un efect pozitiv în procesul de dezvoltare a acestei emisferi şi
mînii stîngi.În fine dacă nu apare ambidextrie totală atunci oricum într-o anumită măsură braţul
stîng îl poate înlocui pe cel drept. Acest lucru are un efect pozitiv pentru sportivi la competiţii şi
antrenamente.
Secenov I.M., pe baza experimentelor multiple a ajuns la o concluzie, că prin odihnă
,,mai justificată a devenit nu odihna periodică a membrului care a fost în activitate, dar odihna ei
chiar mai mică,lucrată legată cu lucru celuilalt membru”. Cauza dispariţiei rapide a oboselii
membrului ce a efectuat un act motric pe o perioadă scurtă, în timpul lucrului celuilalt – după
observările lui Secenov I.M., fluxul de impulşi ce apar în timpul activităţii membrului (stîng) şi
transmişi în regiunile superioare a sistemului nervos mărindu-i tonusul. Argumentul constă –

37
măcar o mică includere ,,în lucru” a membrului stăng a sportivului ce asigură odihna membrului
drept îi condiţionează micşorarea oboselii (Ланда А.М., Михайлова Н.М.).
Privind starea de supraantrenament, atunci oferitele metodele de laborator şi cercetările
lor descoperă de obicei doar stadiile incipiente de supraantrenament.Din punct de vedere a
profilacticii afecţiunilor sportive, o deosebită însemnătate o are înlăturarea timpurie a acestei
stări nefavorabile, chiar din primele stadii a apariţiei şi dezvoltării. Aceasta e posibil doar la
repetate cercetări multiaterale a sportivilor, atît în perioada antrenamentului cu intensitate mare
cît şi-n perioada de competiţie. Cele mai efective activităţi de luptă cu oboseala şi
supraantrenamentul este odihna organizată şi raţională, durata căreia se măsoară la zilele
obositoare acute, iar la supraantrenament – săptămîni. Odihna raţională nu reprezintă ,,să nu faci
nimic”, dar trecerea şi mai întîi de toate a scoarţei cerebrale la intensităţi noi şi slabe pentru a
include în activitate primordială centri nervoşi, organele şi ţesuturile, care pînă la momentul
actual au activat o intensitate scăzută. În rănd cu aceasta trebuie să se descarce de supraefort
centrele şi organele ce au fost incluse în surmenaj fizic în procesul antrenamentului. Se poate de
presupus că pentru gimnast un bun mijloc de odihnă poate fi înotul etc; cu toate că se cunoaşte că
una din cele mai bune metode de odihnă sunt plimbările de lungă durată dar nu plictisitoare, prin
locuri frumoase (Феодоров С.).
În concluzie trebuie de subliniat faptul că la anumite suprasolicitări a regiunilor
superioare a sistemului nervos central (S.N.C.) şi puterea, echilibrul şi mobilitatea proceselor
nervoase ce au fost indicate pot fi supuse unor dereglări, dar ele după cum subliniază (Иванов-
Смоленский А.Г.) se acomodează sub influenţa antrenamentului. Trebuie de ţinut cont că
educarea corectă condiţionează formarea unui sistem nervos central forte şi rezistent, ce
reprezintă desigur cea mai bună profilaxie a abaterilor nervoase. În continuare trebuie să atragem
atenţie asupra calendarului competiţional, alimentaţia corectă şi vitaminizarea în perioada
competiţiilor de rang înalt sau antrenament cu volum şi intensitate mare. Trebie de subliniat că
scăderea greutăţii forţate micşorează activitatea şi rezistenţa sportivului ce duce la starea de
supraantrenament (Иванов-Смоленский А.Г.).
2.3. Metoda igienică
O mare însemnătate în gimnastica sportivă o are organizarea corectă şi desfăşurarea
asigurării, care într-un rînd de cazuri trebuie să fie desfăşurată de însuşi profesorul, permanent
învăţîndu-i pe ceilalţi practicanţi. Însă învăţînd sportivii să folosească corect asigurarea,
instructorul nu trebuie s-o transforme într-un sprijin neglijent, care poate încurca practicanţilor să
execute curajos şi hotărît de sinestătător un exerciţiu complicat. În rînd cu aceasta trebuie de
atras deasemeni atenţie asupra învăţării sportivului metodicii de autoasigurare şi căderii fără
pericol. Aceste metode sportivul trebuie să le posede în total.
Înainte de începerea antrenamentului urmeaază de efectuat controlul stării tehnico-

38
materiale a aparatajului: barele, locul de aterizare etc. Antrenorul deasemeni e obligat să
controleze starea costumului de antrenament (Башкиров Е.Ф.).
De dorit ca norma ariei practicanţilor să nu fie mai mică de 6 m ².
E obligatoriu controlul medicului privind sănătatea sportivilor, plus la aceasta să acorde o
deosebită atenţie celor după pauză (din cauza bolii traumei şi altele).Limitarea amplitudinii
mişcării într-o articulaţie post-traumă măcar la cîteva grade, deseori devine cauza îndeplinirii
incorecte a exerciţiului sau cauza traumei noi.Înainte ca să-i permitem sportivului să se ocupe,
antrenorul trebuie să verifice dacă el are permisiunea medicului şi să se convingă sigur că funcţia
membrului afectat s-a refăcut complet: apoi urmează de verificat atent, cum se execută
elementele exerciţiului pe părţi şi doar după aceasta să-i permitem ocupaţiile, asigurîndu-l
obligatoriu. Dacă antrenorul nu e sigur pe bunăstarea sportivului, el e dator să-l îndrepte la
consultarea medicului specialist în chirurgie, care ştie condiţiile de lucru a sportivului, cerinţele
de bază privind rezistenţa muşchilor, tendoanelor, ligamentelor, şi articulaţiilor. Dacă sportivul
simte la efectuarea exerciţiului măcar o mică durere în locul afectat, atunci tratamentul nu-i
finisat; nici la antrenament, mai ales la competiţii nu-i este permis să participe (Ланда А.М.,
Михайлова Н.М.). În continuare noi presupunem că folosurea binturilor elastice şi a altor
pansamente (pentru genunchi, gleznă, cot etc.) e pe deplin recunoscut pentru indicaţii anumite şi
condiţii anumite. Indicaţii de bază pentru folosirea lor devine slăbiciunea aparatului tegumento-
ligamentar condiţionată de întinderi repetate sau în urma unor intervenţii pe ele. Necesitatea de
bază celui ce are nevoie de ele este – elasticitatea deosebit de mare (ca ele să se alungească doar
la eforturi relative) într-o anumită direcţie cu elasticitate absolută (la finisarea efortului să ia
lungimea iniţială. Aceste bandaje trebuie să fie nici chiar libere, nici chiar strînse, nu trebuie să
stopeze mişcarea în articulaţia dată şi să îngreuneze circulaţia. La folosirea acestui tip de bandaj
sportivul e dator să se deprindă gradat. Însă bandajele nu trebuiesc folosite zi de zi, deoarece
aceasta duce la atrofia ţesuturilor moi periarticulare. E recomandabil de a le folosi în timpul
antrenamentului şi competiţiilor după ce se foloseşte masaj în articulaţia dată (Крестовников
А.Н.).
Se evidenţiază factorul întreruperii îndelungate (în urma traumei, maladii); alt factor
oboseala şi supraantrenamentul ca motiv a afecţiunii sportive.
Dacă condiţiile pentru petrecerea antrenamentului sau competiţiei sînt nefavorabile şi
periculoase din punct de vedere a traumatismelor (insuficienţă de saltele, aparatajul nestandart),
medicul e obligat să ceară de la conducere sau colegiu de arbitri amînarea competiţiei.
Cum a mai fost menţionat mai mult de 90% din cauzele traumelor sportive aparţin celor
uşor diminuabile şi lichidarea lor depinde în primul rînd de cunoaşterea scopului
profesorului,medicului, antrenorului şi sportivului.

39
 Urmează să obţinem un lucru important —ca în locurile unde se află sportivul înainte de
competiţie şi în pauzele dintre ele trebuie să domine liniştea şi ordinea, îndeosebi să nu fie
persoane străine în vestiare în afară de cele de serviciu, se poate întîmpla necătînd la faptul că
acţiunile profilactice au fost petrecute, sportivul nerezolvînd o situaţie dificilă poate cădea în
stare de frînare. Pentru a-l scoate din această stare, urmează ca regulă de acţionat calm, nici într-
un caz brusc (Башкиров Е.Ф.).
Profesorul, antrenorul, instructorul ţi medicul permanent trebuie să ducă lucru asupra
educării sportivului în forma ajutorului reciproc şi să se lupte strict la apariţia indisciplinei şi
huliganismului din partea subiecţilor din colectiv. Platonov I.P. sublinia că ,,forma
comportamentului omului şi animalului sunt condiţionate nu numai de proprietăţilor genetice a
S.N.C., dar şi de factorii care au căzut şi cad asupra organismului în timpul existenţei sale
individuale — depinde de educarea sau învăţarea continuă în cel mai larg spectru a acestor
cuvinte”. Disciplina exemplară conştientă trebuie să fie o disciplină diferenciată a
comportamentului sportivului atît în perioada antreno-didactice cît şi competiţii.
Înaintea demonstraţiilor competiţionale la diferite aparate, multitudinea reflexelor
condiţionate în majoritatea cazurilor au rol pozitiv, pregătim S.N.C. şi întreg organism la
concentrarea maximă ce survine. Aceasta însă nu importă mult profilaxia afecţiunilor sportive.
Încălzirea trebuie să asigure, starea de ,,start”, a organelor şi sistemelor organismului către
efortul maximal (ventilarea pulmonară marită, marirea volumului minut şi sistolic a cordului,
mărirea rapidă a numărului de capilare musculare funcţionabile, accelerarea schimbului de
substanţe în muşchi etc.). În acest fel, intrînd în competiţie nemijlocit în urma încălzirii corect
efectuate, sportivul face aceasta în momentul cînd organismul a trecut limita perioadei de ,,start”
a fost atins şi nivelul ridicat de activitate a proceselor fiziologice importante a fost atins. Din
punct de vedere profilactic, în afecţiunele celor mai solicitaţi muşchi (întinderi, ruperi),
încălzirea joacă rol major. Aceasta simt şi bine înţeleg însuşi sportivii, care de obicei subliniază
că muşchii ,,încălziţi ”devin moi şi se dau uşor. Din alt punct de vedere, încălzirea efectuată
corect este o metodă efectivă de tonizare a activităţii nervoase superioare a sportivului.
Pavlov I.P. subliniază că ,,aparatul neuromuscular scheletar în cea mai mare măsură se
poate egala cu energiile exterioare ca cea a sunetului şi luminii”.Datorită încălzirii apare
enervarea multitudinii de intero- şi proprioreceptori şi excitarea ,,reprezentanţilor” aparatului
neuromuscular scheletar din scoarţa cerebrală. O importanţă majoră o poartă şi faptul că în
timpul încălzirii corecte, are loc aşa zisa ,,memorarea” căilor nervoase, repetarea fugitivă a
exerciţiului ce va urma care mobilizează întreg complex de reflexe complicate-n lanţ, care s-au
mecanizat prin calea repetării şi s-au memorat la sportivi în formă de stereotip dinamic.
2.4. Masajul – metodă de profilaxie.

40
 O cale foarte eficientă în profilaxia traumatismelor este masajul care a fost elaborat şi
sistematizat de Sarchizoz Serazine pe baza masajului clasic. În prezent masajul sportiv are
următoarele variaţii:
1-masajul igienic;
2-masajul de antrenament;
3-masajul preeliminar;
4-masajul de refacere;
Din aceste forme ne vom opri la cel igienic, de antrenament şi cel preeliminar.
(1).Masajul igienic - se caracterizează prin faptul că poate fi folosit în formă de
automasaj pe care-l execută sportivul în fiecare zi dimineaţa odată cu gimnastica de înviorare.
Masajul igienic se face cu scop de întărire a sănătăţii, ridicarea tonusului organismului,
preîntîmpinarea apariţiilor care pot apărea în viaţa unui sportiv (Фокин В.Н.).
Formele masajului igienic:
a) – general - îndeplinit de către masor;
b) - parţial-care se face cu scop de mobilizare anumitor grupe de muşchi;
c) – automasajul;
Se execută masajul igienic general aproximativ 40', din ele spatele şi gîtul 7', braţele 10-
12', bazinul 3-5', membrele inferioare 14-16', pieptul şi abdomenul 3-4'.
Repartizarea procedeilor:
Netezirea – 5-10 %
Fricţiunea–15-20 %
Frămîntatul –50-60 %
Vibraţia – 5-10 %.
Constructivitatea procedurii e ca şi la masajul curativ dar se face cu o intensitate mai
mică. Durata masajului vibraţional general igienic nu trebuie să depăşească 20′ şi acest masaj nu
se recomandă înainte de somn (Васичкин В.И.).
(2). Masajul de antrenament are drept scop întărirea muşchilor şi desăvîrşirea fizică a
sportivului în perioada de antrenament. Metodica masajului depinde tipul aparatului de lucru, de
sarcinile de antrenament - de aceia masajul se include în programa antrenamentului sportiv.
Durata masajului de antrenament – 40 - 60′ general iar a masajului parţial nu mai mult de 35′
dependent de masa corpului (Дубровский В.И.).
Dacă sportivul are o greutate de 60 kg masajul general va dura 40′ iar cel local 20′ ; dacă
greutatea sportivului e mai mare de 60 kg durata masajului se va mări pînă la 50 - 60′ iar cel
local 25-30′.

41
 La efectuarea masajului de antrenament se pune accent pe muşchii ce suportă sarcina
fizică mai mare. Se face masajul înainte de antrenament în timpul sau după antrenament
(Дубровский В.И.).
Metodica masajului este obişnuită dar procedeile se îndeplinesc cu o forţă şi o
profunzime mai mare. Se va acorda o atenţie deosebită tendoanelor şi spaţiilor dintre muşchi. O
importanţă majoră o are şi faptul dacă sportivul se antrenează o dată, două ori pe zi sau peste o
zi. La prima şedinţă de masaj se execută masajul general, a doua şedinţă se execută masajul local
sau parţial, se pot face şi două şedinţe generale în cazul cînd sportivul în ziua respectivă nu se
antrenează. Masajul se îndeplineşte după 4 - 6 ore de antrenament, este indicat şi-n perioada
tranzitorie atunci cînd antrenamentele sunt de un volum mic sau nu se petrec deloc (Дубровский
В.И.).
(3). Masajul preeliminar se efectuează înaintea competiţiilor de gimnastică cu scop de
pregătire optimă a sportivului către competiţie .
Deosebim, masaj de înviorare, se face înainte de competiţie între elemente la aparate de
gimnastică cînd e necesar de menţinut starea activă a sportivului. Se execută timp de 5 - 30′ ,
poate fi făcut pînă la încălzirea specială a sportivului concomitent cu încălzirea specială sau după
ea. Metodica de îndeplinire este obişnuită pînă la masajul de înviorare care durează 10-20′. În
timpul înviorării speciale 10-12′ şi după înviorarea specială 5-10′. Se masează acele părţi ale
corpului care vor suporta sarcina de bază,se ia în consideraţie şi specificul traumatismului în
tipologia exerciţiului la un aparat anumit (Фокин В.Н.).
Scopul masajului înainte de start - este reglarea stării psihoemoţionale nefavorabile
înainte de start. Înainte de start putem avea următoarele stări:- stare gata de start - în aşa caz se
face masaj de înviorare, de încălzire, de mobilizare.
- stare de supraexcitare - stresul precompetiţional va beneficia de un masaj calmant cu
manevre uşoare aplicate lent cu o durată mai mare de timp şi pe o suprafaţă mai maare a
corpului. Are ca scop liniştirea sistemului nervos. Durata - 7-10′ .
- starea de apatie - procedeiele de masaj, aplicate în cazul dat vor fi cele de stimulare,
durata va fi scurtă iar masajul se va limita la suprafeţe mici la grupele de muşchi ce urmează a fi
solicitate mai mult în efortul competiţional.
- are ca scop lupta cu răcirea generală sau parţială a organismului în caz de antrenament
în perioada rece a anului. Durata 5-10′ şi se termină masajul cu aproximativ 2-5′ înainte de start.
- are ca scop mobilizarea maximă a tuturor rezervelor acumulate în organism: fizice,
psihice, tactice etc.
Se face atunci cînd sportivul nu-i gata de competiţi, se face între încercări. Metodica masajului
depinde de starea sportivului în prima parte a şedinţei de masaj. Procedeiele se îndeplinesc cu
scop de liniştire pentru scăderea stresului competiţional - se acţionează asupra sportivului cu

42
sugestie. Iar în a doua parte a şedinţei se îndeplinescprocedeie mai profunde dar fără dureri
(Дубровский В.И.).
3.4. Măsurile de prevenire a apariţiei traumelor în gimnastica sportivă.
Profilaxia traumelor aparatului locomotor în gimnastica sportivă este nemijlocit legat de
executarea exerciţiilor la un aparat sau altul. Astfel, la exerciţiile la aparate obligatorii trebuie de
inclus:
1).Asigurarea sportivilor, în aşa mod ca asigurătorul să nu permită căderea (mai ales pe
cap şi pe membrele superioare întinse înainte instinctiv), iar dacă căderea este 100% - de
micşorat forţa loviturii (Башкиров Е.Ф.).
Asigurarea se realizează prin stabilirea corectă a locului în preajma elevului sau, la
necesitate, cu schimbarea rapidă a lui; supravegherea atentă în timpul executării exerciţiilor,
precum şi posibilitatea de a oferi urgent un ajutor în cazul îndeplinirii nereuşite sau a ruperii de
pe aparat
Asigurarea este obligatorie atît în procesul lecţiilor, antrenamentelor cît şi-n cadru
competiţiilor. În afară de aceasta antrenorul trebuie să-i facă cunoştinţă sportivului cu tehnica de
autoasigurare să-l înveţe căderea corectă şi să reuşească faptul ca sportivul să însuşească foarte
bine aceste procedee. La executarea unui nou exerciţiu antenorul e obligat să explice elevilor
procedeile raţionale de prevenire sau micşorare a pericolului desprinderii de la aparat precum şi
procedeile autoasigurării (Grimalschi T.).
2)Controlul permanent al stării aparatului şi locului de coborîre; saltelele trebuie să fie
strîns alipite una de alta, puţin să amorseze şi să acopere o arie nu mai puţin de 2-2,5 m.
3)Controlul sanitaro-igienic asupra sălii. În primul rînd nu se poate de admis aglomerările
sălii sportive. Astfel norma ariei în sala de gimnastică asupra unui sportiv trebuie să fie nu mai
puţin de 6 m² (Башкиров Е.Ф.).
4)Controlul hainei şi încălţămintei gimnastului, costumul gimnastului trebuie să apere
pielea de la fricţiune de aparat. Încălţămintea obligatoriu să fie moale (talpa din piele subţire şi
material tare, fără călcîi).
5)Controlul permanent asupra stării de sănătate a gimnaştilor. Îndeosebi aici urmează de
menţionat protecţia pielii mînii.
Înainte de fiecare efectuare la aparat palmele trebuie unse cu magneziu pentru profilaxia
formării bătăturilor pe larg se folosesc palmierele. Dacă bătătura apărută se rupe sau crapă,
urmează de a ne adresa medicului chirurg (Башкиров Е.Ф.).
În gimnastica sportivă se recomandă de folosit diferite bandaje de protecţie. Ele urmează
a fi purtate de gimnaştii care încep antrenamentele după traumă în locul articulaţiei lezate. În
afară de aceasta cu scop profilactic se poate de recomandat purtarea bandajelor sub slipi pentru
apărarea organelor genitale, de compresie, lovituri. Deoarece aproape jumătate din traumele

43
urmărite a aparatului locomotor în gimnastica sportivă sunt legate de neajunsul sau insuficienţa
pregătirii sportivilor, antrenorul trebuie să atragă o deosebită atenţie asupra executării
elementelor şi exerciţiilor aparte, treptat trecînd la combinaţii mai complicate (Башкиров Е.Ф.).
Numeroase observări, duc spre concluzia că noi pînă-n ultimul timp foarte puţin am atras
atenţie întrebărilor privind lupta cu supraexcitarea şi supraîncordarea sistemului nervos la
sportivi, inclusiv recidive de diferite frînări, blocări. Pavlov I. a arătat că activitatea scoarţei
cerebrale la anumite situaţii complicate, la supraexcitare apar frînări, importanţa cărora e de a
apăra formaţiunile nervoase a scoarţei.
Ar fi bine să constatăm două dovezi formulate puternic:
1-inhibiţia celulelor scoarţei cerebrale apare la supraexcitare în cazurile cînd ele sunt
obligate să efectuieze probleme greu rezolvabile, la situaţii catastrofale, la deblocarea proceselor
de frînare şi excitare, la slăbirea celulelor nervoase sub influienţa diferitor factori;
2-inhibiţia poate apărea nu doar la o excitaţie slabă dar şi la una de o anumită intensitate
şi durată chiar şi la persoanele cu o sistemă nervoasă centrală puternică. Trebuie de ţinut cont
asupra faptului că în urma acestei frînări are loc dizbalansul dintre două procese nervoase de
bază – a inhibiţiiei şi a excitaţiei-se încalcă balansul. Dintr-o parte inhibiţia reprezintă starea
fiziologică de autoapărare ,,iar din alta această inhibiţie ca un cuţit funcţional parcă secţionează
şi extiripează scoarţa emisferelor mari şi într-o anumită măsură scoate din funcţie mici părţi ale
scoarţei, ceea ce încalcă activitatea integră şi normală a acestui organ suprem ” şi funcţiile în tot
organismul. (Астратеан Э.А.)
În această ,,extiripare” măcar o scurtă încălcare de coordonare şi control a activităţii
scoarţei cerebrale, duce nu numai la temeri reale de afecţiune a sportivului la concurs, dar şi la
apariţia unui mare pericol de afecţiune complicată a sportivului, în urma pierderii
atenţiei,concentraţiei şi încălcării efectuării corecte a stereotipului dinamic. Aceasta duce la
ruperi de (bară, inele, paralele), căderi, lovituri ,întinderi etc. Noi presupunem că lupta
profilactică cu cauzele mai sus menţionate ale afecţiunelor sportive, trebuie să-i aparţină în
primul rînd medicului (kinetoterapeut) care deserveşte colectivul sportiv şi oblgatoriu să
cunoască ,,tipul activităţii nervoase superioare”, a fiecărui subiect, să ştie că într-o măsură mai
mare sau mai mică cine poate cădea într-o stare de frînare. Înaintea competiţiei şi la pauzele
dintre aparate e obligatoriu ca medicul să atragă atenţia la supraîncordarea psihică a sportivilor.
El trebuie să poată acţiona—cel mai bine cu antrenorul—sportivul calm şi liniştit. Medicul
trebiue să fie în contrariu categoric privind stimularea sportivului deoarece o exitaţie în plus
poate duce la o frînare bruscă. Într-o măsură înaltă majoritatea antrenorlor cunosc acest fapt şi-n
timpul ce sportivul a comis o greşeală, el nu-l mustră dar îl încurajează. Unii se străduie ca
sportivii să nu fie afectaţi şi de alte persoane (Астратеан Э.А.).

44
 Se poate de presupus, că a venit perioada cînd nu trebuie de folosit mijloacele excitante
înainte de competiţie. Încă o dată amintim despre însemnătatea mare a cuvîntului adică a
psihoterapiei care acţionează prin a doua sistemă de alarmă.
În concluzie menţionăm că nu se poate de vorbit că traumele sportivilor nu pot fi lichidate
şi că afecţiunele legate de sportiv nu sunt asociaţii la care trebuie de închis ochii. Nu se poate de
vorbit despre traumaticitatea unui aparat faţă de altul. Fiecare tip de sport are mai multe traume
dacă s-a dus rău sau deloc nu s-a dus lupta înpotriva traumatismelor şi invers lucru excelent al
medicului, antrenotului şi întregului colectiv de asigurare care caracterizează în primul rînd lipsa
cazurilor de afecţiuni sau ducerea lor către minimum (Ланда А.М., Михайлова Н.М.).

45
 CAPITOLUL III
3.1. Incidența traumelor care pot apărea în gimnastica atistică
Cu toate că gimnastica sportivă este o probă non-contact relativ este o probă
traumatică, în special pentru fete. Cu toate acestea, numărul de leziuni gimnastica cedează față
de probele de contact cum ar fi boxul, hocheiul pe gheață și altele. Un studiu efectuat pe baza
gimnaștilor cu vârstă de 6-17 ani care au apelat in departamentul de urgenta din SUA a arătat că
la 1000 gimnasti 4.8 au leziuni într-un an, iar la vârsta de 12-17 ani incidența traumelor e mai
mare (7,4) comparative cu sportivii tineri 6-11 ani (3,6) (Singh și alții 2008 vol.121, №4,
pp.e954-e960). De asemenea, în acest studiu, sa arătat că cel mai mare număr de accidente în
gimnastica se atribuie fetelor - printre toate leziunile raportate, reprezentând 82,1% din leziuni
(Des 10). Din aceste considerente cele mai multe studii a traumelor în gimnastica sportivă se
atribuie genului feminine. Conform unuia dintre aceste studii unei gimnaste i se atribuie 3.64
leziuni pe an (Kolt GS și alții 1999, vol.33, pp.312-318). În alte studii nivelul traumelor
gimnastelor este în intervalul 1,4 - 3,7 leziuni la 1.000 de ore de activități sportive (Caine DJ și
alții 2005, vol.48, pp.18–58). În alte două studii incidența traumatismului este calculată la 1000
ore (pregătire și competiție) și în primul 8.5 traume (Caine DJ și alții) și aproximativ 8 în al
doilea (Marshall SW și alții . 2007, vol.42, №2, pp.234–240)
3.2. Incidența traumatismelor în funcție de localizarea de asemenea, variază între
bărbați și femei . Pentru gimnastele sunt cele mai frecvente leziuni ale extremităților inferioare
(Caine DJ și alții), (.Ренстрёма П.А.Ф.Х 2003).. Diferite studii atribuie gimnastelor ,la
membrele inferioare de la 54% la 70% din toate leziunile iar la superiore 17-25% și spate /
trunchi 1-4% (Caine DJ și alții). Astfel studiul Universității Naționale a Asociației Sportive
arată că membrelor inferioare li se atribuie 69,3 - 52,8% traumatisme, la nivelul membrelor
superioare - 11,5 - 17,8% iar capul și gâtul au reprezentat 6,7 -5,6% din leziuni în
competițiilor, antrenamentelor (Marshall SW și alții). Cel mai adesea, la fete au suferit
articulațiile gleznei si genunchiului, precum și coloana vertebrală regiunea lombară și
încheietura mâinii (Des 11).
Barbatii au mai multe traume la membrele superioare, reprezentând 36-53% din traume,
membele inferioare 32-43% (Caine DJ și alții). În studiile cele mai veridice gimnaștii au avut
leziuni la nivelul membrelor superioare cel mai frecvent (53,4%) pentru membrele inferioare
32,8% (Dixon M, Fricker P, 1993, vol.25, №12, pp.1322–1329). Cel mai adesea la bărbați este
afectată articulația umărului (16-19%), încheietura mâinii (8-13%) și gleznă (10-14%), (Caine
DJ și alții)
Tipuri de leziuni
În gimnastica sportivă sunt caractristice leziuni atît acute cît și coronice sau de
oboseala. Aproximativ 2/3 din leziuni sunt conice (.Ренстрёма П.А.Ф.Х 2003),

46
(Epidmiologie:la Gimnastiqe.msport.net). Conform unui studiu grecesc 61,6% sunt leziuni acute
și 38,4% cronice (Kirialanis P și alții . 2003, vol.37, pp.137–139). Traumele acute în gimnastică
pot fi împărțite în următoarele categorii: fracturi, entorse, întinderi muscular și hematoame. Cele
mai multe studii arata ca la femei sunt cele mai frecvente întinderile ligamentare și musculare
(Caine DJ și alții) , (.Ренстрёма П.А.Ф.Х 2003). Astfel, într-un studiul australian, întinderile
ligamentare reprezentau 29,7%, întinderile musculare 23,2% (Tabelul 1). Nu am găsit studii
care să descrie tipurile de leziuni la bărbați (Caine DJ și alții).
De asemenea la sportive sunt întîlnite afecțiunile cronice cum ar fi fracturile de stres și
osteofitoza de olecran (.Ренстрёма П.А.Ф.Х ).
Mecanismul traumatic în gimnastica sportivă
Atît pentru femei cît și pentru bărbați cel mai riscant tip de exerciții sunt exercițiile la
sol (fig. 12 și 13). Cel mai frecvent trauma apare în timpul aterizării după un element
complicat la sol, aterizarea după săritura cu sprijin, aterizările după efectuarea combinațiilor de
execiții la : bara fiză, paralele egale, inegale, bîrnă, inele mai puțin la calul cu mînere (Kirialanis
P și alții). În cele mai multe cazuri, la aterizarea sunt afectate genunchii și gleznele . Doar la
paralele inegale pe locul 2 se plasează traumele cotului . La toate celelalte aparate de gimnastică
la femei după traumele de gleznă se plasează traumatismele de genunchi (Marshall SW și
alții) . La barbati, cele mai periculoase exerciții, după exercițiile la sol (24,9%) sunt inele
(19,2%), urmate de bara fixă (16,9%), paralele (16,4%), cal cu mînere (14,7%) și săritura cu
sprijin (7,9%) ( Lueken J, Stone J, Wallach BA 1993, vol.8, pp.4–5.)
3.2. Localzarea afecţiunilor în gimnastica sportivă
După datele lui (Белинович В.В. şi Серкин Л.Г.), mai mult de o treime din toate
afecţiunile le revin articulaţiilor şi membrelor superioare. Noi am cercetat minuţios
traumatismele la următoarele aparate:
1-bara fixă –195 2-paralele–174
3-solul–136 4-inele–99
5-cal cu mînere–62 6-săritura cu sprijin–68.
Воробъев В.П. menţiona că antrenamentele dau aici de 5 ori mai multe afecţiuni decît la
competiţii.
În tabelele 1 şi 2 sunt reprezentate datele noastre şi datele după (Воробъев В.П.) privind
caracterele afecţiunilor sportive în gimnastică. Amintim că după Воробъев В.П. toate afecţiunile
sportive inclusiv afecţiuni mici nu au fost condiţionate de pierderea posibilităţii de lucru, adică
fără întreruperea antrenamentelor.

47
 Tabelul nr. 1.
Nr. Caracterul afecţiunilor Cercetările proprii După
Воробъев В.П
1. Întinderi, ruperi de ligamente 36% 10.7%
2. Întinderi, ruperi de muşchi 1.3% ----------
3. Leziuni 35.1% 6.6%
4. Plăgii 1.9% 0.4%
5. Hematoame 3.2% 80.1%
6. Fracturi 10% 0.7%
7. Lucsaţii 7.2% 0.6%
8. Afecţiunile creierului 1.0% -----------
9. Altele 4.3% 0.9%
În total 100 % 100 %

Din toate afecţiunile 80% (după Воробъов В.П.) le revin: ruperii de bătături, hematoame,
edemaţii. Urmează de presupus că în mecanismul apariţiei acestor afecţiuni, însemnătate
primordială o au: fricţionarea şi îngrijirea incorectă a palmelor şi degetelor mai ales la începători.
Altfel sunt privite lucrurile la cei ce practică de mai mult timp gimnastica, (după Беллинович
В.В şi Серкин Л.Г.) 57% din afecţiuni le revine întinderilor tegumentare şi ligamentare,
leziunilor - 17%, fracturile şi lucsaţiile cîte 9 %.
Privind locarizarea afecţiunilor, privind datele de mai sus, asupra mînii şi antebraţului
sunt depistate 71% din afecţiuni, asupra membrelor superioare le revin 85% din afecţiuni în
raport cu cel al picioarelor doar - 11,8%. Astfel 97% din toate afecţiunile sunt localizate în
membre, în care membrele superioare sunt afectate de 7 ori şi ceva mai des decît cele inferioare.
Tabelul nr. 2.
după datele lui Воробъев В.П.
Nr. Locarizarea afecţiunilor (În %)

1 Capul şi faţa 0.4

2 Trunchiul 2.7
3 Membrele superioare(din care 71% art.radiocarpeană şi laba 85.1
mînii
4 Membrele inferioare(inclusiv laba piciorului 3.3%) 11.8

Procentajul traumelor în diferite perioade într-un macrociclu

Cel mai mare număr de traumatisme au loc în timpul au loc în timpul antrenamentelor
76,5% pe cînd în timpul competiţiilor inclusiv cele de vîrf traumele se înregistrează cu un număr
mai mic 8,8% cazuri (Башкиров Е.Ф.).

48
 Cauzele apariţiei traumelor
1). Organizarea incorectă a procesului instructiv-educativ–7,7%
2). Starea proastă a locului desfăşurării şi aparatelor–11,7%
3). Greşeli metodice– 19,2%
4). Greşeli în metodica desfăşurării–57,7%
5). Încălcarea regulilor–3,9%.
În graficul prezentat mai jos (Graf. nr. 1) avem prezentat procentajul traumelor în
gimnastică îndiferite perioade într-un macrociclu.

Graficul nr. 1
La greşelile organizaţionale ce duc la traume în primul rînd urmează de indicat deficienţa
asigurării tehnico-materiale în procesul instructiv-educativ (inventar necalitativ şi inventar
sportiv,starea proastă a sălii sportive).
Un mare procent al traumelor este legat de greşelile cu caracter metodic. Aceasta mai întîi
de toate este specializarea îngustă şi timpurie. Astfel, exerciţiile speciale reprezintă 95% din
volumul total şi doar 5% le revin exerciţiilor de fortificare generală, sportiv-ajutătoare şi cel cu
caracter de joacă. Acesta, după cum este ştiut se răsfrînge negativ la nivel de potenţial general
fizic, rezistenţa şi capacitatea de lucru generală( Башкиров Е.Ф.).
Schimbările cu un conţinut de mărire bruscă a efortului sau a intensităţii al procesului
instructiv-educativ duce deasemenea la apariţia traumelor a aparatului neuromuscular scheletar,
la gimnaşti ea se exprimă în mărimea neadecvată a volumului şi intensităţii efortului fizic ceea ce
duce după datele noastre, reprezintă cauza a 60,9% de traume, deasemenea şi complicarea
elementelor-34,8% (Крячко И.А., Ланда А.М.).
Către greşelile metodice urmează de menţionat şi atîrnarea neserioasă către încălzire sau
necunoaşterea de desfăşurare a ei înainte de antrenament sau competiţie. Aici deasemeni se
include şi necunoaşterea concentrării asupra efortului fizic de antrenament sau competiţii pentru
a învinge oboseala crescîndă - cauză nemijlocită a traumelor la gimnaşti, sunt 32% din cauze al
49
mecanismului direct traumatic, mai ales loviturile, căderile, lunecările sau ruperile de pe aparate.
În 42% de cazuri – greşeli tehnice la efectuarea aterizării, coborîrii cînd are loc îndoirea rapidă,
dezdoirea sau răsucirea cu surplus în articulaţie, ce întrec limita fiziologică a amplitudinii şi tăria
ţesutului. În fine mai mult de 6% din cazuri este mecanismul traumelor fixate. Starea
psihoemoţională a sportivului în timpul antrenamentului şi competiţiei poate să devină una din
cauzele apariţiei traumelor(Башкиров Е.Ф.).
Rolul negativ aici îl joacă starea de relaxare (8% cazuri de traume), lipsa dorinţei de a se
antrena (32% de traume), sau dispoziţia proastă (16% cazuri de traume). Cele mai frecvente
traume apar pe fonul stării supraexcitării sportivului, cînd el este dus de o dorinţă majoră pentru
a îndeplini un element complicat a unuia sau altui exerciţiu, ceea ce duce la apariţia unor
traumelor la 52% sportivi la 28% de gimnaşti traumaţi în urma controlului medical, dispoziţia
ridicată neadecvată, adică dispoziţie neuforică (Башкиров Е.Ф.).

Concluzii:
Frecvenţa traumelor la practicarea diverselor probe sportive nu are tendinţă spre scăderea
şi adesea prezintă un anumit pericol pentru sănătatea şi viaţa participanţilor. De aceea,cazurile de

50
traume provocate în cadru lecţiilor de educaţie fixică, la antrenamentele şi competiţiile sportive
cer,de la responsabili şi organizatorii acestor forme de activităţi o deosebită atenţie şi precauţie
permanentă (Baciu Gh.).
Medicilor, antrenorilor, profesorilor de educaţie fizică ce doresc detaliat să-şi facă
cunoştinţă cu corectitudinea instalării aparatelor ş.a., deasemeni şi celor ce doresc mai detaliat să
cunoască factorii de cauză şi activităţile profilactice în lupta cu traumatismul în fiecare tip de
sport recomand să-şi facă cunoştinţă cu izvoarele aduse ca indici literari
Diversitatea cauzelor şi a condiţiilor în care se produc traumele sportive presupun
elaborarea unor măsuri de profilaxie ce ţin cont de tot complexul factorilor etio-patogenici:
organizatorici, metodici, sanitaro-igienici, forme de protecţie a sportivului în timpul ocupaţiilor.
Se poate afirma cu certitudine că profilaxia traumatismului sportiv trebuie să devină o problemă
de primă valoare în activitatea antrenorilor, medicilor şi a profesorilor de educaţie fizică precum
şi pentru sportivi (Baciu Gh.)
Profilaxia traumelor primare sportive e posibilă doar prin miza efectuării de actiuni
profilactice, îndreptate spre învingerea cazurilor ce dau naştere traumelor
sportive...............................................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................

51
 Bibliografie

Literatura romînă.
1. Baciu Gh. S. ,, Cu privire la traumatismele sportive ”.// Probleme actuale privind
perfecţionarea sistemului de învăţămînt în domeniul culturii fizice. Ed. Chişinău 1996. (pag.
184-185).
2.Baciu Gh. S. ,, Gimnastica . Tipologia şi aspectele metodice-ştiinţifice ale pregătirii
studenţilor pentru activitatea profesională(25 ani din creaţie pedagogică). Ed. Chişinău 1993,
(pag. 44-49).
3.Constantin Culda , Petre Dungaciu , Paul Culba ; ,, Manual de gimnastică ”. Ed. Fundaţia ,
Bucureşti 1998. (pag. 11, pag. 81).
4. Drăgan Ioan ; ,, Medicina sportivă ”. Ed. Bucureşti 2002.
5. Grimalschi Tudor şi col. ; ,, Gimnastica ”. Ed. ,, Lumina ” Chişinău 1993.
6. Grimalschi Tudor , Baciu Gheorghe. ,, Protecţia muncii în educaţia fizică şi sportivă”. Ed.
Universitas, Chişinău 1999.
7. Sbenghe Tudor ,, Kinetotera piaprofilactică, terapeutică şi de recuperare ”. Ed. Medicinală,
Bucureşti 1987.
8. Vieru Nicolaie; ,, Manual de gimnastică sportivă ”. Ed. Driada , Bucureşti 1997. (pag. 10;
pag. 56)

Literatura rusă.
1. Астратеан Э. А., Компенсаторные приспособления Ц Н С ”. В кн. ,, Учение И. П. Павлова
в практической и теоретической медицыне”. Москва 1951.
2. Астратеан Э. А., ,, Об охранительном торможэнии и его значении в медицыне”. В кн. ,,
Учение И. П. Павлова в практической и теоретической медицыне”. Москва 1951.
3. Башкиров Е. Ф., ,,Профилактика травм у спортсменов”. Изд. ,, Физкультура и спорт”.
Москва 1987. ( стр. 90-93).
4. Белинович В. В., Серкин Л. Г., ,, Травматизмы в спортивной гимнастике”., ,, Теориа и
практика физической культуры”, 1940 , N”° 1.
5. Васичкин В. И., ,, Лечебный и гигиенический массаж ”. Изд. Минск, 1995.
6. Дубровский В. И., ,, Спортивный массаж ”. Изд. ШАГ., Москва 1994.

7. Иванов-Смоленский А. Г., ,, Патофизиологиа высшей нервной деятельности и задачи

патологической физиологии”. В кн., ,, Учение И. П. Павлова в практической и
теоретической медицыны ”. Москва 1951.

52
8. Иванов-Смоленский А. Г. ,, Очерки патофизиологии высшей нервной деятельности ”.
Медгиз 1952.
9. Крестовников А. Н., ,,Очерки по физиологии физических упражнений ”. Масква 1951.
10. Крячко И. А., ,, Лечебное применение парафина при спортивных травмах ”. Кандидадская
дисертация 1937.
11. Крячко И. А. и Ланда А. М. ,, Спортивная травматология ”, ОГИЗ ,1937.
12. Ланда А. М., Михайлова Н. М., ,, Профилактика и лечение споривных повреждении”. Изд.
,, Физкультура и спорт”. Москва 1953.
13. Петерсон Ларс, Ренетрен Пер, ,,Травмы в спорте ”. Изд. Физ. и спорт. Москва 1981.
14. Павлов И. П. , Полное собрание сочинений, АН СССР, изд. 2-е, том 3, кн. 2, 1953, стр. 335-
336.
15. Павлов И. П. , Полное собрание сочинений, АН СССР, изд. 2-е, том 4, 1951, стр. 226.
16. Павлов И. П., Полное собрание сочинений, АН СССР, том 3, кн. 2, 1951 , стр. 269.
17. Ренстреома П.А.Ф.Х.; ,, Спортивные травмы ”. Изд. ,, Олимимпийская
литература ”. Киев 2002 (стр. 11).
18. Ренстрема П.А.Ф.Х.; ,, Спортивные травмы ”. Изд. ,, Олимпийская литература ”. Киев
2003.
19. Фокин В. Н. ,, Масаж и другие методы лечения ” – 2-е издание, исправленное и
дополненное. Изд. ГРАНД, Москва 2005.
20. Фирсов З. П., ,, Характеристика класификация и профилактика спортивных повреждений у
ватерполистов”. ,, Теория и практика физической культуры” , 1939, N° 10.
21. Феодоров С. ,, Еще о борьбе с травматисмом ”, ,, Гимнастика ”, 1940 , N° 6.
Literatura engleză
1. Carter, S.R., Aldridge, M.J., Fitzgerald, R. & Zemper, E. (1988). Stress change of the wrist in
adolescent gymnasts. Br J. Radial. 61, 109 – 112.
2. Dobyns, J. H. & Gabel, G. T. (1990). Gymnast's wrist. Hand Clin. 6(3). 493-505.
3. Donati, R. B., Cox, S., Echo, B. S. & Powell, C. E. (1986). Bilateral simultaneous patellar tendon
rupture in a female collegiate gymnast. A case report. Am. J. Sports Med. 14(3), 237-239.
4. Grana, W. A. (1990) Chronic pain after ankle sprain. J. Musculoskeletal Med. 7(6), 35-49.
5. Lindner, K. J. & Caine, D. J. (1989) Injury patterns of female competitive club gymnasts. Can. J.
Sports Sci. 15(4), 254-261.
6. McAuley, E., Huash, G., Shield, K. et al. (1987) Injuries in women's gymnastics. Am. J. Sports
Med. 15(6), 124-131.
7. Pettrone, F. A. & Ricciardelli, E. (1987) Gymnastic ijuries: the Virginia experience 1982-1983.
Am. J. Sports Med. 15(1), 59-62.

53
8. Ruggles, D. L., Peterson, H. A. & Scott, S. G, (1991) Radial growth plate injury in a female
gymnasts. Am. Cool. Sports Med. 23(4), 393-396.
9. Sands, W.(1981) Competition injury study: a preliminary report on female gymnasts. US
Gymnasts Fed. Technical J. 7, 114-118.
10. Snook, G. A. (1979) Injuries in women's gymnastics: a 5-year study. Am. J. Sports Med.7, 242-
214.
11. Weiker, G. G. (1989) Musculoskeletal problems and the gymnast. Adv. Sports Med. Fitness 2,
177-200.
12. Singh S, Smith GA, Fields SK, McKenzie LB. Gymnastics-related injuries to children treated in
emergency departments in the United States, 1990-2005.Pediatrics. 2008, .
13. Caine DJ, Maffulli N Epidemiology of pediatric sports injuries. Individual sports. Med Sport Sci.
Basel, Karger. .
14. Marshall SW, Covassin T, Dick R, Nassar LG, Agel J. Descriptive epidemiology of collegiate
women’s gymnastics injuries: National collegiate athletic association injury surveillance system,
1988–1989 through 2003–2004. J Athl Train.
15. Kolt GS, Kirkby RJ. Epidemiology of injury in elite and subelite female gymnasts: a
comparison of retrospective and prospective findings. Br J Sports Med. .
16. Dixon M, Fricker P. Injuries to elite gymnasts over 10 yr. Med Sci Sports Exerc. 1993, vol.25,
№12, pp.1322–1329.
17. Épidémiologie: la Gymnastique. msport.net.
18. Kirialanis P, Malliou P, Beneka A, Giannakopoulos K. Occurrence of acute lower limb injuries in
artistic gymnasts in relation to event and exercise phase. Br J Sports Med. 2003, vol.37, pp.137–
139.
19. Lueken J, Stone J, Wallach BA. Olympic training center report men’s gymnastics
injuries. Gymnastics Safety Update. 1993, vol.8, pp.4–5.
20. Kruse D, Lemmen B. Spine injuries in the sport of gymnastics. Curr Sports Med
Rep. 2009, vol.8, №1, pp.20-28.
21. Sports injuries: Mechanisms, prevention, treatment. Chapter 26 - Gymnastics. / Freddie H. Fu,
David A, Stone M.D.2nd edition - «Lippincott, Williams & Wilkins», 1994.
22. Prist JD. Elbow injuries in women's gymnastics. Am J Sports Med. 1981, vol.9, pp.288–295.
23. Maffulli N, Chan D, Aldridge MJ. Overuse injuries of the olecranon in young gymnasts. J Bone
Joint Surg Br. 1992, vol.74, №2, pp.305-308.
24. Samuelson M, Reider B, Weiss D. Grip lock injuries to the forearm in male gymnasts.. Am J
Sports Med. 1996, vol.24, №1, pp.15-18.
25. Bezek EM, VanHeest AN, Hutchinson DT. Grip lock injury in male gymnasts. Sports Health: A
Multidisciplinary Approach. 2009, vol.1, №6, pp.518-521.

54
26. Andrish JT. Knee injuries in gymnastics. Clin Sports Med. 1985, vol.4, №1, pp.111-121.
27. Vann MA, Manoli A. Medial ankle impingement syndrome in female gymnasts. Oper Tech
Sports Med. 2010, vol.18, №1, pp.50-52.

55